ȚÎNȚARUL ȘI HARMĂRUL

de C. V. Carp
Cât a ținut iarna goală
Un țânțar slăbit de boală
Ce șezuse-n ospital,
Cum simți ceva căldură,
Începu să facă cură
Pe spinarea unui cal.

Nu trecu o zi deplină
Ca să iasă la lumină
Țânțarul înstrăinat,
Abia numai apărusă,
Ți nuvela1 străbătusă
Deja dincolo de sat.
Un cocoș umflat în pene,
Ce de curând, nota bene,
Acolo primar era;
Rău de lucru, bun de gură,
Ca să facă o bravură,
Începu a publica:

Povestind la fiecare
Ca un lucru de mirare,
Că un țânțar înviet
În ajunul primăverei,
Serbând ziua deșteptărei,
Pe un cal l-a zgâriet,
Nuvela însă fierbinte,
Zburând mereu înainte;
Domnul câne, subprefect,
Auzind în a sa plasă
Ce scandal se întâmplasă
Acolo merge direct.

Și făcând în fuga mare

O solidă constatare.
Despre faptul petrecut
Numai ce se-ncredințează,
Prefecturei avansează
Un raport astfel țesut:
Că astăzi, în a mea plasă,
Pe un cal cel mai de rasă
Un țânțar din cer picat,
Apucându-l de spinare
Cu furia cea mai mare,
În trei locuri l-a mușcat…

1
Nuvela – știrea, noutatea
Prefectura iritată
Făcând cunoscut îndată
Ministerului întern,
O depeșă zburătoare
Scurtă, dar fulgerătoare,
Vâră focul în guvern;

Taurul prefect se plânge

Că un hoț lacom de sânge,
Un țânțar periculos,
Prinzând caii la strâmtoare,
Îi despoaie pân’la os;
Chiar pe unul, de curând,
L-a lăsat abia suflând.