ECHIPAMENTE ELECTRICE

ECHIPAMENTE SPECIALE
BOBINE DE REACTANTA (REACTOARE) - BR
Sunt destinate să limiteze valoarea curenţilor de scurtcircuit în circuitele electrice
de mare putere şi să asigure menţinerea tensiunii la valori admisibile pentru a permite
funcţionarea echipamentelor electrice în regim de avarie.
CLASIFICAREA BOBINELOR DE REACTANTA
- Bobine de reactanţă secţionate (jumelate) ;
- Bobine de reactanţă asociate cu limitatoare de curent ;
- Bobine de reactanţă de bare – se montează în serie cu transformatoarele de
putere şi se limitează curenţii de scurtcircuit în reţea şi pe bare ;
- Bobine de reactanţă de linie – limitează numai curenţii de scurtcircuit din aval
deci pe linie şi nu limitează curenţii de scurtcircuit de pe bare, se montează în
aval de întreruptor.
CONSTRUCTIA BOBINELOR DE REACTANTA
- Bobinajul – se execută din conductoare flexibile multifilare din aluminiu sau
cupru izolate obisnuit cu bandă din bumbac în straturi orizontale, impregnate
cu lac şi uscate în vid, realizându-se mai multe căi de curent în construcţie
monofazată ;
- Coloane de beton – distanţa dintre spire este păstrată cu ajutorul acestor
coloane ;
- Izolatoare suport – bobinele monofazate sunt aşezate pe aceste izolatoare
suport;
- Borne de racord – care se află pe izolatoarele suport.

1
 Fig. 2.13. Bobină de reactanţă modernă

BOBINE DE STINGERE - BS
Sunt aparate electrice de curent alternativ care furnizează curenţi inductivi
necesari stingerii sau anulării curenţilor capacitivi la locul de defect, în cazul punerii la
pământ a unei faze în reţelele de medie tensiune funcţionând cu neutrul izolat.
Clasificarea bobinelor de stingere :
- Bobine de stingere cu ploturi reglabile (bobine Peterson)
- Bobine de stingere cu miezuri reglabile (reglaj continuu)
- Bobine de stingere cu magnetizare suplimentară în curent continuu.
APARATE DE COMUTAŢIE
ÎNTRERUPTOARE DE ÎNALTĂ TENSIUNE
GENERALITATI
Întreruptoarele sunt aparate electrice de comutaţie destinate să conecteze, să
suporte şi să întrerupă curenţi de sarcină şi de defect ce apar în reţelele electrice.
Cea mai importantă funcţiune întreruptoarelor este aceea de întrerupere automată
a circuitelor electrice în momentul apariţiei curenţilor de scurtcircuit.

2
 CLASIFICAREA INTRERUPTOARELOR DE INALTA TENSIUNE
- Întreruptoare cu ulei mult – IUM
- Întreruptoare cu ulei puţin – IUP
- IUP de medie tensiune IO şi IUP - M
- IUP de înaltă tensiune IO şi IUP
- Întreruptoare cu aer comprimat
- Întreruptoare cu hexafluorură de sulf
- Întreruptoare cu suflaj magnetic
- Întreruptoare cu vid
SIMBOLIZAREA INTRERUPTOARELOR DE INALTA TENSIUNE
Prima literă : Î – întreruptor ;
A doua literă: O – orthojector ;
S – de sarcină ;
UP – cu ulei puţin ;
UM – cu ulei mult ;
A treia literă : M – variantă modernizată ;
R – cu resort ;
P – mediu poluant ;
PM – acţionat pneumatic.
ÎNTRERUPTOARE CU MEDIU DE STINGERE LICHID
Cea mai mare gamă de întreruptoare cu mediu de stingere lichid îl reprezintă
întreruptoarele cu ulei.
Uleiul serveşte numai ca mediu de stingere, izolarea pieselor sub tensiune fiind
asigurată cu ajutorul aerului şi a materialelor dielectrice ceramice sau organice.
Cele mai răspandite întreruptoare cu mediu de stingere lichid sunt IO, IUM şi
IUP.
Stingerea arcului electric are loc în camnera de stingere care poate fi:
- cu suflaj transversal;
- cu suflaj longitudinal;
- cu suflaj combinat (transversal şi longitudinal).

3
Fig. 2.3. Reprezentarea schematică a întreruptoarelor IO
a) IO – 110 kV;
b) IO – 220 kV.

4
 Fig.2.4. Reprezentarea schematică a întreruptoarelor IO – 400 kV

ÎNTRERUPTOARE CU MEDIU DE STINGERE GAZOS

Întreruptoarele cu mediu de stingere gazos sub presiune se caracterizează prin
aceea că în momentul întreruperii, separarea contactelor se efectuează în gaze sub
presiune mare care produc o puternică convecţie asupra aerului.
Cele mai răspandite întreruptoare cu mediu gazos sunt întreruptoarele cu aer
comprimat şi întreruptoarele cu hexafluorură de sulf (SF6).
a) întreruptoare cu aer comprimat
- întreruptoare cu separatoare exterioare
- întreruptoare fără separatoare exterioare
b) întreruptoare cu hexafluorură de sulf (SF6)
Fig.2.5. Dispozitiv de stingere cu hexafluorură de sulf

5
 1. contact tulipă glisant ;
2. ecran izolant de teflon ;
3. contact mobil tubular;
4. contact fix tulipă principal ;
5. camera de stingere de teflon ;
6. contact de uzură (corn de rupere) ;
7. galerie de admisie a gazului SF6 sub presiunea de 16 bar .
c) întreruptoare cu vid
Fig. 2.6. Dispozitiv de stingere cu vid

1. contact mobil ;
2. contact fix ;
3. acţionare electromagnetică ;
4. balon de sticlă vidat şi nedemontabil.
ÎNTRERUPTOARE MODERNE FOLOSITE IN STATIILE ELECTRICE
Fig. 2.7. Circuit Breaker 3AP2 FI – SIEMENS

6
 Fig. 2.8. Circuit Breaker 3AP1 FG – SIEMENS

SEPARATOARELE
GENERALITĂŢI
Separatoarele sunt aparate de conectare care asigură pentru motive de securitate în
poziţia deschis o distanţă de izolare vizibilă în cadrul circuitului electric din care fac
parte, neavând dispozitiv de stingere al arcului electric, nu se deschide sub sarcină.
CLASIFICAREA SEPARATOARELOR
- Separatoare de tip interior
- Separatoare de tip exterior
- Separatoare monopolare
- Separatoare bipolare
- Separatoare tripolare
- Separatoare cuţit
- Separatoare rotative
- Separatoare cu cuţite de legare la pământ
- Separatoare fără cuţite de legare la pământ

7
CARACTERISTICI TEHNICE
- Tensiunea nominală [kV] ;
- Curentul nominal [A] ;
- Valoarea efectivă a curentului limită termic IA [kA] ;
- Valoarea de vârf a curentului limită dinamic Id [kA].
SIMBOLIZAREA SEPARATOARELOR
Prima literă: S – separator;
A doua literă: M – monofazat;
T – trifazat;
A treia literă: I – de interior;
E – de exterior;
Următoarele litere: P – cu cuţit de punere la pământ;
F – cu siguranţe fuzibile închise;
T – cu izolator de trecere;
C – pentru celule;
B – basculant;
R – rotativ;
SEPARATOARELE DE SARCINA
STIS – sunt aparate de conectare capabile să întrerupă curentul nominal al unui
circuit şi care în poziţia deschis asigură o distanţă minimă între contactul fix şi cel mobil
întocmai ca şi separatoarele normale.
SEPARATOARE MODERNE FOLOSITE ÎN STAŢIILE ELECTRICE
a) Centre Break Disconnector D BF4 – 1020/1025 - SIEMENS
b) Centre Break Disconnector D BF4 – 123 - RUHRTAL
c) Centre Break Disconnector D BF4 – 123+AE BF2 - RUHRTAL
d) Vertical Break Disconnector H BF6 – 420 (M) + 2AE BF2 (M) – RUHRTAL
e) Earthing Switch BE BF2 – 420 – RUHRTAL
g) Pantograph Disconnector P RL2 – 420 – RUHRTAL
h) Pantograph Disconnector P RL2 – 420 + AE BF2 - RUHRTAL

8
Fig. 2.9. Separator poziţie deconectat Fig. 2.10. Separator poziţie conectat

SIGURANTE FUZIBILE SI DESCARCATOARE

APARATE DE PROTECŢIE
SIGURANTE FUZIBILE DE INALTA TENSIUNE
GENERALITATI
Sunt destinate protecţiei instalaţiilor electrice împotriva scurtcircuitelor şi asupra
sarcinilor.
Siguranţa fuzibilă este un aparat de conexiune şi protecţie a cărui rol este de a
întrerupe circuitul în care este conectată şi de a întrerupe curentul atunci când acesta
depăşeşte un anumit timp o valoare dată, prin topirea unuia sau mai multor elemente
fuzibile.
CLASIFICAREA SIGURANŢELOR FUZIBILE DE ÎNALTĂ TENSIUNE
- după felul montajului:
- de interior;
- de exterior.
- după tensiunea nominală: 7; 2; 12; 24; 42 kV;
- după destinaţie (felul circuitului):
- pentru circuite principale;

9
 - pentru circuite de măsură (transformatoare de măsură).
- după numărul de perechi de poli:
- monopolare;
- bipolare;
- tripolare.
- după clasa siguranţei:
- de uz general;
- asociate.
TIPURI DE SIGURANTE FUZIBILE DE INALTA TENSIUNE
- (nisip cuarţos cu un conţinut de cuarţ până la 99,5%) - pentru instalaţii
interioare la tensiunea de 3 - 35 kV. Puterea de rupere maximă este de 300
MVA pentru toate tensiunile.
- Siguranţe cu coarne – pentru instalaţii exterioare – pentru tensiuni între 35 –
110 kV.

APARATE DE PROTECŢIE LA SUPRATENSIUNI

DESCARCATOARELE
GENERALITATI
Sunt aparate destinate să protejeze echipamentele electrice împotriva
supratensiunilor atmosferice şi de comutaţie.
Solicitările la care este supusă izolaţia se pot datora tensiunii de durată, de
frecvenţă industrială, supratensiunilor de comutaţie, supratensiunilor temporale şi
supratensiunilor atmosferice.
Astăzi se construiesc descărcătoare care sunt în stare să suporte curenţi importanţi
timp de mai multe milisecunde, astfel că ele pot proteja instalaţiile atât contra
supratensiunilor atmosferice cât şi contra supratensiunilor interne.
Tendinţa actuală în asigurarea unui nivel cât mai scăzut al izolaţiei în instalaţiile
de 220 – 750 kV se bazează pe utilizarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă DRV,
care permit limitarea atât a supratensiunilor atmosferice cât şi a celor interne.
Rolul descărcătoarelor este de a stabili în cazul unei supratensiuni o legătură între
o linie electrică şi pământ având o impedanţă suficient de mică pentru a reduce

10
amplitudinea supratensiunii la o valoare inferioară tensiunii limită pe care o poate suporta
instalaţia electrică aflată în aval de descărcător faţă de originea supratensiunii.
Descărcătoarele se montează între conductoarele fazelor de protejat şi pământ.
În condiţii normale de funcţionare, descărcătoaele nu trebuie să permită trecerea
curentului. Pentru aceasta, descărcătorul este prevăzut cu un spaţiu de descărcare
(eclator) care separă conductorul aflat sub tensiune de pământ.
Spaţiul de descărcare trebuie astfel ales încât să fie străpuns ori de câte ori
tensiunea pe porţiunea protejată întrece nivelul limită admis. Străpungerea trebuie să aibă
loc cu o întârziere minimă. Imediat după străpungere, când supratensiunea scade până la
o valoare nepericuloasă pentru izolaţia instalaţiei, descărcătorul trebuie să întrerupă
curentul care parcurge într-un timp mai mic decât timpul de lucru al protecţiei sau decât
durata de topire a siguranţelor instalaţiei electrice de protejat.
CLASIFICAREA DESCĂRCĂTOARELOR
- descărcătoare cu rezistenţă variabilă – DRV
- descărcătoare tubulare cu fibră – DTF
- descărcătoare cu coarne – DCL
DESCĂRCĂTOARE CU REZISTENŢĂ VARIABILĂ DRV
DRV-ul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- tensiunea de amorsare la undele de impuls să fie întotdeauna inferioară
tensiunii de ţinere la undele de impuls a aparatelor pe care trebuie să le
protejeze;
- capacitatea de scurgere trebuie să fie mare şi tensiunea reziduală mică;
- după dispariţia supratensiunii, descărcătorul trebuie să înceteze să funcţioneze
după prima trecere prin zero a curentului de frecvenţă industrială.
Caracteristică tensiune-curent a rezistenţei variabile pentru temperatura constantă
în cazul supratensiunilor atmosferice poate fi exprimată prin relaţia:
u = C i
unde:
u – valoarea instantanee a tensiunii aplicată rezistenţei (V);
C – constantă a materialului cuprinsă între limitele 650…750 (A1-);
i – valoarea instantanee a curentului ce trece prin rezistenţă (A);

11
 - exponent denumit coeficient de trecere sau coeficient de neliniaritate cuprins între
0,16…0,32.
La baza construcţiei rezistenţelor neliniare stă carborundul.
În cazul existenţei conductoruluzi de protecţie, curentul prin descărcător se obţine
cu expresia:
ia = 2 u - Urz / Z
unde:
ia – curentul de trăsnet ce trece prin descărcător;
u – tensiunea undei incidente;
Urz – tensiunea reziduală pe descărcător;
Z – impedanţa caracteristică liniei.
În timpul funcţionării prin descărcător trec următorii curenţi electrici:
- curentul datorat undei de supratensine atmosferică;
- curentul datorat supratensiunilor interne;
- curentul de însoţire;
- curentul maxim garantat;
- curentul de conductibilitate al descărcătorului;
PROTECTIA DESCARCATOARELOR CONTRA EXPLOZIILOR
Descărcătoarele sunt prevăzute cu limitatoare de presiune pentru a se evita
explozia în caz de supraîncărcare. Descărcătoarele, protejând alte instalaţii, sunt ele însele
supuse la solicitări care pot să le distrugă, de exemplu:
- linie cu tensiune nominală mai mare cade pe o altă linie cu tensiune nominală
mai mică;
- descărcări atmosferice foarte violente direct pe o linie în apropierea
descărcătorului.
Pentru a preveni astfel de accidente, izolatorul este protejat împotriva căldurii radiale
de arc printr-un cilindru pus aproape de suprafaţa sa interioară iar creşterile de presiune
sunt limitate prin dispozitive de siguranţă plasate la extremităţile izolatorului.
Cilindrul de protecţie este confecţionat din preşpan sau din răşini sintetice întărite
prin fibră de sticlă.

12
 Ca limitatoare de presiune, se folosesc supape formate din capace cu suprafaţă mare,
menţinute închise într-un resort.
DESCARCATOARE TUBULARE
Descărcătoarele tubulare sunt aparate simple din punct de vedere constructiv,
formate dintr-un tub izolant din fibră, sticlă organică, viniplast sau alte materiale care au
proprietatea de a degaja gaze sub acţiunea arcului electric şi din doi electrozi.
În interiorul tubului se găseşte spaţiu de descărcare.
Degajarea gazelor în descărcătoarele tubulare, măreşte presiunea în tub, gazele se
îndreaptă către orificiul de evacuare, mişcarea gazelor are loc cu mare viteză, acest
proces se petrece într-un timp foarte scurt de numai 0,01-0,02 secunde şi se termină prin
stingerea arcului.
La alegerea descărcătoarelor tubulare este necesar să se respecte următoarele
condiţii:
- Caracteristicile tensiune-timp împreună cu spaţiile de descărcare exterioare,
trebuie să corespundă cu caracteristicile izolaţiei instalaţiilor de protejat şi cu
schema de protecţie;
- Tensiunea de amorsare împreună cu spaţiul exterior trebuie să asigure o
posibilitate minimă de funcţionare a descărcătorului la supratensiunea de
comutaţie;
Limita superioară a curentului de însoţire ce trebuie să fie întrerupt de către
descărcător, trebuie să nu fie mai mică decât valoarea maximă a curentului de
scurtcircuit, în punctul dat al reţelei, iar limita inferioară trebuie să nu fie mai mare decât
valoarea minimă posibilă a curentului de scurtcircuit în punctul dat al reţelei.
DESCARCATOARE MODERNE FOLOSITE IN STATIILE ELECTRICE
a) Surge Arrester Type 3EP3 – SIEMENS
b) Surge Arrester Type 3EP4 – SIEMENS

13
ECHIPAMENTE DE TRANSFORMARE
TRANSFORMATOARE ŞI AUTOTRANSFORMATOARE DE PUTERE.
GENERALITĂŢI.
Transformatoarele şi autotransformatoarele de putere sunt aparate, fără piese în
mişcare, în care au loc modificarea unor parametri electrici ai energiei electrice primite în
alţi parametri ai energiei cedate.
Transformatoarele şi autotransformatoarele de putere se montează în staţiile
electrice de transformare sau în posturile de transformare şi transformă un curent
alternativ de o anumită tensiune în curent alternativ de o altă tensiune fără ai modifica
frecvenţa.
Transformatoarele şi autotransformatoarele de putere folosite în reţelele de
transport şi distribuţie a energiei electrice sunt de regulă trifazate. Transformatorul
trifazat se poate realiza prin reunirea a trei transformatoare monofazate ale căror
înfăşurări primare, respectiv secundare, se conectează în stea sau în triunghi. Cel mai des,
transformatorul trifazat se realizează însă ca o construcţie unică, având un miez magnetic
unic cu trei coloane. Această construcţie este posibilă datorită faptului că fluxurile
magnetice fasciculare din cele trei coloane formează un sistem trifazat simetric de mărimi
(la alimentare cu un sistem simetric de tensiuni), a căror sumă este nulă în orice moment.
Astfel, nu mai este necesară prevederea unor juguri sau a unor coloane de
întoarcere, pentru închiderea fluxurilor magnetice ale celor trei coloane.
De regulă, transformatorul trifazat se comportă ca trei transformatoare
monofazate în care înfăşurarea secundară aşezată pe o coloană interacţionează numai cu
înfăşurarea primară de pe aceeaşi coloană, cu condiţia ca schema de conexiune a
înfăşurărilor (primare şi secundare) să permită închiderea curenţilor care iau astfel
naştere.
Autotransformatorul de putere se deosebeşte de un transformator prin faptul că în
loc de două înfăşurări are una singură, partea de joasă tensiune fiind reprezentată de o
parte a înfăşurării primare.

14
TIPURI CONSTRUCTIVE ALE TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE
Tipul transformatorului de putere se simbolizează prin două grupuri de litere
despărţite printr-o linioară:
Prima grupă se formează din trei sau patru litere şi indică tipul transformatorului:
Prima literă : T – transformator ;
A – autotransformator ;
A doua literă : T – trifazat ;
M – monofazat ;
A treia literă : U – ulei ;
A – aer ;
A patra literă : S – cu reglaj sub sarcină ;
R – cu transformator de reglaj;
Lipsă – fără reglaj sau reglaj în absenţa tensiunii.
A doua grupă se formează din doua litere şi indică modul de răcire:
Prima litera – circulaţia uleiului N – naturală ;
F – forţată ;
A doua literă – răcirea uleiului L – liberă cu aer ;
S – prin suflare cu aer;
A - prin suflare cu apă
ELEMENTE CONSTRUCTIVE ALE TRANSFORMATORELOR DE PUTERE
Transformatorul trifazat pentru frecvenţă industrială se construieşte din mai multe
înfăşurări aşezate pe un miez feromagnetic închis pentru realizarea unui cuplaj magnetic
foarte strâns.

- Miezul magnetic care serveşte ca circuit pentru fluxul magnetic;

- O înfăşurare PRIMARĂ (1 sau 3 bobine) care se alimentează de la o sursă
de curent alternativ;
- O înfăşurare SECUNDARĂ (1 sau 3 bobine) prin care se alimentează
consumatorii;
- Elemente auxiliare: carcasă (cuvă), borne izolatoare, etc.

15
RAPORTUL DE TRANSFORMARE ALE TRANSFORMATORELOR DE
PUTERE
Raportul dintre tensiunea de la bornele înfaşurării primare şi tensiunea de la
bornele înfaşurării secundare (terţiare) se numeşte raport de transformare (k).
Acest raport este aproximativ egal cu raportul dintre numărul spirelor bobinelor
respective.
u1 w1
Raportul de transformare al transformatorului trifazat : kT  
u 2 w2
unde :
u1
– raportul tensiunilor la borne
u2

w1
– raportul numerelor de spire ale înfăşurărilor
w2

U 1 W AB
Raportul de transformare al autotransformatorului trifazat: k AT  
U 2 W AC
dacă:
U2  U1 – autotransformator coborâtor de tensiune;
U2  U1 - autotransformator ridicător de tensiune.
CLASIFICAREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE
După modul de funcţionare, numărul de înfaşurări şi modul de legare a
înfaşurărilor, transformatoarele de forţă pot fi :
- Transformatoare cu două înfăşurări – la care fiecare sistem de tensiune
este conectat la o înfăşurare separată, în paralel cu ea, puterea se transferă
prin inducţie ;
- – la care cele trei sisteme de tensiune sunt conectate la cele trei înfăşurări ;
- Autotransformatoare – care au atât înfăşurări paralele cât şi înfăşurări
serie, înfăşurările paralele (IP) sunt racordate paralel la sistemele de
tensiune, iar înfăşurarea serie (IS) leagă cele două sisteme galvanice între
ele, puterea transmisă (Pt) este transferată atât prin conducţie electrică cât
şi prin inducţie ;

16
 - Transformatoare de reglaj (buster) – la care înfăşurarea serie este înseriată
unui sistem de tensiuni, iar înfăşurarea paralele este în paralel cu celălalt
sistem.
Regimurile de funcţionare ale transformatoarelor de putere
Regimul de funcţionare în sarcină a transformatorului
Acest regim de funcţionare se obţine atunci când pe primar se aplică o tensiune
nominală, iar în secundar se leagă un consumator de impedanţă Z.
REGIMUL NOMINAL se obţine atunci când:

U1 = U1N
I1 = I1N U1 W2 Z
I2 = I2N
(I’2 = I’2N)
Ecuaţiile practice de funcţionare:
U1 = - E1 + Z1 I1
U’2 = E’2 - Z’2 I’2 = Z’ I’2
I1 + I’2 = I0
- pierderile Σp = Pω1 + Pω2 + PFe + Psuplimentară
- randamentul η = P2 / (P2 + Σp)
REGIMUL DE FUNCŢIONARE ÎN GOL AL TRANSFORMATORULUI
Ecuaţiile practice de funcţionare:
I0
U10 = - E1 + Z1 I0
U’20 = E’2 U10 U20
I10 = I0

- curentul de mers în gol se mai numeşte şi curent de magnetizare I0 = √ I20a + I20r

- pierderile în cupru se neglijează
- se pot determina pierderile în fier P0 ≈ PFe
- se pot determina numărul de spire din primar şi secundar I0 = (3÷5)% I1N
I0a = 10% I0
I0r = 90% I0

17
REGIMUL DE FUNCŢIONARE ÎN SCURTCIRCUIT DE EXPLOATARE AL
TRANSFORMATORULUI
I0 I2K
U1K

Se obţine atunci când primarul are o tensiune nominală, iar secundarul este în
scurtcircuit.
U1K = U1N
I1K ≈ (20÷30) I1N
I2K ≈ (20÷30) I2N
- datorită pierderilor în cupru creşte temperatura înfăşurărilor şi se arde izolaţia,
ceea ce nu este recomandat;
- transformatoarele de forţă au protecţie cu relee maximale de curent, protecţii
diferenţiale, relee minimale şi siguranţe fuzibile.
Când I1K = 5 I1N şi I2K = 5 I2N atunci celula decuplează transformatorul de la reţea.

FUNCŢIONAREA ÎN PARALEL A TRANSFORMATOARELOR DE

PUTERE
Condiţii de legare în paralel a transformatoarelor
a. Atunci când sunt alimentate simultan de la aceeaşi reţea primară şi debitează pe
aceeaşi reţea secundară;
b. Atunci când fac parte din aceeaşi grupă de conexiune I = II;
c. Atunci când raportul de transformare este acelaşi KI = KII
d. Atunci când valorile tensiunilor de scurtcircuit sunt aceleaşi UK I = UK II

18
 Fig. 1. Conectarea în paralel a două transformatoare de putere debitând pe
aceeaşi reţea secundară
R

T
K1 K2

F F F F F F

19
 FUNCŢIONAREA ÎN PARALEL A TRANSFORMATOARELOR
TRIFAZATE ATUNCI CÂND UNA DIN CONDIŢII NU ESTE ÎNDEPLINITĂ

a. Rapoartele de transformare nu sunt egale

w1 U 1
K   U2I  U2II; U = U2II - U2I;
w2 U 2

U
Ie  ;
Z kI  Z kII

unde:
Ie – curent de egalizare;
Zk – impedanţă la scurtcircuit.
Datorită acestui curent de egalizare, tensiunile secundare devin egale.
În practică, această condiţie admite o abatere astfel încât să fie îndeplinită
condiţia:
kI – kII  0,5% (kI  kII) / 2;
b. Tensiunile de scurtcircuit sunt diferite
UkI  UkII;
condiţia: UkI - UkII  10% (UkI  UkII) / 2;
Pentru a funcţiona optim, transformatoarele de putere mai mică trebuie să aibă
tensiune de scurtcircuit mai mare.
c. Grupele de conexiuni diferite
I = II = 1h = 30;
Două transformatoare care nu au aceeaşi grupă de conexiune nu pot fi cuplate în
paralel, în practică se pot cupla transformatoarele din grupa 12 cu grupa 6 şi grupa 11 cu
grupa 5, cu condiţia să se inverseze două faze la primarul unuia.
Funcţionarea în paralel a două transformatoare prezintă următoarele avantaje:
- evitarea întreruperii cu energie electrică a consumatorilor în cazul defectării
unui transformator;
- randament global al instalaţiei mai bun la diferite încercări.

20
 GRUPELE DE CONEXIUNI ALE TRANSFORMATOARELOR DE
PUTERE
Grupa de conexiuni indică modul de conectare a fazelor înfăşurărilor unui
transformator şi prin indicele numeric arată defazajul dintre cele două tensiuni stelate.
Conexiunile trifazate pot fi :
- Conexiuni în triunghi (D, d) ;
- Conexiuni în stea (Y, y) ;
- Conexiuni în zig-zag (Z, z) ;
- Conexiuni deschise (III, iii)
Literele mari se referă la notaţiile bornelor înfăşurărilor de înaltă tensiune IT (D, Y, Z,
III), iar literele mici la înfăşurările de joasă tensiune JT (d, y, z, iii).
În staţiile electrice cele mai răspandite scheme şi grupe de conexiuni ale
transformatoarelor cu două înfăşurări sunt următoarele :
- Yy0-12 – stea – stea cu neutrul scos;
- Yd-11 – stea – triunghi;
- Y0d-11- stea cu neutrul scos - triunghi
La transformatoarele trifazate cu trei înfăşurări în modul cel mai frecvent se utilizează
conexiunile stea – stea cu neutrul scos – triunghi Y/Y0/d – 12 – 11
SEMNE CONVENŢIONALE PENTRU TRANSFORMATORUL
TRIFAZAT DE PUTERE ŞI AUTOTRANSFORMATOR
Fig. 2. Semne conventionale ale transformatoarelor

21
 ALEGEREA ECHIPAMENTULUI ELECTRIC AL
STAŢIILOR ELECTRICE
6.1. CONSIDERAŢII GENERALE
La proiectarea staţiilor electrice în baza schemelor de conexiuni, trebuie ales
fiecare element ce intră în dotarea acestora. La început, în funcţie de condiţiile de mediu
la alegerea elementelor componente din dotarea staţiilor trebuie stabilit timpul constructiv
(gradul de protecţie). După stabilirea timpului constructiv, trebuie alese datele nominale
care să asigure o funcţionare corectă atât din punct de vedere tehnic, dar şi din punct de
vedere economic. Această funcţionare corectă trebuie să fie realizată atât în regimurile
normale de funcţionare, dar şi în regimuri de avarie.

6.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE

6.2.1. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE PRIN

METODA COEFICIENTULUI DE CERERE.

Transformatoarele de putere sunt elemente foarte importante din dotarea staţiilor

şi au costul cel mai ridicat. La început în funcţie de condiţiile de mediu se stabileşte
timpul constructiv. După alegerea tipului constructiv trebuie determinată puterea
nominală aparentă SN a transformatorului de putere. Dificultatea cea mai mare la
determinarea puterii aparente a transformatorului constă în faptul că puterea cerută de
consumatorii racordaţi în secundar variază în mod nedeterminat. Din acest motiv trebuie
ales un astfel de transformator a cărui curent IN să îndeplinească condiţia :
 n 
I N   Ii (6.1)
i 1

unde:
n - numărul de consumatori racordaţi la reţea ;
Ii – valoarea curentului absorbit de consumatori ‘i’
Daca vom alege transformatorul de putere după relaţia (6.1) vom fi siguri ca
încălzirea transformatorului nu va depăşi în nici un caz limitele admisibile. Deoarece
factorul de putere variază de la un consumator la altul, efectuarea sumei din membrul

22
drept a relaţiei (6.1) este dificil de realizat. Din acest motiv, relaţia (6.1) se înlocuieşte cu
următoarea relaţie acoperitoare :

n
I N  kS   Ii (6.2)
i 1

kS – coeficient de simultaneitate.
Coeficientul de simultaneitate este definit ca fiind raportul dintre curentul absorbit
de consumatorii care sunt în funcţie la un moment dat şi curentul total al tuturor
consumatorilor racordaţi la transformator.
Puterea ceruta (Pc) de un consumator racordat la transformator, de exemplu de un
motor asincron, este dată de relaţia :
P
PC  3  U N  I i  cos  m  (6.3)
 m  r
unde:
UN - tensiunea nominală a consumatorilor racordaţi la transformator ;
Ii - curentul absorbit de la transformator de consumatorul „i”;
cosφm- factorul de putere al motorului;
ηm - randamentul motorului;
ηr - randamentul reţelei de alimentare ;
P - puterea utilă la arbore.
PNi
P
P PNi
PC  3  U N  I i  cos  m   (6.4)
 r   m  r  m
P
kÎ  - coeficient de încărcare
PNi
PNi - puterea nominală a consumatorului ‘i’.
Din aceste relaţii vom explicita valoarea curentului Ii absorbit de la transformator de
consumatorul i.
k î  PNi
Ii  (6.5)
3  U N   r   m  cos  m
Daca vom înlocui relaţia (6.5) în relaţia (6.4) se obţine:

23
 n
k S   k î  PNi
IN  i 1

3  U N   r   m  cos  m
n
k S  k î   PNi
3 U N  I N  i 1
(6.6)
 r   m  cos  m
n
c   PNi
i 1
SN 
 r  m  cos  m
c  k S  k î – coeficient de cerere.
Coeficientul de cerere reprezintă produsul dintre coeficientul de simultaneitate kS şi
coeficientul de încărcare kî. El depinde prin aceşti coeficienţi de numărul de consumatori
care sunt în funcţiune la un moment dat precum şi modul de organizare a procesului
tehnologic sau de producţie. Valoarea coeficientului de cerere depinde de tipul industriei
fiind cu atât mai mare cu cât gradul de mecanizare şi automatizare este mai mare. Valorile
se dau în tabel, în literatura de specialitate.
În relaţia precedentă ηm şi cosφm reprezintă valorile medii ponderate ale
randamentului şi ale factorului de putere ai tuturor consumatorilor racordaţi la
transformator.
Aceste valori medii ponderate se determină cu relaţiile :
n

P Ni  i
 med  i 1
n
(6.7)
P
i 1
Ni

P Ni  cos  i
cos  med  i 1
n
(6.8)
P
i 1
Ni

În concluzie punerea nominală aparentă a transformatorului se determină cu relaţia :

n
c   PNi
SN  i 1
(6.9)
 r  med  cos  med

24
 Cunoscând coeficientul de cerere, puterile nominale ale consumatorilor racordaţi
la transformator, randamentul reţelei  r  0,92  0,96 , factorul de putere mediu si
randamentul mediu, vom putea determina puterea nominală aparentă SN a
transformatorului. Metoda de alegere a puterii nominale SN poartă denumirea de metoda
coeficientului de cerere. Acesta metodă este o metodă simplă, expeditivă dar are
dezavantajul că de regula supradimensionează transformatorul de forţa. Pentru a înlătura
dezavantajul acestei metode se poate utiliza o metodă mai exactă şi anume metoda
coeficientului de umplere a curbei de sarcină

6.2.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE PUTERE PRIN

METODA COEFICIENTULUI DE UMPLERE A CURBEI DE
SARCINĂ.

Această metodă este o metodă mult mai exactă, dar este mai laborioasă. Pentru a
putea aplica această metodă trebuie cunoscută curba de sarcină a transformatorului.
Curba de sarcină a unui transformator de putere reprezintă variaţia puterii active P [kW],
cerută de consumatori de la transformator în funcţie de timpul t [h].
P = f(t)
De obicei se utilizează curbe de sarcină zilnice care reprezintă variaţia puterii
active P cerută de la consumatorii racordaţi în secundarul transformatorului în decursul
unei zile, adică în decursul a 24 h.
Să consideram o curbă de sarcină zilnică de forma celei din figura :

25
 Fig.6.1. Reprezentarea unei curbe de sarcină zilnică
Vom nota:
Pmax - puterea activă maximă cerută de la transformator de consumatorii racordaţi
în secundarul acestuia ;
Pmed - puterea medie cerută de la transformator şi care reprezintă acea putere
constantă cu care încărcând transformatorul în decursul a 24 de ore (a unei zile) se
consumă aceeaşi cantitate de energie electrică ca şi în cazul sarcinii variabile.
Conform acestei definiţii se poate scrie :
24
Pmed  24   Pdt  A (6.10)
0

în care:
A- reprezintă suprafaţa delimitata de curba de sarcină a transformatorului şi axele
de coordonate (suprafaţa haşurată de la dreapta la stânga). În concluzie puterea medie se
poate determina cu relaţia :
24
Pdt A
Pmed  
0

24 24
(6.11)

Suprafaţa A delimitată de curba de sarcină şi axele de coordonate se poate

determina prin planimetrare (de regulă ea se descompune în dreptunghiuri).
Alegerea puterii nominale aparente (SN) a unui transformator de putere nu este
raţional să se execute după puterea maximă (Pmax) din curba de sarcina deoarece aşa cum se
observă din figură ar exista multe perioade în care transformatorul ar funcţiona subîncărcat.

26
Din acest motiv şi încălzirea transformatorului va fi cu mult mai mica decât încălzirea
admisibilă şi din acest motiv durata de funcţionare a acestuia va fi în mod nejustificat cu
mult mai mare decât cea normală (de exemplu pentru un transformator de forţa utilizat în
minerit la alimentarea unui abataj mecanizat durata normată de funcţionare este
aproximativ 15-16 ani) .
Din acest considerent puterea nominală aparentă SN a transformatorului de putere se
alege ca fiind egală cu treapta standardizată imediat inferioară din curba de sarcină, adică
sub puterea maximă Pmax. În concluzie se utilizează relaţia :
Pmax
SN  (6.12)
cos  med
unde:
cosφmed - valoarea medie ponderată în decursul unei zile a factorului de putere a
tuturor consumatorilor racordaţi în secundarul transformatorului.
Dacă vom alege puterea nominală aparentă SN a transformatorului de putere după
principiul prezentat rezultă că vor exista perioade în care transformatorul va funcţiona
supraîncărcat, dar vor exista perioade în care transformatorul va funcţiona subîncărcat.
Perioadele de funcţionare cu supraîncărcare vor conduce la reducerea duratei de
funcţionare totale a acestuia, iar perioadele de funcţionare cu subîncărcare vor conduce la
creşterea duratei totale de funcţionare. Din acest motiv după determinarea puterii nominale
aparente SN a transformatorului de putere se impune verificarea la capacitate de
suprasarcină a transformatorului ales.
Se defineşte drept coeficient de umplere (u) a curbei de sarcină raportul dintre
energia electrică reală consumată de transformator de la reţea în cazul sarcinii variabile,
energia pe care o notam cu Wreal şi energia maximă care s-ar consuma de transformator
de la reţea în cazul când transformatorul ar fi încărcat în permanenţa la puterea maximă şi
pe care o notam cu Wmax.
În concluzie se poate scrie :
24

Wreal 0 Pdt A P  24 Pmed

u    med 
Wmax Wmax Pmax  24 Pmax  24 Pmax
(6.13)

27
 Din relaţia 6.13 se trage concluzia că valoarea coeficientului de umplere a curbei de
sarcină a unui transformator de putere este subunitară. Coeficientul de umplere a curbei de
sarcină are valoarea cu atât mai mare cu cât curba de sarcină a transformatorului este mai
aplatizata.
După dimensionarea puterii nominale aparente SN a transformatorului de putere,
este necesară verificarea la capacitate de supraîncarcare a transformatorului. Această
verificare se face printr-o regulă care în literatura de specialitate este întâlnită sub
denumirea de regula celor 3 procente, regula ce se enunţa astfel :
La fiecare scădere a coeficientului de umplere a curbei de sarcină cu 10% se admite
o suprasarcină de 3%.
Conform acestei definiţii se poate scrie următoarea regulă de trei simplă :
10% ………….. 3 %
(100 – u) ……....ΔS
3  100  u 
S  (6.14)
10
ΔS - suprasarcina la transformator.
Normele electrotehnice în vigoare impun ca suprasarcina unui transformator de
putere ales prin metoda coeficientului de umplere a curbei sarcina să nu depăşească 20 %
pentru transformatorul de forţă ce funcţionează în subteran şi 30%, pentru transformatorul
de forţă ce funcţionează la suprafaţa.
Aşa cum s-a observat pentru alegerea puterii transformatoarelor de forţă prin
metoda coeficientului de umplere a curbei de sarcină trebuie să se cunoască curba de
sarcină a acestuia.
Determinarea curbei de sarcină se poate realiza în două moduri şi anume :
- în cazul transformatoarelor şi substaţiilor de transformare existente în practică în
care datorită modificării proceselor tehnologice sau a retehnologizării acestora se pune
problema reverificării puterii aparente acest lucru se poate realiza prin măsurători ale
puterilor active P cerute de consumatori în funcţie de timp (de obicei în decursul unei zile).
- în cadrul activităţii de proiectare ale unor posturi şi substaţii de transformare ce
urmează a fi puse în funcţionare se poate determina prin calcul curba de sarcină a
transformatorului dacă se cunoaşte: puterea fiecărui consumator racordat la transformator,

28
durata de utilizare a fiecărui consumator în parte, lucru ce se poate realiza numai dacă
consumatorii racordaţi funcţionează după un grafic ciclic.
Aşa sunt de exemplu posturile şi substaţiile de transformare ce alimentează unele
sectoare de producţie la care consumatorii funcţionează după un grafic ciclic.
La alegerea puterii transformatoarelor de forţă indiferent de metoda aplicată trebuie
să se aibă în vedere alimentarea de rezervă, deci asigurarea continuităţii în alimentarea cu
energie electrică pentru consumatorii de categoria 0 şi I. Din acest motiv pentru a realiza
continuitatea în alimentare cu energie electrică a consumatorilor de categorie 0 şi I se poate
alege una din următoarele variante :
- alegerea a două transformatoare de putere, fiecare fiind dimensionat la sarcina de
100%, sarcina fiind cerută de consumatorii racordaţi la transformator. Din aceste două
transformatoare de putere unul va fi în funcţie iar celalalt de rezervă ;
- alegerea a două transformatoare de putere dimensionate fiecare la 75% din sarcina
totală cerută de consumatorii racordaţi în secundar, dar cele două transformatoare vor
funcţiona în paralel.
În cazul în care unul din transformatoare este avariat, va funcţiona doar cel de-al
doilea, dar care poate acoperi numai 75 % din sarcina totală, motiv pentru care vor trebui
deconectaţi de la reţea consumatorii de mică importanţă (categoria a III-a şi a II-a).
Fiecare din metodele prezentate are domeniul sau de aplicare. În cazul în care nu
dispunem de curba de sarcina a transformatorului vom apela la metoda coeficientului de
cerere care este o metodă expeditivă, dar de regulă supradimensionează transformatorul.
Dacă avem la dispoziţie curba de sarcină cerută de consumatori de la transformator, de
obicei se procedează la început făcând o dimensionare prin metoda coeficientului de cerere
urmând a verifica rezultatul obţinut prin metoda coeficientului de umplere a curbelor de
sarcină.

6.3. ALEGEREA APARATELOR DE COMUTAŢIE DE JOASĂ

TENSIUNE.
În categoria aparatelor de comutaţie, intră întreruptoarele şi separatoarele.
Întreruptoarele sunt aparate de comutaţie care comută (închid şi deschid) circuite sub
sarcină, adică circuite parcurse de curent.

29
 Separatoarele sunt aparate de comutaţie care comută (închid şi deschid) circuitele
sub tensiune adică ele nu sunt supuse acţiunii curentului electric.
Din definiţiile prezentate rezultă că întreruptoarele sunt supuse acţiunii curenţilor de
scurtcircuit şi deci vor trebui verificate la stabilitate termică dar şi la stabilitate
electrodinamică în regim de scurtcircuit.
De asemenea întreruptoarele trebuie să fie prevăzute şi cu dispozitive de reducere a
arcului electric precum şi de micşorare a supratensiunilor care apar în procesele de
comutaţie ale circuitului. După mijloacele de stingere cu care sunt dotate aparatele de
comutaţie se disting : întreruptoare cu ulei mult Î.U.M, întreruptoare cu ulei puţin I.U.P,
întreruptoare cu suflaj electromagnetic, întreruptoare cu autoformate de gaze, întreruptoare
pneumatice.
La început la alegerea întreruptoarelor în funcţie de condiţiile de mediu se alege
tipul constructiv al aparatului mai precis modul sau de protecţie. După stabilirea tipului
constructiv în funcţie de condiţiile de mediu trebuie determinate datele nominale. Alegerea
lor pentru întreruptoare se realizează după următoarele criterii :
a) tensiunea nominală UN a întreruptoarelor trebuie să îndeplinească condiţia :
U r  U N  (1,10  1,15)  U r (6.15)
unde :
Ur - tensiunea reţelei.
b) curentul nominal al întreruptorului, IN trebuie să îndeplinească condiţia:
I N  Ir (6.16)
Ir –curentul reţelei.
Observaţie: La alegerea curentului nominal al întreruptorului trebuie acordată o
importanţă cuvenită curentului nominal al releului din dotare (Inr), denumit şi curent de
serviciu (Is) (vezi protecţia cu relee maximale de curent de tip electromagnetic din
capitolul protecţia instalaţiilor de joasă tensiune).
c) Întreruptoarele fiind supuse proceselor de comutaţie parcurse de curent ele
trebuiesc verificate din punct de vedere a capacitaţii de rupere, verificarea ce se face prin
relaţia :
I rup  I sc( 3max
)
(6.17)

30
unde:
Irup - curentul de rupere al întreruptorului dat în catalog de uzina constructoare.
I sc(3max
)
- curentul de scurtcircuit maxim din reţeaua protejata adică curentul de scurtcircuit
trifazat în punctul de montare al întreruptorului.
Întreruptorul I se verifică la capacitate de rupere prin relaţia (6.17) unde I sc( 3max
)
este
curentul de scurtcircuit trifazat maxim din reţeaua protejată. Înmulţind membrul stâng şi
drept cu 3 U N
UN - tensiune nominala a întreruptorului rezultă :
3  U N  I rup  3  U N  I sc( 3max
)

S rup  S sc max (6.17’)

Srup – puterea de rupere a întreruptorului general ;

Sscmax – puterea de scurtcircuit maxim din reţeaua protejată.
Observaţie: La aparatele de comutaţie de joasă tensiune, uzina constructoare indică
curentul de rupere Irup, iar la aparatele de comutaţie de înaltă tensiune uzina constructoare
indică puterea de rupere Srup.
d) Întreruptoarele trebuie verificate şi la stabilitate electrodinamică în regim de
scurtcircuit. Această verificare se realizează pe baza unui curent limită dinamic dat în
catalog de către uzina constructoare fie sub valoarea momentană (idin) fie sub valoare
efectivă (Idin).
Verificarea la stabilitate electrodinamică se face cu următoarele două relaţii :
idin  i soc ( 3) (6.18)

I din  ( I sc( 3) ) 0 (6.19)

isoc(3) - valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu ;
( I sc3 )0 – valoarea efectivă a curentului de scurtcircuitului tranzitoriu în prima perioadă.
e) Întreruptoarele trebuie verificate şi la stabilitate termică în regim de scurtcircuit.
Verificarea se face pe baza unui curent limită termic (It) dat în catalog de uzina
constructoare şi pe care aparatul îl poate suporta un timp de t secunde (de regulă t=1
secundă).Verificarea se face punând condiţia ca valoarea cantităţii de căldură care se degajă

31
în aparat în timpul scurtcircuitului conform legii lui Joule - Lentz să nu depăşească în nici
un caz valoarea cantităţii de căldura pe care o poate suporta aparatul. Se poate scrie :
I t2  R  t  I 2  R  t f (6.20)

R - rezistenţa circuitului legat în scurt ;

I  - valoarea efectiva a curentului de scurtcircuit staţionar ;
tf - timpul fictiv.

It  t  I  t f (6.21)

Dacă t=1s  I t  I   t f (6.21’)

Pentru cazurile din minerit relaţia 6.21 ia forma :

I t  I   t ap (6.21’’)

tap - timpul de acţionare a protecţiei.

Separatoarele se verifică după aceleaşi condiţii prezentate anterior cu excepţia că nu
este necesară verificarea capacităţii de rupere, adică condiţia 6.17 respectiv 6.17‘.

6.4. DIMENSIONAREA BARELOR COLECTOARE

În dotarea staţiilor şi substaţiilor electrice intră şi barele colectoare care servesc
pentru executarea racordurilor (plecărilor) spre consumatori, pentru a realiza legătura la
aparatele de măsură, la aparatele de protecţie (relee) precum şi a circuitelor de semnalizare
(optică şi acustică). Legăturile electrice nu se pot face într-un singur punct deoarece
cantitatea de energie ce s-ar degaja conform principiului Joule - Lentz ar depăşi cu mult
limitele admisibile.
La dimensionarea barelor colectoare din dotarea staţiilor electrice trebuie stabilite
de la început natura materialului din care se confecţionează, forma şi valoarea secţiunii
barelor S, distanţa dintre bare a, lungimea l dintre izolatoarele de susţinere precum şi
îndeplinirea unor criterii termice şi economice. Barele colectoare din dotarea staţiilor
electrice pot fi confecţionate din oţel, aluminiu sau cupru. Ca formă, secţiunea poate fi:
circulară, inelară, dreptunghiulară şi mai rar pătrată.

32
 Fig.6.2. Dispunerea unui sistem de bare colectoare simple pe izolatoare suport (1, 2, 3)
şi de trecere (4)
Bara colectoare este susţinută de izolatoarele de susţinere 1. S-a considerat că bara
colectoare cu secţiune dreptunghiulară are dimensiunile b  h. La trecerea barei colectoare
prin pereţi se utilizează izolatoarele de trecere 4.
Vom nota :
a - distanţa dintre bare ;
l - distanţa dintre izolatoarele de susţinere.
Barele colectoare fiind parcurse de curent ele sunt supuse acţiunii forţelor
electrodinamice F. După stabilirea naturii materialului precum şi a formelor secţiunii
barelor trebuie determinată valoarea acesteia (a secţiunii). Primul criteriu de determinare
a secţiunii S a barelor colectoare este criteriul termic şi anume se pune condiţia ca
valoarea curentului maxim admisibil din punct de vedere termic a unei anumite secţiuni
standardizate S să îndeplinească condiţia :
I N  I max (6.21)
unde:
Imax - curentul maxim în regim de sarcină nominală a instalaţiei.
În literatura de specialitate există tabele în funcţie de materialele şi de secţiunile
standardizate, se indică valoarea curenţilor maximi admisibili din punct de vedere termic
(IN).
Bara colectoare de formă dreptunghiulara poate să aibă două moduri de aşezare aşa
cum se observă în figurile următoare :

33
 F
b
F h

h
b

a) b)
Fig.6.3. Acţiunea forţelor electrodinamice asupra barelor colectoare a) latura lungă pe
orizontală; b) latura lungă pe verticală.
În figura (a) bara colectoare are latura lungă pe orizontală iar în figura (b) are latura
lungă pe verticală.
Se demonstrează că la aceeaşi secţiune S a barei curentul maxim admisibil din
punct de vedere termic IN, la aşezarea cu latura lungă pe verticală este cu aproximativ (5-
8)% mai mare decât la aşezarea cu latura lungă pe orizontală. Explicaţia se bazează pe un
fenomen fizic şi anume că la parcurgerea de către curent a barei colectoare are loc o
degajare de căldură, iar curentul de aer cald este ascendent.
La stabilirea secţiunii barei colectoare trebuie să se aibă în vedere şi criterii
economice. Se pune condiţia că densitatea de curent j să fie cât mai apropiată de densitatea
economică jec care depinde de natura materialului. Verificarea se face cu relaţia :

j
I max
S

 j ec A / mm 2  (6.22)

Secţiunea S a barei colectoare trebuie să fie verificată şi la stabilitatea termică în

regim de scurtcircuit. Verificarea secţiunii S la stabilitatea termică se face cu relaţia
cunoscută :

I  t f
S (6.23)
k
unde:
I  - valoare efectivă a curentului de scurtcircuit staţionar ;
tf - timpul fictiv ;

34
 k - constanta ce depinde de natura materialului ;
k =70 pentru oţel ;
k=88 pentru aluminiu ;
k=165 pentru cupru.
Secţiunea S a barei colectoare, distanţa a între bare precum şi distanţa l dintre
izolatoarele de susţinere ale barelor se pot determina pe baza criteriului mecanic. Forţele
electrodinamice F solicită bara colectoare la încovoiere. Dimensionarea la încovoiere,
solicitare care apare în bară dă naştere la un efort unitar normal la suprafaţă (  ) care se
determină cu relaţia lui Navier :
M
 (6.24)
W
M - momentul încovoietor ;
W- modul de rezistenţa faţă de axa principală de inerţie (situată pe direcţia
perpendiculară de acţionare a forţei).
Dacă avem de-a face cu o bară dreptunghiulară exista două moduri de aşezare cu
latura lungă pe orizontală figura (a) sau latura lungă pe verticală figura (b) :
Ţinând cont de axa principala de inerţie modulele de rezistenţă ale barei colectoare
în cele două situaţii vor fi :
b  h2
Wa /  (6.25)
6
h  b2
Wb /  (6.26)
6
Se observă că Wa > Wb.
Ţinând cont de relaţia lui Navier rezultă :
M M
a   b  (6.27)
Wa Wb

Verificarea se face cu relaţia :   adm , unde  adm depinde de natura materialului.

În concluzie aşezarea barelor colectoare cu latura lungă pe verticală este mai
avantajoasă la solicitări termice mari (răcire bună), iar aşezarea cu latura lungă pe
orizontală este mai avantajoasă la solicitările mecanice.
Vom nota în figura 6.2:

35
 F - forţa de natură electrodinamică ce acţionează asupra barelor colectoare;
H - înălţimea la care este amplasată bara colectoare pe izolatoarele de susţinere 1;
Hiz - înălţimea izolatorului ;
Fiz - forţa maximă pe care o poate suporta izolatorul şi care de regula se dă în
catalog de către uzina constructoare.
La alegerea izolatoarelor trebuie să se ţină cont de următoarele condiţii :
- tensiunea nominală UN a izolatorului trebuie să fie cel puţin egală cu tensiunea
reţelei (Ur) ;
UN  Ur (6.28)
- izolatoarele de susţinere trebuie să fie verificate şi la solicitările mecanice; forţa
de natură electrodinamică F care acţionează la înălţimea H, supune bara colectoare la o
solicitare de încovoiere. Se pune problema ca momentul încovoietor care apare să nu
depăşească în nici un caz momentul încovoietor maxim pe care îl poate suporta
izolatorul. Trebuie să avem :
F  H  Fiz  H iz (6.29)
Pentru siguranţa momentul încovoietor maxim pe care îl poate suporta izolatorul
se reduce cu 40% astfel că relaţia precedentă devine :
F  H  0,6  Fiz  H iz (6.30)
Forţa electrodinamică F se calculează cu relaţia:
l l 
F  f 1 2  (6.31)
 2 
în care:
f - forţa electrodinamica specifică (vezi forţele electrodinamice în regim de
scurtcircuit) ;
l1  l 2
- semisuma deschiderilor adiacente izolatorului care se dimensionează.
2
Observaţie: În relaţia (6.31) s-a considerat că deschiderile spre izolatoarele
adiacente nu sunt egale aşa cum observam în figura :

36
 l1 l2

Fig.6.4. Reprezentarea schematică a deschiderilor spre izolatoare adiacente

6.5. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ.

În categoria transformatoarelor de măsură intră transformatoarele de tensiune şi
transformatoarele de măsură de curent.

6.5.1. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ DE

TENSIUNE (TMT)
Transformatoarele de măsură de tensiune fiind conectate în paralel cu circuitele
primare ale instalaţiei electrice nu sunt parcurse de curenţii de scurtcircuit şi din acest
motiv ele nu trebuie verificate la stabilitate termică şi la stabilitate electrodinamica în
regim de scurtcircuit.
La alegerea transformatoarelor de măsură de tensiune în funcţie de schema de
conexiune a staţiei electrice precum şi de condiţiile concrete ale instalaţiei trebuie
stabilite tipul şi schema de conectare, tensiunea nominală primară U1N, clasa de precizie
precum şi puterea nominală aparentă SN a transformatorului de tensiune.

37
 Tensiunea nominală primară ( U 1N ) a transformatorului trebuie să îndeplinească
condiţia :
U 1N  U r (6.32)
Ur - tensiunea reţelei
Puterea nominală aparentă (SN) a transformatorului de măsură trebuie astfel aleasă
încât transformatorul să funcţioneze în clasa sa de precizie; din acest motiv puterea
aparenta S2 a tuturor aparatelor de măsură, protecţie şi semnalizare conectate în
secundarul transformatorului trebuie să îndeplinească condiţia :
S2  S N (6.33)
SN - puterea nominală aparentă standardizată a transformatorului de tensiune.
Puterea nominală aparentă SN se dă în catalog de către uzina constructoare.
Puterea aparentă S2 a tuturor aparatelor care sunt conectate în secundarul
transformatorului de măsura se calculează cu relaţia:

S2   P    Q 
2
2
2
2
(6.34)

în care:

 P ,Q
2 2 - suma puterilor active respectiv reactive ale tuturor aparatelor

montate în secundarul transformatorului de tensiune.

La determinarea acestor mărimi se ţine cont de datele de catalog ale aparatelor
montate în secundar precum şi de rezistenţa şi reactanţa conductoarelor de legătura dar şi
ale contactelor (rezistenţele de contact se pot apropia la valoarea de 0,1  ).
Puterea nominală aparentă standardizată a transformatorului de tensiune SN
reprezintă de trei ori puterea unei faze dacă avem de-a face cu conexiunea stea sau de
două ori puterea unui transformator monofazat în cazul în care avem de-a face cu
conexiunea în triunghi deschis.

38
 6.5.2. ALEGEREA TRANSFORMATOARELOR DE MĂSURĂ DE
CURENT (TMC).
La alegerea transformatoarelor de măsură de curent trebuie stabilită la început
tensiunea nominală UN a transformatorului de curent precum şi curentul nominal din
primar I1N.
Tensiunea nominală a transformatorului de curent trebuie să îndeplinească
condiţia :
UN  Ur (6.35)
Ur - tensiunea din reţea.
Curentul nominal din primarul transformatorului de curent se alege după relaţia :
I 1N  I max (6.36)
în care :
Imax - curentul maxim în regim de sarcină nominală a instalaţiei.
După determinarea celor doi parametrii se va calcula impedanţa Z2 a tuturor
aparatelor de măsură, protecţie şi semnalizare montate în secundarul transformatorului de
curent după datele de catalog, iar apoi se determină puterea nominală S2 corespunzător
curentului nominal din secundarul transformatorului de curent, adică cu relaţia :
S 2  I 22N  Z 2 (6.37)
I2N - curent nominal din secundarul transformatorului de curent.
Puterea aparentă determinată cu relaţia precedentă trebuie să îndeplinească
condiţia:
S 2  I 22N  Z 2  S 2 N  I 22N  Z 2 N (6.38)
în care:
S2N - puterea nominală aparentă din secundarul transformatorului de curent ;
Z2N - impedanţa nominală a tuturor aparatelor montate în secundarul
transformatorului de măsură de curent.
S2  S2N (6.39)
Deoarece transformatoarele de curent sunt parcurse de curentul de scurtcircuit ele
trebuie să fie verificate şi la stabilitate electrodinamică dar şi la stabilitatea termică in
regim de scurtcircuit.

39
 Verificarea la stabilitate electrodinamică se face printr-un factor electrodinamic
(kdin) dat în catalog de uzina constructoare. Acest factor este definit ca fiind raportul
dintre valoarea momentană maximă a curentului din primar (imax) şi valoarea maximă a
cu curentului din primar, ( 2  I 1N ).

i max
k din  (6.40)
2  I 1N
În final verificarea la stabilitate electrodinamică se face cu relaţia
i soc  imax

isoc  2  k din  I 1N (6.41)

Verificarea transformatoarelor de măsură de curent la stabilitate termică în regim
de scurtcircuit se face pe baza unui factor de stabilitate termică kt dat în catalog de uzina
constructoare şi care este definit ca fiind raportul dintre curentul limită termică It pe care
îl poate suporta transformatorul în timp de t secunde (t=1s) şi valoarea nominală a
curentului din primar.
Deci se poate scrie :
It
kt  (6.42)
I 1N
Verificarea se face punând condiţia că valoarea cantităţii de căldură degajată în
timpul scurtcircuitului să nu depăşească în nici un caz valoarea cantităţii pe care o poate
suporta aparatul. Deoarece degajarea cantităţii de căldura se face pe baza legii Joule-
Lentz, se poate scrie :
I t2  R  t  I 2  R  t f (6.43)

în care:
R – rezistenţa circuitului legată în scurt.
It  t  I  t f

k t  I 1N  t  I   t f

Pentru t=1s  k t  I 1N  I   t f (6.44)

Observaţie: Pentru cazurile din industria miniera relaţia 6.44 ia forma :

40
 k t  I 1N  I   t ap (6.45)

în care s-a considerat: tf = tap

tap - timpul de acţionare al protecţiei ;
tf - timpul fictiv.
Clasele de precizie ale transformatorului de măsură se aleg în funcţie de scopul
măsurătorilor. Pentru măsurătorile de laborator se alege de obicei clasa de precizie 0,2 ;
pentru contoarele care măsoară energia electrică consumată ce urmează a fi tarifată se alege
clasa de precizie 0,5 ; pentru celelalte tipuri de contoare clasa de precizie 1 şi clasa de
precizie 3 pentru alte aparate de măsură şi control.

41