Calcul Diferential Integral Costas

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI INFORMATICĂ

Departamentul de Matematică
Ana COSTAȘ, Galina RUSU
CALCUL
DIFERENȚIAL ȘI INTEGRAL
Suport de curs
Aprobat de Consiliul
Calității al USM
CEP USM
Chișinău, 2018
CZU 517.9(075.8)
C 75
Recomandată de Departamentul de Matematică

și de Consiliul Facultății de Matematică și Informatică
Recenzenți:
Vasile NEAGU, dr. hab., prof. univ.
Gheorghe RUSU, dr., conf. univ.
Lucrarea Calcul diferenţial și integral are un caracter didactic și este desti-

nată studenților de la Ciclul I, Licență, din domeniile generale de studii TEH-
NOLOGII ALE INFORMAȚIEI ȘI COMUNICAȚIILOR; INGINERIE,
TEHNOLOGII DE PRELUCRARE, ARHITECTURĂ ȘI CONSTRUCȚII,
dar și tuturor celor care necesită cunoștințe fundamentale de Analiză mate-
matică.
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Costaş, Ana.
Calcul diferenţial şi integral: Suport de curs / Ana Costaş, Galina
Rusu; Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Matematică
şi Informatică, Departamentul de Matematică. – Chişinău: CEP USM,
2018. – 352 p.: tab.
Referinţe bibliogr. p.: 347-348. – 50 ex.
ISBN 978-9975-142-73-1.
517.9(075.8)
C 75
ISBN 978-9975-142-73-1
© A. Costaș, G. Rusu, 2018
© USM, 2018
3
CUPRINS
PREFAȚĂ …………………………………………. 5
1. FUNCȚII DE MAI MULTE VARIABILE ............ 7
1.1. Funcții de două variabile..………...…...………......... 8
1.2. Spațiul .………………………………………….. 17
1.3. Funcții de variabile. Limită și continuitate …….... 20
1.4. Derivate parțiale și diferențiabilitate ……………….. 27
1.5. Derivata după direcție. Gradientul funcției……..….. 39
1.6. Derivate parțiale și diferențiale de ordin
superior ..……………………………………………. 44
1.7. Extreme locale. Extreme condiționate………..…….. 52
1.8. Metoda celor mai mici pătrate…………………........ 75
Bibliografie recomandată ……………………....….. 82
Exerciții și probleme pentru lucrul individual ........... 84
2. SERII NUMERICE. ȘIRURI ȘI SERII DE
FUNCȚII ………………………………………….. 95
2.1. Noțiune de serie numerică. Exemple………………. 96
2.2. Serii cu termeni pozitivi. Criterii de
convergență …………………….…………………… 110
2.3. Serii cu termeni arbitrari. Serii absolut
convergente ..……………………………..….……… 119
2.4. Șiruri și serii de funcții………………… .…….. 126
2.5. Serii de puteri…………………………..………. 131
2.6. Dezvoltarea unei funcții în serie de puteri. Seria
Taylor. Seria Maclaurin…………………….…..…. 137
2.7. Aplicații ale seriilor………………...…………..…… 143
2.8. Serii Fourier. Dezvoltarea unei funcții în serie
Fourier……………………………………….…….... 147
Bibliografie recomandată …………………..…….... 163
Exerciții și probleme pentru lucrul individual ........... 164
3. INTEGRALE IMPROPRII ………….…………… 174
3.1. Integrale improprii de speţa I…………………….….. 175
3.2. Integrale improprii de speța II…………….....……… 185
3.3. Funcțiile și ale lui Euler………..………..…….. 192
Bibliografie recomandată ……………..……..…….. 195
Exerciții și probleme pentru lucrul individual …….. 196
4. INTEGRALE MULTIPLE ………………...……. 199
4.1. Integrale duble…………………………...………… 200
4.2. Integrale triple……………………………………… 221
Bibliografie recomandată ………………………..... 229
3.1. Integrale improprii de speţa I…………………….….. 175
3.2. Integrale improprii de speța II…………….....……… 185
3.3. Funcțiile și ale lui Euler………..………..…….. 192
4 CALCUL Bibliografie
DIFERENȚIAL recomandată
ȘI INTEGRAL ……………..……..…….. 195
Exerciții și probleme pentru lucrul individual …….. 196
INTEGRALE
4. Exerciții MULTIPLE
și probleme pentru lucrul ………………...…….
individual ….…. 230 199
5.4.1. Integrale duble…………………………...…………
INTEGRALE CURBILINII …………………..... 234 200
4 4.2.
CALCULIntegrale triple………………………………………
DIFERENȚIAL ȘI INTEGRAL
5.1. Integrale curbilinii de speța I…………………...….. 235 221
Bibliografie
5.2. Integrale recomandată
curbilinii de speța ……………………….....
II……………………… 246 229
Exerciții și probleme pentru lucrul
Bibliografie recomandată ……………………...….. 259 individual ….…. 230
5. Exerciții
INTEGRALEși problemeCURBILINII
pentru lucrul ………………….....
individual …….. 260 234
6.5.1. Integrale curbilinii de speța
ECUAȚII DIFERENȚIALE DE ORDINUL I…………………...….. 235
Integrale
5.2. ÎNTÂI curbilinii de speța
………………………………………...…… 265 II……………………… 246
Bibliografie
6.1. Exemple recomandată
de probleme ce ……………………...…..
conduc la noțiunea de 259
Exerciții și probleme pentru lucrul
ecuație diferențială ……………………...…………. 266 individual …….. 260
6. ECUAȚII DIFERENȚIALE
6.2. Ecuații diferențiale de ordinul întâi. Noțiuni DE ORDINUL
ÎNTÂI ………………………………………...…… 265
generale……………………………….……………. 271
6.1. Exemple de probleme ce conduc la
6.3. Ecuații diferențiale cu variabilele separabile………. 277 noțiunea de
ecuațiediferențiale
6.4. Ecuații diferențialăomogene
……………………...………….
și ecuații reductibile la 266
6.2. eleEcuații diferențiale de
………………………………………….………. 281ordinul întâi. Noțiuni
generale……………………………….…………….
6.5. Ecuații diferențiale liniare și ecuații reductibile la 271
6.3. eleEcuații diferențiale cu variabilele separabile………. 288
………………………………………………….. 277
Ecuațiicudiferențiale
6.4. Ecuații
6.6. diferențialăomogene și ecuații
totală exactă reductibile la 296
…………..……
ele ………………………………………….……….
Bibliografie recomandată …………………...…….. 300 281
Ecuații șidiferențiale
6.5. Exerciții liniare și ecuații reductibile
probleme pentru lucrul individual ……. 301 la
7. ele …………………………………………………..
ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN 288
Ecuații cu diferențială
6.6. SUPERIOR totală
……………………………………….. 304 exactă …………..…… 296
Bibliografie
7.1. Ecuaţii recomandată
diferenţiale de ordin …………………...……..
superior. Ecuații ce 300
Exerciții
permit și probleme
micșorarea pentru…………..……………
ordinului lucrul individual ……. 305 301
7. ECUAŢII DIFERENŢIALE
7.2. Ecuaţii diferenţiale liniare omogene de ordin DE ORDIN
SUPERIOR ……………………………………….. 312
superior.……...………………………...…………... 304
7.1. Ecuaţii diferenţiale de ordin superior.
7.3 Ecuaţii diferenţiale liniare neomogene de ordin Ecuații ce
permit micșorarea ordinului …………..…………… 325
superior……………..………………….………...… 305
Ecuaţii diferenţiale
7.2. Aplicaţiile
7.4 seriilor la liniare omogene ecuaţiilor
rezolvarea de ordin
superior.……...………………………...…………...
diferenţiale ………..…………………….….……… 339 312
Ecuaţii diferenţiale
7.3 Bibliografie liniare neomogene
recomandată ……………...………….. 343 de ordin
superior……………..………………….………...…
Exerciții și probleme pentru lucrul individual ……. 344 325
Aplicaţiile seriilor
7.4 BIBLIOGRAFIE la rezolvarea
…….……..….…………...……. 347 ecuaţiilor
diferenţiale
ANEXE ………..…………………….….……… 350
………………………………..…………. 339
Bibliografie recomandată ……………...………….. 343
Exerciții și probleme pentru lucrul individual ……. 344
BIBLIOGRAFIE …….……..….…………...……. 347
ANEXE ………………………………..…………. 350
5
PREFAȚĂ
Calculul Diferenţial și Integral este una dintre cele mai
importante ramuri ale matematicii moderne, având o largă
dezvoltare atât în interiorul ei cât şi în alte domenii ale
ştiinţei. Calculul Diferenţial și Integral are o problematică
vastă şi variată, pornind de la probleme structurale
deterministe şi până la modele continue, evolutive sau
aleatoare, ceea ce înseamnă analiza procesului de trecere la
limită, folosit în definirea şi studiul derivatelor, integralelor
şi multor altor concepte fundamentale ale ştiinţei, care
permit descrierea matematică a mişcării, creşterii, măsurii
etc.
Înţelegerea Calculul Diferenţial și Integral este un fapt
de cultură şi educaţie, deoarece disciplinează gândirea,
conturează intuiţia prin raţionament, contribuie la modelarea
matematică a multor fenomene fizice, chimice, biologice,
economice etc.
Lucrarea Calculul Diferenţial și Integral are un
caracter didactic și este destinată studenților de la Ciclul I
Licență de la Domeniile generale de studii TEHNOLOGII
ALE INFORMAȚIEI ȘI COMUNICAȚIILOR;
INGINERIE, TEHNOLOGII DE PRELUCRARE,
ARHITECTURĂ ȘI CONSTRUCȚII, dar și tuturor celor
care necesită cunoștințe fundamentale de Analiză
Matematică.
Materialul este organizat în 7 capitole. Acestea
acoperă cunoștințele aferente noțiunilor fundamentale ale
Calculului Diferenţial și Integral: funcţie de mai multe
variabile; limită, continuitate, diferenţiabilitate a funcţiei de
mai multe variabile; serie numerică; serie de funcții; serie de
puteri; integrală improprie, dublă, triplă, curbilinie; ecuaţie
6 CALCUL DIFERENȚIAL ȘI INTEGRAL
diferenţială de ordinul întâi; ecuaţie diferenţială de ordin

superior etc.
Fiecare capitol însumează atât un rezumat teoretic cu
referire la noțiunile studiate, proprietățile și aplicabilitatea
acestora, cât și multiple probleme ce conduc la noțiunile
considerate, metode de rezolvare a problemelor tipice,
exemple rezolvate etc. La sfârșitul fiecărui capitol sunt
propuse exerciții și probleme spre rezolvare. În majoritatea
cazurilor condițiile se referă la câte 10 itemi, ceea ce
permite organizarea lucrului individual al studenților.
După parcurgerea materialului expus în lucrare
studenții trebuie să fie capabili:
- să cunoască și să definească conceptele de bază ale
Calculului Diferenţial și Integral;
- să stabilească relaţiile dintre noile noţiuni şi cele
studiate în cadrul cursului liceal;
- să clasifice noțiunile și proprietăţile studiate în cadrul
cursului;
- să prezinte interpretarea geometrică, fizică, economică
etc. a unor noţiuni studiate în cadrul cursului;
- să implementeze cunoştinţele teoretice la rezolvarea
problemelor din alte domenii ale matematicii şi
informaticii, a problemelor cu caracter teoretic şi
practic;
- să utilizeze rezultatele şi metodele Calculului
Diferenţial și Integral în studiul unor probleme cu
caracter general din diverse domenii de cercetare ale
activităţii profesionale;
- să optimizeze metodele de rezolvare a problemelor
prin aplicarea procedeelor, metodelor sau a tehnicii
adecvate, studiate în cadrul cursului.
1. FUNCȚII DE MAI MULTE VARIABILE 7
1. FUNCȚII DE MAI MULTE VARIABILE
1.1. Funcții de două variabile

1.2. Spațiul
1.3. Funcții de variabile. Limită și
continuitate
1.4. Derivate parțiale și diferențiabilitate
1.5. Derivata după direcție. Gradientul
funcției
1.6. Derivate parțiale și diferențiale de ordin
superior
1.7. Extreme locale. Extreme condiționate
1.8. Metoda celor mai mici pătrate
 Cunoașterea noţiunilor de funcţie de mai

multe variabile; limită în punct,
continuitate, derivată parțială de ordinul
întâi și superior, derivată după direcție,
gradient, diferențială de ordinul întâi și
superior, extrem local, extrem condiționat
pentru o funcție de mai multe variabile.
 Cunoașterea și aplicarea proprietăţilor
principale ale funcţiilor de mai multe
variabile.
 Interpretarea geometrică și fizică a
derivatelor parţiale, derivatei după
direcţie și a gradientului funcției.
 Aplicarea algoritmului de determinare a
extremelor locale și globale ale funcţiilor
de două variabile.
 Propunerea metodelor de rezolvare a
problemelor de optimizare cu caracter
aplicativ.
1.1. Funcții de două variabile
Funcţiile de o singură variabilă nu pot descrie toate

fenomenele și procesele ce au loc în natură. Multe dintre
acestea sunt caracterizate de o interdependenţă a mai multor
factori. Spre exemplu:
- Aria a unui dreptunghi cu laturile de lungimi și ,
se calculează conform formulei adică este
definită de perechea de numere pozitive
- Conform Legii lui Ohm, intensitatea a curentului
electric se calculează după regula unde este
tensiunea aplicată, iar este rezistența circuitului;
- Funcția de producție Cobb-Douglas
stabilește dependența volumului al
produsului fabricat de: cheltuielile de capital,
resursele (cheltuielile) de muncă, parametrul
al productivității muncii, care corespunde tehnologiei
aplicate și de cota , a capitalului în venit.
Astfel de dependenţe conduc la apariţia noţiunii de
funcţie de mai multe variabile. Pentru simplitatea
expunerii, vom defini mai întâi funcția de două variabile.
Definiţia 1.1.1. Dacă fiecărei perechi ordonate de numere
reale din mulțimea i se pune în
corespondență un număr real binedeterminat (după o lege
), atunci vom spune că pe mulțimea este definită funcția
de două variabile . Mărimile variabile și se
numesc variabile independente (argumente), iar se
numește funcție de aceste variabile. Mulțimea se numește
domeniul de definiție al funcției Se notează cu
Domeniulde
Domeniul dedefiniție
definițieeste
estepredefinit
predefinitsausausesedetermină
determină
Domeniul
folosindaceleaşi de definiție
aceleaşiraţionamente este predefinit sau
raţionamentecaca șișiînîncazul se determină
cazul funcţiei
funcţieidedeoo
folosind
folosind aceleaşi
singurăvariabilă.
variabilă. raţionamente ca și în cazul funcţiei de o
singură
singură variabilă.
Exemplul 1.1.1.
Exemplul 1.1.1. Este evident
Este evident căcă
Exemplul
expresia 1.1.1. are aresens
senspentru
pentruorice Este numere
două
oricedouă evidentreale
căx
expresia numere reale x
expresia
și . Astfel are sens pentru orice două numere reale x
și . Astfel
și . Astfel
Exemplul1.1.2.
Exemplul 1.1.2.
Exemplul 1.1.2.
Expresia
Expresia are sens
are sens pentru
pentru toate
toate perechile
perechile
Expresia de numere reale, are senscarepentru toate inegalitatea
verifică perechile
de numere reale, care verifică inegalitatea
de numere
Astfel reale, care verifică inegalitatea
Astfel
Astfel
Exemplul1.1.3.
Exemplul 1.1.3. Expresia
Expresia are
are
Exemplul 1.1.3. Expresia are
sens pentru
sens pentru toate
toate perechile
perechile de numere
de numere reale,
reale, care
care
sens pentru
verifică toate perechile
inegalitatea dublă de numere
adică reale, care
verifică inegalitatea dublă adică
verifică inegalitatea dublă adică
Într-un sistem
Într-un sistem cartezian
cartezian rectangular
rectangular de de coordonate,
coordonate,
Într-un
fiecărei perechi sistem cartezian
perechi ordonate
ordonate rectangular de
de numere coordonate,
numere realereale îiîi
fiecărei de
fiecărei perechi
corespundeunivoc ordonate
univocun unpunct de
punct alalplanului
planului numere reale îi
corespunde . .Din
Dinaceste
aceste
corespunde
considerente, univoc un punct
domeniul al planului
dedefiniție
definiție . Dinpoate
aceste
considerente, domeniul de alalunei
uneifuncții
funcții poate fifi
considerente,
identificat cucudomeniul
mulțimede definiție
punctealdin
de puncte uneiplanul
din funcții poatecare
fi
identificat oo mulțime de planul care
identificat cu
deseorisesenumeșteo mulțime
numește de puncte
interpretare din planula domeniului
geometrică care
deseori interpretare geometrică a domeniului
deseori se
dedefiniție numește interpretare
definițiealalfuncției
funcțieidededouă geometrică
douăvariabile.
variabile. a domeniului
de
de definiție al funcției de două variabile.
Definiţia 1.1.2.
Definiţia 1.1.2. Fie
Fie funcția
funcția Mulțimea
Mulțimea
Definiţia 1.1.2. Fie funcția Mulțimea
numește grafic
grafic
sese numește
se numește grafic
alalfuncției
funcției
al funcției
Cașișiînîncazul
Ca cazuldomeniului
domeniuluide dedefiniție,
definiție,graficul
graficulfuncției
funcției
Ca și în cazul
poatefifiidentificat
identificatcu domeniului
cuoomulțime de
mulțimede definiție,
depuncte
punctedin graficul
dinspațiul funcției
spațiul
poate
poate fi identificat
(deregulă, cu
regulă,oosuprafață). o
suprafață). mulțime de puncte din spațiul
(de
(de regulă, o suprafață).
Exemplul 1.1.4. Pentru funcția

interpretarea geometrică a domeniului de definiție este
planul , iar graficul funcției este suprafața din
figura 1.1.1., numită paraboloid circular.
Figura 1.1.1.

interpretarea geometrică a domeniului de definiție reprezintă
discul mărginit de cercul de rază cu centrul în originea de
coordonate (figura 1.1.2.), iar graficul ei este semisfera
reprezentată în figura 1.1.3.
Figura 1.1.2.
Figura 1.1.3.
Exemplul 1.1.6. Să se determine și să se reprezinte
geometric domeniul de definiție al funcției
1. 2.
Soluție: 1. Domeniul de definiţie al funcţiei este mulţimea
Pentru a reprezenta în planul cartezian rectangular de

coordonate mulţimea , vom studia semnul
expresiei Obținem:
ceea ce în planul reprezintă un cerc cu centrul în

punctul (1,0) de rază . Iar
reprezintă un cerc cu centrul în punctul (0,1) de rază .

Reprezentăm geometric cele două cercuri. Astfel
planul este divizat în 4 submulţimi de puncte.
Considerând câte un punct arbitrar din fiecare submulţime,
haşurăm domeniul, pentru care se verifică inegalitatea
Ținând cont de faptul că expresia este

numitorul unei fracţii, deci este diferită de zero, am
reprezentat cercul cu linie întreruptă.
Astfel obţinem mulțimea hașurată din figura 1.1.4. în
calitate de domeniu de definiție al funcției
Figura 1.1.4.
2. Domeniul de definiţie al funcţiei este mulțimea
Din condiția: obținem sistemul

Reprezentăm dreptele: și
Reprezentăm dreptele: și
ultima dintre ele cu linie întreruptă. Obţinem şase
ultima dintre ele cu linie întreruptă. Obţinem şase
submulţimi. Iar prin raționamente similare cazului precedent
submulţimi. Iar prin raționamente similare cazului precedent
obținem cele două mulțimi haşurate în figura 1.1.5. în
obținem cele două mulțimi haşurate în figura 1.1.5. în
Figura 1.1.5.
Figura 1.1.5.
Pentru funcţiile de două variabile construirea
Pentru funcţiile de două variabile construirea
graficului funcţiei este deseori destul de complicată, iar
graficului funcţiei este deseori destul de complicată, iar
însăşi suprafaţa este greu de “imaginat”. Una dintre
însăşi suprafaţa este greu de “imaginat”. Una dintre
metodele de studiere a “comportării” funcţiei se bazează pe
metodele de studiere a “comportării” funcţiei se bazează pe
construirea liniilor de nivel. Noţiunea de linie de nivel este
construirea liniilor de nivel. Noţiunea de linie de nivel este
pe larg aplicată în geodezie, cartografie, la alcătuirea hărţilor
pe larg aplicată în geodezie, cartografie, la alcătuirea hărţilor
sinoptice, dar şi la descrierea diferitor câmpuri fizice (al
sinoptice, dar şi la descrierea diferitor câmpuri fizice (al
temperaturilor, al presiunilor etc.).
temperaturilor, al presiunilor etc.).
Definiţia 1.1.3. Se numește linie de nivel a funcției
Definiţia 1.1.3. Se numește linie de nivel a funcției
mulțimea tuturor punctelor planului
mulțimea tuturor punctelor planului
coordonatele cărora verifică relația unde
coordonatele cărora verifică relația unde
este o constantă arbitrară.
este o constantă arbitrară.
Cu ajutorul liniilor de nivel este comod de analizat

caracterul, deseori complicat, al suprafeţei definite de
funcţia De obicei, numerele se iau în
progresie aritmetică. Din poziţia reciprocă a liniilor de nivel
putem trage concluzii despre forma suprafeţei. Acolo unde
liniile de nivel sunt mai „dense”, funcţia variază mai
„repede”, şi invers.
liniile de nivel sunt descrise
de ecuația:
sau
Observăm că pentru liniile de nivel ale
funcției constituie mulțimea cercurilor cu centrul în punctul
și raza
Pentru avem doar punctul
Pentru , linii de nivel nu există.
În figura 1.1.6. sunt reprezentate liniile de nivel pentru
valorile și ale lui
Figura 1.1.6.
Astfel putem construi suprafața, care reprezintă
graficul funcției (figura 1.1.7.).
Figura 1.1.7.
Figura 1.1.8.
Exemplul 1.1.8. Să se construiască liniile de nivel pentru

funcţia :
1. 2.
Soluție: 1. Liniile de nivel ale funcţiei sunt
dreptele unde este o constantă (figura 1.1.8.).
2. Liniile de nivel ale funcţiei se
determină din relaţia Așa cum
pentru orice numere reale și linii de nivel
pentru nu există.
Pentru avem doar punctul iar pentru
liniile de nivel sunt descrise de ecuația
ceea ce în planul cartezian reprezintă frontiera pătratului cu

latura de lungime (figura 1.1.9.).
Figura 1. 1.9.
1.2. Spațiul
1.2. Spațiul
Fie un număr natural nenul fixat. Notăm prin
Fie un număr natural nenul fixat. Notăm prin
mulțimea tuturor sistemelor ordonate de
mulțimea tuturor sistemelor ordonate de
numere reale, adică
numere reale, adică
În dependență de interpretarea geometrică, elementele

În dependență de interpretarea geometrică, elementele
mulțimii se numesc puncte și se notează cu
mulțimii se numesc puncte și se notează cu
sau vectori și se notează cu
sau vectori și se notează cu
Numerele de regulă, se numesc

Numerele de regulă, se numesc
coordonate.
coordonate.
Numim distanță dintre punctele și
Numim distanță dintre punctele și
numărul real
numărul real
Definiţia 1.2.1. Fie un punct din spațiul și r un număr

Definiţia 1.2.1. Fie un punct din spațiul și r un număr
real pozitiv. Mulțimea se
real pozitiv. Mulțimea se
numește bilă deschisă cu centru în de rază Mulțimea
numește bilă deschisă cu centru în de rază Mulțimea
se numește bilă închisă
se numește bilă închisă
cu centru în de rază
cu centru în de rază
Definiţia 1.2.2. Se numește vecinătate a punctului orice
Definiţia 1.2.2. Se numește vecinătate a punctului orice
bilă deschisă cu centru în de rază
bilă deschisă cu centru în de rază
Fie o mulțime din
Fie o mulțime din
Definiţia 1.2.3. Punctul se numește punct interior al
Definiţia 1.2.3. Punctul se numește punct interior al
mulțimii dacă există o vecinătate a sa, care se include
mulțimii dacă există o vecinătate a sa, care se include
în mulțimea adică există (figura 1.2.1.).
în mulțimea adică există (figura 1.2.1.).
Mulțimea tuturor punctelor interioare ale mulțimii
Mulțimea tuturor punctelor interioare ale mulțimii
se numește interiorul mulțimii și se notează cu .
se numește interiorul mulțimii și se notează cu .
Mulțimea se numește deschisă, dacă ea constă doar

Mulțimea se numește deschisă, dacă ea constă doar
din puncte interioare.
din puncte interioare.
Figura 1.2.1.
Figura 1.2.1.
Definiţia 1.2.4. Punctul se numește punct aderent al
Definiţia 1.2.4. Punctul se numește punct aderent al
mulțimii , dacă orice vecinătate a sa conține puncte din
mulțimii , dacă orice vecinătate a sa conține puncte din
adică (figura 1.2.2.).
adică (figura 1.2.2.).
Mulțimea punctelor aderente ale mulțimii se
Mulțimea punctelor aderente ale mulțimii se
numește închiderea mulțimii și se notează cu .
numește închiderea mulțimii și se notează cu .
Mulțimea se numește închisă, dacă ea coincide cu
Mulțimea se numește închisă, dacă ea coincide cu
închiderea sa.
închiderea sa.
Definiţia 1.2.5. Punctul se numește punct de
Definiţia 1.2.5. Punctul se numește punct de
frontieră al mulțimii , dacă orice vecinătate a sa conține
frontieră al mulțimii , dacă orice vecinătate a sa conține
atât puncte care aparțin mulțimii cât și puncte care nu
atât puncte care aparțin mulțimii cât și puncte care nu
aparțin mulțimii (figura 1.2.2.).
aparțin mulțimii (figura 1.2.2.).
Mulțimea punctelor de frontieră ale mulțimii se
Mulțimea punctelor de frontieră ale mulțimii se
numește frontiera mulțimii și se notează cu .
numește frontiera mulțimii și se notează cu .
Figura 1.2.2.
Figura 1.2.2.
Definiţia 1.2.6. Punctul se numește punct de acumulare

al mulțimii , dacă orice vecinătate a sa conține cel puțin
un punct din diferit de
Definiţia 1.2.7. Mulțimea , se numește mărginită, dacă ea
se include într-o bilă.
O mulțime mărginită și închisă din se numește
mulțime compactă.
Definiţia 1.2.8. Mulțimea se numește conexă, dacă
pentru orice două puncte există o funcție continuă
astfel încât și
Orice mulțime deschisă și conexă se numește domeniu.

Definiţia 1.2.9. Se numește diametru al mulțimii numărul
Definiţia 1.2.10. Dacă oricărui număr natural i

se pune în corespondență un punct din atunci vom
spune că este definit șirul de puncte din notat cu
Definiţia 1.2.11. Punctul din spațiul se numește

limita șirului dacă În acest caz
șirul se numește convergent către A.
Se notează sau când
Teorema 1.2.1. Fie și

Atunci
1.3. Funcții de variabile. Limită și continuitate
Definiţia 1.3.1. Fie o mulțime din Dacă fiecărui

punct din mulțimea i se pune în
corespondență un număr real binedeterminat (după o lege
), atunci vom spune că pe mulțimea este definită funcția
de variabile sau
Mărimile variabile se numesc variabile
independente (argumente), iar - funcție de aceste
argumente. Mulțimea se numește domeniu de definiție al
funcției
Exemplul 1.3.1. este o funcție de
3 variabile. Domenul ei de definiție, în cazul în care nu este
definit, este
Exemplul 1.3.2. este o funcție de 3

variabile. Domeniul ei de definiție este
La studierea funcțiilor de mai multe variabile se aplică

același aparat matematic folosit în cazul funcţiei de o
singură variabilă. În cele ce urmează vom defini noțiunile de
limită și continuitate pentru funcțiile de mai multe variabile.
Fie iar un punct de
acumulare al mulțimii
Definiţia 1.3.2. (Augustin-Louis Cauchy, 1789-1857,

matematician francez) Numărul real b se numește limită a
funcției în punctul ,
dacă pentru orice număr există un număr
astfel încât pentru orice punct
, inegalitatea implică inegalitatea
.
Se notează:
sau
Definiţia 1.3.3. (Heinrich Eduard Heine, 1821-1881,

matematician german) Numărul real b se numește limită a
funcției în punctul , dacă pentru orice șir de
puncte din care converge către
șirul respectiv de valori ale funcției converge
către b.
Definițiile 1.3.2. și 1.3.3. sunt echivalente.
Exemplul 1.3.3. Să se calculeze:
1. 2.
3. 4.
Soluție: 1.
2. Notăm . Pentru și rezultă că

și
Am utilizat limita remarcabilă:
3.
atunci când și
Rezultă că
4. Utilizând obținem
Ținând cont de faptul că, pentru orice două numere reale

are loc
obținem:
atunci când și
Astfel am obținut că
Exemplul 1.3.4. nu există.
Într-adevăr, șirurile de puncte şi tind

către punctul , când . Pentru acestea obținem
1. FUNCȚII
1. FUNCȚII DE
DE MAI
MAI MULTE
MULTE VARIABILE
VARIABILE 23
23
dar
dar fapt
fapt ce
ce
demonstrează că
demonstrează că limita
limita nu există.
nu există.
Proprietăți:
Proprietăți:
Fie
Fie și
și există
există
Atunci există:
Atunci există:
a)
a)
b)
b)
c)
c)
d)
d) ,,
Definiţia 1.3.4.
Definiţia 1.3.4. VomVom spune
spune că funcția
că funcția are limita
are limita
în punctul
,, în punctul ,, dacă
dacă pentru
pentru orice
orice
oricât de
oricât de mare,
mare, există
există un
un număr
număr astfel încât
astfel încât pentru
pentru
orice punct
orice punct implică inegalitatea
implică inegalitatea
(respectiv
(respectiv ..
Deoarece în
Deoarece în cazul
cazul funcțiilor
funcțiilor dede mai
mai multe
multe variabile
variabile
calcularea limitei
calcularea limitei în în punct
punct nu este deloc
nu este deloc simplă,
simplă, pentru
pentru
studiul comportării
studiul comportării funcției
funcției de
de două
două variabile
variabile vomvom folosi
folosi
limitele iterate.
limitele iterate.
Pentru simplitatea
Pentru simplitatea expunerii
expunerii considerăm
considerăm funcția
funcția de
de
două variabile
două variabile unde
unde
cu
cu –– fixați.
fixați.
Pentru orice
Pentru orice fixat,
fixat, este oo
este
funcție de
funcție de oo singură
singură variabilă
variabilă Presupunem
Presupunem că
că există
există și
și este
este
finită
finită și
și Atunci vom
Atunci vom
spune că există limita iterată a funcției în punctul

care se notează
În mod similar se definește și
Teorema 1.3.1. Dacă în punctul există

și există limitele
și
atunci există și limitele iterate
și
ambele egale cu
Reciproca teoremei 1.3.1. nu este adevărată.
Exemplul 1.3.5. Considerăm Atunci
dar limita
nu există (exemplul 1.3.4.).
Exemplul 1.3.6. Considerăm Atunci

Utilizând Teorema 1.3.1., deoarece valorile limitelor

iterate sunt distincte, obținem că nu există.
Fie și un punct de acumulare

al mulțimii
Definiţia 1.3.5. Funcția se numește continuă în punctul
, dacă în acest punct funcția are limită și această limită
coincide cu valoarea funcției în , adică
Funcția se numește continuă pe mulțimea ,
dacă ea este continuă în fiecare punct al mulțimii .
Exemplul 1.3.7. Funcția
este continuă în orice punct și nu este

continuă în punctul deoarece dar limita
nu există (exemplul 1.3.4.).
Sunt adevărate afirmaţii similare cazului funcţiei de o

singură variabilă.
Teorema 1.3.2. Suma, diferenţa, produsul şi câtul (cu
divizor nenul) a două funcţii continue pe o mulțime este o
funcţie continuă pe această mulțime.
Teorema 1.3.3. Fie funcţia continuă pe un domeniu
Dacă în punctele din are loc relația
, atunci există cel puțin un punct
astfel încât .
Teorema 1.3.4. (I, Karl Weierstrass, 1815-1897,

matematician german) Orice funcție continuă pe o
mulțime compactă este mărginită pe această mulțime,
adică există constantele și astfel încât
Definiţia 1.3.6. Numărul se numește margine superioară

a funcției pe mulțimea dacă:
a) ,
b) astfel încât
Se notează .
Numărul se numește margine inferioară a funcției

pe mulțimea dacă:
a) ,
b) astfel încât
Se notează .
Teorema 1.3.5. (II, Weierstrass) Orice funcție continuă

pe o mulțime compactă își atinge pe această mulțime
marginea inferioară și marginea superioară, adică există
astfel încât și unde
Definiţia 1.3.7. Funcția se numește uniform continuă pe

mulțimea , dacă pentru orice număr există
astfel încât pentru orice două puncte
inegalitatea implică .
Teorema 1.3.6. (Georg Cantor, 1845-1918, matematician
german) Orice funcție continuă pe o mulțime compactă este
uniform continuă pe această mulțime.
1.4. Derivate parțiale și diferențiabilitate
Pentru simplitatea expunerii, considerăm mai întâi

cazul funcţiei de două variabile. Fie funcția şi
un punct interior al domeniului său de definiție
Considerăm că argumentul primeşte o creştere , iar
argumentul rămâne constant. Atunci funcţia z primeşte o
creştere numită creştere
parţială după a funcţiei în punctul . În mod
analog, dacă argumentul este constant, iar y primeşte o
creştere funcţia z primeşte o creştere
, numită creştere
parţială după y a funcţiei . Atribuind lui o creştere ,
iar lui y o creştere , funcţia z primeşte o creştere
, numită creştere
totală a funcţiei în punctul .
În general, (spre exemplu, pentru
funcția ).
Definiţia 1.4.1. Se numeşte derivată parţială în raport cu x
a funcţiei în punctul valoarea
limitei
cu condiţia că această limită există.

Se notează: sau
În mod analog se defineşte derivata parţială în

raport cu a funcţiei în punctul :
Derivatele de mai sus se numesc derivate parţiale de

ordinul întâi ale funcţiei .
Exemplul 1.4.1. Să se determine derivata parțială în raport

cu a funcției în punctul
Soluție:
Din definiţia derivatelor parţiale rezultă că la

calcularea derivatei parţiale în raport cu , variabila
se consideră constantă, iar la calcularea derivatei
parţiale în raport cu , variabila se consideră
constantă. Acest fapt ne permite să folosim regulile şi
formulele de derivare ale funcţiilor de o singură variabilă
pentru determinarea derivatelor parțiale ale funcției de mai
multe variabile.
Exemplul 1.4.2.
1. Derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei
sunt:
2. Derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei

sunt:
3. Pentru funcția :
În mod similar sunt definite derivatele parţiale de

ordinul întâi pentru funcţia de m variabile.
Fie o funcție de m variabile şi un
punct interior al domeniului de definiție
Atunci
se numește creştere parţială a funcţiei în punctul , ce

corespunde creșterii a argumentului .
Definiţia 1.4.2. Se numeşte derivată parţială în raport cu
argumentul a funcţiei în
punctul valoarea limitei cu condiţia că
această limită există.
Se notează:
Din definiția de mai sus rezultă că este viteza

de variație a funcției în punctul în direcția axei
Exemplul 1.4.3. Să se determine derivatele parţiale de
ordinul întâi ale funcţiei
în punctul .
Soluție: Determinăm mai întâi derivatele parţiale , , .
, ,
.
Atunci: , .
Definiţia 1.4.3. Funcţia se numeşte

diferenţiabilă în punctul dacă creşterea ei
totală în acest punct poate fi reprezentată sub forma
,
unde și sunt numere reale, iar sunt funcții de
și , care tind spre zero atunci când
Partea liniară a creşterii , adică expresia , se
numeşte diferenţială totală (de ordinul întâi) a funcţiei
în punctul şi se notează cu
Astfel .
Exemplul 1.4.4. Funcția este
diferențiabilă în punctul întrucât
(
).
Teorema 1.4.1. (condiția necesară de diferențiabilitate)
Dacă funcţia este diferențiabilă în punctul
, atunci există derivatele parțiale şi
Creşterile ale argumentelor se numesc

diferenţiale ale acestor argumente şi se notează cu .
Astfel, dacă este diferențiabilă în punctul
atunci .
Exemplul 1.4.5. Să se determine diferenţiala totală a

funcţiei
Soluție:
Obţinem:
Deoarece obținem ,
atunci când și adică
formulă folosită deseori pentru calcularea valorii

aproximative a unor expresii.
Exemplul 1.4.6. Să se calculeze valoarea aproximativă a
expresiei:
1. 2.
Soluție: 1. Considerăm funcţia = . Atunci
Determinăm ,
,
,
și obținem .
2. Considerăm funcţia Atunci
Determinăm:
și obținem:
În mod similar se definește noțiunea de

diferențiabilitate pentru funcţia de m variabile.
Fie o funcție de m variabile şi
un punct interior al domeniului său de
definiție Atunci
se numește creştere totală a funcţiei în punctul , ce

corespunde creșterilor a argumentelor
.
Definiţia 1.4.4. Funcţia se numeşte
diferenţiabilă în punctul dacă creşterea
ei totală poate fi reprezentată sub forma
,
unde sunt numere reale, iar sunt funcții de
care tind spre zero atunci când
Teorema 1.4.2. (condiția necesară de diferențiabilitate)

Dacă funcţia este diferențiabilă în
punctul , atunci ea are derivate parțiale în
punctul în raport cu fiecare argument şi
Teorema 1.4.3. (condiția suficientă de diferențiabilitate)

Dacă funcția are într-o vecinătate a
punctului derivate parțiale în punctul în
raport cu fiecare argument și aceste
derivate parțiale sunt funcții continue în punctul atunci
funcția este diferențiabilă în punctul
Expresia
se numeşte diferenţiala totală a funcţiei în punctul

Exemplul 1.4.7. Să se determine diferenţiala totală a
funcţiei
1.
2.
Soluție: 1.
.
Atunci
2.
Înlocuim expresiile obţinute în formula:
şi obţinem:
Exemplul 1.4.8. Să se arate că funcţia

Exemplul 1.4.8. Să se arate că funcţia
verifică relaţia:
verifică relaţia:
Soluție: Aflăm derivatele parţiale de ordinul întâi:

Soluție: Aflăm derivatele parţiale de ordinul întâi:
Atunci
Atunci
În cele ce urmează, considerăm funcţia ,

În cele ce urmează, considerăm funcţia ,
unde . Atunci z este funcţie de t. Dacă
unde . Atunci z este funcţie de t. Dacă
funcția are derivate parțiale continue și iar funcţiile
funcția are derivate parțiale continue și iar funcţiile
și sunt la rândul lor derivabile cu derivate continue pe
și sunt la rândul lor derivabile cu derivate continue pe
un interval, atunci funcţia are derivată în raport cu şi
un interval, atunci funcţia are derivată în raport cu şi
.
.
Dacă , unde .
Dacă , unde .
Atunci z este funcţie de u şi v. În condiţiile în care derivatele
Atunci z este funcţie de u şi v. În condiţiile în care derivatele
parţiale există, le putem determina după formulele
parţiale există, le putem determina după formulele
, .
, .
În mod similar se procedează în cazul funcției de mai
În mod similar se procedează în cazul funcției de mai
multe variabile.
multe variabile.
Fie Spunem că
Fie Spunem că
ecuația definește implicit pe y ca funcție de x
ecuația definește implicit pe y ca funcție de x
pe dacă pentru orice ecuația are o

singură soluție în raport cu notată Funcția
verifică relația
Spre exemplu, ecuaţia defineşte
implicit funcţia .
Nu orice funcţie definită implicit poate fi definită
explicit, adică scrisă sub forma . Spre exemplu,
.
Cu toate acestea, în anumite condiții, derivata lui y în
raport cu x se poate determina explicit ca funcție de și
Teorema 1.4.4. Fie funcţia continuă definită
implicit de ecuaţia și fie
funcţii continue într-o vecinătate a punctului şi
Atunci .
Demonstraţie. Atribuim variabilei independente x creşterea

. Atunci y va primi creşterea , adică valorii îi
corespunde valoarea funcţiei .
Atunci ,
de unde .
Partea stângă a egalităţii reprezintă creşterea totală a
unei funcţii de două variabile şi
,
unde tind spre zero când .
Obţinem ,
de unde sau
.
Trecând la limită când , obţinem că
există și . ■
În mod analog, dacă o ecuaţie defineşte
implicit o funcţie de două variabile x, y, atunci derivatele
parţiale ale lui se determină după formula
, .
Exemplul 1.4.9. Să se determine derivatele parțiale de

ordinul întâi , ale funcției definite implicit de
ecuația:
1. 2.
Soluție: 1. Aflăm derivatele parţiale ale funcţiei
şi obţinem:
şi
2. , , ,
Atunci , .
Definiţia 1.4.5. O dreaptă se numeşte tangentă la suprafaţa

în punctul de pe suprafaţă,
dacă ea este tangentă la o curbă ce se află pe această
suprafaţă şi care trece prin punctul .
Deoarece prin trec o infinitate de astfel de curbe,
atunci şi tangente pot fi o infinitate. Dacă există
şi cel puțin una este nenulă, atunci
toate tangentele se află într-un plan, numit plan tangent la
suprafaţă în .
Menţionăm că în punctele în care cel puțin una dintre

derivatele nu există, sau toate sunt egale cu 0,
planul tangent poate să nu existe. De exemplu, în vârful
planul tangent la suprafața conică
nu există.
Teorema 1.4.5. Pentru ca în punctul , ce aparține
suprafeţei să existe plan tangent, este necesar
şi suficient ca funcţia să fie diferenţiabilă în acest punct.
Definiţia 1.4.6. Se numește normală la suprafaţa
în punctul dreapta, ce trece prin punctul
și este perpendiculară pe planul tangent, dus la suprafaţă
în punctul .
Dacă suprafaţa este definită de ecuaţia
atunci:
- Ecuaţia planului tangent la suprafaţă în punctul
, care nu este punct singular, este
- Ecuaţia normalei la suprafaţă în punctul

este
Dacă suprafaţa este dată de ecuaţia ,

atunci:
- Ecuaţia planului tangent la suprafaţă în punctul
, unde , care nu este punct
singular, este
);
- Ecuaţia normalei la suprafaţă în punctul

este
Exemplul 1.4.10. Să se scrie ecuația planului tangent și a

normalei la suprafața în punctul :
1. ;
2.
Soluție: 1. Determinăm:
şi obținem:
ecuaţia planului tangent la suprafaţa în punctul
ecuaţia normalei la suprafaţa în

punctul
2.
Determinăm:
şi obținem:
ecuaţia planului tangent la

suprafaţa în punctul
ecuația normalei la suprafaţa în punctul
Exemplul 1.4.11. Să se scrie ecuația planului tangent la
suprafața perpendicular dreptei
Soluție: Fie punctul de tangență. Punctul

aparține suprafeței de ecuație de unde rezultă că
Vectorul normal al planului tangent în este

unde În
acest caz Vectorul director al dreptei este
Din condiție rezultă că vectorii și sunt
coliniari, ceea ce implică adică și
Atunci
Astfel am obținut punctul de tangență .
Ecuația planului tangent este:
sau
1.5. Derivata după direcție. Gradientul funcției
Fie funcția de două variabile definită pe

mulțimea și un punct interior al acestei mulțimi.
Derivatele parţiale ale funcţiei exprimă viteza variaţiei
funcţiei de-a lungul axelor de coordonate și Dar
prezintă interes variația funcţiei într-o directie dată, diferită
de cele menționate. De exemplu, dacă este definit câmpul
scalar al temperaturilor, adică dacă este dată temperatura
în orice punct al unei plăci plane (în mod analog
ar putea reprezenta temperatura într-un
punct arbitrar al unui corp), legea de distribuţie a căldurii
depinde esenţial de viteza variaţiei temperaturii în toate
direcţiile.
Admitem că dreapta este trasată prin punctul în
direcția determinată de vectorul unitar (versorul)
, unde . Considerăm
pe dreapta punctul . Astfel segmentul

are lungimea (a se vedea
figura 1.5.1.). Funcția obține creșterea
unde .
Figura 1.5.1.
Dacă limita raportului , când există, atunci

ea se numește derivata funcției în punctul
după direcția și se notează prin . Deci,
prin definiție avem:
Această mărime exprimă viteza variației funcției în

punctul după direcția .
Dacă funcția este diferențiabilă în punctul
atunci
și obținem:
În cazul direcției determinate vectorul ,

dacă și sunt unghiurile formate de vectorul cu axele
și respectiv atunci versorul său va avea
coordonatele și , care, de
regulă, se numesc cosinuși directori ai vectorlui

Pentru funcția , diferențiabilă în
punctul derivata după direcția
se calculează după formula:
unde
Întrebare: În ce direcţie valoarea derivatei în punctul dat

este cea mai mare?
Fără a leza generalitatea, considerăm funcția de două
variabile diferențiabilă în punctul şi
vectorul cu și - unghiurile formate de acesta cu axele
și respectiv. Notăm: , .
Atunci
unde este
versorul lui iar este produsul scalar al vectorilor
și . Evident, ia valoarea maximă atunci când
, adică . Astfel, valoarea maximă a
derivatei este
iar direcţia în care aceasta se obține este determinată de

vectorul care se numește gradientul
funcției în punctul
Definiţia 1.5.1. Fie funcția
diferențiabilă în punctul . Se numește
gradient al funcției în punctul vectorul, coordonatele
căruia sunt egale cu derivatele parțiale ale funcției
calculate în punctul
Se notează: sau
Gradientul determină direcția, iar modulul său
mărimea vitezei maximale de creștere (de variație) a
funcției în punct.
Derivata funcției în punctul după direcția
gradientului său în acest punct este egală cu modulul
gradientului în punctul
Exemplul 1.5.1. Să se calculeze derivata funcției
în punctul după direcția
vectorului dacă , . Să se afle
gradientul acestei funcții în punctul . Să se calculeze
derivata funcției după direcția gradientului său în
punctul .
Soluție: Ținând cont de formula derivatei după o direcție,

calculăm derivatele parțiale ale funcției
în punctul :
Aflăm coordonatele și cosinusurile directoare ale

vectorului
Obținem
Determinăm gradientul și calculăm modulul său în
punctul :
Exemplul 1.5.2. În orice punct al unei bile (cu excepția

centrului) temperatura este invers proporțională distanței
până la centrul bilei, care este considerat originea sistemului
de coordonate. În punctul temperatura este
a) Să se determine viteza de variație a temperaturii în
punctul în direcția punctului
b) Să se arate că în orice punct al bilei creșterea cea mai
mare a temperaturii este în direcția originii de
coordonate.
Soluție: Din condiția
rezultă Deci
a) Determinăm coordonatele și cosinușii directori ai
vectorului
Determinăm valorile derivatelor funcției în

punctul
.
Atunci viteza de variație a temperaturii în punctul
în direcția punctului este:
b) Fie un punct arbitar al bilei.

Creșterea cea mai mare a temperaturii este în direcția
gradientului în punctul .
care este un
vector orientat spre originea de coordonate, întrucât
.
1.6. Derivate parțiale și diferențiale de ordin superior
Ca și în paragraful precedent, pentru simplitatea

expunerii, considerăm mai întâi cazul funcţiei de două
variabile. Fie funcţia care posedă într-un
domeniu derivate parţiale de ordinul întâi:
, care fiind la rândul lor funcţii de două variabile,
pot avea şi ele derivate parţiale.
Derivatele parţiale în raport cu x şi y ale funcţiilor
, dacă ele există, se numesc derivate
parţiale de ordinul al doilea ale funcţiei şi se
notează astfel:
sau
sau
sau
sau
Definiția 1.6.1. Fie funcția care

posedă derivate parțiale de ordinul întâi în orice punct al
unei vecinătăți a punctului Dacă funcția
are în punctul derivată parțială în raport cu
argumentul atunci această derivată se numește derivată
parțială de ordinul al doilea în raport cu argumentele și
în ordinea dată, în punctul M.
Se notează
În mod analog se definesc derivatele parțiale de

ordinul . Se numește derivată parțială de ordinul a
funcției în raport cu argumentele
funcția
Derivatele parţiale de ordin superior în raport cu

diferite variabile se numesc derivate parțiale mixte. De
exemplu, , , sunt derivate parțiale mixte.
Exemplul 1.6.1. Să
Exemplul 1.6.1. Să se
se determine derivatele parțiale
determine derivatele parțiale și
și
ale
ale funcției
funcției ..
Soluție: Determinăm
Soluție: Determinăm mai
mai întâi
întâi derivatele
derivatele parțiale
parțiale de
de ordinul
ordinul
întâi:
întâi:
,,
,,
apoi
apoi
..
Observăm
Observăm că că .. Acest
Acest rezultat
rezultat nu
nu este
este
întâmplător,
întâmplător, dar
dar nu
nu este
este nici
nici „regulă”
„regulă” pentru
pentru orice
orice funcţie.
funcţie.
Exemplul 1.6.2. Fie
Exemplul 1.6.2. Fie funcţia
funcţia
Determinăm
Determinăm pentru
pentru orice
orice
și
și Atunci
Atunci
pentru
pentru orice
orice Determinăm
Determinăm ca
ca
derivata parțială după în punctul
derivata parțială după în punctul aa funcției
funcției
În
În mod
mod analog
analog se
se arată
arată că
că ..
Deci,
Deci, ..
Teorema 1.6.1. (Hermann Schwarz, 1843-1921,

matematician german) Dacă într-o vecinătate oarecare a
punctului există derivatele parţiale mixte
ale funcţiei , care sunt continue în
punctul , atunci ele sunt egale în acest punct, adică
Din teorema de mai sus rezultă:

1. Dacă derivatele parţiale și ale funcţiei sunt
continue pe un domeniu , atunci pe
acest domeniu.
2. Dacă funcţia admite pe domeniul
derivate parţiale până la ordinul k inclusiv, continue pe
, atunci derivatele mixte de ordinul , care
diferă numai prin ordinea derivărilor efectuate,
coincid. De exemplu, etc.
Afirmațiile de mai sus, inclusiv teorema Schwarz, sunt
juste și pentru funcţiile de 3 şi mai multe variabile.
Exemplul 1.6.3. Să se determine derivatele parțiale de
ordinul al doilea ale funcției
1.
2.
Soluție: 1. Aflăm derivatele parţiale de ordinul întâi:
,
.
Atunci derivatele parţiale de ordinul al doilea sunt:
2. Aflăm derivatele parţiale de ordinul întâi:
Obținem:
În cele ce urmează vom defini noțiunea de diferențială

de ordinul al doilea.
Definiția 1.6.2. O funcție se numește de ori diferențiabilă

într-un punct dacă toate derivatele ei parțiale de ordinul
există și sunt diferențiabile în acest punct.
Considerăm funcţia de variabile
independente și , diferenţiabilă într-o vecinătate a
punctului și de două ori diferențiabilă în punctul
.
Diferențiala de ordinul întâi într-un punct arbitrar
are forma şi
depinde atât de și cât şi de și
Definiția 1.6.3. Se numește diferenţială de ordinul al doilea
a funcţiei în punctul diferențiala
totală în punctul a funcției , determinată în
următoarele condiții:
- se consideră funcție doar de variabilele și
adică și se consideră constante;
- la determinarea diferențialelor totale ale funcțiilor
şi se aplică aceleași creșteri și ca și pentru
determinarea lui .
Se notează cu sau
Astfel, .
Atunci
Adică
,
sau .
Simbolic se mai scrie .

Similar se definește noțiunea de diferențială de ordinul

al doilea pentru funcții de mai multe variabile. De exemplu
pentru funcția de trei variabile diferențiala de
ordinul al doilea în punctul are forma:
Diferenţiala de ordinul n se definește inductiv ca

diferențiala totală de la diferențiala de ordinul , adică
Dacă aceasta există, atunci în cazul unei
funcții de două variabile are loc:
Exemplul 1.6.4. Să se scrie diferenţiala de ordinul al

doilea pentru funcţia:
Soluție: Folosind rezultatul din exemplul 1.6.3. obținem:
sau
Teorema 1.6.2. (formula Taylor, Brook Taylor, 1685-

1731, matematician englez) Fie funcția
diferențiabilă de ori într-o
vecinătate a punctului Atunci pentru
orice punct din
această vecinătate are loc formula:
unde este un punct de pe segmentul adică

iar în
diferențialele
Dacă în expresia
notăm cu înlocuim expresiile

pentru și deschidem parantezele, atunci obținem un
polinom de care se numește polinom Taylor
de ordinul al funcției în punctul . Polinomul
Taylor are proprietatea că valoarea sa și toate derivatele sale
respective până la ordinul în punctul sunt egale cu
valoarea și respectiv derivatele funcției în punctul
Pentru din formula Taylor obținem formula
Lagrange a creșterilor finite:
În cazul funcției de două variabile formula Taylor are

forma:
.
Exemplul 1.6.5. Să scriem formula Taylor pentru funcția
în vecinătatea punctului până la
ordinul .
Pentru aceasta determinăm:
Atunci
1.7. Extreme locale. Extreme condiționate
Fie funcţia definită pe un

domeniu , iar un punct interior
al domeniului
Definiţia 1.7.1. Punctul se numeşte
punct de maxim (minim) local al funcției , dacă există o
vecinătate V a lui astfel încât pentru
orice din are loc
.
Punctele de maxim şi cele de minim local se numesc
puncte de extrem local ale funcției. Valorile funcţiei în
punctele de maxim şi cele de minim local se numesc
maxime locale, respectiv minime locale ale funcţiei.
Minimele şi maximele locale ale funcţiei se mai numesc

extreme locale ale funcţiei.
Exemplul 1.7.1. Fie funcţia
.
Punctul este punct de minim local,
deoarece pentru orice avem
.
Teorema 1.7.1. (condiţii necesare de existenţă a
punctului de extrem local) Dacă este
punct de extrem local al funcției și există derivata parţială
în punctul a funcției în raport cu
argumentul , atunci
Demonstraţie. Într-adevăr, dacă
Atunci este funcţie de o

singură variabilă , pentru care este punct de extrem
local. Conform teoremei Fermat ■
Punctul în care toate derivatele parţiale de ordinul
întâi se anulează, se numeşte punct staţionar. Punctul
în care derivatele parţiale se anulează sau cel puţin una nu
există, se numeşte punct critic.
Reciproca teoremei de mai sus nu este valabilă. De
exemplu, pentru funcţia ,
şi ,
dar punctul nu este punct de extrem local. Graficul
acestei funcţii este o suprafață, numită “şa”, iar - punct
de tip “şa” (figura 1.7.1.).
Figura 1.7.1.
În cele ce urmează vom prezenta condiții suficiente
pentru ca un punct staționar să fie punct de extrem local.
Vom considera mai întâi cazul funcției de două variabile.
Fie funcţia şi un punct, în care
există şi sunt continue derivatele parţiale de ordinul al
doilea. Notăm cu
numită matricea hessiană (Otto Hesse, 1811-1874,

matematician german) a funcției în punctul .
Notăm
, , unde
Teorema 1.7.2. (condiții suficiente de extrem local) Fie

un punct staționar al funcției
Fie funcția diferențiabilă într-o vecinătate a punctului
și este de două ori diferențiabilă în punctul
1) Dacă și atunci este un

punct de minim local;
2) Dacă și atunci este un
punct de maxim local;
3) Dacă , atunci nu este punct de
extrem local (este punct de tip „şa”).
Dacă , atunci nu putem afirma nimic despre
(este necesar un studiu suplimentar).
Teorema de mai sus poate fi demonstrată folosind
formula Taylor pentru funcţii de două variabile.
Exemplul 1.7.2. Să se determine punctele de extrem local
ale funcţiei
1.
.
Soluție: 1.
I. Determinăm derivatele parțiale de ordinul întâi ale
funcţiei:
,
II. Determinăm punctele staționare, rezolvând sistemul
Avem două puncte staţionare şi .

III. Determinăm derivatele parţiale de ordinul al doilea:
IV. Aplicăm teorema 1.7.2. fiecărui punct staționar, obținut

în punctul II, și stabilim natura lor.
a) Matricea hessiană în punctul este

.
. Astfel
nu este punct de extrem local.
b) Matricea hessiană în punctul este
cu
Astfel este punct de minim local.
2.
I. Aflăm derivatele parţiale de ordinul întâi:
.
II. Aflăm punctele staţionare, rezolvând sistemul
Astfel am obţinut punctele staţionare: şi .

III. Aflăm derivatele parţiale de ordinul al doilea:
IV. Pentru punctul şi
ceea ce înseamnă că punctul nu este punct de

extrem local.
Pentru punctul şi
ceea ce înseamnă
că punctul este punct de minim local.
Definiţia 1.7.1. poate fi “tratată” şi în felul următor.

Definiţia 1.7.1. poate fi “tratată” şi în felul următor.
Fie, de exemplu, . Atunci
Fie, de exemplu, . Atunci
creşterea funcţiei este
creşterea funcţiei este
şi
şi
- dacă pentru creşterile mici
ale argumentelor, atunci este punct de
maxim local;
maxim local;
minim local.
minim local.
ale funcţiei .
ale funcţiei .
Soluție: Determinăm derivatele parțiale ale funcţiei:
,
,
Rezolvăm sistemul
Rezolvăm sistemul
.
.
Punctul este punct staţionar.
Determinăm derivatele parţiale de ordinul al doilea:
Atunci ,
Atunci ,
. Deci, nu putem afirma
. Deci, nu putem afirma
nimic despre acest punct.
nimic despre acest punct.
Vom aplica raționamentele de mai sus. Creşterea
Vom aplica raționamentele de mai sus. Creşterea
funcţiei în punctul este:
funcţiei în punctul este:
. Observăm că dacă ,
. Observăm că dacă ,
atunci adică iar dacă
atunci adică iar dacă
, atunci adică
, atunci adică
Astfel nu este punct de extrem local, dar este

punct de tip „şa”.
În mod similar cazului funcției de două variabile se
procedează și în cazul funcţiei de m variabile
, și anume:
I. Determinăm derivatele parțiale de ordinul întâi ale
funcției.
II. Aflăm punctele staţionare , rezolvând sistemul:
III. Determinăm derivatele parțiale de ordinul al doilea în

punctul
IV. Aplicăm următoarea teoremă pentru a stabili natura
fiecărui punct staţionar .
Teorema 1.7.3. (condiții suficiente de extrem local) Fie
un punct staționar al funcției . Fie
funcția diferențiabilă într-o vecinătate a punctului și
de două ori diferențiabilă în punctul
- Dacă , pentru orice nu
toate egale cu zero, atunci este punct de minim local;
- Dacă , pentru orice nu
toate egale cu zero, atunci este punct de maxim local;
- Dacă nu își păstrează semnul în raport cu
atunci nu este punct de extrem local.
ale funcţiei .
Rezolvăm sistemul
Astfel obținem punctele staționare:
În punctul avem
expresie care nu păstrează semnul la variația lui

În concluzie nu este punct de extrem local.
În punctul avem
pentru nu toate nule. În concluzie

este punct de minim local.
O metodă mai simplă de stabilire a naturii punctului
staționar este aplicarea criteriului Silvester, și anume:
Pentru fiecare punct staţionar formăm matricea
hessiană:
Determinăm minorii principali:
- Dacă , atunci este punct de

minim local.
- Dacă , atunci este
punct de maxim local.
- Dacă toţi , iar semnele lor variază altfel decât în
cazurile de mai sus, atunci nu este punct de extrem local.
Dacă măcar un , atunci este nevoie de cercetat
suplimentar acest punct.
ale funcţiei .
Soluție: Determinăm derivatele parțiale ale funcției
, ,
Rezolvăm sistemul

.
Matricea hessiană în punctul este
Minorii principali sunt:
. Deci este punct de
minim local.
Observație. Dacă la rezolvarea problemei din exemplul
1.7.4. aplicăm criteriul Silvester, obținem
fapt ce confirmă că este punct de minim local.
În același timp și
ceea ce nu ne permite să stabilim natura punctului.

În concluzie: metoda utilizării diferențialei de ordinul
al doilea a fost mai efectivă.
La rezolvarea unor probleme practice, ce țin de
determinarea extremelor funcţiei, variabilele independente
sunt „legate” printr-o relaţie funcţională. Presupunem că se
cere de determinat punctele de extrem ale funcţiei, de
exemplu de două variabile , unde variabilele x şi
y sunt legate prin relaţia . În acest caz punctele
de extrem sunt numite puncte de extrem local condiţionat.
În acest caz este evident că numai o variabilă (fie x) este
independentă, iar cealaltă - y (prin relaţia ) este

dependentă. Problema despre punctele de extrem poate fi
rezolvată înlocuind în valoarea lui y exprimată
prin x (dacă este posibil), determinată din relaţia
, obţinând astfel z o funcţie de o singură
variabilă x şi studiind-o la extrem prin metode cunoscute.
Exemplul 1.7.6. Să se determine punctele de extrem
condiţionat ale funcţiei
cu legătura
.
Soluție: Din condiţia rezultă că ,
de unde
.
Pentru funcţia avem: . Uşor se arată că
este punct de minim local pentru funcţia
iar este punct de minim local condiționat
pentru funcţia cu legătura .
Problema poate fi rezolvată prin altă metodă, fără a
exprima y prin x (metodă convenabilă mai ales în cazul când
exprimarea lui y prin x este dificilă sau chiar imposibilă).
Din relaţia obținem
.
În punctele de extrem local avem , de unde

obținem . Derivând după x ambele părţi ale
relaţiei , obţinem . Înmulţind

ultima relaţie cu şi adunând-o la penultima, obţinem
sau
- egalitate justă pentru orice punct de
extrem. Alegem astfel încât , de unde
.
Astfel obţinem sistemul
cu trei necunoscute x, y şi . Relațiile din acest sistem

reprezintă condiţii necesare pentru extremele condiţionate.
Pentru a determina dacă punctele găsite sunt puncte de
extrem este necesar un studiu suplimentar.
Observăm că părţile stângi ale ecuaţiilor sistemului
de mai sus sunt derivate parţiale ale funcţiei de trei variabile
,
numită funcţia Lagrange (Joseph-Louis Lagrange, 1736-
1813, matematician și astronom francez), iar -
multiplicator Lagrange. Astfel, pentru a determina
punctele de extrem condiţionat ale funcţiei , cu
legătura , alcătuim funcţia auxiliară Lagrange
. Apoi determinăm punctele staţionare
ale funcţiei F, şi respectiv - punctele staţionare
condiţionate ale funcţiei
Teorema 1.7.4. Fie un punct staţionar al
funcţiei cu condiţia și fie
punctul staționar corespunzător al funcţiei
Lagrange
.
Fie şi funcții continue în punctul

, respectiv , împreună cu
derivatele lor până la ordinul al doilea inclusiv.
Fie .
- Dacă , atunci este punct de maxim local

condiţionat;
- Dacă , atunci este punct de minim local
condiţionat pentru funcţia .
Metoda de determinare a punctelor de extrem local
condiţionat, expusă mai sus, se numeşte metoda
multiplicatorilor Lagrange.
Să rezolvăm exemplul 1.7.6., folosind metoda
multiplicatorilor Lagrange.
Funcţia Lagrange este
.
Derivatele ei parţiale sunt:
.
Determinăm punctele staţionare ale funcţiei
Deci, este punct staţionar al funcţiei , iar

este punct staţionar condiţionat al funcţiei .
și
, de unde rezultă că
este punct de minim local condiţionat al

funcţiei .
Exemplul 1.7.7. Să se determine extremele condiţionate ale
funcţiei cu legătura
Soluție: Funcţia Lagrange este:
unde .
Aflăm derivatele ei parţiale de ordinul întâi:

, ,
Aflăm punctele staţionare, rezolvând sistemul:
Astfel am obţinut punctele staţionare ale funcţiei :

şi .
Aflăm derivatele parţiale de ordinul al doilea ale
funcţiei :
.
Pentru punctul
ceea ce înseamnă că este punct de maxim local

condiţionat al funcţiei
Pentru punctul ,
ceea ce înseamnă că este un punct de minim

local condiţionat al funcţiei
Cercetarea punctelor staționare ale funcției Lagrange
poate fi realizată și cu ajutorul diferenţialei de ordinul al
doilea.
Exemplul 1.7.8. Să se determine extremele condiţionate ale
funcţiei cu legătura
Soluție: Funcţia Lagrange este:
Aflăm derivatele ei parţiale de ordinul întâi:

, ,
Aflăm punctele staţionare, rezolvând sistemul:

.
.
Astfel obținem punctele staţionare ale funcţiei :

Astfel obținem punctele staţionare ale funcţiei :
şi .
şi .
funcţiei :
funcţiei :
.
.
Ținând cont de legătura obținem:
Ținând cont de legătura obținem:
și, respectiv,
și, respectiv,
Atunci
Atunci

Dacă este dată funcţia de m variabile
Dacă este dată funcţia de m variabile
definită pe un domeniu şi un
definită pe un domeniu şi un
sistem de legături
sistem de legături
unde sunt funcţii definite pe , se alcătuieşte

unde sunt funcţii definite pe , se alcătuieşte
funcţia Lagrange
funcţia Lagrange
,
apoi se găsesc punctele staţionare ale funcţiei F şi respectiv
punctele staţionare condiţionate ale funcţiei . Cercetarea
lor la extrem se face cu ajutorul diferenţialei de ordinul al
doilea.
În cele ce urmează ne vom preocupa de determinarea
celei mai mari valori şi celei mai mici valori ale unei
funcţii de două variabile definite pe un domeniu închis şi
mărginit (adică determinarea extremelor globale ale
funcției).
Fie funcţia continuă pe un domeniu închis
şi mărginit Conform teoremei I Weierstrass funcţia
îşi atinge valorile maximă şi minimă pe acest domeniu.
Fie funcția , care posedă derivate parţiale finite în (cu
excepţia, posibil, a unui număr finit de puncte). Conform
proprietăţilor funcţiei continue, pentru a găsi cea mai mare
şi cea mai mică valori ale funcţiei pe domeniul se
procedează analog cazului funcţiei de o singură variabilă. Se
ia în consideraţie că aceste valori pot fi atinse atât în
punctele de extrem local care aparţin interiorului domeniului
cât şi pe frontiera lui. Deci, se determină punctele
“suspecte la extrem”, care aparţin lui (punctele
critice), apoi se calculează valorile funcţiei în aceste
puncte. La pasul următor se cercetează funcţia pe
frontiera domeniului, găsind valorile funcției în punctele
critice condiţionate. În final se determină cea mai mare
valoare şi cea mai mică valoare dintre toate valorile
funcţiei în punctele critice și punctele critice condiționate
obținute. Se notează și respectiv
Exemplul 1.7.9. Să se determine cea mai mare valoare şi

cea mai mică valoare a funcţiei pe discul
.
Soluție: Determinăm punctele staționare, rezolvând sistemul
. Avem un punct critic (0,0), care
aparţine domeniului şi .
Cercetăm funcţia pe frontiera domeniului care este
cercul . Determinăm punctele critice ale
funcţiei Lagrange care
sunt eventualele puncte de extrem condiţionat ale funcţiei
Determinăm derivatele parţiale ale funcţiei
.
Rezolvăm sistemul .
Obţinem următoarele puncte staţionare ale funcţiei
şi respectiv punctele staţionare condiţionate ale funcţiei :
.
Calculăm .
Comparând valorile obţinute cu , obținem
că cea mai mare valoare a funcţiei pe domeniul dat este ,
iar cea mai mică este , adică
Exemplul 1.7.10. Să se determine valorile cea mai mare şi

cea mai mică ale funcţiei
pe domeniul mărginit de curbele:
Soluție: Domeniul reprezintă mulţimea de puncte,

mărginită de triunghiul, laturile căruia au drept suport axele
de coordonate şi dreapta (figura 1.7.2.).
Figura 1.7.2.
Aflăm punctele staţionare ale funcţiei situate în
interiorul domeniului
Determinăm derivatele parţiale de ordinul întâi:
,
Rezolvăm sistemul
Astfel am obţinut punctul staţionar , care

aparţine domeniului
Cercetăm funcţia pe frontiera domeniului care
este triunghiul
Vom cerceta fiecare latură a triunghiului Ținând
cont de faptul că laturile triunghiului sunt descrise de
funcții simple, este mai comod să înlocuim expresiile
respective
respective în
în formula
formula funcției
funcției ,, decât
decât să
să cercetăm
cercetăm funcțiile
funcțiile
Lagrange corespunzătoare.
Lagrange corespunzătoare.
Aici
Aici
Atunci
Atunci
Obţinem
Obţinem punctul
punctul
Aici
Aici
Atunci
Atunci
Obţinem
Obţinem punctul
punctul
:: Aici
Aici
Atunci
Atunci
Obţinem
Obţinem punctul
punctul
Calculăm
Calculăm valoarea
valoarea funcţiei
funcţiei înîn fiecare
fiecare dintre
dintre punctele
punctele
domeniului obţinute, inclusiv în punctele
domeniului obţinute, inclusiv în punctele
Concluzie:
Concluzie:
Exemplul
Exemplul 1.7.11. Albiile aa două
1.7.11. Albiile două râuri
râuri au
au forma
forma curbelor
curbelor
date de ecuațiile
date de ecuațiile și
și Se intenționează
Se intenționează
construi un canal rectiliniu, care să unească aceste
aa construi un canal rectiliniu, care să unească aceste albii.
albii. Să
Să
se determine lungimea minimă a canalului.
se determine lungimea minimă a canalului.
Soluție: Vom considera distanță dintre două curbe, cea mai

mică lungime a segmentului cu extremitățile pe aceste
curbe.
În acest caz, dacă este un punct arbitrar de pe
curba atunci distanța de la punctul la dreapta
se calculează după formula
Ne interesează valoarea minimă a acestei expresii, în
condiția Pentru simpificarea calculelor vom
determina valoarea minimă a funcției Astfel trebuie
să determinăm valoarea minimă a funcției
cu legătura unde
În acest caz funcția Lagrange este
Atunci
.
Rezolvăm sistemul
.
Obţinem punctul staţionar al funcţiei şi

Obţinem punctul staţionar al funcţiei şi
respectiv, punctul staţionar condiţionat al
respectiv, punctul staţionar condiţionat al
funcţiei
funcţiei
funcţiei :
funcţiei :
.
.
Pentru punctul
Pentru punctul
ceea ce înseamnă că este punct de minim local

condiţionat al funcţiei Atunci distanța minimă dintre cele
condiţionat al funcţiei Atunci distanța minimă dintre cele
două curbe (lungimea minimă a canalului) este
două curbe (lungimea minimă a canalului) este
Exemplul 1.7.12. O întreprindere comercializează două

Exemplul 1.7.12. O întreprindere comercializează două
tipuri de marfă în cantitățile și respectiv. Funcția
tipuri de marfă în cantitățile și respectiv. Funcția
costului este iar funcția
costului este iar funcția
profitului este Să se
profitului este Să se
determine cantitățile de marfă care asigură profitul maxim.
determine cantitățile de marfă care asigură profitul maxim.
Soluție: În acest caz
Soluție: În acest caz
Pentru a rezolva problema, studiem la extrem global

Pentru a rezolva problema, studiem la extrem global
pe funcția P. Pentru aceasta rezolvăm sistemul
pe funcția P. Pentru aceasta rezolvăm sistemul
Astfel am obţinut punctul staţionar:

Astfel am obţinut punctul staţionar:
Determinăm Atunci
ceea ce
implică faptul că este unicul punct de maxim
local.
Astfel am obținut că profitul maxim
va fi asigurat de cantitățile de marfă și

Exemplul 1.7.13. O fabrică de lactate a planificat, pentru o
anumită perioadă, producerea a 100 tone de iaurt, utilizând
două procedee tehnologice diferite. Costul de producție a
tone de iaurt, folosind primul procedeu tehnologic este
u.m., iar costul de producție a tone de
iaurt, folosind cel de-al doilea procedeu tehnologic este
u.m. Să se determine cantitățile de iaurt
produse prin intermediul fiecărui procedeu tehnologic, care
asigură costul total de producție minim.
Soluție: Costul total de producție este
Condiția de a produce în total 100 de tone de iaurt,

implică Pentru a rezolva problema trebuie să
determinăm extremele condiționate ale funcției cu
legătura În acest caz funcția Lagrange este
Atunci
.
Rezolvăm sistemul
Obţinem punctul staţionar al funcţiei

şi, respectiv, punctul staţionar condiţionat al
funcţiei
funcţiei :
.
Pentru punctul

condiţionat al funcţiei Astfel am obținut cantitățile
și , care asigură costul total de producție
minim.
1.8. Metoda celor mai mici pătrate
Deseori în urma unor cercetări experimentale se obțin

date de tipul celor din tabelul de mai jos:
Să admitem că trebuie determinată dependența

analitică dintre mărimile și Fiecărei perechi de numere
din tabel îi punem în corespondență un punct
din planul cartezian de coordonate . Să
admitem că ele sunt plasate în apropierea unei drepte,
(figura 1.8.1.). Este firesc să considerăm că în această
situație mărimile și se află aproximativ într-o
dependență liniară care se va prezenta prin relația:
Figura 1.8.1.
Vom numi dependență teoretică dintre
și . Astfel, oricărei abscise îi corespund două valori ale
ordonatei - una teoretică și alta tabelară .
Numim diferențele , abateri sau
devieri ale datelor experimentale de la cele teoretice. Pentru
totalitatea de puncte formăm suma pătratelor devierilor pe
verticală a punctelor de la dreapta :
Valoarea acestei sume depinde de valorile

parametrilor și Vom determina valorile parametrilor
și astfel încât punctele să fie situate cât mai aproape de
dreapta
Metoda celor mai mici pătrate constă în
determinarea valorilor lui și , pentru care valoarea
funcției de două variabile
este minimă.
Determinăm derivatele parțiale ale funcției
Egalându-le cu zero, obținem sistemul:
numit sistemul normal al metodei celor mai mici pătrate.

Fie soluția acestui sistem.
Determinăm derivatele parțiale de ordinul al doilea ale
funcției
Atunci deoarece există cel puțin

un
Conform teoremei 1.7.2. punctul staționar

este punct de minim local al funcției iar
este ecuația dreptei căutate.
Dreapta se numește dreaptă de regresie și se
spune că aceasta liniarizează optim datele experimentale.
Exemplul 1.8.1. Să determinăm dependența liniară

care liniarizează optim datele statistice din
următorul tabel:
Soluție: Pentru comoditatea calculelor, completăm

următorul tabel:
4 0 1 4 16
-1 0 1,5 4 12
Aplicăm metoda celor mai mici pătrate și formăm

sistemul normal:
Rezolvând acest sistem obținem:

.
Prin urmare, .
Uneori datele sugerează că funcția de ajustare este o
funcție pătratică, hiperbolică sau de altă natură, cazuri în
care se procedează analog pentru stabilirea și rezolvarea
sistemelor normale de ecuații.
Pentru funcția pătratică sistemul
normal de ecuații are forma:
iar pentru funcția hiperbolică sistemul normal de

ecuații are forma:
iar pentru funcția hiperbolică sistemul normal de
ecuații are forma:
Exemplul 1.8.2. În tabelul de mai jos este indicată

populația Republicii Moldova pe parcursul unei perioade de
Exemplul
20 1.8.2.
de ani. Să În tabelul
se ajusteze de din
datele maitabel
jos după
este oindicată
funcție
populația Republicii Moldova pe parcursul unei perioade
liniară și după o funcție hiperbolică și să se determine de
20 careSă
de ani.
funcția se ajusteze
ajustează datele datele
mai eficient din tabel după o funcție
din tabel.
liniară și după o funcție hiperbolică și să se determine
Populația, Populația,
funcția care ajustează mai eficient datele din tabel.
1 3655614 11 3572703
2 Populația,
3649930 12 Populația,
3567512
13 3655614
3644070 11
13 3572703
3563685
24 3649930
3635112 12
14 3567512
3560430
35 3644070
3627812 13
15 3563685
3559541
46 3635112
3618312 14
16 3560430
3559497
57 3627812
3607435 15
17 3559541
3557634
68 3618312
3600436 16
18 3559497
3555159
79 3607435
3589936 17
19 3557634
3553056
8
10 3600436
3581110 18
20 3555159
3550852
9 3589936 19 3553056
10 3581110 20 3550852
Soluție: Cu scopul de a determina funcția liniară

de ajustare a datelor, completăm următorul
Soluție:
tabel: Cu scopul de a determina funcția liniară
de ajustare a datelor, completăm următorul
tabel:
1 3655614 1 3655614
2 3649930 4 7299860
3 3644070 9 10932210
4 3635112 16 14540448
5 3627812 25 18139060
6 3618312 36 21709872
7 3607435 49 25252045
8 3600436 64 28803488
9 3589936 81 32309424
10 3581110 100 35811100
11 3572703 121 39299733
12 3567512 144 42810144
13 3563685 169 46327905
14 3560430 196 49846020
15 3559541 225 53393115
16 3559497 256 56951952
17 3557634 289 60479778
18 3555159 324 63992862
19 3553056 361 67508064
20 3550852 400 71017040
210 71809836 2870 750079734
Utilizând datele din tabel, alcătuim sistemul normal
de ecuații

și, respectiv,
Cu scopul de a determina funcția hiperbolică

1. FUNCȚII
1. FUNCȚII DE
DE MAI
MAI MULTE
MULTE VARIABILE
VARIABILE 81
81
de ajustare
de ajustare aa datelor,
datelor, completăm următorul tabel:
completăm următorul tabel:
11 3655614
3655614 11 11 3655614
3655614
22 3649930
3649930 0.5
0.5 0.25
0.25 1824965
1824965
33 3644070
3644070 0.3333
0.3333 0.1111
0.1111 1214690
1214690
44 3635112
3635112 0.25
0.25 0.0625
0.0625 908778
908778
55 3627812
3627812 0.2
0.2 0.04
0.04 725562.4
725562.4
66 3618312
3618312 0.1667
0.1667 0.0278
0.0278 603052
603052
77 3607435
3607435 0.1429
0.1429 0.0204
0.0204 515347.86
515347.86
88 3600436
3600436 0.125
0.125 0.0156
0.0156 450054.5
450054.5
99 3589936
3589936 0.1111
0.1111 0.0123
0.0123 398881.78
398881.78
10
10 3581110
3581110 0.1
0.1 0.01
0.01 358111
358111
11
11 3572703
3572703 0.0909
0.0909 0.0083
0.0083 324791.18
324791.18
12
12 3567512
3567512 0.0833
0.0833 0.0069
0.0069 297292.67
297292.67
13
13 3563685
3563685 0.0769
0.0769 0.0059
0.0059 274129.62
274129.62
14
14 3560430
3560430 0.0714
0.0714 0.0051
0.0051 254316.43
254316.43
15
15 3559541
3559541 0.0667
0.0667 0.0044
0.0044 237302.73
237302.73
16
16 3559497
3559497 0.0625
0.0625 0.0039
0.0039 222468.56
222468.56
17
17 3557634
3557634 0.0588
0.0588 0.0035
0.0035 209272.59
209272.59
18
18 3555159
3555159 0.0556
0.0556 0.0031
0.0031 197508.83
197508.83
19
19 3553056
3553056 0.0526
0.0526 0.0028
0.0028 187002.95
187002.95
20
20 3550852
3550852 0.05
0.05 0.0025
0.0025 177542.6
177542.6
210
210 71809836
71809836 3.5977
3.5977 1.5962
1.5962 13036684.69
13036684.69
Utilizând datele
Utilizând datele din
din tabel,
tabel, alcătuim
alcătuim sistemul
sistemul normal
normal
de ecuații
de ecuații
acest sistem
Rezolvând acest
Rezolvând sistem obținem:
obținem:
și, respectiv,
Pentru a verifica care dintre funcții ajustează mai

eficient datele din tabelul inițial, vom calcula valoarea
funcției în fiecare caz.
În cazul funcției liniare:
În cazul funcției hiperbolice:
În concluzie, funcția liniară este cea care ajustează mai

eficient populația Republicii Moldova pe parcursul celor 20
de ani considerați.
Bibliografie recomandată
1. Bunu I. Matematici economice. - Chișinău: Editura

ASEM, 2012, p. 107-140.
2. Crăciun I. Analiză matematică. Calcul diferențial. Iași,
2011, p. 243-440.
3. Păltineanu G. Analiză matematică. Calcul diferențial. -
București: Ed. AGIR, 2002, p. 128-182.
4. Stănăşilă O. Analiză matematică. Ediţia definitivă. –

Bucureşti: Ed. Floarea Darurilor, 2014, p. 109-190.
5. Stewart J. Calculus. Early Transcendentals. 5th edition.
Centgage Learning, 2016, p. 849-980.
6. Fihtengolț G.M. Bazele analizei matematice, vol. I. –
Chișinău: Ed. Lumina, 1970, p. 217-276.
Exerciții și probleme pentru lucrul individual
1.1. Să se determine și să se reprezinte grafic domeniul de

definiție al funcției :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
1.2. Să se construiască liniile de nivel pentru funcţia :

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
1.3. Să se calculeze sau să se demonstreze că nu există:
1.4. Să se determine derivatele parţiale de ordinul întâi ale

funcției :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
1.5. Să se determine diferenţiala totală a funcției :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
1.6. Utilizând diferențiala totală, să se calculeze aproximativ

valoarea expresiei:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.7. Să se determine derivatele parţiale de ordinul întâi ale

funcţiei definite implicit prin:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.8. Să se scrie ecuaţia planului tangent şi a normalei la
suprafaţa în punctul :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.9. Să se calculeze derivata funcţiei după direcţia
gradientului său în punctul
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.10. Să se determine derivatele parţiale de ordinul al doilea
ale funcției :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
1.11. Să se arate că funcția verifică relația indicată:
1. ,
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9. ,
10.
1.12. Să se scrie diferențiala de ordinul al doilea pentru

funcția în punctul
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11. .
1.13. Să se determine punctele de extrem local ale
funcţiei :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.14. Să se determine extremele condiţionate ale funcţiei
cu legătura
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.15. Să se determine valorile cea mai mică şi cea mai mare
(extremele globale) ale funcţiei pe domeniul închis
mărginit de curbele date:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
1.16. Să se demonstreze că suprafeţele
și sunt tangente în
punctul şi să se determine ecuaţia planului
tangent comun.
1.17. Să se scrie ecuaţia planului tangent la suprafaţa dată,
paralel planului dat:
1.
2.
1.18. Să se scrie ecuaţia planului tangent la suprafaţa
ce trece prin punctul paralel
dreptei
1.19. Să se scrie ecuaţia planului tangent la suprafaţa dată,
perpendicular dreptei date:
1.
2.
1.20. Pentru suprafaţa
să se scrie ecuaţia planului tangent, care conţine dreapta
1.21. Să se scrie ecuaţia normalei la suprafaţa
perpendicular planului
1.22. În ce puncte ale elipsoidului normala

la suprafaţă formează cu axele de coordonate unghiuri
congruente?
1.23. Să se determine derivatele funcţiei în punctul în
direcţia indicată:
1. în direcția razei, ce
formează cu axa un unghi de
2. în direcţia normalei
exterioare duse la cercul în punctul
3. în direcția razei,
ce formează cu toate axele de coordonate unghiuri
congruente;
4. în direcţia
razei, ce formează cu axele de coordonate unghiuri,
măsurile cărora sunt egale cu respectiv;
5. în direcţia gradientului
funcţiei în punctul
1.24. Să se determine unghiul dintre gradienţii funcţiei în
punctele şi
1.
2.
1.25. Să se determine măsura unghiului dintre gradienţii

funcţiilor
, în punctul
1.26. Să se demonstreze că măsura unghiului dintre

gradienţii funcţiilor
,
în punctul tinde către zero, când tinde către
infinit.
1.27. Să se determine distanţa dintre curba şi dreapta dată:
1.
2.
3.
1.28. Să se determine punctul din planul , suma
pătratelor distanţelor de la care până la dreptele
să fie minimă.
1.29. În planul să se determine un punct,
suma pătratelor distanţelor de la care până la planele
să fie minimă.
1.30. Să se determine distanţa de la punctul până
la curba
1.31. Consumul de combustibil într-o întreprindere pe

parcursul a cinci ani este prezentat în următorul tabel:
Anul 2010 2011 2012 2013 2014
Consumul
(unit. conv.)
Să se determine dreapta de regresie și cu ajutorul ei să
se prognozeze consumul de combustibil pentru anul 2015.
2. SERII NUMERICE. ȘIRURI ȘI SERII DE FUNCȚII 95
2. SERII NUMERICE. ȘIRURI ȘI SERII DE FUNCȚII
2.1. Noțiune de serie numerică. Exemple

2.2. Serii cu termeni pozitivi. Criterii de
convergență
convergente
2.4. Șiruri și serii de funcții
2.5. Serii de puteri
2.6. Dezvoltarea unei funcții în serie de
puteri. Seria Taylor. Seria Maclaurin
2.7. Aplicații ale seriilor
2.8. Serii Fourier. Dezvoltarea unei funcții
în serie Fourier
 Cunoașterea noţiunilor de serie numerică;

șir de funcții; serie de funcții; serie de
puteri; serie Taylor; serie Maclaurin;
serie Fourier; serie numerică
convergentă, semiconvergentă, absolut
convergentă, divergentă.
 Cunoașterea metodelor de calcul al sumei
unor serii numerice.
 Cunoașterea și aplicarea proprietăţilor
seriilor numerice, seriilor de puteri,
seriilor de funcții, seriilor Fourier.
 Cunoașterea și aplicarea criteriilor de
convergență a seriilor numerice.
 Identificarea metodelor de rezolvare a
problemelor ce se referă la determinarea
razei și domeniului de convergenţă,
dezvoltarea funcţiilor în serii de puteri, în
serii Fourier.
2.1. Noțiune de serie numerică. Exemple
În secolul V î.Hr. filozoful grec Zenon din Eleea

formula așa-numitul paradox despre Ahile și broasca
țestoasă: să ne imaginăm o întrecere între celebrul atlet
Ahile şi rivalul său mai lent - o broască ţestoasă. Să
presupunem că Ahile are o viteză de două ori mai mare
decât cea a țestoasei, iar țestoasa are un avans de 1 km faţă
de Ahile. Oricine ar trage concluzia că parcurgând 2 km
Ahile va ajunge ţestoasa. Zenon însă afirma altceva: în timp
ce Ahile parcurge distanța de 1 km, ţestoasa va fi la 1 km şi
jumătate distanță de la punctul de pornire a lui Ahile, iar
când Ahile va parcurge km, broasca va fi la km de la
punctul de pornire a lui Ahile şi aşa mai departe, astfel că
niciodată Ahile nu va reuşi să întreacă broască ţestoasă. Din
punctul de vedere a lui Zenon, paradoxul constă în faptul că
alergătorul mai rapid nu-l poate depăși niciodată pe cel mai
lent aflat în față, deoarece el trebuie să ajungă întâi într-un
punct în care cel din față fusese deja.
Din punct de vedere matematic, distanța care trebuie
parcursă de Ahile pentru a ajunge broasca țestoasă este:
adică este suma unui număr infinit de numere reale. În acest

paragraf vom analiza existența valorii finite a sumei unei
astfel de expresii.
Mai întâi însă vom menționa câteva noțiuni ce țin de
șirurile numerice.
Se numeşte şir numeric o funcţie definită pe
mulţimea numerelor naturale (sau pe o submulţime a ei)
cu valori în mulţimea numerelor reale . Dacă notăm cu
, atunci şirul numeric definit de funcţia poate fi

notat cu sau sau mai succint
. Termenul se numeşte termen general sau
termen de rang n al şirului.
Exemplul 2.1.1. Șiruri numerice:
1.
2.
3.
4.
Un şir se numeşte:
mărginit superior, dacă există un număr real astfel
încât ;
mărginit inferior, dacă există un număr real astfel
încât ;
mărginit, dacă este mărginit superior și inferior.
Şirurile 1, 2 și 3 din exemplul 2.1.1. sunt mărginite,
iar şirul 4 este mărginit inferior și nu este mărginit superior.
Un şir numeric se numeşte:
strict crescător, dacă
strict descrescător, dacă
crescător, dacă
descrescător, dacă
monoton, dacă șirul este crescător sau descrescător;
strict monoton, dacă șirul este strict crescător sau
strict descrescător.
Şirurile 2 şi 4 din exemplul 2.1.1. sunt crescătoare,
şirul 1 este descrescător, iar şirul 3 nu este monoton.
Numărul real se numeşte limită a şirului ,

dacă:
Se notează:
Dacă șirul are limită finită, atunci se numeşte
convergent. În caz contrar șirul se numeşte divergent.
Orice şir crescător şi mărginit superior este
convergent. Orice şir descrescător şi mărginit inferior
este convergent. Orice şir monoton şi mărginit este
convergent.
Definiţia 2.1.1. Fie un șir de numere reale. Se
numeşte serie numerică o expresie de forma
Se notează:
Numerele se numesc termeni ai seriei, iar
se numeşte termen general sau termen de rang n al
seriei.
Exemplul 2.1.2. Serii numerice:
(seria armonică);
(seria Dirichlet, armonică generalizată);
(seria geometrică);
;
Suma a primilor termeni ai seriei se

numeşte sumă parţială de rang a acestei serii şi se
notează cu . Astfel:
Definiţia 2.1.2. Dacă șirul al sumelor parţiale ale

seriei este convergent și , atunci se
spune că seria este convergentă, iar numărul S se numeşte
suma acestei serii.
Se notează:
Dacă șirul este divergent, atunci se spune că
seria dată este divergentă.
Expresia se numește restul seriei.
Exemplul 2.1.3. Să se calculeze suma seriei (dacă există).
Soluție: 1. Conform formulei pentru suma primilor

termeni ai progresiei geometrice,
Atunci
Astfel am obținut că seria este convergentă și
Observăm că seria de mai sus descrie distanța parcursă

de Ahile din paradoxul lui Zenon. Astfel, cu toate că
procesul de sumare este infinit, valoarea sumei este finită,
egală cu 2.
2.
...
Atunci Astfel am
obținut că seria este convergentă și
3. Să scriem mai întâi fracția sub formă de
sumă de fracții simple: Atunci
implică
de unde obținem:
adică
Atunci
Iar
Astfel am obținut că
4. Metoda I.
Amplificăm expresia cu și obținem:
Scăzând parte cu parte expresiile și obținem:

Atunci iar
Astfel am obținut
Metoda II. Observăm că

Atunci
Iar
Ținând cont de formula ,
determinăm consecutiv:
Presupunem că
Atunci
Astfel, utilizând metoda inducției matematice, am

demonstrat că
Atunci
Astfel
Exemplul 2.1.4.
1. Seria este divergentă, deoarece
2. Seria este divergentă, deoarece ,

dacă este impar, însă , dacă este par. Deci nu
există limita şirului sumelor parțiale.
3. Seria este divergentă, deoarece
iar
4. Considerăm seria
Pentru această serie reprezintă suma termenilor

unei progresii geometrice cu primul termen şi cu raţia
Așa cum, pentru
avem:
- dacă , atunci
- dacă atunci
- dacă atunci .
Pentru ceea ce
implică pentru și
pentru
Deci, seria geometrică este convergentă
către suma numai dacă .
5. Seria armonică este divergentă.

Într-adevăr, putem scrie:
Observăm că:
.... , ... Evident că subșirul
este divergent ceea ce înseamnă că șirul
este divergent. Deci seria armonică este divergentă.
Exemplul 2.1.5. Să se scrie numărul sub formă de
fracție ordinară.
Soluție: Observăm că
Astfel, utilizând rezultatul obținut în punctul 4 al

exemplului precedent, obținem:
Exemplul 2.1.6. Considerăm mulțimea Cantor, construită

după cum urmează: din segmentul extragem intervalul
apoi din fiecare dintre segmentele rămase și
extragem intervalele din mijloc și
ș.a.m.d. (figura 2.1.1.). Mulțime Cantor se numește
mulțimea punctelor segmentului rămase.
Figura 2.1.1.
Vom arăta că suma lungimilor tuturor intervalelor,
extrase în procesul de construire a mulțimii Cantor, este
egală cu 1, obținând astfel că lungimea totală a intervalelor,
care formează mulțimea Cantor este egală cu zero, chiar
dacă conține o infinitate de puncte.
Într-adevăr, la pasul întâi extragem un interval de
lungime la pasul al doilea extragem 2 intervale fiecare de
lungime ș.a.m.d. Astfel obținem că lungimea totală a
intervalelor extrase este:
Utilizând rezultatul obținut în exemplul 2.1.4.,

obținem
Exemplul 2.1.7. Considerăm mulțimea, numită covorul lui

Sierpiński (Wacław Franciszek Sierpiński, 1882-1969,
matematician polonez), construită în felul următor: un
pătrat cu latura de lungime 1 se divizează în 9 pătrate cu
latura de lungime și se extrage pătratul din mijloc, apoi
fiecare dintre cele 8 pătrate rămase se divizează în pătrate
cu latura de lungime extrăgându-se pătratul din mijloc,
ș.a.m.d. (figura 2.1.2.).
Figura 2.1.2.
Vom arăta că suma ariilor pătratelor extrase este egală
cu , astfel obținând că covorul lui Sierpinski este de arie
egală cu
Într-adevăr, la pasul întâi extragem un pătrat cu aria
la pasul al doilea extragem pătrate fiecare dintre care are
aria egală cu ș.a.m.d. Astfel obținem că suma ariilor
tuturor pătratelor extrase este:
În mod similar exemplului precedent obținem:
Teorema 2.1.1. (criteriul necesar de convergenţă) Dacă

seria este convergentă, atunci .
Demonstraţie. Fie seria convergentă şi suma ei

este S. Atunci .
Deci
■
Consecință. Dacă , atunci seria este
divergentă.
Condiţia din teorema 2.1.1. nu este
suficientă pentru convergenţa seriei. De exemplu, termenul
general al seriei armonice verifică această condiţie, dar seria
este divergentă.
A cerceta convergenţa unei serii înseamnă a
determina dacă ea este convergentă sau este divergentă.
Exemplul 2.1.8. Să se cerceteze convergenţa seriei cu
termenul general
1. 2.
Soluție: 1. Întrucât , seria

dată este divergentă.
2. Întrucât
seria dată este divergentă.
Exemplul 2.1.9. Seria armonică generalizată este

divergentă pentru deoarece
Mai târziu vom demonstra:
Seria armonică generalizată (seria Dirichlet, Peter
Gustav Lejeune Dirichlet, 1805-1859, matematician
german) este divergentă pentru și este
convergentă pentru
Teorema 2.1.2. (criteriul general Cauchy) Seria
este convergentă dacă și numai dacă pentru orice număr
există un număr astfel încât pentru orice
și orice are loc:
Exemplul 2.1.10. Seria este convergentă.

Pentru demonstrație vom aplica criteriul general
Cauchy. Observăm că:
Deci, pentru orice există astfel încât

pentru orice și pentru orice are loc:
Teorema 2.1.3. Seria este convergentă atunci şi

numai atunci când este convergentă seria obţinută prin
suprimarea sau adăugarea unui număr finit de termeni.
Demonstraţie. Fie că din seria au fost înlăturaţi
termeni, suma cărora este egală cu , şi ei se află printre
primii termeni ai acestei serii. Atunci, pentru ,
, unde sunt sumele parţiale ale seriei
, iar sunt sumele parţiale ale seriei noi
obţinute. Deoarece limitele
şi există şi sunt finite simultan. Deci
seria şi seria obținută sunt convergente simultan.
În mod similar se demonstrează afirmația teoremei în cazul
adăugării unui număr finit de termieni.
■
Fie seriile şi . Se numeşte sumă a
seriilor date, seria cu termenul general Se numeşte
produs dintre seria şi numărul seria cu
termenul general .
Teorema 2.1.4. Dacă seriile şi sunt
convergente şi , , atunci sunt
convergente şi seriile , şi:
,
2.2. Serii cu termeni pozitivi. Criterii de convergență
Definiţia 2.2.1. Seria , unde se

numeşte serie cu termeni pozitivi.
Teorema 2.2.1. O serie cu termeni pozitivi este convergentă
dacă și numai dacă șirul sumelor parțiale este mărginit.
Teorema 2.2.2. (criteriul de comparaţie cu inegalități)
Fie şi două serii cu termeni pozitivi. Fie
că există un rang astfel încât pentru orice
a) Dacă seria este convergentă, atunci este

convergentă şi seria ;
b) Dacă seria este divergentă, atunci este
divergentă şi seria .
Demonstraţie. Ținând cont de teorema 2.1.3., nu vom
restrânge generalitatea dacă vom considera Notăm
cu şi sumele parţiale ale seriilor şi
respectiv. Așa cum termenii acestor serii sunt pozitivi,
rezultă că şirurile sumelor parţiale: şi sunt
crescătoare.
a) Fie seria convergentă . Atunci există limita finită
Întrucât , , rezultă că
şirul este mărginit și crescător, iar conform
teoremei 2.2.1., seria este convergentă. Mai mult,
suma ei este mai mică decât suma seriei .
b) Dacă seria este divergentă, atunci
Întrucât , rezultă că ,
adică seria este divergentă. ■

Când se aplică acest criteriu, comparaţia se face cu o

serie ’’etalon’’, a cărei natură este cunoscută. În calitate de
serie ’’etalon’’ deseori se ia seria geometrică sau seria
Dirichlet.
Exemplul 2.2.1. Să se cerceteze convergenţa seriei
Soluție: Întrucât pentru avem , din

divergenţa seriei armonice rezultă divergenţa seriei
.
Întrucât , din divergenţa seriei armonice
rezultă divergenţa seriei .
Exemplul 2.2.2.. Să se cerceteze convergenţa seriei

.
Soluție: Întrucât pentru are loc relaţia
, atunci din convergenţa seriei geometrice
rezultă convergenţa seriei .
Întrucât pentru are loc relaţia
,
atunci din convergenţa seriei utilizând

teorema 2.1.3. și criteriul de comparație cu inegalități,
rezultă convergenţa seriei .
Teorema 2.2.3. (criteriul de comparație la limită) Fie că

pentru seriile cu termeni pozitivi şi există
. Dacă:
a) , atunci seriile şi au
aceeaşi natură de convergenţă;
b) şi seria este convergentă, atunci este
convergentă şi seria ;
c) şi seria este divergentă, atunci este
divergentă şi seria .
Dacă vom spune că termenii și sunt
echivalenţi când . Se notează .
.
Soluție: Notăm cu termenul general al seriei date şi cu
termenul general al seriei Dirichlet cu Întrucât
din convergenţa
seriei Dirichlet cu rezultă convergenţa seriei
date.
Soluție: Întrucât , când
din convergenţa seriei Dirichlet rezultă

convergenţa seriei date.
Teorema 2.2.4. (criteriul d’Alembert, Jean le Rond
d'Alembert, 1717-1783, matematician francez) Fie că
pentru seria cu termeni pozitivi există limita
.
a) Dacă , atunci seria este convergentă;
b) Dacă atunci seria este divergentă.
Demonstraţie. a) Fie Atunci există un număr

astfel încât Conform definiției limitei, pentru
există încât pentru orice
Fie Atunci
Prin urmare
Examinăm seriile cu termeni pozitivi

și
Întrucât , seria geometrică
este convergentă. Din criteriul
de comparaţie cu inegalități și teorema 2.1.3. deducem
convergenţa seriei și,
respectiv, convergenţa seriei .
b) Fie Atunci există un număr natural , încât
pentru orice . Deci şi seria
este divergentă (conform criteriului necesar
de convergenţă), de unde rezultă divergenţa seriei
. ■
Dacă în teorema 2.2.4. atunci nu se poate
trage nici o concluzie despre natura seriei

Soluție: Avem şi .
Întrucât
, seria dată este convergentă.


; ; .
Soluție:
de
unde rezultă că seria este divergentă.
, de unde rezultă că seria

este convergentă.
, de unde
rezultă că seria este divergentă.
Teorema 2.2.5. (criteriul radical Cauchy) Fie că pentru

seria cu termeni pozitivi există limita
a) Dacă , atunci seria este convergentă;

b) Dacă atunci seria este divergentă.
Demonstraţie. a) Fie şi un număr care verifică
condiţia . Atunci există un număr natural N încât
pentru orice de unde rezultă că
, Examinăm seriile:
, și
Întrucât , seria este
convergentă şi deci sunt convergente şi seriile
și .
b) Dacă , atunci există un număr natural , astfel

încât pentru orice şi deci nu este verificat
criteriul necesar de convergenţă. Rezultă că seria
este divergentă. ■
Dacă în teorema 2.2.5., nu se poate trage nici o
concluzie despre natura seriei
.
Soluție: Întrucât
seria dată este convergentă.

.
seria dată este

divergentă.
Teorema 2.2.6. (criteriul integral Cauchy). Fie seria cu
termeni pozitivi și fie o funcţie nenegativă
continuă şi descrescătoare pe , care verifică
condiţia Fie
Atunci seria este convergentă atunci și
numai atunci când este convergent șirul
Demonstraţie. Ținând cont de faptul că este aria
dreptunghiului cu baza și înălțimea
este aria dreptunghiului cu baza și
înălțimea iar este aria

subgraficului funcției pe , din monotonia
funcţiei rezultă că pentru orice avem:
şi deci:
.
Dacă șirul este convergent, atunci şirul
, deci, şi şirul este convergent. În
acest caz seria este convergentă.
Dacă șirul este divergent, atunci din
inegalitatea de mai sus rezultă că
şi , ceea ce implică divergența seriei
. ■
Exemplul 2.2.9. Să se cerceteze convergenţa seriei Dirichlet
.
Soluție: Funcţia este continuă, monoton
descrescătoare pe intervalul şi verifică condiţia
,
Atunci
Deoarece șirul este convergent pentru

și divergent pentru atunci și seria Dirichlet
este convergentă pentru şi este divergentă
pentru

;
Soluție: Funcţia este continuă,

monoton descrescătoare pe intervalul şi verifică
condiţia , Atunci
Întrucât șirul este divergent, conform

criteriului integral Cauchy, divergentă este și seria
.
Funcţia este continuă, monoton
, Atunci
Întrucât șirul este convergent, conform

criteriului integral Cauchy, convergentă este și seria
.
Teorema 2.2.7. (Criteriul Raabe-Duhamel, Joseph
Ludwig Raabe, 1801-1859, matematician elvețian, Jean-
Marie Duhamel, 1624-1706, matematician francez)
Fie că pentru seria cu termeni pozitivi există limita
.
a) Dacă atunci seria este convergentă;
b) Dacă , atunci seria este divergentă.
Dacă nu se poate trage nici o concluzie despre
natura seriei
.
Soluție: Avem ,
, de unde şi
, ceea ce
înseamnă că seria dată este divergentă.
Criteriul Raabe-Duhamel este o completare a criteriului
D’Alembert și reprezintă o regulă ’’mai fină’’ de studiere a
convergenței seriei.
Bertrand (Joseph Louis François Bertrand, 1822-1900,
matematician francez) ,
Soluție: Pentru avem că
ceea ce implică faptul că nu
este verificată condiția necesară de convergență. Astfel
pentru și seria Bertrand este divergentă.
Pentru notăm cu Atunci
Conform criteriului de
comparație la limită obținem că pentru și
seria Bertrand este divergentă.
Pentru există Notăm
cu Atunci
Întrucât iar seria

este divergentă, conform criteriului de comparație
la limită obținem că pentru și seria
Bertrand este divergentă.
Pentru există astfel încât

Notăm cu
Atunci
Întrucât iar seria este

convergentă, conform criteriului din criteriul de comparație
la limită obținem că pentru și seria
Bertrand este convergentă.
Pentru vom aplica criteriul integral Cauchy.
Funcţia este continuă, monoton
, Atunci
Întrucât șirul este convergent pentru și

divergent pentru atunci pentru și seria
Bertrand este convergentă pentru şi este
divergentă pentru

convergente
Definiţia 2.3.1. O serie în care oricare doi termeni vecini

au semne diferite se numeşte serie cu termeni de semne
alternante sau serie alternantă.
Dacă primul termen al unei serii alternante este
pozitiv, atunci ea poate fi scrisă astfel:
unde Dacă primul termen al unei serii

alternante este negativ, atunci ea poate fi scrisă în forma
unde
Este evident că seria este convergentă
atunci şi numai atunci, când este convergentă seria
. Deaceea vom studia numai convergenţa
seriei alternante de forma .
Exemplul 2.3.1. Serii alternante:
1. ,
2.
Teorema 2.3.1. (criteriul Leibniz, Gottfried Wilhelm

Leibniz, 1646-1716, matematician și filozof german)
Dacă termenii seriei alternante verifică
condiţiile:
1. , adică șirul este
monoton descrescător;
2. ,
atunci această serie este convergentă şi suma S a seriei nu
întrece primul termen, adică .
Demonstraţie. Termenul general al şirului sumelor parţiale
de rang par este
,
Este evident că acest şir este crescător şi mărginit

inferior, deoarece
.
Deci există .
Întrucât , atunci
Astfel, , adică seria este

convergentă. Relaţia rezultă din
■
Exemplul 2.3.2.
a) Seria este convergentă, deoarece sunt
verificate ambele condiții ale criteriului Leibniz:
, , şi .
b) Seria este convergentă, deoarece sunt

verificate ambele condiții ale criteriului Leibniz:
, şi
Exemplul 2.3.3. Seria este

convergentă, deoarece sunt verificate ambele condiții ale
criteriului Leibniz:
1.
Atunci ceea ce implică faptul
că șirul este monoton descrescător.
, ceea ce implică
Exemplul 2.3.4. Seria este convergentă,

deoarece sunt verificate ambele condiții ale criteriului
Leibniz:
1. Pentru a demonstra că șirul este descrescător,
considerăm funcția Întrucât
obținem că
funcția este descrescătoare pe deci șirul
este descrescător.
2.
Exemplul 2.3.5. Să studiem convergența seriei

Observăm că
Prin raționamente similare exemplului 2.3.4. se

demonstrează că seria este convergentă. Seria
fiind divergentă, divergentă este și seria inițială
Definiția 2.3.2. Seria cu termeni arbitrari

se numește absolut convergentă dacă este convergentă
seria
Teorema 2.3.2. Convergența absolută a unei serii implică
convergența acestei serii.
Demonstraţie. Notăm cu şi suma termenilor

pozitivi şi, respectiv, suma modulelor termenilor negativi
care se află printre primii termeni ai seriei , iar cu
şi sumele parţiale ale seriilor şi, respectiv,
. Atunci şi .
Şirurile şi cu termeni pozitivi sunt crescătoare.

Astfel din existenţa limitei
rezultă existenţa limitelor şi
Deoarece
, rezultă că seria
este convergentă. ■
Soluție: Ținând cont de faptul că

obținem: Conform criteriului de
comparație cu inegalități, din convergenţa seriei
rezultă convergenţa seriei , iar conform
teoremei 2.3.2, și convergenta seriei .
Teorema 2.3.3. (criteriul Dirichlet) Seria este

convergentă, dacă:
1. sumele parţiale ale seriei sunt mărginite
(adică astfel încât , ),
2. șirul este monoton şi .
Exemplul 2.3.7. Seria este convergentă.
Într-adevăr, considerăm , .
1. Cercetăm şirul sumelor parţiale ale seriei :
.
Amplificăm ambele părți ale egalității cu și obținem:
De unde rezultă că şi ,
2. Şirul este descrescător şi .

Conform criteriului Dirichlet, seria este
convergentă.
Convergența seriei nu poate fi stabilită prin
raționamentele din exemplul 2.3.5.
Teorema 2.3.4. (criteriul Abel, Niels Henrik Abel, 1802-
1829, matematician norvegian) Seria este
convergentă, dacă:
1. şirul este monoton şi mărginit,
2. seria este convergentă.
Exemplul 2.3.8. Seria este

convergentă. Într-adevăr, considerăm ,
.
1. Șirul este monoton şi mărginit.
2. Seria este convergentă (exemplul 2.3.4.).
Conform criteriului Abel, seria

este convergentă.
Definiţia 2.3.3. Dacă seria este convergentă, iar

seria este divergentă, atunci seria se
numeşte semiconvergentă.
Exemplul 2.3.9.
1. Seria este absolut convergentă (exemplul
2.3.5.).
2. Seria este semiconvergentă, deoarece ea este
convergentă (exemplul 2.3.2.), iar seria armonică
alcătuită din valorile absolute ale termenilor ei, este
divergentă.
3. Seria este semiconvergentă. Într-adevăr, în
exemplul 2.3.6. am stabilit că seria este
convergentă. În mod similar se demonstrează că și seria
este convergentă. Întrucât
Deoarece seria este divergentă, iar seria

este convergentă, divergentă va fi și seria
Teorema 2.3.5. (Dirichlet) În rezultatul schimbării

locurilor termenilor unei serii absolut convergente, se
obține o nouă serie, care este convergentă către aceeași
sumă ca și seria inițială.
Teorema 2.3.6. (Riemann) În rezultatul schimbării
locurilor termenilor unei serii semiconvergente se poate
obține o serie, care are în calitate de sumă orice număr, sau
se poate obține o serie divergentă.
Exemplul 2.3.10. Considerăm seria semiconvergentă
Notăm cu sumele ei parțiale și cu suma acestei

serii (mai târziu vom demonstra că ).
Permutăm termenii seriei astfel încât după fiecare
termen pozitiv să urmeze doi termeni negativi:
Pentru sumele parțiale ale seriei obținute avem:
și .
Astfel șirul al sumelor parțiale ale seriei

obținute este convergent către când . Deci seria
obținută are o nouă limită, egală cu
2.4. Șiruri și serii de funcții
Definiția 2.4.1. Dacă fiecărui număr natural i se

pune în corespondență o funcție , atunci vom
spune că este definit șirul de funcții .
Exemplul 2.4.1. este un șir
de funcții
Definiția 2.4.2. Fie Dacă șirul numeric
este convergent (divergent) atunci vom spune că șirul de
funcții este convergent (divergent) în punctul
Exemplul 2.4.2. Șirul este convergent în
punctul deoarece șirul de valori ale funcțiilor în
este convegent.
Definiția 2.4.3. Vom spune că șirul de funcții este

punctual convergent pe către funcția
când dacă
pentru orice
Definiția 2.4.4. Vom spune că șirul de funcții este
uniform convergent pe către funcția
când dacă pentru orice există
un număr natural , astfel încât și
Se notează:
Teorema 2.4.1. Șirul de funcții este uniform

convergent pe către funcția dacă
și numai dacă
Teorema 2.4.2. Convergența uniformă pe o mulțime a unui

șir de funcții implică convergența punctuală a șirului de
funcții pe această mulțime către aceeași funcție.
128
128 CALCUL DIFERENȚIAL
CALCUL DIFERENȚIAL ȘI
ȘI INTEGRAL
INTEGRAL
Exemplul
Exemplul 2.4.3. Șirul
Exemplul 2.4.3.
2.4.3. Șirul
Șirul
este
este punctual
este punctual
punctual
convergent
convergent pe
pe către
către dar
dar nu
nu
convergent pe către dar nu
este
esteuniform
uniformconvergent
convergent pe
pe către
către deoarece
deoarece
este uniform convergent pe către deoarece
Definiția
Definiția 2.4.5.
2.4.5. Se Se numeşte serie de
numeşte serie de funcţii
funcţii ooo expresie
expresie de de
Definiția 2.4.5. Se numeşte serie de funcţii expresie de
forma
forma , unde
forma ,, unde
unde
..
.
Exemplul
Exemplul
Exemplul 2.4.4.
2.4.4.
2.4.4.SeriiSeriide
Serii defuncții:
de funcții:
funcții:
1.
1.
1.
2.
2.
2.
3.
3.
3.
4.
4.
4.
5.
5.
5.
Pentru
Pentru ooo valoare valoare concretă
concretă seria
seria de de funcții
funcții
Pentru valoare concretă seria de funcții
se transformă
se transformă
transformă într-oîntr-o serie
într-o serie numerică
serie numerică
numerică ,,
se ,
care
care poate
poate fifi convergentă
convergentă sau
sau divergentă.
divergentă. Dacă
Dacă seria
seria
care poate fi convergentă sau divergentă. Dacă seria
numerică
numerică este
este convergentă,
convergentă, atunci atunci se
se
numerică este convergentă, atunci se
numeşte
numeşte punctpunct
punct de de convergenţă
de convergenţă
convergenţă al al seriei
al seriei
seriei de de funcții.
de funcții.
funcții.
numeşte
Mulţimea tuturor
Mulţimea tuturor punctelor
tuturor punctelor
punctelor de de convergenţă
de convergenţă a
convergenţă aa seriei seriei
seriei de de
Mulţimea de
funcții se
funcții se numeşte
se numeşte domeniu
numeşte domeniudomeniu de de convergenţă
de convergenţă
convergenţă al al acestei
al acestei serii.
acestei serii.
serii.
funcții
Se spune
Se spune
spune că că o
că oo serie serie este
serie este convergentă
convergentă (punctual
este convergentă (punctual
(punctual
Se
convergentă)
convergentă) pe pe o mulţime
pe oo mulţime
mulţime , dacă
dacă ea ea este
convergentă) ,, dacă ea este
este
convergentă
convergentă în în fiecare
în fiecare punct
fiecare punct al
punct al acestei
al acestei mulţimi.
acestei mulţimi.
mulţimi.
convergentă
Pentru
Pentru fiecarefiecare valoare
fiecare valoare fixată
fixată aaa variabilei
valoare fixată variabilei din
din
Pentru variabilei din
domeniul
domeniul de de convergenţă
de convergenţă
convergenţă al al seriei
al seriei de funcții
de funcții
seriei de funcții sumasuma seriei
suma seriei
seriei
domeniul
numerice obţinute
numerice obţinute
obţinute este este un
este un număr.
un număr. Când
număr. Când variază,
Când variază, variază
variază şi
variază, variază şi
numerice şi
valoarea acestei
valoarea acestei
acestei sume,sume, adică
sume, adică în
adică în domeniul
în domeniul
domeniul de de convergenţă
de convergenţă
convergenţă
valoarea
suma seriei este o funcţie. Notăm această funcţie cu

,
Ca și în cazul seriilor numerice, sumele
se numesc sume parţiale de rang
ale seriei de funcții.
Dacă notăm cu –
restul acestei serii, atunci Întrucât pentru o
serie convergentă rezultă că
,
Exemplul 2.4.5. Să se determine domeniul de convergenţă

al seriei
.
Soluție: Seria reprezintă suma termenilor unei
progresii geometrice cu primul termen 1 şi cu raţia
Această serie este convergentă atunci şi numai atunci când
. Deci domeniul de convergenţă al seriei date
este intervalul şi suma ei este
Ținând cont de rezultatul obținut în punctul 1 și de faptul
că obținem că domeniul de
convergență al seriei este
Pentru obținem
ceea ce, conform criteriului Cauchy, implică convergența
seriei. Pentru obțimem și respectiv divergența
seriei. Pentru termenul general nu verifică
condiția necesară de convergență a seriei. Astfel am obținut
că domeniul de convergență al seriei este
Se spune că seria este majorată pe

mulţimea , dacă există o serie numerică convergentă
cu termeni pozitivi, încât
Exemplul 2.4.6. Seria este majorată de seria

pe intervalul , deoarece ,
Definiţia 2.4.6. Se spune că seria de funcții este

uniform convergentă pe mulțimea dacă pe această
mulțime este uniform convergent șirul sumelor parțiale
Teorema 2.4.3. (criteriul Weierstrass) Dacă seria de

funcții este majorată pe mulţimea , atunci ea este
uniform convergentă pe această mulţime.
Exemplul 2.4.7. Seria este uniform

convergentă pe intervalul , deoarece ea este
majorată pe acest interval de seria
(exemplul 2.4.6.).
Exemplul 2.4.8. Seria este uniform
convergentă pe intervalul , deoarece ea este
majorată pe acest interval de seria . Într-adevăr,
pentru a determina seria majorantă, considerăm
. Atunci
Întrucât și obținem
Teorema 2.4.4. (transfer de continuitate) Dacă termenii

seriei de funcții sunt funcţii continue pe segmentul
şi această serie este uniform convergentă pe ,
atunci suma a ei este o funcţie continuă pe acest segment.
Teorema 2.4.5. Dacă seria de funcții este uniform
convergentă pe către suma şi termenii
sunt funcții continue pe acest segment, atunci:
Teorema 2.4.6. (transfer de derivabilitate) Fie seria de

funcții punctual convergentă pe către
suma , funcţiile , sunt continue pe
împreună cu derivatele lor și seria derivatelor este
uniform convergentă pe atunci funcţia este
derivabilă pe acest segment, şi are loc egalitatea
.
2.5. Serii de puteri
Definiţia 2.5.1. Fie un șir de numere reale. Se

numeşte serie de puteri o serie de funcții de forma
unde este o variabilă reală.

Despre seria se spune că este centrată în
punctul Printr-o schimbare de variabilă
seria ia forma care se
numește serie de puteri centrată în punctul . Este
evident că prin schimbarea de variabilă de la o serie centrată

în orice punct se poate trece la o serie centrată în origine,
deaceea în continuare vom restrânge teoria generală la cazul
seriilor centrate în origine.
Teorema 2.5.1. Dacă seria de puteri este
convergentă într-un punct , atunci ea este absolut
convergentă în orice punct care verifică condiţia
. Mai mult, seria este uniform
convergentă pe
Dacă însă seria este divergentă într-un
punct , atunci ea este divergentă şi în orice punct , care
verifică condiţia .
Demonstraţie. Fie seria convergentă în ,
adică este convergentă seria numerică . Conform
criteriului necesar de convergenţă, când .
Astfel, termenii seriei sunt mărginiţi, adică
există un număr real , astfel încât ,
Scriem seria în forma:
Ținând cont de faptul că ,

concluzionăm că termenii seriei
sunt pozitivi şi inferiori termenilor respectivi ai seriei
care este convergentă pentru orice (fiind o

serie geometrică cu rația ).
Astfel, conform criteriului de comparație cu

inegalități, seria
este convergentă, iar seria
este absolut convergentă.

Mai mult, pentru orice
Seria
este convergentă. Conform teoremei Weierstrass, obținem
convergența uniformă pe a seriei
Fie seria divergentă . Atunci seria
este divergentă pentru orice valoare care
verifică condiţia , deoarece în caz contrar seria
ar fi convergentă în ■
Din teorema Abel rezultă că există un număr pozitiv
astfel încât seria este convergentă în orice
şi este divergentă în orice
. În acest caz intervalul se numeşte
interval de convergenţă, iar numărul se numeşte rază de
convergenţă a seriei de puteri.
În cazul în care seria este convergentă
numai în , se spune că raza de convergenţă a seriei
este egală cu zero. Dacă însă această serie este convergentă
în orice real, atunci se spune că raza de convergenţă este
, iar intervalul de convergenţă este
Să examinăm în continuare seria , formată
din valorile absolute ale termenilor seriei.
Pentru fiecare valoare a variabilei seria

este o serie numerică cu termeni pozitivi. Aplicând criteriul
d’Alembert de convergenţă, obținem
Pentru seria este convergentă

pentru orice valoare a variabilei ceea ce înseamnă că raza
de convergenţă în acest caz este . Pentru seria
este convergentă atunci când , adică
, şi este divergentă dacă , adică
. Deci raza de convergenţă a seriei este ,
sau
Dacă aplicăm criteriul Cauchy de convergenţă, atunci

obţinem:
Notă. Determinarea domeniului de convergență al unei serii

de puteri presupune determinarea intervalului de
convergență și studierea convergenței seriei la capetele
intervalului de convergență.
Exemplul 2.5.1. Să se determine raza, intervalul şi
domeniul de convergenţă a seriei .
Soluție: Determinăm raza de convergenţă
Intervalul de convergenţă este .

Pentru a determina domeniul de convergenţă trebuie
să cercetăm convergenţa seriei în extremităţile şi ale
intervalului de convergenţă.
Pentru obținem seria alternantă

care este convergentă, conform
criteriului Leibniz.
Pentru obținem seria armonică
, care este divergentă.
Astfel am obținut că domeniul de convergenţă al seriei
date este
Exemplul 2.5.2. Să se determine domeniul de convergenţă
al seriei .
,
rezultă că seria dată este convergentă numai în
domeniul de convergenţă ale seriei .
Soluție: Prin schimbarea de variabilă
obținem seria centrată în origine, cu raza de
convergentă şi intervalul de convergență . De
unde obținem că Astfel, intervalul de
convergență al seriei este
Pentru a determina domeniul de convergenţă rămâne
să cercetăm convergenţa seriei date în extremităţile
Pentru obţinem seria numerică care
este convergentă.
Pentru obținem seria numerică
care deasemenea este convergentă.
Deci domeniul de convergenţă al seriei date este

domeniul de convergenţă ale seriei .
Soluție: Prin schimbarea de variabilă obținem seria:
cu raza de convergentă şi intervalul de
convergență . De unde obținem că
Astfel, intervalul de convergență al seriei este
Pentru a determina domeniul de convergenţă rămâne

să cercetăm convergenţa seriei date în extremităţile
Pentru obţinem seria armonică generalizată
divergentă .
Pentru obţinem seria numerică alternantă
. Seria obținută este convergentă, întrucât verifică
condițiile criteriului Leibniz.
Astfel, domeniul de convergenţă al seriei
este
Teorema 2.5.2. Dacă seria de puteri are raza
de convergenţă , atunci suma acestei serii este o
funcţie continuă pe segmentul oricare ar fi

de convergenţă şi suma ei este , atunci această
serie poate fi integrată termen cu termen pe oricare segment

de convergenţă , atunci ea poate fi derivată termen cu
termen pe segmentul oricare ar fi Seria
obținută este de asemenea convergentă.
Exemplul 2.5.5. Să se determine suma seriei de puteri
Soluție: 1. În exemplul 2.4.5. a fost stabilit că

Seria are raza de
convergență Conform teoremei 2.5.3. ea poate fi
integrată termen cu termen. Fie Atunci
Iar
2. Seria are raza de convergență Conform

teoremei 2.5.4. ea poate fi derivată termen cu termen. Fie
Atunci Iar
Din condiția rezultă
și respectiv
2.6. Dezvoltarea unei funcții în serie de puteri. Seria

Taylor. Seria Maclaurin
Fie funcția definită în punctul , care posedă

derivate până la ordinul inclusiv într-o vecinătate a
punctului .
Să găsim un polinom de grad n astfel încât
.
Este de așteptat, ca acest polinom să ”aproximeze”
funcția în vecinătatea punctului .
Căutăm polinomul sub forma
,
unde coeficienții sunt necunoscuți și vor fi
determinați din condițiile de mai sus.
Avem ,
.
Astfel,
,
de unde
Polinomul se numește polinom Taylor de

gradul n al funcției în punctul .
Exemplul 2.6.1. Pentru funcția cu , avem
polinoamele Taylor:
...
Dacă este diferența dintre și , atunci

Dacă este diferența dintre și , atunci
. Termenul se numește rest.
. Termenul se numește rest.
Una din reprezentările lui este
Una din reprezentările lui este
, unde este un punct
, unde este un punct
situat între și , numită forma Lagrange a restului.
situat între și , numită forma Lagrange a restului.
Atunci
Atunci
se numește formula Taylor a funcției în punctul .

se numește formula Taylor a funcției în punctul .
În cazul particular obținem
În cazul particular obținem
numită formulă Maclaurin (Colin Maclaurin, 1698-1746,

numită formulă Maclaurin (Colin Maclaurin, 1698-1746,
matematician scoțian).
matematician scoțian).
Dacă funcţia posedă derivate de orice ordin în
Dacă funcţia posedă derivate de orice ordin în
şi , atunci trecând la limită, când
şi , atunci trecând la limită, când
în egalitatea
în egalitatea
obţinem
obţinem
numită serie Taylor a funcţiei în vecinătatea punctului

numită serie Taylor a funcţiei în vecinătatea punctului
.
.
În cazul când obţinem seria Maclaurin:
În cazul când obţinem seria Maclaurin:
În cele ce urmează vom scrie seria Taylor (Maclaurin)

În cele ce urmează vom scrie seria Taylor (Maclaurin)
pentru unele funcții elementare în punctul
pentru unele funcții elementare în punctul
Seria Taylor pentru în punctul
Seria Taylor pentru în punctul
Pentru
Pentru aa scrie
scrie seria
seria Taylor
Taylor pentru
pentru această
această funcţie
funcţie
calculăm derivatele ei în punctul
calculăm derivatele ei în punctul :
:
,, ..,
.., ;;
..
Deoarece,
Deoarece, pentru
pentru orice
orice (( -- arbitrar),
arbitrar), restul
restul
,, când
când obţinem:
obţinem:
sau
sau
În
În cele
cele ce
ce urmează
urmează vom
vom indica
indica domeniile
domeniile de
de
convergență
convergență fără
fără argumentări.
argumentări.
Seria
Seria Taylor
Taylor pentru
pentru funcţia
funcţia ..
...;
...;
Obţinem:
Obţinem:
sau
sau
Seria
Seria Taylor
Taylor pentru
pentru funcţia
funcţia
...;
...;
...
...
Obţinem:
sau
Seria Taylor pentru funcţia , unde

este o constantă reală.
...,
…
...,
...
Obţinem seria Taylor pentru funcţia , care se
numeşte şi serie binomială:
sau
În cazul obținem:
sau
Seria Taylor pentru funcţia .

Folosind formula de mai sus, integrăm ambele părţi
ale acestei egalităţi pe segmentul :
,
și obținem
sau
Prin trecere la limită cu obținem
sau
Seria Taylor pentru funcţia .

Integrând pe segmentul , egalitatea
, ,
obţinem:
sau
Prin trecere la limită cu obținem
sau
Seria Taylor pentru .

Întrucât , din seria binomială
obţinem
Înlocuind t cu obținem
Integrând această egalitate pe segmentul

obținem:
,
sau
Seria Taylor pentru .

Deoarece , obţinem
,
,
sau
Seria Taylor pentru funcţiile hiperbolice shx şi chx.
Deoarece shx şi chx ,
obţinem:
,
sau
sau
2.7. Aplicații ale seriilor
Aproximarea funcţiilor cu polinoame Taylor. Fie

funcţia este dezvoltată în seria Taylor
cu intervalul de convergenţă
. Atunci pentru orice
are loc relaţia , unde
este restul, care în forma Lagrange se calculează
după formula , fiind o
valoare între şi . Întrucât când ,
obţinem o formulă de aproximare a funcţiei cu un polinom
Taylor:
Eroarea în relaţia de mai sus nu întrece mărimea

.
Exemplul 2.7.1. Să se determine polinomul Taylor care
aproximează funcţia pe segmentul cu
exactitatea .
Soluție: Seria Taylor (Maclaurin) a funcţiei este
,
.
Întrucât , , obţinem
,
Determinăm valoarea lui care asigură exactitatea
necesară.
.
Rezultă că ,
, cu exactitatea
Calculul valorilor aproximative ale funcţiei (ale
expresiei). Fie că trebuie să calculăm o valoare
aproximativă a funcţiei în punctul dat Dacă punctul
aparţine domeniului de convergenţă al seriei Taylor a acestei
funcţii, atunci o valoare aproximativă a lui poate fi
calculată folosind faptul că ,
eroarea căreia nu întrece mărimea .
Exemplul 2.7.2. Să se calculeze cu exactitatea

valoarea aproximativă a numărului .
Soluție: Vom calcula valoarea funcţiei în punctul
. Folosim seria Taylor a acestei funcţii:
.
Pentru obţinem:
.
Inegalitățile: şi implică
.
Alegem numărul astfel încât :
,
,
,
.
Deci

Soluție:
Soluție:
Folosind seria binomială, obţinem:
Folosind seria binomială, obţinem:
Al treilea termen al seriei alternante obţinute este

Al treilea termen al seriei alternante obţinute este
inferior lui , rezultă că toţi termenii care îl urmează pot fi
inferior lui , rezultă că toţi termenii care îl urmează pot fi
neglijaţi. Obţinem: .
neglijaţi. Obţinem: .
Calculul valorilor aproximative ale integralei definite
Calculul valorilor aproximative ale integralei definite
. Dacă funcţia este dezvoltată în serie Taylor şi
. Dacă funcţia este dezvoltată în serie Taylor şi
segmentul de integrare se include în intervalul de
segmentul de integrare se include în intervalul de
convergenţă, atunci valoarea integralei este
convergenţă, atunci valoarea integralei este
egală cu suma seriei, care se obţine la integrarea termen cu
egală cu suma seriei, care se obţine la integrarea termen cu
termen a seriei Taylor a acestei funcţii.
termen a seriei Taylor a acestei funcţii.
valoarea aproximativă a integralei .
valoarea aproximativă a integralei .
Soluție: Primitiva funcţiei de integrare nu se exprimă prin
Soluție: Primitiva funcţiei de integrare nu se exprimă prin
funcţii elementare. Descompunem în serie de puteri funcţia
funcţii elementare. Descompunem în serie de puteri funcţia
. Avem de unde
. Avem de unde
,
,
Integrând pe , obţinem:
Integrând pe , obţinem:
Aplicaţia seriilor la calculul limitelor unor funcții. Unele

limite se calculează mai uşor dacă în prealabil funcţiile din
expresia de sub semnul limitei sunt dezvoltate în serie de
puteri.
Exemplul 2.7.5. Să se calculeze limita .
Soluție:
2.8. Serii Fourier. Dezvoltarea unei funcții în serie

Fourier
Funcțiile periodice reprezintă o clasă importantă de

funcții, care descriu multiple fenomene oscilatorii, cum ar fi:
mișcarea motorului cu aburi, fenomenul curentului
alternativ, fenomenul propagării sunetului și luminii etc.
Cele mai simple funcții periodice sunt sinusoidele:
, unde este frecvența, iar este
perioada. Cu ajutorul acestor sinusoide pot fi formate și
altele, de frecvență diferită. De exemplu, cu funcțiile

periodice
putem forma funcția periodică
,
cu perioada (fiecare termen având perioadele:
).
Este justificată întrebarea:
Poate oare o funcție periodică , de perioadă , să
fie reprezentată sub formă de sumă a unui număr finit
sau infinit de mărimi sinusoidale de tipul de mai sus?
Vom arăta că pentru unele funcții răspunsul la această
întrebare este afirmativ. Mai mult decât atât, există o clasă
destul de mare de astfel de funcții, cu condiția, că în
descompunere să fie o infinitate de sinusoide:
Dacă admite o astfel de reprezentare, geometric

acest lucru poate fi reprezentat astfel: graficul funcției
periodice se obține prin suprapunerea unui șir de sinusoide.
Dacă vom interpreta fiecare mărime sinusoidală mecanic ca
o oscilație armonică, atunci vom spune, că oscilația
compusă, caracterizată de , se descompune în oscilații
armonice. Notând , obținem o funcție de
variabilă cu perioada :
sau
Folosind formula sinusului sumei, putem scrie:
Partea dreaptă a egalității de mai sus se numește serie

trigonometrică.
Observăm că pentru orice :
;
;
: –
:
Fie că funcția periodică , cu perioada , admite

reprezentarea (1). Să determinăm coeficienții
.
Fie că funcția este integrabilă pe . Integrăm
egalitatea (1) termen cu termen (considerăm acest lucru
posibil) și obținem:
și, ținând cont de calculele de mai sus, obținem:
sau
Pentru a determina coeficienții , înmulțim egalitatea

(1) cu și integrăm termen cu termen ambele părți
(considerăm acest lucru posibil):
Obținem:
.
Astfel,
Pentru a determina coeficienții , înmulțim (1) cu

și integrăm termen cu termen ambele părți
(considerăm acest lucru posibil).
Obținem: sau
Coeficienții din (2), (3), (4) se numesc coeficienți Fourier

(Jean Baptiste Joseph Fourier, 1768-1830, matematician,
fizician și filozof francez), iar seria trigonometrică
cu coeficienții calculați după formulele (2), (3),

(4), se numește serie trigonometrică Fourier a funcției
date.
La calcularea coeficienților am presupus
posibilă integrarea termen cu termen a seriei, fapt care nu
întotdeauna este permis. Acest lucru este posibil, de
exemplu, în cazul când seria din partea dreaptă a egalității
(1) este uniform convergentă.
De aceea, în general, chiar pentru o funcție integrabilă,
nu putem scrie semnul ”=” între și seria Fourier asociată
ei. Se notează
(funcției îi corespunde seria Fourier respectivă).

În cele ce urmează vor fi formulate condiții care
garantează convergența seriei Fourier asociată funcției . În
cazul convergenței seriei Fourier vom vedea cu ce este egală
suma a seriei Fourier, în particular, când ea este egală cu
.
Definiția 2.8.1. O funcție se numește monotonă pe porțiuni
pe , dacă segmentul poate fi divizat într-un
număr finit de intervale pe fiecare dintre care, funcția este
monotonă.
Evident, dacă este monotonă pe porțiuni pe și
mărginită pe , atunci poate avea un număr finit de
puncte de discontinuitate de speța I (figura 2.8.1.).
Figura 2.8.1.
Teorema 2.8.1. (Dirichlet) Dacă funcția periodică cu
perioada , este monotonă pe porțiuni și mărginită pe
, atunci seria Fourier asociată funcției , este
convergentă în orice punct al segmentului . În
punctele în care funcția este continuă, suma a seriei
obținute este egală cu valoarea funcției în punctul
respectiv. În punctele de discontinuitate ale funcției
suma seriei este egală cu media aritmetică a limitelor
laterale ale funcției, în punctele respective. Adică, dacă
este punct de discontinuitate a funcției , atunci:
Această teoremă arată că clasa funcțiilor ce admit

descompunere în serie trigonometrică Fourier este destul de
largă, fapt ce le permite o aplicație largă în multe ramuri ale
matematicii, fizicii, tehnicii.
Exemplul 2.8.1. Să se dezvolte în serie Fourier funcţia
, definită pe și prelungită prin
periodicitate de perioadă pe întreg
Soluție: Graficul funcției reprezintă un număr infinit de arce
parabolice (figura 2.8.2.).
Figura 2.8.2.
Funcția verifică condițiile teoremei Dirichlet.
Calculăm ,
,
.
Astfel, .
Seriile Fourier pot fi utilizate la calcularea sumei unor
serii numerice, înlocuind valori concrete ale lui De
exemplu, folosind dezvoltarea de mai sus și punând în
descompunere , obținem respectiv:
, .
Funcțiile periodice cu perioada au proprietatea:
, ,
adică: integrala unei funcții periodice pe orice segment de
lungimea perioadei are întotdeauna una și aceeași valoare.

definită pe și prelungită prin
Soluție: Prelungim funcția definită pe
astfel încât să se verifice condițiile teoremei Dirichlet.
Calculăm: .
.
Astfel, obținem seria Fourier asociată funcției date:
. Conform teoremei Dirichlet, obținem:
Graficul sumei constă dintr-o infinitate de segmente

și o infinitate de puncte izolate pe axa (figura 2.8.3.).
Figura 2.8.3.
Astfel, .
Pentru , obținem cunoscuta serie Leibniz:
În cele ce urmează vom cerceta funcțiile pare și

În cele ce urmează vom cerceta funcțiile pare și
funcțiile impare.
funcțiile impare.
Amintim că dacă este o funcție pară, integrabilă pe
Amintim că dacă este o funcție pară, integrabilă pe
segmentul , atunci , iar
segmentul , atunci , iar
dacă este o funcție impară, atunci .
dacă este o funcție impară, atunci .
Dacă este o funcție pară și admite dezvoltare în serie
Dacă este o funcție pară și admite dezvoltare în serie
Fourier, atunci produsul este o funcție
Fourier, atunci produsul este o funcție
impară, iar produsul este o funcție pară și au
impară, iar produsul este o funcție pară și au
loc relațiile:
loc relațiile:
.
.
Astfel, în seria Fourier a unei funcții pare figurează
Astfel, în seria Fourier a unei funcții pare figurează
numai cosinusuri.
numai cosinusuri.
Dacă este o funcție impară și admite dezvoltare în
Dacă este o funcție impară și admite dezvoltare în
serie Fourier, atunci produsul este o funcție
serie Fourier, atunci produsul este o funcție
pară, iar produsul este o funcție impară și au
pară, iar produsul este o funcție impară și au
loc relațiile:
loc relațiile:
.
.
Astfel în seria Fourier a unei funcții impare figurează
Astfel în seria Fourier a unei funcții impare figurează
numai sinusuri.
numai sinusuri.
Soluție: Funcţia este impară, deci seria Fourier, ce-i
Soluție: Funcţia este impară, deci seria Fourier, ce-i
corespunde, conține numai sinusuri: ,
corespunde, conține numai sinusuri: ,
.
Astfel
.
Fie în continuare o funcție periodică cu
perioada , în general diferită de . Să descompunem
această funcţie în serie Fourier. Punem . Atunci
este o funcție de argument periodică cu perioada
: . Deci, ea poate fi
dezvoltată în serie Fourier pe segmentul . Punem
, atunci:
,
cu
.
Revenind la x prin și , obținem:
.
Deci,
unde se calculează folosind formulele de mai

sus.
Toate proprietățile menționate pentru funcțiile

periodice cu perioada sunt valabile și pentru funcțiile
periodice cu perioada .
Soluție: În acest caz ,
.
.
Astfel
Dezvoltarea unei funcții în serie Taylor sau Fourier

permite aproximarea funcției date cu sumele parțiale ale
seriilor respective.
În cazul seriilor Taylor funcția este aproximată de
polinoame Taylor, iar în cazul seriilor Fourier, funcția se
aproximează de polinoame trigonometrice.
Fie funcția definită pe . Să evaluăm eroarea
comisă când funcția este înlocuită cu altă funcție . Ca
măsură a erorii putem considera mărimea
numită abaterea maximă dintre și
. Deseori însă se consideră o altă măsură a erorii, și anume

. însă se
Deseorimedie
abaterea consideră ,ounde
pătratică altă măsură a erorii, și anume
abaterea medie pătratică , unde
.
.
Definiția 2.8.2. Funcțiile
Definiția 2.8.2. Funcțiile
se numesc polinoame trigonometrice de ordinul , .

se numesc polinoame trigonometrice de ordinul , .
Este „curioasă” aproximarea cu polinoame
trigonometrice„curioasă”
Este a funcției ,aproximarea cu polinoame
periodică cu perioada . Mai
trigonometrice a funcției , periodică cu perioada
ales, este interesant care polinoame trigonometrice . Mai
ales, esteo abatere
generează interesant careminimă.
pătratică polinoame trigonometrice
generează
Sumao parțială
abatere pătratică minimă.
Suma parțială
a seriei Fourier a funcției , se mai numește sumă Fourier

adeseriei Fourier
ordinul n. a funcției , se mai numește sumă Fourier
de ordinul n.
Teorema 2.8.2. Fie că funcția este integrabilă pe
Teorema. Dacă2.8.2. Fie că funcția este integrabilă pe
este suma Fourier de ordinul a funcției
. Dacă
atunci: este suma Fourier de ordinul a funcției
atunci:
unde minimul din partea dreaptă se consideră după toate

unde minimultrigonometrice
polinoamele din partea dreaptă
de gradsemaiconsideră
mic sau după toate.
egal cu
polinoamele
Dacă trigonometrice suntde coeficienții
grad mai mic sau egal
seriei cu .a
Fourier
Dacă
funcției sunt coeficienții seriei Fourier a
, atunci are loc inegalitatea:
funcției , atunci are loc inegalitatea:
numită inegalitatea Bessel (Friedrich Wilhelm Bessel,

numită inegalitatea
1784-1846, Bessel
matematician (Friedrich Wilhelm Bessel,
german).
1784-1846, matematician german).
Astfel, abaterea medie pătratică dintre și este cea mai

mică abatere medie pătratică dintre și oricare polinom
trigonometric de grad mai mic sau egal cu ).
Demonstrație. Avem:
.
Deci, valoarea –
este minimală,
dacă , adică în calitate de
polinom trigonometric se consideră suma Fourier .
Atunci
deci
deci .. ■■
Din
Dininegalitatea
inegalitateaBessel
Besselpoate
poatefifidemonstrată
demonstratărelația:
relația:
, , numită
numită egalitatea
egalitatea
lui
lui Parseval
Parseval (Marc-Antoine
(Marc-Antoine Parseval,
Parseval, 1755-1836,
1755-1836,
matematician francez).
matematician francez).
Exemplul 2.8.5. Să
Exemplul 2.8.5. Să se
se scrie
scrie seria
seria trigonometrică
trigonometrică Fourier
Fourier șiși
egalitatea
egalitatealui
luiParseval
Parsevalpentru
pentrufuncția:
funcția:
prelungită
prelungităprin
prinperiodicitate
periodicitatede
deperioadă
perioadă pe
peîntreg
întreg
Să
Să se
se deducă
deducă sumele
sumele seriilor
seriilor numerice:
numerice: șiși
..
Soluție:Graficul
Soluție: Graficulfuncției
funcției este
estereprezentat
reprezentatînînfigura
figura2.8.4.
2.8.4.
Figura
Figura2.8.4.
2.8.4.
Funcția este pară. Deci
Funcția este pară. Deci ..
Calculăm
Calculăm ;;
..
Obținem
Obținem ..
Egalitatea
EgalitateaParseval
Parsevaleste:
este:
sau
.
Obținem: .
Ușor se poate obține și:
Fie o funcție definită pe . Deseori este util ca

funcția să fie dezvoltată în serie Fourier după cosinusuri
sau după sinusuri. Astfel, se prelungește pe , astfel
încât funcția obținută , să fie pară sau impară pe intervalul
, în dependență de problema pusă, apoi se
prelungește prin periodicitate de perioadă pe întreg .
Fie, că trebuie să dezvoltăm funcția în serie după
cosinusuri. Deci, trebuie să fie pară. Prelungim funcția
pe prin paritate după cum urmează:
(figura 2.8.5.).
Figura 2.8.5.
Dacă funcția verifică condițiile Dirichlet pe
intervalul , atunci va îndeplini aceste condiții pe
intervalul . Obținem: ,
intervalul . Obținem: ,
cu
cu
.
.
Atunci, pe intervalul în punctele de continuitate
Atunci, pe intervalul în punctele de continuitate
, cu coeficienții determinați mai
, cu coeficienții determinați mai
sus.
sus. În mod similar se procedează când se cere dezvoltarea
În mod similar se procedează când se cere dezvoltarea
după sinusuri: (a se vedea
după sinusuri: (a se vedea
figura 2.8.6.).
figura 2.8.6.).
Figura 2.8.6.
Figura 2.8.6.
Deoarece este impară, , cu
Deoarece este impară, , cu
.
.
Astfel, în orice punct de continuitate pe avem
Astfel,
descompunerea în după
orice sinusuri
punct dea funcției
continuitate pe : avem
descompunerea după sinusuri a funcției :
.
.
Exemplul 2.8.6. Să se dezvolte în serie Fourier după
Exemplul 2.8.6. Să se dezvolte în serie
sinusuri funcția Fourier după
, prelungită prin
sinusuri funcția , prelungită
imparitate, apoi prin periodicitate de perioadă pe întreg prin
imparitate, apoi prinimpar
Soluție: Prelungind periodicitate
pe de perioadă
funcția , pe întreg
Soluție: Prelungind impar pe funcția ,
obținem: cu graficul
reprezentat în figura 2.8.7.
Figura 2.8.7.
Calculăm .
Deci, pe : .
1. Crăciun I. Analiză matematică. Calcul diferențial. –

Iași, 2011, p. 35-106.
2. Păltineanu G. Analiză matematică. Calcul diferențial. –
București: Ed. AGIR, 2002, p. 9-71.
4. Stewart J. Calculus. Early Transcendentals. 5th edition.
5. Fihtengolț G.M. Bazele analizei matematice, vol. II. –

2.1. Să se determine sumele parțiale și suma a seriei
2.1. Să se determine sumele parțiale și suma a seriei
numerice:
numerice:
1.
1.
2.
2.
3.
3.
4.
4.
5.
5.
6.
6.
7.
7.
8.
8.
9.
9.
10.
10.
2.2. Să se demonstreze divergența seriei, utilizând criteriul
2.2. Să se demonstreze divergența seriei, utilizând criteriul
necesar de convergență:
necesar de convergență:
1.
1.
2.
2.
3.
3.
4.
4.
5.
5.
6.
6.
7.
7.
8.
9.
10.
2.3. Să se studieze convergența seriei, utilizând criteriul de

comparație cu inegalități:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
2.4. Să se studieze convergența seriei, utilizând criteriul de
comparație la limită:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
2.5. Să se studieze convergența seriei, utilizând criteriul
d’Alembert:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.

radical Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.

Raabe-Duhamel:
1.
2.
3.
4.
5.
168
168 CALCUL
CALCUL DIFERENȚIAL
DIFERENȚIAL ȘI
ȘI INTEGRAL
INTEGRAL
2.8. Să
2.8. Să se studieze convergența
se studieze convergența seriei:
seriei:
1.
1.
2.
2.
3.
3.
4.
4.
5.
5.
6.
6.
7.
7.
8.
8.
9.
9.
10.
10.
2.9. Să
2.9. Să se
se determine
determine domeniul
domeniul de
de convergență
convergență al
al seriei
seriei de
de
funcții:
funcții:
1.
1. ;;
2.
2. ;;
3.
3. ;;
4.
4. ;;
5.
5. ;;
6.
6. ;;
7.
7. ;;
8.
8. ;;
9.
9. ;;
10. .
2.10. Să se determine domeniul de convergență al seriei de

puteri:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
2.11. Folosind derivarea sau integrarea termen cu termen, să

se calculeze suma seriei de puteri:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
2.12. Să se dezvolte în serie Taylor după puterile lui
funcția indicând domeniul de convergență:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
2.13. Să se dezvolte în serie Taylor în vecinătatea punctului
funcția inclusiv indicând domeniul de convergență al
seriei:
1.
2.
3. ,
4. ,
5. ,
2.14. Să se calculeze cu exactitatea valoarea

expresiei
expresiei
1. 4.
1. 4.
2. 5.
2. 5.
3. 6. .
3. 6. .
integralei:
integralei:
1. 4.
1. 4.
2. 5.
2. 5.
3. 6.
3. 6.
2.16. Să se dezvolte în serie Fourier funcţia definită pe
2.16. Să se dezvolte în serie Fourier funcţia definită pe
intervalul și prelungită prin periodicitate de
intervalul și prelungită prin periodicitate de
perioadă pe să se indice intervalele, pe care suma
perioadă pe să se indice intervalele, pe care suma
seriei Fourier este egală cu ; să se determine suma seriei în
seriei Fourier este egală cu ; să se determine suma seriei în
punctul indicat :
punctul indicat :
1.
1.
2.
2.
3.
3.
4.
4.
5.
5.
6.
6.
7.
7.
2.17. Fie funcția
Să se dezvolte în serie Fourier funcţia , prelungită:

a) prin paritate
b) prin imparitate,
apoi prin periodicitate de perioadă pe . Să se
construiască graficul funcţiei sumă a seriei.
2.18. Să se dezvolte în serie de sinusuri funcţia , prelungită
prin imparitate, apoi prin periodicitate de perioadă pe :
1.
2.
3.
4.
5.
2.19. Să se dezvolte în serie de cosinusuri funcţia ,

prelungită prin paritate, apoi prin periodicitate de perioadă
pe :
1.
2.
3.
4.
5.
2.20. Fie funcţia

a) definită pe segmentul Să se dezvolte în serie de

sinusuri, funcția prelungită prin imparitate, apoi prin
periodicitate de perioadă pe .
b) definită pe segmentul Să se dezvolte în serie de
sinusuri, funcția prelungită prin imparitate, apoi prin
periodicitate de perioadă 4 pe .
c) definită pe segmentul Să se dezvolte în serie de
cosinusuri, funcția prelungită prin paritate, apoi prin
periodicitate de perioadă 4 pe .
1.21. Să se dezvolte în serie Fourier funcţia:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
prelungită prin periodicitate pe întreg
3. INTEGRALE IMPROPRII
3.1. Integrale improprii de speţa I

3.2. Integrale improprii de speța II
3.3. Funcțiile și ale lui Euler
 Cunoașterea noţiunilor de integrală

improprie de prima şi a doua speţă.
 Cunoașterea și aplicarea proprietăților
integralelor improprii de prima şi a doua
speţă.
 Cunoașterea și aplicarea metodelor de
calcul a integralelor improprii de prima şi
a doua speţă.
 Cunoașterea și aplicarea criteriilor de
convergenţă a integralelor improprii.
 Identificarea posibilității de aplicare a
proprietăților funcțiilor și ale lui
Euler la calcularea valorii sau exprimarea
prin valorile acestora a unor integrale,
inclusiv neexprimabile prin funcții
elementare.
3. INTEGRALE IMPROPRII 175
3.1. Integrale improprii de speţa I
Conceptul de integrală definită în sensul lui Riemann

(Bernhard Riemann, 1826-1866, matematician german),
studiat în liceu, are în vizor funcții definite și mărginite pe
un segment. Acesta însă s-a dovedit a fi insuficient pentru
rezolvarea unor probleme mai complexe. În cele ce urmează
vom generaliza noţiunea de integrală atât în cazul funcțiilor
definite pe intervale nemărginite, cât și în cazul funcțiilor
nemărginite pe segment. Se obțin așa numitele integrale
improprii sau generalizate. Prin analogie cu seriile
numerice, pentru care convergența sau divergența erau
definite cu ajutorul limitei șirului sumelor parțiale, vom
defini convergența sau divergența unor integrale improprii
cu ajutorul unui procedeu de trecere la limită.
În acest paragraf vom analiza cazul în care funcția este
definită pe un interval nemărginit.
Definiţia 3.1.1. Fie funcția definită pe intervalul
și integrabilă în sens Riemann pe orice segment
. Simbolul se numește integrală improprie de
speţa I a funcției pe (integrală improprie cu
limita superioară infinită).
Dacă există și este finită , atunci integrala
improprie se numește convergentă, funcția
se numește integrabilă (în sens impropriu sau generalizat)
pe , iar valoarea integralei improprii este, prin
definiție, egală cu valoarea acestei limite. În caz contrar
(dacă limita nu există sau există, dar nu este finită)
integrala improprie se numește divergentă.
Deci, prin definiție:
Exemplul 3.1.1. Integrala improprie este

convergentă, deoarece
Integrala improprie însă, este divergentă, deoarece
Prin analogie cu integrala definită, pentru o funcție

continuă, nenegativă , integrala
improprie poate fi interpretată ca fiind aria
trapezului curbiliniu (nemărginit ca domeniu) mărginit de
dreapta , axa şi graficul funcţiei
(figura 3.1.1.).
Figura 3.1.1.
În mod similar se definește și integrala improprie cu
limita inferioară infinită:
Integrala improprie cu ambele limite infinite se

definește astfel:
unde .
Exemplul 3.1.2.
deci este convergentă.

Exemplul 3.1.3. este divergentă întrucât
nu există.
Exemplul 3.1.4
În definiția integralei este important să se

observe că variabilele și converg către și respectiv
independent una de cealaltă. Dacă însă variabilele și
tind spre și respectiv "cu aceeași viteză", mai
exact, dacă există și este finită
atunci integrala improprie se numește

convergentă în sensul valorii principale (Cauchy), iar
valoarea acestei limite se numește valoare principală a
integralei improprii.
Se notează cu
Este evident că orice integrală improprie convergentă

este convergentă și în sensul valorii principale, nu și
viceversa.
Exemplul 3.1.5. Integrala
este divergentă, deoarece
nu
există.
Totodată această integrală este convergentă în sensul
valorii principale:
Exemplul 3.1.6. Să se cerceteze convergența integralei
Soluție: Pentru
Pentru
În concluzie: este divergentă pentru și

convergentă pentru .
În cele ce urmează vom menționa unele proprietăți ale
integralelor improprii de speța I. Pentru simplitatea
expunerii vom considera integrala improprie cu limita

superioară infinită, celelalte tipuri având aceleași proprietăți.
1. Formula lui Newton – Leibniz (Isaac Newton,
1642-1721, matematician, astronom, fizician
englez). Dacă funcția este continuă pe și
este o primitivă a ei, atunci
,
unde .
2. Liniaritatea. Dacă integralele improprii
și sunt convergente, atunci pentru
și integrala este
convergentă și are loc:
.
3. Integrala este convergentă, dacă și numai
dacă pentru orice integrala este
convergentă. Are loc
4. Dacă integrala este convergentă, atunci

.
5. Integrarea prin părţi. Dacă și sunt funcții
derivabile și continue împreună cu derivatele lor pe
, atunci
unde
,
în presupunerea că doi dintre cei trei termeni ai

în presupunerea că doi dintre cei trei termeni ai
egalității de mai sus sunt convergenți.
egalității de mai sus sunt convergenți.
6. Schimbarea de variabilă. Dacă funcția este
6. Schimbarea de variabilă. Dacă funcția este
continuă pe , iar este continuă, derivabilă,
continuă pe , iar este continuă, derivabilă,
strict monotonă pe și
strict monotonă pe și
,
,
atunci .
atunci .
Funcția poate fi nemărginită pe
Funcția poate fi nemărginită pe
iar poate fi atât finit cât și infinit.
iar poate fi atât finit cât și infinit.
7. Integrarea inegalităților. Dacă pe
7. Integrarea inegalităților. Dacă pe
intervalul și și
intervalul și și
sunt convergente, atunci
sunt convergente, atunci
.
.
Exemplul 3.1.7.
Exemplul 3.1.7.
.
.
Exemplul 3.1.8.
Exemplul 3.1.8.
Astfel integrala este divergentă.
Exemplul 3.1.9. Să se demonstreze, că

.
Soluție: Pentru este adevărată inegalitatea
dublă:
Atunci .
Ca și în cazul seriilor numerice, pentru integralele

improprii pot fi formulate criterii de convergență a acestora.
Criterii de convergență a integralelor improprii de
speța I din funcții nenegative. Fie o funcție nenegativă
pe , atunci integrala reprezintă
o funcție monoton crescătoare de variabilă . Problema
existenței limitei finite a funcţiei pentru se
rezolvă simplu pe baza teoremei despre limita funcției
monotone:
Pentru convergența integralei improprii , este

necesar și suficient ca funcția să fie mărginită superior
(adică să existe un număr real , astfel încât
).
Teorema 3.1.1. (criteriul de comparație cu inegalități)

Dacă pe un careva interval
, atunci convergența integralei improprii
implică convergența integralei improprii
. Divergența integralei improprii

implică divergența integralei improprii
Demonstraţie. Fie integrala convergentă .
Atunci , , de
unde rezultă afirmaţia teoremei. ■

Teorema 3.1.2. (criteriul de comparație la limită) Fie
Dacă există
, atunci pentru din
convergența integralei rezultă convergența
integralei , iar pentru din divergența
integralei , rezultă divergența integralei
.
Astfel, pentru ambele integrale ori

sunt convergente, ori sunt divergente simultan.
În caz particular, dacă pentru , adică
, atunci şi ori
sunt convergente, ori sunt divergente simultan.
Deseori pentru comparație se consideră integrala
(exemplul 3.1.6.).

improprii
Soluție: iar integrala

este convergentă (exemplul 3.1.6., ).
Astfel, conform teoremei 3.1.1., integrala

este convergentă.
Exemplul 3.1.11. Să se cerceteze convergenţa integralei
.
Soluție: . Întrucât este

convergentă ( ), din criteriul de comparație cu
inegalități rezultă că este convergentă și integrala
.
Soluție: 1. Pentru , iar integrala

este convergentă. Din criteriul de comparație la
limită rezultă convergenţa integralei .
2. Ținând cont de limita remarcabilă pentru

, iar integrala este
divergentă, din criteriul de comparație la limită rezultă
divergenţa integralei .
Teorema 3.1.3. Dacă integrala este

convergentă, atunci este convergentă și integrala
.

184
184 CALCUL
CALCUL DIFERENȚIAL
DIFERENȚIAL ȘI
ȘI INTEGRAL
INTEGRAL
Definiția
Definiția 3.1.2.
3.1.2. Integrala
Integrala improprie
improprie se
se
numește
numește absolut
absolut convergentă, dacă este convergentă
convergentă, dacă este convergentă
integrala
integrala ..
Dacă
Dacă oo integrală
integrală improprie
improprie este
este convergentă,
convergentă, dar
dar nu
nu
este absolut convergentă, atunci ea
este absolut convergentă, atunci ea se numește se numește
semiconvergentă.
semiconvergentă.
Exemplul 3.1.13. Să
Exemplul 3.1.13. Să se se cerceteze
cerceteze convergenţa
convergenţa absolută
absolută aa
integralei
integralei ..
Soluție:
Soluție: Pe
Pe are
are loc
loc .. Integrala
Integrala
este
este convergentă.
convergentă. Astfel, conform criteriului
Astfel, conform criteriului de
de comparație
comparație
cu
cu inegalități,
inegalități, concluzionăm
concluzionăm căcă şi
şi integrala
integrala
este
este convergentă.
convergentă. Conform
Conform definiției,
definiției, integrala
integrala
este
este absolut
absolut convergentă.
convergentă.
Exemplul 3.1.14. Să sese cerceteze
cerceteze convergenţa
convergenţa absolută
absolută aa
integralei
integralei ..
Soluție:
Soluție: Aplicăm
Aplicăm metoda
metoda integrării
integrării prin
prin părți
părți și
și
obținem:
obținem:
.. În
În exemplul
exemplul 3.1.13.
3.1.13.
am
am stabilit
stabilit că
că integrala
integrala este
este convergentă,
convergentă, de
de
unde rezultă
unde rezultă că
că şi
şi integrala
integrala iniţială
iniţială este
este
convergentă.
convergentă.
Să
Să arătăm
arătăm însă
însă că
că integrala
integrala este
este
divergentă.
divergentă. Într-adevăr,
Într-adevăr, şi
şi
,, de unde rezultă
de unde rezultă că
că
..
Integrala este convergentă (se demonstrează

prin raționamente similare cazului ), iar
valoarea expresiei nu este finită. Astfel, integrala
este divergentă. Ținând cont de faptul că pe
, conform criteriului de comparație cu

inegalități, obținem divergenţa integralei . În
rezultat, concluzionăm că integrala este
semiconvergentă.
3.2. Integrale improprii de speța II
Definiţia 3.2.1. Fie funcția Punctul se

numește punct singular pentru funcţia , dacă funcția
este nemărginită pe dar este mărginită pe orice
interval de forma unde (figura
3.2.1.).
Figura 3.2.1.
Definiţia 3.2.2. Fie b un punct singular pentru funcția
şi fie integrabilă în sens Riemann pe orice
segment . Simbolul se
numește integrală improprie de speţa II a funcției pe
(integrală improprie cu limita superioară punct
singular). Dacă există și este finită
atunci integrala improprie se numește

convergentă, funcția se numește integrabilă pe iar
valoarea integralei improprii prin definiție este egală cu
valoarea acestei limite. În caz contrar integrala improprie
se numește divergentă.
În mod similar se definește integrala improprie cu

limita inferioară punct singular, adică dacă este punct
singular pentru funcția care este integrabilă
Riemann pe orice segment
definim:
.
În caz general, segmentul poate conține câteva

puncte singulare în vecinătatea cărora funcția
este nemărginită, iar pe fiecare segment fără puncte
singulare, funcția fiind mărginită și integrabilă. Pentru
simplitate, fie că avem un singur punct singular în
interiorul segmentului , atunci definim:

improprii
Soluție: Pentru funcția este un punct
singular. Atunci
. La calcularea limitei de mai sus
am utilizat regula L’Hospital.

Astfel, integrala improprie este
convergentă.
improprii .
Soluție: Pentru funcția cu , este punct
singular.
Pentru .
Pentru
În concluzie, integrala improprie de speța II este

convergentă pentru și este divergentă pentru
.
Să observăm că pentru este o integrală

Riemann, deci convergentă. Astfel integrala este
convergentă pentru și este divergentă pentru
.
Pentru integralele improprii de speţa II au loc
proprietăţi, formule şi metode de calcul similare cazului
integralelor improprii de speţa I.
Exemplul 3.2.3. Să se calculeze

Soluție:
În integrala efectuăm schimbarea de

variabilă și obținem
Astfel
de unde rezultă
că
Teorema 3.2.1. (criteriul de comparație cu inegalități)

Fie funcțiile nenegative integrabile pe
orice interval . Dacă pe
, atunci din convergența integralei
rezultă convergența integralei , iar din

divergența integralei rezultă divergența
integralei .
Teorema 3.2.2. (criteriul de comparație la limită)

Fie și există .
Atunci pentru din convergența integralei

rezultă convergența integralei , iar
pentru din divergența integralei , rezultă
divergența integralei .
Astfel, pentru integralele și

ori sunt convergente, ori sunt divergente
simultan.
În particular, dacă pentru , adică
, atunci şi ori sunt
convergente, ori sunt divergente simultan.

Pentru comparație se ia o funcție concretă, deseori
funcția .
improprii .
Soluție: Pentru funcția de sub simbolul integralei,
este unicul punct singular pe
. Deoarece
integrala este convergentă (exemplul 3.2.2.,

), conform criteriului de comparație la limită,
rezultă că şi integrala dată este convergentă.
improprii .
Soluție: Pentru funcția de sub simbolul integralei,
este unicul punct singular pe
. Deoarece integrala este convergentă
( ), conform criteriului de comparație la limită,

rezultă că şi integrala dată este convergentă.
Suplimentar cazurilor analizate anterior, pot fi
întâlnite integrale improprii în care atât intervalul de
integrare este nemărginit, cât și funcția este nemărginită. În
asemenea cazuri, reprezentăm integrala ca sumă a mai
multor integrale improprii fie de speța I, fie de speța II, și
studiem convergența fiecăreia dintre ele, suma fiind
convergentă în cazul convergenței tuturor integralelor
termeni ai sumei.
.
Soluție: Să observăm mai întâi că în acest caz intervalul de
integrare este nemărginit și funcția de sub simbolul
integralei are în calitate de punct singular Vom scrie
integrala dată în forma:
unde
este o integrală improprie de speța II, iar este o
integrală de speța I.
Integrala este convergentă conform criteriului de
comparație la limită, deoarece
, iar este
convergentă (exemplul 3.1.6., ).

Integrala este convergentă conform criteriului de
comparație la limită, deoarece
iar este
convergentă (exemplul 3.2.2., ).
În concluzie, integrala este
convergentă ca sumă de două integrale improprii
convergente.
.
Soluție:
În exemplul 3.1.14. a fost arătat că integrala de speța I
este convergentă.
Integrala este de speța II cu punct
singular pentru funcția Întrucât când
iar conform criteriului de comparație la
limită obținem că integrala este convergentă.
În concluzie: integrala mixtă este convergentă.

Această integrală se numește integrala lui Dirichlet și se
poate demonstra că valoarea ei este egală cu
3.3. Funcțiile și ale lui Euler
Fie și două numere reale pozitive. Considerăm

integrala , care se numește integrala
lui Euler de speța I, este convergentă pentru orice și
Funcția
se numește funcția Beta a lui Euler (Leonhard Euler,

1707-1783, matematician, fizician, astronom, inginer
elvețian).
Funcția Beta este pozitivă, infinit derivabilă și are
următoarele proprietăți:
1.
2.
3.
Fie un număr real pozitiv. Considerăm integrala

Scriem această integrală ca sumă de două
integrale:
Întrucât conform
criteriului de comparație la limită pentru integrale improprii
de speța II, integrala este convergentă pentru

.
Integrala este convergentă pentru
orice real. Într-adevăr: considerăm ,
Atunci
Deoarece integrala este convergentă,

conform criteriului de comparație la limită pentru integrale
improprii de speța I, și integrala este
convergentă. Astfel, integrala este
convergentă pentru
Oricărui număr îi putem pune în corespondență
un număr real, și anume valoarea integralei
Definim astfel funcția
care se numește funcție Gamma a lui Euler, iar integrala

se numește integrala lui Euler de
speța II.
Funcția Gamma este pozitivă, convexă, infinit
derivabilă și are următoarele proprietăți:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. .
Datorită proprietății 3 se consideră că funcția Gamma

generalizează noțiunea de factorial pe numere reale pozitive.
Aceasta este o componentă a mai multor distribuții de
probabilitate, deci are o aplicare vastă în statistică și
combinatorică.
Exemplul 3.3.1. Utilizând proprietățile funcției Gamma să
calculăm valoarea integralei Poisson
(Siméon Denis Poisson, 1781-1840, matematician
francez).
Prin raționamente similare celor utilizate pentru

definirea funcției Gamma se demonstrează că
Exemplul 3.3.2. Utilizând proprietățile funcțiilor Beta și
Gamma să se calculeze valorile integralelor
1.
2.
3.
4.
Soluție: 1.
2.
3.
4.
Funcțiile neelementare Beta și Gamma sunt

considerate funcții speciale fundamentale, care permit
calcularea sau exprimarea prin valorile acestora a multor
integrale, inclusiv celor care nu se exprimă prin funcții
elementare.
1. Dănet C.P. Analiză matematică. Calcul integral.

https://www.scribd.com/ , p. 42-55.
3.1. Să se calculeze valoarea integralei improprii de speța I:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
3.2. Să se calculeze valoarea integralei improprii de speța II:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
3.3. Să se cerceteze convergența integralei improprii de

speța I:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
3.4. Să se cerceteze convergența integralei improprii de

speța II:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
3.5. Utilizând proprietățile funcțiilor Beta și Gamma să se

calculeze valoarea integralei:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
4. INTEGRALE MULTIPLE 199
4. INTEGRALE MULTIPLE
4.1. Integrale duble

4.2. Integrale triple
 Cunoașterea noţiunilor de integrală dublă

și integrală triplă.
integralelor duble și integralelor triple.
calcul a integralelor duble și triple.
 Aplicarea metodei de schimbare a
variabilelor în integralele multiple.
 Identificarea posibilității de rezolvare a
problemelor cu conţinut geometric, fizic,
mecanic etc., utilizând integralele
multiple.
4.1. Integrale duble
Ca și în cazul integralei definite a funcției de o singură

variabilă, există o serie de probleme, ce conduc la noțiunea
de integrală multiplă (dublă, triplă etc.).
Problemă. Considerăm un corp cilindric, mărginit de
suprafața , planul și suprafața
cilindrică cu generatoarele paralele axei , directoarea
căreia este frontiera domeniului închis şi mărginit din
planul (figura 4.1.1.). Să se determine volumul acestui
corp.
Figura 4.1.1.
Fie un domeniu închis și mărginit de arie .
Numim diviziune a domeniului o mulțime finită de
submulțimi ale lui , fiecare două dintre care nu au puncte
interioare comune și reuniunea cărora este adică
Mulțimile se numesc elementele

diviziunii.
O diviziune se poate obține, de exemplu, prin
construirea unei rețele de drepte paralele axelor de
coordonate (figura 4.1.2.).
Figura 4.1.2.
Considerăm o diviziune a
domeniului . Fie aria domeniului În
fiecare domeniu considerăm un punct arbitrar .
Atunci valoarea reprezintă volumul unui corp
cilindric cu baza și înălțimea (figura 4.1.3.).
Atunci suma
reprezintă volumul unui corp format din ’’coloane’’ (figura

4.1.4.). Este clar că aproximează volumul al corpului
dat și această aproximare este cu atât mai bună cu cât mai
mici sunt ariile elementelor diviziunii
Figura 4.1.3.
Figura 4.1.3.
Figura 4.1.4.
Figura 4.1.4.
Utilizând raționamentele de mai sus, vom defini
integrala dublă. Fie
Utilizând în domeniul deînchis
raționamentele mai şisus,
mărginit al
vom defini
integrala dublă. Fie în domeniul închis şi mărginit al
planului definită funcția mărginită . Procedând ca și

mai sus, alcătuim suma
numită sumă integrală Riemann a funcției

corespunzătoare diviziunii a domeniului
și modului de alegere a punctelor
Fie diametrul mulțimii Notăm cu
Definiția 4.1.1. Nimărul se numește limita sumelor

integrale atunci când dacă
pentru orice diviziune
a domeniului și orice mod de alegere a
punctelor
Dacă această limită există și este finită, atunci funcția
se numește integrabilă pe domeniul , iar valoarea limitei
se numește integrala dublă a funcției pe domeniul
Se notează:
unde respectiv, este element de arie, iar este

domeniu de integrare. Deci,
Astfel, volumul corpului cilindric, descris mai sus,

poate fi determinat utilizând formula
Teorema 4.1.1. Orice funcție continuă pe un domeniu

închis și mărginit este integrabilă pe
Proprietăți ale integralei duble:
1. Dacă funcţia este integrabilă pe domeniul , iar este
o constantă, atunci și funcția este integrabilă pe
domeniul și are loc
2. Dacă funcțiile și sunt integrabile pe domeniul ,

atunci și funcțiile sunt integrabile pe domeniul și
3. Dacă este o diviziune a domeniului și este

integrabilă pe fiecare dintre domeniile și , atunci
este integrabilă pe domeniul și
4. Dacă funcția este integrabilă pe domeniul și

, pentru orice atunci
unde S este aria domeniului .

5. Teorema despre valoarea medie a integralei duble.
Dacă este integrabilă pe domeniul și
pentru orice atunci există
astfel încât
unde S este aria domeniului . Mai mult, dacă funcția

este continuă, atunci există încât
6. Dacă funcția este integrabilă pe domeniul și
7. Dacă funcțiile și sunt integrabile pe domeniul și

8. Dacă funcția este integrabilă pe domeniul , atunci pe

domeniul este integrabilă și funcția și
Fie funcțiile continue , astfel încât

Domeniul plan mărginit de:
, , , , se numeşte regulat
în direcţia axei (figura 4.1.5.)
Figura 4.1.5.
În mod similar, se defineşte domeniul regulat în

direcţia axei , adică mărginit de curbele: ,
, , , unde , pentru
orice , şi sunt continue pe
(figura 4.1.6.).
Figura 4.1.6.
Fie un domeniu regulat în direcţia axei . Fie că
există integrala pentru orice fixat
din și există integrala atunci

se numește integrală iterată
a funcţiei pe domeniul În această expresie mai întâi se
calculează integrala din paranteze, în raport cu y (x fiind
considerată constantă). Deseori se scrie sub forma:
.
Prin raționamente similare se definește și integrala
iterată pe un domeniu regulat în
direcţia axei , scrisă și sub forma
Exemplul 4.1.1.
Exemplul 4.1.1.
Teorema 4.1.2. Fie un dreptunghi mărginit de dreptele:

, , , Dacă funcția este integrabilă
pe domeniul și pentru orice există integrala
atunci există și integrala iterată
și are loc egalitatea:
și are loc egalitatea:
Demonstraţie: Divizăm segmentul în părţi, iar

Demonstraţie: Divizăm segmentul în părţi, iar
în părţi, notând cu
în părţi, notând cu
punctele de diviziune. Prin ele
punctele de diviziune. Prin ele
ducem drepte paralele la axele şi . Atunci este
ducem drepte paralele la axele şi . Atunci este
divizat în dreptunghiuri , ,
divizat în dreptunghiuri , ,
(figura 4.1.7.).
(figura 4.1.7.).
Figura 4.1.7.
Figura 4.1.7.
Notăm: , . Fixăm un
Notăm: , . Fixăm un
punct , atunci este o funcţie de o
punct , atunci este o funcţie de o
singură variabilă şi . Întrucât funcţia
singură variabilă şi . Întrucât funcţia
este integrabilă pe rezultă că funcţia este

integrabilă pe . Integrând pe segmentul
obținem:
.
Notăm . Atunci
.
Sumând în raport cu de la la obținem:
Înmulţind cu şi sumând în raport cu

de la la , obţinem:
Valoarea reprezintă aria a dreptunghiului

. Fie diagonala dreptunghiului și
Atunci
şi
Dar
■

și are loc egalitata:
Teorema 4.1.4. Fie funcția definită, mărginită și

integrabilă pe domeniul regulat în direcția axei . Dacă
pentru orice există integrala
atunci există și integrala
și
Teorema 4.1.5. Fie funcția definită, mărginită și

integrabilă pe domeniul regulat în direcția axei . Dacă
pentru orice există integrala
atunci există și integrala
și
Deseori pentru a calcula integrala dublă pe un

domeniu arbitrar, acesta se divizează în domenii regulate în
direcția uneia dintre axele de coordonate (figura 4.1.8.)
În cazul unui domeniu regulat atât în direcția axei
cât și în direcția axei dacă funcția verifică condițiile
teoremelor 4.1.4. și 4.1.5., atunci integralele iterate sunt
egale, adică poate fi schimbată ordinea integrării.
Figura 4.1.8.
Exemplul 4.1.2. Să se schimbe ordinea integrării:
1.
2.
Soluție: 1. Reprezentăm domeniul de integrare în planul de
Figura 4.1.9.
Avem și iar
Astfel obținem
și .
Atunci
2. Reprezentăm domeniul de integrare în planul cartezian de

Figura 4.1.10.
Din relația rezultă Întrucât
rezultă că . Din relația
rezultă
Atunci integrala dată poate fi scrisă ca sumă a două integrale
Exemplul 4.1.3. Să se calculeze integrala dublă:
Soluție: Reprezentăm în planul cartezian domeniul

(figura 4.1.11.).
Figura 4.1.11.
Domeniul este regulat în direcția axei
Exemplul 4.1.4. Să se calculeze integrala dublă:
Soluție: Reprezentăm domeniul regulat în direcția axei

(figura 4.1.12.).
Figura 4.1.12.
Atunci:
Exemplul4.1.5.
Exemplul Săse
4.1.5.Să secalculeze
calculeze
unde
unde este triunghiul
este triunghiul cu
cu vârfurile
vârfurile
..
Reprezentăm înîn planul
Soluție: Reprezentăm
Soluție: planul cartezian
cartezian de
de coordonate
coordonate
triunghiul
triunghiul (figura4.1.13.).
(figura 4.1.13.).
Figura4.1.13.
Figura 4.1.13.
Ecuaţia dreptei
Ecuaţia dreptei este:
este: , , iar ecuaţia dreptei
iar ecuaţia dreptei
este:
este: esteregulat
Domeniul este
Domeniul regulatînîndirecția
direcțiaaxei
axei și: și:
..
Schimbul de
Schimbul de variabile
variabile în
în integrala
integrala dublă.
dublă. Fie
Fie înîn planul
planul
definitefuncțiile:
definite funcțiile: careaplică
, ,care aplică
biunivoc domeniul
biunivoc domeniul din din planul
planul înîn domeniul
domeniul din din
planul
planul , , adică
adicăoricărui
oricăruipunct
punct cu
cucoordonatele
coordonatele din
din
îi corespunde un singur punct din și invers.

În cele ce urmează vom determina modul de
“schimbare” a ariilor la aplicația dată.
Divizăm domeniul în domenii dreptunghiulare cu o
rețea de drepte paralele axelor de coordonate și .
Liniile din domeniul , ce corespund acestor drepte, împart
la rândul lor domeniul în dreptunghiuri curbilinii
(figura 4.1.14.).
Figura 4.1.14.
Examinăm în planul dreptunghiul de
arie , mărginit de dreptele , ,
, . Atunci .
Fie că punctele se aplică respectiv în
. Atunci:
, cu , ;
, cu , ;
, cu ,
;
, cu , .
Fie funcțiile care admit derivate
parțiale continue pe domeniul Atunci,
,
,
,
,
,
,
,
.
Fie aria dreptunghiului curbiliniu . În
general, . Pentru simplitatea expunerii vom
considera că este paralelogram. Atunci
Notăm , numit determinant funcțional al

funcțiilor și sau jacobian (Jacobi, Carl
Gustav Jacob Jacobi, 1804-1851, matematician german)
transformării definite de Astfel,
.
Fie pe domeniul definită și integrabilă funcția
. Fiecărei valori a funcției în
domeniul îi corespunde aceeași valoare a funcției
în domeniul , unde
.
Fie Examinăm sumele
integrale ale funcției z în domeniul . Atunci
Obținem astfel formula pentru schimbarea de variabile

în integrala dublă:
Soluție: Domeniul nu este simplu (figura 4.1.15.).
Figura 4.1.15.
Efectuăm schimbarea de variabile, care va transforma
domeniul în altul mai simplu. Notăm şi
. Atunci . Domeniul
din planul este pătratul determinat de dreptele
. Jacobianul transformării este:
Atunci
.
Un interes deosebit prezintă trecerea la coordonatele
polare în integrala dublă:
, .
Atunci,
Obținem
Soluție: Domeniul este coroana circulară reprezentată în

figura 4.1.16.
Figura 4.1.16.
Observăm că
și
Atunci
Soluție: Să observăm că
adică domeniul este
coroana circulară reprezentată în figura 4.1.17.
Figura 4.1.17.
Pentru , obținem
Observăm că
adică iar
Atunci
Aplicații ale integralei duble:

1. Dacă pe domeniul atunci valoarea
integralei
este aria domeniului , adică
2. Volumul corpului cilindric, mărginit de suprafața

, planul și suprafața cilindrică cu
generatoarele paralele axei , iar directoarea - frontiera
domeniului , este:
3. Fie o placă neomogenă a cărei densitate pe domeniul

este Atunci masa plăcii este:
4. Momentele statice ale figurii materiale. Fie dată figura

materială și densitatea de distribuție a masei în
domeniul . Se numește moment static al unui sistem
de puncte materiale față de o dreaptă suma produselor
maselor, concentrate în aceste puncte, la distanțele lor
până la această dreaptă. Momentele statice ale figurii
plane în raport cu axele și sunt:
5. Centrul de greutate al figurii plane materiale are

coordonatele:
6. Momentele de inerție. Moment de inerție al unui punct

material cu masa m, faţă de un punct este egală cu
, unde r este distanța până la punctul .

Momentul unde
, r este
de inerție distanța
al unui până
sistem la punctul
de puncte materiale.
Momentul de inerție al unui sistem de puncte materiale
este:
este:
Momentele de inerție ale figurii plane față de axele și
Momentele de inerție ale figurii plane față de axele și
sunt egale cu:
sunt egale cu:
Momentul de inerție al figurii plane în raport cu originea

Momentul de inerție
de coordonate al figurii
este egal cu plane în raport cu originea
de coordonate este egal cu
Exemplul 4.1.9. Să se determine aria domeniului plan

Exemplul 4.1.9. Să se determine aria domeniului plan
mărginit de elipsa
mărginit de elipsa
Soluție:
Soluție:
Efectuăm schimbarea de variabile ,

Efectuăm schimbarea de variabile ,
Atunci .
Atunci .
Ecuația implică
Ecuația implică
Calculăm
Calculăm
Să observăm că pentru obținem formula de

Să observăm că pentru
calcul a ariei cercului de rază obținem formula de
calcul a ariei4.1.10.
Exemplul cercului
Să de rază
se determine volumul corpului
mărginit de suprafețele se determine volumul corpului
mărginit
Soluție: de suprafețele
Corpul mărginit de cele două paraboloide eliptice
Soluție: Corpul mărginit de cele4.1.18.
date este reprezentat în figura două paraboloide eliptice
date este reprezentat în figura 4.1.18.
4. INTEGRALE
4. INTEGRALE MULTIPLE
MULTIPLE 221
221
Figura 4.1.18.
Figura 4.1.18.
Proiecția corpului
Proiecția corpului pe
pe planul
planul și deci
și deci domeniul
domeniul de
de
integrare este
integrare este discul
discul mărginit
mărginit de
de cercul
cercul de
de rază
rază cu
cu centrul
centrul
în originea
în originea de
de coordonate:
coordonate:
Ținând cont
Ținând cont de
de faptul
faptul că
că domeniul
domeniul esteeste un
un disc,
disc, este
este
comod să
comod să trecem
trecem la polare. Atunci
coordonate polare.
la coordonate Atunci obținem:
obținem:
4.2. Integrale
4.2. Integrale triple
triple
Noțiunea de
Noțiunea de integrală
integrală triplă
triplă se
se introduce
introduce prin
prin
raționamente similare
raționamente similare cazului duble. Se
integralei duble.
cazului integralei Se consideră
consideră
în spațiu
în spațiu domeniul mărginit şi
domeniul mărginit şi închis
închis și și funcția
funcția
definită pe
definită pe .. Domeniul
Domeniul divizează în
se divizează
se în domenii
domenii
de volume
de volume ,, respectiv. În
respectiv. În
fiecare domeniu
fiecare domeniu se consideră
se consideră un un punct
punct arbitrar
arbitrar
formează suma
Se formează
.. Se suma integrală
integrală
Se notează
Se notează cu
cu cel
cel mai
mai mare
mare dintre
dintre diametrele
diametrele acestor
acestor
părți și
părți și se
se consideră
consideră
Dacă această limită există, este finită și nu depinde de

diviziunea domeniului V şi de modul de alegere a punctelor
, atunci valoarea ei se numește integrala triplă a funcţiei
pe domeniul și se notează cu
sau
unde respectiv , este element de volum. Astfel,
În cazul integralei triple sunt juste proprietăți similare

integralei duble.
Un domeniu spațial mărginit şi închis se numește
regulat în direcția axei , dacă:
a) Orice dreaptă paralelă axei , dusă printr-un punct
interior al domeniului intersectează frontiera
domeniului cel mult în două puncte;
b) Domeniul se proiectează pe planul într-un
domeniu regulat ;
c) Orice parte a domeniului , secționată de un plan
paralel unuia dintre planele de coordonate, de
asemenea posedă proprietățile a) și b).
Paralelipipedul dreptunghic, elipsoidul, tetraedrul sunt
exemple de domenii spațiale regulate.
Fie domeniul mărginit de jos de suprafața
, iar de sus de suprafața .
Considerăm că domeniul este proiecția domeniului spațial
pe planul și că este mărginit de:
. Atunci
sau
sau
se numește integrală iterată triplă a funcției pe
numește integrală iterată triplă a funcției
sedomeniul pe
domeniul
Integrala triplă a funcției integrabile pe domeniul
spațial regulattriplă
Integrala estea egală
funcțieicuintegrabile
integrala iterată
pe domeniul
a acestei
spațial regulat este egală cu
funcții pe acest domeniu, adică integrala iterată a acestei
funcții pe acest domeniu, adică
Exemplul 4.2.1. Să se calculeze integrala triplă

Exemplul 4.2.1. Să se calculeze integrala triplă
Soluție: Proiecţia domeniului pe planul este

Soluție: Proiecţia (figura
triunghiul domeniului
4.2.1.). pe planul este
triunghiul (figura 4.2.1.).
Figura 4.2.1.
Ecuația dreptei esteFigura 4.2.1.. Atunci
Ecuația dreptei este . Atunci
Prin raționamente similare cazului integralei duble,

pentru schimbarea de variabile în integrala triplă, se
consideră două sisteme spațiale de coordonate şi
. Fie în sistemul domeniul spațial .
Considerăm aplicația biunivocă
a domeniului pe careva domeniu din . Dacă

este unitate de volum în spațiul , iar este volumul
corespunzător din , atunci, , unde
este jacobianul transformării
considerate. Astfel, obținem:

unde ,
Prezintă interes trecerea la:

a) coordonate cilindrice: , , .
În acest caz orice punct din spațiu este identificat
prin cele două coordonate polare ale proiecției sale pe planul
și coordonata carteziană
Atunci
unde
b) coordonate sferice:
În acest caz poziția punctului în spațiu este
determinată de trei numere: , unde este distanța de la
punctul până la originea de coordonate (numită raza
vectoare a punctului ), este unghiul dintre raza vectoare
a punctului și direcția pozitivă a axei , iar este
unghiul dintre proiecția razei vectoare a punctului pe
planul și direcția pozitivă a axei , măsurat în direcție
pozitivă. Pentru orice punct în spațiu se consideră
, , .
Atunci
și
unde .
Exemplul 4.2.2. Să se calculeze integrala triplă:
Soluție: Vom trece la coordonatele cilindrice:

, , .
Atunci . Proiecția pe planul a
domeniului este discul .
Atunci , , şi
Exemplul 4.2.3. Să se calculeze integrala triplă:
Soluție: Deoarece
, suprafața dată reprezintă o
sferă cu centrul în de rază . Deoarece
obținem corpul reprezentat în figura 4.2.2.
Figura 4.2.2.
Vom folosi coordonatele sferice.
,
, , .
Atunci:
Aplicații ale integralei triple:

1. Volumul al unui corp în spațiul este:
2. Masa unui corp material de densitate

este:
3. Momentele statice ale unui corp material de densitate

, în raport cu planele de coordonate sunt:
4. Coordonatele centrului de greutate ale corpului

material cu densitatea sunt:
unde este masa corpului.

5. Momentele de inerție ale unui corp material față de
planele de coordonate sunt:

2. Stewart J. Calculus. Early Transcendentals. 5th edition,
Chișinău: Ed. Lumina, 1970, p. 240-303; 344-371.
4.1. Să se calculeze integrala iterată:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
4.2. Să se reprezinte domeniul de integrare și să se schimbe

ordinea de integrare în integrala iterată:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
4.3. Să se calculeze integrala dublă pe domeniul :

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. este triunghiul cu vârfurile
, , .
8. este paralelogramul cu vârfurile
, ,
9. , : ,
10. ,
4.4. Să se calculeze integrala dublă, folosind schimbul de

variabile:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
4.5. Să se calculeze ariile domeniilor, mărginite de liniile:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
4.6. Să se calculeze volumul corpului mărginit de

suprafeţele:
1.
2.
3.
4.
5.
5. INTEGRALE CURBILINII
5.1. Integrale curbilinii de speța I

5.2. Integrale curbilinii de speța II
 Cunoașterea noţiunilor de integrală

curbilinie de speța I și speța II.
integralelor curbilinii de speța I și speța II.
calcul a integralelor curbilinii de speța I și
speța II.
 Identificarea funcției, diferențiala totală a
căreia reprezintă expresia de sub simbolul
integralei curbilinii de speța II.
 Identificarea posibilității de rezolvare a
problemelor cu conţinut geometric și fizic,
utilizând integralele curbilinii.
5. INTEGRALE CURBILINII 235
5.1. Integrale curbilinii de speța I
Multiple noțiuni din fizică (masa arcului plan, lucrul

mecanic, circulația unui câmp vectorial, energia unui sistem
termic etc.) conduc la noțiunea de integrală curbilinie.
Problema determinării masei arcului plan. Fie în planul
un arc AB şi fie cunoscută densitatea liniară în
orice punct . Se cere de determinat masa m a
arcului de curbă AB.
Cu punctele vom
diviza arbitrar arcul AB în arce
(figura 5.1.1.).
Figura 5.1.1.
Pe fiecare dintre arcele considerăm câte un
punct arbitrar cu densitatea respectivă . În cazul
unei diviziuni suficient de fine, considerăm că pe arcul
densitatea este constantă, egală cu . Notăm
lungimea arcului cu . Atunci masa arcului
este . Prin urmare, masa întregului
arc AB este . Eroarea comisă
la calcularea masei este cu atât mai mică cu cât mai mici vor
fi lungimile Notăm cu
Atunci
sau
În cele ce urmează vom defini integrala curbilinie de

speţa I.
Fie o curbă plană definită parametric pe un
segment adică există funcțiile continue
astfel încât oricărei valori îi
corespunde un punct .
Ecuațiile se numesc ecuații
parametrice ale curbei .
O curbă se consideră orientată în direcția creșterii
parametrului. De regulă, punctele şi
se numesc capetele curbei, iar curba se
notează
Curba se numește simplă (fără puncte multiple),
dacă aplicația este
bijectivă. Dacă doar punctul coincide cu punctul atunci
curba se numește închisă sau contur.
Curba se numește netedă pe , dacă funcțiile
sunt continue împreună cu derivatele lor
și
Curba se numește netedă pe porțiuni pe ,
dacă este netedă pe cu excepția unui număr finit de
puncte.
Considerăm o diviziune
a segmentului Notăm cu lungimea segmentului

unde
și cu Curba se numește
rectificabilă (posedă lungime), dacă este finit unde
este o diviziune arbitrară a curbei . Numărul

se numește lungimea curbei (figura 5.1.2.).
Figura 5.1.2.
Orice curbă netedă este rectificabilă.
Considerăm o funcţie definită pe curba
netedă L. Prin raționamente similare celor de mai sus,
considerăm o diviziune
a segmentului și un punct arbitrar de pe

arcul
Definim suma integrală
,
unde este lungimea arcului
Definiţia 5.1.1. Dacă unde
există, este finită şi nu depinde de diviziunea curbei nici
de modul de alegere a punctelor , atunci valoarea
ei se numeşte integrală curbilinie de speţa I a funcţiei pe
curba . Se notează cu

În integrala
se numește element de lungime, iar drum de integrare.

În mod similar poate fi definită integrala curbilinie a
unei funcţii definită pe o curbă spațială :
O funcție definită pe curba se numește continuă

de-a lungul acesteia, dacă pentru
orice Dacă această condiție se îndeplinește în toate

punctele curbei, cu excepția unui număr finit de puncte,
atunci funcția se numește continuă pe porțiuni de-a lungul
curbei
Teorema 5.1.1. Dacă funcția este continuă (continuă pe
porțiuni) pe curba netedă (netedă pe porțiuni) , atunci
integrala curbilinie de speța I a funcției pe curba există.
Proprietăţi ale integralei curbilinii de speţa I
1.
2.
3.
unde c este constantă.

4. Dacă drumul de integrare este divizat în porţiunile
, atunci
Calcularea integralei curbilinii de speţa I. Calcularea

integralei curbilinii de speţa I se reduce la calcularea unei
integrale definite.
Fie o funcție definită și continuă pe curba netedă
Pentru simplitatea expunerii, considerăm în planul
curba definită de ecuaţia , , unde
funcţiile şi sunt continue pe segmentul , atunci
şi
Într-adevăr,
Atunci lungimea segmentului
este
(figura 5.1.3.).
Conform teoremei Lagrange:
cu , de unde . În
cazul unei diviziuni suficient de fine ceea ce
implică de unde rezultă (1).

Figura 5.1.3.
Dacă este o curbă plană definită în mod parametric:
, iar funcțiile sunt
continue pe atunci şi
Dacă este o curbă definită prin coordonate polare:

, , unde funcțiile sunt continue,
atunci
şi
Dacă L este o curbă spaţială definită în mod
parametric: unde funcțiile sunt
continue împreună cu derivatele, atunci
unde este arcul de curbă , situat între punctele de

abscisă , .
Soluţie: . . Atunci
unde este conturul triunghiului , unde

.
Soluţie:
Pe segmentul avem: , și
Pe segmentul avem: ,
și
Pe segmentul avem: și
În final obținem
unde L este petala lemniscatei Bernoulli

situată în cadranul I (figura 5.1.4.).
Figura 5.1.4.
Soluţie: Avem ,
,
și
Exemplul 5.1.4. Să se calculeze integrala
unde este segmentul cu extremitățile în punctele

şi .
Soluţie: Ecuaţia canonică a dreptei
, iar ecuațiile parametrice ale dreptei sunt:
, , , ,
, , , .
Obţinem
Aplicaţii ale integralei curbilinii de speţa I:

1. Lungimea unei curbe rectificabile este egală cu
integrala curbilinie din funcția unitate de-a lungul acestei
curbe, adică
2. Dacă este densitatea de masă de-a lungul curbei

şi ρ este continuă pe , atunci
- masa arcului material (firului) este
- momentele statice ale arcului în raport cu axele de

coordonate sunt:
- coordonatele centrului de greutate ale arcului sunt:

,
- momentele de inerție ale arcului în raport cu axele
de coordonate sunt:
- momentul de inerție în raport cu originea de

coordonate este:
Din definiția 5.1.1. rezultă că integrală curbilinie de

speţa I a funcţiei pe curba exprimă valoarea numerică a
ariei suprafeței cilindrice de generatoarea paralelă axei ,
ce trece prin punctele curbei (figura 5.1.5).
Figura 5.1.5
Exemplul 5.1.5. Să se calculeze aria suprafeței pe care o
taie cilindrul din cilindrul .
Soluţie: Observăm că aria suprafeței, tăiate de cilindrul
din cilindrul este egală cu
integrala curbilinie de speța I pe curba plană definită de
de la funcția, care reprezintă diferența
funcțiilor definite de cilindrul adică
și . Pentru comoditatea
calculelor vom defini curba prin coordonate polare și
obținem:
5.2. Integrale curbilinii de speța II
Problema determinării lucrului mecanic al unei forţe.

Fie că unui punct material care se mişcă de-a lungul unei
curbe simple plane din punctul spre punctul , i se
aplică forţa care variază ca mărime şi ca direcţie, adică
. Să se determine lucrul al forţei la
deplasarea punctului din punctul spre punctul
Divizăm curba cu punctele
, în direcţia de la la Notăm vectorul cu
. Fie mărimea forţei în punctul . Se
cunoaşte că în cazul când este un segment de dreaptă,
atunci lucrul poate fi determinat astfel: .
Produsul scalar poate fi considerat lucrul
aproximativ pe arcul . Deci, . Punem
, .
Atunci (figura 5.2.1.).
Figura 5.2.1.
Fie că .
Atunci şi
Atunci
sau şi Eroarea va
sau Eroarea va
fi cu atât mai mică cu cât în mai mici părţi va fi divizat arcul
fi cu, atât
adicămai mică cu cât. în mai mici părţi va fi divizat arcul
, adică
Deci, .
Deci,
La definirea integralei curbilinii de speţa II se folosesc
La definireadeintegralei
raţionamentele mai sus.curbilinii
Fie ode curbă
speţa IIsimplă
se folosesc
plană
raţionamentele de mai sus. Fie o curbă simplă plană
rectificabilă Fie că pe curba sunt
rectificabilă Fie că pe curba sunt
definite funcțiile şi . Considerăm o diviziune
definite funcțiile şi . Considerăm o diviziune
a segmentului și un punct arbitrar de pe
aarcul
segmentului și un punct arbitrar de pe
arcul
Fie ,
Fie unde ,
este lungimea arcului
unde este lungimea arcului
Definim suma integrală
Definim suma integrală .
.
Definiţia 5.2.1. Dacă există, este finită şi nu
Definiţia 5.2.1. Dacă există, este finită şi nu
depinde de diviziunea curbei nici de modul de alegere a
depinde de diviziunea
punctelor curbeivaloarea
, atunci nici de modul
ei se de alegere
numeşte a
integrală
curbilinie de speţa ,IIatunci
punctelor valoarea
a funcţiei peeicurba
se numeşte
. integrală
curbilinie
Se noteazăde speţa
cu II a funcţiei pe curba . sau
Se notează cu sau
Astfel
Astfel
Dacă este un arc de curbă spațial, analog poate fi

definită noțiunea de integrală curbilinie de speța II a
funcțiilor pe curba :
Fie o curbă închisă. Vom considera sens pozitiv de

parcurgere a curbei plane direcția de parcurgere a curbei,
în care domeniul mărginit de este situat în stânga.
Integrala pe conturul se notează cu
Teorema 5.2.1. Dacă funcțiile , și sunt continue

(continue pe porțiuni) pe curba simplă netedă (netedă pe
porțiuni) , atunci integrala curbilinie de speța a doua a
funcției pe curba există și are loc:
în cazul curbei spațiale, definite în mod parametric;
în cazul curbei plane, definite în mod parametric;
în cazul curbei plane definite de funcția ,

Proprietăţi ale integralei curbilinii de speţa II

1. Dacă drumul de integrare va fi de la la , atunci
integrala curbilinie îşi va schimba semnul, adică:
2. Dacă drumul de integrare este divizat în porţiunile

atunci .
Exemplul 5.2.1. Să se calculeze integrala curbilinie:

, unde - arcul de curbă de la
punctul la punctul .
Soluţie: Avem , . Obţinem că
Exemplul 5.2.2. Să se calculeze integrala curbilinie de

speța II:
unde este arcul astroidei (figura 5.2.2.)

.
Figura 5.2.2.
Soluție: , .
Atunci

, unde:
a) este arcul parabolei de la la
b) este arcul parabolei de la la
Soluție: În figura 5.2.3. sunt reprezentate curbele de
integrare în ambele cazuri.
Figura 5.2.3.
a)
b)
Am obținut acelaşi rezultat, fapt care nu este

întâmplător.
unde:
a) este segmentul de dreaptă de la la

;
b) este arcul de curbă de la la .
Soluție: În figura 5.2.4. sunt reprezentate curbele de
integrare în ambele cazuri.
Figura 5.2.4.
a)
b)
Observăm că valorile integralei în cele două cazuri

sunt diferite. Astfel, valoarea integralei depinde de
drumul de integrare.
Fie domeniul mărginit de curbele
, , ,
(figura 5.2.5.).
Conturul constă din curbele şi
segmentele şi paralele axei
Figura 5.2.5.
Fie pe domeniul definită funcţia , continuă
împreună cu derivata parţială . Atunci:
Să analizăm acum cazul în care domeniul este

mărginit de curbele: , ,
, (figura 5.2.6.).
Figura 5.2.6.
Fie pe domeniul definită funcţia , continuă
împreună cu derivata sa parțială . În mod similar se
demonstrează:
Scăzând ultimele egalităţi, obținem:
Astfel are loc:

Teorema 5.2.2. Dacă domeniul , închis şi mărginit, poate
fi divizat într-un număr finit de domenii regulate, iar
funcțiile , , , sunt continue pe acest domeniu, atunci
are loc formula lui Green (George Green, 1793-1841,
matematician și fizician englez).
unde este frontiera lui parcursă în sens pozitiv.

Formula Green are loc și în cazul unui domeniu
mărginit, a cărui frontieră este netedă pe porțiuni.
Cu ajutorul formulei lui Green poate fi calculată aria

domeniului . Într-adevăr, dacă ,
, atunci
Dacă însă și , atunci
Din ultimele două formule se obține și
După cum am observat în exemplul 5.2.3., valoarea

integralei curbilinii a unei funcții, calculată pe două curbe
distincte, care unesc punctele A și B, poate avea aceeași
valoare. Sunt cazuri în care valoarea integralei curbilinii nu
depinde de drumul de integrare. În cele ce urmează vom
stabili condiții de independenţă a valorii integralei curbilinii
de drumul de integrare.
Definiţia 5.2.2. Domeniul se numeşte simplu conex, dacă
orice porţiune a planului, mărginită de un contur închis din
, de asemenea se înclude în .
Teorema 5.2.3. Fie un domeniu închis, mărginit şi simplu
conex, şi fie funcţiile continue pe
acest domeniu. Atunci următoarele condiţii sunt
echivalente:
1.
unde este un contur neted pe porțiuni, ce se include în

domeniul ;
2. Pentru orice puncte și din integrala curbilinie
nu depinde de drumul de integrare care se include în

domeniul ;
3. Există o astfel de funcţie diferențiabilă , definită
pe , astfel încât
;
Mai mult, pentru orice curbă netedă pe porțiuni din
domeniul are loc:
4. pentru orice
Demonstraţie: Vom arată că .

În domeniul considerăm două arce arbitrare
şi (figura 5.2.7.).
Figura 5.2.7.
Trebuie de demonstrat că
Din condiţia 1 avem: , de unde
. Trebuie să arătăm că există funcţia , astfel

încât . Pentru aceasta fixăm punctul
şi considerăm un punct variabil din
domeniul (figura 5.2.8.).
Figura 5.2.8.
Considerăm integrala
care depinde numai de punctul , adică de coordonatele lui

. Notăm această integrală cu şi vom arăta că
această funcţie este funcţia căutată, adică
. Este suficient de demonstrat că şi .
Demonstrăm prima egalitate:
unde este punctul din teorema despre valoarea medie a

integralei Deci, . În
mod similar se demonstrează că .
. Fie . Să arătăm că .
Avem , . Derivând prima ecuaţie după
, iar a doua după x, avem: şi .
Deoarece şi sunt continue, atunci şi , sunt

continue şi, ca derivate parţiale mixte, conform teoremei
Schwarz, sunt egale. De unde rezultă că .
. Fie şi un contur închis ce se include . Să

arătăm că
Fie , domeniul mărginit de . Folosind formula lui

Green avem
Dacă funcţiile şi sunt continue împreună cu derivatele

sale parţiale , şi , atunci, conform teoremei
5.2.3., este diferenţiala totală a unei funcţii
şi valoarea integralei depinde numai de punctele
iniţial şi cel final ale curbei de integrare. În acest caz
integrala se scrie simplu:
,
unde sunt coordonatele punctului iniţial, iar
- coordonatele punctului final. Cel mai simplu este
să alegem în calitate de drum de integrare linia frântă
, cu sau linia frântă cu
. Considerăm linia frântă . Atunci,
Exemplul 5.2.5. Să se arate că expresia de sub simbolul

integralei este diferenţiala totală a unei funcții, să se
determine această funcție, apoi să se calculeze integrala:
Soluție:
şi . Deci,
.
Expresia
reprezintă diferenţiala unei funcţii , care poate fi
determinată după formula
.
Considerăm și obținem
Atunci valoarea integralei este

.

4. Fihtengolț G.M., Bazele analizei matematice, vol. II. –
5.1. Să se calculeze integrala curbilinie de speța I:

1. este arcul cuprins între punctele
și
2. este segmentul de dreaptă cu
și
3. este arcul
4. este arcul
5. este arcul cuprins între punctele
și
6. este segmentul de dreaptă cuprins
între punctele și
7. este partea cardioidei
, situată în cadranele I și II.
8. este arcul lemniscatei
9. este arcul curbei
10. este arcul elipsei situat în I

cadran
5.2. Să se determine lungimea a arcului (plan sau
spațial), determinat de:
1.
2.
3.
4.
5.
5.3. Să se determine masa arcului plan (sau ) cu

densitatea :
1. este segmentul cu extremitățile , ,
2. este arcul parabolei , cu , ,
3. este arcul parabolei , cu , ,
4.
5.
5.4. Să se calculeze integrala curbilinie de speța II:
1. este arcul parabolei de la
punctul la punctul
2. este arcul în
direcția creşterii lui x.
3. este arcul
4. este arcul de la punctul

la punctul
5. este arcul cercului de
la punctul la punctul
6. este segmentul
cu extremitățile și
7. este arcul cercului
8. este elipsa
9. este arcul astroidei
10. este arcul cicloidei
5.5. Folosind formula Green, să se calculeze integralele

curbilinii după conturile închise parcurse în sens pozitiv:
1. este cercul
2. este elipsa
3. este
4. este elipsa
5.
este cercul
6. este conturul
triunghiului cu vârfurile
7. este cercul
8. este cercul
9.
este cercul
10. este frontiera
domeniului, mărginit de segmentul , cu
și de arcul parabolei , ce
trece prin punctele și
5.6. Să se demonstreze că expresia de sub simbolul
integralei este diferențiala totală, a unei funcții care
trebuie determinată, apoi să se calculeze integrala curbilinie
pe arcul :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
5.7. Utilizând integrala curbilinie de speța I, să se determine

aria figurii mărginite de liniile:
1. ;
2. ;
3. și ;
4.
5.8. Să se determine lucrul forței la

deplasarea punctului material de-a lungul arcului cu
, , dacă:
a) este arcul de curbă ;
b) este arcul de curbă .
5.9. Să se găsească lucrul forței la deplasarea
punctului material de la punctul , la :
a) de-a lungul liniei frânte cu , ;
b) de-a lungul semicercului ;
c) de-a lungul liniei frânte cu .
6. ECUAȚII DIFERENȚIALE DE ORDINUL ÎNTÂI 265
6. ECUAȚII DIFERENȚIALE DE ORDINUL ÎNTÂI
6.1. Exemple de probleme ce conduc la

noțiunea de ecuație diferențială
6.2. Ecuații diferențiale de ordinul întâi.
Noțiuni generale
6.3. Ecuații diferențiale cu variabilele
separabile
6.4. Ecuații diferențiale omogene și ecuații
reductibile la ele
6.5. Ecuații diferențiale liniare și ecuații
reductibile la ele
6.6. Ecuații cu diferențială totală exactă
 Cunoașterea noţiunilor de bază ale teoriei

ecuaţiilor diferenţiale ordinare.
 Cunoașterea formelor de scriere a
ecuaţiilor diferenţiale cu variabile
separabile, omogene, liniare, Bernoulli, cu
diferenţială totală exactă.
 Aplicarea metodelor de rezolvare a
ecuaţiilor diferenţiale cu variabile
separabile, omogene, liniare, Bernoulli, cu
diferenţială totală exactă și reductibile la
acestea.
 Identificarea rolului și aplicarea ecuaţiilor
diferenţiale în studiul unor procese din
fizică, chimie, biologie, economie etc.
6.1. Exemple de probleme ce conduc la noțiunea de

ecuație diferențială
Multiple procese din fizică, chimie, biologie,
economie etc. sunt descrise de modele matematice, care
conțin funcții necunoscute și derivatele acestora. Vom
prezenta câteva probleme, soluționarea cărora conduce la
astfel de descrieri.
Problema 1. Într-o odaie de volum 200 aerul conține
0,15% de bioxid de carbon ( ). Un climatizor transportă
într-un minut în odaie 20 de aer, ce conține 0,04% de
. Presupunând că climatizorul scoate din odaie aceeași
cantitate de aer omogenizat, să se determine peste cât timp
aerul din odaie va conține 0,05% de
Soluție. Fie funcția ce indică cantitatea de în
odaie, exprimată în în momentul de timp Atunci
va fi cantitatea de în odaie peste minute.
Cantitatea de în aerul transportat în odaie timp de
minute va fi Timp de
minute cantitatea de în odaie se va modifica neesențial,
adică va fi unde este un infinit mic în
raport cu adică Cantitatea de din
aerul scos din odaie timp de minute va fi
Atunci
Trecem la limită cu și obținem

Pentru a determina funcția care verifică
egalitatea de mai sus, scriem:
unde este o constantă reală, care ulterior va fi determinată.

Ținând cont de faptul că în momentul inițial de timp
cantitatea de în odaie era de
avem că Această condiție implică

sau
Pentru ca aerul din odaie să conțină 0,05% de
cantitatea acestuia trebuie să fie
Astfel, condiția implică
(minute).
Problema 2. Evoluția în timp a populației. Fie, în
momentul de timp o populație biologică În
condiții ideale se presupune că viteza de creștere a
populației biologice într-un moment de timp este direct
proporțională cu mărimea populației în acest moment de
timp. Să se determine dependența funcțională a mărimii
populației biologice în dependență de timp.
Soluţie. Fie funcția ce indică mărimea populației
biologice în momentul de timp Atunci
unde este coeficientul de proporționalitate.
soluționarea problemei precedente obținem:
Problema 3. Determinarea temperaturii unui corp. Fie

un corp cu temperatura în momentul de timp
plasat într-un mediu cu temperatura . Să se determine
legea care descrie dependența dintre temperatura a
corpului și momentul de timp .
Soluţie. Din fizică se cunoaște, că viteza de răcire a corpului
este direct proporțională cu diferența dintre temperatura
corpului și temperatura mediului în care este plasat.
Deoarece funcția este descrescătoare, utilizând sensul
mecanic al derivatei, obținem: unde
este coeficient de proporționalitate. Ținând cont de
faptul că în momentul de timp temperatura
rezolvarea acestei probleme constă în
determinarea funcției încât:

soluționarea problemei 1 obținem:
Problema 4. Determinarea ecuației curbei plane după

unele proprietăți ale acesteia. Fie o curbă din planul
, pentru care ordonata punctului de intersecție cu axa
a tangentei duse la ea într-un punct arbitrar, este egală cu
dublul ordonatei punctului de tangență. Să se determine
ecuația curbei .
Soluție: Fie graficul funcției și un
punct arbitrar al liniei. Ecuația tangentei la în punctul
este (figura 6.1.1.).
X
Figura 6.1.1.
Ordonata punctului de intersecție cu axa a
tangentei duse la este Din
condiția problemei obținem
Observăm că pentru egalitatea de mai sus

este adevărată, iar pentru obținem de
unde rezultă că Astfel am obținut că există

o infinitate de curbe care verifică condiția problemei.
Definiția 6.1.1. Se numește ecuație diferențială o ecuație
care conține una sau mai multe variabile independente, o
funcție necunoscută de aceste variabile și derivate ale
acestei funcții. Dacă funcția necunoscută depinde de o
singură variabilă, atunci ecuația se numește ecuație
diferențială ordinară. Ordinul cel mai mare al derivatelor,
care se conțin în ecuația diferențială, se numește ordinul
ecuației diferențiale.
În cele ce urmează, vom studia doar ecuații
diferențiale ordinare.
Fie o funcție continuă pe domeniul
său de definiție. O ecuație diferențială de ordinul cu
variabila independentă și funcția necunoscută

are forma , unde sunt
derivate ale funcției necunoscute
Definiția 6.1.2. Se numește soluție a ecuației diferențiale
pe intervalul orice funcție
, care este definită și posedă pe intervalul
derivate până la ordinul inclusiv și care verifică ecuația
dată pentru . Graficul funcției se numește curbă
integrală a ecuației diferențiale.
Exemplul 6.1.1. Pentru ecuația diferențială
funcțiile și sunt soluții pe intervalul
. Mai mult, orice funcţie de forma
, unde sunt constante arbitrare,
este soluţie a ecuaţiei date.
Exemplul 6.1.2. Pentru ecuaţia diferenţială
, orice funcţie de forma
, este soluție pe intervalul
Exemplul 6.1.3. Pentru ecuaţia diferenţială
orice funcţie de forma , este soluţie pe
și pe iar este soluție pe intervalul
A rezolva o ecuație diferențială înseamnă a determina

toate soluțiile ei. Deseori soluțiile ecuației diferențiale se
determină prin integrări. Astfel, se mai spune că o ecuație
diferențială se integrează. O ecuație diferențială, rezolvarea
căreia se reduce la determinarea primitivelor unor funcții, se
numește integrabilă prin cuadraturi. Menționăm, că nu
orice ecuație diferențială se integrează prin cuadraturi.
6.2. Ecuații diferențiale de ordinul întâi. Noțiuni

generale
Definiţia 6.2.1.. Se numește ecuație diferențială de ordinul
întâi, ecuația de forma , unde este
variabila independentă, este funcția necunoscută,
este derivata ei, iar este o funcție definită pe un
domeniu .
Dacă ecuaţia poate fi rezolvată în
raport cu , atunci putem scrie . Deseori este
considerată ecuația diferențială echivalentă ei, anume
sau, mai general,
.
În exemplele din paragraful precedent am observat că
o ecuație diferențială poate avea o infinitate de soluții.
Pentru a identifica o soluție concretă a ecuației diferențiale,
este necesară o condiție inițială, care presupune că pentru o
valoare a lui x este dată prealabil valoarea a lui
astfel încât . Din punct de vedere geometric,
determinarea soluției ecuației diferențiale cu condiția inițială
se reduce la determinarea curbei integrale care
trece prin punctul .
Definiția 6.2.2. Se numește problemă Cauchy a ecuației
diferențiale , problema determinării soluțiilor
acestei ecuații, care verifică condiția inițială .
Exemplul 6.2.1. Fie problema Cauchy
. Funcţiile , sunt soluții ale
ecuaţiei . Să determinăm valoarea lui
astfel încât . Obținem
Astfel este soluția problemei Cauchy.
Teorema 6.2.1. (de existență și unicitate a problemei

Cauchy): Fie ecuaţia diferențială . Dacă
funcțiile şi sunt definite și continue pe un
domeniu iar , atunci într-o vecinătate
a punctului există o singură soluție a ecuației
care verifică condiția inițială .
Geometric aceasta semnifică, că prin punctul
trece o singură curbă integrală (figura 6.2.1.)
Figura 6.2.1.
Teorema de mai sus are un caracter local: ea
garantează existența și unicitatea unei soluții
într-o vecinătate a lui .
În acest caz, punctul se numește punct de
existență și unicitate al ecuației . Punctul
de existență, pentru care în orice vecinătate nu se
respectă condiția de unicitate este numit punct singular al
ecuației . Dacă mulțimea punctelor singulare
conține o curbă, atunci aceasta este numită curbă integrală
singulară, iar soluția respectivă – soluție singulară.
Exemplul 6.2.2. Fie ecuaţia . Funcţia

este definită și continuă împreună cu
derivata parţială în toate punctele planului
. Astfel, pentru orice condiţie iniţială dată există o
singură soluţie a acestei ecuaţii.
Exemplul 6.2.3. Fie ecuaţia Funcţia

este continuă în orice punct din planul
, dar funcţia nu este continuă în nici un
punct de pe axa ). Vom arăta, că prin orice punct
de pe axa trec cel puțin două curbe integrale.
Funcția , este soluție a ecuației
diferențiale. În afară de aceasta este soluție, care nu
poate fi obținută din soluţia nici pentru o
valoare a lui Există mai multe soluții ale acestei ecuații,
care verifică condiția inițială , oricare ar fi
real, printre care:
(figura 6.2.2.)
Figura 6.2.2.
(figura 6.2.3.)
Figura 6.2.3.
(figura 6.2.4.)
Figura 6.2.4.
(figura 6.2.5.)
Figura 6.2.5.
Astfel, în orice punct de pe axa este încălcată
unicitatea soluției. Dacă însă vom considera punctul
, atunci într-o vecinătate mică a lui există o
singură curbă integrală a ecuației diferențiale ,
care trece prin punctul
Definiția 6.2.3. Familia de funcții se numește
soluție generală a ecuației diferențiale pe
domeniul dacă pentru orice punct de
existență și unicitate a soluției problemei Cauchy
există o valoare a lui astfel încât funcția

este soluție a ecuației diferențiale și verifică
condiția inițială .
Uneori soluția generală a ecuației

diferențiale se obține în formă implicită
. În acest caz se numește
integrală generală a ecuației diferențiale pe
domeniul
Definiția 6.2.4. Se numește soluție particulară a ecuației
diferențiale pe domeniul orice soluție
, care se obține din cea generală pentru o
valoare a constantei . Prin analogie, se
numește integrală particulară a ecuației diferențiale
pe domeniul
Din punct de vedere geometric, soluția generală
reprezintă o familie de curbe integrale, care depinde de
parametrul , iar soluția particulară reprezintă o curbă din
această familie.
Soluțiile singulare nu sunt soluții particulare. Astfel,
de regulă, se numește soluție singulară a ecuației
diferențiale , orice soluție, care nu este soluție
particulară.
Exemplul 6.2.4. În exemplul 6.2.3. am stabilit că pentru
ecuaţia diferenţială , este
soluție generală, iar este o soluție singulară.
Sensul geometric al ecuației diferențiale
Fie că verifică condițiile teoremei de existență și
unicitate în a soluției problemei Cauchy. Ecuația
definește în fiecare punct valoarea
, adică panta tangentei la curba integrală (soluția
generală) în acest punct. Din aceste considerente se spune că
ecuaţia definește un câmp de direcții. Pentru
a-l construi este necesar de prezentat direcția tangentei în

orice punct . Totalitatea acestor direcții
(segmente) ilustrează geometric “tabloul” câmpului de
direcții. În acest context, problema integrării ecuației
diferențiale poate fi formulată astfel: să se determine curba,
pentru care tangenta în orice punct al ei are direcția, identică
cu direcția câmpului în acest punct. Această tratare a
ecuației diferențiale generează o metodă grafică de
rezolvare a ecuației diferențiale.
Pentru construirea curbelor integrale se folosesc
izoclinele.
Definiția 6.2.5. Se numește izoclină locul geometric al
punctelor planului , în care tangentele la curbele
integrale au una și aceeași direcție .
Din definiție rezultă că familia izoclinelor ecuației
diferențiale este determinată de ecuațiile , unde
este parametru. Dacă ia valori numerice apropiate, pot fi
determinate izocline ”dese”, care ar permite construirea
aproximativă a curbelor integrale.
Exemplul 6.2.5. Să se integreze cu ajutorul izoclinelor
ecuația diferențială .
Soluție. Familia izoclinelor este: (figura 6.2.6.)
Figura 6.2.6.
În cele ce urmează vom examina câteva tipuri de
ecuații diferențiale ordinare, integrabile în cuadraturi.
6.3. Ecuații diferențiale cu variabilele separabile
Definiția 6.3.1. Se numește ecuație diferențială cu

variabilele separabile o ecuație de forma:
unde sunt funcții reale date.
Fie funcțiile și funcții continue pe domeniul lor de
definiție.
În cazul putem scrie:
și – o ecuație cu
variabilele separate. De unde obținem

- integrala generală a ecuației.
Dacă însă în domeniul de definiție al funcției există
astfel încât atunci pe domeniul de definiție al
funcției funcția este soluție a ecuației
Exemplul 6.3.1. Să se rezolve ecuațiile diferențiale:
.
Soluție. 1. Putem scrie sau
. Atunci
– soluția generală.
Pentru putem scrie: sau .
Atunci
sau Prin verificare obținem că este
soluție a ecuației diferențiale date. Astfel am obținut
– soluția generală.
Atunci
– integrala generală.
4. Putem scrie sau , unde
. Atunci
sau – soluție generală.

Prin verificare obținem că este soluție a ecuației
date. Mai mult, este soluție singulară (nu rezultă din
soluția generală nici pentru o valoare a lui ).
O ecuație diferențială de forma
este o ecuație cu variabilele separabile, care se integrează,

separând variabilele, prin raționamente similare celor
expuse mai sus.
Exemplul 6.3.2. Să se rezolve ecuaţia diferențială cu
variabilele separate .
Soluție. Integrăm ambele părți ale egalității date și obținem
sau –
integrala generală a ecuației date.
Notă: Deseori la integrare constanta poate fi scrisă sub
forma : , sau , , etc.
Exemplul 6.3.3. Să se rezolve ecuaţiile diferențiale cu

variabilele separabile
1.
2.
Soluție. 1.
Prin verificare ne convingem că și funcția este

soluție a ecuației diferențiale date, de unde rezultă soluţia
generală .
2.
Observăm că este soluție a ecuației inițiale și

obținem integrala generală:
Exemplul 6.3.4. Să se rezolve problema Cauchy

1. ;
2.
Soluție. 1.
Soluția particulară o determinăm din condiția inițială:
- integrală particulară, soluția

problemei Cauchy.
2. Scriem:
Soluția particulară o determinăm din condiția inițială:
Obţinem –
soluția problemei Cauchy.
6.4. Ecuații diferențiale omogene și ecuații reductibile
la ele
Definiția 6.4.1. Ecuația diferențială se
numește omogenă, dacă funcția este omogenă de
gradul zero, adică
Dacă este o ecuație diferențială omogenă,

atunci putem scrie: . Întrucât
, atunci putem nota
. De unde rezultă că și
.
Ecuația inițială ia forma: sau
, care reprezintă o ecuație cu variabilele
separabile.
Exemplul 6.4.1. Să se rezolve ecuația .

Soluție. Putem scrie iar
verifică condiția .
Notăm și . Înlocuind în
ecuația dată, obținem:
Pentru obținem
sau . observăm că
pentru obținem soluția Astfel, obținem
– integrala generală a ecuației diferențiale
date.
Notă: Uneori ecuația omogenă poate fi scrisă sub forma
, unde și sunt
funcții omogene de același grad, adică
și .
În acest caz, avem , iar funcția
este omogenă de grad zero.

Exemplul 6.4.2. Să se rezolve ecuația
1.
2.
3.
Soluție. 1. și sunt funcții
omogene de gradul 1. Pentru obținem
. Notăm și obținem și
.
Revenind la notația , obținem
– integrala generală a ecuației

diferențiale date.
2. Efectuăm substituţia Atunci
și
- integrala generală.
3. și sunt funcții
omogene de gradul 2. Astfel ecuația dată este omogenă.
Pentru obținem
Punem și obținem
Prin înlocuire în ecuația a valorilor lui

pentru care ne convingem de faptul că acestea
sunt soluții. În final obținem integrala generală:
Prin verificare ne convingem că nu sunt

soluții. Astfel, revenind la variabila inițială, obținem:
integrala
generală a ecuației diferențiale date.
Exemplul 6.4.3. Să se rezolve problema Cauchy.
Soluție. Prin verificare ne convingem că ecuația dată este

omogenă. Împărțim ambii membri la și obținem:
Punem de unde
Determinăm integrala particulară din condiţia iniţială:

de unde
Exemplul 6.4.4. Să se rezolve ecuația diferențială
Ecuația dată este omogenă. Observăm că este mai ’’comod’’

să considerăm funcţie de şi Atunci
și
Obţinem:
Dacă
Prin verificare ne convingem că este soluție,

adică soluție este și funcția
Astfel este integrală generală, iar
este soluție singulară.
Unele ecuații diferențiale reductibile la ecuații omogene.
Fie ecuația cu (dacă
, atunci ecuația este deja omogenă).
Dacă , realizăm schimbarea de variabile
, unde este soluție a
sistemului , care conduce la ecuația
omogenă .
Dacă , atunci și
. Obținem:
.
Cu ajutorul substituției , care implică
relația , obținem o ecuație cu variabilele
separabile .
Observăm că , ecuația inițială are

forma care se integrează direct.
1.
2.
Soluție. 1. Calculăm
Rezolvăm sistemul
Efectuăm substituţia
considerând funcţie de variabila .
Obținem de unde - ecuaţie
omogenă.
Notăm și obținem
-
integrala generală.
Determinăm soluţia particulară, folosind condiţia
iniţială:
sau - soluția problemei

Cauchy.
2. Pentru obținem
În acest caz:
Efectuăm substituţia Atunci și
este ecuaţie cu variabilele separabile și
Din condiţia , obținem:
Astfel am obținut -
soluția problemei Cauchy.
6.5. Ecuații diferențiale liniare și ecuații reductibile la

ele
Definiția 6.5.1. Fie și q funcții continue pe un interval
Se numește ecuație diferențială liniară de ordinul I ecuația
liniară în raport cu funcția necunoscută y și derivata ei:
.
Dacă , atunci ecuația se numește ecuație
liniară omogenă, altfel se numește ecuație liniară
neomogenă.
Ecuația diferențială se numește
ecuația liniară omogenă, asociată ecuației liniare
.
Ecuațiile liniare omogene sunt, de
fapt, ecuații cu variabilele separabile:
.
Prin verificare ne convingem că funcția este
soluție a ecuației și obținem soluția
generală
Una dintre metodele de rezolvare ale ecuațiilor liniare
este metoda Bernoulli (Jacob Bernoulli, 1654-1705,
matematician și fizician elvețian). Soluția se caută sub
forma unde și sunt funcții
necunoscute.
Atunci .
Înlocuind în ecuația inițială, obținem:
.
Alegem o funcție , astfel încât
, care este o ecuație liniară

omogenă cu o soluție . Atunci
și Separând
variabilele, determinăm și
respectiv
Exemplul 6.5.1. Să se rezolve problema Cauchy:

.
Soluție. Căutăm soluția sub forma . De unde
. Înlocuind în ecuația inițială, obținem:
.
Determinăm funcția din condiția:
Considerăm sau .
Atunci
Astfel sau
– soluția generală a
ecuației date.
Determinăm soluția particulară din condiția inițială
:
– soluția
problemei Cauchy.
O altă metodă de rezolvare a ecuațiilor liniare este

metoda Lagrange (metoda variației constantei).
Fie soluția generală a ecuației
omogene , asociate ecuației liniare
neomogene .
Căutăm soluția generală a ecuației liniare neomogene
sub forma . Pentru a determina
înlocuim această funcție în ecuația inițială.
În exemplul de mai sus, ecuația
omogenă asociată este:
Prin verificare ne convingem că funcția de

asemenea este soluție a ecuației omogene.
Astfel este soluția generală a ecuației
omogene asociate.
Considerăm . Atunci
. Să determinăm . Înlocuim și în
ecuația inițială:
.
Atunci sau , –
soluția generală a ecuației inițiale.
Exemplul 6.5.2. Să se rezolve ecuaţiile liniare:
1.
.
Soluție. 1. Căutăm soluţia sub forma
Atunci:
Punem condiţia și obținem sistemul
Rezolvăm prima ecuaţie a sistemului:

Considerăm
și înlocuim în a doua ecuaţie a sistemului
.
Astfel, soluţia generală este: sau
2. Putem scrie
Ecuaţia dată nu este liniară în raport cu și În acest
caz este mai comod de considerat funcție de Întrucât
Obținem
- ecuaţie liniară în raport cu şi

Considerăm și obținem
De unde rezultă sistemul:
Rezolvăm prima ecuaţie:

Considerăm
A doua ecuaţie a sistemului devine:
Astfel am obținut - soluţia generală a

ecuației date.
Soluție. Punem și obținem
Obţinem sistemul:
Determinăm soluţia particulară:

Considerăm: și obținem:
și
Astfel am obținut soluţia generală . Din
condiția inițială obținem

- soluţia particulară.
Definiția 6.5.2. Fie și funcții nenule continue pe un

interval . Se numește ecuație Bernoulli, o ecuație de
forma: .
Pentru ecuația Bernoulli poate fi scrisă sub
forma .
Prin substituția , care implică
, obținem
- ecuație
diferențială liniară.
Ecuația Bernoulli poate fi rezolvată și prin metoda
substituției Bernoulli sau prin metoda variației constantei.
Exemplul 6.5.4. Să se rezolve ecuaţia Bernoulli
Soluție. Putem scrie:

Vom rezolva ecuaţia prin 3 metode.
I metodă. Efectuăm substituţia: adică
sau . Obţinem de unde
- ecuaţie
liniară faţă de și Fie
Obţinem:
Punem condiţia:
Rezolvăm prima ecuaţie:
Considerăm Înlocuind în ecuaţia a doua obținem:

Astfel .
Prin verificare ne convingem că este soluție singulară
a ecuației date.
II metodă. Căutăm soluţia sub forma: Obținem
Punem condiţiile:
Considerăm și rezolvăm ecuaţia a doua a

sistemului:
Prin verificare stabilim că și este soluție.
Astfel am obținut,
III metodă (de variaţie a constantei).

Ecuaţia omogenă asociată ecuaţiei iniţiale este
de unde obținem
sau soluţia generală a ecuaţiei omogene. Căutăm

soluţia ecuaţiei neomogene sub forma . Atunci
Înlocuindu-le în ecuaţia inițială
obținem: .
Atunci Pentru , obținem
– sau
.
Deci, .
Prin verificare stabilim că este soluție, ceea
ce implică este soluție singulară a ecuației.
Definiția 6.5.3. Fie și funcții continue pe un
interval .Se numește ecuație Riccati (Jacopo Francesco
Riccati, 1676-1754, matematician venețian), o ecuație de
forma:
.
În caz general ecuația Riccati nu poate fi integrată în
cuadraturi. Dacă însă se cunoaște o soluție particulară
atunci prin substituția ecuația Riccati
se reduce la o ecuație Bernoulli.
Exemplul 6.5.5. Să se rezolve ecuaţia Riccati
Soluție. Prin verificare ne convingem că este

soluție. Notăm și obținem
și respectiv ecuație Bernoulli.
Notăm Atunci iar ecuația Bernoulli
ia forma: - ecuație liniară. Vom rezolva această
ecuație prin metoda variației constantei.
Ecuația liniară omogenă asociată acesteia, are
soluția generală Considerăm .

Obținem și respectiv
Revenind consecutiv la variabilele inițiale

obținem
integrala generală.
6.6. Ecuații cu diferențială totală exactă
Definiția 6.6.1. Fie și două funcții definite și continue

pe un domeniu nevid Ecuația diferențială de forma
,
se numește ecuație cu diferențială totală exactă, dacă
partea stângă a ecuaţiei reprezintă diferențiala totală a unei
funcții continue și diferențiabile pe domeniul
În acest caz soluția generală a ecuației va avea formă

implicită , unde este o constantă arbitrară.
Teorema 6.6.1. Fie și două funcții definite și continue
împreună cu derivatele parțiale de ordinul întâi
pe un domeniu simplu conex
Ecuația diferențială este o
ecuație cu diferențială totală dacă și numai dacă, are loc
condiția Euler: .
O metodă de determinare a funcției a fost
prezentată în paragraful 5.2. Integrale curbilinii de speța II.
În cele ce urmează vom prezenta altă metodă de

determinare a funcției . Presupunem că
reprezintă diferențiala totală a
funcției , adică:
Fie . Integrând prima egalitate după ,

obținem: , unde este o
funcție arbitrară necunoscută, care nu depinde de .
Derivând ultima relație după , obținem
de unde, înlocuind în a doua ecuație a sistemului, obținem:

.
Astfel, și
integrala generală a ecuației este
.
Prin raționamente similare putem demonstra formula
.
Exemplul 6.6.1. Să se rezolve ecuaţiile diferențiale

1. ;
2.
Soluție. 1. Ținând cont de notațiile de mai sus,
.
Atunci și pe , ceea ce
implică faptul că ecuația dată este cu diferențiala totală
exactă. Considerăm . Atunci
și integrala generală
2. Avem: ,
. Adică , ceea ce implică
existența unei funcții astfel încât
Din prima ecuație Înlocuim

în cea de-a doua ecuație și obținem:
Astfel, iar integrala generală
este
Soluție. Avem:
Astfel,
Considerăm . Integrala generală are forma:
Soluţia problemei Cauchy este: .

Factor integrant. Fie ecuația
nu este ecuație cu diferențială totală În unele cazuri ecuația

dată poate fi redusă la o ecuație cu diferențiala totală, prin
înmulțirea ambilor termeni cu o funcție adică
devine o
ecuație cu diferențiala totală. Funcția nenulă se
numește factor integrant.
Dacă este factor integrant al ecuației, atunci
.
Astfel determinarea funcției se reduce la rezolvarea
unei ecuații diferențiale cu derivate parțiale, care este
complicată. În unele cazuri particulare factorul integrant
(dacă există) poate fi determinat mai simplu.
Fie factorul integrant funcție doar de Atunci
obținem . Dacă - depinde
doar de atunci de unde obținem
În mod similar, dacă factorul integrant este funcție

doar de obținem iar dacă
- depinde doar de atunci din ecuația de mai sus
obținem
Uneori factorul integrant se caută sub forma
etc.
Exemplul 6.6.3. Să se rezolve ecuația diferențială

.
Soluție. , ;
,
.
Deoarece nu depinde de
– factor integrant.
Înmulțim ecuația inițială cu și obținem:
- ecuație cu
diferențială totală exactă.
Aici , .
Considerăm . Atunci
Astfel am obținut că este integrala

generală a ecuației.
1. Filipov A.F. Culegere de probleme de ecuaţii

diferenţiale. – Moscova: Nauka, 2000, p. 6-29.
2. Glavan V., Guţu V., Stahi A. Ecuaţii diferenţiale prin
probleme. – Chişinău: Universitas, 1993, p. 5-48.
4. Vrabie Ioan I. Differential equations. – NEW JERSEY:
World Scientific, 2004, p. 11-121.
6.1. Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale cu variabilele

separabile sau problema Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
6.2. Să se rezolve ecuaţiile diferențiale omogene:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
6.3. Să se rezolve ecuaţiile reductibile la ecuaţii omogene:

1.
2.
3.
4.
5.
6.4. Să se rezolve ecuaţiile diferențiale liniare sau
problemele Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
6.5. Să se rezolve ecuaţiile Bernoulli:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
6.6. Să se rezolve ecuaţiile cu diferenţială totală exactă sau

problemele Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
7. ECUAȚII DIFERENȚIALE DE ORDIN SUPERIOR
7.1. Ecuaţii diferenţiale de ordin superior.

Ecuații care permit micșorarea
ordinului
7.2. Ecuaţii diferenţiale liniare omogene de
ordin superior
7.3. Ecuaţii diferenţiale liniare neomogene
de ordin superior
7.4. Aplicaţiile seriilor la rezolvarea
ecuaţiilor diferenţiale
 Cunoașterea noţiunilor de bază ale teoriei

ecuaţiilor diferenţiale de ordin superior.
 Identificarea tipurilor ecuaţiilor
diferențiale de ordin superior: care permit
micșorarea ordinului, liniare
omogene/neomogene cu coeficienți
constanți.
 Stabilirea legăturii dintre dependenţa
liniară a funcţiilor şi wronskianul
funcțiilor.
 Construirea sistemului fundamental de
soluţii pentru ecuaţiile liniare omogene cu
coeficienţi constanţi.
 Aplicarea metodei variaţiei constantelor şi
a metodei coeficienţilor nedeterminaţi
(cazul cvasipolinoamelor) pentru
determinarea soluţiei generale a ecuaţiei
liniare neomogene cu coeficienți constanți.
7. ECUAȚII DIFERENȚIALE DE ORDIN SUPERIOR 305
7.1. Ecuaţii diferenţiale de ordin superior. Ecuații ce

permit micșorarea ordinului
Definiţia 7.1.1. Se numeşte ecuaţie diferenţială ordinară de
ordinul n o ecuaţie diferenţială de forma
unde este variabila independentă, este funcţia

necunoscută, iar este o funcţie definită pe un domeniu
.
Dacă ecuaţia (1) poate fi rezolvată în raport cu
atunci această ecuaţie poate fi scrisă în forma
Definiţia 7.1.2. Se numeşte problemă Cauchy pentru

ecuaţia diferențială
problema care constă în determinarea soluţiei acestei
ecuaţii, care satisface condiţiile iniţiale
...,
Teorema 7.1.1. (de existenţă şi unicitate a soluţiei
problemei Cauchy) Dacă funcţia şi
derivatele ei parţiale în raport cu variabilele
sunt continue pe un domeniu
care conţine punctul atunci există o
vecinătate a punctului , astfel încât în
această vecinătate există o singură soluție a problemei
Cauchy
În condițiile acestei teoreme, oricărui – fixat și

oricărui sistem de numere
,
i se asociază o soluţie de forma .

Definiţia 7.1.3. Familia de funcţii
se numeşte soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale
pe domeniul dacă pentru
orice punct de existență și unicitate
a problemei (2) există valorile ale
constantelor , astfel încât funcţia
este soluţie a problemei Cauchy
(2).
Definiţia 7.1.4. Se numeşte soluţie particulară a ecuaţiei
diferenţiale pe domeniul
orice soluţie a acestei ecuaţii care se obţine din soluţia
generală pentru valori concrete ale constantelor
În unele cazuri, printr-o substituție reușită sau prin

intermediul unor transformări, ordinul ecuaţiei diferenţiale
poate fi micşorat. Vom examina câteva dintre aceste cazuri.
1. Ecuaţii diferenţiale de forma Această
ecuaţie poate fi rezolvată prin integrări consecutive. La
fiecare integrare se rezolvă o ecuaţie diferenţială de ordinul
întâi.
Într-adevăr, întrucât obţinem
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul

întâi în raport cu funcţia necunoscută Rezolvăm
această ecuaţie:
În mod similar obţinem
Repetând acest proces
de ori, obţinem funcţia , care este soluţia generală a

ecuaţiei
Exemplul 7.1.1. Să se rezolve ecuaţia diferenţială
Soluție. Aplicând raţionamentele expuse mai sus, obţinem
consecutiv: ,
2. Ecuaţii diferenţiale care nu conţin în mod explicit

funcţia necunoscută. Ecuaţiile de acest tip au forma
Ele pot fi reduse la ecuaţii
diferenţiale de ordinul cu ajutorul substituţiei
Într-adevăr, .
Obţinem , care este o ecuaţie
diferenţială de ordinul Rămâne de rezolvat această
ecuaţie, de determinat , apoi de determinat din ecuaţia
diferenţială
Soluție. Notăm Întrucât din ecuaţia dată
obţinem consecutiv: , , ,
Determinăm funcţia
din egalitatea Obținem consecutiv:
- soluție generală.
Exemplul 7.1.3. Să se rezolve ecuaţia .

Soluţie. Notăm Obţinem:
- ecuaţie
Bernoulli. Punem Obţinem:
.
Cerem ca să avem:
Considerăm De unde:
Avem: , de unde și
- soluţia generală.
3. Ecuaţii diferenţiale care nu conţin în mod explicit

variabila independentă. Fie ecuaţia diferenţială de forma
, unde este funcţia necunoscută de
variabila x, care nu se conţine explicit în această ecuaţie.
Această ecuaţie poate fi redusă la o ecuaţie diferenţială de
ordinul întâi folosind substituţia .
Într-adevăr, avem
Înlocuind expresiile pentru şi în ecuaţia
, obţinem ecuaţia diferenţială de ordinul
întâi faţă de funcţia necunoscută
Rămâne să rezolvăm ecuaţia obţinută şi apoi să determinăm
din relaţia .

Soluție. Fie Atunci Obţinem
sau
Revenind la notația inițială, obținem Prima

ecuaţie are soluţia iar a doua:
Observăm că soluţia rezultă din ,
ultima fiind soluţie generală a ecuaţiei date.
Substituţia poate fi aplicată pentru
micşorarea ordinului ecuaţiei de ordin mai mare decât unu
Exemplul 7.1.5. Să rezolve problema Cauchy
Soluție. Ecuaţia dată nu conţine variabila independentă .

Notăm
Obţinem ecuaţia:
Atunci
Astfel, obținem:
. Deoarece
este soluția problemei Cauchy.
4. Ecuaţii diferenţiale cu partea stângă omogenă. Fie că
în ecuaţia partea stângă este
omogenă de gradul în raport cu variabilele ,
adică verifică egalitatea
Substituţia , ,
reduce ecuaţia dată la una de ordinul faţă de funcţia
necunoscută Într-adevăr:
,…,
Introducând aceste expresii în ecuaţia iniţială şi ţinând

cont de omogenitate, obţinem consecutiv
- ecuaţie
diferenţială de ordinul cu funcţia necunoscută
Dacă este soluţia generală a
acestei ecuaţii, atunci obţinem:
, ,
de unde
sau - soluţia generală a
ecuaţiei.
Soluție. Întrucât
partea stângă a ecuaţiei date este o funcţie omogenă de
gradul 2 în raport cu şi Folosim substituţia
. Cum şi avem
succesiv: Funcţia
este soluţie a ecuaţiei obţinute. Din ea obţinem soluţia
a ecuaţiei iniţiale. Presupunând că obţinem
Introducând această funcţie în substituţia
obţinem consecutiv:
Soluție. Întrucât
partea stângă a ecuaţiei date este
o funcţie omogenă de gradul 2 în raport cu şi
Observăm că este o soluţie a ecuaţiei date. Dar ea nu
verifică condiţiile iniţiale date. Deci, ecuaţia poate fi scrisă
sub forma: Notăm și
obţinem ecuaţia de tip Bernoulli:
cu soluția generală
Revenind la notația inițială, obținem
.
Astfel, am obținut soluţia problemei Cauchy:

.
7.2. Ecuaţii diferenţiale liniare omogene de ordin

superior
Definiţia 7.2.1. Se numeşte ecuaţie diferenţială liniară de
ordinul ecuaţia de forma
(1)
unde este variabila independentă,
sunt funcţii continue pe careva interval ,
este funcţia necunoscută, iar sunt derivatele ei.
Dacă atunci ecuaţia (1) se numeşte
liniară omogenă. Altfel, ecuația se numeşte liniară
neomogenă.
Ecuaţia
se numeşte ecuaţie omogenă asociată ecuației

neomogene (1).
Teorema 7.2.1. Dacă funcţiile sunt
soluţii ale ecuaţiei omogene (2), atunci orice combinație
liniară a funcțiilor este soluţie a
acestei ecuaţii.
Demonstraţie. Fie soluţii ale ecuaţiei
omogene (2). Atunci au loc egalităţile:
Fie
(4)
o combinaţie liniară a funcţiilor
Înlocuind (4) în (2), obţinem
Astfel am demonstrat că (4) este soluţie a ecuaţiei

omogene (2). ■
Dependenţa liniară a funcţiilor.
Definiţia 7.2.2. Sistemul de funcţii se numește
liniar dependent pe intervalul dacă există numerele reale
nu toate egale cu zero, astfel încât
.
Dacă relația
implică atunci sistemul de funcţii

se numeşte liniar independent.
Din definiția 7.2.2. rezultă că funcţiile şi
sunt liniar dependente dacă - o constantă. Derivând
ambele părţi ale ultimei egalităţi, obţinem
echivalent cu sau
Definiţia 7.2.3. Fie funcţiile şi derivabile pe un

interval I, atunci determinantul
se numeşte determinant Wroński sau wronskian al

funcţiilor şi (Józef Maria Hoene-Wroński,
1776-1853, matematician polonez).
Teorema 7.2.2. Fie funcţiile şi derivabile pe careva

interval Dacă funcţiile şi sunt liniar dependente pe
intervalul , atunci .
În general, pentru sistemul de funcţii care au
derivate până la ordinul inclusiv,
se numeşte wronskian al funcţiilor Are loc:

Teorema 7.2.3. Fie funcţiile derivabile, până
la ordinul inclusiv, pe un interval Dacă sistemul de
funcţii este liniar dependent pe intervalul ,
atunci .
Demonstraţie. Fie sistemul de funcţii liniar
dependent. Atunci conform definiţiei există numerele
nu toate egale cu zero, încât are loc egalitatea
. Derivând
de ori această egalitate, obţinem un sistem de
ecuaţii algebrice liniare şi omogene cu necunoscute
:
Întrucât acest sistem are soluţii nenule, determinantul

este nul. ■
Consecinţă. Dacă wronskianul pe

intervalul atunci aceste funcţii sunt liniar independente.
Exemplu 7.2.1. Să se cerceteze dependenţa liniară a
sistemului de funcţii:
Soluţie. Construim wronskianul funcţiilor
Astfel, sistemul de funcţii este liniar independent

pe
Notă. Dacă sistemul de funcţii este liniar
independent, nu rezultă că (sau dacă
nu rezultă că funcţiile respective
sunt liniar dependente).
Exemplul 7.2.2. Fie funcţiile şi
. Arătăm că aceste funcţii sunt

liniar independente. Fie . Atunci pe
intervalul avem , iar pe intervalul avem
. Determinăm wronskianul lor
Teorema 7.2.4. Fie funcţiile soluţii pe

intervalul ale ecuaţiei omogene
.
Funcţiile sunt liniar independente pe intervalul

dacă și numai dacă
Demonstraţie. 1) Dacă ,
atunci sistemul de funcţii este liniar
independent.
2) Fie sistemul de funcţii liniar independent şi funcţiile
acestui sistem sunt soluţii ale ecuaţiei omogene (4).
Vom demonstra că .
Presupunem contrariul, fie că există , astfel încât
Atunci sistemul de ecuaţii liniare în raport cu
necunoscutele :
are soluţii netriviale. Fie o soluţie

netrivială a acestui sistem. Funcţia
este soluţie a ecuaţiei omogene care verifică condiţiile
iniţiale : Aceste
condiţii iniţiale sunt verificate şi de soluţia trivială
a ecuaţiei. Conform teoremei de existenţă şi unicitate a
soluţiei problemei Cauchy soluţiile şi coincid, adică
Din
ultima
relaţie rezultă dependenţa liniară a funcţiilor ,
ceea ce contrazice ipoteza. Afirmaţia teoremei este
demonstrată. ■
Definiţia 7.2.4. Se numeşte sistem fundamental de soluţii al
ecuaţiei omogene
pe intervalul , orice sistem liniar independent de soluţii

pe intervalul ale acestei ecuaţii.
Astfel, sistemul de soluţii ale ecuaţiei
omogene, care verifică relaţia
este sistem fundamental de soluţii al acestei ecuaţii.
Teorema (despre structura soluţiei generale a ecuaţiei
diferenţiale liniare omogene) Dacă este un
sistem fundamental de soluţii pe intervalul al ecuaţiei
omogene
,
atunci soluţia generală a acestei ecuaţii are forma
unde sunt constante arbitrare.

Demonstraţie. Dacă funcţiile sunt soluţii ale
ecuaţiei omogene
,
atunci funcţia este soluţie a acestei
ecuaţii pentru orice valori ale constantelor
Rămâne de demonstrat că orice soluţie , a
ecuaţiei omogene date, care verifică condiţiile iniţiale
, poate fi
obţinută din pentru careva valori ale
constantelor.
Întrucât funcţiile sunt liniar
independente, deci sistemul
de ecuaţii cu necunoscutele
are o soluţie unică. Notăm această soluţie cu

Soluţia şi soluţia
, verifică aceleaşi condiţii iniţiale.
Din teorema de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei
Cauchy rezultă că aceste soluţii coincid:
Astfel, este soluţia generală a
ecuaţiei omogene. ■
Ecuaţii diferenţiale liniare omogene de ordinul cu
coeficienţi constanţi
Definiţia 7.2.5. Se numeşte ecuaţie diferenţială liniară
omogenă de ordinul cu coeficienţi constanţi ecuaţia de
forma ,
unde sunt constante reale.
Ecuaţia dată este un caz particular al ecuaţiei
. Astfel,
teoria expusă mai sus este valabilă şi în cazul ecuațiilor cu
coeficienţi constanţi. Pentru a determina soluţia ei generală
este suficient să identificăm un sistem fundamental de
soluţii şi să scriem soluţia generală sub forma
,
unde sunt constante reale arbitrare.
Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei
sub forma
, unde este o constantă. Pentru a determina
această constantă înlocuim funcţia în ecuația
.
Obţinem .
Întrucât , obținem
Funcţia este soluţie particulară a ecuaţiei

atunci şi numai
atunci când numărul este soluţie a ecuaţiei
, numită ecuaţie
caracteristică a ecuaţiei diferenţiale
.
Polinomul se
numește polinom caracteristic al ecuaţiei diferenţiale
.
Gradul ecuaţiei caracteristice este n şi prin urmare
(ţinând cont de multiplicitate) polinomul ei caracteristic are
n rădăcini reale sau complexe
Fie că toate rădăcinile polinomului caracteristic sunt
numere reale şi distincte. În acest caz funcțiile
sunt soluţii ale ecuaţiei
Determinantul Wroński al acestor soluţii este

Ultimul determinant din aceste egalităţi se numește

determinantul Vandermonde. Întrucât şi
avem că
Astfel sistemul de soluţii
este liniar independent şi deci este
sistem fundamental de soluţii pe al ecuaţiei
omogene.
Soluţia generală a acestei ecuaţii este
Exemplul 7.2.3. Să se determine sistemul fundamental de

soluţii şi soluţia generală ale ecuaţiei diferenţiale
Soluţie. Ecuaţia caracteristică are

rădăcinile şi Deci sistemul
fundamental de soluţii este iar soluţia
generală are forma
Fie că toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt
numere reale, iar este rădăcină reală de
multiplicitatea a polinomului caracteristic. Atunci
în sistemul de funcţii soluţii coincid
şi în locul lor în sistemul fundamental de soluţii considerăm
funcţiile , care sunt soluţii ale
ecuaţiei omogene. Sistemul de funcții obținut este liniar
independent.
soluţii şi soluţia generală ale ecuaţiei
Soluție. Ecuaţia caracteristică are

rădăcina de multiplicitatea 3 şi rădăcinile simple
. Deci sistemul fundamental de soluţii este
iar soluţia
generală are forma
Fie că ecuaţia caracteristică are o rădăcină

complexă simplă . Atunci printre
rădăcinile polinomului caracteristic este şi conjugata ei
. În acest caz sistemul de soluţii
conţine două funcţii complexe
.
Folosind formulele lui Euler,
obținem ,
.
Soluțiile și sunt înlocuite cu
funcțiile:
care, conform Teoremei 2.2.1., de asemenea sunt soluții ale

ecuației diferențiale omogene.
soluţii şi soluţia generală ale ecuaţiei
rădăcinile complexe şi . Aceste
rădăcini determină două soluţii complexe şi
înlocuite în sistemul fundamental de soluţii cu
şi Soluţia generală a ecuaţiei date
este .
Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina complexă
de multiplicitatea , atunci ea are şi rădăcina
de aceeaşi multiplicitate. În acest caz sistemul

de soluţii conţine m soluţii complexe egale de forma
şi tot atâtea soluţii de forma În sistemul
fundamental de soluţii ele sunt înlocuite cu

soluţii şi soluţia generală a ecuaţiei
rădăcinile complexe şi Deci
sistemul fundamental de soluţii este:
iar soluţia generală:

.
soluţii şi soluţia generală a ecuaţiei
Soluție. Ecuaţia caracteristică este:
Am obținut: și
Soluţia generală este:
sau
Ecuaţii diferenţiale liniare omogene de ordinul cu
coeficienţi constanţi. Fie ecuaţia liniară de ordinul al
doilea:
,
unde şi sunt constante reale. Ecuaţia caracteristică a
acestei ecuaţii este .
1. Dacă ecuaţia caracteristică are două rădăcini reale

distincte: şi atunci sistemul fundamental de soluţii
este iar soluţia generală este
2. Dacă , atunci sistemul fundamental de soluţii este

iar soluţia generală are forma
;
3. Dacă atunci sistemul
fundamental de soluţii este iar
soluţia generală este
Exemplul 7.2.8. Să se rezolve ecuațiile diferențiale liniare

omogene de ordinul al doilea cu coeficienți constanți sau
problemele Cauchy
1.
2.
3.
4.
5.
6. .
Soluție. 1. Ecuaţia caracteristică asociată este:
cu rădăcinile și .
Soluţia generală este: .
2. Ecuația caracteristică este:
Determinăm soluţia particulară din condiţiile iniţiale:
Atunci .
Astfel, , de unde obţinem soluţia particulară
3. Ecuaţia caracteristică este:
Soluţia generală este: .

4. Ecuaţia caracteristică este: şi are
două rădăcini egale:
Soluţia generală este: sau
.
Determinăm soluţia particulară:
Astfel, soluţia particulară este

5. Ecuaţia caracteristică asociată este:
Obținem Ecuaţia are două rădăcini
complexe de forma Avem .
Atunci şi
sau
6. Ecuaţia caracteristică respectivă este:
Soluţiile sunt complexe cu

sau
Determinăm soluţia particulară din condiţiile iniţiale:

.
Soluţia particulară este:
7.3. Ecuaţii diferențiale liniare neomogene de ordin

superior
Teorema 7.3.1. (despre structura soluţiei generale a
ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene) Soluţia generală
a ecuaţiei liniare neomogene
este egală cu suma unei soluţii particulare a ei şi a soluţiei

generale a ecuaţiei omogene asociate ei.
Demonstraţie. Fie o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene, soluţia generală a ecuaţiei
omogene asociate ei. Vom demonstra că
este soluţia generală a ecuaţiei neomogene.

Au loc relațiile:
,
Înlocuind în ecuaţia neomogenă, obţinem

Deci este soluţie a ecuaţiei

.
Rămâne de demonstrat că orice soluţie a ecuaţiei
neomogene are forma .
Fie o soluţie arbitrară a ecuaţiei neomogene. Atunci
este soluţie a ecuaţiei omogene
,
deoarece
Rezultă că adică
■
Din cele demonstrate mai sus rezultă că
este soluţie generală a
ecuaţiei neomogene.
Dacă notăm soluţia generală a ecuaţiei neomogene cu
, soluţia particulară a ecuaţiei neomogene cu şi
soluţia generală a ecuaţiei omogene asociate cu .
Atunci putem scrie .
Determinarea unei soluţii particulare a ecuaţiei liniare

neomogene. Metoda Lagrange (de variație a
constantelor)
Cazul . Fie ecuaţia diferenţială liniară neomogenă de
ordinul al doilea .
Ecuaţia omogenă asociată acestei ecuaţii este
.
Dacă este un sistem fundamental de soluţii ale
ecuaţiei omogene, atunci soluţia generală a acestei ecuaţii
are forma .
Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene de
forma , unde şi
sunt funcţii continue, derivabile pe careva interval, și
care trebuie determinate.
Cerem .
Atunci
iar
.
Înlocuim ultimele relații în ecuația inițială și obținem
,
de unde
.
Astfel obţinem ,
iar pentru a determina şi trebuie să rezolvăm
sistemul
Acest sistem are o singură soluţie, deoarece

este un sistem fundamental de soluţii şi, deci, wronskianul
este nenul.
Dacă şi este soluţia
sistemului de mai sus, atunci şi
. Înlocuind aceste funcţii în
, obţinem o soluţie
particulară a ecuaţiei neomogene.
Exemplul 7.3.1. Să se determine o soluţie particulară şi
soluţia generală ale ecuaţiei diferenţiale
1.
2.
3. .
Soluție. 1. Ecuaţia omogenă asociată ecuaţiei date este
Ecuaţia caracteristică a ei
are rădăcinile şi Deci
este un sistem fundamental de soluţii
iar este soluţia generală a ecuaţiei
omogene. Căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene în forma .
Determinăm și din sistemul

respectiv , .
Astfel, soluţia particulară a ecuaţiei neomogene este
, iar soluţia generală
are forma .
2. Determinăm soluţia generală a ecuaţiei omogene asociate.
Ecuaţia caracteristică este
Soluţiile ecuaţiei omogene sunt:
Pentru a determina soluţia particulară, care are forma

rezolvăm sistemul:
Avem:
Astfel,
şi
3. .
Ecuația caracteristică a ecuației liniare omogene asociate
este:
Soluţiile ecuaţiei omogene asociate sunt:
.
Adică
Pentru a determina
rezolvăm sistemul:
Considerăm
Obţinem:
Caz general. Fie un sistem fundamental de

soluţii al ecuaţiei omogene asociate ecuaţiei neomogene.
Atunci soluţia generală a ecuaţiei omogene asociate este
. Căutăm o
soluţie particulară a ecuaţiei neomogene în forma
,
unde sunt funcţii, care posedă
derivate continue pe intervalul și care verifică sistemul
Sistemul dat are o singură soluţie, deoarece determinantul

lui este wronskianul funcţiilor şi care este
nenul. Fie soluţia sistemului.

Atunci
Teorema 7.3.2. (proprietatea soluţiilor particulare ale
ecuaţiilor diferențiale liniare neomogene) Dacă
este soluţie particulară a ecuaţiei neomogene
atunci este o
soluţie particulară a ecuaţiei
Ecuaţii liniare neomogene cu coeficienţi constanţi.

Definiția 7.3.2. Se numește ecuație diferențială liniară
neomogenă de ordinul cu coeficienți constanți, o ecuație
de forma
, unde sunt constante reale, este o
funcție continuă pe intervalul , este variabilă
independentă, iar este funcția necunoscută.
Ecuația
este un caz particular al ecuației
.
Astfel, afirmaţiile despre ultima ecuație sunt valabile și
pentru ecuația dată. Particularitatea acestei ecuații permite
ca în unele cazuri soluția particulară să fie determinată prin
metode speciale.
Metoda coeficienților nedeterminați. Fie că termenul liber
al ecuației neomogene are forma
, unde și sunt
polinoame de variabilă Vom spune în acest caz, că
are formă specială (cvasipolinom).
Sunt adevărate următoarele afirmații:

1) Dacă nu este rădăcină a polinomului
caracteristic , atunci o
soluție particulară a ecuației neomogene are forma
, unde
și sunt polinoame de grad, egal celui mai mare dintre
gradele polinoamelor și . Coeficienții acestor
polinoame se determină prin metoda coeficienților
nedeterminați, înlocuind în ecuaţia
.
2) Dacă este rădăcină de multiplicitatea a
polinomului caracteristic, atunci o soluție particulară a
ecuației neomogene poate fi căutată în forma
unde
și verifică condițiile de mai sus.
Exemplul 7.3.2. Să se determine o soluție particulară și
soluția generală a ecuației diferențiale
.
Soluție. Ecuația omogenă asociată are
ecuația caracteristică , rădăcinile căreia
sunt și . Deci, soluția generală a ecuației
omogene asociate este .
Partea dreaptă a ecuației neomogene are formă de
cvasipolinom: . Atunci: este polinom
de gradul I, , și . Întrucât
este rădăcină de multiplicitatea 1
a polinomului caracteristic, o soluție particulară a ecuației
neomogene date poate fi căutată în forma
. Pentru a determina coeficienții și
înlocuim în ecuaţia iniţială.

Obținem consecutiv:
,
, .
Ultima egalitate este echivalentă cu sistemul
, care are soluția . Deci
este o soluție particulară a ecuației

date, iar soluția generală are forma
.
Exemplul 7.3.3. Să se rezolve ecuaţiile liniare neomogene

cu coeficienţi constanţi (cu partea dreaptă specială).
1.
2.
3.
Soluție. 1. Determinăm .
Determinăm . Partea dreaptă este un polinom de gradul 1.

Astfel iar numărul este rădăcina simplă a
ecuaţiei caracteristice. Căutăm sub forma
Să determinăm A şi B prin metoda coeficienţilor

nedeterminaţi. Adică găsim şi
înlocuim în ecuaţia iniţială:
Cerem ca
Deci,
În final,
2. Determinăm . Ecuaţia caracteristică a ecuației omogene
este:
Atunci,
Determinăm . Partea dreaptă este
Numărul nu este rădăcina ecuaţiei

caracteristice.
Căutăm sub forma .
Atunci
sau
Înlocuim în ecuaţia inițială:
De unde:
.
Obţinem sistemul
şi
Atunci
3. Determinăm . Ecuaţia caracteristică este:
cu
Atunci,
Partea dreaptă este: cu
şi
Soluţia particulară este sumă a soluţiilor particulare
ale ecuaţiilor şi
Determinăm soluţia particulară a ecuaţiei
Întrucât nu este rădăcina a ecuaţiei

caracteristice, căutăm soluţia particulară sub forma
Determinăm
Înlocuim în ecuaţie:
-
soluția particulară a ecuației
Determinăm soluţia particulară a ecuaţiei
Partea dreaptă este un polinom.
Numărul 0 nu este rădăcină a polinomului caracteristic.
Căutăm
Determinăm
Atunci
Astfel,
Am obținut soluţia particulară a ecuaţiei iniţiale:
și respectiv soluţia generală a
ecuaţiei iniţiale:

1.
2.
Soluție. 1. Determinăm . Ecuaţia caracteristică este:
Atunci,
Partea dreaptă are forma
- constante.
Observăm că nu este rădăcina ecuaţiei
caracteristice. Căutăm sub forma
Atunci
.
Înlocuim în ecuaţia iniţială și obținem:
Cerem:
Am obținut: , de unde
Determinăm soluția particulară din condiția inițială:
Astfel , iar
este soluţia problemei Cauchy.
2. Polinomul caracteristic:
Partea dreaptă are forma: şi
Soluţia particulară a ecuaţiei date este suma soluţiilor

particulare ale ecuaţiilor:
și
Determinăm soluţia particulară a ecuaţiei .
Avem că este rădăcina simplă a ecuaţiei
caracteristice. Căutăm
Atunci
Găsim soluţia particulară a ecuaţiei .

nu este rădăcină a polinomului caracteristic,

deaceea
Găsim
În final, soluţia particulară a ecuaţiei iniţiale este:

iar soluţia generală este:
Să găsim soluția particulară:
.
Astfel, şi soluţia particulară cu condiţiile iniţiale date
este:
7.4. Aplicaţiile seriilor la rezolvarea ecuaţiilor

diferenţiale
1.Determinarea soluţiei problemei Cauchy în formă de
serie Taylor. Considerăm problema Cauchy
;
Presupunem că soluţia a acestei probleme
există şi poate fi dezvoltată în serie Taylor:
Pentru a determina această soluţie rămâne să determinăm

valorile
Avem şi , iar din ecuaţia dată
găsim . Pentru a găsi ,
derivăm în raport cu variabila ambele părţi ale ecuaţiei

:
şi înlocuim în egalitatea obţinută condiţiile
iniţiale şi valoarea deja găsite. În rezultat obţinem:
.
În mod similar determinăm etc.
Exemplul 7.4.1. Să se determine primii trei termeni nenuli
ai soluţiei problemei Cauchy
,
Soluție: Calculăm valorile
Înlocuind aceste valori în

,
obţinem suma primilor trei termeni nenuli ai soluției:
Metoda expusă poate fi aplicată şi la rezolvarea

ecuaţiilor diferenţiale de ordinul întâi.
2. Rezolvarea problemei Cauchy pentru o ecuaţie
diferenţială liniară prin metoda coeficienţilor
nedeterminaţi. Fie problema Cauchy pentru o ecuaţie
diferenţială liniară de ordinul al doilea
,
Căutăm soluţia problemei în formă de serie de puteri
Pentru a găsi coeficienţii acestei serii determinăm

seriile de puteri ale funcţiilor şi , le
înlocuim în ecuaţia diferenţială. Egalând coeficienţii de pe
lângă aceleaşi puteri ale lui , obţinem un sistem de ecuaţii,
necunoscutele căruia sunt coeficienţii seriei căutate.
Deoarece
,
folosind condiţiile iniţiale, obţinem şi .
Având valorile primilor doi coeficienţi ai seriei, ceilalţi se
găsesc din sistemul obţinut anterior. Menţionăm că seria
obţinută este o soluţie a problemei Cauchy în intersecţia
domeniului său de convergenţă şi a domeniilor de
convergenţă ale seriilor de puteri ale funcţiilor şi
Exemplul 7.4.2. Să se determine soluţia problemei Cauchy

; în formă de serie
de puteri.
Soluție: Căutăm soluţia problemei date în forma
Din condiţiile iniţiale obţinem

Calculând derivata a doua
şi înlocuind cele obţinute în ecuaţia diferenţială, obţinem
Efectuăm reducerea termenilor asemenea:

şi egalând cu zero toţi coeficienţii acestei egalităţi, obţinem

sistemul:
De unde rezultă
..., ...
Înlocuind aceste valori ale coeficienţilor, obţinem
Această egalitate poate fi scrisă şi în forma
Partea dreaptă a acestei egalităţi este dezvoltarea în

serie de puteri a funcţiei şi deci soluţia problemei
Cauchy date este ,
3. Determinarea soluţiei generale a ecuaţiei diferenţiale
liniare. Căutând soluţia ecuaţiei liniare sub forma unei serii
de puteri şi notând , , putem obţine soluţia
generală a acestei ecuaţii, în care şi sunt constante
arbitrare.
Soluție: Căutăm soluţia ecuaţiei date în forma

Găsind derivatele necesare şi înlocuindu-le în ecuaţia dată,

obţinem
.
Atunci: ...,
Notând şi , obţinem:
...,
, ...
Și soluţia generală a ecuaţiei date în forma:

diferenţiale. – Moscova: Nauka, 2000, p. 34-60.
probleme. – Chişinău: Universitas, 1993, p. 68-103.

7.1. Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale ce admit micșorarea
ordinului sau problema Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
7.2. Să se rezolve ecuaţia liniară omogenă cu coeficienţi
constanţi sau problema Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
7.3. Să se rezolve ecuaţia liniară neomogenă cu coeficienţi
constanţi (cu partea dreaptă specială) sau problema Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10. .
7.4. Să se rezolve ecuaţia diferenţială prin metoda variaţiei
constantelor (metoda Lagrange) sau problema Cauchy:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
7.5. Să se determine dezvoltarea în serie Taylor după

puterile lui x a soluţiei ecuaţiei diferenţiale, cu condiţiile
iniţiale date:
1. ,
2. ,
3. , ,
4. , ,
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie de bază
1. Barbu V. Ecuaţii diferenţiale. – Iaşi: Editura Junimea,
1985.
2. Bunu I. Matematici economice. – Chișinău: Editura
ASEM, 2012.
3. Ceban D., Şubă. A. Probleme de ecuaţii diferenţiale
ordinare. – Chișinău: CEP USM, 2001.
4. Crăciun I. Analiză matematică. Calcul diferențial. Iași,
2011.
6. Fihtengolț G.M. Bazele analizei matematice, vol. I-II. –
Chișinău: Ed. Lumina, 1970.
probleme. – Chişinău: Universitas, 1993.
8. Păltineanu G. Analiză matematică. Calcul diferențial.
București, 2002.
Bucureşti: Ed. Floarea Darurilor, 2014.
Centgage Learning, 2016.
11. Vrabie Ioan I. Differential equations. – World
Scientific: NEW JERSEY, 2004.
347
Bibliografie suplimentară
1. Ceban D. Ecuaţii diferenţiale ordinare. – Chișinău:
CEP USM, 2001.
2. Кудрявцев Л.Д. Курс математического анализа, т.
1-2. – Москва: Изд. Высшая Школа, 1981.
3. Flondor P., Stănăsilă O. Lecţii de Analiză Matematică,
Ed. ALL, Bucureşti, 1993.
4. Gheorghin N., Precupeanu T. Analiza Matematică, –
Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1970.
5. Halanay A. Ecuaţii diferenţiale. – Bucureşti: Editura
didactică şi pedagogică, 1973.
6. Ильин В.А., Садовничий В.А., Сендов Б.Х.
Математический Анализ, т. 1 и 2. – Москва: Изд.
Московского Университета, 1985.
7. Micula Gh., Pavel P. Ecuaţii diferenţiale şi integrale
prin probleme şi exerciţii. – Cluj-Napoca: Editura
Dacia, 1989.
8. Moroşanu G. Ecuaţii diferenţiale. Aplicaţii. –
Bucureşti: Editura Academiei, 1989.
9. Nicolescu M., Dinculeanu N., Marcus S. Analiza
Matematică, vol. I-III. – Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1971.
10. Никольский С.М. Курс математического анализа,
т. 1-2. – Москва: Изд. Наука, 1983.
11. Precupeanu A. Bazele Analizei Matematice. – Iaşi: Ed.
Universităţii „Al. I. Cuza”, 1993.
12. Roşculeţ M. Analiza Matematică, vol. I, II. – Bucureşti:
Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978.
13. Vrabie I. Ecuatii diferenţiale. – Bucureşti: Editura
Matrix-Rom, 1999.
14. Зорич В.А. Математический анализ, часть 1 и 2. –

Москва: Изд. Наука, 1981, 1984.
Culegeri de probleme recomandate
1. Arama L., Morozan T. Culegere de probleme de calcul
diferenţial şi integral. – Bucureşti: Ed. Tehnică, 1978.
2. Берман Г.Н. Сборник задач по курсу
математического анализа. – Москва: Изд. Наука,
1977.
3. Budianu Gh., Mihailescu V., Popa A. Culegere de
probleme de Analiză Matematică. – Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1993.
4. Bunu I. Matematici economice. – Chișinău: Ed. ASEM,
2012.
5. Corlat A. Problemar la analiza matematică. – Chişinău:
CEP USM, 2004.
6. Демидович Б.П. Сборник задач и упражнений по
математическому анализу. – Москва: Изд. Наука,
1977.
diferenţiale. Moscova, 2000.
8. Виноградова М.А., Олейник С.Н., Садовничий В.А.
Задачи и упражнения по математическому
анализу. – Москва: Изд. Московского Университета,
1988.
9. Виноградова М.А., Олейник С.Н., Садовничий В.А.
Математический Анализ в задачах и упражнениях.
– Москва: Изд. Московского Университета, 1991.
Anexa 1.
Unele limite remarcabile
Anexa 2.
Derivatele unor funcții elementare
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
Anexa 3.
Primitivele unor funcții elementare
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
Ana COSTAȘ, Galina RUSU
CALCUL DIFERENȚIAL ȘI INTEGRAL

Suport de curs
Machetare computerizată: Maria Bondari
Bun de tipar 21.12.2018. Formatul 60 x 84 1/16.

Coli de tipar 22,0. Coli editoriale 27,5.
Comanda 31 (01/19). Tirajul 50 ex.
Centrul Editorial-Poligrafic al USM

str. Al.Mateevici, 60, Chișinău, MD 2009

Calcul Diferential Integral Costas

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calcul Diferential Integral Costas

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI INFORMATICĂ

Ana COSTAȘ, Galina RUSU

Recomandată de Departamentul de Matematică

Lucrarea Calcul diferenţial și integral are un caracter didactic și este desti-

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

diferenţială de ordinul întâi; ecuaţie diferenţială de ordin

1. FUNCȚII DE MAI MULTE VARIABILE

1.1. Funcții de două variabile

 Cunoașterea noţiunilor de funcţie de mai

1.1. Funcții de două variabile

Funcţiile de o singură variabilă nu pot descrie toate

Exemplul 1.1.4. Pentru funcția

Exemplul 1.1.5. Pentru funcția

Pentru a reprezenta în planul cartezian rectangular de

ceea ce în planul reprezintă un cerc cu centrul în

reprezintă un cerc cu centrul în punctul (0,1) de rază .

Ținând cont de faptul că expresia este

Din condiția: obținem sistemul

Cu ajutorul liniilor de nivel este comod de analizat

Exemplul 1.1.8. Să se construiască liniile de nivel pentru

ceea ce în planul cartezian reprezintă frontiera pătratului cu

În dependență de interpretarea geometrică, elementele

Numerele de regulă, se numesc

Definiţia 1.2.1. Fie un punct din spațiul și r un număr

Mulțimea se numește deschisă, dacă ea constă doar

Definiţia 1.2.6. Punctul se numește punct de acumulare

Orice mulțime deschisă și conexă se numește domeniu.

Definiţia 1.2.10. Dacă oricărui număr natural i

Definiţia 1.2.11. Punctul din spațiul se numește

Teorema 1.2.1. Fie și

1.3. Funcții de variabile. Limită și continuitate

Definiţia 1.3.1. Fie o mulțime din Dacă fiecărui

Exemplul 1.3.2. este o funcție de 3

La studierea funcțiilor de mai multe variabile se aplică

Definiţia 1.3.2. (Augustin-Louis Cauchy, 1789-1857,

Definiţia 1.3.3. (Heinrich Eduard Heine, 1821-1881,

2. Notăm . Pentru și rezultă că

Am utilizat limita remarcabilă:

Ținând cont de faptul că, pentru orice două numere reale

Exemplul 1.3.4. nu există.

Într-adevăr, șirurile de puncte şi tind

spune că există limita iterată a funcției în punctul

În mod similar se definește și

Teorema 1.3.1. Dacă în punctul există

atunci există și limitele iterate

Exemplul 1.3.5. Considerăm Atunci

nu există (exemplul 1.3.4.).

Exemplul 1.3.6. Considerăm Atunci

Utilizând Teorema 1.3.1., deoarece valorile limitelor

Fie și un punct de acumulare

Exemplul 1.3.7. Funcția

este continuă în orice punct și nu este

Sunt adevărate afirmaţii similare cazului funcţiei de o

Teorema 1.3.4. (I, Karl Weierstrass, 1815-1897,

Definiţia 1.3.6. Numărul se numește margine superioară

Numărul se numește margine inferioară a funcției

Teorema 1.3.5. (II, Weierstrass) Orice funcție continuă

Definiţia 1.3.7. Funcția se numește uniform continuă pe

1.4. Derivate parțiale și diferențiabilitate

Pentru simplitatea expunerii, considerăm mai întâi

cu condiţia că această limită există.

În mod analog se defineşte derivata parţială în

Derivatele de mai sus se numesc derivate parţiale de