Copiii mei, profesorii mei, încă nu știu.

E clar că vreau să fiu ca ei,

Greu ar mai fi liceul pentru mine dacă nu ar fi așa cum este. Aici se înglobează tot, de la impozanta
clădire care mie-mi dă un impuls de a învăța mai mult de fiecare dată, cu rezultatul unei trepte urcate
spre auto-depășire continuă, căci capul scării încă nu se vede, până la ,,conițele’’-mi dragi.

Profesorii (poate că golit de sentiment sună când spun doar atât, ,,profesorii’’, dar pentru mine e
cuvântul central din refrenul cântecului pe care de-a lungul și de-a latul vieții aș vrea să-l pun pe
portativ, care de altfel îmi creează piele de găină la fel ca piesele corale...și aici mă izbesc
de ,,profesorul’’ de muzică liniară, PĂRINTELE Gianin, care m-a îndoctrinat în ăst domeniu) pentru
mine sunt copiii pe care aș vrea să-i am. Nebunește mai sună, poate și denigrator și implor iertată să-
mi fie această reliefare a gândirii, dar, pentru mine, îmbrățișează conotație sentimentală de cel mai
înalt nivel. Părinții (biologici, psihici, spirituali) , de cele mai multe ori, vor ca pe noi, ale lor proiecții,
să ne privească prin binoclul norilor, filtrul alb, plin de puritate. Greu ne este că nu ne pot vedea ,,ca
de la egal la egal’’, urcând atât de mult până în punctul neajungerii la o sclipire de vedere, astfel se
ajunge la suferință.

Eu din fire sunt emotiv, așa că singura scăpare de o suferință chinuitoare este ca pe orice persoană să
o văd ca pe un copil de-ai mei, așa ajung să o fixez bine în minte și la despărțire să fiu capabil să
zâmbesc la venirea lor, a fiecăruia, în prim-planul gândirii mele.

,,Săptămâna verde’’, portalul care m-a transferat în lumea plină de copii, unde copii mari, Părinții-
profesori, au fost în egală măsură beneficiari de drepturi și îndatoriri dezlipite de maturitate, ,,grija
zilei de mâine’’, a avut rezultat fizic și spiritual. Datorită copiilor care și-au luat angajamentul drept
bagaj de mână, clasa păstorită direct (de către părintele diriginte) și indirect (de părintele director) au
transpus dibăcii înfățișate și tainice. Începând cu prima dintre zile, ne-a dus (pot spune strategic) în
parcela de glie din fața ,,laboratorului’’ de formare a bărbăției creștinești, spre a rezona, într-o
unitate fizică, delimitată de exterior prin garduri, pura bunăvoință de colaborare. ,,Bucurați-vă și vă
veșeliți, căci plata voastră multă este în Ceruri’’ zice un dicton creștinesc (verset) din Sfânta
evanghelie după Matei, la capitolul 5 și asta am făcut. Plata, se pare, a venit chiar a 2a zi, când am
reunit slava spre Dumnezeu prin buna-nțelegere dintre noi. Pe parcurs a mai venit un membru, luat
de la sediul creștinătății contemporan-naționale, ,, Dealul Patriarhiei’’.

Prin fizic se ajunge la psihic. Cu cât am avut o ,,privare de libertate’’ la mănăstirea Turnu, cu atât am
atins cu adevărat, toți într-o singură trăire, interiorul autentic, intermediarul dintre trup și
Dumnezeu. La Caraiman este alt aspect misionar pus în joc, dată fiind, ca prim aspect, așezarea
geografică. Modernitatea cu care ne-am delectat ne era semn de întoarcere către viața de zi cu zi. Nu
neg faptul că totuși Caraimanul ca mănăstire are acel aer părintesc, legat de misionaritate. Unii, ca
mine chiar, sunt claustrofobi. Cred că este un cvasipăcat să nu poți trăi o smerenie deplină, aplicată
cu fermitate, dar, cel puțin de mine, e asumată. Spre surpriunderea mea, și ,,Turnu Mănăstiresc’’ mi-
a intrat la adorare. S-au închegat prieteniile...și nu o spun metaforic. Un lucru care pe mine m-a
măgulit, mi-a slăbit fermitatea și a lăsat inima să se hrănească doar cu bunătate a fost momentul în
care colegul meu, Bentea, trecând pe lângă al meu pat care mă găzduia, văzând că-s dezvelit, mi a
smuls pătura de pe mine și m-a învelit zdravăn!
Surpriză mi-a fost când am observat că Părintele Director a rămas ferm în copilărie. Ne-a vorbit ca de
la egal la egal, mai să fiu invidios că a știut să se bucure mai ceva decât noi și avea un spitit mai bine
dezvoltat în ale prețuirii.

Prin cei doi părinți prefigurați am observat sensurile termenului purtat. Nu e ușor să fii părinte, nici
părinte, nici părinte, niiici, ghiciți ce? Părintee!!! Primul se referă la fizic, prin rodirea sâmburelui
palpabil în pântece femeiesc se ajunge la dobândirea calității de tată și mamă. Al doilea este strâns
legat de primul: profesor. E greu să mulțumești 2 echipe de fotbal după numărul membrilor dintr-o
clasă, dar imposibil pentru mine înseamnă posibil pentru tactica pedagogică întruchipată (părinții
profesori din tot seminarul, pot spune) în cel mai blând posibil. Termenul trei după ordine se referă la
vocație. Să fii părinte combină sensurile celorlalte două explicații de dinainte, pe care le duce
respectivul la extrem, apoi încheagă cu spirit creștinesc totul. Ultimul este baza, copilăria.

După această expediție de plantare în sinele meu a religiozității ajung să-mi dau seama că vreau să fiu
permanent capul și pajura monedei, ,,bază națională’’ la fel ca o monedă, dar doar că în cele ale
credinței noastre.

Cu maaari emoții, am reușit să rostesc, la finalul verzității, fiecare cuvânt clar, spre a se înțelege
mesajul din următoarea plămădeală de cuvinte:

Dragi colegi, mult-stimați membrii ai consiliului administrativ- supraveghetoresc, unde se înglobează

toți,chiar de la domn șofer* la părintele-director,

HRISTOS A ÎNVIAT!

Salutul acesta creștin este,pentru mine,legat de roșeala ouălor,dar și de natură. Se combina rosu cu
verde și aparem noi ca oameni sfințiți de jertfa supremă în context primăvăresc,când toate învie.

Jertfa prefigurată a corpului profesoral pentru ca din noi să scoată esența pură a nucleului ortodox s-
a transpus în aceste zile de inverzire spirituală mai mult ca oricând,grație prezenței părintelui
director. Deși în alte pelerinaje a fost prezent cu gânduri bune,acum s a atins deplinătatea.

Eu personal nu neg ca mi a făcut placere sa ma inverzesc și fizic, în prima dintre zilele din săptămâna
verde,în curtea vechiului seminar. înverzirea spirituală mi-a limpezit și viziunea despre viitor,foarte
importanta,decisiva pentru traiul meu și al celor din jur. Laboratorul meu, al nostru de formare a fost
mediul ambiant, din orice colțișor din RAI tipic ROMÂNESC.

Clar e ca vreau sa fiu un copil printre copii,asemenea dumneavoastră preacucernicilor părinți

profesori.

Îl slăvim pe Dumnezeu,ca nu degeaba lucrează spre binele nostru,tot cu noi,oameni.

*chiar și domnul șofer e ca un copil pentru mine, coborându-se la mintea noastră. Când totul e bine,
cineva dacă pătrunde în interior aduce și mai mult bine