Software-ul sistemelor informaţionale

Oricât de sofisticate ar fi calculatoarele din punct de vedere tehnic

(hardware), ele ar fi absolut inutile în absenţa software-ului şi nicidecum
atât de populare dacă software-ul n-ar fi extrem de util sau interesant
pentru utilizatori.
Software-ul este reprezentat de programe. În general, un program
este un ansamblu complet de instrucţiuni ce rezolvă integral o problemă.
Mai multe programe care îşi coordonează activitatea pentru a rezolva o
problemă complexă constituie un pachet de programe (sau suită de
aplicaţii), cum este de exemplu Microsoft Office.
Unele programe încap pe un singur disc CD-ROM, altele pot
necesita mai multe discuri. Mai nou, majoritatea programelor sunt
distribuite pe Internet, putând fi achiziţionate online.

CLASIFICAREA SOFTWARE-ULUI

Calculatoarele utilizează două tipuri de software: software de sistem

şi software de aplicaţie.
Software-ul de sistem este cel care asigură funcţionarea
calculatorului şi exploatarea resurselor sale logice şi fizice.
Software-ul de sistem cuprinde:
 sistemele de operare;
 driverele de dispozitiv;
 programele utilitare;
 programele de traducere (compilatoare şi interpretere).
Software-ul de aplicaţie se constituie din diverse aplicaţii
proiectate pentru a rezolva probleme specifice utilizatorilor. Ne referim
aici atât la instrumentele software specializate (procesoare de texte,
programe de calcul tabelar, de grafică etc.), cât şi aplicaţiile din firme,
proiectate pentru a automatiza ori sprijini activitatea dintr-un domeniu
anume (contabilitate, salarizare, gestiune financiară, pentru a enumera
doar câteva aplicaţii din domeniul de business).
 SISTEME DE OPERARE

Definire şi funcţii
Sistemul de operare (SO) reprezintă ansamblul de programe care
asigură utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de
calcul. El are rolul de a gestiona funcţionarea componentelor hardware
ale sistemului de calcul, de a coordona şi controla execuţia programelor
şi de a permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul.
Pe scurt, sistemul de operare este componenta software care
coordonează şi supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi
asigură comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul.
Datorită volumului său mare, SO nu poate fi păstrat în întregime în
memoria calculatorului. El se păstrează pe un suport de stocare, de obicei
hard-discul, de unde este încărcat în memoria sistemului la pornirea
calculatorului, în cadrul procesului denumit boot.
Dialogul utilizator-calculator se realiza iniţial prin intermediul
unor linii de comandă ce folosesc comenzi definite strict printr-un limbaj
de comandă specific SO. Actualmente, dialogul este interactiv, într-o
interfaţă grafică utilizator (GUI – Graphical User Interface). GUI au
marcat victoria elementelor grafice asupra interfeţei cu linie de comandă;
ele se bazează se principiul WIMP, un acronim al principalelor elemente
din interfaţa grafică: Windows (ferestre), Icons (pictograme), Mouse,
Pull-down menus (meniuri derulante). Acest tip de interfaţă a fost realizat
prima dată de firma XEROX la Centrul de cercetare Palo Alto, California.
Deşi s-ar putea crede altfel, nu Microsoft a avut prima implementare de
WIMP, ci Apple Computers. Ideea a fost preluată de Steve Jobs şi
aplicată la calculatoarele LISA şi apoi la MacIntosh. Principiul de bază
constă în stabilirea unui dialog om-calculator prin intermediul obiectelor
afişate în fereastra activă. Fiecare obiect are asociate comenzi care pot fi
apelate cu ajutorul mouse-ului.
 Clasificarea sistemelor de operare

După configuraţia hardware deservită, sistemele de operare sunt

specifice tipului de calculator pe care rulează. Evident că structura unui
SO este influenţată de structura sistemului de calcul. Un sistem de calcul
puternic (mainframe sau server) ce realizează prelucrări complexe are
nevoie de un sistem de operare la fel de puternic, capabil să asigure o
bună coordonare a activităţii sistemului de calcul şi o gestionare optimă a
resurselor acestuia. Astfel, întâlnim următoarele tipuri de SO:
 sisteme de operare pentru microcalculatoare (PC-uri):
 sunt interactive, multiuser şi multitasking;

 orientate pentru lucrul cu mai mulţi utilizatori;

 exemple: Windows, Linux;

 sisteme de operare pentru calculatoare mari (mainframe, server):

 sunt seriale sau interactive, multitasking;

 gestionează un număr mare de echipamente periferice;

 deservesc un număr mare de computere şi utilizatori conectaţi;

 sunt orientate pentru prelucrări complexe şi volume mari de date;

 sunt orientate pentru lucrul cu multe terminale;

 exemple: Unix, AIX;

 sisteme de operare pentru dispozitive mobile (tablete, e-readere,

SmartPhone) care:
 sunt puternic interactive, cu un limbaj de comandă accesibil sau cu

interfaţă grafică utilizator;

 unele sunt monouser şi multitasking;

 uşor configurabile, cu proceduri automate de încărcare sau instalare;

 ocupă un spaţiu redus în memoria internă;

 au funcţia de gestionare a informaţiei dezvoltată în direcţia

manevrării unui număr mare de fişiere de dimensiuni mici;

 exemple: Android, iOS 9.2, Blackberry 10.3.
Each version of Android since 1.5 has been developed with a specific codename.
These codenames are chosen alphabetically, and have thus far all been
dessert items (or, generically, sweet/sugary foods).
1. Android 1.0 - September 2008
2. Cupcake: Android 1.5
3. Donut: Android 1.6
4. Éclair:
Android 2.0
Android 2.1
5. Froyo: (short for "frozen yogurt") Android 2.2
6. Gingerbread: Android 2.3
7. Honeycomb:
Android 3.0
Android 3.1
Android 3.2
8. Ice Cream Sandwich: Android 4.0
9. Jelly Bean:
Android 4.1
Android 4.2
Android 4.3
10. Kit Kat: Android 4.4
11. Lollipop:
Android 5.0
Android 5.1
12. Marshmallow: Android 6.0
13. Nougat: Android 7.0
14. Oreo: Android 8.0
15. Pie: Android 9
16. Android 10 – September 2019 (codenamed Android Q during development)
17. Android 11 - September 2020 (internally codenamed Red Velvet Cake)
18. Android 12 - October 2021 / (internally codenamed Snow Cone)
19. Android 13 - August 2022 / (internally codenamed Tiramisu)
În prezent se constată tendinţa de apropiere a performanţelor
microcalculatoarelor de cele ale calculatoarelor superioare lor, în paralel
cu tendinţa de apropiere a performanţelor sistemelor de operare pentru
sisteme de calcul mari de cele ale sistemelor de operare pentru mini sau
microcalculatoare.
Din punct de vedere al execuţiei proceselor, clasificarea are în
vedere utilizarea resurselor sistemului de calcul: unele sisteme de operare
pot gestiona execuţia simultană a mai multor procese, altele nu. După
acest criteriu, sistemele de operare pot fi:
 SO monotasking, care nu asigură execuţia concurentă şi nici
partajarea resurselor între mai multe procese. Sub controlul unui
sistem de operare monotasking, la un moment dat, în sistemul de
calcul se poate executa un singur program. Acesta rămâne activ
din momentul lansării lui în execuţie şi până la terminarea lui
completă. Cât timp este în execuţie, programul are acces la toate
resursele sistemului de calcul. Exemplu: MS-DOS.
 SO multitasking, care asigură execuţia concurentă a mai multor
procese care există concomitent în sistem. Exemplu: sistemele de
operare Windows, Unix.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al accesului utilizatorilor
la sistem, se deosebesc:
 SO monouser, când comunicarea cu sistemul de calcul este
posibilă, la un moment dat, numai pentru un singur utilizator,
prin intermediul terminalului (exemplu: MS-DOS);
 SO multiuser, când sistemul de operare poate gestiona
comunicarea concomitentă cu mai mulţi utilizatori, conectaţi la
sistemul de calcul prin intermediul echipamentelor terminale de
intrare/ieşire (exemplu: Unix).
 3.3. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS
Windows este cel mai răspândit sistem de operare pentru
microcalculatoare. Cu licenţă sau "de la prieteni", el asigură funcţionarea
a miliarde de PC-uri în lume (circa 90% cota de piaţă).
Câteva repede din evoluţia Windows
1985 – Windows 1.01
1987 – Windows 2.02
1990 – Windows 3.0
1992 – Windows 3.1
1994 – Windows NT 3.1
1994 – Windows NT 3.5
1995 – Windows 95
1996 – Windows NT 4.0
1998 – Windows 98
1999 – Windows NT 5.0
2000 – Windows Me
2001 – Windows XP
2007 – Windows Vista
2009 – Windows 7
2012 – Windows 8
2015 – Windows 10
2021 – Windows 11
Microsoft a făcut un pas uriaş înainte cu Windows 95. El a avut
caracteristici noi faţă de versiunile anterioare, fiind caracterizat prin
stabilitate, viteză şi comportament mai bun în reţea. În plus, păstrează
compatibilitatea majorităţii programelor vechi pentru MS-DOS şi
Windows 3.1, putând rula sub Windows 95 fără nici o problemă.
Microsoft Windows 95 este cu adevărat un sistem de operare,
deoarece nu are nevoie de o versiune de MS-DOS peste care să se instaleze
şi să se execute. Menţionăm că Microsoft a introdus butonul start odată cu
Windows 95.
Prin introducerea unui nou sistem de fişiere (FAT), numele de
fişierelor nu a mai fost limitate la 8 caractere plus 3 caractere extensia,
putându-se utiliza nume de fişiere formate din maximum 255 de
caractere.
 Organizarea datelor pe suport în Windows

Cele mai utilizate suporturi de stocare fiind hard-discurile, ne vom

referi în special la acestea. Pentru a putea stoca date, hard-discurile
trebuie supuse unor operaţii premergătoare: partiţionarea şi formatarea.
Aceste operaţiuni cad în sarcina SO.
Partiţionarea reprezintă împărţirea unui disc în mai multe discuri
logice denumite partiţii.
Partiţiile în Windows pot fi: primare şi extinse. Pe un hard-disc
poate fi creată în general o singură partiţie primară, care poate ocupa tot
discul sau doar o parte, situaţie în care se pot crea şi una sau mai multe
partiţii extinse. În cadrul partiţiei primare se poate defini un singur disc
logic, de obicei apelat cu litera C. Aceasta este partiţia de pe care se
încarcă sistemul de operare şi trebuie să fie partiţie activă. Pe partiţiile
extinse se pot defini mai multe discuri logice notate în ordine cu: D, E,
F… . Literele A şi B sunt rezervate pentru una sau două unităţi floppy.
Formatarea unui disc necesită două etape:
 formatarea fizică, numită uneori şi formatarea de nivel jos,
constă în crearea sectoarelor fizice pe disc. Sectoarele sunt
create, completate cu mărcile de adresă (care sunt folosite pentru
identificare) şi cu porţiunea de date. Toate hard-discurile
comercializate actualmente sunt formatate fizic.
 formatarea logică reprezintă adaptarea discului la cerinţele
sistemului de operare. Dacă o partiţie logică este formatat pentru
Windows, atunci va fi creată o structură corespunzătoare acestui
sistem de operare.
Organizarea datelor se realizează cu ajutorul sistemului de fişiere.
Sistemul de fişiere este o metodă de stocare şi organizare a fişierelor
unui computer pentru a le găsi şi accesa mai uşor. Sistemul de fişiere
implică utilizarea un dispozitiv de stocare cum sunt hard-discul, CD-
ROM-ul, DVD, card de memorie flash etc.
 Windows poate utiliza sistemele de fişiere FAT16 (File Allocation
Table), FAT 32 şi NTFS (New Technology File System) *. Scopul FAT
este de a furniza o corespondenţă între clustere (unitatea logică
elementară de stocare pe un disc la nivel de sistem de operare) şi locaţia
fizică a datelor reprezentată de cilindrii, piste şi sectoare, care sunt forma
de adresare utilizată de către controlerul unităţii de discuri.
Pentru a organiza fişierele de pe un disc, acesta este împărţit în
două zone: o mică zonă de sistem, pe care sistemul de operare Windows
o foloseşte pentru a păstra informaţii esenţiale despre disc, şi o zonă de
date (cea mai mare parte a discului), care este folosită pentru stocarea
datelor sub formă de fişiere.
I. Zona de sistem utilizată de Windows este divizată în trei:
înregistrarea de iniţializare (boot record), FAT (File Allocation Table -
tabela de alocare a fişierelor) şi directorul „rădăcină” (root directory).
Înregistrarea de iniţializare este prima componentă a unui disc
Windows. Ea conţine un program foarte scurt (are doar câteva sute de
octeţi) care execută începerea încărcării sistemului de operare Windows
în memoria calculatorului. Procedura de pornire se numeşte „booting”
(boot-are) în limba engleză.
Următoarea componentă a zonei de sistem a discului este numită
tabelul de alocare a fişierelor FAT. Alocarea spaţiului discului pentru
fişiere este controlată de către FAT, care este un simplu tabel de numere,
în care fiecare cluster de pe disc are rezervată propria sa poziţie (o intrare
în FAT).
Ultima componentă a zonei de sistem a discului este directorul
rădăcină. Acest director este prezent la fiecare disc, fiind un element de
bază, care face parte din structura discului. Discurile pot avea şi alte
directoare (numite mai nou foldere).
*
dimensiunile fișierelor de pe FAT32 se extind maxim la 4 GB. Astfel, dacă vrem să
copiem pe un USB stick sau pe un HD extern, de exemplu, un fişier mai mare
(de pildă un film), acestea trebuie să fie formatate în sistemul NTFS!
 Un director conţine evidenţa fişierelor stocate pe disc. Pentru
fiecare fişier există o intrare de director care înregistrează numele
fişierului (maxim 255 caractere în Windows şi 8 caractere în DOS),
extensia fişierului (maxim 3 caractere), dimensiunea lui, precum şi data
şi ora la care s-a operat ultima schimbare în fişier.
II. Zona de date este folosită pentru a înregistra datele ca fişiere pe
hard-disc. Spaţiul de date, la fel ca şi cel de sistem, este divizat în unităţi
numite clustere. Clusterele sunt alcătuite din unul sau mai multe
sectoare; clusterele de pe un disc au toate aceeaşi dimensiune, dar
dimensiunile lor variază la discuri de tipuri şi capacităţi diferite. Pentru
înregistrarea fiecărei date din fişier este utilizat pe unul sau mai multe
clustere, iar evidenţa clusterelor şi a ordinii lor este ţinută în tabelul FAT.
Este de reţinut că datele unui fişier pot fi răspândite pe tot discul, în
clustere care nu sunt alăturate. Dacă există prea multe fişiere răspândite
în bucăţi pe tot discul, se spune că discul este fragmentat. Când un disc
este foarte fragmentat, viteza sa de lucru scade, deoarece sistemul de
operare Windows trebuie să mute constant capul de citire/scriere din loc
în loc.
În principiu, fiecare fişier stocat pe disc are propriul său format unic
de date, adică structura de date inclusă în acel fişier. Înregistrarea fizică a
datelor pe disc trebuie să fie făcută conform formatului pe care îl
utilizează Windows şi controlerul unităţii, dar formatul logic al datelor
variază în funcţie de aplicaţie şi de tipul de fişier.
Extensia fişierului (setul de trei caractere) joacă rolul de indicator al
formatului şi utilităţii fişierului. Unele extensii de fişier sunt standard şi
trebuie folosite pentru a identifica în mod corect tipul fişierului (cum sunt
.COM şi .EXE). Totuşi, majoritatea extensiilor nu au o utilizare strictă, ci
doar una convenţională.
 PROGRAME DE APLICAŢII

Adevărata putere a unui calculator stă în programele folosite.

Caracteristicile hard nu servesc la nimic dacă utilizatorul nu dispune de
aplicaţii care să-i uşureze activitatea, care să-l ajute să se instruiască sau
să se distreze.
Hardware-ul constituie infrastructura necesară folosirii (rulării)
programelor. Pe lângă sistemul de operare necesar pentru însăşi
funcţionarea calculatorului, există o multitudine de programe de
aplicaţii, pe care fiecare utilizator individual sau organizaţie şi le alege în
funcţie de scopurile care le urmăreşte.
Categoriile de programe de aplicaţii şi caracteristicile lor pot fi
prezentate astfel:
 Programe de Facilitează operaţiile cu fişiere (ex. Windows
gestiune a Explorer, Win Commander, Total Commander)
fişierelor
 Programe de Comprimă fişierele (ex. WinZip, WinRar)
compresie a
datelor
 Procesoare de text Creează documente, având facilităţi bogate de

editare (ex. Word)

 Editoarele grafice Facilitează realizarea de desene cu ajutorul

calculatorului (ex. Paint)

 Programe pentru Realizează diapozitive necesare ca suport pentru

realizare de susţinerea de prezentări în cadrul seminarilor,

prezentări conferinţelor ş.a.m.d. (ex. PowerPoint)
multimedia
 Programe de Gestionează mesajele electronice (e-mail) şi
mesagerie listele de adrese (ex. Outlook)
electronică
 Sisteme de Organizează informaţiile, permiţând realizarea
 gestiune a bazelor de operaţii de căutare după diverse criterii, în
de date scopul identificării datelor care corespund
anumitor solicitări (ex. Access)
 Programe de Organizează numere, etichete şi formule, pe
calcul tabelar rânduri şi coloane, pentru realizarea de calcule
(ex. Excel)
 Programe de Realizează machete pentru ziare, broşuri, reviste,
tehnoredactare cărţi şi alte materiale ce urmează să fie tipărite
computerizată (ex. Publisher)
 Programe Depistează şi curăţă discurile de viruşi (ex.
antivirus Norton Antivirus, BitDefender, Kaspersky)
 Programe de Ajută la realizarea unor proiecte specifice cu
proiectare asistată ajutorul calculatorului (ex. Visio)
de calculator
 Medii de Instrumente pentru realizarea de aplicaţii
programare specifice de către utilizator folosind diverse
limbaje de programare (ex. Visual Basic)
 Programe de Instruire bazată pe modalităţile specifice
instruire calculatorului, ce permite o mai uşoară înţelegere
a fenomenelor, în ritmul propriu de învăţare al
fiecărui individ (ex. Lotus Learning Space)
Lista prezentată este departe de a fi exhaustivă. Aşa cum
preferinţele şi interesele oamenilor sunt extrem de diverse, aşa şi softul,
care ţine seama de ele, este variat şi în continuă evoluţie.
Pachete (suite) de programe
Pentru a veni în sprijinul utilizatorilor, marile case de software au
realizat pachete integrate de produse (numite şi suite), ce conţin mai
multe programe de interes general. Exemplul cel mai elocvent este Suita
Microsoft Office, conţinând binecunoscutele aplicaţii, ultima versiune
fiind Office 2016.
 REŢELE DE CALCULATOARE. INTERNET

Odată cu apariţia calculatoarelor personale pe piaţă şi ca urmare a

dezvoltării acestora, multe firme au început să le utilizeze în afaceri. Pe
măsură ce numărul calculatoarelor a crescut, a devenit dificilă
comunicarea între acestea, schimbul de fişiere, utilizarea imprimantelor
etc. Astfel s-a ajuns la ideea că este necesar şi rentabil a se lega
calculatoarele între ele şi a forma o reţea de calculatoare care să elimine
neajunsurile specifice utilizării individuale a resurselor de calcul.

DEFINIRE ŞI COMPONENTE
O reţea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare
interconectate prin intermediul unor medii de comunicare, în scopul
utilizării în comun de către mai mulţi utilizatori a unor resurse fizice,
logice şi informaţionale. Pe scurt, o reţea de calculatoare reprezintă un
grup de două sau mai multe sisteme de calcul legate între ele.
Sintetizând, principalele avantaje ale reţelelor de calculatoare sunt:
 posibilităţi de comunicare şi schimb de informaţii între
utilizatori;
 utilizarea în comun a resurselor (fişiere, memorie, periferice);
 reducerea preţului global al dotării cu tehnică de calcul (nu e
nevoie pentru fiecare utilizator de calculator cu memorie mare,
disc fix şi de echipamente periferice).
O reţea este formată din calculatoare (denumite nodurile reţelei),
care sunt puse în legătură prin intermediul cablurilor. În general, toate
reţelele au următoarele componente:
 servere – calculatoare care oferă resurse partajate pentru
utilizatorii reţelei;
 clienţi – calculatoare care accesează resursele partajate în reţea
de un server (workstations, PC-uri);
 mediu de transmisie – mediul prin în care sunt conectate
calculatoarele (cablu, radio, infraroşu etc.);
  date partajate – fişiere puse la dispoziţie de serverele de reţea;
 echipamente periferice partajate – acel echipamente puse la
dispoziţia reţelei de către servere (imprimante, unităţi de disc,
plotter-e, modem-uri).
Calculatoarele conectate în reţea sunt grupate în două categorii:
servere şi clienţi (staţii de lucru).
Calculatorul numit server este mai puternic, lucrează la nivel
centralizat cu toate fişierele şi controlează întreaga activitate. O reţea
poate avea mai multe servere care să coordoneze folosirea în comun a
fişierelor şi a imprimantelor pentru anumite grupuri de utilizatori sau
pentru a asigura servicii ca bază de date pentru reţea. Serverele din
reţelele mari sunt specializate, fiind adaptate necesităţilor utilizatorilor.
Calculatoarele clienţi din reţea sunt conectate la server, fiind mai
puţin performante decât serverul. Clienţii reţelei au acces la resursele
serverului, pot salva fişiere pe hard-discul serverului sau pot tipări la
imprimanta acestuia.
Software-ul de reţea prezintă deosebiri faţă de cel utilizat pe
calculatoarele independente. El este special conceput pentru utilizarea în
reţea. Similar cu software-ul obişnuit, acesta se poate împărţi în: sisteme
de operare de reţea şi aplicaţii de reţea.
Scopul folosirii unui sistem de operare pentru reţea (Network
Operating System) este de a rezolva problemele legate de securitatea,
organizarea şi accesibilitatea informaţiilor existente în întreaga reţea.
Alegerea sistemului de operare depinde de:
 compatibilitatea aplicaţiilor utilizate cu sistemul de operare;
 preţul;
 resursele hardware existente;
 uşurinţa în utilizare;
 asigurarea unor anumite servicii de reţea.
 CLASIFICAREA REŢELELOR DE CALCULATOARE

Reţelele pot fi clasificate după mai multe criterii, cele mai uzuale
fiind: răspândirea lor geografică, arhitectură, topologia fizică, topologia
logică (protocoale).
a) În funcţie de răspândirea lor geografică, reţelele de
calculatoare se clasifică în:
 LAN – Local Area Network (reţea locală);
 CAN – Campus Area Network (reţea de campus
universitar);
 MAN – Metropolitan Area Network (reţea metropolitană);
 WAN – Wide Area Network (reţea cu răspândire largă);
 HAN – Home Area Network (reţea de domiciliu);
 PDN – Public Data Network (reţea publică de date).
Reţelele locale au răspândire geografică restrânsă (un birou, o
clădire sau clădiri învecinate). Distanţa maximă între două elemente de
reţea este de 10 km. La noi în ţară majoritatea reţelelor sunt de tip LAN.
Reţelele de tip WAN sunt reţele de larga răspândire geografică. Ele
se folosesc în principal pentru:
 transmisia de date la distanţă prin intermediul liniilor telefonice;
 conectarea unor sisteme de tip diferit.
În prezent există reţele de calculatoare care leagă sisteme de calcul
din mai multe continente, comunicaţiile făcându-se prin intermediul
sateliţilor geostaţionari.
b) După arhitectura reţelei, întâlnim două mari categorii:
 reţele peer-to-peer (de la egal la egal);
 reţele client/server.
Menţionăm că arhitectura unei reţele reprezintă structura globală a
reţelei şi toate componentele hardware şi software care o fac funcţională.
c) După topologia fizică distingem:
 reţele cu topologie plasă (mesh);
 reţele cu topologie magistrală (bus);
 reţele cu topologie stea (star);
 reţele cu topologie inel (ring);
 reţele cu topologie arbore (tree).
 Reţele peer-to-peer
Reţelele peer-to-peer (de la egal la egal) sunt reţele care nu includ servere
dedicate şi nu au o organizare ierarhică a
calculatoarelor. Fiecare calculator poate fi
în acelaşi timp şi client şi server,
calculatoarele fiind considerate a avea un
statut egal (peer) şi de aici şi termenul de
la egal la egal.
Utilizatorul fiecărui calculator
stabileşte ce resurse locale vor fi partajate,
astfel încât acestea să poată fi folosite de
ceilalţi utilizatori, neexistând un
administrator responsabil pentru întreaga
reţea. Deci resursele unui computer din
reţea – hard discuri, fişiere, aplicaţii,
modemuri, imprimante etc. – pot fi
partajate cu oricare alt computer, ca în
figura alăturată.
Reţelele peer-to-peer sunt relativ simple, cuprinzând adesea doar câteva staţii de
lucru numite şi grupuri de lucru (workgroups). Acestea partajează una, două
imprimante şi fişiere de date de pe hard discuri, nefiind nevoie de un server central
puternic şi nici de componentele specifice reţelelor de mare capacitate.
O reţea peer-to-peer funcţionează la un nivel de performanţă rezonabil, atunci
când este formată din maxim 10-25 de calculatoare.
Reţelele peer-to-peer sunt mai ieftine decât cele client/server, dar şi capacităţile
lor sunt mai reduse, nu doar ca performanţă, dar şi ca număr de utilizatori.
Un sistem peer-to-peer funcţionează cu riscul ca persoane neautorizate să
aibă acces la datele din reţea, cu excepţia cazului în care printr-un efort deosebit se
asigură fiecare calculator, astfel încât să fie uşor accesibil utilizatorului şi inaccesibil
persoanelor neautorizate. Chiar şi dacă se realizează un astfel de sistem, este greu de
prevenit ca o persoană bine informată să nu poată dobândi drepturi de acces la
calculatorul altui utilizator.
Pe lângă avantajul unui preţ scăzut (acest avantaj dispare dacă se instalează un
număr foarte mare de staţii), reţelele peer-to-peer sunt mai simple şi mai flexibile
decât sistemele client/server.
Securitatea în reţelele peer-to-peer este dificil de controlat. Fiecare utilizator
stabileşte singur ce resurse vrea să partajeze precum şi nivelul de securitate
pentru fiecare resursă partajată (disc, director sau imprimantă). Prin operaţia de
partajare a unei resurse pot fi acordate celorlalţi utilizatori drepturi de citire, scriere sau
totale asupra resursei respective.
 Reţele client/server

Aceste reţelele se bazează

pe conceptul de client-server,
spre deosebire de reţelele peer-
to-peer, în care nu se poate face
o distincţie clară între server
şi client.
Calculatoarele de tip
client sau server, deşi cu aceeaşi
arhitectură de bază, au
configuraţii hardware şi
software diferite ca urmare a
rolului lor diferit în cadrul
reţelei: clientul cere servicii de
la server, iar serverul răspunde
furnizându-i aceste servicii, el putând deservi zeci sau chiar sute de clienţi simultan.
Aşa cum se observă şi în imagine, serverul concentrează cele mai importante
şi costisitoare componente ale reţelei (hard-discuri de mare capacitate, imprimante
de înaltă calitate, modemuri de mari viteze şi alte periferice costisitoare), le asigură
protecţia necesară, permiţând totodată mai multor persoane să le folosească.
Serverul rulează un sistem de operare de reţea cum ar fi: Microsoft Windows
Server, Unix FreeBSD etc.
Sarcinile ce revin serverelor sunt diverse şi complexe şi de aceea serverele din
reţelele mari sunt specializate, fiind adaptate necesităţilor utilizatorilor. Distingem
următoarele tipuri de servere:
 servere de fişiere şi tipărire;
 servere pentru aplicaţii;
 servere de poştă electronică;
 servere de comunicaţii;
 servere pentru gestiunea securităţii.
Topologiile de reţea
Topologia fizică reprezintă dispunerea fizică în teren a calculatoarelor,
cablurilor şi a celorlalte componente care alcătuiesc reţeaua. Dispunerea fizică se
referă la aranjamentul geometric (pătrat, cerc etc.) a calculatoarelor interconectate.
Topologia unei reţele afectează direct performanţele acesteia. O anumită
topologie poate determina tipul de cablu folosit, dar şi modul de comunicare a
calculatoarelor în reţea. Cele mai frecvente topologii de reţea:
Topologia de tip magistrală (bus) reprezintă cea
mai simplă schemă posibilă, preferată de majoritatea
utilizatorilor. Ea presupune un cablu liniar la care se
ataşează toate nodurile reţelei.
 Topologia de tip plasă (mesh) conţine cel puţin două noduri cu două sau mai
multe căi între acestea. Numărul arbitrar de bifurcaţii dintr-o reţea plasă fac dificilă
proiectarea şi implementarea, dar natura descentralizată a acesteia o face foarte utilă
(vezi schema a). O reţea cu conexiune totală (fully connected network) sau o topologie
plasă totală este o topologie de reţea în care există legături între toate perechile de
noduri (fiecare dintre noduri este conectat cu toate celelalte – schema b).

a) b)
Topologia de tip stea presupune un nod privilegiat în
reţea (server, hub, switch), nod la care sunt conectate toate
celelalte noduri. Transmisia între două staţii se face prin
intermediul acestui nod.

Topologia de tip inel presupune conectarea

calculatoarelor pe un canal circular. Comunicarea dintre două
noduri se face pas cu pas. De exemplu, pentru a trimite un
mesaj de la nodul 1 la nodul 4, acesta trebuie trimis mai întâi
la nodul 2, apoi nodul 2 îl va trimite la nodul 3, iar acesta îl va
trimite la nodul 4. Controlul reţelei este deţinut pe rând de
fiecare nod.

Topologiile de tip arbore (tree) şi hyper-

arbore (hyper-tree) sunt cazuri speciale ale topologiei
stea. O topologie arbore poate fi văzută ca o colecţie
de reţele stea aranjate ie-rarhic. Aceasta are noduri
periferice individuale (frunzele) care sunt necesare
pentru transmiterea şi recepţionarea datelor de la un alt
nod. Toate nodurile periferice pot comunica cu
celelalte prin transmiterea şi recepţionarea numai de la
nodul central. Spre deosebire de reţeaua stea, funcţia de nod central poate fi distribuită.
 Reţelele de calculatoare se deosebesc între ele şi după topologia logică utilizată.
Topologia logică reprezintă modul în care datele circulă prin reţea de la un dispozitiv
la altul, fără a ţine cont de interconectarea fizică dintre dispozitive. Cele mai cunoscute
topologii logice sunt:
 Ethernet – Universitatea Hawaii (sfârşitul anilor ’60);
 Token Ring – IBM (1984);
 Apple Talk – Apple Computer (1983);
 ArcNet – Datapoint Corporation (1977).
Cea mai populară topologie de reţea este Ethernet, ea având următoarele
caracteristici principale:
 utilizează o topologie fizică tradiţională (magistrală sau stea);
 asigură viteze de transfer de 10 Mbps, 100 Mbps şi 1 Gbps;
 lucrează cu mai multe medii de transmisie: cablu coaxial gros, coaxial
subţire, UTP, fibră optică sau wireless (fără fir).

4.3 DISPOZITIVELE DE CONECTARE A REŢELELOR

Dispozitivele de conectare asigură din punct de vedere fizic transmisia şi

recepţia datelor între calculatoare. Se includ aici: plăcile de reţea, mediile de transmisie
a datelor, conectoarele şi dispozitivele folosite pentru extinderea reţelelor.
Plăcile de reţea sunt dispozitive electronice, cu rol de interfaţă fizică între
calculator şi cablul de reţea. Ele se instalează în interiorul fiecărui calculator şi server
din reţea şi îndeplinesc următoarele funcţii:
 pregătesc datele pentru a fi transmise prin cablul de reţea;
 transmit datele către alt calculator;
 controlează fluxul de date între calculatoare şi cablul de reţea.
Fiecare placă de reţea, pentru a fi diferenţiată de alte plăci din cadrul reţelei, are
o adresă hardware proprie (MAC – Media Access Control), care este înscrisă în
circuitele sale electronice. Fiecare placă de reţea este prevăzută cu unul sau mai mulţi
conectori, prin care se realizează conexiunea cu cablul de reţea. După ce a fost
instalată placa de reţea, ea trebuie configurată.
Performanţele plăcilor de reţea influenţează performanţele reţelei, deoarece
acţionează direct asupra transmisiei datelor.
Reţelele de calculatoare au multiple moduri de interconectare şi folosesc diverse
medii de transmisie a datelor. Majoritatea reţelelor actuale sunt conectate prin
cabluri.
 În general, mediile de transmisie se pot clasifica în:
a) medii de transmisie bazate pe fir (hardwire):
 electrice: cablul coaxial, cablul torsadat (Twisted Pair);
 optice: cablul din fibră optică;
b) medii de transmisie fără fir (wireless):
 razele infraroşii;
 undele radio;
 microundele.
Dispozitivele pentru extinderea reţelelor locale sunt: repetorul, puntea, router-
ul, brouter-ul, poarta de interconectare.
Până la o anumită distanţă maximă semnalul se poate transmite pe cablu fără
perturbări. Când un nod al reţelei depăşeşte această distanţă, pe cablu se interpune un
repetor. Repetorul preia semnalul atenuat de pe un segment, îl amplifică şi îl transmite
mai departe pe un alt segment. Astfel, prin amplasarea unor repetoare pe o magistrală
de reţea, distanţa dintre nodurile adiacente poate fi mărită.
Concentratorul (hub-ul) este un dispozitiv care permite conectarea mai multor
elemente de reţea, făcându-le să funcţioneze ca făcând parte din acelaşi segment de
reţea, de unde şi denumirea de repetoare multiport. Poate reprezenta componenta
centrală într-o reţea cu topologie stea de mici dimensiuni, fiind un distribuitor central
la care este legat fiecare calculator din reţea. Concentratoarele se folosesc în reţele cu
un număr mic de calculatoare (max. 8 - 10) deoarece nu pot controla comunicaţia între
acestea, fapt care conduce la apariţia coliziunilor şi implicit la performanţe scăzute ale
reţelei.
Switch-ul este un dispozitiv care realizează o conexiune transparentă între
multiple segmente de reţea, pe baza adresei MAC. Datorită controlului asupra
pachetelor de date, switch-ul poate fi utilizat cu succes în reţele de tip stea sau arbore
cu un număr mare de noduri, putând fi utilizate chiar mai multe switch-uri în cascadă.
Pentru interconectarea a două reţele care folosesc aceeaşi tehnologie, se
foloseşte dispozitivul numit punte (bridge).
Routerele sunt dispozitive mai complicate decât punţile. Ele pot transfera date
între reţele care folosesc tehnologii diferite, cum este o reţea Ethernet şi o reţea IBM
TokenRing.
Modem-ul se foloseşte pentru a utiliza liniile telefonice ca linii de comunicaţie
serială.
 4.4 REŢEAUA INTERNET

Oamenii au înţeles că existenţa unei reţele mondiale ar înlesni foarte mult atât
comunicarea, cât şi schimbul de informaţii între ei. Astfel de-a lungul timpului, mai
multe reţele au fost interconectate, pentru a face posibilă comunicarea între oricare n
calculatoare simultan, în acest mod luând naştere Internetul.

4.4.1 Definire şi evoluţie

Reţeaua Internet pe care o cunoaştem astăzi a evoluat în timp, fiind rezultatul

unui proces schimbare şi extindere de 40 de ani. Marile universităţi americane au avut
un rol important în dezvoltarea acestei reţele, în colaborare cu DoD (Department of
Defense - Departamentul de Apărare al SUA). După ce reţeaua a trecut în domeniul
universitar, a fost folosită mai ales pentru colaborarea între universităţi, profesori şi
studenţi, în special pentru schimbul rapid de informaţii. Cu timpul, foarte multe reţele
regionale universitare şi comerciale şi ale mai multor organizaţii s-au conectat la
această reţea, iar rezultatul este Internetul din prezent. Şi în zilele noastre, principalele
două aplicaţii ale Internetului sunt comunicarea rapidă şi sigură între persoane aflate la
distanţe mari, răspândite pe glob, precum şi publicarea de informaţii.
Internetul poate fi denumit o “reţea de reţele” (vezi figura 4.1), fiind format
dintr-o colecţie de reţele, cu milioane de calculatoare, care deţin cantităţi uriaşe de
informaţii. El include un număr mare de reţele locale (LAN) aflate în cadrul unor
instituţii comerciale, academice sau guvernamentale. În afară de LAN-uri, există un
număr tot mai mare de reţele extinse (WAN) conectate la Internet.
Pe lângă miile de reţele conectate, Internetul mai include şi milioane de
utilizatori individuali, care au acces la Internet prin intermediul liniilor telefonice şi al
diferiţilor furnizori de acces Internet (ISP – Internet Service Provider).

Figura 4.1. Internet – o reţea de reţele

În anul 1993, câţiva cercetători de la un centru de cercetare în fizică din Elveţia
(CERN) au inventat un instrument pentru publicarea pe Internet a informaţiilor:
World Wide Web, respectiv protocolul HTTP (Hyper Text Transfer Protocol). Odată
cu apariţia primului browser grafic (Mosaic) în acelaşi an, publicarea informaţiilor pe
World Wide Web a cunoscut o creştere şi o răspândire uluitoare. Din acest moment, s-
a produs o explozie de informaţii, iar utilizarea Internetului a cunoscut o rapidă
răspândire, numărul calculatoarelor conectate la Internet crescând exponenţial. Acest
lucru se datorează atractivei interfeţe grafice a browserelor şi a uşurinţei de a folosi
aceste unelte, fiind posibilă accesarea datelor multimedia, de diverse formate, prin
intermediul legăturilor WWW.
Conform studiului „ISC Internet Domain Survey”, realizat de către firma
Network Wizards, cu sponsorizarea Internet Systems Consortium, în ianuarie 2006
numărul de host-uri (calculatoare conectate la Internet, cu adresă IP unică) era de
aproape 400 milioane. În anul 2019, acesta a depăşit 1.000 de milioane (1miliard).
We believe the number of internet connected devices reached 8.7 billion in
2012. This number would include traditional computer devices, mobile devices, as
well as the new industrial and consumer devices that we think of as things. In 2014,
almost 100 “things” per second were connecting to the internet and by 2020, more
than 250 things will connect each second.

4.4.2 Servicii Internet

Comunicarea şi schimbul de informaţii pe Internet se realizează prin intermediul

a ceea ce poartă numele de servicii. Acestea permit exploatarea şi căutarea de
informaţii aflate în uriaşa reţea. Cele mai importante servicii sunt descrise în
continuare.
1) E-mail-ul (poşta electronică) este cel mai vechi şi mai răspândit serviciu
Internet. Acesta permite transmiterea unui mesaj electronic în orice colţ al lumii
aproape instantaneu, la un preţ mult mai mic decât cel plătit pentru o scrisoare
obişnuită.
Fiecare utilizator are o adresă specifică unică, de forma:
nume@adresă.domeniu
unde:
 nume (denumit şi ID) este numele cu care s-a conectat persoana;
 adresă reprezintă adresa serverului unde este păstrată cutia poştală a
utilizatorului; adresa poate fi formată din mai multe cuvinte (gazda şi
subdomeniul) separate prin punct;
 domeniu se specifică prin trei litere care indică tipul adresei: comercial
(com), non-profit (org), universitar (edu), guvernamental (gov) sau
prin două litere care indică ţara (us, ro, fr etc.).
Mesajele e-mail se compun din două elemente: antet şi corp. În antet sunt
incluse: adresa destinatarului, a expeditorului (se completează automat de către
programul de poştă electronică), data de expediere şi subiectul (o informaţie utilă
pentru recunoaşterea rapidă sau pentru atenţionarea destinatarului, precum şi pentru o
eventuală clasificare automată; poate fi însă omis).
 Mesajelor li se pot ataşa documente create cu diverse aplicaţii, dacă serviciul
suportă MIME (Multipurpose Internet Mail Extension).
Mesajul pleacă de la expeditor până la primul server capabil să identifice adresa
de destinaţie. Dacă adresa este corectă este transmis până la serverul final care va
identifica existenţa (sau inexistenţa) utilizatorului.
Accesul la serviciul de e-mail se face folosind diferite programe (ex: Outlook
Express, Outlook, Thunderbird etc.) sau printr-un serviciu WWW (ex: Yahoo! Mail).
În funcţie de programul folosit, pe lângă banala transmitere a mesajelor sunt oferite şi
alte facilităţi.
În ultimul timp acest serviciu se confruntă cu două mari probleme: transmiterea
viruşilor prin fişierele ataşate la e-mail şi circulaţia mesajelor de reclamă în masă
denumite „spam”.
2) Serviciul WWW (World Wide Web) a devenit aproape sinonim cu Internet-
ul deoarece se află în topul preferinţelor utilizatorilor. Aşa cum am arătat, este partea
din Internet care se dezvoltă cel mai rapid, reţeaua Web oferind accesul la fişiere,
documente, imagini şi sunete din mii de zone de Web, folosind un limbajul HTML
(HyperText Markup Language).
WWW este pe de o parte, o modalitate de a publica informaţii şi pe de altă parte,
o modalitate documentare prin lectură şi mai nou, prin ascultarea şi vizualizarea
informaţiilor. Acest lucru este posibil cu ajutorul unui browser („răsfoitor” prin
Internet, navigator). Browser-ul are funcţia de a descărca informaţia specificată de
utilizator şi de a o afişa pe ecranul monitorului.
Informaţia pe Web este organizată sub formă de pagini (similar unor pagini
obişnuite de carte) numite “web pages”. O colecţie de astfel de pagini adunate într-un
sistem ierarhic şi care au un anumit element în comun se numesc site-uri web.
De transportul până la browser se ocupă protocolul HTTP (Hypertext Transfer
Protocol). Conţinutul se conformează standardului HTML, acesta fiind o modalitate de
definire a paginii web. Cu ajutorul HTML-ului se descrie pagina cu elementele
conţinute, care pot fi: text, imagini, sunete, filme, animaţii. Toate aceste elemente sunt
precizate în cadrul documentului HTML, care conţine numai textul; pentru restul
elementelor, care se transferă separat, există numai indicaţii de plasare şi afişare.
Tendinţele actuale ale web-ului sunt către crearea unui mediu cât mai apropiat şi
cunoscut utilizatorului, cu site-uri interactive, lucru ce va fi posibil utilizând noile
tehnologii: Java, HTML 4.0, DHTML, XML, etc.
3) FTP (File Transfer Protocol) este serviciul care oferă posibilitatea de a
transfera fişiere de la un calculator (server) aflat undeva în Internet, pe calculatorul
local. De asemenea, se poate realiza un transfer de date dintre două calculatoare
personale aflate la distanţă.
Pentru conexiunea la un server FTP se folosesc aplicaţii (clienţi) FTP care
permit utilizatorilor să transfere fişiere de pe serverul FTP pe sistemul local şi invers.
Marele avantaj al aplicaţiilor FTP este acela al unei interfeţe care suportă mai multe
operaţii, de la selecţia multiplă de fişiere până la automatizarea procesului de
download (descărcarea fişierelor de pe Internet).
 Pentru conectarea la serverele FTP publice se foloseşte contul de utilizator:
„anonymous”, iar ca parolă se introduce o adresă de email de forma:
nume@server.dom.
4) Chat-ul este un serviciu de comunicare directă prin Internet. Formele pe care
le îmbracă acest tip de comunicare sunt diverse, de la linii de text până la transmisii de
sunet şi video în timp real cu posibilitatea de video conferinţă. Furnizorii principali de
servicii de mesagerie electronică oferă şi posibilitatea de chat, pe baza contului de
email: Messenger (de la Yahoo!) sau Talk (de la Google, pe baza contului de Gmail).
5) Blog-ul este o alternativă relativ nouă la e-mail, chat şi forum, un fel de
combinaţie între toate acestea. Mesajele care sunt postate urmează o succesiune
cronologică, asemănător unui jurnal, iar tematica abordată este practic nelimitată.
Majoritatea portalurilor Internet au integrat această componentă, dar există şi site-uri
special concepute pentru a veni în întâmpinarea amatorilor de asemenea moduri de
exprimare. Un asemenea site este o înşiruire de mesaje ordonate cronologic, arhivate
sau nu, care pot fi accesate succesiv, putându-se urmări uşor firul discuţiilor. Câteva
adrese internet: www.blogger.com, www.weblog.com, www.weblog.ro – primul
serviciu de blogging a apărut în România, în 2003. În ceea ce priveşte capacitatea de
informare, aceasta poate fi sau nu luată în considerare, în funcţie de legăturile care se
fac între ele. Cele mai importante sunt foarte accesate şi amintite în numeroase
circumstanţe, câştigând încredere.

4.4.3 Browser-ele

Accesul la Web se face utilizând un program de navigare (răsfoire), numit

browser sau client Web. Browser-ele permit vizualizarea informaţiei Web publicată pe
Internet, bazându-se pe protocolul HTTP, dar în general cunosc şi alte protocoale, de
exemplu FTP.
Deoarece Internetul leagă sisteme de calcul dintre cele mai diferite, este normal
ca să existe câte un browser pentru fiecare platformă. Unele companii au dezvoltat
propriul browser pentru aproape toate sistemele de operare.
Browser-ele Web pot să depindă de sistemul pe care se lucrează şi de ofertantul
de servicii Internet (nu este cazul ţării noastre). Majoritatea browser-elor sunt aplicaţii
care rulează pe sisteme de operare cu interfaţă grafică, însă există şi browser-e pentru
sisteme de operare fără interfaţă grafică, fiind capabile să afişeze doar textul paginilor
Web. Cele mai multe calculatoare noi vin cu un browser instalat odată cu sistemul de
operare.
Pe lângă aceste browser-e sub formă de aplicaţii independente există şi aplicaţii
specializate în alte domenii de activitate, care însă au incorporat propriul browser.
În urmă cu aproape 10 ani cele mai cunoscut şi utilizat browser era Netscape
Navigator care făcea parte din pachetul realizat de către firma Netscape. După aşa
numitul „Război al Browserelor” piaţa este acum dominată Internet Explorer (IE),
ajuns la versiunea 11.
 Deşi IE rămâne cel mai compatibil şi stabil browser de pe piaţă, o serie de
lipsuri ale acestuia au determinat apariţia unor competitori serioşi, cum sunt Firefox,
Safari, Chrome sau Opera.
Indiferent de browser-ul folosit, modul de lucru este asemănător, existând un set
de acţiuni comune care permit accesarea informaţiei de pe Internet.
Navigarea pe Web începe odată cu lansarea în execuţie a browser-ului şi de
obicei porneşte de la homepage. Acesta este un „loc de plecare” în navigare, desemnat
de către utilizator sau predefinit, în funcţie de producător. Dacă utilizatorul are o
pagină de Web personală sau una preferată o poate alege pe aceasta drept homepage.
Odată încărcată pagina de plecare, se pot urmări legăturile de pe aceasta sau se poate
introduce adresa unei alte pagini de Web.
În partea superioară a ferestrei oricărui browser se află bara cu instrumente, pe
care se găsesc o serie de butoane standard, a căror utilizare măreşte viteza de execuţie
a operaţiilor în reţea. Chiar sub bara de instrumente se află caseta Address sau
Location. Aici se introduce adresa Web dorită (cunoscută în general drept adresă
URL). Nu este necesară specificarea protocolului http:// deoarece browser-ul foloseşte
acest protocol implicit.
Browser-ul păstrează o listă a tuturor adreselor care au fost introduse în caseta
Address. Pentru a obţine această listă se efectuează clic pe butonul din capătul drept al
casetei. Majoritatea browser-elor oferă facilitatea de a reţine URL-urile cele mai
interesante, pentru a nu fi necesară memorarea sau notarea lor. În acest sens se
folosesc meniul Favorites, respectiv Bookmarks.