Bâtă Andreea Roxana

Grupa H211
Anul II

România, Marile Puteri şi „chestiunea Dunării”

De Dunăre - ca şi de Carpaţi - se leagă întreaga viaţă a poporului nostru;

ea este partea care ne ţine în contact cu popoarele din apusul şi centrul

Europei şi tot de ea depinde calea largă a Oceanului pentru schimbul

produselor ţării şi muncii poporului, cu produsele ţărilor

celor mai îndepărtate1.

Timp de aproape o jumătate de mileniu, funcţiile naturale ale Dunării faţă de

riveranii ei au fost anihilate prin expansiunea otomană în Europa. Transformată pe o bună parte a
cursului ei şi tocmai spre vărsare, în fluviu otoman, s-a impus ca necesitate în epoca modernă
eliberarea ei de sub forţa acaparatoare. Într-o primă fază a eliberării Dunării, în momentul în care
„omul bolnav” a început să dea primele semne ale slăbiciunii, se tinde către o împărţire a
stăpânirii fluviului între Imperiu Otoman, Habsburgic şi Ţarist. În 1774, Imperiul Rusiei, zece ani
mai târziu Imperiul Austriei, au obţinut de la Turcia nu numai dreptul navigaţiei comerciale pe
Dunăre, controlată de aceasta, dar şi accesul în Marea Neagră prin gurile fluviului. Concomitent,
Rusia şi-a extins hotarele, ajungând în 1812, odată cu ocuparea unei părţi a Moldovei –principat
vasal Porţii Otomane la Dunăre, pe braţul Chilia. Cinci ani mai târziu, Imperiul Otoman avea să îi
cedeze şi braţul Sulina, ajungându-se ca în 1829, în urma Tratatului de la Adrianopol, Împeriului
Ţarist să i se atribuie şi braţul Sfântul Gheorghe. Între timp, la Paris în 1814, apoi la Viena în
1815 se va decide introducerea regimului libertăţii de navigaţie pe fluviile occidentale, Dunărea
nefiind însă supusă acestor prevederi2.

Dunărea reprezintă o problemă internaţională şi a fost recunoscută ca atare cu prilejul

Conferinţelor de la Viena ale marilor puteri din timpul războiului Crimeei şi mai apoi în cadrul
Congresului de la Paris din 1856.

1
Dan Berindei, Politică externă şi diplomaţi la începuturile României moderne, Editura Mica Valahie, Bucureşti,
2011, p. 199.
2
Ibidem, p. 200.

1
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
Protagonistul confruntărilor cauzate de reglementarea juridică a regimului de navigaţie pe
Dunăre a fost Imperiul Habsburgic, cea mai interesată dintre marile puteri3. Austria voia să tragă
maximum de foloase din reglementarea în curs, împrejurare care explică, de altfel, invitaţia ca
puterile beligerante să negocieze la Viena4.

În cele patru puncte de bază ale păcii, comunicate la 8 august 1854, punctul al doilea se
referea la Dunăre şi la gurile sale şi prevedea eliberarea navigaţiei de toate piedicile şi
reglementarea ei potrivit principiilor consacrate de Actul Final al Congresului de la Viena. În
această privinţă, unicul punct de înţelegere între Austria şi puterile aliate se sprijinea pe ideea de
a îndepărta Rusia de la Dunăre. În timp ce Anglia şi Franţa, mai apoi şi Rusia, urmăreau
instituirea libertăţii de navigaţie pe Dunăre sub controlul marilor puteri europene, aceasta
reprezentând o cale menită să le asigure propria lor preponderenţă, Austria se ostenea să-şi
menţină situaţia sa privilegiată. De asemenea, se sugera ca sarcina asigurării condiţiilor tehnice
necesare navigaţiei la gurile Dunării să fie încredinţată unei comisii, pusă sub controlul puterilor
contractante şi care să dispună de o forţă militară mixtă, capabilă să supravegheze navigaţia5.

Problema navigaţiei pe Dunăre a fost discutată în cadrul Conferinţei de la Viena din

1855, unde s-a hotărât ca principiul stabilit de Congresul de la Viena din 1815, cu privire la
libertatea navigaţiei pe fluviile internaţionale să fie aplicat şi Dunării de Jos6.

Prin Tratatul de la Paris s-a instituit Comisia Europeană a Dunării, în care tările riverane,
cu excepţia Austriei şi a Turciei, nu erau reprezentate şi comisia statelor riverane, în cadrul căreia
guvernul imperial habsburgic a căutat să îşi impună o autoritate tutelară. Comisia Europeană avea
menirea de a executa lucrările necesare şi de a face regulamentele de navigaţie şi de poliţie
aplicabile pe întreaga Dunăre. În şedinţa Congresului din 12 martie 1856 a fost readusă în
discuţie problema competenţei Comisiei. Reprezentantul Austriei susţinea că dreptul de a face şi
executa regulamentele de navigaţie trebuie să revină doar statelor riverane, conform hotărârilor
Congresului de la Viena. Opinia Austriei ca riveranii să administreze Dunărea era dominată de

3
Ion Agrigoroaiei, România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 154.
4
Iulian Cârţână, Eduardt Samoilă, Geopolitica Dunării: Dunărea în relațiile internaționale, Editura Transversal,
Târgoviște, 2010, p. 50.
5
Ion Agrigoroaiei, Op.Cit., p. 155.
6
Dan Berindei, Op. cit. p. 200.

2
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
intenţia acesteia de a rămâne stăpânitoarea întregului fluviu în condiţiile în care ea stăpânea
Dunărea până la Turnu Severin7.

Deşi instituită temporar, iniţial numai pentru doi ani, prima comisie va avea o viaţă lungă,
sediul ei fiind stabilit la Galaţi. Aceasta era alcătuită din reprezentanţii Angliei, Franţei,
Austriei,Priusiei, Rusiei, Sardiniei şi Turciei. Prin ridicarea de diguri, prin curăţirea gurilor
Dunării, prin corectarea traseului vaselor, prin ridicarea unui far, ea va contribui neîndoielnic la o
îmbunătăţire a condiţiilor de navigaţie danubiană. La 30 martie 1856 Tratatul de la Paris prevedea
înfiinţarea unei Comisii permamente Riverane, aceasta fiind alcătuită din reprezentanţii Austriei,
Bavariei, Wutenbergului şi Turciei, precum şi ai Moldovei, Ţării Româneşti şi Serbiei, dar
participarea celor din urmă fiind condiţionată de aprobarea Porţii. Comisiei îi revenea sarcina de
a reglementa şi administra navigaţia pe Dunăre, atât pe cursul superior, cât şi pe cel inferior, iar
după desfiinţarea Comisiei Europene, ea avea menirea să vegheze la respectarea normelor
regimului de navigaţie la gurile Dunării. Prevederile tratatului de la Paris în problema Dunării au
însemnat un pas înainte faţă de situaţia existentă în perioada anterioară, întrucât ele reglementau
regimul de navigaţie pe Dunăre pentru prima dată pe calea unei Convenţii internaţionale
multilaterale8.

Prin Tratatul de la Paris s-a hotărât neutralizarea Mării Negre, iar Principatele Române
erau scoase de sub protecţia ruso-turcă şi puse sub protecţia concertului eropean. Comentând
importanţa Dunării în cursul procesului de devenire istorică a României moderne, Mihail
Kogălniceanu remerca mai târziu că „istoria ne arată că reînflorirea Ţărilor Române n-a început
iarăşi decât din ziua când cetăţile turceşti de pe ţărmurile noastre s-au sfărmat şi când libertatea
Dunării a fost pusă sub scutul Europei”. Prezente la Viena în comisia riverană din toamna anului
1856, prin reprezentanţii lor, Principatele Române se vor impune din ce în ce mai accentuat, cu
precădere după unirea din 1859, în problema Dunării9. Guvernele domnitorului Cuza, cu
precădere cabinetul condus de Mihail Kogălniceanu au acordat o atenţie din ce în ce mai mare şi
problemei consolidării porturilor Româneşti şi a îmbunătăţirii navigaţiei între Turnu Severin şi
Galaţi. Tratatul de la Paris retrocedase judeţele din sudul Basarabiei, din nordul Dunării,
Moldovei şi chiar dacă gurile Dunării au fost supuse autorităţilor otomane, din timpul domniei lui
7
Iulian Cârţână, Eduardt Samoilă, Op. cit., p.58.
8
Ibidem, p. 59.
9
Dan Berindei, Op. cit., p. 201.

3
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
Cuza, prezenţa economica, dar şi politică şi militară a statului naţional român pe Dunăre a fost
evidentă. Nici protocolul Conferinţei de la Paris din 16/28 martie 1866 şi nici hotărârile
Conferinţei de la Londra din primele luni ale anului 1871 nu au adus însă o schimbare a statutului
României faţă de Dunăre, ea în continuare fiind un stat aflat sub suzeranitate otomană şi sub
garanţia marilor puteri europene10.

Odată cu redeschiderea chestiunii orientale, prin izbucnirea răscoalei din Bosnia şi

Herţegovina în vara anului 1875 şi prin răscoala Bulgarilor din aprilie 1876, libertatea navigaţiei
pe Dunăre începea să fie tot mai mult îngrădită ca urmare a măsurilor militare luate de Turcia.
Folosirea căii Dunării de către armatele turceşti pentru a înăbuşi lupta popoarelor a determinat
România să ceară Turciei să respecte neutralitatea Dunării, în special porţiunea unde fluviul
despărţea Serbia de România. Acest lucru reiese dintr-o telegramă pe care Mihail Kohalniceanu o
trimite agentului diplomatic al ţării noastre la Belgrad. Kogălniceanu atrage atenţia că
nerespectarea neutralităţii Dunării ar antrena după sine şi încălcarea neutralităţii României. De
asemenea, Kogălniceanu va trimite o telegramă şi la Constantinopol, cerând agentului diplomatic
să intervină pe lângă Poartă pentru respectarea neutralităţii Dunării, în caz contrar, Kogălniceanu
menţiona că România se va vedea nevoită să ia măsurile de rigoare. Dar eforturile României au
fost zadarnice, neutralitatea Dunării nu a fost respectată, Turcia folosind fluviul în scopurile sale
militare11.

Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc, Dunărea va deveni teatrul unor lupte

sângeroase. Navigaţia comercială pe Dunăre a fost întreruptă, iar activitatea Comisiei Europene
de la gurile Dunării a fost şi ea restrânsă simţitor. Imediat dupa căderea Plevnei, Rusia va face
cunoscute marilor puteri clauzele pe care intenţiona să le impună Turciei la semnarea pacii. În
ceea ce o priveşte România, Rusia îşi reafirma dorinţa de a reintra în posesiunea celor trei judete
din Sudul Basarabiei, pierdute de aceasta în 1856. În schimbul despăgubirilor de război din partea
Imperiului Otoman, Rusia primea Dobrogea, pe care avea mai apoi să o cedeze României ca o
compensaţie teritorială, astfel încâlcându-se conventia din 4 aprilie 1877. În preliminariile păcii
de la San Stefrano, discutate şi semnate înfebruarie 1878, numai de Rusia şi Turcia, au fost

10
Iulian Cârţână, Eduardt Samoilă, Op. cit., p. 61.
11
Dan Berindei, Op.cit. p. 204-205.

4
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
incluse şi unele prevederi referitoare la România, Rusia recunoscând independenţa acesteia 12. De
asemenea, tratatul de pace va cuprinde şi prevederi referitoare la Dunăre, acestea impunând
Turciei să dărâme toate forturile de pe malul drept al Dunării şi interzicea aducerea de vase de
război. Totodată, Rusia va introduce şi clauza conform căreia, drepturile, obligaţiile şi
prerogativele Comisiei Europene a Dunării rămâneau neatinse. Nemulţumită de prevederile
Tratatului de pace de la San Stefano, la Bucuresti, guvernul, Parlamentul, presa, intreaga opinie
publica, au protestat imediat dupa ce Rusia si-a facut cunoscute intentiile. Mihail Kogalniceanu-
care intuise pretentiile tarului-arata ca “mai presus de forta“ trebuie sa fie “opinia publica si
constiinta umana“, iar acestea nu vor fi de partea Rusiei. Tratatul de la San Stefano avea să
întărească poziţiile Rusiei în Balcani. În acelaşi timp, în problema Dunării „pacea de la San
Stefano, alterează prevederile din 1856 , asupra Comisiei permanente a Dunării, regimul fixat
prin articolul 17 din Tratatul de la Paris este înlăturat”, după cum observă Mihail Kogălniceanu13.

Îngrijorate de succesele militare ale Rusiei şi de întărirea influenţei acesteia în Balcani,

Marile puteri vor impune convocarea Congresului de la Berlin la 1/13 iunie 1878, pentru a
modifica menţiunile păcii separate de la San Stefano. România nu a fost acceptată la dezbaterile
de la Berlin. Pozitia României a fost făcută cunoscută congresului în şedinta din 19 iunie/1 iulie
1878. În faţa Congresului de la Berlin, Mihail Kogălniceau va face cunoscută dorinţa României
de a reintra în posesia gurilor Dunării: „România nu are altă ambiţiune decît aceea de a fi
păzitoare credincioasă a libertăţii Dunării la gurile ei şi totodată de a se putea opri asupra
îmbunătăţirii instituţiunilor şi la dezvoltarea mijloacelor ei materiale”14.

În cadrul congresului de la Berlin, interesată direct de chestiunea Dunării şi fiind

nemulţumită de prevederile tratatului de la San Stefano, care nu îi asigurau dominaţia în
porţiunea Dunării cuprinsă între Porţile de Fier şi Galaţi, Austro-Ungaria a prezentat o nouă
redactare a articolelor referitoare la Dunăre15. În acest mod, hotărârile finale referitoare la Dunăre
se vor baza pe propunerile Austro-Ungariei, dar şi pe contrapropunerile Rusiei. Articolul 52
prevedea desfiinţarea fortificatiilor pe cursul Dunarii, între Porţile de Fier şi vărsare; de
asemenea, se interzicea navigaţia vaselor de război, exceptându-le pe cele destinate poliţiei
12
Dan Berindei, Op. cit, p.204.
13
Ibidem.
14
Iulian Cârţână, Eduardt Samoilă, Op. cit, p. 76-77.
15
Şerban Rădulescu Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale 1878-1898, Editura Dacia, București, 1982,
p. 30-31.

5
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
fluviale sau serviciului vamal, confirmandu-se astfel hotararile de la San Stefano. Potrivit
articolului 53, Comisia Europeana a Dunarii işi păstra funcţiile, drepturile şi privilegiile, România
devenind membră a cesteia, iar articolul 55 încredinţa Comisiei responsabilitatea întocmirii
regulamentelor de navigaţie, poliţie fluvială şi supraveghere pentru segmentul Dunării cuprins
între Porţile de Fier si Galati. În acelaşi timp, articolul 57 acorda Austro-Ungariei dreptul de a
executa lucrari de ameliorare si intretinere in zona Portilor de Fier si de a percepe taxe pentru
acoperirea cheltuielilor, fapt care va constitui un motiv de nemulţumire pentru diplomaţia
română16.

În etapa următoare se va ajunge la o acută stare de tensiune diplomatică între România şi

Austro-Ungaria având la bază neînţelegerile provocate de condiţia tratatului de la Berlin,
privitoare la eleborarea unui regulament privind sectorul Porţile de Fier-Galaţi17. În 1879 Comisia
Europeană a luat în calcul chestiunea aplicării articolului 55 al Tratatului de la Berlin, şi a ales în
unanimitate, ca un comitet ales dintre membrii săi să pregătească un ante-poiect de regulament de
navigaţie, poliţie şi supraveghere, ante-proiect ce urma să fie supus examinării şi aprobării
statelor riverane. Interesată direct de în asigurarea dominaţiei sale pe dunărea de Jos, Austro-
Ungaria va avea câştig de cauză cu prilejul elaborării proiectului. Prin faptul că, articolul 55 al
Tratatului de la Berlin a fost ambiguu redactat şi nu prevedea neapărat că dreptul de aplicare a
acestor regulamente revine riveranilor, a dat posibilitatea Austro-Ungariei să găsescă o
modalitate prin care, deşi neriverană, să încerce să pună stăpânire pe acest sector al Dunări.
Proiectul întocmit de comitetul desemnat a fost supus discuţiei Comisiei europene în şedinţa sa
din vara lui 1880. Prin acesta se propunea înfiinţarea unei comisii mixte, alcătuită din cele trei
state riverane-Serbia, Bulgaria şi România-şi din Austro-Ungaria, care urma să ocupe funcţia de
preşedinte şi să aibă un vot preponderent, ei revenindu-i şi misiunea de a numi inspectorii şefi,
inspectorii şi chiar căpitanii de porturi. Comisia era însărcinată să aplice şi să supravegheze
regulamentul. Proiectul avea să se lovească de obiecţiile majorităţii marilor puteri, dar cu
precădere, ale celor trei riverani, în frunte cu România. În şedinţa Comisiei Europene din 1880,
delegatul româniei, colonelul Pencovici, s-a ridicat împotriva acestui proiect, protestând în primul
rând împotriva votului preponderent al Austro-Ungariei în cadrul comisiei Mixte. De asemenea,
nici celelalte membre ale CED nu au acceptat proiectul austro-ungar, motivul opunerii marilor

16
Ibidem.
17
Sorin Cristescu, Carol I și politica României (1878-1912), Editura Paideia, București, 2007, p. 49.

6
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
puteri fiind, nu grija faţă de drepturile şi interesele statelor riverane, ci faptul că nu doreau ca
Austro-Ungaria să obţină avantaje mult mai mari decat ele. Cel care s-a supus cu vehemenţă şi a
sesizat direct pericolul acceptării propunerilor austro-Ungare a fost Mihail Kogălniceanu. Într-un
memoriu trimis la Paris, el arăta că proiectul austro-ungar vizează alte scopuri de creare a acestui
organism internaţional decât cele prevăzute în Tratatul de la Paris din 1856 privind Comisia
Riverană şi cerea ca România să se opună deschis pretenţiilor Austro-Ungariei.

În anii 1880-1881, acţiunile politico diplomatice ale României au fost îndreptate spre a
obţine sprijinul marilor puteri pentru a respinge planul Vienei.

În sesiunea C.E.D. din primîvara anului 1882, problema proiectului aostro-ungar de

navigaţie pe porţiunea Galaţi-Porţile de Fier a revenit în discuţie. La 27 mai, Camille Barrere,
reprezentantul Franţei în comisie, care primise instrucţiuni de la guvernul său să susţină
propunerile austro-ungare a prezentat proiectul cunoscut sub numele de „proiectul Barrere”, în
care se menţineau cu unele mici modificări pretenţiile Vienei. Proiectul prevedea ca amplificarea
regulamentelor pe porţiunea de Dunăre cuprinsă între Galaţi şi Porţile de Fier să fie încredinţată
aceleiaşi Comisii Mixte, compusă din reprezentanţii Serbiei, României, Bulgariei şi ai Austro-
Ungariei, celei din urmă atribuindu-se poziţia de preşedinte, la care se adaugă un delegat al
Comisiei Europene, desemnat de ea pe o perioadă de şase luni18.

România va refuza să accepte proiectului Barrere, care a fost însuşit de reprezentanţii

marilor puteri, opunerea ei ducând la respingerea acestuia, deoarece adoptarea acestuia se putea
face doar cu unanimitate de voturi19.

Anul 1883 va fi marcat de iniţiativa Marii Britanii de a convoca, la Londra o conferinţă a

puterilor semnatare ale Tratatului de la Berlin. Conferinţa urma să înceapă la 8 februarie 1883.
Cererea României de a participa la Conferinţă cu drepturi egale fost respinsă de delegaţii statelor
prezente, România putând fi invitată să participe doar cu vot consultativ, dar, în aceste condiţii,
aceasta va refuza să participe. La conferinţă au participat, în afara delegaţilor ţărilor membre ale

18
Documente diplomatice române, seria I, volumul 11, 1883, volum realizat de Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal
Lukacs, cu un cuvânt înainte de Mihai Razvan Ungureanu, Editura Academiei Române, București, 2006, p. XXIV.
19
Ibidem.

7
Bâtă Andreea Roxana
Grupa H211
Anul II
comisiei europene a Dunării, Serbia şi bulgaria, care au acceptat invitaţia de a-şi trimite delegaţi
cu vot consultativ20.

La 10 martie 1883 s-a semnat Tratatul de la Londra prin care, conform articolelor 1 si 2 a
fost extinsă jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării până la Brăila şi s-a hotărât prelungirea
activităţii acesteia cu încă 21 de ani, incepand de la 24 aprilie 1883 si pana la 24 aprilie
1904 ,apoi activitatea acesteia prelungindu-se automat din trei in trei ani, excepţie făcând cazurile
de împotrivire a uneia din puterile semnatare. In urmatoarele articole se prevedea scoaterea
bratului Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene a Dunarii. Regulile de navigatie ce trebuiau
sa se aplice pe acest brat erau cele in vigoare pentru bratul Sulina, dar supravegherea
regulamentului urma sa cada in exclusivitate in competenta reprezentantilor Rusiei si Romaniei.
Lucrarile pe care Rusia avea sa le intreprinda pe bratul Chilia urmau a fi aduse la cunostinta
Comisiei Europene, spre a se putea constata daca ele nu împiedică navigaţia pe bratul Sulina21.

România se va împotrivi cu vehemenţă prevederilor tratatului, declarând că nu va

recunoaşte niciuna din clauzele care nu ţineau cont de drepturile sale suverane. La 24 mai 1883,
D. A. Sturdza a înaintat, în numele guvernului român, o notă de protest puterilor semnatare prin
care arăta că românia refuză să recunoască o serie de articole din Tratatul de la Londra, fapt care
a făcut de la început impracticabile clauzele care se refereau la Dunărea românească. De
asemenea, în anii care au urmat conferinţei, românia va încerca prin toate mijloacele să obţină
anularea hotărârilor adoptate, deşi aupra ei vor fi exercitate puternice presiuni, în special din
partea Austro-Ungariei, care dorea un regim preferenţial pe porţiunea de fluviu cuprinsă între
Porţile de Fier şi Galaţi22.

20
Sorin Cristescu, Op.cit, p. 43.
21
Iulian Cârţână, Eduardt Samoilă, Op. cit, p. 111.

22
Ibidem, p. 112.