Repere din literatura română

În această lucrare sunt prezentate biografiile următoarelor personalități românești:

Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu,
Lucian Blaga, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și Marin Sorescu.

Mihai Eminescu (1850-1889)

Mihai Eminescu reprezintă cel mai mare poet român, prozator și jurnalist, personalitate
complexă, preocupată de asimilarea cunoștințelor în diverse domenii (filosofie, drept, medicină,
sociologie, economie), patriot care a susținut cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
S-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani, fiind cel de-al șaptelea copil din familia lui
Gheorghe Eminovici și a lui Raluca Jurașcu. Cu excepția lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer și
a trăit 73 de ani, ceilalți 9 frați și surori ale lui Eminescu au avut un destin tragic: Șerban(n.
1841) s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit alienat la Berlin în 1874, Nicolae (n. 1843) s-a
sinucis la Ipotești în 1884, Iorgu (n. 1844) s-a stins din viață în 1873 din cauza unei răceli,
Ruxandra (n.1845) a decedat în copilărie, Ilie (n. 1846) a murit în 1863 din cauza unei epidemii
de tifos, Maria (n. 1848) a trăit doar șapte ani și jumătate, Aglae(n. 1852) a suferit de boala
Basedow-Graves și a decedat în 1906, Henrieta (n. 1854) este sora mai mică a poetului care l-a
îngrijit în timpul bolii, iar fratele său Vasile a murit după un an și jumătate.
Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, a urmat
în perioada 1858 -1860 școala primară National Hauptschule din Cernăuţi, apoi s-a înscris la
gimnaziul Obergymnasium din Cernăuţi (unde a predat și Aron Pumnul), însă în 1863 a părăsit
școala și a plecat la Ipotești în vacanța de Paști. În anul 1864, Eminescu a plecat la Cernăuți cu
trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu, apoi a lucrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani
și copist la comitetul permanent județean, de unde demisionează în 1865, iar din 1866 până în
1869 a pribegit pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București, intrând în contact direct cu
limba, tradițiile și realitățile românești.
În perioada 1867-1868 a lucrat succesiv ca sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale,
secretar în formația lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național, stabilindu-se în
București, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale.
Între anii 1869 și 1869, Eminescu a urmat cursurile Facultății de Filosofie și Drept din
Viena, unde s-a împrietenit cu Ioan Slavici, a cunoscut-o pe Veronica Micle și a participat la
pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de

1
la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare.
În perioada 1872-1874 a fost student „extraordinar” la Berlin, după ce Junimea i-a
acordat o bursă pentru a-și lua doctoratul în filosofie, însă nu a participat cu regularitate la
cursuri; împreună cu alți tineri a înființat cercul literar Orientul care a avut ca scop
strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor referitoare la istoria și literatura
patriei. Împreună cu o delegație de studenți, în anul 1870, Eminescu l-a vizitat de Anul Nou, la
Döbling, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1872, Eminescu a revenit la Iași, unde a participat la ședințele Junimii, însă în
toamna aceluiași an a plecat la Universitatea din Berlin pentru a-și continua studiile de filosofie,
filosofia științei. S-a întors în 1874 la Iași, fiind numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor
şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui, iar în 1875 l-a introdus pe Ion Creangă la Junimea.
În anul 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la
București, unde a lucrat aproape șapte ani ca redactor la ziarul „Timpul”, în paginile căruia a
publicat peste 300 de articole.
În vara anului 1883, Eminescu s-a îmbolnăvit grav și a fost internat la spitalul doctorului
Șuțu cu diagnosticul de „manie acută”, a fost trimis la sanatoriul de la Oberdöbling (Viena), fiind
vizitat în 1884 de Maiorescu. După o călătorie în Italia, Eminescu s-a întors în data de 27 martie
1884 la Bugurești, apoi a plecat pe 7 aprile la Iași, unde a fost numit în postul de sub-bibliotecar
al Bibliotecii Centrale din capitala Moldovei.
În 1886 a fost înlocuit din postul de la bibliotecă, fiind internat la 9 noiembrie la ospiciul
de la Mănăstirea Neamț, apoi, în primăvara lui 1887, a plecat la Botoșani și a fost internat la
spitalul local Sfântul Spiridon, apoi a fost trimis la Hall în Tirol, după care s-a întors la Botoșani,
unde a fost îngrijit de doctorul Iszak și sora sa Henrieta. A fost vizitat de Veronica Micle, care l-a
sfătuit și determinat să meargă la București, unde a fost internat pe 3 februarie 1889 la spitalul
Mărcuța și apoi la sanatoriul Caritas.
Mihai Eminescu s-a stins din viață pe 15 iunie 1889, în jurul orei 8 dimineața, trupul său
fiind depus la biserica Sfântul Gheorghe, iar după slujbă, cortegiul funerar a plecat spre
Universitate, a trecut pe Calea Victoriei și Calea Rahovei până la cimitirul Șerban Vodă (azi
cimitirul Bellu), unde sicriul a fost purtat pe umeri până la mormânt de către patru elevi de la
Școala normală de institutori.
În opera sa „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris despre moartea
poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va
ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Ziua Culturii Naționale a fost stabilită de Academia Română pe 15 ianuarie pentru a fi
celebrată împreună cu sărbătoarea nașterii lui Mihai Eminescu, cel mai important poet român.
Mihai Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, care
a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, în același an publicând și poezia „De-aş
avea” în revista Familia din Pesta, a lui Iosif Vulcan.
Cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu sunt: Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Epigonii,
Mortua Est, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger și demon, Melancolie, Floare-albastră,
Dorinţa, Memento Mori, Strigoii, Odă , Mai am un singur dor, La steaua.
2
3
 Ion Luca Caragiale (1852 -1912)

Ion Luca Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg român, fiind ales în 1948
membru post-mortem al Academiei Române.
S-a născut la 30 ianuarie 1852 (deși în certificatul de naștere este trecută data de 1
februarie 1852) în comuna Haimanale (azi îi poartă numele) din județul Prahova, în familia lui
Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas, care a administrat moșia mănăstirii
Mărgineni. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de
care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut cu părintele Marinache de la Biserica Sfântul Gheorghe din
Ploieşti, a urmat ciclul primar (1860 -1864) la Şcoala Domnească din Ploieşti, apoi Gimnaziul
„Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiești, terminându-şi în 1868 clasa a V-a liceală la București.
Fiind atras de teatru, a urmat în perioada 1868-1870 Conservatorul din Bucureşti, înscriindu-se
la Clasa de Mimică şi Declamaţie a unchiului său Costache Caragiale.
A ocupat diferite funcţii: copist la Tribunalul de Prahova (1870), sufleur şi copist la
Teatrul Naţional din Bucureşti (1871), redactor la „Timpul” (1878 - 1881), revizor şcolar în
județele Suceava și Neamț (1881), fiind mutat la cerere în 1882 în circumscripţia Argeş-Vâlcea,
director al Teatrului Național din București (1888-1889), profesor la liceul particular Sf.
Gheorghe din Bucureşti (1890) etc.
În anul 1839 s-a căsătorit cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit,
întemeindu-și o familie împreună cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Chiriac
Karaboas, dar a cunoscut-o și pe Maria Constantinescu, funcționară la Regie cu care a avut un
fiu, Mateiu (n. 1885), recunoscut la oficiul stării civile.
În 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, având
împreună trei copii: două fete, Ioana (n. 1889) și Agatha (n. 1890), care s-au îmbolnăvit și au
au murit de timpuriu (în 1891), după care s-a născut în 1893 fiul acestora Luca Ion.
Caragiale a fost acuzat pe nedrept în 1901 că ar fi plagiat „Năpasta”, fapt pentru care a
decis să părăsească țara, scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, s-a mutat în 1904 cu
familia la Berlin, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina
Cardini din Șcheii Brașovului.
În dimineața zilei de 9 iunie 1912, Caragiale s-a stins din viață în locuința sa din Berlin,
rămășițele sale pământești fiind expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger
Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul

4
cu rămășițele sale pământești a fost adus la București, fiind înmormântat la cimitirul Șerban
Vodă. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea a menționat:
„Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în
cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”
În opera sa, Caragiale a știut să surprindă memorabil portrete definitorii pentru societatea
românească, folosind o gamă diversificată de mijloace literare, analiza critică fiind dublată de
observația adâncă a unui moralist. El nu ironizează cu scopul de a-i amuza pe cei din jur, ci
pentru a corecta defectele societății contemporane. Genialul scriitor a lăsat posterității:
● comedii: O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1880), O scrisoare
pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885);
● nuvele şi povestiri: În vreme de război, O făclie de Paşte, Două loturi, La hanul lui Mânjoală,
La conac, Păcat; Kir Ianulea, Calul dracului, Abu-Hassan;
● momente şi schiţe: Telegrame, Proces verbal, Căldură mare, Bubico, Dl Goe, Lanţul
slăbiciunilor, Vizită, Urgent, Highlife, Bacalaureat, Diplomaţie;
● studii şi eseuri despre teatru şi literatură: Câteva păreri, O cercetare critică asupra teatrului
românesc, Oare teatrul este literatură?, Scrisorile unui egoist, Obligativitatea opiniilor, Da şi nu,
Grav eveniment literar, Politică şi literatură, În Nirvana.

Alexandru Vlahuță (1858-1919)

Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858, în localitatea Pleșești (azi

comuna Al. Vlahuță), din județul Vaslui, în familia lui Ecaterina și Neculai Vlahuță - un mic
proprietar de pământ și fiul unui ispravnic din Piatra. La bătrânețe, mama sa Ecaterina s-a
călugărit la Mânăstirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta, fiind urmată de unica sa fiică,
Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță se retrage la Mânăstirea Neamț, sub numele de Nectarie,
împreună cu Mihail, unul dintre fiii săi.
În perioada 1867 -1878, Alexandru Vlahuță a urmat școala primară și liceul la Bârlad, s-a
înscris la Facultatea de Drept din București, la care a renunțat după un an, din cauza situației
materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. După 1884 a fost profesor
la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura
Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”), apoi revizor școlar în
județele Prahova și Buzău.
A editat revista Viața(1893-1896), apoi Semănătorul (1901), în colaborare cu George
Coșbuc, după care a fost numit referendar la Casa Școalelor.

5
 În anul 1905 s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar de
pământ din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
A debutat în literatură cu volumul Nuvele(1886) și Poezii(1887), alternând activitatea
literară cu ziaristica și conferințele de la Ateneul Român. Popularitatea scriitorului crește
progresiv prin publicarea unor noi opere în proză: romanul Dan (1893), volumul Din goana
vieții (1892), Clipe de liniște (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), România
pitorească (1901) etc.
Devine cunoscut și prin culegerile de poezii: Poezii vechi și nouă (1894), Iubire (1895),
Poezii (1909) etc. Acestea au fost reeditate de mai multe ori, deși au fost respinse de la premiile
Academiei, fapt pentru care autorul a refuzat să devină membru al înaltului for.
Despre capodopera sa România pitorească, Dumitru Micu afirmă că este un „atlas
geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.
Marele scriitor a murit la București în data de 19 noiembrie 1919, iar casa în care a locuit
a devenit Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.
Vă prezentăm în continuare scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa, Margareta:
„Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu,
pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere
mălăieţe care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai
nici o stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi în tine
înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta e operă de
fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De
aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... Atâți cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi așa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana
noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori
asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de
zis!), am putea ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste
murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură
şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai
început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură
mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă
şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu
cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la
mine!”.
Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a
cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai
deplină ca o conştiinţă curată.”
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani, ai să o înţelegi mai bine. Să
dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
6
Te îmbrăţişez cu drag,
A. Vlahuţă”

Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922)

Duiliu Zamfirescu a fost scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru, membru
titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.
S-a născut pe 30 octombrie 1858 în familia arendașului Lascăr Zamfirescu şi a Sultanei
din Plăinești (azi Dumbrăveni, județul Vrancea), fiind primul din cei șapte copii, mama acestora
fiind sora arhitectului Ion Mincu. În perioada 1865-1873 a urmat ciclul primar și gimnaziu la
Focșani, a continuat studiul la Liceul Matei Basarab din București, pe care l-a absolvit în 1876
și s-a înscris la Facultatea de Drept, fiind licențiat în 1880.
După absolvirea facultății va profesa ca procuror supleant la tribunalul din Hârșova, în
1881este numit procuror la tribunalul din Târgoviște, apoi devine avocat și redactor la România
liberă, iar în 1885, intră prin concurs funcționar la Ministerul de Externe.
Din 1888 îmbrățișează cariera diplomatică, fiind numit secretar de legație la Roma până
în 1906, perioadă în care a întâlnit-o pe Henriette Allievi (fiica unui senator italian), cu care se
căsătorește în 1890 și are trei copii (Henrietta, Lascăr şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în timpul
stagiului diplomatic din Italia.
În anul 1906 se întoace în țară, fiind numit secretar general la Ministerul de Externe, iar
după război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu(13 martie -13 iunie 1920).
Marele scriitor, om de stat și scriitor obișnuia să se retragă adesea în vila sa de la
Odobești, în prezent fiind Casă Memorială.
Duiliu Zamfirescu s-a stins din viaţă la Agapia pe 3iunie 1922, trupul său fiind
înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.
Scriitorul a avut o activitate literară bogată şi diversificată sub formă de versuri, proză
scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie lăsată posterității o reprezintă
romanele sale din Ciclul Comăneștenilor, scrise la Roma, mai precis: Viața la țară (1894),
Tănase Scatiu(1895), În război(1898), Îndreptări și Anna. Este primul ciclu din literatura
română ( comparabil cu ciclul Les Rougon-Macquart a lui Emile Zola), în care autorul, prin
intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi care se opune noilor
parveniți, dezvăluie imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea,
în care oameni de afaceri de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu nu au limite morale.
Duiliu Zamfirescu a debutat ca poet, primele încercări lirice fiind publicate în Ghimpele

7
(1877) și Resboiul (1878).
Încă din 1882 a făcut parte din redacţia ziarului „România liberă”, iar în 1883 a fost
primit la Junimea, unde i-a întîlnit pe Alecsandri, Eminescu și Caragiale.
În anul 1884 devine colaborator la „Convorbiri literare”, unde își publică o mare parte din
creațiile sale: romanele (în afară de „În faţa vieţii” şi „Îndreptări”), numeroase poezii, însemnări
de critică literară, traduceri şi încercări dramatice etc.
O atitudine discutabilă a lui Duiliu Zamfirescu o reprezintă discursul său de recepție la
Academie, Poporanismul în literatură (16 mai 1909), în care a minimalizat rolul poeziei
populare și a exagerat falsitatea idilică din operele lui George Coşbuc şi Octavian Goga, fapt
care a provocat polemici violente și răspunsul prompt al lui Titu Maiorescu referitor la valoarea
etică şi estetică a poeziei populare.
În loc să se atenueze în timp, această primă confruntare publică dintre cei doi prieteni s-a
acutizat, până la ruptura totală din 1913, când Zamfirescu a fost acuzat de antipatriotism și
disponibilizat de către Maiorescu, pe atunci prim-ministru. Această lovitură îi va marca viața
definitiv lui Zamfirescu, chiar și după reabilitarea sa și reluarea carierei politice.

Liviu Rebreanu (1885-1944)

Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei

Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte
viața în complexitatea ei socială și psihologică.
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind
primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală
cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului,
localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea
scriitorului: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce,
când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a
transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în
perioada 1903-1906 a urmat Academia militară Ludoviceum din Budapesta.
După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de
honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la

8
Prislop. La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de
autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și
întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat
reporter la „Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când
România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a
aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă
Bucureștiul, în 1918, Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să
fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul „Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele
premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București
(funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei
Române. Romanul psihologic Pădurea spânzuraților face trimitere la ecourile din sufletul lui
Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-
ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă
Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost
deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Opera: Ion (roman social, 1920), Catastrofa (nuvelă, 1921), Pădurea spânzuraților (roman
psihologic, 1922), Adam și Eva (roman psihologic,1925), Ciuleandra (roman psihologic,1927),
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927), Cântecul lebedei,( nuvelă, 1927), Crăișorul (roman social, 1929),
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932), Răscoala (roman social, 1932), Jar (roman psihologic,1934),
Gorila (roman social, 1938) etc.

Lucian Blaga (1895-1961)

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate
polivalentă a culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător,
profesor universitar, academician şi diplomat român.
Pruncul Lucian s-a născut în familia preotului Isidor Blaga și a Anei (n. Moga) și a rămas
„mut ca o lebădă” până la vârsta de 4 ani, devenind apoi poetul tainelor care a prezentat
magistral „corola de minuni a lumii”. De altfel, liniștea a fost o caracteristică a personalității
marelui poet, așa cum se descrie el însuși în Hronicul și cântecul vârstelor: „Se întâmpla uneori
să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin și odată înființate n-aveam mijloc

9
să le curm. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul
nu mă mai servea… eu eram închinat tăcerii. Așa sunt eu, un om cu oareșicari liniști înlăuntru.
Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile…”
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (Lancrăm, jud. Alba), a urmat clasele primare la
Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), absolvind apoi cursurile Liceului Andrei Șaguna
din Brașov (1906-1914). După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, pe
care a absolvit-o în 1917, apoi și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat
Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza „Kultur und
Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere).
A revenit în țară și s-a căsătorit la 16 decembrie 1920 cu Cornelia Brediceanu, locuind
împreună la Cluj până în 1926, apoi s-au mutat pentru un timp scurt la Lugoj, pregătindu-se
pentru cariera de diplomat pe care o exercită exemplar în străinătate, fără să neglijeze
preocupările sale filosofice și literare.
Din anul 1926, a ocupat succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia,
Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna
(1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și
ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939). În anul 1939, a devenit profesor
de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, iar după Dictatul de la Viena (1940–1944), s-a
refugiat la Sibiu, unde a redactat, începând cu 1943, revista „Saeculum”.
După 1948, când a fost înlăturat de la catedră de către comuniști, pe motiv că a refuzat
invitația de a conduce Partidul Național Popular (satelit al Partidului Comunist), s-a angajat ca
bibliograf în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române, apoi devine cercetător la Institutul de
Istorie și Filosofie (1949–1951), bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la
filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.
Lucian Blaga a decedat în data de 6 mai 1961 la Cluj, fiind înmormântat în ziua sa de
naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Învierea(1925),
Meșterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura
transcendentă; Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi
sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.
Citate din universul lui Lucian Blaga
• Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
• Destinul omului este creaţia.
• Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
10
• Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.
• Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
• Cercul este aureola centrului.
• Limba este întâiul poem al unui popor.
• Minciuna este vacanţa adevărului.
• Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
• Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
• Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
• Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori.
• Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place.
• Numai operele mijlocii sunt ireproşabile, cele mari niciodată.
• Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.
• Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
• Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gândirii noastre; am putea spune
al imaginaţiei noastre căutătoare de sensuri.
• Creaţia - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă
care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea -
aceasta este puterea naturii şi a artistului.
• Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim,
fiindcă le căutăm; ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.

Mircea Eliade (1907-1986)

Mircea Eliade a fost o personalitate complexă, care s-a remarcat ca istoric al religiilor,
scriitor de ficțiune și filosof, opera sa completă depășind 80 de volume, fără a ține seama de
jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
S-a născut în data de 13 martie 1907 la București, în familia lui Gheorghe Eliade și a
Jeanei (născută Vasilescu), având ca soră pe Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, a urmat Colegiul
Spiru Haret, unde l-a avut coleg pe Constantin Noica.
Pe lângă științele naturii, Eliade a fost preocupat de ocultism, antropologie, studiul
limbilor străine (italiană, engleză, persană, ebraică), istorie, filosofia indiană etc.
În anul 1921 a publicat „Inamicul viermelui de mătase”, prima sa opera literară, care a
fost urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”.
Pentru a cunoaște cultura italiană, a călătorit în Italia, unde i-a cunoscut pe specialiștii în

11
istoria religiilor Giovanni Papini și Vittorio Macchioro, iar în 1928 a plecat în India, unde a
întâlnit-o pe poeta de 16 ani Maitreyi Devi, de care s-a îndrăgostit, pasiunea sa fiind exprimată
magistral în celebrul roman „Maitreyi” (1933). De menționat că Eliade și-a luat licența cu o teză
despre filosofia italiană în timpul Renașterii, iar doctoratul l-a susținut cu o disertație despre
Yoga.
În data de 14 iulie 1938, Eliade a fost arestat pentru articolul „Provincia și
legionarismul”, publicat în Vremea, fiind considerat activist al Mișcării Legionare în cadrul
grupării din jurul lui Nae Ionescu, fiind eliberat pe 12 noiembrie 1938.
Reputația lui Mircea Eliade a crescut după anul 1957, când s-a stabilit în Statele Unite,
unde a predat istoria comparată a religiilor la Universitatea Loyola, în prezent Catedra de Istoria
Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. În concepția sa, ființele umane
arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate, dar și la omul modern ar
exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde
simboluri religioase. În 1966 a devenit membru al Academiei Americane de arte și științe, în
1977 a fost recompensat cu premiul Bordin al Academiei Franceze, iar în 1985 a primit titulatura
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.
Mircea Eliade s-a stins din viață pe 22 aprilie 1986, la Chicago, trupul său fiind
incinerat a doua zi. În anul 1990, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Opere literare:
• Romanul adolescentului miop, roman (1928)
• Gaudeamus, roman (1929)
• Isabel și apele diavolului, roman (1930)
• Lumina ce se stinge, roman (1931)
• Maitreyi, roman (1933)
• Întoarcerea din rai, roman (1934)
• Huliganii, roman (1935)
• Șantier. Roman indirect (1935)
• Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
• India (1936)
• Șarpele, nuvelă (1937)
• Nuntă în cer, roman (1939)
• Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
• La țigănci, nuvelă (1959)
• Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
• Noaptea de Sânziene, roman (1971)
• În curte la Dionis, nuvele (1977)
• 19 trandafiri, roman (1980)
Opere științifice:
• Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)
• Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937)
• Comentarii la legenda meşterului Manole (1943)
• Traité d'histoire des religions (1949)
• Le Sacré et le Profane (1956)

12
• Mituri, vise, mistere (1957)
• Aspects du mythe (1963)
• Le mythe de l'éternel retour (1969)
• De Zalmoxis à Gengis-Khan (1970)
• Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Marin Preda (1922-1980)

Marin Preda reprezintă unul dintre cei mai valoroși scriitori români, care a fost director
al editurii Cartea Românească, dar și un opozant al regimului comunist, așa cum rezultă din
ultimul său roman Cel mai iubit dintre pământeni, precum și din replica dată lui Nicolae
Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”.
S-a născut pe 5 august 1922 în comuna Siliștea-Gumești din județul Teleorman, ca fiu al
lui Tudor Călărașu („de profesie plugar”), și al Joiței Preda, văduvă de război. Copilul a primit
numele după mama sa, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, deși trăiau împreună,
pentru ca Joița Preda să beneficieze în continuare de pensie după primul soț mort în război.
Marin Preda și-a petrecut copilăria într-o familie modestă și numeroasă, formată din două
fete (Măria și Mița), pe care mama sa le-a avut din prima căsătorie, trei băieți (Ilie, Gheorghe și
Ion), pe care tatăl său i-a avut cu prima soție, la care se adaugă cei trei copii (Ilinca, Marin și
Alexandru) pe care părinții săi i-au avut împreună.
În perioada 1930 - 1934 urmează școala primară din satul natal avându-l ca învățător pe
Ionel Teodorescu, un dascăl care l-a ajutat să depășească dificultățile legate de absențele de la
cursuri, atunci când participa la treburi gospodărești (păzitul vitelor, munca la câmp), ajungând
treptat să devină unul dintre cei mai buni elevi din seria sa – a obținut premiul cu coroniță (scenă
evocată în romanul Moromeții).
În perioada 1934-1937 urmează clasele V-VII cu învățătorul Ion Georgescu din Balaci
(un sat vecin), cu rezultate la fel de bune - a obținut media generală pe obiecte 9,15 la
examenul de absolvire a șapte clase, susținut la Școala de centru din Ciolănești (o comună la
zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești).
În 1937, Marin Preda s-a prezentat la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar a fost
respins la vizita medicală din cauza miopiei, însă a reușit cu nota 10 la Şcoala Normală din
Abrud, de unde a fost transferat în 1939 la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde și-a
continuat studiile încă un an, după care, în urma Dictatului de la Viena, a primit repartiție
pentru Şcoala Normală din str. Ecaterina din Bucureşti.

13
 Deși în 1941, Marin Preda susţine examenul de capacitate, renunță la școală, iar în aprilie
1942, își face debutul literar cu schița Pârlitu  în ziarul Timpul, unde va lucra un timp pe postul
de corector, după care a fost angajat ca funcționar la Institutul de statistică și  secretar de
redacție la ziarul Evenimentul zilei.
În perioada 1943-1945, Marin Preda a fost recrutat în armată, în 1945 a devenit
corector la ziarul România liberă, iar 1952 a fost numit redactor la revista Viața românească,
unde a publicat nuvela Desfăşurarea.
Alte evenimente importante din viața lui Marin Preda:
1955 - Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Apare primul volum din romanul Moromeţii.
1956 - Primeşte Premiul de Stat pentru romanul Moromeţii. Publică nuvela Ferestre întunecate.
1957 - Efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. Apare cel de-al
doilea volum din romanul Moromeţii.
1959 - Divorţează de Aurora Cornu și se căsătoreşte cu Eta Vexler, de care se desparte în 1966.
1968 - Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Publică romanul Intrusul, pentru care
primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
O cunoaşte pe Elena Mitev, cu care se căsătorește, având împreună doi copii, Nicolae şi
Alexandru.
1970 - Devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa.
Apare eseul Obsedantul deceniu.
1971 - Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor.
1974 - Este ales membru corespondent al Academiei Române.
Prin publicarea în 1955 a primului volum din Moromeții, scriitorul Marin Preda a
demonstrat că țăranul român poate deveni un veritabil personaj de roman, având uneori trăsături
contradictorii - detașat si neliniștit, sociabil și solitar, sceptic și încrezător în destinul său.
Volumul al II-lea din Moromeții, apărut în 1967, a scos în evidență zbuciumul din societatea
românească de după cel de-al doilea război mondial.
O schimbare a registrului tematic este prezentată în romanul Risipitorii, apărut în 1962,
autorul fiind preocupat de lumea medicală și citadină, construind scenarii epice pe tema
încrederii și a vieții de cuplu, care îmbracă forma prozei de analiză.
Romanul Intrusul, publicat în 1968, reprezintă o fascinantă interogare asupra destinului
uman și social, fiind redactat de autor la persoana I și în ordinea inversă a derulării
evenimentelor (romanul începe cu sfârșitul acțiunii), iar volumul de publicistică Imposibila
întoarcere, din 1971, include o problematică diversă: soarta țărănimii, legătura dintre biografia
artistului și operă, gânduri despre teatru etc.
În anul 1975, Marin Preda a provocat un adevărat scandal în epocă prin publicarea
romanului Delirul, conceput ca o frescă a societății românești din perioada celui de-al doilea
război mondial, în care pune și problema mareșalului Antonescu. După doi ani a apărut Viața ca
o pradă, o lucrare autobiografică, având ca temă descoperirea vocației de creator, drumul
artistului către perfecțiunea estetică exprimată într-o operă literară.
În anul 1980, Marin Preda a atins apogeul creației literare prin romanul Cel mai iubit
dintre pământeni, considerat de Eugen Simion „un reper fundamental pentru literatura română a
14
secolului XX, fiind, în același timp, roman de dragoste, politic, senzațional, de moravuri, de
problematică, filosofic etc. Cartea iși propune să creeze, prin destinul lui Petrini, un mit, cel al
fericirii prin iubire, intenție care explică și fraza-concluzie ce-l încheie: “Dacă dragoste nu e,
nimic nu e”. După câteva săptămâni, romanul a fost retras din toate bibliotecile și librăriile
publice, fiind considerat o critică vehementă la adresa regimului comunist.
Marin Preda a locuit în ultimii ani din viață pe strada Alexandru Romano nr. 21, din
București. S-a stins din viață pe 16 mai 1980 la vila de creație a scriitorilor de la Palatul
Mogoșoaia, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu, pe Aleea scriitorilor.
Moartea lui Marin Preda a fost considerată suspectă de către familia sa, fiind pusă în
legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. În raportul medico-legal, se
afirmă: „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea
orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”.
În semn de prețuire pentru personalitatea și opera lui Marin Preda, au fost denumite cu
numele său cinci străzi (din Cluj-Napoca, Turda, Oradea, Mangalia, respectiv Râmnicu Vâlcea),
trei licee (din București, Odorheiu Secuiesc, respectiv Turnu Măgurele), precum și o filială a
Bibliotecii Metropolitane București.

Nichita Stănescu (1933-1983)

Nichita Stănescu a fost poet și eseist român, fiind considerat de critica literară unul
dintre cei mai importanți scriitori îndrăgostiți de limba română, pe care el însuși o denumea
„dumnezeiesc de frumoasă”.
S-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, în familia lui Nicolae H. Stănescu și Tatiana
Cereaciuchin, mama sa provenind dntr-o familie de condiţie nobilă din părţile Doneţului,
refugiată apoi în România. După ce a absolvit Liceul „Sf. Petru si Pavel”, devenit „I. L.
Caragiale” din Ploiesti, a urmat Facultatea de filologie a Universității din Bucuresti.
În ultimul an de liceu (1952) s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din
adolescență, dar tinerii se despart după numai un an, la 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu o colegă
de facultate, Doina Ciurea, a cărei dragoste a durat aproape zece ani și a inspirat tema
volumului „O viziune a sentimentelor”, ultima sa soție fiind Todoriţa (Dora) Tărâţă, cu 23 de ani
mai tânără decât el, cu care s-a căsătorit în iulie 1982, la scurtă vreme poetul înfiind-o pe Mirela,
sora mai mică a Dorei.
După debutul său în 1960 cu volumul Sensul iubirii, au urmat: O viziune a
sentimentelor(1964), Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Roșu Vertical (1967), antologia

15
„Alfa” (1967), Oul și sfera (1967), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969), În
dulcele stil clasic(1970), Belgradul în cinci prieteni (1972), Clar de inimă (1973), Starea poeziei
(1975), Epica Magna (1978), Opere imperfecte (1979), Noduri și semne (1982) etc.
A primit de mai multe ori premiul Uniunii Scriitorilor, a fost laureat al premiului Herder
(1975), a primit premiul Coroana de aur al Festivalului internațional „Serile poetice de la
Strunga” din Macedonia (1982), nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980), a fost
ales membru post-mortem al Academiei Române.
În august 1981 a avut prima criză hepatică, însă ascunde boala și afișează un optimism
care a uimit chiar și pe medicii care l-au tratat, în 1982 moare tatăl poetului, în 1981 crizele
hepatice s-au înrăutățit și s-a internat la spitalul Fundeni, doi ani mai târziu s-a stins din viață în
noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
Pentru posteritate este remarcabilă afirmația poetului Ștefan Augustin Doinaș: „Nichita
Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el,
prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei”.

Grigore Vieru (1935-2009)

Într-o caracterizare sugestivă, Grigore Vieru este poetul fără țară, care a murit cu dor de
România Mare. Pentru posteritate rămâne emblematică afirmaţia sa: „Dacă visul unora a fost să
ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
S-a născut pe 14 februarie 1935, într-o  familie de plugari români (PavelVieru şi
Eudochia )  în satul Pererîta  din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova.
A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala
medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină în 1953. S-a înscris la Institutul Pedagogic „Ion
Creangă” din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie, pe care a absolvit-o în anul 1958.
S-a căsătorit cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și limba latină. 
În noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009, a suferit un grav accident de circulație și a fost
internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din viață pe 18 ianuarie în urma unui stop
cardiac, fiind  înmormântat pe  20 ianuarie 2009  la Chișinău, în cimitirul central din strada
Armeană.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României”  în
grad de Mare Cruce. În semn de omagiu, câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din
Chișinău, o stradă din Iași  şi o stradă din Buzău îi poartă numele.
Opera

16
• A debutat în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, denumită Alarma,
apreciată de criticii literari.
• În 1958,  i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii (Muzicuţe), şi s-a angajat ca
redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”.
• Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi
două plachete de versuri pentru copii: „Făt-Frumos şi Curcubeul” şi „Bună ziua, fulgilor!”.
• În 1964, publică în revista Nistru poemul „Legământ”, dedicat poetului Mihai Eminescu.
• În 1965, îi apare volumul „Versuri pentru cititorii de toate vârstele”, pentru care i se acordă
Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În
1967, Revista Nistru publică poemul „Bărbaţii Moldovei”, cu o dedicaţie pentru „naţionalistul”
Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.
• În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice
„Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai
originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile
universitare de literatură naţională contemporană.
Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi , Lucian Blaga, respectiv Brâncuşi, iar alte
două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima
oară în lirica basarabeană postbelică.
• În 1969, el publică „Duminica cuvintelor” la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte
mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit „obligatorie” în orice grădiniţă de copii.
• În 1970, editura Lumina publică „Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi
pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au
angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi.
• Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii „Trei iezi". La numai câteva zile
după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării.
• În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la
întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie
Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.
• În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie
oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de
poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice „Aproape”, cu ilustraţii color
de Isai Cârmu.
• În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai
multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin
apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului „Steaua de
vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români
de pe ambele maluri ale Prutului.
• În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia „Cele
mai frumoase poezii”, apare o selecţie din lirica poetului sub numele „Izvorul şi clipa”, cu o
prefaţă de Marin Sorescu.
• În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii „Maria Mirabela”, al regizorului Ion Popescu,
17
textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai
prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare
Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri „Rădăcina de foc”, la Editura Universul din
Bucureşti (director Romul Munteanu).
• În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari
interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în
Moldova de peste Prut.
• În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine
membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl
propune pentru premiul Nobel pentru Pace.
• În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
• În 1995, la împlinirea vârstei de 60 de ani,  Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la
Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de
administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul
Republicii.
• În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic „Acum şi în veac” , iar în 2000
este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu” - 150 de ani de la naştere.

Marin Sorescu (1936-1996)

Marin Sorescu reprezintă unul dintre cei mai mari poeți români, dar și dramaturg,
prozator și eseist, operele sale fiind cunoscute în peste 20 de țări din aproape toate continentele.
S-a născut pe 29 februarie 1936 în Bulzești (Dolj), în familia lui Ștefan Sorescu și a
Nicoliței (născută Ionescu).
După terminarea școlii primare în satul natal, a urmat Colegiul Național „Frații Buzești”
din Craiova, precum și Școala medie militară din Predeal, apoi și-a continuat studiile la
Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Facultatea de Filologie (1955-1960), fiind licențiat
în limbi moderne.
A debutat în 1964, la vîrsta de 28 de ani, cu volumul de parodii Singur printre poeți,
publicând în cursul vieții încă 23 de volume, cele mai cunoscute fiind: Tușiți (1970), Suflete, bun
la toate (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat La lilieci (1975, 1977, 1980, 1988).
Poezia lui Marin Sorescu se remarcă prin sensibilitate și trăire intensă, stil ironic și
degajat, cu trimitere la universul copilăriei, fiind apreciată în țară și în străinătate.
În dramaturgie, Sorescu a abordat cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în

18
trilogia „Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca.
Tragedia artistului creator, consumat de propria-i flacără, este prezentată magistral în
Paracliserul, stilul ironic a lui Marin Sorescu fiind întâlnit în abordarea teatrului contemporan
(Există nervi), a teatrului istoric (A treia țeapă) sau în comedii (Vărul Shakespeare).
Celebrul scriitor s-a remarcat și în proză, „Viziunea viziunii” și „Trei dinți din față”
fiind două din cele mai reprezentative romane .
Dragostea lui Sorescu pentru frumos s-a exprimat și prin pictură, deschizând numeroase
expoziții în țară și în străinătate.
După 1989, Marin Sorescu a intrat în politică și a ocupat funcția de Ministru al Culturii în
timpul guvernului Nicolae Văcăroiu (1993-1995).
În perioada 1978-1990, și-a desfășurat activitatea ca redactor-șef la revista craioveană
Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma unei scrisori semnate de mai mulți colegi.

Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al
Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia etc.
Marele scriitor a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură și a primit cele
mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii Scriitorilor (de şase ori).
Dintre premiile internaționale se menționează: Premiul Herder (Viena, 1991), Medalia de aur
pentru poezie „Ospiti Napoli” (1970), Premiul „Fernando Riello” (Madrid, 1983) etc.
Marin Sorescu s-a stins din viață pe 8 decembrie 1996 la București, lăsând în manuscris
cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal și roman.

Bibliografie

1. Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003

2. Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, București, 2001
3. Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1978
4. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, București, 1941
5. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998
6. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Paralela 45,
2008
7. Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei
RSR, București, 1973
8. Tudor Vianu, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1974
http://www.telisavonline.ro/2023/04/15/repere-din-literatura-romana
https://www.academia.edu/45572583/Romania_profunda

19