Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FMF FARM 1 Fiziologie Umana Curs13
FMF FARM 1 Fiziologie Umana Curs13
FIZIOLOGIE UMANĂ
CURS
CURSUL 13
Receptori cutanaţi
Fiziologia analizatorului exteroceptiv
Nociceptorii
Fiziologia analizatorului exteroceptiv
Homunculus senzitiv
Fiziologia analizatorului exteroceptiv
„Homunculus Senzitiv” :
apare răsturnat;
cu capul spre partea inferioară a girului postcentral şi cu picioarele în partea
superioară;
întinderea suprafeţei de proiecţie corticală nu este proporţională cu suprafaţa
cutanată, ci cu gradul de sensibilitate al acesteia;
cele mai mari suprafeţe de proiecţie corticală le au regiunea cefalică (în special
buzele) şi mâinile (în special degetele), iar trunchiul şi membrele inferioare au arii de
proiecţie corticală mult mai reduse;
toate informaţiile exteroceptive, culese din jumătatea dreaptă a corpului, se
proiectează în girul postcentral stâng, şi invers.
Ariile somestezice asociative:
acestea se găsesc în lobul parietal, posterior faţă de aria somestezică primară şi
deasupra ariei somestezice secundare;
ele participă la elaborarea percepţiilor tactile şi kinestezice mai complexe, a
asocierilor de simţuri exteroceptive (cum ar fi senzaţia tactilă şi senzaţia de mişcare
într-o articulaţie).
Fiziologia analizatorului exteroceptiv
Sensibilitatea protopatică (grosieră) permite recunoaşterea
contactului cu un obiect.
Sensibilitatea epicritică (fină) permite caracterizarea acelui obiect,
respectiv identificarea prin pipăit a formei, dimensiunilor, greutăţii,
materialului din care este confecţionat, precum şi identificarea vibraţiilor
de joasă frecvenţă.
Sensibilitatea termică permite aprecierea diferenţele de temperatură
ale obiectelor.
Sensibilitatea tactila, împreună cu cea kinestezica permite
cunoaşterea, în fiecare moment, a locului ocupat de fiecare segment al
corpului nostru în spaţiu, precum şi a deplasărilor diferitelor segmente
ale sale, unele faţă de altele sau în ansamblu.
Sensibilitatea dureroasă prezintă o importanţă deosebită în apărarea
organismului faţă de agenţii nocivi.
Durerea este semnalul de alarmă care alertează organismul în vederea
înlăturării ei şi a cauzelor ce au produs-o.
2. Fiziologia analizatorului interoceptiv
Analizatorul interoceptiv
Viscerele sunt inervate senzitiv şi deşi durerea este conştientă, aceasta
nu poate fi localizată cu precizie din cauza slabei reprezentări corticale a
interoceptorilor viscerali.
Excitaţiile pornite de la nivelul viscerelor influenţează activitatea
corticală prin intermediul formaţiei reticulate mezencefalodiencefalice şi
al căilor ascendente polisinaptice.
Segmentul periferic
Segmentul periferic este reprezentat de interoceptorii din viscere:
- baroreceptori (în zonele reflexogene din crosa aortei şi sinusul
carotidian, precum şi în pereţii tubului digestiv şi ai căilor urinare);
- voloreceptori (în atrii, în venele pulmonare, în venele cave);
- osmoreceptori şi chemoreceptori (în aparatul cardiovascular);
- algoreceptori (în toate viscerele).
Fiziologia analizatorului interoceptiv
Segmentul intermediar
Segmentul intermediar este reprezentat de calea
spinoreticulotalamică cu proiecţie corticală difuză ce are:
protoneuronul în ganglionul spinal (dendritele culeg informaţiile
de la receptori, iar axonul prin rădăcina posterioară pătrunde în
măduvă);
deutoneuronul în măduva spinării (axonul formează fasciculul
spinoreticulotalamic);
al treilea neuron se găseşte în talamus (axonul are proiecţie
corticală difuză).
Segmentul central
Segmentul cortical este reprezentat de neocortex, aria somestezică II
şi de paleocortex.
Deşi activitatea zilnică a viscerelor nu este percepută în mod
conştient, ea exercită o influenţă importantă asupra dinamicii proceselor
cerebrale.
3. Fiziologia analizatorului proprioceptiv
Analizotorul proprioceptiv
Desfăşurarea normală a activităţii motorii, analiza fină şi
coordonarea precisă a mişcărilor necesită informarea permanentă a SNC
asupra poziţiei spaţiale a corpului, a diferitelor sale segmente şi asupra
gradului de contracţie a fiecărui muşchi.
Proprioceptorii sunt receptorii aparatului locomotor si sunt stimulaţi
mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor.
Pe baza informaţiilor culese de la aceştia se realizează sensibilitatea
proprioceptivă, care este de două tipuri:
1) statică – orientarea conştientă a diferitelor părţi ale corpului una
faţă de cealaltă;
2) dinamică (kinestezică) – detectează mişcările efectuate de
segmentele corpului şi viteza de mişcare a acestora.
Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, elaborează
senzaţiile somatice.
Fiziologia analizatorului proprioceptiv
O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a
tonusului muscular şi a posturii corpului, la realizarea căreia participă şi
analizatorii vestibular, vizual şi cutanat.
Segmentul periferic
Receptorii kinestezici sau proprioceptorii (mecanoreceptorii) sunt:
articulari (corpusculii Ruffini, organele Golgi articulari, corpusculii
Vater-Paccini, terminaţii nervoase libere); musculari (fusurile
neuromusculare, organele tendinoase Golgi).
Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare
striate, faţă de care se află în paralel.
Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare.
Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare
striate modificate (intrafusale), conţinute într-o capsulă conjunctivă, care
se subţiază spre capete, cu ajutorul cărora se pot fixa de fibrele
musculare scheletice extrafusale, de alte fibre intrafusale sau de un capăt
de tendon.
Fiziologia analizatorului proprioceptiv
Segmentul central
Segmentul cortical este reprezentat de ariile somestezice I şi II, astfel
încât proiecţia sensibilităţii dermatoamelor se suprapune, în general, cu
cea a miotoamelor.
Informaţiile se proiectează:
- de la nivelul articulaţiilor în regiunea posterioară a girului
postcentral (câmpul 2);
- de la fusurile neuromusculare în regiunile anterioare (câmpul 3) şi
în profunzimea şanţului central, până spre cortexul motor (câmpul 4).
Se realizează astfel o arie senzitivomotorie care pune de acord
efectuarea comenzii corticale cu informaţiile senzitive proprioceptive şi
exteroceptive, privind modul în care aceasta este executată.
Analizatorul kinestezic are cel puţin trei funcţii importante:
- elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice;
- reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului;
- controlul motilităţii voluntare.
4. Fiziologia analizatorului vizual
Analizatorul vizual
Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de aceea
are o mare importanţă fiziologică, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi
culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi tonusului
cortical (atenţia).
Globul ocular – situat în orbită şi format din: 3 tunici (externă, medie, internă) şi
medii refringente.
• Tunica externă este formată din:
*sclerotica (posterior) – opacă, se inseră pe muşchii extrinseci ai globului ocular;
*corneea (anterior) – transparentă.
• Tunica medie (vasculară) este formată din:
*coroida – prezintă mici orificii prin care iese nervul optic;
*corpul ciliar cu muşchi ciliari (fibre musculare netede cu rol în acomodare) şi cu
procese ciliare (aglomerări capilare ce secretă umoarea apoasă) ;
*irisul – diafragmă în faţa anterioară a cristalinului, ce prezintă în mijloc un
orificiu numit pupilă.
Este alcătuit din fibre musculare netede şi are rol de reglare a cantităţii de lumină
ce soseşte la retină.
Fiziologia analizatorului vizual
Tunica internă (retina) este o membrană fotosensibilă cu rol în recepţia şi
transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos.
Retina are 2 regiuni:
vizuală (optică) cu 2 părţi – pata galbenă sau macula luteea şi foveea
centralis);
oarbă (pata oarbă) – locul de ieşire a nervului optic şi de intrare a
arterelor.
În structura retinei există 10 straturi, în care se găsesc 3 feluri de celule
funcţionale, aflate în relaţii sinaptice: celule fotoreceptoare (conuri şi
bastonaşe); celule bipolare; celule multipolare. Restul straturilor sunt formate
din celule de susţinere şi de asociaţie.
Celulele cu bastonaşe sunt celule nervoase modificate (125 mil).
Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă şi se găsesc
în macula luteea. Mai multe celule cu bastonaş fac sinapsă cu o celulă bipolară
şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară.
Celulele cu conuri sunt celule nervoase modificate (6 – 7 milioane).
Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.
Sunt numeroase în macula luteea. În foveea centralis există numai celule cu
conuri. Fiecare celulă cu con din foveea centralis face sinapsă cu o singură
Fiziologia analizatorului vizual
Retina
Fiziologia analizatorului vizual
Analizatorul vizual
Fiziologia analizatorului vizual
Anexele ochiului sunt:
• de mişcare (muşchii extrinseci – striaţi);
• de protecţie (sprîncenele, pleoapele, conjunctiva, aparatul lacrimal).
Aparatul lacrimal
Fiziologia analizatorului vizual
Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea
luminozităţii, formei şi culorii obietelor din lumea înconjurătoare.
Recepţia vizuală se realizează la nivelul ochiului.
Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic, format din trei
sisteme optice: 1) cameră obscură – camera posterioară a globului
ocular; 2) aparatul dioptric al ochiului – un sistem de lentile; 3) o
suprafaţă fotosensibilă – stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din
retină, unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei vizuale.
La fel ca la aparatul fotografic, şi la nivelul ochiului există o
diafragmă variabilă, pupila.
1)Camera obscură – in interiorul globului ocular, razele luminoase
nu se reflectă. Această situaţie se datorează straturilor de celule
pigmentare din structura coroidei şi a retinei.
Fiecare con sau bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice
ale celulelor stratului pigmentar retinian, care conţin melanină, formând
o multitudine de mici camere obscure.
Fiziologia analizatorului vizual
2)Aparatul dioptric ocular este format din: cornee (cu o putere de
refracţie de cca. 40 dioptrii); cristalin (cu o putere de refracţie de cca. 20
dioptrii).
Cristalinul este important deoarece raza lui de curbură poate fi mult
crescută, realizând procesul de acomodare.
Aparatul dioptric al ochiului poate fi considerat ca o singură lentilă
convergentă cu o putere totală de cca. 59 dioptrii şi cu centrul optic la 17
mm în faţa retinei.
Razele paralele ce vin de la infinit (o distanţă mai mare de 6 m) se
vor focaliza la 17 mm în spatele centrului optic, dând pe retină o imagine
reală şi răsturnată.
Acomodarea reprezintă variaţia puterii de refracţie a cristalinului în
raport cu distanţa la care privim un obiect.
Acomodarea se datorează elasticităţii cristalinului, aparatului
suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar.
Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar.
Fiziologia analizatorului vizual
Când ochiul priveşte la distanţă, muşchiul ciliar este relaxat, iar
zonula Zinn tensionată.
Aceasta pune în tensiune cristaloida, comprimând cristalinul.
Ca urmare, raza de curbură a acestuia creşte, iar puterea de
convergenţă scade la valoarea minimă de 20 dioptrii.
Aceasta este acomodarea la distanţă, care permite ochiului emertrop
să vadă clar, fără efortul muşchiului ciliar, obiecte situate la distanţe mai
mari de 6 metri.
Când privim obiecte aflate la o distanţă mai mică de 6 metri,
muşchiul ciliar se contractă şi relaxează zonula lui Zinn, tensiunea din
cristaloid scade, iar datorită elasticităţii, cristalinul se bombează.
Ca urmare, puterea de convergenţă creşte la valoarea sa maximă, de
34 dioptrii.
Cristalinul are o putere totală de acomodare de 14 dioptrii.
Fiziologia analizatorului vizual
Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar un obiect, cu
efort acomodativ maximal, se numeşte punct proxim.
Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar, fără efort de
acomodare, se numeşte punct remotum.
La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm, iar punctul
remotum la 6 m de ochi
Acomodarea este un act reflex, reglat de centrii corticali şi de
coliculii cvadrigemeni superiori, care, prin intermediul nucleului
vegetativ parasimpatic anexat nervului oculomotor din mezencefal,
comandă contracţia muşchiului ciliar.
La reflexul de acomodare vizuală participă şi centrii corticali din
ariile vizuale primare şi asociative, iar la răspunsul efector participă şi
muşchii irisului şi muşchii extrinseci ai globului ocular.
Receptorii acestui reflex sunt 3) celulele fotoreceptoare retiniene.
Fiziologia analizatorului vizual
Acomodarea
Fiziologia analizatorului vizual
Calea aferentă este reprezentată de nervii şi tracturile optice şi
colaterale acestora spre mezencefal.
Centrii sunt situaţi în substanţa reticulară mezencefalică.
Calea eferentă este dublă, simpatică şi parasimpatică.
Eferenţa simpatică are originea în centrii pupilodilatatori din primele
două segmente ale măduvei toracice (neuronii preganglionari), iar neuronii
postganglionari se află în ganglionul cervical superior (simpaticul cervical),
axonii acestora, inervând muşchii netezi intrinseci ai globului ocular.
În funcţie de distanţa la care se află retina faţă de centrul optic, există
trei tipuri de ochi şi anume:
1) ochiul emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului
optic, iar imaginea obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare;
2) ochiul hipermetrop – retina situată la mai puţin de 17 mm de
centrul optic;
3) ochiul miop – retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.
Fiziologia analizatorului vizual
Organul vestibular
Fiziologia analizatorului vestibular
Segmentul intermediar
protoneuronul se găseşte în ganglionul vestibular Scarpa. Axonul
formează ramura vestibulară a nervului cranian VIII.
Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb
(superior, inferior, lateral, medial) unde se găseşte:
deutoneuronul căii vestibulare.
De aici pleacă următoarele fascicule:
*vestibulospinal, spre măduvă (controlează tonusul muscular);
*vestibocerebelos, spre cerebel (controlează echilibrul static şi dinamic);
*vestibulonuclear, spre nucleii nervilor III şi IV din punte (controlează
mişcările globilor oculari cu punct de plecare labirintic);
*vestibulotalamic, spre talamus de unde prin fibrele talamocorticale, se
proiectează pe scoarţa lobului temporal (girul temporal superior).
Segmentul central
Proiecţia corticală al analalizatorului vestibular se află la nivelul
peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal), în vecinătatea ariilor
acustice din girul temporal superior.
7. Fiziologia analizatorului gustativ
Simţul gustului are următoarele roluri: de a informa asupra calităţii alimentelor
introduse în gură; de a declanşa reflexe secretorii digestive. Pentru a putea fi gustate,
substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în salivă (sapide).
Segmentul periferic
Receptorii gustativi (chemoreceptori) sunt situaţi în mugurii gustativi de pe
suprafaţa limbii, în mucoasa palatină, amigdaliană, epiglotică şi în esofagul proximal.
7. Fiziologia analizatorului gustativ
Analizatorul gustativ
Mugurele gustativ este format din: celule de susţinere; celule senzoriale gustative.
Celulele senzoriale au la polul aplical câte un microvil (cil) ce pătrund prin porul
gustativ al mugurelui şi ajung în cavitatea bucală.
Microvilii reprezintă suprafaţa receptoare pentru gust.
La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc terminaţiile nervoase ale următorilor
nervi cranieni:
- facial (recepţionează stimulii de la corpul limbii);
- glosofaringian (recepţionează stimulii de la rădăcina limbii);
- vag (recepţionează stimulii din regiunea situată între rădăcina limbii şi epiglotă).
Din punct de vedere practic, pentru analiza gustului, calităţile de percepţie ale
gustului au fost împărţite în patru categorii generale, numite senzaţii gustative primare,
acestea fiind acru, sărat, dulce şi amar.
Localizarea mugurilor gustativi în anumite zone speciale prezintă o importanţă
mare pentru formarea senzaţiilor gustative primare.
Gusturile sărat şi dulce sunt percepute în principal la vârful limbii, gustul acru pe
cele două părţi laterale, iar gustul amar la baza limbii şi pe palatul moale.
Fiziologia analizatorului gustativ
Segmentul intermediar
protoneuronul căii gustative se află în cazul: nervului facial, la nivelul
ganglionului geniculat superior; nervilor glosofaringian şi vag, la nivelul
ganglionului geniculat inferior. Axonul protoneuronului ajunge la nivelul
nucleului salivar din bulb unde se află:
deutoneuronul căii gustative al carui axonul formează tractusul salivar
al trunchiului cerebral şi ajunge la talamus, unde se află:
al treilea neuron al căii gustative. Axonii neuronilor talamici se
proiectează în porţiunea inferioară a girului postcentral din cortex.
Segmentul central
Proiecţia corticală a căii gustative se găseşte în porţiunea inferioară a
girului postcentral din cortex, în apropierea ariei de proiecţie senzitivă so-
matică a limbii.
În trunchiul cerebral se integrează reflexele gustative. Un număr mare de
impulsuri este transmis în interiorul trunchiului cerebral, de la nivelul tractului
solitar către nucleii salivatori superiori şi inferiori.
De aici, impulsurile efectorii pleacă spre glandele salivare submandibulare,
sublinguale şi parotide, pentru a ajuta la controlul salivaţiei în timpul ingestiei
alimentelor.
Fiziologia analizatorului gustativ
8. Fiziologia analizatorului olfactiv
Analizatorul olfactiv
Olfacţia (simţul mirosului), are rolul de a depista prezenţa în aer a
unor substanţe mirositoare (odorizante).
Împreună cu simţul gustului are rolul de a participa la aprecierea
calităţii alimentelor şi la declanşarea secreţiilor digestive.
Segmentul periferic
Receptorii olfactivi (chemoreceptori) se găsesc în mucoasa nazală,
într-o zonă specială numită mucoasă olfactivă.
Epiteliul mucoasei olfactive este format din: celule de susţinere;
celule bazale; celule senzitive bipolare.
Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp şi receptorul şi
protoneuronul căii ofactive. Dendritele pleacă de la polul apical şi se
termină cu o veziculă (buton olfactiv) prevăzut cu cili.
Cilii olfactivi măresc suprafaţa receptoare a veziculelor şi sunt
adevărate traductoare fizicochimice cu rol în codificarea mesajului
olfactiv. Membranele cililor conţin un număr mare de molecule proteice,
de care se leagă substanţele odorizante
8. Fiziologia analizatorului olfactiv
Analizatorul olfactiv
Fiziologia analizatorului olfactiv
Segmentul intermediar
Axonul protoneuronilor pleacă de la polul bazal al celulelor bipolare, se
înmănunchează formând nervii olfactivi, care străbat lama ciuruită a etmoidului
şi se termină în bulbul olfactiv unde fac sinapsă cu neuronii mitrali multipolari,
care reprezintă deutoneuronul căii olfactive. Axonii formează tractusul olfactiv
care intră în creier la joncţiunea dintre mezencefal şi encefal.
Tractusul olfactiv se divide în 2 căi: una trece medial şi ajunge în aria
olfactivă medială; alta trece lateral şi ajunge în aria olfactivă laterală.
Segmentul central
Arhicortexul olfactiv este reprezentat de aria olfactivă medială (sistemul
limbic). Paleocortexul olfactiv este reprezentat de aria olfactivă laterală.
Neocortexul olfactiv a fost descoperit în talamus şi ajută la analiza conştientă a
mirosului.
La om, există un număr de peste 50 mirosuri primare (fundamentale) din a
căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de
senzaţii olfactive. Dintre acestea, s-a constatat că există doar 7 clase de agenţi
stimulanţi olfactivi preferenţiali care excită celulele olfactive: camfor, mosc,
floral, mentolat, eteric, pătrunzător (usturoiat), putrid.