Cu mulțumire deplină părintelui Diriginte, către eul meu rămas acasă scriu acestea, în urma

CĂ0ĂTORIEI MISIONARE PE TIMP DE 21 ÎN SECOLE

Bogdaproste,Doamne,pentru tot!

Nu degeaba o spun. Am motive întemeiate să o spun. Am spus-o, o spun și o voi spune!

Cum să nu iubești ceea ce se află în jur, dacă vezi că te valorifică? Ești om și trebuie să simți atât bine,
cât și rău. Fără un bun, răul nu e distins, așa cum un bun nu este apreciat dacă nu e în comparație cu
opoziția. Și moralitatea se joacă în mintea omului,influențată de rutină, spre a cataloga mediul
ambiant. Ce e bun pentru mine, e rău pentru tine, dar la Dumnezeu, în spirit creștinesc, toți avem
egalitate și șansă de mântuire, chiar în al 13-lea ceas.

Ia te uită, tatăl nostru, a zeci de generații, acum noi aflându-ne sub oblăduirea directă a dumnealui,
își afirmă iar didactica paternă. Nu degeaba este părinte, în ambele sensuri sociale, care și-au dat
mâna în cel mai pozitiv mod. Împărtășește o energie demnă de invidiat. Este în ton cu evoluția
societății, dar o filtrează, păstrând-o pură. Noi, elevii, ne aflăm la sfertul sfertului performanței
părintelui, dar nu din cauza lipsei de experiență, ci din lipsa de devotament, care afectează din ce în
ce mai deplin proporțional generațiile următoare.

,,Răul’’ și ,,binele’’ și au dat mâna și în Postul Mare pentru mine. Nu în orice perioadă, orice zi, ci în
zilele Pelerinajului Bucuriei adus de Școala Altfel, prin asumarea Părintelui demn de adorare.

De dimineață plec. Ies pe ușă în minutul gândit cu o seară înainte,dar ce să se mai vadă? Am pierdut
autobuzul care a trecut mai devreme în acea dimineață. Hopa...e un semn... ,,mă fac de râs, gata,
părintele mă ceartă că întârzii.’’. am luat-o la galop, ce să mai! Nu mai aveam cale de mijloc. Îmi asum
incapacitatea,merg cu Dumnezeu înainte și asta e! Dumnezeu nu doarme niciodata! Sau, cel puțin nu
a uitat și de umila lui creație, care acum își varsă drama teoriei întâmplării vieții, astfel, cu mintea
focusată pe Rugăciunea Minții, am ajuns cu 5 minute mai devreme de plecare. ,,S-a dat ceasul înapoi
în favoarea mea sau Dumnezeu m-a făcut să plutesc, să nu simt greutatea suplimentară’’. Cu
siguranță, orice a fost să lucreze, mâna lui Dumnezeu a fost coordonatoarea ,,sorții’’ mele bune.

Sunt iubit de Dumnezeu! Faptul că la ora 7 și câteva minute noi, ,,copiii’’, am luat în fir a păr drumul
prin Raiul ăsta din Dacia în care ne aflăm noi ca oameni, după cum chiar tatăl nostru susține , m-a
determinat să cred asta. Urmează răul din ecuație, doar aparent, dar care m-a moleșit: stomacul cu
durerea lui îmbolditoare. Am mai încercat eu să cânt, să discut, dar stomacul mă atenționa că sunt
om, că binele nu poate fi reliefat fără un rău. Cu chiu, cu vai, am activat spiritul autodidact și am
rezistat. Am pus în balanță suferința mea și bucuria comună, care s-ar fi putut destrăma dacă ai mei
frați întru Hristos m-ar fi văzut suferindă și partea luminată m-a învăluit cu totul.

Fiecare loc a fost un rai, pe care ansamblul omenesc l-a făcut din ce a avut. În ROMÂNIA, orice loc
poartă caracterul ,,raistic’’. Noi, românii, din generație în generație, suferim mai mult din cauza
evoluției. Ne pierdem caracterul etnologic,presărat cu particulatritate. Problema este că acapără
toată societatea, formând o unitate monotonă. Suntem umbriți de nourul negru al tehnologiei pe
care, din lipsa experienței, nu știm să o gestionăm corespunzător, în așa fel încât să ne dezvolte.
Surprinderea pentru mine a fost când am descoperit o bucățică de istorie, menținută încă vie pe
acest pământ Sfânt. Biserica este conservatoarea trecutului nostru, pe toate palierele. Slavă
Domnului, răul care m-a tulburat, durerea de stomac care probabil a apărut ca o încercare de călire a
stăpânirii de sine, nu m-a reținut din a putea gusta vizual și auditiv din tezaurele venerabile. Pentru
mine unul, Mănăstirea Bujoreri e ,,giugiucul’’ peste care aveam nevoie să dau. Cuviosul Călugăr care
ne-a satisfăcut necesitatea cunoașterii în detaliu a conceptului ce o unifica, prin talentul oratoric
deținut de sinele dumisale m-a deconectat de realitate. Am rămas și acum, la o săptămână, pătruns
de farmecul, dragostea, naturalețea cu care a prezentat istoricul. Clar este, mai ales acum, pentru
mine că Dumnezeu lucrează prin oameni. Îmi imaginam atât discursul scris pe foaie, unde, din
observarea mea, respecta intocmai regulile literar-literale, cât și pe mine, aflat în fața faptului
descris. Stăteam și vorbeam cu sinele meu...și mă gândeam la faptul că măcar pe jumătate să devin
priceput în tainele exprimării în public. Viitoarea carieră pe care o doresc, cea de profesor, solicită
dibăcie de adaptare, șugubețeală în discursul adaptat, o permanentă stare de bine. Celș puțin asta
am, observat în părinții școlii. Eu, în fiecare profesor, văd câte o parte fie din mama, fie din tata care,
unite toate diviziunile, formează corpul profesoral sau părintele cu drepturi depline asupra mea.

Șirul labnoratoarelor de păstrare a autenticei culturi poate continua, chiar muult și cu folos. Moldova,
din câte am avut ocazia să descopăr până acum, e cea mai vrednică de cinstire pentru menținerea pe
linia de plutire a bazelor teoretice și practice, pe care le dispune tuturora cu dragoste de descrețire a
frunții prin respectarea caracterului omenesc, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, prin chipul
Lui plantat în fiecare dintre noi.

Mare tare mai este Dumezeu! Îmi îndrăgesc soarta! Fără Dumezeu, nu eram aici. Fără Dumnezeu, nu
ajungeam să știu care mi-e rostul în lume. Fără Dumnezeu nu aveam ocazia să mă dezvolt încă de pe
acum în domeniul pe care încerc să-l respect după teorie, cât îmi permite intelectul, iar în practică,
prin tot ceea ce știu că nu aduce decât venerare. În fața lui Dumnezeu, care a acționat în stabilitatea
mea emoțional-științifică, au fost plasate ,,hologramele’’ Lui: Mama care, dacă nu menținea
fermitatea hotărârii de a învăța să devin urmaș la apostolatul pe făgaș buzoian, cedând insistențelor
de a mă înscrie la profil uman, la filologie, simțea regretul meu ulterior și Părintele Diriginte, tatăl
școlar de care aveam nevoie. Implicarea dumnealui m-a făcut să conștientizez că plecarea mea din
liceu este nejustificată. Omul trece prin urcuș și coborâș peste toate acțiunile vieții. Aici, la seminar,
am învățat că experiența se câștigă prin relațiile umane, nu prin note, care ajunsese să mă doboare
puternic sub nivelul liniei de plutire. Părintele mi-a făcut, fără să știe, pe plac, a acționat spre
beneficiul meu. Aveam nevoie de apropierea cu colegii pe care-i îndrăgesc, deși nu rezonăm
întocmai. Eu sunt varianta mai tânără a unui nene șucar, dar care are aspirații înalte, inadaptat la
toate curentitățile sociale. Un folclorist amator.. Totuși sper ca noi, colectivul clasei, sa nu uităm de
acțiunea tatălui de a ne face să ne acceptăm unul pe celălalt, întărind spiritul lui Hristos!

Sărut-mâna tată, părinte, Părinte-Diriginte!