C aracterizarea unui personaj principal din ,,Moara cu noroc’’, scrisă de Ioan Slavici

Evoluția literaturii surprinde o nouă abordare a temelor operelor, adaptată la curentul scriptuirii,
unde personajul principal are implicare directă în iconografierea mentalității autorului.

,,Moara cu noroc’’ este, după structură, nuvelă, întrucât prin dimensiunea medie care valorifică
fiecare sforțare a oamenilor transfigurați artistic se dovedește caracterul de laborator, necesar în
dezvoltarea subiectului. Ioan Slavici, prin publicarea în ,,Novele din popor’’, din 1881, a operei sale,
datorită lui Ghiță, proiecția sa în aceasta, își revarsă viziunea proprie în mod indirect, colectată din
mediul ambiant .

Prezența lui în decursul singurului fir narativ determină o analiză detaliată care-i dă caracter de
apelativ intermediar prin care observarea subiectivă a scriitorului se ampretează în creație, prin
tipicitatea genului epic.

Sub aspect social, se portretizează căpătâiul unei familii, soțul, aflat pe prima treaptă, cu tendință de
evoluție, în aspectul conjugal. Ca tată a doi copii, dorința părintească de a i se aduce o trecere
pozitivă de la o treaptă de venit la alta, îl determină să-și întreacă sinele, astfel, de la simplul cizmar
ajunge cârciumar. Norocul constă în suplimentarea avuțiilor, care dezvoltă și armonia familială, până
la un anumit punct. Nevoința, necesitatea alierii cu partea întunecată a moralității, Lică sămădăul,
trage către tristo-monotonie firea diversificată prin afectivitate a ,,suferindului’’. Prin particularitățile
deținute, sub umbra relațiilor umane, se ajunge la influențarea mentalității, grație firii analitice.

Analiza psihologică scoate în evidență firea supragânditoare, acaparată de orgoliul care îi schimbă pe
parcurs efectul către punctul spre care năzuiește. Discuția cu soacra, prima scenă din operă, deschide
ochiul cititorului care, dacă pune în relație cu restul firului întâmplarea, va observa o limpede
mentalitate , exprimată cu patos, plasată în exterior într-un mod dur. Ofensa pe care o simțea din
partea ,,mamei prin alianță’’ a fost răsplătită în tăioasă implicare de clarificare, presărată cu ironie.

Până la deznodământ se suferă o serie de schimbări. Fluctuația personajelor care acționează sub
diferite manifestări, spre țintirea scopurilor, face ca Ghiță, implicatul principal, omul de legătură din
care izvorăște succesul, speranța tuturora, să se lase condus de insistența cea mai puternică, a lui
Lică, deși e conștient de destrămarea intelectuală la care era supus. Chiar și când se afla sub
jurisdicția morală a sămădăului, n-a renunțat să lupte, ducând cu sinele o luptă care să îl scoată din
robie.

Moralitatea îi este reprezentată de susținerea pe planul de activiate a tuturor cadrelor în care își
valorifica tipologia. Impulsul dat de avuție produce transformarea necesară dezvoltării, dar
influențele exterioare schimbă direcția planului. De la momentul de maximă intensitate din viața
protagonistului se aplică, spre o aprofundare a înțelegerii acțiunilor și a modului de gestionare,
omnisciența naratorului. Negura care l-a învăluit pe cel analizat avea neclintire în puterea deținută.
Prin Ghiță,obligat de conjunctura în care a fost plasat, Lică și-a satisfăcut realizarea pazei necesare,
cerută de îndatorirea deținută. Până în final, autodepășirea aduce deznodământul care valorifică
firea curentului literar, unde fiecare este răsplătit în aceeași măsură în care a cugetat în spirit pozitiv
acțiunile. Deși ultima scenă a operei prezintă și moartea lui, totuși, este sprijin de pedepsire a celui
incorect, răul necesar care l-a determinat să cultive lupta interioară, spre succes în lupta exterioară.
Opera slaviciană pornește cu personaje legate între ele prin elemente generale. Numele personajului
dat este comun în vistieria literară a autorului, dar particularizarea ține de implicarea în diferitele
teme, unde viziunea de inspirație este diferită, de asemenea, și caracterul, răsărit din dorința
scriitorului de a-și exprima părerea. Raportat la norocul de la moară, Ghiță scoate, în momentele
crâncene, la iveală modul său de a se adapta, în funcție de puterea deținută. Inițial, după
familiarizarea ireversibilă cu sămădăul, care i-a produs tulburare, l-a luat prin surprindere, ajunge
moleșit de putere. Printre altele, scena în care Lică își impune puterea, amenință decăderea totală a
deja-afectatului, dacă nu se supune dorinței sale de a i se da bani cu împrumut din strânsoarea
realizată, este sugestivă pentru creionarea cugetării limpezi, împletită cu deținerea capacităților
necesare depășirii stării inițiale, umbrită totuși de influența demoralizatoare a forțosului. Până la
final, unde se observă stabilitatea psihică a celui acaparat, lupta interioară dezvoltă spirit războinic.
Plasarea în context favoravbil, prin căpătarea încrederii în sine, duce la stabilirea liniștii exterioare,
din conducerea celei interioare. Această armonizare implică pedepsirea tuturor perturbatorilor,
astfel soția sa, Lică, dar și el suferă exterminare de pe planul real, palpabil.

Tehnica oglinzilor paralele valorifică relațiile sociale în care deducerea celor din jur stă ca bază de
caracterizare directă a personajului. Spiritul feminizat observat de soție, care o deranjează, ajunge să-
i fie reproșat soțului. Asta nu-l oprește să-și ducă la capăt impunerea sinelui de a lupta de unul singur,
fără să dea semn de decădere totală, ruinare permanentă. Lică, în mod indirect, îl vede ca pe unealtă
de realizare a activităților de toate zilele, astfel aplică firea de superior-inferior. Acțiunile în care își
dezvoltă capacitățile de autodepășire stau la baza caracterizării indirecte. Conflictul mult menționat
este rezultatul observării și adaptării la nevoințele sinelui,de unde și cei din jur câștigă. Răstălmăcirea
armoniei este serul care dezvoltă, sub climatul acțiunilor, firea corectitudinii. Se pleacă de la
particular la general, de la multitudinea ideilor gândirii, la selectarea celei mai sugestive pentru
sproijinirea în rezolvarea problemei în care se afla.

Realismul, nu numai prin impunerea moralității, unde fiecare primește ceea ce merită, sub cununa
propriilor acțiuni, își impune prezența, ci și prin încadrarea celui analizat în împrejurări tipice, el ca
personaj tipic. Verosimilitatea purtată, împletită cu caracterul curentului, a creat ca necesar pe Ghiță
cu particularitățile sale, spre a se iconografia, în realizarea unității literare a operei, așezată în
context, pe baza schemei specie genului, fuziunea dezvoltării literal-artistice. Cele mai sus prezentate
despre apelativ au rolul de a basoreliefa un personaj realist, care a întrunit în operă atât trăsături
generale, cât și cele specifice temei, prin care s-a putut stabili unicitatea.