Panta Rhei

Sfârsit de mai, 1980.

Angajat la “Electromotor” de câteva saptamâni,

incercam sa ma incadrez rutinei; schimb de dimineaza sau
de dupa masa,   zilele treceau. Imi cunosteam schimbul,
munceam ''ajutat'' - ucenic, ce stia prea putine si il interesa
si mai putin ca nu stie. Multi erau asa; pauzele de masa,
plictisitoare, petrecute in dialoguri frânte. Chiar des intre
pauze, trecea prin  zona Petre, un coleg caruia dintii sau
lipsa lor ii imbatrineau fata ravasita, iar ochii  adâciti in
teama se uitau intrebatori in jur. Imi povestea uneori cum
a fost in inchisoare. A incercat   sa treaca granite. Ca si
multi altii, a fost prins undeva, lânga Jimbolia. Se
considera norocos ca nu l-au impuscat, dar doua zile si
doua nopti a fost batut cu o bestialitate de nedescris:
''Plângeam si urlam, iar ei, doi-trei, cu schimbul, ma
bateau cu patul pustii, cu pumnii; eram ca un animal
haituit, dar legat; si urlam si ei dadeau, si dadeau. Celula
cruzimii era plina de sânge; lesinat si trezit; interogat si
scuipat. Astia nu sint oameni'' a zis. Inchisoarea i-a fost
floare la ureche; un an in care, sub gratii, si obloane, si 
geamuri zidite a reflectat la cum ar fi  fost sa fie dincolo.
Ochii i se luminau zicând si apoi, tacut, pleca la treaba lui.
 Ultimele  zile  le-am petrecut organizând plecarea.
Am cumparat o harta a judetului si, intr-o dupa masa, ne-
am intâlnit - eu si Vio si Nicu. Primavara si-a scuturat
deja  racoarea si licariri de soare mi-au  incalzit gindurile
cu o  certitudine ce ma obseda.  - ''Ce credeti, ne
pregatim? Timisul parca a mai crescut'' - le zic. Am fost de
dimineaza  la Timis, la Pietri. Sunt aproape doi ani de
când nu am mai strabatut poteca aceasta; ingândurat,  
numaram pasii. Dilma parea mai mica acum. Iarba,
crescuta salbatic, adia in vuietul surd; de pe dig am vazut 
imensitatea Timisului umflat, tulbure si furios; prelingând  
in cubice revarsari tacute; m-am asezat impresionat la
mal, sub bagrinul inverzit. Ii simteam tremurul; impunator
si solitary isi  umezea greutatea crengilor in tumult. I-am
rupt o nuia si am aruncat-o. A disparut in cercuri mici si
iuti. Un gând fugar mi-a atras gândurile pe partea cealalta
a Timisului. Sunt ani de atunci. Un amurg; soarele isi
spala  inca culorile aprinse in linistea apei. Eram multi. Cu
fetze grave, triste. O fata din Unip s-a inecat; abia ce au
gasit-o  in vad, aproape de Pietri. Am trecut  Timisul inot;
nisipul cald incane calauzea picioarele; am ridicat
privirea;  fatza   senina; corpul inert; albastrul mortii i-a
baut single,  lasând-o palida; m-a tulburat....

In seara aceea  am mers pe la Cofa cu Nica,

ascultam des la el Europa Libera; un fel de  purificare
neinteleasa a sufletului, melodii bruiate, intr-o limba 
straina, un refugiu interzis, dar profund ... ''Echoes'',
inregistrata nu demult, am dedicat-o unora din Urseni.
Radu Teodor imi citea scrisorile la emisiunea lui, ''By
request''. Eram panta rhei - un pseudonim ce mi-a dat
libertatea sa visez si sa ascult ecourile inimii, fara
murmurul fricii. Auzind melodia, mi-au dat lacrimile. Nica, 
putin mirat, m-a batut pe umeri si a zis ''Lasa, Nelu''. In
drum spre casa i-am zis ca intentionam sa plecam ziua
urmatoare. A dat din cap aprobând, dar si mirindu-se. In
seara aceea as fi vrut   sa-mi iau ramas bun de la
mamica. Privirea ingrijorata si poate trista nu m-a tradat,
dar nici nu am putut sa-i zic nimic. “Sa nu plingi, mamica!
Iti multumesc mult pentru tot ce ai facut pentru mine de
cind m-ai nascut si pina azi, când plec. Imi pare rau ca te
vom face sa suferi, dar  noi aici nu am realizat nimic. Sunt
atitea motive. Te rog sa ne ierti. Nu-ti cer sa ne uiti, nici nu
ai putea. O sa fim baieti  buni si dincolo asa cum multi ne
sti. Sa nu plângi, sa ne ierti, vom reveni. Nelu''

Mi-am facut apoi o lista cu ce ar trebui sa cumpar a

doua zi: salam, zahar, pâine.

28 mai 1980 – seara - Ne-am impachetat doua

rânduri de haine: un schimb, bagat in saci de plastic legati
bine; ne-am luat ramas bun de la Dan. Nu paream a fi
coplesit de enormiatea deciziei pe care am luat-o. Apoi am
plecat la Nicu. Se inserase deja. Florian ne-a dat o sticla
de palinca, adusa de la socrul lui, din Bihor. Ne-am  luat
ramas bun  si de la  Daniel. Dupa ora 22 am plecat de la
ei. Eram tacuti. Fara un plan anume,  ne-am  aruncat in 
intunericul noptii. Am umblat  25-30 de km in noaptea
aceea. Ne-am oprit intr-un loc mai ferit, o padurice. Am
schimbat putine cuvinte, apoi am  adormit adânc.

29 mai 1980. Ne-am trezit, am mâncat  putin si ne-

am intins din nou la drum. Ne-am oprit mai tarziu, sa
mâncam din nou, dar salamul era deja stricat, asa ca am
mâncat doar niste pâine. Am asteptat sa vina seara; poate
erau inca 10 km pâna la granitza si trebuia sa fim atenti.
Era luna plina. Dintr-o data, au aparut doua umbre in fatza
noastra, la aproximativ 100 m. Ne-am ascuns dupa niste
pomi, dar aceia s-au apropiat si ne-au surprins pe mine si
pe Nicu. Ne-am smuls si am fugit inapoi, catre Timisoara.
Dar nu am rezistat sa nu am intorc si sa strig la ei ''Ne
prindeti in Timisoara, boilor'' - si am fugit asa, câteva sute
de metri. Vio a aparut si el; ne-am oprit ''Ce facem?” - am
intrebat. In fuga, ne-am recalculat sansele si am decis
repede. Ne intoarcem si intram in Timis. Cei doi continuau
sa strige ''Graniceri, graniceri, veniti!!!! '' Am trecut digul si 
ne-am intors oarecum pe lânga ''boii'' nostri  si apoi, cam
la un km, ne-am oprit pe marginea Timisului, ne-am
dezbracat la slip ne-am uns cu ceva alifie, am tras doua
guri bune de palinca si, cu sacii de plastic in brate, am
intrat in apa. Palinca a  inceput sa-si faca   efectul. Am
inotat catre mijlocul Timisului. Curentul ne purta cu
repeziciune. Apa rece si  flipperele mi-au dat parca aripi.
Timisul, ca  si  alta data, ne purta la vale. Stiam ca  putem
rezista. Uneori, verile  mergeam  sus,  catre Uliuc si
coboram pe Timis, in jos, jucându-ne. Stiam ca putem,
simteam ca zbor. Dar, curând, euforia a disparut Am
inceput sa tremur; dintii imi clantaneau, iar apa  ma
intorcea in cercuri mari;  sopteam vorbe ce nici eu nu le
auzeam in  vuietul sinistru, si nici vio sau nicu; fiecare
pentru el, dar impreuna, un triunghi intr-un dans al
sperantei, sub luna plina, tacuti, tremurând ; inotând spre
un pod ce curând am descoperit ca nu exista. Dupa o
eternitate, am iesit la mal. Luna, obosita si  palida acum,s-
a ascuns dupa salcii. Epuizati, am  umblat citeva minute,
apoi, intr-un  luminis ne-am oprit si ne-am intins.
Hotarârea sa continuam a treia noapte, am luat-o unanim,
fara cuvinte. Inca o gura de palinca ne-a pus gândurile  la
somn. Ne-au trezit  voci in departare, neintelese dar
ingrijoratoare. Intrega zi am stat culcati; vorbele erau de
prisos. Stiam ce ne astepta curind. Seara a venit.Cu un
avânt  nou, ne-am intins din nou la drum, dar acum cu
mult mai atenti. Am strabatut poate un km când,dintr-o
data, am simtit sub picior o sârma.Am inlemnit.L-am
strigat pe Nicu care era aproape si i-am zis. Era un fir care
ducea undeva. Nici macar nu  eram curiosi unde.Am decis
sa  intram in  apa. Ne-am dezbracat si ne-am apropiat de 
Timis. De-a lungul lui era intinsa o plasa cam de un metru 
inalta, deasupra apei; intreaga granitza parea a fi minata.
Am tras si am apasat plasa incet si ne-am lasat prada 
curentului.Acelasi  impuls ca si cu o seara inainte.Stiam ca
trebuie sa rezistam frigului si fricii.Simteam ca suntem asa
de aproape.Si am inotat din nou spre acel pod fugitive. Au
trecut zeci de minute, acelasi frig, aceeasi luna. Dar 
trebuia sa inotam mai mult in acea zi. Si, am continuat. La
un moment dat am vazut deasupra noastra un cablu
traversind Timisul. Un ponton? A fost un gând  fugar. Si
am continuat sa inotam cu miscari tacute, sub clar de
luna. Nu suntem dincolo, imi ziceam in gând; nici pod, nici
vlaga. Am iesit epuizati. Ne-am culcat.

31 mai 1980 - Ne-am trezit. Oarecum descumpaniti,

nedumeriti de cât de aproape am fost sa fim dincolo, 
neintelegind ce s-a intâmplat. Am  mers catre dig si ne-am
uitat la pilonii care indicau  distanta. Si, revelatie! Sutele
de metri care indicau distantza se reduceau...2,5 km...2.4 
km... “Suntem la sârbi!!!''- am strigat ; o bucurie imensa
ne-a cuprins; “Am trecuttt!!! Am trecutt” - si strângeam
pumnii. Am uitat de  toate  precautiile. Eram extaziati! Nu
departe de noi erau doi pescari care probabil erau
suspiciosi déjà. Ne-am apropiat si am intrebat “Cât e
ceasul?” Si ei, amândoi ''rumuna” sau cam asa ceva si au
repetat si cu degetul   aratau amenintator. Când am auzit,
am inceput sa fugim cu un imbold  ce ne dadea aripi. Am
trecut digul. Ei, la o anumita distantza,  ne urmareau si
continuau sa  gesticuleze. Iarba  inalta ne-a salvat. Ne-am
târât vreo 100 de metri (probabil  acelora le-a fost frica 
fiindca i-am auzit vorbindu-si limba tot mai departe). Am
trecut   digul in partea  interioara a Timisului si am inceput
sa alergam din nou prin cubice; o fuga salbatica, de
animale haituite, inhamate la frica de a nu fi prinsi; ne-am
oprit dupa un timp; ne-am imbracat cu hainele uscate pe
care le aveam in punga si am reinceput sa umblam; nu am
mâncat nimic doua zile; chiar si palinca  si  cuburile de
zahar salvatoare le-am lasat la locul unde am intrat in
Timis. In dreapta, de pe dig se vedeau pamânturi cultivate;
cum cunosteam, de mici, unele plante salbatice, am fost
placut surprinsi sa gasim macris. Am mâncat câteva
frunze; apoi am baut apa dintr-o balta. Nu departe, am
descoperit parcele cultivate cu ceapa, cartofi. Ceapa  ne-a
dat indeajunsa durere de stomac ca sa mai dorim sa 
incercam si alte bunatati. Si am continuat sa  umblam.
Prima localitate  a aparut dupa o cotitura. Civilatie noua.
Am gasit usor chioscul alimentar care avea de toate. Ne-
am imbuibat si numai bine ce am terminat si a aparut un 
tir, cu numar de Germania. M-am indreptat catre el si  l-am
intrebat ''Spreche sie deutsch?” Iar el mi-a raspuns ''ja ja”
Si, dintr-o data, nu am mai stiut nimic din germana ce am 
invatat-o, dar cu putine gesturi  cred ca am reusit  sa il fac
sa inteleaga ca suntem din Romania. Ne-a invitat in tir-ul
lui. Toate   grijile  ne-au disparut; in minte deja  aveam un
plan. Ne-a dus la Zrenjanin, la autogara. I-am multumit si
am vrut sa ii platim, dar nu a luat niciun ban. De  acolo am
luat bilete de autobuz pâna in  Beograd si, in aceiasi zi,
am luat  bilete de tren pina la Maribor.In 24 de ore am
reusit sa mergem dintr-o parte a Yugoslaviei, in cealalta. A
doua zi am continuat sa mergem catre granitza cu Austria.
Mai erau 24 de km pâna la Sentilj. O zi frumoasa. Planul a
fost ca o data ce suntem in imprejurimi, sa ne abatem de
la drum si sa trecem din nou granitza la austrieci. Ne-au
luat-o picioarele inainte insa, fiindca dupa o cotitura, pe
drum am vazut, cam la 300 de m,  steagul yugoslav si
apoi cel austriac, nu departe. Ne-am oprit surprinsi si chiar
voiam sa ne abatem când, o masina de politie s-a oprit
intr-o data, blocându-ne drumul. Am fost arestati. Ne-au
pus catuse. Am fost dusi inapoi in Maribor, la inchisoare. A
venit un translator si ne-a zis ca suntem condamnati la
zece zile de  arrest, fiind ilegali si apoi vom fi  judecati..
Celula era mica; 4   paturi suprapuse. Nu  stiam la ce sa
ne asteptam. Nesigurantza ne-a facut si mai tacuti.
Mâncarea, desi simpla, era gustoasa, mai ales pâinea.
Zilele au trecut repede. Intr-o seara, un gardian a deschis
usha si ne-a dus  afara. Acolo era o masina de politie. Ne-
am urcat in spate si a pornit fara sa stim unde mergem.
Era evident ca mergem prin munti, fiindca  erau
serpentine. Cam dupa o ora ne-am oprit; jandarmul  ne-a
deschis usha si ne-a aratat o bariera, nu departe de noi. A
aratat cu degetul si a zis “Austria; Austria” si un fel de 
''Mergeti” aratindu-ne cu latul palmei. Am fost chiar
surprinsi, placut surprinsi.Nu  ne  venea sa credem. Am
facut câtiva pasi, am trecut bariera si toti trei am inceput
sa  fugim. Dupa vreo 200 de m  am inceput sa strigam de 
fericire “ – “Liberi liberi liberi!! Uhuuuuu!!!” chiuiam si
continuam sa alergam si ne bateam unul pe altul  pe
umeri. Euforia momentului ne-a eliberat de toate. Nimic nu
ne mai putea opri; noul avint ne-a purtat prin noapte, dupa
vreo 2 ore, obositi, ne-am oprit. Printre pomi se vedeau,
pe camp, multe capitze de fân. Am ales una si ne-am
adapostit. Am adormit repede. Ne-am trezit a doua zi inca
sub influenta simtamintului. Stiam ca mai aveam multi km
de parcurs pâna la Graz, primul oras din Austria, dar
eram  bucurosi, optimisti...

Am ajuns in Graz cândva dupa prânz de unde am

luat autobuzul pâna in Traiskirchen, aproape de Viena
unde era lagarul de emigrant. O cladire veche,
impunatoare. Am intrebat prin jur si niste români ne-au
indrumat.  Am  fost  dusi intr-o parte izolata a cladirii
principale, la carantina, unde am stat o saptamâna, pâna
ni s-a aprobat statutul de emigranti politici. Iesiti si
repartizati intr-o camera mica cu 4 paturi suprapuse in
care era deja cineva: un roman care ''ne-a impresionat'' cu
retoricul lui de smecher si pistolul ascuns sub  perna; dar
deja am semnat sa  emigram in Australia când eram inca
la carantina, asa ca nu ne-au  afectat prea mult artificiile
lui...

Ziua cea mare - Viena – Frankfurt - Melbourne...

Was it worth it?