Pilda cu talc

A fost odata ca niciodata, o vreme cand Lumea parea sa nu cunoasca nici Fericirea, dar nici
Tristetea, nici Iubirea, dar nici Ura, nici Bogatia, dar nici Saracia…

Nu stiu daca pe atunci, era mai bine sau mai rau pentru ca lucrurile stateau in asa fel. Si,
totusi, undeva, in mijolcul oceanului, era o insula unde toate sentimentele si starile vietuiau, departe
de Lume. Existau acolo Fericirea, Tristetea, Vanitatea, Bogatia, Cunoastrea si toate celelalte, inclusiv
Iubirea.

Intr-o zi, acesti locuitori ai insulei au fost avertizati ca taramul lor se va scufunda. Asa ca toata
lumea a purces la treaba . Au inceput sa isi repare barcile si sa se pregateasca de plecare. Singura
care nu facea nicio pregatire era Iubirea. Ea nu putea sa creada ca insula va disparea cu totul, asa,
inghitita de apele oceanului.

Iubirea isi dorea, sa ramana, in continuare, acolo. Iubirea a perseverat in sperantele sale,
pana in ultimul moment. Cand insula a fost inundata aprope in intregime, Iubirea s-a hotarat sa ceara
ajutor. Bogatia isi pregatise barca sa mare, frumoasa, eleganta si era gata de plecare.

Iubirea, cu speranta, a intrebat-o “poti sa ma iei si pe mine cu tine, Bogatie?”. Bogatia i-a
raspuns prompt, cu mandrie: “Nu, nu pot! Ce stii tu? Eu am barca plina cu aur si cu argint. Lumea ma
asteapta! Cum sa mai am un loc, aici, si pentru tine?”

Atunci, Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care cu dorinta de a face impresie isi tot
facea de lucru pe langa barca sa, parca si mai frumoasa decat cea a Bogatiei. “Vanitate, te rog, ajuta-
ma! Ia-ma si pe mine cu tine!” Vanitatea s-a uitat sfidator la Iubire si i-a raspuns plina de ingamfare.
“Nu, nu pot sa te ajut, Iubire! Tu nu vezi ca esti uda fleasca? S-ar putea sa imi murdaresti, ori, poate,
chiar sa imi strici frumoasa mea barca. Voi ajunge cu ea in Lumea aceea, care ma asteapta!”

Tristetea, garbovita de atata amaraciune, adunata o viata, era si ea prin apropiere cu barca ei
ponosita. Iubirea se gandi atunci, ca poate, e mai potrivit sa ii ceara Tristetii ajutorul. „Tristete, rogu-
te, lasa-ma sa vin si eu cu tine!“ Tristetea, cea mult prea plina de mahnire i-a raspuns tanguitor:
“Ohh, Iubire! Tu chiar nu vezi cat sunt de Trista! Sunt atat de plina de jale, incat am nevoie sa mai fiu
o vreme singura. Ca, apoi, voi ajunge in Lumea mare. Nu, nu, Iubire! Nu poti sa pleci de aici cu mine!”

Fericirea era era pe punctul de a ridica ancora barcii sale. Ea era, ca intotdeauna, fericita.
Foarte fericita! Atat de fericita, incat, cuprinsa de starea de beatitudine parea gata sa zboare, parca,
spre lumea care o astepta si pe ea… nici macar nu a auzit o pe biata Iubire care o striga, implorandu-
o, sa o salveze de pe insula aproape scufundata.

Deodata, se auzi o voce mai stinsa, dar calma si plina de caldura: “Vino, vino Iubire! Te voi lua
cu mine!” Era un batranel. Acesta, a luat-o pe Iubire in barcuta sa, tot atat de batrana ca si
proprietarul. Tot drumul pe mare, batranelul, taciturn nu a discutat nimic cu Iubirea ce parea atat de
dezamagita. Ajunsi la tarm, batranelul si Iubirea si-au luat un scurt ramas bun, plin de politete si
respect, si, astfel, fiecare urma sa isi vada de drumul sau.

Acum, dintr-o data, Iubirea s-a simtit deosebit de bucuroasa si de binecuvantata. Totodata,
si-a dat seama ca nu stie cum il cheama pe salvatorul sau, batranelul cel atat de binevoitor. Noroc ca
tocmai atunci, la acel tarm, acosta si barca Cunoastrerii. Atunci, Iubirea a indraznit sa o intrebe pe
aceasta: “Te rog Cunoastere, poti sa mi spui tu, cea atat de priceputa, cine a fost batranelul care m-a
salvat de pe insula noastra ce se scufunda?” Atunci, Cunoasterea i-a raspuns scurt Iubirii: “Timpul! A
fost Timpul!...Doar Timpul!...”