PRACTICA SISTEMELOR DE DETECŢIE ŞI ALARMARE LA

INCENDIU
Lector: Paul Macaun

Zonarea Clădirilor

Împărţirea unei clădiri în zone are ca scop identificarea rapidă a locului de origine al alarmei în
baza indicaţiilor centralei de semnalizare.
REGULI
1. Aria desfăşurată a unei zone trebuie să fie mai mică sau egală cu 1.600 metri
pătraţi
2. Distanţa de căutare în interiorul unei zone să fie mai mică sau egală cu 30 m
3. Într-o zonă pot fi incluse mai multe încăperi dacă:
a) suprafaţa lor nu depăşeşte 400 metri pătraţi, numărul lor e mai mic de 5 iar
încăperile sunt învecinate
b) încăperile sunt învecinate cu acces uşor între ele, suprafaţa totală nu depăşeşte
1.000 metri pătraţi şi în centrala de semnalizare sau în încăperi sunt prevăzuţi
avertizori de alarmă pentru spaţiul afectat de incendiu
4. Fiecare zonă trebuie limitată la un nivel al clădirii exceptând:
a) zona este casa scării, puţul liftului sau o structură similară ce se întinde pe
mai mult de un nivel
b) suprafaţa clădirii este mai mică de 300 metri pătraţi.
Alegerea detectoarelor şi declanşatoarelor manuale
Selectarea tipului de detector optim pentru a fi utilizat pentru un anumit spaţiu trebuie
să ţină seama de următoarele criterii:
1. Materialele combustibile prezente în spaţiul protejat şi clasa de reacţie la foc a
acestora
2. Configuraţia geometrică şi înălţimea spaţiului protejat
3. Prezenţa şi efectele instalaţiilor de încălzire şi ventilaţie
4. Condiţiile de mediu tipice spaţiului protejat
5. Riscurile apariţiei alarmelor false
În multe cazuri un singur tip de detector nu poate asigura un răspuns optim la toţi
parametrii amintiţi caz în care se recomandă pentru astfel de cazuri detectoare ce acţionează
pe principii fizice diferite sau cu multisenzor.
Normativul I18 precizează că pentru protecţia persoanelor din clădiri publice, detectorul
de uz general este detectorul de fum, celelalte tipuri de detectoare utilizându-se suplimentar sau
numai în acele spaţii în care incendiul se manifestă prin creştere de temperatură, flăcări sau are
o evoluţie rapidă.
Căile de evacuare şi traseele de circulaţie comune în caz de incendiu se protejează cu
detectoare de fum.
Amplasarea detectoarelor automate

Amplasarea detectoarelor se face astfel încât produsele degajate de incendiu din

suprafaţa supravegheată să ajungă la detectoare fără diluţie, atenuare sau întârziere. Fiecare
compartiment antiincendiu va fi prevăzut cu minim un detector. Astfel, o încăpere prevăzută
cu tavan fals şi cu podea falsă cu aria înscrisă în aria de supraveghere a unui detector va fi
echipată minim cu 3 detectoare.
Cele trei cerinţe specificate şi legile fizicii dictează amplasarea fiecărui tip de
detctor. Pentru a demonstra cele afirmate vom analiza cerinţele privind amplasarea unui
detector de căldură static punctual. Aria supravegheată de un astfel de detector se limitează
la aria compartimentului antiincendiu în care este montat (schimbul de căldură cu
compartimente învecinate fiind neglijabil). Înălţimea de montaj maxim admisă de 7.5 m este în
strânsă corelare cu timpul necesar pentru a atinge temperatura de iniţiere a alarmei. Montajul
pe tavan sau la o distanţă maximă de 5% de acesta are ca scop pătrunderea cât mai rapidă în
detector a fluxului de aer cald. Distanţa faţă de pereţi de minim 500 de mm sau faţă de orice
alte obstacole are ca scop evitarea blocării circulaţiei aerului.

Factori ce influenţează zona de supraveghere a unui detector:

- performanţa detectorului (suprafaţa protejată specificată de producător)
- distanţa orizontală dintre orice punct al spaţiului supravegheat şi detector
- distanţa faţă de pereţi
- înălţimea şi configuraţia tavanului
- ventilaţia şi mişcările aerului în aria supravegheată
- obturaţiile mişcării de convecţie a produselor de ardere