Nume și prenume: Alexandru Nicolae

Date de contact: localitate: Râmnicu Vâlcea

județ : Vâlcea

adresa de email: gherghinacostintudor@gmail.com

număr de telefon: +40 711 927 645

școala: Liceul de Arte ,,Victor Giuleanu”

clasa: a X-a B

Numele profesorului cordonator: Lumineanu Cristina

Ce bun e ceaiul !

Oameni, natură și Dumnezeu... Elementele care au creat lumea mea, lumea ta. Machiajul
schimbându-i la fiecare scenă. Se ceartă. Se urăsc pe ele înșise. Vor un far. Culeg cioburi. Fețele
devin măsti. Le vezi. Nu te gândești. Aplauzi. Pleci, lași bălți goale și scaune pline.

Dar sala e încă vie. Îți părăeșesti nava ? Ascunde-te între coloane. Să nu te împiedici de
covoare. Bucată cu bucată rupele ! Nu vrei ? Nu strici spectacolul deloc. Transpiri. Lumina e asa
de blândă, fecioară ușoară. Brăila nu te vrea, nu mai esti de acolo. Uiți de fir și cortina cade...

- Domnule Ursache, nu ai vrea puțin ceai, că e bun rău ! Îi pune farfurioara mai aproape,
ridicându-i ceasca. Nu se umple. E gol. Ciocărliță, ai băut tot ! Iaca, mă duc la râu și vă învăț pe
amândoi minte, zice copilașul lăsând jucărioarele singure.

Râul pădurii, cel care ține în brațe toate vietățile pe care le cunoște prietenul nostru, Lucică. Nu
multe. O plantă, două, trei ? Încă nu a învațat toate numerele. Deabia intră in clasa întâi, de parcă
va fi și atent. Cu atâta natură, se bâzâie cu copiii toată ziua în jurul apei. O cred stăpână și ei
cavaleri. Cine o fi mai vrednic ? Cu bățul prin bălți, copilul se uită la apă. Copacii nu, niște
îndoiți fără îndrăzneală. Măcăr nu au ciudă precum boierii. Ce răutăți ! Stau cât ziulica lungă
degeaba, asteptând să îi pună piedică reginei. Chicotește. Dar ce fericire pe ei dacă s-ar prăpădi
stăpâna ! Gângânile, adică furnicile ar cerși. Un măr e oferit. Bolovanii ar băga în ei ca sparții.
Ce geantă măricică, chiar o poți căra ? Iar liniștea și-ar pune în minte gândul de dominare, copiii
plecând. Lucică fii cuminte, nu lua lucruri de străini ! Apa e șireată la rândul ei, știe. Nu lasă
nimic neacoperit sub pătura albastră. E trecut de ora culcării. Deabia mai poți să-i vezi pe boieri,
stau cu nasu pe sus, să îi mai bage cineva în seamă. Regina se șerpuiește între toate pietricelele,
firicelele, floricelele le mângâie și le zâmbeste sclipitor. Oare de unde a luat pălăria de paie ?
Parcă tatăl său i-a făcut-o special pentru el. Râul își aminteste când era mică și stătea sub rochia
mamei sale, Dunărea. Nu o lăsa cu celelalte surate. Poate se pierdea și copiii nu mai aveau cu
cine să se mai joace acuma. Mama ei o iubea cum și ea își iubeste cavalerii. Dar ăstia micii nu au
și ei mamele lor ? Își dă coroana jos, ridicând mâinile spre cer, făcându-se mare cât luna și
soarele la un loc. Boierii dispar de tot. E așa de aproape să facă schimbul. Face loc prietenului
său, nămolul. Cresc mere și în Țara Apelor ? Băiețelul fără să vrea, sărută propria sa reflecție.
Scuipă și se sterge la gură scârbit. Ți-se agăță salopeta cusută de maică-ta, te mânca apa ! Bine
cu ciotul de creangă muscat. Cavalerii se retrag, amintindu-și de Rovine și mâncarea care îi
asteaptă de ceva ceasuri... Lucică, copil cât o surcică, ce faci tu la ora asta ?

Sare sus, sare jos și țăndări cu buștenii ! Nu mai visa, că stai cu gândul iară să intri în apă. Ți-ai
pierdut și pălăria. Văd că te chinui să umpliun amărât de ceainic ? Nu plânge. Lucrurile și
oamenii fiecare au câte un scop în viață, cât de neimportant ar fi... Uite, o floricică ! Lucică o
rupe. Mirosul îl înveseleste, punând-o la ureche. E furată de vânt. Hai să îți dau altceva, o
piatră ! Încearcă să facă la fel, nici nu e în stare de a ridica așa ceva. Se pune la același nivel al
pietrei. Tot bate vântul. Piatra și floarea sunt amândouă din natură. Încă asteaptă. Copilașul face
cu mâna la astru, rugându-l să se grăbească. Tot nu înțelegi. Ultimul meu cadou a fost și primul.
Nu te-a părăsit niciodată, e cu tine din todeauna. Auzi cântecul păsărilor. E creierașul sau
inimioara, ia zi Lucică ? Măi puică !

Gășiși alt măr, ditamai fructul. Molfăi, molfăi, lasă și tu ceva la ființa care stă holbată. Urechi
ascuțite, ochii cât cepele, blăniță aurie cu o codiță stufoasă, animalul nu e greu de văzut printre
crengi. ,,Mi-a povestit tata Fănică, esti o veveriță !”își zice copilașul. Ghemotocul primeste
semințele numai. Lucică se pune la poalele copacului. Animalul îl copiază. Sare, lovindu-se cu
capul de o cracă. În înfrângere, presărează câteva funze uscate din ceainic drept pătură asupra
veveriței, chicotind cum a făcut mereu. Are și veverița simțul umorului ! Ce se prăpădeste de râs.
Animalului i se scurge fericirea după față cât de multă e. Întreaga bucurie s-a adunat. Pleacă. Un
rânjet foarte larg rămâne, apraope omenesc, are toate tipurile de dinți, de la pradă la prădător.
Ochii bulbucați, două bucăți de rocă vulcanică care te face să te pierzi într-o galaxie. Colții
ascuțiți sclipesc ca diamantele sfeluite, amintind că fiecare ființă trebuie să-și trăiască viața fără
regrete, luptând pentru fiecare clipă să fie minunată. ,,Câte săbii ai în gură, esti un adevărat
cavaler, așa-i ?”. Veverița furându-i geanta, băiețelul ajunge până la regele pădurii, Salcâmul.

Față de îndoiții din pădure, Salcâmul deșurubează becurile înțepenite de pe cer. Nici regina nu
poate să-l întreacă. Iubeste pe toți care îl înconjoară, mai ales pe cea care o sărută cu toate
capetele încontinuu. Totuși nu se lasă vrăjit. Copilul timp ce dorea să cuprindă întreaga grosime
a copacului, se trezește cu niște căprioare trecând. Se dă la o parte. De sub pașii lor, apar flori și
iarbă. Animalele ajung la celălalt mal și se închină regelui, devenind una cu natura. Uitând de
veveriță, priveste orizontul înecat de albastru și verde. Ce oare o face mama acuma ? Un fum alb
ca osul se vede în zare. Parcă tata fuma... Se pune pe spate și norii sunt în prim plan. Îi împunge
cu bățul pe fiecare. Culoarea li se schimbă. Gri de bolovan, dar nu pică ! Se risipesc și lasă
stelele la margini. Copilul își întinde brațele, balansându-le într-o parte și alta. ,,Forțele Aeriene
Române vor incepe să dea cu bomba în 3, 2..!”. Nimic. Aceste sclipiri de pe bolta cerească sunt
asa de mici, de ce nu le-a făcut Dumnezeu mai mari ? Cum te văd ele, Lucică ? ,,Sunt mai mare
decât ele !” Oi fi... Uite, boabele elea de grâu se vor face în timp spice și iarba paie, sau
grăuntele de nisip în sticla paharului din care bei tu ,care te face fericit. Toate au scop, dar ai
răbdare. Stai, ce zici ? Ce sunt cu alunele elea de lângă scorbură ?

,,Te-am găsit, acuma dă-mi geanta !” spune băiețelul urcând creanga. E agățată lângă. Lucică
bagă mâna după animal. E lipicios și moale. Coji de ouă și nămol și-au făcut culcușul în casa
veveriței. Nu aceptă înfrângerea. Cu atâta zarvă, se trezesc capetele Salcâmului. Animale
revenite din mormântul de sol fac galerie. Ramurile devin 3 tronuri. Ce spirite gigantice... O
pisicuță care latră, un pește fără aripioare și o furnică cu casa în spate sunt sfetnicii Salcâmului ?!

- Copile, spune-ne de ce esti aici ? Rosteste Salcâmul calm și răspicat.

- Ca să mă joc cu veverița ! Copilul pune privirea în bustean.

- Dihanio, e ultimul strop. Vino aici sau te spulber ! Numai apa tulbure se aude.

Trunchiul cu vizuina explodează, regenerându-se încet. Veverița se scălda cu monezile de aur în

ceainic. E amenințată. Nu-i pasă. Osemintele umblătoare își bat joc de copil. Acuma îi pasă,
sare peste sticlele de alcool, făcându-și loc pe umărul slăbănog al copilului.

- Cum răspunzi față de faptele tale, Lăcomie ?

Veverița se dă peste cap. Nu mai e animal, ci un tânăr fabulos îmbrăcat într-un pardesiu mai
strălucitor decât soarele. Zâmbeste, ridicând o privira tăioasă spre Salcâm. Timp ce își îndreaptă
pălăria din care scurg bani spre judecători, face o plecăciune, îndemnându-l printr-un ghiont ușor
pe Lucică să facă la fel. Deschide gura iară.

- Tată și rege al pădurii, cu respect. Cu respect că nu răspund. E vina Tinereții și a Bătrâneții

că nu m-au oprit. Ce fierbeți mă amândoi, când voi nu puteți să vă împăcați cu gândurile
voastre ? Lăcomia se miră la Lucică cum cu furca toarce o lână. Băiețelul dă din umeri, nestind
de unde o are.

- Poate ar trebuii să îl lăsăm în pace și de data asta, grăieste peștele uitându-se la copil, uitând
de veveriță

- Poate. Vom vedea. Hai să votăm !

Șuruiatul apei e asurzitor. Pune-ți palmele la urechi. Tot auzi glasul înțepat a râului. S-a săturat.
Coboară glasul în abis, valurile soșind cu freamăt. Ard aurolele pe aceași coroană a Dunării. Apa
parcă e foc și focul deja țenuse. Doi porumbei ies din ochii regelui. Uită de a zbura. Boier,
sătean, sclav ce mai contează ? Îmbrățisezi giurgiurile de pe râu. Îmbracă-le veverițo, te provoc.
Savurezi aurul. Totuși, mereu noaptea vântul bate linistit. Spume argintii, râul le bea fără regrete.
A reușit în final să-și pună în păr stelele mult dorite. Le pieaptănă cu stâncile inimii. Nu ale ei, ci
ale Salcâmului. Vechii îndoiți de copaci se izbesc, trăgând tot cei viu jos.
 Pedeapsa e iminentă. Primesti cea ce meriți Lăcomie, fiu al Vieții. Nu ai mai vorbit de mult cu
maică-ta așa-i ? Lucică lasă-l ! După toate aceste întâmplări, copilașul, nuca și veverița peretele.
De ce îl salvezi ? Coajă tare...

- Esti prea greu, veveriță ! Nu vreau să te las să te înghite apa.

- De ce ?

- Nu esti numai prietenul meu, ci un adevărat cavaler. M-ai salvat, având grijă mereu de mine
fix de la început și îți mulțumesc mult !

- Am adunat tot aurul din lume, nu mai am nici un scop

- Nu văzui că bătuși nici un balaur cu mine !

- Chiar că. M-ai convins, zice veverița scuipând moneda de aur.

Veverița lasă mânuța băiatului, căzând în brațele râului. Copilul se aruncă după el. Atingerea
apei e mortală. Lanțurile încă nu le vezi. Mai ai de parcurs. Calea nu are sfârșit. Adormi tu.
Lăcăte uitate, uși nedeschise, ceasul ticăie căci ochii lor sunt mai trezi decât timpul. Valoros
încă e aurul topit.

Supraviețuiși ! Ce mirată sunt, felecitări Lucică ! Sigur nu ți-a lăsat cineva un testament cu o
avere uriasă ? Cărămizi peste cărămizi alcătuiesc zidurile Brăilei, par minuscule față de pluta de
salcâm. Faci semnn să îți deschidă porțiile. Plopul blocat rămâne. Un pod se iveste în a ta față.
Direct sari pe uscat. Simți duritatea asfaltului. Pregătit să vinzi ?

Te pui la taraba unde mereu te-ai dus, la moș Turcu. Îl găsesti strângând nise castane, jucându-
se cu ele printre degete. Stă bosumflat. Trântesti marfa adusă. Mâinile și-le freacă, scoțând o
limbă de șarpe. ,,Pieli de urs și blăni de vulpe, ce marfă bună ! Asta aș zice dacă nu mai mi-ai
adus deja !” spune Turcu apăsat. ,,Mie să-mi aduci numai diamante și bijuterii !” Moșul îl
biciuieste pe Lucică, plecând după. L-ai fi pierdut din priviri în mulțimea de oameni, bine că
poartă turbanul ăla...

Cam murdare îți sunt cămasa albă și cingătoarea. Praful se scutură repede. Acuma astepți să
vină seful de la mulțimiile de prăvălii din orașul ăsta blestemat. Totuși răzi cum oamenii alunecă
din cauza apei ieșite din canal. Sau când fac toți loc speriați la trecerea unei mașini. Nici un
copac, nici un pic de iarbă, numai beton și cărămizi. Observi glasurile unor femei grecoaice,
văitându-se la niște polițiști îmbrăcați în verde. Una dintre ele își arată pulpanele. Copoii nu se
înjosesc, obligă cu arma. Înfulecă cu poftă și ultimul spice de grâu. Atât stiu brăilenii. Ah, și
banul, cum să îl uiți ? Ronțăi dintr-o crenguță, te miră culoarea ei aurie. La un moment dat,
aleargă moșul disperat spre tine.

Glonțul face tunel prin fruntea lui Turcu, capul acestuia lovindu-se de tescherea. Prinzi biletul
adus. Pe el scria: ,, Hanul lui Fănică Maxineanu”. Simți sufletul clocotind, pielea devenind os.
Știi ce ai de făcut. Te ascunzi sub masă. Nu vrei să te duci ? Îmbrățisezi un butoi. Oamenii te
privesc. Colegul Mario întreabă ce ai. Zici murmurat niște semințe. Ridici privirea. E un schelet.
Lucică dânduse în spate, mașa o rostogoleste. Negustorii își rup mâinile, picioarele unul altuia.
Totate clădirile sunt făcute acuma din rubine și safire, din geamuri ieșind valuri de aur. Simți
apropriera lui Mario. Auzi cântecul disperării. Îl pocnești, rămânând din coleg numai un fum
cunoscut...

Cadavrele se ridică, înlocuind membrele pierdute cu altele. Soarele se amestecă cu luna.

Izvoarele de sânge ascund orice încercare de a uita adevărată față a Brăilei. Vântul aclamează
cântecul de trâmbiță a cerului. Ce cântec ? Suntetul ciocnirii diamantelor și a bijuteriilor picate
din văzduh cu carnea plăpândă a oamenilor. Ochii, gurile, nasurile nu stau locului pe chipurile
monstrozităților acesotra. În final devin bile uriașe cu mii de milioane de tentacule. Lucică și-a
dat seama că nu se mai poate ascunde. Nu mai ai nimic de învățat de la mine. Trebuie să lupți.

Repede zdrobeste butoiul, gășind o sabie care se înfinge în pământ. Cu ușurință, foloșeste o
singură mână să o ridice, lumina culminând. Cineva încă ține partea ascuțită a săbii. E veverița !
Un tentacul are îndrăzneala de a interveni. Animalul aruncă cu o monedă, tăindu-l în două. Iar
după ține mâna întinsă spre băiat. Nu vrei să dai mâna cu el ? Lucică îl îmbrățisează.

- De data asta, tu m-ai salvat Lucică, spune Lăcomia cu zâmbetul său larg de om.

- Încă nu. Veverițo, ai ieșit din apa râului, te-ai botezat. Îți dau numele de Perseverență !

- Așa șă fie, prietene. Învingem balaurul de care am zis ?

Își strâng pumnii frățeste și privesc orizontul. Monstrii îi asteaptă și mai puternici ca niciodată.
Lucică sfâșie pe fiecare, unu câte unu cad, timp ce Perseverență se asigură să nu se scoale înapoi,
făcându-i praf de stele. Tăișul săbii se blochează într-un glob ocular. Amicul vrea să ajute, dar
Lucică se descurcă, împingând cu talpa monstrul. Tremură pământul și bate o adiere de vânt,
venind noaptea. Vechiul ecou al râului se oglindeste cu un râșet bărbătesc, dur ca piatra din
sufletul unei fecioare părășite. ,,De ce nu ai zis așa ? Îți dădeam două bilete, băiete”

Refecltoarele se aprind. Muzica de circ e pe fundal. Cei doi cavaleri se află acuma pe o scenă
de teatru. Oglinzi baricadate, uși ieșite din pereți, scări care nu duc nicăieri, nu pricepi nimic.
Sala e complet părășită, crescând muschi pe scaune și liane pe tavan. Dacă nu bagi în seamă pe
elefantul din cameră... Bărbat chel, cu mustață căruntă, pielea arsă de soarele câmpiei și istovită
de vremea Dobrogei, stă pe un morman de sticle de aclool, aplaudă. Oasele tale se îmoaie la
atingerea palmelor lui. Aruncă trabucul spre veveriță. Te imbrățisează cu multă iubire. Ți-o spun
eu drept narator și ca fan al tău, te înșală omul ăsta, pleacă Lucică ! Îți pune vechea ta pălărie de
paie pe cap. ,,Te-ai distrat la râu, fiule ? Acuma hai acasă, că se rățeste mâncarea”

Lucică ia distanță de bărbatul ăsta. E chiar Fănică Maxineanu ! Bărbatul chicoteste cum făceai
când erai tu mic. Încearcă să te învețe alfabetul, se plicteste, bând ce a mai rămas dintr-o sticlă.
Se mai rezeamă de o coloană. Pleacă trântit pe o ușă. Vrei să o deschizi. Logic că a încuiat-
o. ,,Spală-te pe mâini, copile”. Arunci cu sabia. Lemnul se regenerează. Fi-rar, e de salcâm.
Veverița te bate pe umăr, arătând ce-i lângă tine.

O masă triunghiulară stă în umbra ta. Laturile sunt inegale. Dar uită-te mai bine, cine sunt
oaspeții ? Cel mai departe de tine este o mică sperietoare cu cap de pepene și restul numai paie.
Fix la dreapta lui e un bonsai bătrân, bâtrân de tot cu frunzile mai verzi decât smaraldul. Pe cel
mai departe de ei și cel mai aproape scaun de tine stă un givechi cu o lalea. Nu are nici unul ceva
pe farfurioară. Vi să verifici mai de aproape situația. Din greseală, dai pe jos pepenele. Observi
cât de repede fructul putrezeste, furnicile ce luau din el pocnind ca artificiile comparativ cu fața
întunecată pe care o luă bonsaiul, frunzele micindu-se și uscându-se. Se întinde după laleaua care
creste și se înfrumusețează, bogăția sa neputând să fie comparată cu orice nestemată din lumea
noastră. Lucică și Preseverență folosesc alcoolul din sticle să salveze planta. Întreaga verdeața a
bonzaiului s-a preschimbat. Culoarea ruginei domină. Fii atent ! Te tăiași dintr-o frunză. Picătura
de sânge se bifurcă. Doi câini sunt pregătiți să sfășie pe băiat. Veverița-Preseverență muscă
laleaua, dând-o pradă la dulăi. Asta aș fi făcut și eu pentru el...

Băiatul iară se duce la ușă. ,, Luca, fiu al nimănui, te-am păcălit ! Cum m-a păcălit ea și mai ales
boierul ! Acoperișul e luat de avioane militare care trec deasupra personajelor noastre. Lucică
urcă zidul cu ajutorul lianelor, împingândul pe Fănică la perete.

- Tatăl câmpiei, unde e maicămea ?

- Ciocărlița cu visul de a fii privighetoare când noi nu mai aveam nimica ? Nu stiu. Mai am
testamentul ei, uite-l. Nu scrie nimic.

Lucică însfacă documentul. Îi arată și veveriței. Veverița dă din umeri. Nimeni nu îți dă seama
ce înseamnă pictograma resprectivă. O întorci invers. E un păianjen. Parcă ieri torceai lâna cu
mama...Tata îți spune să o copiezi iară numai pentru vremurile pierdute. Refuzi. Folosești
trabucul lui Fănică să aprinzi un foc din testament. Toți trei va-ți pus în jurul acestuia. Fierbi
florile de salcâm răsărite din ușe. Stai să se răcească și le torni la fiecare în palme ceaiul. Nu uiți
și de tine. Șorbi, bucurându-te de timpul petrecut cu familia. Uiți de peisajul de câmpie arid. Asta
e adevărata bogăție.

Te felicit cu adevărat acuma Lucică, puiul mamei ai deslușit ultimul meu cadou, mereu o să te
privesc cu drag din ceruri...