Domni?a ?

i Tudor Avădanei
Via?a e un iure?

-Via?a e un iure? Un soi de apă rapidă ce-?i păstrează cursul ?i te duce în voia ei pe unde
nu gândeai să ajungi vreodată, dar cum să i te împotrive?ti? Ce puteri avem noi oamenii în fa?ă
ei, creată de Dumnezeu în primele clipe ale începutului? Da, apa e ve?nică ?i nemuritoare! Noi,
ni?te creaturi cu via?ă limitată. Atunci cine poate să i se împotrivească?
Aflată la volanul unei ma?ini descoperite, conducând în aerul proaspăt al
dimine?ii pe un drum nepavat de ?ară, Maria gândi astfel pentru că a avut în noaptea asta un vis:
Se făcea că era din nou o copili?ă în Malta, unde tatăl ei, prin?ul Alfred, duce de Edinburgh, era
comandantul Navei Britanice sta?ionate pe această insulă din mijlocul Mării Mediterane. I-au
apărut în minte locurile minunate de acolo, grădinile, parcurile ?i plaja, unde ea cu sora ei mai
mică, Victoria Melita, căreia to?i o numeau Ducky, galopau nebune?te pe mânji la fel de
neastâmpăra?i ca ele însele. Doamne!... ce frumos a fost acolo! În deplină libertate, fără nici un
gând urât, fără nici o opreli?te, zburdând cât era ziua de mare ca ?i cum întregul univers era a
lor! Au fost anii cei mai frumo?i ai vie?ii ei. Cine ?i-ar fi putut imagina că toate acestea se vor
sfâr?i într-o bună zi, ?i că toate se vor schimba atât de mult? Câtă triste?e reînvie de fiecare dată
când î?i aminte?te cu ce inimă frântă s-a despăr?it de familia, surorile ?i părin?ii ei în momentul
în care a trebuit să se rupă de to?i, când a urcat treptele vagonului regal trimis din România de
Unchiul Karl, după nunta cu Nando. În iarna asta s-au împlinit 20 de ani de atunci.
Via?a e un iure?! 20 de ani, ?ase copii ?i ea, acum femeie de aproape 38 de ani abia se
recunoa?te... În?elege că acum nu mai este la fel cum a fost, că s-a schimbat, că au intervenit
lucruri noi în via?ă care au făcut-o să vadă altfel oamenii ?i întâmplările prezente ?i din trecut,
dar toate astea au intervenit a?a de repede, ca ?i cum zilele s-ar fi scurtat. Pe atunci nu era decât
o copili?ă naivă ?i mai prostu?ă. Iure?ul, acest iure? al vie?ii în care s-a lăsat să plutească fără ?
tiin?a unor consecin?e, i-au dat al?i ochi ?i alte unită?i de măsură ca să judece mai bine ce s-a
petrecut în ea ?i în jurul ei.
Câmpia largă a holdelor cu străluciri aurii în bătaia soarelui se desfă?ura înaintea ei pe
acest drum nepavat, ales la întâmplare. O cumpănă se profilă, suplă pe deasupra grânelor cât un
stat de om ?i Maria, încetinii pu?in viteza ca să vadă unde se află. În spate era pădurea dinspre
care venise; în dreapta, câmpia mărginită de copaci ?i turla unei clopotni?e de biserică care
domina cerul. În fa?a ei, de partea opusă drumului, cumpăna ?i câteva vite rumegând tacticos.
Plimbarea asta, un fel de capriciu matinal după o cea?că de cafea cu lapte ?i un croasant, o făcu
să aleagă drumul înspre sat din curiozitate ?i nevoia unei ac?iuni diferite pentru că niciodată nu
s-a sfiit să descopere ceva nou. La fel s-a întâmplat ?i atunci pe Bistri?a când s-a urcat pe o plută
ce a venit aproape de mal. Asta a fost cu mul?i ani în urmă. Amintirea a făcut-o să zâmbească
acum, pentru că scena astăzi pare hazlie, dar atunci, ne?tiind ce se putea întâmpla, nu a avut nici
un haz. Noroc cu Nando ?i Brăteanu care au avut prezen?a de spirit s-o scoată din impas.
În aceea perioadă aproape de început, în primii ani după ce poposii în noua ei ?
ară ca so?ie celui destinat să devină următorul rege al României, Principele Ferdinand, via?a ei
nu era deloc veselă ?i satisfăcătoare. Din motive greu de în?eles atunci, Unchiul Karl, regele, nu
le-a dat voie celor tineri, Ferdinand ?i Maria, să se împrietenească cu alte persoane de vârstă
apropiată cu a lor din înalta societate locală ?i nici să călătorească fără supravegherea cuiva
dintre persoanele lui de încredere. Mai târziu au în?eles motivul: Familia regală nu trebuia să
arate nici o inclina?ie spre favoritism unora dintre localnici printr-o prietenie care ar putea stârnii
invidia altora. Este primejdios să la?i să se formeze în jurul unui prin? un clan; nu doar regii sunt
lingu?i?i, dar ?i cei jurul lor. Experien?a l-a învă?at pe rege că un suveran ascultă prea multe
”adevăruri” de la supu?i ?i nu este u?or să decidă care dintre ele trebuie îndreptat. Totu?i în ace?
ti primi ani în ?ară, Maria, se sim?ea nefericită de izolarea care-i fusese impusă ?i cu greu ?i-a
re?inut revolta contra excesului de tiranie regală. Până la venirea ei în ?ară, Ferdinand - Nando
cum îl numea ea - nu văzuse nimic din ?ara lui, cu excep?ia unor ora?e mai de frunte pe care le-a
vizitat în ocazii oficiale făcând parte din suita Unchiului. Când depresia Mariei a devenit fapt
vădit la curte, regele sfătuit de Consiliul de Coroană, a decis să ducă perechea princiară să
viziteze unele din mănăstirile din jurul capitalei care în ochii tinerei prin?ese au avut farmec, atât
prin stilul de via?ă al călugărilor, cât ?i prin frumuse?ea liturghiilor la care a fost prezentă. Ioan
Kalinderu, unul din sfetnicii cei mai apropia?i ai Unchiului, învrednicit de rege cu administrarea
Domeniilor Regale, era în acela?i timp folosit ca purtător de cuvânt al Unchiului Karl când
acesta era nemul?umit de purtarea unuia sau amândurora dintre prin?i. Ca să filtreze cumva
asprimea unor mustrări, Kalinderu a propus regelui că poate nu ar strica o mică plimbare a
tinerei perechi la unele din Domenii ale Coroanei de pe Valea Bistri?ei, în Moldova. Cum regele
nu se împotrivii s-au făcut pregătirile de cuviin?ă ?i Ferdinand cu Maria au plecat să viziteze
acele locuri despre care auziseră cât de frumoase erau. Întovără?i?i de Kalinderu ?i Ionel
Brăteanu, pe atunci un bărbat plin de veselie ?i optimism ce nu împlinise încă 40 de ani, fiu al
fostului Prim-Ministru Ion C. Brăteanu ?i pre?edinte al Partidului Liberal decedat în 1891, au
pornit la drum. Au poposit la una din casele domeniilor împodobită după gustul nu prea rafinat
al lui Kalinderu, cu fotografii ?i gravuri ale familiei regale împodobind pere?ii, dar mai ales
nelipsite fotografii înfă?i?ându-l pe Ion Kalinderu călare, Ion Kalinderu la vânat, Ion Kalinderu
la culesul recoltei ?i multe alte fotografii cu aceea?i persoană.
În zilele următoare au străbătut kilometri în trăsuri de ?ară, sau uneori călare, pe cărări ?i
drumuri de ?ară prăfuite, printre mun?i ?i păduri ?i când făcură un popas la malul Bistri?ei în
răcoarea unei poiene, Maria, privind apa de la mal, ?i-a scos pantofii ?i ?i-a înmuind piciorul în
apa de munte rece ca ghea?a, trăgându-l repede înapoi. Nando a râs în spatele ei, amintindu-i că
a fost avertizată. Apa nu era numai rece, dar ?i foarte repede. Câ?iva pe?ti?ori argintii înotau în
apropierea malului în apa străvezie prin care se deslu?ea ca printr-o lupă de cristal, fundul cenu?
iu acoperit de pietre de munte. Din susul râului venea spre ei o plută alungită cu mai multe
remorci, cârmită de un bărbat vânjos cu ajutorul unei bârne care se pivota pe centrul plutei. La
cotul râului, vijelioasă, în plină viteză, pluta se izbii de marginea malului întărit cu bârne lungi
culcate de-a lungul cotiturii, care o făcu să-?i schimbe direc?ia pe noul curs al apei. Aflată la
numai un pas de acest loc, Maria a sărit pe una din sec?iunile de la urma plutei. Luat prin
surprindere, Nando, a sărit ?i el în spatele ei, supărat, ?i acum amândoi, erau călători fără voie
pe bu?tenii descoji?i care lunecau pe luciul apei. Cineva de pe mal, văzând că perechea princiară
se depărtează cu pluta, s-a repezit la docarul sta?ionat la marginea drumului ?i dând bice cailor,
a plecat în urmărirea lor pe uscat. Maria, care până atunci nu a mai văzut o plută, nu ?tia că
aceasta nu putea fi oprită din drum la cerere.
-Ce faci acum? A întrebat-o Nando supărat. – Asta nu opre?te. Trebuie să sărim în apă!
-Cum nu opre?te? De ce nu opre?te?
-Opre?te doar la Vatra Dornei, la fabrica de cherestea. Trebuie să sari în apă!
În acest timp Ionel Brăteanu venea gonind în urma lor ?i le-a făcut semn că el îi urmăre?
te pe uscat. Maria cuprinsă de teamă nu se putea hotărî: Cum putea să sară a?a îmbrăcată în apa
asta repede, adâncă ?i atât de rece? La o nouă cotitură a apei, ciocnirea plutei de mal le-a dat
prilej lui Nando ?i Mariei să sară înapoi pe pământul pietros al malului. Nando, nu-?i putea
ascunde furia că a fost pus într-o situa?ie atât de copilărească.
-Cum de-?i venii să faci una ca asta? De ce nu mi-ai spus ce vrei să faci?
-Nu am ?tiut. A fost un act instinctiv, o experien?ă...
-O experien?ă care putea să te coste scump! Nu numai pe tine, pe amândoi...
-?tiu..
-Acum are să afle Unchiul, ?i iar are să se supere, adăugă Nando îngândurat.
Slavă Domnului, toate s-au sfâr?it bine. Nando era încredin?at că Ionel Brăteanu nu va
duce mai departe ?tirea acestei pă?anii, dar în privin?a bătrânului Kalinderu nu era sigur. Când
găsii prilejul, îl trase de-o parte ?i ia zis:
-Cred că ?i dumneavoastră ve?i fi de acord cu mine că nu ar fi necesar să adăugăm
regelui un motiv nou de îngrijorare aducându-i la cuno?tin?ă întâmplarea de astăzi cu pluta...
- Definitiv! a răspuns bătrânul curtean, -dar nu am să pot nega dacă altcineva va
comunica Măriei Sale acest lucru. Ferdinand a avut impresia că a deslu?it în privirea lui
Kalinderu o strălucire plină de ?iretenie care l-a făcut să regrete că a deschis această discu?ie.
La mul?umirile Mariei, Brăteanu a promis că va organiza o adevărată plimbare cu pluta
pe Bistri?a, înaintea părăsirii acestor locuri pitore?ti. ?i nu doar atât, în zilele care au urmat au
vizitat mănăstirile de la Agapia, Văratec, Bistri?a ?i Neam?, au petrecut o noapte la una din
aceste mănăstiri în care plutea încă atmosfera vremurilor de alta dată ?i au fost petrecu?i peste
tot cu flori, urale, îmbulzeală de oameni veni?i din comunele apropiate, bucate alese ?i clopote
care vesteau lumii sosirea marilor oaspe?i..
-Da, plimbarea aceea cu pluta a fost o experien?ă unică... gândi Maria. -Un iure? ca via?a
însă?i. Când te afli pe valurile ei, nu i te mai po?i împotrivii. Devii, ca ?i pluta însă?i, o surcea
purtată din loc în loc de ape, fără putere de împotrivire.
 Mo?tenitoarea Conului Filipescu

Un om aplecat peste un mormânt smulgea bălăriile crescute în jurul crucii, când zăre?te
pe jos umbra unei persoane oprite în spatele său. Ridică privirea ?i zăre?te o doamnă. Văzându-
se :privită de om, îi spuse:
-Buna ziua!
-Bună vă fie inima
-Pe cine ave?i îngropat aici? a întrebat ea.
-So?ia ?i copilul meu...So?ia mea a pierit la na?tere ?i copilul odată cu ea...
-Îmi pare tare rău. O pierdere grea.. Când s-a întâmplat asta?
-Păi, să fie cam opt ani...
- Opt ani? A?a de mult? V-a?i refăcut via?a după această întâmplare?
-Nu domni?ă, nu am putut! N-am găsit pe nimeni care să fie cum a fost ea, Vasilica,
nevasta mea. Când mi-a dat-o popa Pârvu, tatăl ei, abia împlinise 17 ani. ?i apoi, nu puteam, că
a? fi adus suferin?ă în casa popii.
-17 ani? A?a de tânără? Femeia privii îngândurată cu mai multă aten?ia crucea de piatră
de la capătul mormântului. Tot atât avusese ?i ea când s-a măritat. Era încă un copil fără ?tiin?ă
de nimic. De ce permit oamenii asemenea căsătorii înainte de-a da copiilor răgaz să descopere
via?a? Ar trebui făcută o lege care să împiedice asemenea lucruri, pentru că la o vârstă a?a de
fragedă, fetele încă se joacă cu păpu?i, gândi ea.
-Da domni?ă. Atât avea, 17 ani, a spus omul. -Ai ?i mata pe cineva aici?
-Eu, nu. Sunt în vizită aici. Îmi place să privesc monumentele din cimitir. Mă opresc la
unele, citesc inscrip?iile de pe cruci ?i uneori chiar mă rog pentru sufletele celor îngropa?i acolo.
-Dar mata nu e?ti de prin aceste locuri, socotesc.
-Adevărat. Eu vin din ora?. Fug de zăpu?eala Bucure?tiului. Aici este lini?te ?i e mai
răcoare. Îmi plac aceste locuri. Am primit o mo?tenire ?i am să vin mai des.
Omul se ridică în picioare sco?ându-?i pălăria cu care ?i-a scuturat praful de pe
pantaloni. De partea cealaltă a mormântului era doamna, o femeie cu păr auriu ondulat natural,
din care o buclă îi acoperea fruntea. Avea ochi alba?tri umbri?i de bordura unei pălării prin care
soarele î?i filtra lumina. Pielea ei era albă, catifelată precum a piersicilor vara când dau în pârg.
Era înaltă, suplă, îmbrăcată într-o rochie albă, voalată ca borangicul, pe care lucrătura broderiilor
erau reliefată cu fire de mătase. Bărbatul s-a aplecat peste mormânt, a rupt o floare ginga?ă cu
petale albe pe care roua dimine?ii licărea încă în soare, ?i o dărui femeii din fa?a lui:
-Din partea Vasilicăi ?i a mea.
-Mul?umesc.
 -Mo?tenirea este aici în comuna noastră?
-Pe aproape. Mo?tenirea este în partea opusă satului, unde-i pădurea.
-Conacul celui de era mare?al la palat? ?tiu că era bătrân săracul. Poate că e mort acum.
Boierul Filipescu...
-Adevărat. De la dânsul am primit mo?tenirea. Se numea Gheorghe Emanoil Filipescu,
fost mare?al al Cur?ii Regale.
-Da, ?tiu. Venea rar pe aici, cel pu?in după ce văduvii...Conacul era frumos, dar acum
cred s-a mai părăgenit. Trebuie un pic de muncă ca să fie cum a fost...
-Da! Am adus oameni din Bucure?ti pentru asta. Sunt multe încă de făcut, dar poate mai
încolo, când va fi pace din nou.
-Mata crezi că o să fie război?
-Nu e război peste tot? Sârbii, bulgarii, turcii... Ce cred oamenii din sat?
-Păi, ce să creadă? Fiecare cu ale lui. Unii au fost chema?i la oaste. Cei de-o vârstă cu
mine gândesc că dacă trebuie să plece la oaste, cine o să culeagă roadele de pe câmp, că sunt
multe anul ăsta? Cine va semăna terenul pentru la toamnă ?i cine se va ocupa de copii, animale ?
i tot ce mai trebuie? Îi mai bătrâni sunt încă cu necaz că ru?ii ;i austriecii ne-au luat Basarabia ?
i Bucovina. Părintele Pârvu zice că s-a înrăută?it lumea ?i Domnul de aia, ne mai dă câte-o lec?
ie să ne întoarcem la cele sfinte...
-S-ar putea să aibă dreptate părintele... a spus femeia. -Acum eu trebuie să plec. O să mai
vin pe aici. Rămâi cu bine...
-Domni?ă! a strigat omul în urma ei. -Îmi spui ?i mie cum î?i zice?
-Maria.
-Eu sunt Tudor. Învă?ător aici în sat. Toată lumea mă ?tie. Poate ne mai vedem.
-Poate, a răspuns Maria depărtându-se zâmbind.
Tudor a rămas în picioare urmărindu-i mi?carea gra?ioasă trecând printre ?irurile de
morminte spre marginea cimitirului, către uli?ă. După ce trecu de intrarea marcată de un umbrar
peste por?ile cioplite din stinghii intercalate în lung ?i în lat, ea s-a îndreptat spre partea opusă
satului unde la marginea drumului era parcată o ma?ină cu acoperi?ul deschis. Femeia s-a urcat
la volan, a făcut un ocol la marginea drumului ?i a mers către pădurea în adâncul căreia se afla
un crâng ?i conacul boieresc lăsat ei. Punându-?i pălăria la loc pe cap, Tudor s-a îndreptat spre
sat. În fa?a bisericii, Popa Pârvu era în vorbă cu ni?te oameni din sat:
-Ce te-aduce fiule pe aici?, a întrebat bătrânul.
-Nimic, părinte. Veneam de la cimitir. O cucoană de la ora? a vrut să ?tie cine e îngropat
pe locul Vasilicăi. Zicea că e mo?tenitoarea conului Filipescu...
-Dumnezeu să-i ierte păcatele că era om cumsecade! a spus popa făcându-?i semnul
crucii. -?i ia zi, ai aflat cine este?
-Nu ?tiu. Mi-a zis numai că o cheamă. Maria...
 -Numai cu atât nu deslu?im noi cine a primit mo?tenirea...spuse gânditor Popa Pârvu. -
Parcă ?tiam că boierul avea un nepot care scrie la ziare ?i e om mare în politică?
-Păi n-o fi Nică Filipescu de la Epoca? Î?i dădu cu părerea domnul Popescu, notarul din
Copăceni.
-Dar stai, că ăla de care spuse?i a fost primarul capitalei mai anii trecu?i. Cred că este ?i
acum, a intrat în vorbă nea Zaharia, angrosistul, care are prăvălia din sat cu de toate.
-Nu nene! Asta a fost mai de mult. Mai anul trecut el era ministru de război. Păi, nu ?ii
minte că pe vremea aia erau la putere conservatorii cu Petrică Carp în frunte? l-a contrazis
notarul.
-Da, dar tot nu ?tim cine a primit mo?tenirea conului Filipescu... a intervenit popa.
Oamenii căzură pe gânduri.
Tudor stătu ce mai stătu cu ei de vorbă în fa?a bisericii ?i apoi dădu să meargă acasă.
Nici nu intră bine în ogradă, că mătu?a Ileana, sora mamei lui, îi ie?ii în cale cu o scrisoare în
mână:
-Tudore maică, uite ce-?i venii astăzi. Zicea Pamfil po?ta?ul că trebuie să mergi la
oaste...

Din jarul iubirii

Principele Ferdinand ?i so?ia sa Maria, luau ma?ina împreună uneori în după amiezile
fierbin?i ale ora?ului, la o plimbare în jurul Bucure?tiului. Căutau mereu drumuri noi chiar ?i pe
?osele neasfaltate de ?ară, gonind în viteză pe lângă carele ?ăranilor oprite la margine de drum să
nu se sperie animalele. Într-o zi, nimeriră pe direc?ia Giurgiului într-o pădure umbroasă cu
copaci vechi , stufo?i, care părea să invite călătorii în desi?ul ei. Mai departe, au descoperit un
conac construit în stil vechi ?i cam pustiit de soartă. Se afla într-un lumini? în mijlocul copacilor
seculari care da locului o atmosferă misterioasă ca într-un basm. Locul de?i neîngrijit, avea
farmec ?i stăruia în el lini?te ?i aceea desprindere de toate problemele lume?ti. Când nu aveau
alt plan, prin?ii, treceau mai des pe acest drum la mică distan?ă de satul Copăceni. Au aflat între
timp că apar?inea bătrânului unchi al lui Nicolae Filipescu, mare?alul Cur?ii Regale, George
Emanoil Filipescu. Când bătrânului general i s-a spus că prin?ii mo?tenitori vizitează des locul,
a fost impresionat ?i a lăsat prin testament întregul domeniu principesei Maria. Acest dar a
bucurat-o nespus pe Maria, care nu a avut niciodată un lucru care să-i apar?ină numai ei.
Înflăcărată ca totdeauna, plină de energie, a început să transforme locul pe placul ei, a?a cum a
făcut ?i în trecut, când Unchiul Karl, regele, a construit re?edin?a tinerilor urma?i ai tronului la
Cotroceni. Spirit liber, iubind spa?ii largi ?i simplitate, Maria a înlocuit mobilele grele,
obositoare de stil baroc pe care Unchiul le-a îngrămădit în apartamentul lor de la Palatul Regal
din Calea Victoriei, cu un gen în care utilul se îngemăna perfect cu spiritul ei eliberat de moda
clasică. Cum a reu?it Maria la Palatul Cotroceni să se exprime alegând mobilier simplu dar
folositor, de gen brâncovenesc, a?a a făcut ?i în acest conac alegând lucruri simple ?i flori, multe
flori pline de prospe?ime în fiecare ungher.

Lui Ferdinand îi plăcea să conducă singur automobilul ca relaxare. De obicei tăcut, re?
inut, gânditor, atent cu so?ia lui, dar pu?in comunicativ, privea înainte ?oseaua, atent să
ocolească gropile ori diferite orătenii care nu au învă?at încă să respecte regulile de circula?ie pe
?osea. Maria nu voia să-i tulbure nevoia de reculegere cu întrebări sau sugestii inutile. Nu, el nu
a fost a?a totdeauna: După două decenii de căsătorie cu Nando ?i ?ase copii, dintre care cel mai
mic, Mircea, abia născut la începutul acestui an, în ianuarie 1913, au avut darul să în?eleagă mai
bine ce s-a petrecut în acest răstimp. Schimbarea firii lui ?i poate că ?i al ei, s-a petrecut lent, în
timp, pe ne observate, dar fără echivoc, a lăsat urme vizibile. Nando a devenit mai tăcut, închis
în el ?i parcă mai absent. Probabil că nici ea nu mai este cum a fost. Au crescut, au evoluat
diferit, precum din acela?i trunchi de copac au crescut separate două tulpini ce continua să
soarbă aceea?i sevă. Poate că ?i ea a avut o contribu?ie la această schimbare, ori poate că
separarea nu s-ar fi produs dacă Nando, cu zece ani mai matur decât ea, cu mai multă experien?
ă, ar fi încercat s-o îndrume, s-o facă să-l în?eleagă ?i să-i umple nevoile nemărturisite
niciodată. Sau, cine ?tie? Poate că femeia cealaltă, Elena Văcărescu, de care a fost a?a de
îndrăgostit înainte de-a o cunoa?te pe ea, ar fi putut să-l facă mai fericit. Dar căsătoria cu femei
aceea nu era posibilă pentru că legea nu îngăduia familiei regale alian?a cu supu?ii săi.
Nando a fost în felul său un om sobru, tăcut, timid ?i
retras, mai ales în cercurile sociale. Poseda o bogată cultură extinsă într-o varietate de ramuri ca
literatură, filozofie, istoriei ?i ?tiin?ă. Frumuse?ea ?i gingă?ia florilor l-a atras din totdeauna ?i
astfel a căpătat o adevărată pasiune pentru studiul ?i cre?terea lor, ca un erudit în botanica. Putea
conversa perfect în numeroase limbi străine, incluzând limba română, ?i pentru că era totdeauna
bine documentat, prefera să tacă, acceptând să pară un naiv, decât superior celor cu gura mare,
avânta?i în discu?ii despre care nu ?tiau mai nimic. Cu fine?ea lui caracteristică, Nando încerca
să-i protejeze, pentru că se vor sim?i neplăcut dacă ar încerca să le corecteze erorile. Dar în
acela?i timp, era sfios ?i de frica unei hotărâri pripite, prefera să rămână pasiv. Pentru că era
lipsit de încredere în sine, se lăsa dominat de al?ii. Avea o inteligen?ă ie?ită din comun, putea să
vadă substraturile problemelor din jur, chiar ?i cele care i se ascundeau, dar neavând voin?a de
ac?iune, era paralizat de îndoială. Maria a ajuns să cunoască treptat, târziu, toate aceste însu?iri ?
i defecte ale so?ului ei. Fără nici o îndoială, intensitatea dragostei lor de la început a fost reală,
sinceră ?i reciprocă..

Când a cunoscut-o pe Missy, numele familiar al Mariei printre cunoscu?i ?i prieteni,

Nando a fost de la bun început cucerit de frumuse?ea, frăgezimea ?i ?armul ei spontan de copil
de 16 ani. Era plină de aceea exuberan?ă tinerească pe care numai libertatea ?i via?a trăită în
mijlocul naturii o dă celor înzestra?i ci vigoare ?i efervescen?ă nestăpânită, ca bulele unei cupe
de ?ampanie. Zburdălnicia ei nere?inută, aproape îi provoca temeri lui Nando, când Maria se afla
cu sora ei mai mică, Ducky, avântate în curse de galop pe falnici cai arăbe?ti cu coame lungi ?i
cozi stufoase. Până atunci Maria nu dăduse aten?ie deosebită bărba?ilor, ?i a fost surprinsă când
mama lor, Marea Ducesă Alexandra de Edinburgh, Coburg ?i fată a ?arului Alexandru al II-lea
al Rusiei, le-a adus la amândouă, ei ?i lui Ducky, rochii noi, elegante, ca ale primadonelor de pe
scena operei. Până atunci, Missy, se sim?ea doar o feti?ă, un copil care abia ?i-a scos nasul în
lume. Ferdinand era un tânăr înalt, chipe?, bine făcut, strălucitor în uniformă lui militară,
mustăcioară blondă ?i ochi plini de o în?elegătoare duio?ie.
Prima lor întâlnire a avut loc în 1891 la Wilhelmhohe, lângă Cassel, un castel din
secolul XVIII din Germania, unde împăratul Wilhelm al II-lea, văr de altfel cu Maria, ?i-a
invitat oaspe?ii în timpul manevrelor militare anuale. Maria fusese invitată acolo împreună cu
Ducky ?i mama ei, Ducesă Alexandra. La marele prânz al cur?ii, când Maria a apărut în rochia
ei de gală aleasă de Ducesă, a descoperit într-una din vazele imperiale ni?te orhidee de aceea?i
culoare cu rochia ei. Cu nestăpânita ei ingeniozitate, a luat bucuroasă orhideele din vază ?i le-a
prins cu o agrafă pe umărul rochiei, mândră de această podoaba nouă care se asorta perfect.
Întâmplarea a făcut ca locul ei la masă să fie alături de cel al Prin?ului României. Lui Ducky ?i
ei, le-a plăcut acest tânăr modest, neînfumurat, care încerca să le intre în voie răspunzând cu
zâmbet deschis la fiecare întrebare sau o vorbă a ei, încercând să-?i ascundă sfiala. El era
tulburat de faptul că nu putea conversa corect cu ea în limba ei maternă, engleza, dar vădea o
mare bucurie că se afla din nou în Germania, ?ara lui natală. Maria ar fi vrut să-l întrebe ceva
despre ?ara lui atât de îndepărtată, România, dar pentru că nu ?tia prea bine locul ei pe hartă, s-a
ru?inat ?i a tăcut.
O a doua întâlnire a avut loc în primăvara următoare la Munchen când Ducesa a venit cu
fetele mai mari în ora? să viziteze ora?ul, muzeele, să facă cumpărături, ?i să asiste la
prezentarea unor spectacole de teatru ?i operă. Faptul că aici l-a întâlnit din nou pe prin?ului
Ferdinand, a fascinat-o pe Maria. Surpriza revederii acestui tânăr care dovedea sensibilitate, o
chinuitoare sfială, timiditate ?i mai ales, o vizibila re?inere în orice ac?iune spontană. Sim?ea că
el avea o evidentă lăcomie de trăire reală, dar tot avântul său lâncezea fără suportul cuiva care
să-l inspire.
Totu?i o surprinzătoare mică întâmplare a făcut-o pe Maria să-?i schimbe pu?in felul cu
care îl privea pe Nando: Era într-o după amiază plăcută ?i Nando venise s-o ia pe Maria la o
plimbare prin Hofgarten, o grădină din centrul ora?ului care are în centrul parcului un pavilion
dedicat zei?ei Diana. După ce au admirat picturile murale care relatau scene din istoria Bavariei,
au intrat în pavilionul octogonal din centru, cu opt arcade care aveau în dreptul fiecăreia cărări
deschise în parc. Văzând că acolo nu se mai afla nimeni în afara lor, Ferdinand s-a oprit în fa?a
Mariei ?i a încercat s-o sărute pe buze. Înspăimântată, fata s-a dat înapoi din îmbră?i?area lui ?i
s-a întors cu spatele la el. Nando a rămas descumpănit ?i supărat pe el în primul rând, fără să
spună nici un cuvânt. Maria i-a cerut s-o ducă înapoia acasă ?i au parcurs distan?a fără nici o
vorbă. Ajunsă acasă, Maria nu a vrut să vorbească cu nimeni, nici măcar cu Ducesa care voia să
?tie ce s-a întâmplat.
A aflat întreaga poveste în detaliu de la veri?oara Charly, Principesă de Saxa-Meiningen,
sora Kaizerului Wilhelm al ll-lea. Asta a determinat-o pe Ducesă să stea de vorbă cu fiicele ei, să
le spună că este normal ca tinerii lor admiratori să le solicite un sărut, că acesta este un semn al
admira?iei lor pentru o fată, iar dacă ea admite sărutul, el în?elege că afec?iunea este reciprocă.
Refuzul unui sărut confirmă faptul că fata nu are inten?ia să continue prietenia cu tânărul
respectiv. Aceea?i veri?oară Charly, pe care Maria o admira deopotrivă pentru frumuse?ea,
elegan?a ?i inteligen?a ei, i-a comunicat lui Ferdinand că la mijloc a fost doar o neîn?elegere, Că
Maria nu a cunoscut al?i admiratori înaintea lui ?i astfel nimic nu s-a schimbat între ei.
A urmat o nouă surpriză în luna mai, la Palatul Nou din Potsdam unde în timpul unui
banchet a fost anun?ată logodna Mariei cu Ferdinand, sub privirea jovială a Kaizerului Wilhelm
II, a so?iei lui Augusta Victoria ?i a multor curteni. Ferdinand a venit înso?it de aghiotantul său,
colonelul Coandă, care a impresionat-o pe Maria descriindu-i frumuse?ea României, a poporului
care de curând ?i-a dobândit independen?a de sub Otomani, popor harnic ?i pa?nic, care a?
teaptă cu nespusă bucurie sosirea noii lor prin?ese în ?ară ?i că în aceste momente se fac
pregătiri înfrigurate pentru primirea ei acolo. Toate aceste descrieri erau rostite în imagini pline
de poezie care au încântat-o pe Maria. Pe de altă parte Ferdinand arăta atâta dragoste, din ochii
lui se revărsa atâta lumină ?i toată bucuria lui de câte ori se aflau împreună era molipsitoare.
Chiar ?i surâsul care-i ascundea stângăcia de câte ori trebuia să răspundă la o întrebare, aveau
un farmec deosebit ?i nu mai pu?in, felul în care privirea lui ce nu înceta s-o urmărească în orice
moment. Maria era impresionată de asemenea dovezi de dragoste, cum nu ?i-a imaginat
niciodată că poate exista, sim?ea că ?i ea îl iubea la fel, cu singura deosebire că ideea despăr?irii
de surorile ei mai mici, de familia ei ?i locurile a?a de mult îndrăgite, o făcea să sufere.

În zilele care o despăr?ea de data nun?ii lor, Maria înso?ită de mama ei, Ducesa, a mers
să cunoască familia viitorului ei so? la Sigmaringen unde se făceau febrile pregătiri pentru
venirea Kaizerului ?i a Regelui Carol I al României. Acesta nu a venit înso?it de consoarta sa,
regina Elisabeta, despre care lumea vorbea că era exilată. Mai târziu Maria avea să afle ce anume
s-a întâmplat în urmă cu doi ani, când regele a fost nevoit s-o îndepărteze de la curte, ca să evite
un scandal public: Regina Elisabeta, cunoscută sub numele de regina poetă Carmen Sylva, era
stăpânită de o neînfrânata nevoie de-a se înăl?a ca protectoare a sentimentelor romantice.
Aducându-l în România pe prin?ul Ferdinand, cel de-al doilea fiu al lui Leopold, fratele regelui
Carol ca mo?tenitor al tronului, Carmen Sylva, îndurerată de pierderea unicei fiice, Maria, în
1874, când avea doar patru ani, bolnavă de febră tifoidă, ?i-a îndreptat întreaga ei dragoste
asupra nepotului adus din Germania. ?tiind că nu mai pot avea al?i copii, Regele Carol a acceptat
cererea primului ministru Liberal, I.C.Brăteanu, să introducă în constitu?ia ?ării, un amendament
care prevedea ca nici un membru al familiei regale nu va crea alian?e de familie cu supu?ii ?
ării. De?i regina Elisabeta ?tia acest lucru, nu s-a putut ab?ine să nu încurajeze idila prin?ului
Ferdinand cu protejata sa, Elena Văcărescu pe care o socotea drept o încarnare a propriei ei
fiice.. Când Principele Ferdinand s-a prezentat regelui Carol să-i ceară consim?ământul pentru
căsătoria lui cu tânăra fată, regele s-a mâniat cumplit ?i pe loc a exilat în Fran?a, pe Elena
Văcărescu. ?tirea s-a răspândit cu u?urin?ă ?i ca să curme sentimentul public de revoltă, regele a
trimis pe regină la New Wied, în Germania, unde se afla familia ei. Distrusă suflete?te, Carmen
Sylva s-a îmbolnăvit. Starea ei s-a agravat progresiv ajungând să nu mai poată merge altfel
decât împinsă pe un scaun cu rotile.
La Sigmaringen a fost într-un fel pentru tinerii îndrăgosti?i, o a doua logodnă, cu
întreaga familie, cu recep?ii, mese bogate, cadouri ?i urări de bun augur. Când regele Carol în
timpul unui ceremonios banchet a ridicat paharul să rostească un toast în onoarea îndrăgosti?
ilor, a spus: ”Vreau să beau pentru ziua voastră de miere!” Prin?ul Ferdinand ?i-a golit paharul,
dar pe chipul său dispăruse zâmbetul cu care onora pe ceilal?i vorbitori dinaintea regelui. A?
ezându-se pe scaun, îngălbenit de necaz, a prins-o de mâna pe Maria ?i a întrebat-o:
-Ai auzit ce-a spus?
-Ce s-aud?
-A zis ziua de miere.
-?i de ce nu?
-Nu în?elegi ce-a vrut să zică? A vrut să spună că în loc de-o lună de miere, nu ne dă
decât o zi! Uite, a?a este el. Lui nu-i trebuie lună de miere; el nu e ca toată lumea; la el totul e
numai datorie, fără nici o eroare, ?i vrea ca toată lumea să fie la fel.
Maria nu a prea dat importan?ă observa?iei lui Ferdinand, dar avea să în?eleagă curând
că Nando nu a exagerat, a rostit adevărul adevărat în privin?a regelui.
Împreună cu Ducesa, Maria s-a dus s-o vadă apoi pe regina Elisabeta în refugiul din
inima pădurii unde locuia cu mama ei într-o casă mare izolată în mijlocul unui codru. O mul?
ime de nevoia?i din regiune, boieri scăpăta?i ?i membrii depărta?i ai familiei, veneau pentru
ajutor aici. Din întrevederea care a urmat, s-a întipărit drept remarcabil un moment în mintea
Mariei: A fost intimidată de la început de frumuse?ea acestei femei, a cărei faimă de ilustră
poetă era îi cunoscută. Talentul, cultura, rafinamentul ?i mai ales felul în care a reu?it să creeze
atmosfera acestei prime vederi, a surprins-o. Ca într-o evocare Wagneriană cu o eroina înfrântă
de boală, izbute?te luptând cu ea însă?i să-?i continue opera, creând picturi pentru posteritate
din însă?i patul ei de suferin?ă. Impresionată profund, Maria, după scena acestei întâlniri a
deplâns soarta ?i nedreptatea făcută reginei poete. Carmen Sylva, avea să constate Maria mai
târziu, a avut totdeauna tendin?a de-a dramatiza realitatea.
 La Londra în acest timp se făceau pregătiri pentru o primirea deosebită a regelui Carol al
României. A fost întâmpinat cu toată cinstea de întreaga curte regală ?i decorat cu Ordinul
Jartierei, cel mai înalt ordin cavaleresc britanic, limitat la numai 24 de companioni, incluzând
suverana Angliei, regina Victoria ?i prin?ul Eduard de Wales. Ceremonia a avut loc la data de
30 iunie, 1892, în marele vestibul oval al castelului Windsor unde se adunase întreaga curte ?i
unde îi plăcea reginei Victoria, bunicu?a, să-?i primească musafirii. Apari?ia reginei Victoria,
precedată de zgomotul bastonului ei pe lespezile podelei ?i fo?netul rochiei sale lungi de mătase
neagră, a fost întâmpinată cu plecăciuni de fiecare. Micu?ă, zâmbitoare ?i sfioasă, a răspuns
saluturilor fiecăruia ?i când s-a oprit în fa?a ?i mai sfiosului prin? Ferdinand, la prima lor
întrevedere cu această ocazie, i-a vorbit cu vocea ei mlădioasă în germană, limba ?ării lui:
-Ce-?i mai fac părin?ii, pe care îi iubesc a?a de mult?
-Mul?umesc. Sunt bine.
-Eu am în camera mea portretul mamei tale, a mai spus regina. -Era o minune de
frumuse?e, o adevărată minune!
Maria ?i-a amintit că în camera bunicii se afla pe un ?evalet pictura unei femei cu
trăsături deosebit de frumoase, dar numai acum a aflat că acel chip apar?ine mamei lui Nando.
Cu prilejul acestei vizite, regele României a avut posibilitatea unor întrevederi cu regina
Victoria, cea mai importantă personalitate istorică a omenirii. Regină a Marii Britanii din 1837 ?
i Împărăteasă a Indiei din 1876, în anul nun?ii Mariei cu Nando din 1893, această femeie firavă,
era suverana celui mai puternic imperiu al timpului ?i se bucura de respectul ?i admira?ia lumii
întregi.
Totdeauna condus de neobositul său sim? al datoriei care nu l-a părăsit niciodată, regele
României, a folosit timpul celor câteva zile de ?edere în Anglia, întâlnindu-se cu personalită?i de
seamă din industrie, finan?e ?i lumea politică. A vizitat numeroase institu?ii, a creat contacte
noi, folositoare ?i necesare, ca Banca Angliei , monetăria, docurile portuare ?i încă altele. A
stăruit ca ?i Ferdinand să facă la fel, dar acesta era prea îndrăgostit în aceste zile ca să-i urmeze
pilda. De aceea Ducesa, de?i era încântată că Ferdinand se arăta a?a de îndrăgostit de fata ei, nu
a putut în?elege de ce aceste două no?iuni, dragostea ?i sim?ul datoriei nu sunt compatibile?
Regele Carol a adus din România pentru logodnica prin?ului ?i a surorilor ei, minunate
costume na?ionale cusute cu fir de mătase. Ele, încântate de frumuse?ea lor, au mers să le
probeze ?i îndată au apărut îmbrăcate ca adevărate feti?e de la ?ară românce, cu băsmălu?e,
brâuri, ii ?i fote strălucind în culori pline de via?ă. Cei prezen?i au putut admira astfel în
premieră, o mostră a pitorescului neam de la poalele Carpa?ilor ?i o fărâmă a portului ?ării
îndepărtate spre care Missy avea să plece curând.
Cununia a avut loc la Sigmaringen, un oră?el aflat în regiunea din sud-estul Germaniei,
Baden-Wurttenberg, umbrit de un medieval castel cu numeroase etaje ?i turnuri de apărare
ridicat pe culmea unui deal, în jurul căruia ?erpuia un râule? numit Dunărea. Aceia?i Dunăre
care va străbate continentul spre răsărit, mângâind cu unduirea apelor ei line, numeroase ?ări
cărora le-a dăruit bogă?ii purtate de ape, comunica?ie cu alte locuri ?i o adevărată prosperitate.
Plimbându-?i apele mai departe, s-a curbat să poată îmbră?i?a ?ări?oara misterioasă peste care
Maria va domnii într-o bună zi, cu lanurile de aur ale grânelor de pe Bărăgan, apărate de
vânturile nordice de înăl?imile stâncoase ale mun?ilor Carpa?i, la poalele cărora coroana
codrilor cu frunze ruginii îngână doina susurului ?opotind a izvoarelor grăbite să-?i unească
apele cu cele ale fluviului cu ape albastre. Aici destinul grăbea s-o primească pe Maria, să
înfăptuiască o nouă dinastie.
Castelul Sigmaringen, unde dinastia Hohenzollern care a dat Germaniei încă de la
începutul mileniului numero?i suverani ?i împăra?i î?i află rădăcinile, era o falnică cetate
feudală cu vechime de secole, care domina cetatea ?i ora?ul de la poale. În acest decor
încântător, Maria este primită cu căldură de fiecare membru al numeroasei familii a lui
Ferdinand ?i a regelui Carol, venit cu o largă suită compusă din cei mai importan?i membri ai
guvernului Român. ?i apoi alaiuri continua să sosească cu oaspe?i din toată Europa, veni?i în
micul ora? învestmântat ca de mare sărbătoare, cu buchete de flori, steaguri fâlfăind în vânt ?i
urale la marginea drumurilor. Printre ace?tia erau unchiul Arthur de Connaught, din partea
Angliei, pentru că regina Victoria nu mai putea călătorii; Wilhelm al II-lea, împăratul
Germaniei; ?arul a trimis pe marele duce Alexis, fratele Ducesei ?i Contesa de Flandra, sora
regelui Carol 1, cu fiul ei Albert din partea Belgiei. Se spunea că din întreaga familie
Hohenzollern, numai Contesa de Flandra ?i regele Carol al României erau stăpâni?i de acelea?i
însu?iri, la fel de rigide ?i fără cusur în fa?a îndatoririlor care nu lăsa loc nici unei diversiuni
spre plăceri, distrac?ii ?i confort.
Au fost ?inute trei ceremonii: cea civilă, cea catolică pentru religia lui Ferdinand ?i cea
protestantă pentru Maria. Ceremoniile au avut loc în aceea?i diminea?ă, cea Catolică într-o
biserică din interiorul cetă?ii cu o slujbă solemnă, muzică corală ?i mul?i prela?i. Cea
protestantă s-a desfă?urat într-una din marile săli ale palatului ?i a fost ?inută de un preot al
marinei Britanice al cărei comandant continua să fie tatăl Mariei, ducele Alfred de Edinburgh.
Când însă momentul despăr?irii finale de fiecare s-a apropiat, Maria a fost cuprinsă de o sfâ?
ietoare durere sufletească. Nici faptul că regele Carol le trimisese vagonul regal încălzit ca să-i
aducă în ?ară, nici întreaga dragostea ?i dovezile de adâncă iubire ale lui Nando, care încerca să-i
alunge triste?ea, nu au putut opri lacrimile ce nu conteneau ?i care îl mâhneau ?i pe el nespus:
-Missy dragă, te rog nu mai plânge! Ai să vezi, totul are să fie bine! încerca Nando s-o
încurajeze pe Maria.
-Nu ?tiu... ?tiu numai că sunt a?a de singură. Toate fiin?ele dragi le-am lăsat acolo. Aici
nu am pe nimeni...
-În?eleg. Dar nu e?ti chiar singură, eu sunt cu tine...
 -Tu, tu, tu nu în?elegi! Eu am trei surori ?i un frate acolo. Acolo este mama mea, tatăl
meu, casa mea... ?i ei plâng că i-am lăsat... Tu nu po?i fi to?i pentru mine... De asta plâng. Sunt
a?a de singură...
-Da, dar tu ?tii cât te iubesc, insistă Nando, luând-o în bra?e s-o sărute. -Hai mai bine să
stăm aici unul lângă altul să ne desfătăm de frumuse?ea locurilor pe unde trecem...
-Nu! Toate aste sunt străine pentru mine. Tot ce-mi spui îmi e străin. Ce ?tiu eu de ?ara
ta?
-Ai să vezi, e o ?ară...
-?tiu că e o ?ară. Ce fel de ?ară? Tăcerea ta mă face să cred că acolo este iadul!. Acolo
mă duci?
-Nu e iadul. Dar ?ara asta nu seamănă cu nimic din ceea ce ?tii tu. Este altfel. Ai să
vezi...
Călătoria spre noua ?ară a continuat astfel mai multe zile străbătând ?inuturi acoperite de
zăpada albă a?ternută pretutindeni, acoperi?uri, copaci, văi ?i mun?i. Singurătatea tinerilor din
elegantul vagon tapi?at cu plu? ro?u ?i draperii de aceea?i culoare era întovără?it de ticăitul
sacadat al ro?ilor trecând peste înnăditurile ?inelor de cale ferată, în ritm simultan cu acul
secundarului al ceasului din perete.
Intrară în România pe la Predeal, ora? de grani?ă în acel timp, ?i în timp ce Maria nu se
putea despăr?ii de priveli?tea mun?ilor de pe valea Prahovei care se perindau prin fa?a ei,
Ferdinand venii s-o îmbră?i?eze din nou ?tiind că foarte curând visul de a fii alături numai cu
iubita lui se apropie de sfâr?it ?i vor intra în obiectivul iscoditor al publicului care-i a?teaptă.
Numai în orele târzii ale nop?ilor vor fi din nou împreună, singuri să poată vorbii ?i să se bucure
unul de celuilalt.
-Missy, ar fi bine să te îmbraci!. Ajungem în jumătate de oră, i-a spus Nando drăgăstos,
sărutând-o încă odată.
-Da, la început a fost iubire! gândii Maria de pe locul ei din ma?ina condusă de Nando. -
O asemenea iubire care tulbura toate celelalte sim?ăminte, care nu poate fi descrisă în cuvinte,
care apare numai în strălucirea ochilor revărsată ca o cascadă neîntreruptă, egală, umplând
golurile cu bucuria lină a apelor cristaline în care cerul î?i oglinde?te măre?ia. O asemenea
iubire a existat un număr de ani până ce clevetirile ?i mincinoasele scorniri ale unora dintre
curteni le-a amărât via?a, i-au făcut să-?i piardă dreptul de-a hotărî ce e bine sau rău în educa?ia
copiilor lor, ?i ne mai putând suferii lipsa unei riposte hotărâte din partea lui Nando la aceste
înjosiri, a creat îndepărtarea sufletească dintre ei doi. Cu adevărat, rugul mistuitor al flăcărilor, s-
a năruit într-o movilă de jăratic din care au mai rămas câ?iva tăciuni mocnind, ca să le
amintească iubirea de la început.

Flori pe mormânt
 În sat se vorbea din ce în ce mai mult despre război, dar numai când au început să se
primească ordinele de chemare, oamenii au început să se arate mai îngrijora?i
-Război? Doamne fere?te...Cu cine mai luptăm acum? se întrebau nedumeri?i unii.
După sfâr?itul slujbei de duminică la biserică, Tudor s-a dus la cimitir ca de obicei.
Acolo, în fa?a mormântului, sim?ea lini?te. Î?i depăna mai u?or gândurile, mai limpezi parcă, ca
?i cum răspunsuri veneau de undeva din necunoscut, poate de la Vasilica cu care se sfătuia de
parcă era aici lângă el. Se sim?ea legat de ea, cea care îi inspira mereu dragoste ?i parcă venind
la mormânt, îi auzea vocea cu care îl alina. Îi simte ?i acum căldura îmbră?i?ărilor iar groapa în
care se află Vasilica, nu mai părea o despăr?ire, ci o unire între lumi ?i timpuri.
Ajungând la mormânt, de data asta Tudor a găsit jos la piciorul crucii, un buchet de flori
proaspete legate cu o fundă albă de mătasă.
-Cine a adus florile aste aici? s-a întrebat el. După ce a trecut în revistă toate persoanele
posibile să facă o faptă de acest gen a ajuns la concluzia că numai Maria, străina aceea cu înfă?i?
are de sânziană, ar fi fost în stare s-o facă. Este drept, că de când a cunoscut-o, imaginea ei cu
pielea nefiresc de albă, păr bălai ?i ochi umbri?i de borul pălărioarei, continua să-i revină în
minte.
-E posibil ca aceste flori să fie ale ei? Dacă nu ale ei, atunci ale cui?
După prânzul luat în casa părintelui Pârvu, socrul lui, care continua să-l considere drept
membru al familiei, Tudor gândii să meargă acasă la el să caute ceva potrivit să ducă Mariei, ca
mul?umire pentru fapta ei.
-Da ce-i cu tine fiule, că pari mai îngândurat astăzi? a întrebat popa.
-Nimic deosebit, părinte! Am găsit astăzi pe mormântul Vasilcă-i un buchet de flori
proaspete ?i nu ?tiu cine le-a adus...
-Păi, or fi fost puse din gre?eală. Poate că erau pentru altcineva, dar omul găsi pricină să
nu le mai ducă acolo ?i le-a pus la Vasilica.
-Nu, pentru că să vezi: florile astea nu-s flori de câmp ca pe la noi. ?i apoi buchetul este
legat c-o fundă lată de mătase.
-Ce vorbe?ti? întrebă popa mirat de cele auzite. -Atunci cine le-a pus?
-Nu ?tiu! Cred că doamna de care ?i-am vorbit mai zilele trecute în fa?a bisericii. ?ti
care? Cea care a primit mo?tenirea conului Filipescu... Cred că-i de la ea.
-Curios, a spus preotul căzând pe gânduri. Î?i scoase tabachera din buzunarul stiharului
său legat cu un brâu lat în jurul pântecului ?i-?i răsucii o ?igară. Tudor plecă la casa lui. Gândi
să dea o raită pe la conacul fostului boier, poate o mai zăre?te pe Maria odată. Acasă ?i-a scos
haina ?i cravata de la gât, că era prea cald afară pentru un drum către conac. Apoi s-a uitat în jur
să caute ceva mai arătos ca dar Mariei, ceva care să-i facă plăcere. Privind împrejur, văzu o carte
groasă pe masă. Dintre filele ei a scos un trandafir presat care mai păstra culoarea ro?ului aprins
al petalelor :
 -Poate asta? s-a întrebat în gând. -Nu cred că-i de-ajuns. Trebuie să mai adaug ceva.
A luat un caiet dictando de pe un raft ?i s-a a?ezat la masă pe un scaun din jurul ei. A
deschis caietul, a smuls o pagină de la mijloc, a apucat un creion ?i rămas mut, cu privirea
proptită pe o vază cu flori de pe mijlocul mesei, gândind ce să scrie. După un moment a a?ternut
pe hârtie primele cuvinte:
Printre gropi în cimitir
Vântu-i singur musafir
?i cu mine, că n-am casă
Cu aleasa mea mireasă.
Că la Domnul ea s-a dus
Eu de dor tânjesc nespus
Părăsit fără un rost
Mort în locu-i a? fi fost.

De-atunci oftez pe-nserat

Privind ceru-n-nourat
Cum ?i azi oftez cu foc
Că-s născut fără noroc.
Aici Tudor se opri din scris: -E adevărat ce-am scris aici? gândi el. După opt ani ce
altceva putea fi mai adevărat ca atât? E ca ?i cum de la moartea Vasilică-i, lumea din jurul meu
s-a oprit în loc. Parcă o dată cu ea, am murit ?i eu. Singura deosebire e că eu nu-s îngropat încă.
?i-a amintit apoi de chemarea lui la armată: -De asta are grijă soarta! ?i-a spus Tudor, -că de aia
mă duc la oaste! A strâns creionul în mână ?i a început să scrie din nou:
Din cer Sfântul milostiv
Găsi drept al său motiv
Un înger chemă de-ndat
Ghid la drum ai fii ?i sfat.
Înger sfânt, în vestmânt alb,
Păr de aur, val codalb,
Ochii vii, luciri de-azur,
Cu grai murmur de susur:
-Nu mai plânge om sărman
Că nu-i timp de plâns în van,
Cum trec norii grei pe cer
Supărări, regrete, pier.
Cată-?i traista de hoinar
Mergi pe drumul temerar
Printre fe?i, voinici, eroi
Fără teamă de nevoi.
Că-i timp bun de fapte mari,
 Când vin o?tiri de tâlhari
Să distrugă tot ce-i sfânt ,
Rost, credin?ă ?i pământ!
Traista atuncea mi-am luat
?i pleca-i zorit din sat.
Călăuză, pe cer stea
?i îngeru’ la dreapta mea.
A mai citit odată poemul de la început la coadă, l-a aprobat gânditor cu o mi?care a
capului, apoi s-a apucat să-l copieze pe curat cu cerneală, a?a cum fac copiii la ?coală. A pus
floarea presată într-o pagină de hârtie albă îndoită pe mijloc, pe care a scris: ”Am presat acest
trandafir ca amintire, în ziua în care v-am cunoscut.” A îndoit apoi cu aten?ie marginile colii de
hârtie în jurul florii ?i găsind un plic, a scris pe el ”Pentru Maria.” A introdus în el floarea ?i
poemul abia compus ?i a plecat. Soarele bătea blând pe umerii lui pă?ind peste colbul drumului
de ?ară, dar în mintea sa, Tudor, continua să rememoreze cuvintele versurilor scrise, îndoindu-se
că vor produce o impresie pozitivă distinsei doamne de la Bucure?ti. Se apropia de zona umbrită
a copacilor seculari din pădure, răcoarea îi mângâia fa?a năpădită de transpira?ie ?i ?i-a căutat
batista mototolită prin buzunare să-?i ?teargă fa?a ?i grumazul. Adâncit în mijlocul codrului,
conacul generalului Filipescu era o casă construită în stil Brâncovenesc cu terase boltite sus?
inute de coloane solide a?ezate pe socluri dreptunghiulare. Un turn de veghe din apropiere
protejă proprietatea cu aceea?i pietate de deplină seninătate ca a copacilor. Ca o mul?ime de alte
clădiri construite pe la sfâr?itul secolului XIX, frumuse?ea calmă a acestei case văruită în alb, cu
acoperi? de ?iglă ro?ie ?i ziduri groase ca de cetate, lăsa impresia statorniciei ve?nice peste care
nici o for?ă nu putea avea influen?ă. Trecând prin alea care ducea la conac, Tudor ?inând de un
col?i?or plicul ca să nu distrugă floarea dinăuntru, iscodea printre copaci să găsească o persoană
de la care ar putea afla ceva spre Maria. Alea l-a condus în fa?a clădirii. După un moment de a?
teptare, o femeie tânără apare în fa?a u?ii boltite, umbrită de un acoperi? sus?inut de două
coloane. Tudor a înaintat timid în fa?a ei:
-Bună ziua. A? putea vorbii cu doamna Maria?
-Doamna Maria? Cum arăta cea pe care o căuta?i?
-Păi după câte ?tiu, dânsa a primit casa asta mo?tenire...
-Aha, în?eleg. A?tepta?i pu?in aici ca să întreb.
După pu?in timp tânără a apărut la marginea treptelor ?i-l invită în casă. O sală largă cu
pere?i albi lumina?i de soarele după amiezii strecurat prin geamurile boltite. În jurul pere?ilor un
pian imens lustruit în negru; un divan înconjurat de perne îmbrăcate în ?tergare cu motive ?
ărăne?ti; o bancă sculptată cu acelea?i motive populare ca masa din centru, pe care florile din
glastră aduceau vie prospe?ime încăperii; jil?ul înalt cu mânere ?i scaunele cu spătar toate
vopsite în negrul cafeniu asemănător pianului. Tudor a fost rugat să ia loc aici că doamna vine
imediat. Maria a apărut după scurt timp îmbrăcată într-o rochie albă, cu broderii:
-Mul?umesc Mura, a spus Maria, zâmbind tinerei. Apoi adresându-se lui Tudor, întrebă:
-Ce mai faci domnule Tudor?
-Sărut mâna, domni?ă, a spus Tudor ridicându-se în picioare la vederea ei. -Azi diminea?
ă ducându-mă la cimitir am găsit pe mormântul so?iei un frumos buchet de flori. Am gândit că
mata le-ai adus acolo ?i am venit să mul?umesc,
-Adevărat. Am fost diminea?a asta pe acolo. Am cules câteva flori din grădina mea ?i le-
am adus. Dar stai jos, te rog! A ridicat un clopo?el de argint cu sunet alungit de pe masă:
-Mura vrei să serve?ti ceaiul aici, s-a adresat Maria tinerei care l-a introdus pe Tudor în
casă. Tânăra s-a depărtat cu o scurtă plecăciune.
-Foarte frumoase flori, a continuat Tudor. -M-a impresionat faptul că nu a?i uitat
modestul mormânt al neveste-mi. Am gândit să vă aduc ?i eu ceva în dar. Sper că nu vă supără
că îndrăznesc, a spus el întinzându-i plicul.
-Din potrivă, îmi face plăcere, a spus Maria deschizând plicul. -Voi păstra cu plăcere
darul dumitale, a spus Maria la vederea florii presate. - Ah, dar mai e ceva! a despăturit coala de
hârtie pe care era scrisă poezia lui Tudor. -Frumoase versuri, Foarte frumoase! Dumneata le-ai
scris?
-Da, spuse Tudor modest. Pe măsură ce discuta cu gazda, această femeie frumoasă, cu
înfă?i?are tânără ?i purtare aleasă, îl făcu pe Tudor să piardă mult din încrederea de sine pe care
a avut-o când a hotărât să vină aici. Era vădit impresionat de primirea, elegan?a simplă din jur ?i
naturale?ea mi?cărilor ei care dovedeau cre?terea ei nobilă. Tudor privind-o, avea impresia că a
mai văzut-o dinainte, dar nu-?i putea da seama unde, pentru că ?i la prima lor întâlnire la cimitir,
a avut aceea?i impresie.
-Am primit ordin să mă prezint la oaste. Să vă zic drept, a?teptam să primesc acest ordin.
Vede?i: aici în sat e multă lâncezeală. În afara problemelor de fiecare zi, nimic nu pare să se mi?
te. Dar lumea nu stă în loc. ceva în jurul nostru fierbe, este multă nelini?te...
-S-ar putea să intrăm în război anul acesta. Nu ?i-e teamă?
-Nu ?tiu. Nu cred. Vede?i, eu m-am născut în anul în care ne-am eliberat de sub turci,
anul independen?ei. Libertatea pentru mine e importantă. Tatăl meu ?i-a dat via?a pentru
libertate. Dacă unii vin să ne-o ia, au de-a face cu mine ?i cu al?ii!...
Mura a venit aducând o tavă largă pe care se aflau ce?ti de por?elan, ceainice ?i un
platou cu diferite sorturi de prăjituri. Maria a mul?umit fetei ?i a umplut o cea?că pentru Tudor,
apoi o una pentru ea.
- Da, dar nu sunt to?i ca mata. Sunt unii care se îndoiesc că vom reu?ii. Zic că noi nu
avem curaj să ne batem cu ei, că ei sunt mai puternici.
 -Curaj? Nu am avut curaj să-i zdrobim pe turci la Plevna ?i Vidin? Nu to?i voivozii no?
tri au luptat ?i i-au azvârlit peste hotare? Curaj avem că am vrut să fim liberi. Noi niciodată nu
ne-am dus să cucerim alte lanuri, dar al?ii au venit mereu peste noi! Chiar ?i Romanii au pus
ochii pe acest pământ, apoi ne-au năpustit barbarii ?i pe rând to?i ceilal?i din jur...
- Da! A?a este, a spus Maria.
Tudor urmând indemnul Mariei, a luat cea?ca de ceai oferită ?i un biscuit de pe platou:
-E sigur că intrăm în război? a întrebat el.
-Da, cred. Curând... Nu va fi u?or. Trebuie să fim pregăti?i. Avem nevoie de arme,
echipament, spitale ?i timpul e scurt Dar vom izbuti!
Tudor rămase pe gânduri un moment. Maria urmării în acest răstimp omul din fa?a ei,
om din popor, dar mai evoluat. ?tia că este învă?ător, deci avea mai mută ?coală decât al?ii ?i
probabil citea mai mult. Fa?a îi era arsă de soare, palmele păreau bătătorite dar erau curate,
unghiile tăiate îngrijit ?i în ochii licărea o undă de inteligen?ă nativă care dovedea decizie ?i
energie. ?i ochii altor bărba?i cunoscu?i de Maria, răspândea aceea?i încredere de sine: Ionel
Brăteanu, de exemplu. Chiar Barbu ?tirbey care-?i ascunde cu dibăcie felul hotărât în spatele
unei polite?i bine ?lefuite. E un tip interesant, Tudor acesta, gândi Maria.
-Mare păcat! rosti Tudor cu voce tare. -Abia s-a lini?tit lumea după ce Marile Puteri la
Londra a hotărât ce se cuvine fiecăruia...
-Nu-i numai asta, a răspuns Maria. -După cum ?tii, bulgarii au bătut pe otomani cu
ajutorul Serbiei ?i a Grecilor. Acum ar fi trebuit să fie pace. Nu? Dar nu este. Bulgaria nu e
sătulă de război. Spun că Macedonia e a lor, dar nu e!. Din cauza asta au început ce-l de-al
doilea război în Balcani. Acum se luptă cu fo?tii tovară?i, Grecia ?i Serbia..
-?i cu noi ce au?
-Vor înapoi Dobrogea. Vezi domnule Tudor, sunt multe lucruri cum nu trebuie în lume...
În Transilvania, marea majoritate a popula?iei este de origine română, după vorbă, port ?i
credin?ă. Deci nu era normal ca Transilvania să fie parte a României? De ce nu e? La fel,
Basarabia ?i Bucovina? ?ările mari au profitat de puterea lor ?i au luat ce-au vrut de la cele
mici. Bulgarii au impresia acum că sunt cei mai tari în regiune acum ?i au preten?ii la
pământurile altora.
- Văd, dar am o întrebare: Am luptat cu turcii, că de secole ne-au supt mai rău ca
lipitorile ?i nu-mi părea rău că-i strivim. Dar ă?tia sunt cre?tini ca noi... Ei nu gândesc că e păcat
să ne ucidem unii cu al?ii?
-E păcat, a?a cum spui... Ca fra?ii care se hăr?uiesc pentru un scaun ?chiop rămas de la
bunica...Ce po?i să faci? Asta-i firea lumii... Poate că n-o să ne batem cu ei, dar trebuie să vadă
că suntem puternici ?i să le fie teamă!
 -Vom lupta! Asta-i ?tiut! Că nu mai vrem să fim asupri?i. Am fost de ajuns! Dacă du?
manul nu în?elege asta, vor vedea că ?tim să ne apărăm vatra, a spus Tudor, pu?in ru?inat de
spusele sale...
-Adevărat! To?i gândim la fel, a spus Maria citind emo?ia din cuvintele lui Tudor.
-M-a?i întrebat dacă-mi este frică. Cred că soldatul nu are timp să-i fie frică. Când să se
mai gândească la frică când trebuie să-se ocupe singur de toate: să fie cu ochii-n patru, să aibă
grijă de camaradul său, să facă rost de hrană, să facă fa?ă vremii bună sau rea ?i a?a mai departe.
În luptă, când gloan?ele trec pe lângă tine, dacă te gânde?ti la moarte, nu scapi!
S-a a?ternut un moment de tăcere după care Maria a ridicat clopo?elul de pe masă ?i a
sunat. Curând Mura a intrat în salon:
-Mura, ?ii minte cadoul primit de la maica stare?ă de la Mănăstirea Pasărea? Vezi că
trebuie să se afle în sertarul din dreapta în camera mea de lucru. Vrei să mi-l aduci?
Fata revenii curând cu o cutiu?ă îmbrăcată în catifea de culoare închisă.
-Domnule Tudor, cred că am ceva pentru dumneata. Un talisman ce te va apăra de
primejdii a spus Maria. -Am primit medalionul acesta de la stare?a mănăstirii Pasărea când am
vizitat-o ultima dată.
Tudor, în picioare, a deschis ?ovăitor cutiu?a ?i a văzut înăuntru un medalion de mărimea
unei monede de 50 de bani, de argint, care înfă?i?a pe Maica Domnului cu Pruncul în bra?e ata?
ată la un lăn?i?or:
-Domni?ă, doamnă, nu ?tiu cum să vă spun că nu vă ?tiu prea bine. Vă mul?umesc, dar
nu trebuia. Cred că ?i dumneavoastră ave?i nevoie de ea ca să vă apere de primejdii...Timpurile
sunt tulburi ?i nu ?tim ce ne va fi dat.
-Dumneata ai mai multă nevoie, că mergi la oaste.
Tudor s-a rea?ezat ne?tiind ce să răspundă. A golit cea?ca de ceai, a privit afară cum ziua
da semne că începe să se întunece, a pus cea?ca la locul ei pe tava de pe masă ?i s-a sculat din
nou, ca semn că e timp să plece:
-Fie ca Domnul să vă ocrotească ?i poate că voi mai avea ocazia să vă mai văd, a spus
Tudor.
-Mul?umesc domnule Tudor. Mi-a făcut plăcere vizita dumitale. Pace ori război, sper să
fie bine ?i o să ne mai vedem. Mergi cu bine ?i ai grijă de dumneata! Cu ajutorul lui Dumnezeu,
totul se va sfâr?ii bine! i-a spus Maria, întinzându-i mâna la despăr?ire.
-Doamne ajută! A spus Tudor sărutând mâna femeii.
-Doamne ajută, domnule Tudor!
Maria a mers în urma lui până în capul treptelor ?i l-a condus cu privirea depărtându-se
pe drumul care duce spre sat. După ce a reintrat în casă, Maria a sunat-o pe Mura:
-Mergi te rog ?i întreabă pe Alte?a Sa dacă vrea să ne întoarcem acasă în seara asta.
 Via?ă mondenă

Pe înserat un automobil albastru închis, străbătea ?oseaua Giurgiului către Bucure?ti. La

volan principele Ferdinand încerca să se ferească de lumina soarelui de apus care se reflecta în
ochii săi prin oglinda retrovizoare. Schimbând pozi?ia oglinzii, întoarse capul s-o privească pe
Maria care se afla lângă el pe bancheta din fa?ă:
-Ce ai de gând să faci mâine?
-Nu ?tiu exact. Martha Bibescu spunea că vrea să meargă la Muzeul Simu, că au fost
expuse câteva tablouri noi, un Delacroix ?i nu mai ?tiu ce. Poate mergem împreună.
Ferdinand ?i-a amintit că în urmă cu trei ani, a fost invitat împreuna cu Maria, să taie
funda la inaugurarea deschiderii oficiale a Muzeului Simu clădit în centrul ora?ului pe
bulevardul Brăteanu. Construc?ia acestui muzeu a uluit întreaga na?iune prin frumuse?ea ei
clasică sus?inută pe stâlpi de marmoră albă care amintea măre?ia clădirilor Greciei antice, de pe
Acropole. Asemănându-se cu templele înconjurate de coloane ionice, a?a cum este
Erechtheionul dedicat zei?ei Atena, Muzeul Simu ?i-a câ?tigat faima de templu al artelor ?i
culturii universale. Iubitorii de artă intrau în acest loca? cu pio?enia celor care pă?esc într-o
catedrală. Erau cuprin?i de acel sentiment de evlavie ?i bucurie la vederea fiecărui nou obiect,
tablou, statuie ori artefact expus, toate de calitate desăvâr?ită ca unicate, descoperite în sălile
acestui loca? în formă de templu. Conceput de marele boier ?i ilustrul om de cultură Anastase
Simu, care a vizitat cele mai importante centre culturale ale lumii, a construit acest muzeu
închinat artelor în care ?i-a expus colec?ia lui personală compusă din cele mai valoroase opere
de artă de peste tot, mănat de dorin?a ca ?i acest ora? să aibă ceva demn de civiliza?ia lumii.
Muzeul Simu a fost mereu îmbogă?it cu noi opere de artă ?i picturi semnate de marii pictori
europeni, sculpturi de pre?, desene ?i piese de mobilier, precum ?i numeroase volume rare din
punct de vedere artistic. Toate acestea au fost donate ?ării pentru că Anastase Simu era îmboldit
de conceptul: ”Nu numai pentru noi, dar ?i pentru al?ii!”
Maria în timpul acesta ?i-a amintit trecutul, acel trecut care a adăugat în sufletul ei
nesfâr?ite zile de ne satisfac?ie ?i însingurare, neavând pe nimeni apropiat care s-o asculte ?i
să-?i verse lacrimile. Se sim?ea ca prizonieră în această ?ară străină, cu legi ?i datini diferite, de
la care nu se putea evada. Tânără ?i ne?tiutoare, a avut la început momente de amăgire, ca atunci
când a ajuns la Bucure?ti, când încă trenul nu s-a oprit în gară, înaintând încet de-a lungul
peronului aglomerat de lume, urale ?i muzică militară. Peronul gării puternic luminat trecea în
revistă coloane de solda?i ?i ofi?eri alinia?i de-a lungul ?inelor în larma fanfarei militare, despre
care Nando i-a spus că ace?tia fac parte din deta?amentul lui, Vânătorii de Munt, al cărui
comandant era. O popula?ie numeroasă, îngrămădindu-se, flutura batiste în vânt ?i înainta odată
cu trenul până la punctul de oprire. Aici un alt grup de demnitari oficiali îmbrăca?i în paltoane,
costume negre ?i pălării înalte pe cap, a?teptau impozan?i în spatele Unchiului Karl în dreptul
unui covor ro?u extins până în dreptul treptelor vagonului regal oprit. În capătul treptelor, Maria
a fost întâmpinată de Unchiul care a venit s-o ajute să coboare din tren, după care a îmbră?i?at-o
părinte?te ?i a sărutat-o pe amândoi obrajii. Se putea citii pe fa?a lui o sinceră bucurie în această
manifestare de afec?iune. Maria putea în?elege acum că bucuria lui s-a datorat satisfac?ie sale
că în sfâr?it ?i-a văzut visul realizat: A reu?it să unească Coroana României cu cele mai influente
regate de pe glob, Anglia, Rusia ?i Germania. De acum această ?ări?oară cu totul neînsemnată de
la periferia Europei în 1866, anul sosirii lui aici, s-a ridicat din pulbere în văzul ?i pre?uirea
celorlalte na?iuni prin ob?inerea independen?ei de la Otomani la 1877 ?i asigurarea unei dinastii
stabile prin căsătoria lui Ferdinand cu Maria.
După prezentarea domnilor cu numiri greu de re?inut din guvern, a generalilor, prela?
ilor ?i judecătorilor veni?i s-o întâmpine, a doamnelor lor, îmbrăcate după cele mai moderne
modele ale jurnalelor pariziene, a urmat slujba religioasă de la Mitropolie unde a avut loc
solemnitatea unui Te Deum intonat de un cor numeros. Apoi a urmat drumul pe ?oselele
principale ale capitalei, în calea?că regală de argint ?i geamuri largi, alături de Regele Carol ?i
Principele Ferdinand. Pe străzi fâlfâiau steagurile române?ti ?i cele britanice, oamenii aduna?i la
marginea drumurilor înzăpezite, de pe ambele păr?i, a?teptau trecerea convoiului de trăsuri
pentru a zării pentru o clipă această prin?esă venită din depărtări pentru a le fi suverană. Când
au ajuns în fa?a Palatului Regal de pe Calea Victoriei, care pe atunci avea numai două caturi, o
mare de oameni au umplut pia?a întâmpinându-i cu discursuri, tradi?ionala frântură pâine ?i
sare, ?i ochi curio?i care se îmbulzeau s-o vadă.
La vremea respectivă Palatul Regal nu avea nimic mai impresionant să ilustreze statura
suveranului. în afara celor doi osta?i de gardă de la intrare ?i un havuz înghe?at în centrul
careului din fa?a clădirii. Regele Carol a adus considerabile îmbunătă?iri vechiului palat
domnesc construit de stolnicul Dinicu Golescu, adăugând construc?ii noi în 1881, care includea
lumina electrică ce în vremea acea era o noutate. Apartamentul dedicat de rege familiei princiare
se afla la etaj, în aripa stângă a palatului ?i era compusă din numeroase încăperi ?i o mul?ime de
u?i înalte, draperii grele la ferestre ?i tablouri îngrămădite pe pere?i. În acest decor cu plafoane
a?a de înalte, numeroase piese de mobilier greoaie, stil baroc ?i rococo, în culori închise, au avut
darul s-o indispună pe Maria, sim?indu-se mică ?i neînsemnată în mijlocul lor. Nu se afla în
aceste încăperi nici un element viu de care să se apropie, nimic cald, nici o floare care să
îndulcească aspectul mohorât care o făcea să simtă ?i mai apăsător dorul ei de acasă ?i cei răma?i
acolo. Cum, acesta urma să fie noul ei cămin? s-a întrebat Maria. Aici, în acest spa?iu încărcat ca
un depozit de mobilă veche pentru licita?ie, avea să-?i petreacă de acum tot restul vie?ii? Ideea
asta părea insuportabilă.
După ce Unchiul îi părăsii ca să se odihnească, Nando s-a apropiat de Maria ?i a îmbră?i?
at-o:
E?ti obosită? a întrebat el.
 -Da, Pu?in.
-Nesuferitele astea de ceremonii oficiale...
-Da. Au fost cam lungi...
-Trebuie să te odihne?ti acum, că e un banchet mare, diseară.
-Da. Un banchet mare...răspunse Maria cu voce scăzută.
Maria ?i-a amintit banchetul din seara aceea ?i serile care au urmat: Discursuri fără sfâr?
it întrecându-se în complimente, urări de bun augur la adresa tinerilor, invita?iile la dans cu
oameni bătrâni, gra?i, cu fe?e schimonosite de strânsoarea unui monoclu la modă, ?i numai rar
între to?i, se afla ?i o figură mai atractivă cu ar fi putut avea o discu?ie mai interesantă. Chiar ?i
ofi?erii invita?i erau tot oameni în vârstă, în costume de gală strălucitoare ?i piept încărcat de
decora?ii, cu o oarecare expertiză de curtenie rămasă din tinere?e, care părea s-o amuze.
Doamnele în rochii elegante ?i coafuri sofisticate, conversau cu u?urin?ă în limba lui Voltaire,
unele chiar mai bine decât ea, o înconjurau curioase, voind să afle cum îi place România, ce
impresie i-a făcut primirea, palatul ?i altele, la care ea, jenată, nu ?tia ce să răspundă acestor
interviuri ad-hoc cu care nu era obi?nuită ?i o făcea să se simtă asediată. Cum în fiecare zi era un
alt bal în cinstea ei, o altă delega?ie străină sau din provincie era prezentă cu cadouri ?i în fiecare
seară după terminarea recep?iilor, regele ?i nepotul, se a?ezau să discute problemele politice sau
militare în apartamentul lor până târziu noaptea, Maria a început să se simtă sleită de putere ?i
energie.
Ea, care niciodată nu a ?tiut ce înseamnă să fie bolnavă, a început să se simtă rău ?i în
acela?i timp o proastă stare puse stăpânire pe ea. A observat că începuse să se îngra?e, lucru care
o nelini?tea ?i cum nu avea pe nimeni cu care să se sfătuiască, când doamna ei de onoare,
Monson, a venit să-?i ia rămas bun de la Maria înaintea reîntoarcerii ei în Anglia, aceasta a
rămas în nedumerită văzând-o stăpânită de depresie:
-Dragă copilă, nu pari tocmai veselă. Oare nu te sim?i bine? E?ti cam palidă!
-Da, nu mă prea simt bine; nu ?tiu ce e cu mine, am ame?eli ?i din nimica îmi vine rău;
mâncarea mă dezgustă ?i eu, care niciodată nu sim?eam diferen?a de climă, nu mă pot obi?nui
cu cea de aici. Mi se face rău din toate cele, nu mă recunosc pe mine însumi.
-Apoi bine, scumpa mea, asta este un semn cât se poate de bun. Ce mult are să se bucure
toată lumea!
-Are să se bucure? Pentru ce? Pentru că-mi este rău?
-Dar, drăgu?a mea, ?tii de sigur ce înseamnă când o so?ie tânără se simte rău?
-Ce vrei să însemne? a întrebat Maria care sim?ea că-i dau lacrimile.
-N-ai fi vrând să-mi spui că nu ?i-a vorbit nimeni de a?a ceva?
-Despre ce să-mi vorbească? a întrebat Maria ?i mai nedumerită.
Atunci Lady Monson sa a?ezat lângă ea ?i i-a explicat de ce regele, familia ?i întreaga ?
ară avea să se bucure de această veste.
 La data de 15 octombrie, 1893, la ora 1 diminea?a. Maria l-a născut pe Carol ll. El a fost
primul membru al familiei regale botezat în religia ortodoxă la data de 29 octombrie 1893, zi
care a coincis cu ziua în care Maria a împlinit 18 ani. Prin?ul Carol ll încă nu împlinise 1 an,
când Maria na?te al doilea copil, o feti?ă, în 1894. Întreaga na?iune jubila: Dinastia ?ării era
asigurată! Maria însă, era îngrozită: Sub pretextul că proprii ei copii apar?in na?iunii, nu a părin?
ilor care iau adus pe lume, educa?ia lor va fi încredin?ată unor educatori ale?i de rege. Regina
Elisabeta, reîntoarsă în ?ară cu pu?in înainte de na?terea feti?ei, o botează cu propriul ei nume,
Elisabeta.
Reîntoarcerea reginei poete în ?ară, nu a adus în familia regală aceea a?teptată armonie
visată de Maria, care avea nevoie în singurătatea ei de ajutorul unei inimi de mamă, cu în?
elegere ?i multă duio?ie. După starea acea sub care Maria a întâlnit-o pe Carmen Sylva la New
Wied, bolnavă ?i suferindă, compătimită cu toată sinceritatea de Maria, la sosirea în ?ară, regina
era surprinzător de vioaie ?i sănătoasă. Plină de energie, autoritate ?i cât se poate de
impunătoare, frumoasă, plină de demnitate ?i distinsă, era de admirat ca atunci în Germania.
Dominată de puterea de atrac?ie a acestei femei cu deosebitul ei talent de-a se mi?ca, vorbii ?i
de-a da importan?ă unor lucruri trecute de obicei cu vederea, o atrăgea pe Maria care nu se putea
sătura privind-o. Plină de măre?ie în mijlocul grupului admiratoarelor ei, pentru că ea avea o
nevoie permanentă de audien?ă, cu superba ei voce care fermeca pe oricine, recita pe din afară
poeme clasice având o cultură temeinică, expunea teorii noi pe diferite teme, ori se lăsa cuprinsă
de nostalgia unor sentimente de moment.
Audien?a reginei era compusă din câteva doamne de onoare, la care dese ori se adăuga ?i
unii invita?i dintre arti?ti, pictori, poe?i sau muzicieni. Între ace?tia, în salonul reginei de la
Pele?, George Enescu era invitat în fiecare vară. Într-un articol omagial al Revistei Funda?iilor
Regale din 1943, Enescu, evoca:
”...regina m-a adoptat suflete?te când s-a înapoiat din Germania, după o îndelungată
absen?ă. Mi se cântase la Paris Poema Română, iar principesa Elena Alexandra Bibescu, fiica
fostului prim-ministru ?i ?ef al partidului conservator, înainte de Lascăr Catargiu, Manolachi
Kostaky-Iepureanu, îi scrisese despre mine. Cam la cincisprezece ani, după ce studiasem un an ?
i jumătate la Paris, a aflat principesa Bibescu despre mine, luându-mă cea dintâi sub ocrotire.
Când am isprăvit de compus Poema Română, ea m-a prezentat la Colonne, care mi-a dirijat-o
când aveam ?aisprezece ani ?i jumătate...Când m-am înapoiat în ?ară, în urma acestei activită?
i mi s-au deschis por?ile Palatului. Regele Carol l binevoi să se intereseze de mine, ca om care
munce?te temeinic, iar Carmen Sylva de produc?ia mea, în numele căreia m-a adoptat suflete?
te, socotindu-se – cealaltă vice-mamă – pentru că ?tia că prima îmi fusese principesa Elena
Alexandra Bibescu. Eram la Pele? în ziua când regina, ?i noi ceilal?i am aflat de moartea
principesei Bibescu, la mo?ia moldovenească a Iepurenilor. Am pomenit-o cântând ziua
întreagă cuartete, regina, Dinicu, Loebel ?i cu mine. Era în vara anului 1903. A?a în?elegea
regina Carmen Sylva să-?i comemoreze prin artă prietenele dragi ?i vrednice.”
Era greu să rezi?ti farmecului acestei regine poete, Carmen Sylva, culturii,
rafinamentului ?i cuceritorului ei ?arm cu care a sedus-o din primul moment pe Maria, Dar cum
temperamentul reginei era la fel de hotărât ?i puternic ca cel al regelui, cu deosebirea că în timp
ce regele Carol era dominat de sim?ul datoriei ?i fiecare mi?care, cuvânt sau atitudine era filtrat
cu deosebită aten?ie, regina Elisabeta interpreta fiecare lucru prin prisma romantismului ei
înnăscut. Avea un amestec de percepte religioase a căror aplicare uneori dovedea un câmp de
îngust de în?elegere, combinat cu inclina?ia ascultării ?oaptelor de pe la col?uri ?i cu decizii
pripite, care crea multe neajunsuri. Toate astea se opuneau caracterului Mariei care nu era obi?
nuită să-?i înfrângă sentimentele, să exprime direct, fără ocoli?uri tot ce gânde?te ?i care de
multe ori da apă la moară clevetitorilor să profite de naivitatea tinerei prin?ese. asumându-i
purtări ?i inten?ii care nu corespundeau situa?iei ?i rangului ei. Pornind de la faptul că a fost
deprinsă încă de la o vârstă fragedă să trăiască în aer liber, să călărească cai viguro?i, să admire
tot ce este frumos ?i să se bucure de o nestăvilită libertate, aici, în provinciala mentalitate a
unora dintre curteni, toate aceste însu?iri ce o însufle?eau pe Maria, erau socotite defecte. Numai
la Unchiul Karl începuse treptat să vadă o licărire de bucurie la apari?ia nepoatei, admirându-i
curajul, scânteierile spiritului ?i determinarea cu care î?i apăra demnitatea.
În vara anului 1896, prin?ii României au fost trimi?i să reprezinte ?ara în fruntea unei
delega?ii la celebrarea încoronării ?arului Niculae al ll-lea la Moscova, după moartea tatălui său
?arul Alexandru al lll-lea, fratele Ducesei. Maria nu a realizat niciodată puterea frumuse?ii ?i a
farmecului ei personal, până ce, ajunsă la Moscova cu prilejul acestor festivită?i. Verii ei din
partea mamei, to?i tineri, înal?i, falnici, plini de vitalitate ?i humor o răsfă?ară cu aten?ii, invita?
ii la serate, petreceri sociale, curse de călărie pe faimo?i cai căzăce?ti ?i picnicuri. Amuzată de
toate aceste aten?ii ?i curtenia tinerilor ei tovară?i care îl cam înfuria pe Nando, neobi?nuit cu
genul acesta de petreceri, au stârnit în Maria un fel de invidie pe strălucitoarea curte ?aristă,
prohibită total la curtea regelui Carol.
În ziua aceea minunată a încoronării, după ce a luat sfâr?it slujba religioasă din
Catedrala Kremlinului, ?arul ?i ?arina se arătară publicului adunat de la înăl?imea marelui turn,
în dreptul căruia poporul sosit din toate col?urile Rusiei, a avut loc un eveniment groaznic, o
tragedie care avea să prevestească soarta jalnică ?i suferin?ele viitoare a na?iunii lor. La sfâr?itul
zilei urma să aibă loc o mare serbare populară în cinstea Încoronării ?arului pe câmpia Kodinski.
În vederea acestui lucru s-a hotărât dăruirea unui obiect înfă?i?ând chipul noului ?ar, fiecărui
participant la această sărbătoare, astfel ca la întoarcerea acasă în fiecare col? al Rusiei, oamenii
vor vedea cine este lor ?ar care le poartă de grijă ?i le este conducător. Dintr-o proastă
organizare neprevăzută de nimeni, miile de oameni aduna?i pe acest câmp împreună cu familiile
?i copii lor, la auzul darurilor pregătite pentru ei, au dat năvală to?i laolaltă, ca într-o cavalcadă
enormă, către acela?i unic centru de distribu?ie al cadourilor. Rezultatul a fost uluitor: oamenii
s-au strivit în chip barbar, s-au călcat în picioare unii pe al?ii ?i au lăsat în urma lor cadavrele
numărând mii de persoane, femei ?i copii mor?i, în această zi menită a fi zi de sărbătoare.
Stupoarea stârnită la auzul acestei întâmplări au amărât nespus pe ?ar ?i pe ?arină care au vrut să
suprime restul festivită?ilor din aceea zi. Nu a fost cu putin?ă: În seara acelei zile trebuia să aibă
loc la Ambasada Fran?ei o mare festivitate de celebrare a Încoronării ?i refuzul suveranilor de-a
participa la ea, ar fi fost primită ca o insultă adusă poporului francez. În final, din considerente
politice, festivitatea a trebuit să continue cu prezen?a perechii imperiale. Indignarea generală a
poporului înfuriat la auzul continuării festivită?ilor după grozăvia celor întâmplate în ajun, nu se
poate descrie: ?arul, scumpul lor tătuc, învoindu-se să petreacă în ziua aceea sângeroasă, l-a
coborât la cea mai joasă limită a respectului poporului său. Continuarea atentatelor din aceea
vreme, poli?ia secreta ?i Camarila lor organizată de generali, la care s-a adăugat pierderea
războiului Ruso-Japonez ?i duminica sângeroasă din 1905 în care alte mii de victime nevinovate
au fost ucise în St. Petersburg, au adâncit ?i mai mult neîncrederea ?i respectul pentru ?ar,
înaintea revolu?iei din 1917.
Pe vremea aceea dinaintea apari?iei automobilului, prin 1897, când Ducki, sora Mariei,
venii în vizită cu so?ul ei Ernest, Marele Duce de Hesse, regele Carol îngăduii tinerilor să aibă
câ?iva prieteni ale?i cu grijă de Unchiul, în saloanele cărora se putea dansa. Cum amândouă
prin?esele erau înnebunite să danseze, au acceptat unele invita?ii, se în?elege, cu aprobarea
regelui fiind întovără?ite de so?ii lor, Ernie ?i Nando. Pentru distrac?ia musafirilor, Maria a
organizat la Palatul Regal un grandios bal mascat la care a participat chiar ?i regele, îmbrăcat
într-o uniformă de călăra?, iar regina înfă?i?ându-l pe Dante din care a ?i recitat.
În primăvară după ce stagiunea balurilor Bucure?tene luau sfâr?it, elita societă?i obi?nuia
să iasă în după amiezile târzii la ?osea în căle?ti trase de cai ruse?ti negri cu cozi lungi, stufoase,
din care cucoanele îmbrăcate în cele mai deosebite toalete după revistele de modă, defilau în
cale?tile lor, lăsând caii să alerge în galop întregul drum până la lacul Băneasa unde începuse
construc?ia hipodromului Bucure?tean ?i la întoarcere, lăsând caii să răsufle, veneau înceti?or
salutând în trecere cunoscu?ii din alte cale?ti sau de pe marginea ?oselei. Maria ?i cu Ducky, ie?
eau pe înserat în trăsura lor strălucitoare mânată de un vizitiu în livrea ?i cu un lacheu pe
bancheta din fa?ă, bucuroase primind admira?ia celor întâlni?i pentru gustul toaletelor lor, a
pălăriilor sofisticate, a umbrelu?elor de soare la modă ?i efectul de ansamblu a culorilor
combinate. Ernie ?i Nando participau ?i ei în altă calea?că condusă de un vizitiu ?i cu un lacheu
în livrea, dar nici un echipaj nu se compara cu cel al regelui care rare ori se arăta publicului într-
o astfel de plimbare.
În cadrul programului de diminea?ă Ducky ?i Maria alegea dese ori compania unor ofi?
erii ai regimentului de cavalerie 4 Ro?iori de sub comanda lui Nando, amândouă strunind cai de
rasă gonind în galop nebun pe cărările codrilor de la marginea ora?ului, cu popasuri care de
multe ori se transformau în petreceri cu lăutari pe o paji?te la iarbă verde, surpriză pregătită de
unii ofi?eri. Ernie participa însufle?it la aceste desfă?urări de avânt tineresc, dar Nando, cu
educa?ia lui severă se lăsa mai greu înduplecat de plăcerile celorlal?i.
Bucure?tiul în vremea aceea era un ora? vesel, iar odată cu deschiderea parlamentului
prin mijlocul lunii noiembrie, începea ?i sezonul balurilor în care Maria ?i sora ei Ducky apăreau
totdeauna fie în calitate de invitate sau amfitrioane. Dansul era una din marile lor plăceri ?i de
multe ori cereau gazdelor să mai permită măcar un ultim dans ori cotilion după sfâr?itul unei
nop?i de dans, muzică ?i flirt.
Spre deosebire de ?ările apusene unde biserica sanc?iona divor?ul cu excomunicare, iar
societatea găsea că este imoral să între?ină contactul cu persoanele divor?ate, România ?i
Biserica Ortodoxă aveau o atitudine mai îngăduitoare trecând cu vederea desfacerea căsătoriilor
până la al treilea divor?. Însă?i regina Elisabeta, constatând situa?ia de fa?ă, acomoda în grupul
ei de la palat persoane divor?ate, nu mai mult decât o singură dată. Ne oficial însă, era posibil ca
o femeie să se afle în împrejurarea de-a întâlnii la o serată trecutul, prezentul ?i viitorul ei
amorez în compania altor doamne.
Prin 1908 a fost inaugurat în prezen?a familiei regale Hipodromul de la Băneasa din
capătul ?oselei Kiseleff, care în scurt timp a devenit o altă scenă a elitei bucure?tene de-a se
arăta ?i a fii văzută în societate. Săptămânal la cursele de cai domnii ?i doamnele din înalta
societate se întâlneau la umbra tribunei acoperită a hipodromului sau a peluzelor din jur, cu
binocluri atârnate de grumaz ca să urmărească cursa de la distan?ă, făcând pariuri sau comentau
valoarea cailor din competi?ie, prognosticând învingători.
La scurt timp după deschiderea hipodromului, în 1909, a avut loc aici vizita aviatorului
francez Louis Blériot care a organizat la data de 18 octombrie o demonstra?ie de zbor cu avionul
construit de el. Evenimentul acesta a stârnit o mare agita?ie nu numai în Bucure?ti, dar în
întreaga ?ară. Până atunci nimeni nu văzuse cum arăta un aeroplan cu motor propriu mai greu
decât aerul ?i din toate provinciile veneau în capitală trenuri încărcate cu spectatori pentru acest
spectacol extraordinar ?i de necrezut. Multă vreme, cele trei zboruri din ziua aceea au fost
subiectul de discu?ie al fiecărei persoane.

Moment hotărâtor

Frământat de probleme, Regele Carol 1, mergea cu mâinile la spate de la un capăt la altul

al cabinetului său de lucru de la Castelul Pele?, încercând să găsească o solu?ie în situa?ia
prezentă din Balcani. România apărea ca o insulă înconjurată de flăcări din toate direc?iile. De
pace nu pute fii vorbă, abia a putut s-o scoată la capăt până acum cu situa?ia de neutralitate, dar
?i aceasta părea că se destramă de la un moment la altul. Ne fiindu-i posibil să prevadă ce se va
întâmpla în minutul următor, ceva trebuia făcut! Ce anume însă? În aceste zile în care era greu să
găse?ti o singură veste bună, se părea că Necuratul nu avea altă treabă decât să agite spiritele
vecinilor României. Bulgaria, Serbia, Montenegro ?i Grecia, aliate în Liga Balcanică, au declarat
război otomanilor în 1912. Turcii, după totala lor înfrângere în războiul Ruso-Turc din 1877-78
în care România ?i-a câ?tigat independen?a, nu s-au mai refăcut ca mare putere în Europa. Ca
dovadă Otomanii au pierdut în războiul Tripolitan cu Italia din 1911-12, teritoriile Tripolitane,
Cirenaice ?i Insulele Dodecanese, ceea ce a favorizat înfiin?area noului stat, Libia. Momentul
fiind prielnic, ?ările din sudul peninsulei Balcanice s-au ridicat împotriva Turcilor care
stăpâneau 83% din teritoriul Europei ?i 69% din popula?ia ei. În acest fel a început Primul
Război Balcanic din octombrie 1912. Rezultatul acestui război a fost dezastruos pentru Turcia
care a fost aproape complet exclusă din Europa după aproape o jumătate de mileniu. Dar asta a
dat na?tere unei noi probleme: Nici una din aceste na?iuni participante în război, nu aveau grani?
e stabile, recunoscute de ?ările vecine, pentru că au trăit secole sub ocupa?ia Otomană. Din
această pricină, hotarele lor în acest moment erau fluide, fapt care a dat na?tere la neîn?elegeri ?i
conflicte între ele.
Cerneala semnăturilor de pe Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, nu a apucat să se
usuce bine că Bulgaria, ne satisfăcută de împăr?irea Macedoniei pe care puseră ochii, au motivat
gre?it că limbile lor sunt asemănătoare. Un alt motiv a fost dorin?a lor de-a avea o ie?ire la
Marea Egee în vestul portului Salonic. Regele Ferdinand 1 al Bulgariei, ordonă un atacă prin
surprindere contra Greciei ?i Serbiei la 29 iunie 1913. Prin acest act, s-a declan?at Cel de-al
Doilea Război Balcanic. Istovite de război după înfrângerea otomanilor, dar îndârjite de ac?iunea
fostei lor aliate, Serbia ?i Grecia, ripostează energic, în special în Grecia unde bulgarii sunt
cople?i?i numeric ?i sunt obliga?i să se retragă. Planul de-a distruge armata sârbă în Macedonia,
a e?uat de asemeni.
Motivul frământării regelui Carol era cunoscut de mai multă vreme, pentru că din urmă
cu ani, odată cu ob?inerea Independen?ei, mai multe state din regiune au devenit principate
autonome. În 1885 când un principat autonom din sudul peninsulei cu ie?ire la Marea Egee,
Tracia, a fost alipit Bulgariei dublându-i aproape teritoriul, Serbia a atacat Bulgaria, dar au fost
grav înfrântă de bulgari. România fiind neutră, a participat ca mediatori în acest conflict ?i pacea
a avut loc în 1886 la Bucure?ti, punând pentru prima dată numele capitalei noului regat pe harta
capitalelor europene. În acela?i timp formarea unei Bulgarii mari ?i puternice în Balcani l-a
îngrijorat ?i pe regele României care pe de-o parte avea temerii că bulgarii vor fi tenta?i să
revendice teritoriul Dobrogei adăugat României în 1878, în schimbul celor trei jude?e din sudul
Basarabiei, Ismail, Cahul ?i Bolgrad, luate de ru?i. Pe de alta, pentru men?inerea echilibrului de
for?e din regiune, Bulgaria trebuia să renun?e la anumite teritorii la sud de Silistra..
Regele Carol încetă mersul de colo - colo prin încăpere, oprindu-se în fa?a biroului său:
-Asta nu poate! a rostit regele. -Sârbii au fost totdeauna alături de noi. Ei vor fi de partea
noastră când vom lupta pentru aducerea Transilvaniei la pieptul na?iunii. Nu putem sta cu bra?
ele încruci?ate! Regele Ferdinand al Bulgariei a mers prea departe atacându-?i vecinii. ?i acum
crede că se poate întinde peste toată regiunea Balcanică. Dece? Cu ce drept? Asta-i prea mult!
-Ce e de făcut? a întrebat Principele Ferdinand care a urmărit lini?tit încordarea transmisă
în jur de rege.
Cei prezen?i ascultau. Nimeni nu ?tiau ce e mai bine în afară lui Take Ionescu, Ministrul
Afacerilor Interne, cel mai războinic între cei aduna?i, care sus?inea că trebuie să ”trecem prin
Bulgaria ca să ajungem în Transilvania!” Erau cunoscute presiunile lui din parlament, presă ?i
manifesta?iile publice contrarii voin?ei regelui Carol, care încerca să men?ină o pozi?ie neutră.
Principele Ferdinand continua să urmărească figura regelui Carol îmbătrânit de vârstă, în ?inută
militară ?i cu mi?care hotărâtă. În fa?a lui se afla Prim-ministrul Titu Maiorescu, ?eful grupului
Junimea, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, ministrul de finan?e ?i al?ii.
-Trebuie să intrăm peste ei în Bulgaria! a declarat regele. -Nu văd altă solu?ie. Nu am
vrut să ne amestecăm în acest război. Dumneata ?tii mai bine, că încă de la începutul primului
război ai cerut să luptăm cu ei contra turcilor. Eu m-am opus, a spus regele privindu-l pe Take
Ionescu.
-Da, Sire! Dacă-mi permite?i, a?a este. Am acum un canal deschis cu unul din
parlamentarii bulgari, Stoian Danev, cu care am discutat că e în interesul lor să cedeze României
regiunea din sudul Dobrogei populată de români ?i al?i vorbitori ai limbi noastre. A văzut ?i el
că după ce am legat Dobrogea la teritoriul României cu podul Saligny de la Cerna-Vodă, ?ansele
lor de-a revendica acest teritoriu nu mai există. De aceea...
-Nu e timp de asta acum. Declarăm război Bulgariei ?i întrăm peste ei.
Titu Maiorescu s-a ridicat de pe scaun dregându-?i vocea:
-Cu permisiunea Maiestă?ii Voastre, până la data de 3 iulie, vă voi prezenta pentru
aprobare Decretul de Mobilizare al Armatei Române.
În aceea?i zi de 3 iulie, 1913, regele se afla la Corabia să urmărească defilarea armatei
române în drumul de trecere peste podurile de vase ridicate de la un mal al altul al Dunării la
Măgura ?i Bechet. Alături de suveran se afla principele Ferdinand ?i so?ia sa, principesa Maria.
La aceea?i dată a fost primită vestea că la Kilkis, trupele bulgare care dominau câmpiile de mai
jos, au suferit pierderi imense în fa?a ofensivei grecilor. Marea mobilizare a intrat în efect la data
de 5 iulie, 1913 ?i tot atunci regele Carol îl nume?te pe principele Ferdinand, Comandant al
Armatei de Opera?ii în Războiul Balcanic.
La data de 7iulie, România a transmis oficial Declara?ia de Război Bulgariei,
proclamând că România nu inten?ionează să subjuge organizarea tării ori să învingă armata
bulgară; guvernul Român împărtă?e?te ?i se aliază grijii interna?ionale de-a limita vărsările de
sânge. În ziua declara?iei, 80,000 de oameni din Corpul 5 de Armată au intrat în Dobrogea
ocupând frontul Turtucaia-Balcic.
 Primind vestea, popula?ia a reac?ionat cu frenezie. Mai toate ziarele timpului afi?au
afirmativ voin?a poporului. În Bucure?ti, în timp ce popula?ia întâmpina cu flori trupele care
înaintau în mar? spre grani?ă. Erau ?tiri că bulgarii se retrag din fa?a armatelor grece?ti ?i sârbe.

Măsuri de precau?ie

Încă de la începutul anului 1912, au apărut în Bulgaria cazuri izolate de holeră aduse de
turci în timpul primului război Balcanic. Măsuri de izolare ?i higienă nu s-au luat în timp pentru
stăvilirea unei epidemii, decât local, nu numai în Bulgaria, dar chiar ?i în România, Moldova ?i
Rusia, unde cazuri de boală erau semnalate izolat. Când teritoriul de la sudul Dunării s-a
transformat în teatrul pe scena căruia se desfă?ura războiul, cazurile s-au înmul?it rapid în
popula?ia locală, în deta?amentele militare aliate ?i mai ales în rândurile prizonierilor turci
îngrădi?i în lagărele din interiorul ?ării. Când propor?iile infectărilor au căpătat caracterul unei
epidemii, autorită?ile locale s-au văzut nevoite să deschidă câteva spitale de campanie la sud de
Dunăre.
Un fapt meritoriu de consemnat, este acela că în Bucure?ti, doctorul Ion Cantacuzino, a
trimis preventiv din ini?iativă personală, o echipă medicală condusă de doctorul Constantin
Ionescu-Mihăie?ti, pentru a studia epidemia din Bulgaria. Aceasta comisie a cules tulpini de
vibrioni holerici necesare studiului ?i le-au adus în ?ară. Dezvoltând metode de cultură în masă
care aveau să folosească în cazul unei epidemii la noi, a fost posibil să se creeze un vaccin
antiholeric în mari cantită?i. În ianuarie 1913, Ministerul de Război a introdus cu Decizia
numărul 39 ”Trusa pentru analiza chimică a apei” ?i ”Laboratorul mobil bacteriologic” ca dotare
a echipelor sanitare ale armatei române. Vaccinul contra holerei ?i măsurile de prevenire luate în
timp scurt după izbucnirea epidemiei, a oprit răspândirea ei în cadrul armatei române, înaintea
întoarcerii trupelor în ?ară. Se ?tie că România a fost prima ?ară în întreaga lume care a reu?it să
combată holera în mod ?tiin?ific, organizat,

Începe căprăria

O curte imensă cu clădiri vechi de pe care pere?ii stacojii au început să se scorojească. La

poarta mare de la ?osea, o santinelă cu arma pe umeri privea plictisit pe cei ce intrau ori ie?eau ?
i numai la trecerea unui gradat lua pozi?ia regulamentară de drep?i. La o masă în dreptul uneia
dintre clădiri, câ?iva militari stăteau pe o bancă cu ni?te hârtii în fa?ă, notând date din
răspunsurile celor care treceau prin fa?a lor:
-Cum te cheamă osta??
-Tudor Avădanei.
-Unde e?ti născut?
-Copăceni, Ilfov.
 -Data na?terii?
-19 martie 1879.
-Numele tatălui?
-Constantinescu Ion.

-Păi, tu de ce e?ti Avădanei ?i el e Constantinescu?

-A decedat pe front la Vidin în 1878, când m-am născut eu.
-În?eleg. Pe mamă ta cum o chemă?
-Ecaterina Constantinescu, profesoară.
-Trăie?te?
-Nu.
-Însurat?
-Văduv.
-Copii?
-Nu.
-E?ti instruit?
-În ce fel?
-Ai făcut armată?
-Da, ca toată lumea. În tinere?e...
-Unde?
-La infanterie.
-Cu ce grad te-ai eliberat?
-Caporal
-Bine. Mergi la vizita medicală, coloana asta din dreapta.
Tudor s-a a?ezat la coadă. Avea vreo 30 de persoane în fa?ă. Plecase din sat de diminea?
ă cu desaga pe umeri în care a pus câteva schimburi în caz de nevoie ?i ceva de mâncare.
Vorbise de cu seară cu badea Vasile care avea treburi la ora?, să-l ia ?i pe el cu căru?a lui. Au
ajuns la târg aproape de ora prânzului. Tudor a mul?umit omului care la adus până aici ?i a
început să se intereseze unde găse?te garnizoana la care trebuia să ajungă. Deja era târziu ?i mai
era mul?ime de oameni afară. Istovi?i, unii fumau, al?ii mo?ăiau pe lădi?ele pe care le-au cărat
de acasă pentru merinde ?i ceva îmbrăcăminte. Un ins cu musta?a neagră răsucită, rezemat de-un
zid, ?i-a scos din buzunar briceagul ?i începu să-i ascută lama pe-o piatră găsită pe jos:
-Ce faci cu pietricica ai, că doar nu-i gresie?
-Ajuta ?i asta până dau de una mai bună...:
Rândul avansă cu un pas mai aproape de u?ă.
-Camarade, ai un chibrit? L-a întrebat un tânăr din fa?a lui Tudor.
-Nu fumez.
 -Fir-ar să fie. Eu am avut, dar mi-a cerut caporalul de la masa din spate ?i nu mi-a dat
cutia înapoi.
-Nu-i pagubă mare... Uite că ăsta din spatele meu fumează ?i po?i să aprinzi de la el.
-Mersi! Tânărul ?i-a aprins ?igara ?i a revenit la locul lui în rând. Era îmbrăcat ca ?i
Tudor cu haine oră?ene?ti, dar ale lui erau mai scumpe, pantofi lustrui?i ?i cravată la gât. Părea a
fii un negustor, func?ionar, ori poate student de facultate. În jur erau oameni de toate felurile,
unii mai bătrâni, al?ii mai tineri, unii de la ?ară în port popular, chiar cu opinci în picioare, în
timp ce al?ii arătau a fi oră?eni. Era cald, zăpu?eală ?i a?teptarea părea anevoioasă.
-De pe unde e?ti? L-a întrebat tânărul pe Tudor.
-Din Copăceni, nu departe de Bucure?ti. Tu de unde?
-Eu din ora?. Stau la părin?i.
-Nu e?ti însurat?
-Nu. Sunt logodit numai. Părin?ii ei cred că e mai bine să a?teptăm până trece războiul.
-Le e frică că-?i găse?ti alta până atunci?
-Cred că le e frică că nu mă mai întorc...
-Eu mă numesc Tudor. Cum î?i zice?
-Izu Haimovici.
-E?ti ovrei?
-Da.
-?i crezi că te prime?te?
-De ce să nu mă primească? Ce eu nu-s cetă?ean?
-Da, dar ?i miopii sunt cetă?eni ?i tot nu-s primi?i...
-Dar eu nu sunt miop. Ce legătură au ei cu mine?
-Nu ?tiu. Tu e?ti altfel, e?ti jidan. Mă iartă că-?i spun a?a.
-N-ai dreptate. Sunt jidan că am altă religie. Dar sunt Român că-s născut aici ca ?i tine ?i
nimeni nu-mi poate dovedii că ?ine mai mult la ?ara asta decât mine. ?i dacă vrei să ?tii, părin?ii
logodnicei mele nu vor să mă însor cu fata lor tot din cauza asta, că eu sunt jidan ?i ea e cre?tină.
Nu e drept!
-Nu te supăra, a încercat Tudor să domolească furia tânărului. -N-am făcut eu legile
astea...
-?tiu că nu le-ai făcut tu, dar spune-mi ?i mie: de ce eu ca evreu nu pot fi un patriot ?i un
rege neam? poate fi? Cu ce este el mai român decât mine născut aici? Hai? Vrei să ?tii de ce am
devenit cetă?ean român, că n-au to?i evreii dreptul la cetă?enie? Pentru că taică-meu a luptat în
războiul contra turcilor în ’77! De asta!
-Da dar tatăl meu ?i-a dat via?a acolo! A murit pentru independen?ă! a spus Tudor.
-?i tata tot pentru independen?ă a luptat! Sunt mul?i care au murit. Sunt mul?i care au
scăpat cu via?a. Asta le-a fost soarta! Independen?a a cerut sacrificii...
 Tudor nu a mai spus nimic. Unii din spatele lui au început să comenteze:
-L-ai auzit pe ăsta? Vezi cum se vântură jidanii? Vor să ne ia ?i independen?a acum...
Tudor auzii ?i le aruncă o privire care-i făcu să tacă. Cel rezemat de zid cu briceagul în
mână, găsii o bucată de lemn ?i începu să taie a?chii cu lama ascu?ită:
-Ascultă mă, I?ic! ?tii de ce nu vă primesc pe voi? Pentru că nu vă credem. Voi sunte?i în
stare să ne vinde?i pe 30 de argin?i? De aia e mai bine să rămâi acasă...
Izu ar fi vrut să răspundă celui cu briceagul, dar se opri când Tudor începu să vorbească:
-Eu cred c-ar fi mai bine să ne vedem de treburile noastre! Să lăsăm pe îi mai mari să
decidă ce-i mai bine! Asta nu-i treaba noastră.
În acest timp a mai fost introdus un grup în sala comisiei de consulta?ie ?i rândul avansă
cu câ?iva pa?i. După vizita medicală ?i îmbăiere, au primit echipamentul militar. Unele tunici
erau curate, dar nu noi, păreau reformate. Mai greu era cu bocancii care erau amesteca?i vechi cu
noi ?i nu se distingea pentru ce mărime au fost făcu?i. Cu ele în bra?e au fost du?i încolona?i
într-o sală organizată cu paturi duble în?iruite de-a lungul pere?ilor de la un capăt la altul. Tudor
a preferat un pat la etaj ?i ?i-a pus lucrurile primite pe unul din ele. După ce s-au echipat în
uniforme, Tudor privii pe fiecare ?i nu-?i putea înlătura gândul că acum to?i erau la fel. Înainte ?
tiai după port că ăsta era ?ăran, muncitor sau cărturar, cum părea ?i Izu. Acum tun?i, cu haina
militară pe ei, erau la fel, un amalgam compact de oameni fără altă distinc?ie în afara gradelor
de pe umăr. S-a produs uniformizarea.
Li s-a ordonat în?iruirea pe culoar la marginea paturilor. Tudor a mai băgat de
seamă că patul de sus lipit de-al său, a fost ocupat de Izu. Cel cu briceagul s-a instalat pe patul
de sub Izu ?i strigă de acolo în gura mare ca să fie auzit de to?i din jur:
-I?ic! A?a-i că tu nu te mai pi?i în pat noaptea?
To?i camarazii din jur au izbucnit într-o explozie de râs.
-Nu ?tiu. Nu garantez, a spus Izu. -I-a?i mai bine o umbrelă pentru siguran?ă!
De data asta nu a mai râs nimeni. În?irui?i în rând câte doi în fa?a u?ii, a fost
numit un băiat să stea de planton în sală ?i au fost du?i la sala de mese.
-De acum începe căprăria, a gândit Tudor.

În fruntea osta?ilor

În diminea?a aceea, Maria s-a sculat mai devreme. Era nerăbdătoare, abia î-?i putea
men?ine calmul să se bucure de micul ei dejun servit în grădina Palatului Cotroceni, re?edin?a
princiară. Era deja îmbrăcată ca la paradă, gata să-?i ia locul în fruntea Regimentului ei de
Cavalerie 4 Ro?iori, peste care Regele Carol 1 a numit-o ?ef Onorific. Nando a avut comanda
acestui regiment, dar acum nu doar acest regiment, dar întreaga armată era sub comanda lui. El
era plecat împreună cu întregul stat major să pregătească trecerea trupelor peste Dunăre.
 Onoarea de-a fi numită ?ef Onorific, a luminat via?a tinerei prin?ese în urmă cu
ani, într-o fermecătoare zi din toamna anului 1897, la patru ani după căsătoria ei cu Ferdinand.
Era într-adevăr o mare cinste ?i bucurie, pentru că ?i Nando, fusese avansat în func?ia de colonel
când i s-a dat comanda acestui regiment, locat în vecinătatea noii lor re?edin?ei de la Cotroceni.
Înainte de avansare, el a servit în regimentul Vânătorilor de Munte de la Sinaia, îmbrăcat în
aceia?i uniformă de culoarea ocrului închis pe care a purtat-o ?i în ziua căsătoriei din
Sigmaringen. Nando, ?tiind cât de mult Maria iubea animalele, călăria ?i activitate în aer liber, a
îndemnat-o pe Maria să vină la cazarma lui, să ia parte la mar?uri alături de el, lucru primit de
prin?esă cu deosebită plăcere. Efectul apari?iilor ei în regiment asupra militarilor nu putea fi
descrisă: cavalcadele în mijlocul grupului de ofi?eri, bucuria lor ?i uralele osta?ilor din
garnizoană, nu se puteau descrie.
Evenimentul primirii acelui titlu onorific, a avut loc la Sinaia, la re?edin?a regală de vară
de la Pele?. Prin?esa obi?nuia să-?i facă acolo plimbările de fiecare diminea?ă, călare pe un
splendid cal cerchez primit în dar de la vărul ei din partea mamei, prin?ul Boris Vladimirovici.
În aceea?i perioadă, el se aflau în vizită în România, în acela?i timp cu fratele Mariei, Alfred,
sosi?i ca oaspe?i. Amândoi au fost martori acolo, la ceremonia numirii care a fost o nea?teptată
surpriză pentru fiecare, chiar ?i pentru Maria care se a?tepta mai curând la dojeniri din partea
regelui, nu la o astfel de avansare.
Ca de obicei, dimine?ile la Sinaia erau împrospătate de aburii dimine?i prin care
soarele adăuga mai multă culoare paji?tilor ?i brazilor din jur. Maria se întorcea după o cursă
nebunească printre copacii pădurilor care încoronează ora?ul. Regele Carol obi?nuia să facă
plimbări pe jos pe cărările din spatele castelului ?i drumul lui, dese ori, se întretăia cu cel al
Mariei, venită călare de pe culmile mun?ilor, în tovără?ia câinilor de rasă care alergau în urma
ei:
-Frumoasă zi, minunată vreme!, îi spunea regele în loc de salut.
-Da, Unchiule, ?i pădurea e a?a de frumoasă. Nici o pădure nu e mai mărea?ă ca a
Sinaiei.
-Unde ai fost?
-Ah, peste tot, sunt drumuri!.
-Da, da, dar fi cu băgare de seamă, calul tău sare cam sălbatec.
-Da, dar se ca?ără ca o căprioară, răspundea Maria făcându-i cu mâna un gest de salutare
pornind în galop către castel.
Unchiul nu era înclinat să încurajeze zburdălnicia tinerei prin?ese, dar în acela?i timp,
Maria vedea în ochii lui că admira tinereasca ei atitudine ?i curajul de-a se avânta singură în
solitudinea codrilor ?i a mun?ilor din jur. Nu o singură dată regele a trebuit să suporte, lucru
deloc obi?nuit pentru el, curajul cu care ea îi înfrunta unele hotărâri prin argumente - nu chiar
fără logică - dar trecute de el cu vederea pentru că ea nu cuno?tea acele motive care el nu putea
să le ignore. În timpul din urmă, însă, văzând că nepotul lui, Ferdinand, era mereu dispus să
accepte orice hotărâre ca pe-un ordin. de?ii ?tia că nu este prost, a început să se îndoiască de
capacitatea lui de-a alege ?i hotărî ce trebuie să facă. În docilitatea nepotului, regele nu vedea
acela?i spirit de orientare ?i ini?iativă care la Maria nu putea fii trecut neobservat. Din acest
motiv a început să dea mai multă aten?ie nepoatei, încercând să-i lămurească parte din motivele
care-l frământă.
În lunile din urmă în care Maria a suferit o teribilă flebită ce-a ?intuit-o patului timp de
aproape trei luni după ce a dat na?tere celui de-al ?ase-lea copil, Mircea, în luna ianuarie,
Unchiul venea s-o vadă. El însu?i îmbătrânit ?i suferind, venea după ce-?i sfâr?ea treburile, de
obicei spre seară, se a?eza lângă patul ei ?i începea să-i povestească greută?ile pe care le
întâmpina. De multe ori din motive politice sau de altă natură, dorin?ele ?i planurile sale
trebuiau amânate ori suspendate total, nu pentru că ar fi vrut, dar ca să lini?tească alte opinii
potrivnice celor ale sale. Ca ?i cum aceste destăinuiri erau făcute unui prieten de acela?i rang, ori
propriei sale persoane, ne?inând cont de distan?a de vârstă sau competen?ă, Unchiul părea în
aceste ?edin?e ca un bunic pus pe pove?ti nepoatei. ?i mai curios era faptul că aceste convorbiri
nu o mai plictiseau pe Maria ca în trecut, când abia venită în România, el cu Ferdinand aveau
obiceiul să stea în apartamentul lor de la palat, să discute probleme politice din care ea nu în?
elegea nimic ?i nici nu era interesată să le în?eleagă..
Palatul Cotroceni reconstruit de rege pentru familia princiară, se afla la marginea ora?
ului, în vecinătatea unui parc imens dotat cu copaci bătrâni, o adevărată pădure transformată
într-o frumoasă grădină botanică, cu pu?ini ani înainte de mutarea lor acolo. Nando era nespus
de bucuros de această grădină ?i împrejurimile de la marginea ora?ului, de lini?tea din jur, mai
ales pentru că el era mare iubitor de plante, flori ?i natură. Regimentul lui de cavalerie venea în
zilele de instruc?ie pe drumul care despăr?ea palatul Cotroceni de parc, în drum spre platoul
destinat instruc?iilor din apropiere care ulterior avea să capete numele de Militari. Uniforma
regimentului de cavalerie 4 Ro?iori era alcătuită din tunici ro?i cu trese negre, nasturi auri?i ?i
pantaloni negri în zilele obi?nuite ?i albi în zilele de sărbătoare. Maria ?i-a confec?ionat un
costum asemănător pentru călărie, pe care îl purta cu mândrie în fruntea regimentului de fiecare
dată. Singura deosebire era că în locul pantalonilor, ea purta foi lungi pentru călăria pe o parte a
?eii. Când regele o vedea, obi?nuia s-o întrebe în glumă:
-Azi purtăm pantaloni albi ori negri?
Acum însă, drumul avea să fie diferit: În fruntea regimentului ei de cavalerie 4 Ro?iori,
Maria, va străbate tot drumul până la ie?irea din ora?. În urma lor, ?irurile vor fi urmate de
tunuri trase de cai, servicii auxiliare, căru?ele încărcate cu provizii, muni?ie, echipament, ?i
chiar unele ambulan?e sanitare. Urmând căi dinainte stabilite, coloanele treceau pe ?oselele cu
public aliniat la marginea trotuarelor, întovără?i?i de priviri admiratoare, de flori, urale de
bucurie ?i binecuvântările cuvio?ilor preo?i de la margine de drumuri. Codane în cârdul de ?
colări?e î-?i ascundeau sfioase privirile când vreun ofi?er călare le îndemna să vină în ?ea cu el.

În cumpănă

La 74 de ani, regele Carol l vedea că nu mai are vlaga ?i energia din tinere?e când orice
î?i punea în cap să înfăptuiască nu era doar posibil, era garantat. Cu dârzenia firii lui care nici
odată nu se lăsa cople?ită de îndoieli ori greută?i, siguran?a izbutirii oricărui plan era asigurată.
Acum însă, situa?ia era alta; vârsta, grijile ?i sănătatea s-a întors împotriva lui ?i nici măcar
dorin?a de-a se află în fruntea trupelor sale în această campanie în Bulgaria, de?i nu l-a părăsit
total, nu poate fi comparată cu pornirea lui dârză din 1877, când de pe înăl?imea unui afet de
tun, înconjurat de canonada obuzierelor din apropiere, comanda întreaga desfă?urare a luptelor
care iau adus victoria la Plevna. Atunci în aceea bătălie când comanda întreaga desfă?urare a
luptelor, nu doar a trupelor Române, dar ?i pe cele ale Rusiei, victoria de la Plevna la care se
adaugă celelalte de la Smârdan ?i Vidin, au deschis calea eliberării ?ării de sub Otomani. Turcii
au fost nevoi?i să confirme izbânda românilor prin parafarea tratatului de pace de la San Stefano.
Acest tratat ?i apoi cel de Berlin din 1878, recuno?tea Independen?a României, a Serbiei,
Muntenegrului ?i autonomia Bulgariei.
Acum însă, se pare că nimeni nu-?i mai aminte?te de aceste lucruri ?i încrederea regelui
în victoria României atârnă în cumpănă, pentru că depindea de deciziile altora, a unora mai
tineri, cu mai pu?ină experien?ă, cum e nepotul său Ferdinand ?i a generalilor pu?i în fruntea o?
tirilor. Gândul că nu putea fii acolo cu ei, să vadă, să dirijeze ?i să coordoneze ordinea ?i nevoile
dictate de împrejurările luptelor, era o neconsolată durere pentru Maiestatea Sa. Dar ce să faci,
asta este via?a ?i trebuie să ne supunem ei.
Cândva în tinere?ea lui, Carol a fost un ve?nic optimist, încrezător în puterea ordinii ?i
disciplinei. În familia sa aceste două calită?i au desăvâr?it numeroase genera?ii de militari
călăuzi?i de spiritul onoarei ?i al dreptă?ii. Cel mai bun exemplu a fost propriul său părinte,
prin?ul Karl Anton de Hohenzollern – Sigmaringen. Împreună cu prin?ul Frederick Wilhelm de
Hohenzollern – Hechingen, cele mai vechi ramuri ale familiei Hohenzollern, au renun?at la
drepturile lor de suverani la data de 7 decembrie 1849, în favoare a regelui Prusiei din dorin?a
înfăptuirii unei Germanii unificate. Dintre cei patru fra?i ai săi, Carol fiind al doilea după fratele
său Leopold - astăzi tatăl lui Nando - era singurul care a mo?tenit caracterul ferm cu voin?ă de
fier a părintelui său Karl Anton, precum ?i iscusin?a acestuia în problemele politice.
În România. după ce domnitorul Alexandru Ion Cuza a fost înlăturat de la conducerea ?
ării din cauza incompeten?ei ?i a corup?iei la data de 11 februarie 1866, a urmat un plebiscit
popular pentru aducerea unui domnitor străin, nepărtinitor intrigilor locale. Aproape toate statele
europene erau conduse de monarhi străini. Prin?ul Carol de Hohenzollern acceptă oferirea
tronului României în Vinerea Mare 1866. Primul Ministru I.C.Brăteanu, a venit în mod special
la Sigmaringen să convingă pe prin? să primească rolul de conducător al micii ?ări din răsărit,
pentru care a pledat însă?i împăratul Napoleon lll - cu care Carol era înrudit - în numele Fran?
ei. Din cauza războiului dintre Germania ?i Austria, prin?ul Carol a fost nevoit să călătorească
incognito ocolind Austria, cu un pa?aport elve?ian pe un alt nume ?i a ajuns în Bucure?ti la 10
mai 1866, într-o zi ploioasă. La Băneasa este întâmpinat cu pâine ?i sare după datină, i s-a
înmânat cheia ora?ului ?i fiecare participant, socotea norocoasă venirea sa într-o astfel de zi cu
ploaie, ca fiind un semn providen?ial de bun augur. Cu această ocazie Carol a rostit jurământul
său de credin?ă în fa?a dregătorilor: ”Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile ?i
integritatea teritorială”
Când a acceptat tronul, Carol ?tia că România nu era la nivelul ?ărilor din vestul Europei,
dar ceea ce a găsit, depă?ea ceea mai neagră imagine ce-?i făurise despre România: ?ara se afla
în urma occidentului cu cel pu?in un secol, visteria era goală, salariile slujba?ilor neplătite,
armata dezorganizată, fără muni?ie ?i în totală lipsă de disciplină. Sărăcia era evidentă peste tot,
mâncarea insuficientă ?i nici o line de cale ferată. La sate situa?ia nu era mai bună: reforma
agrară introdusă de fostul domnitor Cuza, a nemul?umit deopotrivă atât pe ?ărani cât ?i pe
boieri. Câtă vreme proprietarii pământurilor se ocupau personal de administrarea mo?iilor, ?
ăranii de?i o duceau greu muncind pământurile boierului, rela?ia directă cu acesta a avut un
caracter uman, de în?elegere între stăpân ?i slugă. Când însă a apărut moda gustului vie?ii de la
ora? ?i chiar din străinătate, au lăsat mo?iile să fie conduse de intermediari, arenda?ii, care aveau
datoria să producă suficiente profituri care să acopere extravagantele cheltuieli mereu crescânde
ale stăpânilor, la care se adăugau ?i cheltuielile proprii ale arenda?ului. Via?a ?ăranilor s-a
înrăută?it mult, obliga?iile lor au sporit ?i birurile au crescut. Carol a în?eles aceste lucruri, ?tia
că trebuia făcut ceva, dar în primul rând alte probleme erau mai urgente.
Puterile garantoare au acceptat vrând - nevrând, alegerea în Muntenia ?i Moldova a
aceluia?i domnitor în persoana colonelului Alexandru Ion Cuza, dar la sosirea prin?ului Carol în
România, nu vedeau cu ochi buni unirea celor două principate sub acela?i domnitor. Cea mai
mare împotrivire venea din partea Austro-Ungariei, nou formată în 1865, care stăpânea ?i
Transilvania, cu întreaga ei popula?ie de origine română greu asuprită de maghiari. Turcii, pe de
altă parte, ?i-au manifestat neîntârziat opozi?ia, masând trupe pe malul de sud al Dunării. Carol
merge de urgen?ă la Constantinopol ca să discute cu Ali Pa?a problema României, vasală. Este
primit cu mari onoruri la Curte, Pa?a îi oferă în dar o sabie ?i cingătoare bătută în aur ?i cu
diamante ?i Carol în?elege că acestea i-au fost acordate nu pentru cinstea de-a fi domnitor al
României, ci pentru că apar?ine familiei Hohenzollern. Cu deosebită diploma?ie ob?ine nu
numai bunăvoin?a Por?ii, dar ?i dreptul de-a bate pentru armată propriile lui decora?ii purtând
efigia chipului său.
Întors în ?ară, în primele 55 de zile de la sosire, acest tânăr de 27 de ani, Carol,
redactează prima sa constitu?ie a ?ării din 1866, cu prevederi democratice consfin?ite de lege. La
29 iunie, Parlamentul aprobă noua constitu?ie care prevedea libertatea con?tiin?ei, a presei,
educa?iei, dreptul întrunirilor publice, egalitatea în fa?a legilor, ?i asigură dreptul de vot celor
care plătesc taxe la guvern. Noua constitu?ie consfin?ea dreptul ereditar al descenden?ilor lui
Carol de gen masculin crescu?i în religia ortodoxă, ?i îl nume?te Comandant Suprem al Armatei
cu drept să ducă tratative cu alte state. Puterea Legislativă era divizată între domnitor ?i cele
două ramuri parlamentare, Camera Deputa?ilor ?i Senat, dar limita dreptul la titlul de cetă?enie
numai celor care apar?in religiei cre?tine.
Primii lui ani de domnie nu au fost lipsi?i de probleme: Un an după căsătoria sa cu
Elisabeta, Prin?esă de Wied în 1869, situa?ia financiară a României a devenit critică, chiar
acută, datorită războiului Franco-Prusac din 1870-71 în care grânele ?i alte bunuri nu mai puteau
fi exportate, de?i recolta din acel an a fost foarte bogată. Pe lângă nemul?umirile ?i scandalul
iscat din cauza nealocării corecte a fondurilor pentru calea ferată, numeroase schimbări de
guvern la scurte perioade de timp ?i mai ales din cauza simpatiilor poporului român care
favoriza cauza Francezilor, era contrară celor ale domnitorului în ale cărui vine curgea sânge
german, au dat na?tere unei revolte de-o zi, în care I.C.Brăteanu, C. A. Rosetti ?i al?i politicieni
liberali au fost implica?i. Cunoscută sub numele de Republica de la Ploie?ti, această încercare
de-al deposeda pe domnitor de putere, a fost suprimată în mai pu?in de 24 de ore de Prim-
ministrul conservator Manole Costache Iepureanu soldată cu arestarea inculpa?ilor. Cu toate
acestea, nimic nu a împiedicat pe domnitor să-?i continue planul de organizare ?i modernizare a
?ării. Cu o solidă încredere în sine, combinată cu clarviziunea unui bun politician, chibzuit ?i în?
elept, dur, dar fără răutate ?i părtinire, Carol credea în dreptul său de-a domni cu juste?e ?i fără
abuz. Era con?tient ?i încredin?at de un singur lucru: că din toate adevărurile câte i se aduc la
cuno?tin?ă, numai adevărul său este cel mai important, pentru că acesta e cumpănit în toate
aspectele cunoscute doar de el..
După dobândirea Independen?ei României de sub Turci în 1878, puterile Europene au
devenit suspicioase de noile drepturi asumate de Rusia prin Tratatul de Pace de la San Stefano ?i
refuză să-l recunoască. Bismarck, marele om politic al timpului care ?inea în mâinile sale căr?ile
destinelor europene într-un neîntrerupt joc de poker cu marile puteri ale lumii, convoacă la
Berlin, Congresul din iunie-iulie 1878 la care participă Germania, Anglia, Fran?a, Austro-
Ungaria, Rusia ?i Turcia. Din partea României Prim-ministrul I.C.Brăteanu ?i Ministrul de
Externe Mihail Kogălniceanu, se adresează Congresului la data de 1 iunie 1878, cu cererea
recunoa?terii Independen?ei României, men?inerea integrită?ii na?ionale incluzând teritoriile din
sudul Basarabiei atribuită României prin Pacea de la Paris din 1856, luate de Rusia în prezent ?i
declararea neutralită?ii României. Drept răspuns, Congresul condi?ionează Independen?a
României în func?ie de rezolvarea problemei acordării dreptului de cetă?enie popula?iei necre?
tine din ?ară, în special a evreilor. Ace?tia erau lipsi?i de drepturi cetă?ene?ti, li se interzicea
dreptul de vot, dreptul de-a stăpânii o proprietate, dreptul de-a face un contract ?i dreptul
stabilirii comer?ului cu alimente. Chibzuind această cerere, Kogălniceanu ?i prim-ministrul
Brăteanu, obiectează că din cauza lipsei de integrarea a evreilor din Basarabia în cultura ?i
obiceiurile poporului din restul ?ării, propune să se acorde cetă?enia evreilor după caz,
individual, nu odată la to?i în bloc. În această idee, Camera Deputa?ilor decretă acordarea cetă?
eniei unui grup de 900 de familii evreie?ti care au luat parte activă la războiul de Independen?ă.
Celorlal?i cetă?enia urma să se acorde la cerere, cu aprobare Parlamentului.
Situa?ia a rămas neclară. Congresul acordă Rusiei partea de sud, fertilă a Basarabiei ?i
fixează grani?ele României, adăugând drept compensa?ie, pământul arid al Dobrogei de la sud
de deltă cu ie?irea la Marea Neagră. Cum în privin?a Independen?ei încă nu se primise nici o
garan?ie, ambasadorul român la Viena, Ion Bălăceanu, negociază recunoa?terea oficială a
Independen?ei României cu Austro-Ungaria, doritoare să între?ină rela?ii comerciale cu
România. În acest fel, celelalte puteri sunt nevoite să ne recunoască independen?a ?i
suveranitatea na?ională. La data de 8 octombrie 1878, la întoarcerea trupele Române în ?ară
după război, au defilat pe sub Arcul de Triumf ridicat cinstea lor în mod provizoriu din lemn, ca
omagiu al victoriilor ob?inute pe front.
La 15 martie 1881, Constitu?ia a fost modificată, proclamând Regatul României. Prin?ul
Carol a devenit primul ei rege, Carol l, iar urma?ii lui vor purta titlul de prin?i regali.
Încoronarea regelui a avut loc în cetatea de la Alba-Iulia la 10 mai 1881. Coroana regală
confec?ionată din ?eava unui tun otoman, devenită simbol al regalită?ii, nu a fost purtată de rege
niciodată. Regele ?i-a justificat astfel refuzul de-a purta coroana: ”Eu am devenit Rege, iar
Principatele României au devenit Regat, datorită luptelor ?i sacrificiilor îndurate de poporul
Român, nu prin gra?ia Divină”
În cei 47 de ani de la venirea în ?ară, acum în vara anului 1913, domnia regelui au adus
României numeroase realizări strălucite în mai toate domeniile de activitate. Poate că acestea ar
fi fost ?i mai însemnate, dacă sfetnicii pe care se bizuia ar fi fost ceva mai stăruitori să ob?ină
unele reforme necesare ?ării, reforme cărora el, crescut în mentalitate diferită, nu le-a în?eles. Ca
monarh absolut, când sim?ea crescând agita?ia publică, Carol schimba guvernul respectiv cu
partidul de opozi?ie, dând vina pe cei sub care nemul?umirile s-au produs. Partidul Na?ional
Liberal era favorabil clasei de mijloc, a burgheziei, a micilor negustori ?i un important număr de
boieri ?i mici industria?i care urmăreau modernizarea ?ării prin industrializare ?i comer?. După
moartea lui Ion C. Brăteanu în 1891, fost participant în revolu?ia din 1848, au urmat în fruntea
partidului conducători C.A. Rosetti ?i Dimitrie Sturdza. Acesta, fost secretar al lui Alexandru
Ion Cuza, a devenit Pre?edinte al Academiei ?i din1882, ?ef al Partidului Liberal. Celălalt partid,
Conservator, era suportat de marii proprietari ai pământurilor, mo?ierii care favorizau
problemele agrare, mai pu?in situa?ia ?ăranilor de pe mo?iile lor. În fruntea acestui partid s-a
eviden?iat Lascăr Catargiu, care de câte ori Liberalii exagerau în goana lor după modernizare,
era adus la putere să stabilizeze situa?ia cu o mai severă atitudine financiară. Dintre Conservatori
trebuie men?iona?i Gheorghe Cantacuzino, poreclit Nababul, Petre Carp, Alexandru
Marghiloman ?i Titu Maiorescu, care a înfiin?at Societatea Junimea.
În 1913, după 47de ani de domnie a regelui Carol 1 peste o ?ară găsită la mărginea ?
ărilor Europene, în mare parte necunoscută ?i roasă din interior de patima corup?iei, a bac?i?ului
?i a vânătorilor de putere ori îmbogă?ire rapidă, acum prin crearea bazelor de modernizare a
produc?iei industriale, dezvoltarea transporturilor, incluzând ?oselele, căile ferate, a telegrafului
?i a electricită?ii, o mare dezvoltare a avut loc în toată ?ara. În domeniul cultural, începând din
ceea de-a doua jumătate a secolului XIX, cultura României a înflorit cu scriitori de prima clasă
cum au fost Negru?i, Alecsandri ?i Grigore Alexandrescu. Începutul secolului XX a produs o
explozie de scriitori care au cristalizat ?i îmbogă?it limba română creând opere de înalt nivel
stilistic atât în proză cât ?i în poezie. Mihail Eminescu, Co?buc, Vlăhu?ă, Creangă, Odobescu ?i
Caragiale, au dat lumii opere unice, reflectând spiritul na?ional al poporului român, la înăl?ime
egală cu operele genialilor autori europeni ?i din lume. În aceea?i măsură au început să apară
pictori de talie interna?ională ca Grigorescu ori Andreescu, sculptori de talia lui Brâncu?i ?i
muzicieni ca Enescu care au plantat sămân?a ulteriorilor creatori de opere remarcabile române?ti
din perioada dintre cele două războaie mondiale.
O altă arie de developare a fost în domeniul urbanistic unde în mai toate marile ora?e ale
?ării au fost create ?osele ?i bulevarde noi, impresionante monumente culturale ?i istorice,
parcuri ?i statui ale unor personalită?i remarcabile. În 1906, la aniversarea a 40 de ani de
domnie a regelui Carol 1, a fost inaugurată Expozi?ia Interna?ională de la Bucure?ti, o vitrină
strălucitoare a realizărilor înfăptuite, o celebrare a rezultatelor excep?ionale dobândite în
întreaga ?ară în ace?ti ani: Pe lângă celelalte cuceriri economice, a luat na?tere noua industrie
petroliferă, s-au construit peste 3 mii de km. de cale ferată, s-a extins naviga?ia pe Dunăre pe la
Por?ile de Fier înlăturând numeroase stânci ?i s-a construit podul Saligny, de la Cernavoda, care
leagă Dobrogea de restul ?ării. Universită?i, spitale, ?coli noi ?i clădiri publice precum Teatrul
Na?ional ?i Ateneul Român, a căror arhitectură ?i frumuse?e concurau cele mai strălucite crea?ii
din occident, au fost construite în capitală, la Ia?i ?i în restul ?ării.
-Da, au fost incontestabil numeroase succese în ace?ti 47 de ani de domnie, gândi regele
Carol după ce a trecut în revistă fugitiv realizările acumulate în ace?ti ani, dar au fost ?i fapte
neglijate complet, care au produs nemul?umiri populare, moarte ?i o sfâ?ietoare mâhnire în
inima suveranului. Mereu preocupat de alte probleme, fără moment de răgaz într-o lume în
continuă mi?care ?i plină de frământări, certuri ?i războaie, regele nu a băgat de seamă că partea
cea mai mare a poporului său, ?ărănimea, se adânce?te în sărăcie ?i foamete fără nimeni care să-i
ia apărarea. Popula?ia satelor cre?tea în ordine accelerată, dar în aceea?i măsură, mortalitatea
infantilă ajunsese la cele mai înaintate rate din Europa. Împroprietărirea făcută în timpul domniei
lui Cuza se referea la por?iuni mici de pământ, nesatisfăcătoare, ceea ce făcea ca mul?i să
lucreze pământurile boierilor în schimbul unei simbrii plătite în natură. În timp ce popula?ia
satelor cuprindea 8 din 10 locuitori, 6 din 10 ?ărani aveau foarte pu?in , ori nu avea nici o palmă
de pământ. Din totalul de 6.3 milioane de hectare de pământ arabil folosit în agricultură, 3
milioane erau posedate de 6,500 de boieri, restul apar?inând celorlal?i săteni. România devenise
o mare exportatoare de produse agricole în Europa, dar sporirea volumului de produse vândute
nu a creat o sporire a câ?tigurilor, a agravat nemul?umirile ?ăranilor care trebuiau să reînnoiască
contractele de închiriere a pământului de la arenda?i la pre?uri mereu crescute. Astfel au apărut
primele răzvrătiri ale ?ăranilor din nordul Moldovei în 1907. Revolta s-a extins până în Oltenia,
ceea ce a dat impresia că toată ?ara e cuprinsă de flăcări. Lanuri, case, conace ?i diferite alte
clădiri ale ciocoilor au fost incendiate. Răscoala continua să cuprindă alte locuri ?i când din
Transilvania au venit ?tiri că Austro-Ungaria masează trupe la grani?ă de frica extinderii
revoltei ?i pe teritoriul lor, regele a cerut guvernului Conservator Gheorghe Cantacuzino la
putere, să intre în ac?iune. Guvernul a demisionat la 10 martie 1907. Noul guvern Liberal
condus de Dimitrie Sturdza, împreună cu ministrul de război, generalul Averescu, pun capăt
răscoalei prin măsuri drastice, mobilizând 140 de mii de solda?i cu ordin să tragă, fapt soldat cu
moartea a peste 10 mii de ?ărani, ca să reinstaureze lini?tea.
Lumea întreagă a fost cutremurată la auzul acestor acte; prestigiul României a fost grav
deteriorat iar mul?i intelectuali ca Niculae Iorga, Alexandru Vlăhu?ă, Ion Luca Caragiale,
Dobrogeanu-Gherea ?i Radu Rosetti au protestat contra interven?iei violente ale for?elor
represive. Guvernul a început să introducă o serie de reforme de relaxare a rela?iilor dintre ?
ărani ?i arenda?i, creând pre?uri maxime pentru închirierea pământului ?i salarii minime pentru
cei care lucrau pământul boierilor, dar problema a rămas în continuare nerezolvată. Abia peste
ani în 1913, tineretul progresist din partidul Liberal, simpatizan?i ai unei rezolvări permanente a
problemelor ?ărăne?ti, au apelat la Ionel Brăteanu, fiul fostului mare politician I.C. Brăteanu, să
preia conducerea partidului introducând reformele necesare îmbunătă?irii situa?iei din
agricultură.
Regele Carol nutrea simpatie pentru tânărul politician Ionel Brăteanu, care era deschis,
direct ?i onest, dovedea o bună judecată ?i cunoa?tere a problemelor politice. Preferin?a regelui
pentru acest tânăr devenise evidentă. În timpul convalescen?ei regelui după desele lui crize de
ficat care l-au imobilizat periodic la pat ?i l-au vlăguit din cauza regimului alimentar prescris de
doctorii, Carol a început să mărturisească nepoatei, principesa Maria, cele constate de el despre
Ionel Brăteanu, în contrast cu înainta?ul său Dimitrie Sturdza:
-În ziua de astăzi, a lucra cu Ionel Brăteanu este pentru mine o odihnă.
Aceea?i simpatia a început să-i fie acordată de rege ?i nepoatei ca urmare a răscoalei din
1907, când a detectat o adevărată schimbare de atitudine în ea, mai multă maturitate ?i o
încercare de-a pătrunde în miezul problemelor.
În această zi de 3 iulie 1913, regele înăl?at în ?eaua calului său, privea îngândurat
defilarea trupelor sale la Corabia, înaintea trecerii lor pe malul opus al Dunării în Bulgaria.
Solda?ii însufle?i?i la vederea suveranului înso?it de principele Ferdinand, principesa Maria,
ofi?eri ?i demnitari, au izbucnit în urale nesfâr?ite ce-au continuat cu prelung ecou de-a lungul
podului de vase întinse între cele două maluri ale fluviului. Ca o re-editare a celeilalte treceri în
Bulgaria din 1877, această scenă de acum îi era cunoscută foarte bine, sim?ea în osta?i dârzenia
luptei învrăjbite cu du?manul ca atunci la Plevna ?i el însu?i ar fi vrut să treacă pe malul celălalt
în fruntea o?tirilor sale. Acum însă, istoria îi rezerva un rol minor de simplu de spectator la tot
ce avea să se întâmple dincolo, pe câmpiile de luptă unde contrar a?teptărilor, nici un foc de
armă, nici o opozi?ie nu i-au întâmpinat pe malul opus. Cu ochi înlăcrima?i urmărea cum solda?
ii săi trec Dunărea, binecuvântându-le reu?ita ?i succesul în lupte.

În mar?

Dragă taică Părinte,

Sărut dreapta. Sper că aceste rânduri ale mele să vă găsească în zile bune cu sănătate ?i
bucurie. Noi am ajuns cu bine în ?ara bulgarilor ?i oamenii de pe aici ne-au primit cu pace ?i
fără ostilitate. Până acum nu am tras nici un foc de armă, pentru că nu am fost înfrunta?i de
armată, a?a că înaintăm cu socoteală către capitala lor Sofia. Când am trecut Dunărea în
Bulgaria pe un pod de pontoane militare de la un mal la altul, am văzut pe Măria Sa Regele
Carol 1 înso?it de Principele Ferdinand, Principesa Maria ?i al?i demnitari. Regele a venit aici
să-?i vadă o?tirile ?i noi l-am răsplătit cu uralele de bucurie. Principesa ?i cei din suită ne saluta
milităre?te cu mâna la chipiu, dar regele ne urmărea sobru, cu demnitate. Principesa Maria arăta
la fel ca doamna care a pus flori la mormântul Vasilicăi, dar nu am putut să-mi dau seama bine
pentru că era în uniformă militară. Mă întreb dacă nu sunt una ?i aceea?i persoană? Îmi stăruie în
gând faptul că ?i tatăl meu, sărmanul, o fi îngropat pe undeva pe aici, dar unde să-i aflu
mormântul? Din câte bag de seamă, gospodăriile oamenilor de prin satele pe unde am trecut
sunt mai înstărite ca pe la noi, dar apar ?i locuri unde urmele războiului de anul trecut au făcut
ravagii. Multe case sunt părăsite, animale fără stăpân ?i oamenii stau ascun?i prin case. Noi o
ducem cam prost aici cu mâncarea, că mergem în mar? cât e ziua de mare ?i proviziile ne-au
rămas mult în urmă. Le este greu să ne ajungă, mai ales că regiunea este muntoasă ?i urcu?ul
anevoios. Locuitorii ne cam ocolesc ?i nu ai cum găsii ceva de-ale gurii. Sper că războiul să se
încheie curând ?i vom reveni mai repede acasă. Te rog pe matale să transmi?i mamei preoteasa ?
i mătu?ii Ileana că le sărut mâinile ?i salutări celor cu care te vezi din sat.

Cu drag al vostru,

Tudor Avădanei.

A plouat des în ultimele zile. Cu foile de cort individuale înfă?urate în jurul rani?ei,
solda?ii asamblau cortul din două foi peste pământul ud. Fiecare î?i aranja culcu?ul cum putea
a?ternând un bra? de paie, cetină, sau ramuri de copaci cu frunze ude din care scuturau apa.
Dormeau frân?i de oboseală, unii cu mantaua pe ei, pu?ca aproape de piept ?i rani?a drept pernă
la căpătâi. Diminea?a se de?teptau la sunetul goarnei, beau din gamelă un lichid fierbinte închis
la culoare numit cafea, un codru de pâine cu iz de mucegai ?i porneau încolona?i din nou la
drum.
Izu mergea dârdâind alături de Tudor la această oră matinală în care soarele încă nu-?i
arătase fa?a ?i cerul arăta semne de mai multă ploaie. Indicatoarele de pe drum semnalau că
mergeau pe direc?ia Vra?a ?i Sofia, scrise cu litere chirilice pe care Izu putea să le descifreze.
Era un drum de ?ară ?erpuit prin urcu?uri ?i văi, iar în depărtare se profilau înăl?imi stâncoase
sub pătura densă a norilor. Mergeau în tăcere cu ochii în pământ, ocolind ochiurile de apă ale
drumului, în?ira?i pe plutoane, companii ?i regimente, într-un lung convoi cenu?iu care părea
nesfâr?it. La un moment dat Tudor îl strune?te pe Izu cu cotul:
-Hai, bre Izule, mai zi ?i tu ceva....
-Ce să zic? Mai bine tac. Economisesc energie...
-Păi, mai ieri în grajdul ăla unde dormirăm alături de caii ?i căru?ele companiei, ai
început să-mi spui povestea cu ăla, de murii necunoscut între ai lui?
-Aia-i o poveste lungă care încă nu are sfâr?it.
-Cum mă, să nu aibă sfâr?it?
-Iacă a?a. Se judecă încă. A ie?it la iveală după moartea omului, pentru că a venit unul de
la ziar să-l caute. Omul era un băiat sărac din fundul Călăra?ilor, mai sus de Mo?i, între ?igani..
N-avea tată ?i într-o zi, fugii de acasă pe când avea 15 ani. Nimeni nu ?tia unde s-a dus ?i după
ani ?i ani, când to?i uitaseră de el, veni din nou la ai lui, bolnav, îmbătrânit ?i fără un bănu? în
buzunare. Rudele lui l-au mu?truluit că le consumă mâncarea de pomană. Maică-sa murise ?i s-a
dus ?i el curând.
-?i ce s-a mai întâmplat pe urmă?
-Păi, cum spuneam: A venit un gazetar să întrebe de el. Ăsta, gazetarul, a trăit mult timp
în Fran?a ?i la cunoscut acolo. Devenise pietrar...
-Cine mă?
-Păi, cum spunem, omul. Făcea statui, în special de alea cu îngeri care se pun în cimitire.
Era căutat, avea clien?i ca lumea ?i ?i-a deschis un atelier la marginea Parisului. În casa lui mai
trăiau vreo doi ucenici care-l ajuta la treabă ?i chiar o ibovnică pe care o folosea ca model. Astea
nu stăteau mult, dar lui nu-i păsa că-i lua alta locul. Una însă i-a venit de hac. L-a îmbolnăvit.
Când a văzut că nu mai are lecuire, s-a întors acasă, că n-a vrut să moară printre străini.
Izu căută prin buzunare după o ?igară. Trăgea câte un fum pe ascuns chiar ?i-n mijlocul
coloanei. După ce termina ?igările din ra?ia lui, o primea ?i pe cea a lui Tudor care s-a lăsat de
tabac demult, după moartea Vasilicăi.
-?i ce făcu gazetaru'? întrebă Tudor.
-A vrut să scrie o carte despre via?a acestuia. Dar aici în ?ară, nimeni nu ?tia nimic
despre el. Nici cine a fost, nici ce a făcut. Ai lui l-au îngropat în cimitirul săracilor. Când a văzut
gazetarul treaba asta, om cu frică-n Dumnezeu, gândi să facă o faptă bună. Avea la el acasă un
bust cu chipul pietrarului, cioplit din lemn chiar de el însu?i. Nu era terminat încă, dar arăta
mai mult ca bine. La primit drept plată la jocul de căr?i cu pietrarul. Se gândii atunci să-i facă la
cimitir o statuie, să afle oamenii cine a fost. A pus oameni să ridice un soclu de cărămidă ?i
ciment, a comandat o placă de bronz cu numele lui ?i când era totul gata, urma să aibă loc
dezvelirea statuii.
-?i nu s-a făcut?
-Păi, stai să vezi. Rudele lui când au aflat cine era omul, că avea casă mare la Paris în
care stă acum ibovnica lui cu care are vreo doi copii, au zis că asta contează. Femeia ?i copii nu
au nici un drept să stea acolo, că nu-s legali.
-Cum să nu conteze dacă erau ai lui?
-Da, dar ei spuneau că ăia-s bastarzi. Nu în?elegi? Ei voiau să pună mâna pe proprietatea
lui. Casa, banii, tot ce mai avea, că toate astea li se cuvine lor pentru că ei sunt familie ?i că au
avut grijă de el până când murii. Au început să se ?i bată între ei, care are dreptul la mai mult că
a avut grijă de el.
-Cumsecade familie, n-am ce spune, a remarcat Tudor.
-Exact! Când s-au strâns oamenii la cimitir la dezvelirea statuii, că se adunase acolo
preotul, func?ionarii de la primărie ?i al?i oficiali, ce să vezi? Bustul lui lipsea de pe soclu.
-Unde e bustul? a întrebat gazetarul. -Cine l-a luat?
-Păi, mătu?a Paulina o zis s-o dăm jos, că ne face neamu' de râs! Ce să caute buturuga aia
acolo? Ce aia e statuie? Nea Ionică s-a pus cu toporul pe ea ?-o făcut-o surcele. -Ori pune aici o
statuie ca lumea, ori mai bine lipsă, o zis mătu?a.
-?i unde e mătu?a asta acum?
-E la poartă că o venit cu trăsura. A adus ?i pe domn avocat cu ea, că asta nu-i treabă
curată, o zis mătu?a. -Averea unchiului din Fran?a trebuie adusă aici.
Tudor întoarse capul să-l privească atent pe Izu, neîncrezător că acesta spune adevărul ori
î?i bate joc de el c-o poveste născocită:
-?i tu de unde ?tii toate astea?
-Gazetarul din istorisire mi-a fost profesor.
-La ?coală?
-La ziar unde am lucrat, la Adevărul. El m-a angajat acolo când am terminat liceul. M-a
luat ca ucenic, băiat la toate. Căram ?palturi la tipografie, am lucrat ?i la corectură, m-a pus apoi
să răspund scrisorilor de la cititori ?i-n cele din urmă m-a lăsat să scriu reportaje.
-Tu scrii acum în ziar?
-Acum nu. Acum sunt cu tine aici, spuse Izu zâmbind. -Dar am să scriu când vor fi
lucruri despre care se merită să scrii. Mi-a zis că trebuie să-mi schimb numele, că-n meseria asta
cu un nume ca al meu...
 Tudor întoarse capul să scuipe dar ?i-a suflat ?i nasul. Nu-i trebuia explica?ie, ?tia ?i
singur că Izu nu va face carieră în gazetărie cu numele lui.
În spatele lor ?iruri de solda?i veneau în coloane unele după altele. Camarazii din
compania lui Tudor mergeau în acela?i mod relaxat, păstrând distan?a cu cei din fa?a lor, unii
tăcu?i pierdu?i în vâltoarea propriilor gânduri, al?ii vorbind cu cel de alături. Soldatul care ?i-a
ascu?it briceagul în ziua încorporării, Petrică Buciuc, mergea în spatele lor. Sim?ea un fel
inexplicabil de gelozie ?i ostilitate pentru Izu, văzându-l mereu împreună cu Tudor Avădanei cu
care vorbea de parcă se ?tiau de când lumea. Nu că ar fi fost gelos, dar această prietenie ar trebui
stricată. Nu-?i putea explica de ce Tudor s-a legat de acest pui de jidov căruia îi ?inea parte dacă
cineva încerca să zică ceva contra lui. De n-ar fi fost Tudor să-i ia parte, probabil că nici Izu nu
ar fi rezistat să rămână în compania lor. Petrică Buciuc a raportat plutonierului companiei, Marin
Sălciu, că jidanul trebuie ?inut sub observa?ie, că ar putea fi un spion. Acesta însă nu a luat nici
o măsură. A vorbit ?i cu al?i camarazi. Oamenii s-au învoit să stea cu ochii pe el că dacă bagă
cineva de seamă ceva suspect, să-l răpună pe du?man, fără discu?ie.

Ce poate face o femeie?

Principesa Maria, singură la Palatul Cotroceni, î?i frământa mâinile ?tiind că ar trebui să
facă ceva, dar nu ?tia ce. Cât timp a fost silită să stea în pat din cauza flebitei de după na?terea
celui de-al ?aselea copil, Mircea, abia a?tepta să se vindece, să poată contribui într-un fel în acest
război. ?i acum, că s-a însănăto?it ?i trupele noastre au trecut în Bulgaria, nu se poate împăca cu
gândul că nimeni nu-i spune ce trebuie să facă. E război în lume, poporul ei înfruntă o încercare
grea ?i ea a?teaptă fără nimic de făcut. O singură dată în toată via?a ei, ?i-a amintit că era în fa?a
mor?ii, ca acum, deznădăjduită cu privirea în gol, pentru că nu ?tia ce trebuie să facă. O singură
dată ?i acum se afla în aceea?i situa?ie. Căuta în zadar un prilej de-a fi de ajutor, de-a putea
contribui cu ceva, dar nimeni nu i-a cerut ajutorul, nimeni nu i-a dat o ?ansă, un răspuns.

Asta s-a întâmplat atunci, în vara anului 1897, când Nando a fost bolnav de febra tifoidă.
Era un caz grav, la un pas de-a fi pierdut. Zguduit de friguri violente, ajunsese în pragul mor?ii
pentru că au apărut complica?ii serioase la care s-a adăugat o dublă pneumonie ce putea să-i
pună capăt zilelor. Cu injec?ii ?i supraveghere continuă care a durat timp de săptămâni, doctorii
Ion Cantacuzino, Hristea Buicliu ?i doctorul Kremnitz - prieten de încredere al familiei regale -
făceau cu schimbul în jurul lui, zi ?i noapte. În afara lor ?i a surorilor care-l supravegheau tot
timpul, Nando adusese cu el din Germania o familie de servitori, so? ?i so?ie, cât se poate de
devota?i care aveau grijă de el tot timpul. Ace?ti oameni erau tipul celora care se puteau jertfii
pentru stăpânul lor pe care îl serveau cu ne?ărmurită dragoste începând cu timpul adolescen?ei,
Atunci ca ?i acum, nu se sfiau să-l mustre pe Nando de câte ori gre?ea. Aveau o fată concepută
mai târziu, la bătrâne?e, Mura, pe care o crescută în acela?i spirit. Acum Mura servea drept
cameristă Mariei. Pe timpul acela, Maria, era tânăra, nu împlinise încă 22 de ani, nu avea nici o
idee asupra bolilor, pentru că ea nu a fost niciodată cu adevărat bolnavă ?i nu ?tia ce are de
făcut. A?tepta neputincioasă ivirea unei minuni, a unei salvări care să să-l readucă pe dragul
Nando, înapoi la starea lui de om sănătos ?i plin de vigoare.
Între to?i, regina Elisabeta – tanti Elisabeth cum îi spunea Maria - care a
suferit nespus de mult după pierderea propriei ei fiice din cauza acelea?i boli, febra tifoidă, era
răscolită în acest timp de amintiri ?i trăia o stranie dramă sufletească. Fiecare lucru, vis, gest al
doctorilor sau alte semne ce numai ea le putea interpreta, era zugrăvit în negura celor mai
întunecate presim?iri cu exclama?ii de disperare ?i gesturi tragice. De câte ori urca scările
palatului Cotroceni până la dormitorul unde zăcea Nando, pă?ea ca la înmormântare, cu nasul
îngropat într-o batistă ?i privea de la distan?ă bolnavul delirând cuprins de febră. Apoi se a?eza
într-un jil? în camera Mariei, unde începea să povestească persoanelor care o înso?eau, chiar ?i
celor din serviciul palatului, toate ororile scenelor dramatice din via?a ei ?i a altora, înso?ite de
mi?cările largi ale mâinilor ei frumoase ?inând batistă cu care-?i ?tergea lacrimile, ca într-o
tragedie antică. De?i nimic din toate astea nu ajuta nimănui, scene asemănătoare se repetau în
fiecare zi cât a durat boala lui Nando. Maria nu putea răbda să asiste la aceste spectacole jalnice
când inima ei era frântă de spaima pierderii reazămului ei sufletesc, tatăl copiilor ei, Nando. În
această situa?ie prefera compania taciturnă a regelui Carol, sobru, cu fa?a împietrită, stând lângă
patul lui Ferdinand. El era ca ?i Maria, fiin?e care nu-?i puteau manifesta durerea prin cuvinte,
gesturi ?i bocete. Privindu-l pe rege, Maria, încerca să în?eleagă mai bine acest om
implacabil care a devenit o povară în via?a ei, o povară greu de îndurat pentru că ea nu a
cunoscut niciodată constrângeri ca acestea la care era supusă acum. Suspectată ?i spionată la
fiecare pas de servitorii suveranului pu?i în serviciul ei, de marele inchizitor - doamna de onoare
a reginei ?i al?i oameni du?măno?i, gata să-i atribuie cele mai oribile inten?ii, scornind zvonuri
mincinoase pe seama ei care o făcea să se simtă atacată din toate direc?iile de for?e invizibile de
care nu se putea apăra. Niciuna din toate aceste scorneli nu-i erau străine Unchiului, pentru că
regina însă?i, tanti Elisabeth, avea grijă ca el să cunoască toate pove?tile despre nepoata lui. Cu
toate astea Maria, îl ?tia pe rege un om drept ?i nu-?i putea închipuii cum el nu vede că ea e
victima unor ma?ina?iuni care vor s-o împingă la stâlpul infamiei. De ar găsii numai pu?in mai
multă în?elegere la acest om rece ?i calculat, gândea Maria privindu-l pe suveran, neputând în?
elege cum de era a?a de drastic, ca ?i cum el nu ar fi fost niciodată un om tânăr ?i nu ar fi sim?it
nicicând nevoia de prieteni ?i de societate, care pentru ea era tot atât de necesară ca aerul
respirat. ?tia că el s-a format în mediu militar, că disciplina ?
i ordinul superiorului erau legi nedisputabile ?i probabil că de acolo s-a cimentat în el acest spirit
neînduplecat de om al datoriei cu care constrângea pe fiecare să fie la fel. Nando niciodată nu a
încercat să se elibereze de sub dominarea unchiului, dar ea, dacă Nando va fi s-o părăsească
acum, ce va putea face singură? Având în sarcină doi copii, va trebui să se supună orbe?te
ordinelor lui? De una singură, ne sprijinită de nimeni, cum va putea fi în stare să accepte tirania
Unchiului? Cum î?i va putea cre?te copiii a?a cum ea însă?i a fost crescută, în spiritul libertă?ii,
a jocurilor în aer liber, fără constrângeri care să le schilodească felul de-a fi ?i caracterul? Nu!
Ea nu poate accepta o situa?ie ca asta! Sângele Albionului în ea clocote?te în fa?a unui destin de
acest fel; a fost crescută în libertate ?i orice ar fii, copii ei vor fi crescu?i la fel! La marginea
patului lui Nando, cu regele în fa?a ei, stând gârbovit pe un scaun privindu-?i nepotul răsuflând
greu, Maria a hotărât să-?i păstreze libertatea.
În acele zile poporul umplea curtea palatului Cotroceni în
care mul?imi de oameni veneau zilnic în tăcere sub ferestrele camerelor lor de dormit, să afle
noută?i despre starea sănătă?ii lui Nando. Maria urmărea din spatele perdelelor aceste desfă?
urări de dragoste pentru principele lor, impresionată de felul în care ei sim?eau ?i puteau
împărtă?ii îngrijorarea fa?ă de viitorul lor rege. În fa?a ferestrelor deschise din camera de
alături, regina Elisabeta, cu figura îndurerată, trimi?ând bezele în aer, mul?umindu-le cu mâna
pe inimă, se arăta publicului adunat precum o primadonă în fa?a cortinei. Maria însă, în acela?i
timp, avea impresia că mul?i dintre ace?ti oameni veniră s-o consoleze pe ea, so?ia celui care
lupta cu moartea ?i mama viitorului rege al României. Ura gândul mor?ii lui Nando ?i încerca să
?i-l alunge din suflet, dar treptat speran?ele se erodau ?i realismul o făcea să meargă cu gândul
dincolo de posibilitatea pierderii lui. Totu?i, o mare dragoste pentru aceste fiin?e din curtea
palatului, a căror iubire o sim?ea aproape cu umilin?ă ?i nu-i era indiferentă, îi cuprindea
sufletul cu o neobi?nuită căldură ?i ata?ament. Acesta era poporul ei sim?itor ?i plin de
generozitate! ?i iată că a apărut
noaptea aceea teribilă, noaptea în care Maria este chemată la patul so?ului ei luptând cu moartea,
când surorile ?i doctorii pierdură orice speran?ă ?i au lăsat preo?ilor sarcina finală a invocării
Proniei Cere?ti. Cu un capot aruncat în grabă peste căma?a de noapte, Maria a intrat în camera
lui Nando care zăcea culcat pe spate. Fa?a îi era lividă, răsufla greu ?i ochii lui largi deschi?i se
a?intiră pe chipul ei parcă cerând ajutor. Când s-a lăsat în genunchi lângă patul lui, mâna lui a
cuprins-o pe cea a ei ?i au rămas pentru un lung timp lega?i în această strânsoare a mâinilor care
nu avea nevoie de ajutorul cuvintelor. Un preot citea rugăciuni în latină, doctorii a?teptau învin?i
de neputin?a lor într-un col? al camerei ?i Mătu?a, regina Elisabeta, era convinsă că acesta este
momentul deznodământului final. Maria mai spera încă, nu-?i putea imagina că Nando o va
părăsi acum, când încă sufletul lui tânăr este plin de speran?e nerealizate.
Spre diminea?ă Ferdinand a început
să respire mai u?or. Unul dintre doctori s-a apropiat de el ?i i-a luat pulsul: era mai bun. O
licărire de speran?ă s-a aprins în ochii săi ?i pe loc, fiecare din cei aduna?i acolo cu lacrimi în
ochi sim?iră nevoia unui sprijin, o îmbră?i?are, a oricui la întâmplare, pentru că to?i asistară la o
minune ?i erau epuiza?i. Criza trecuse! Încordarea de pe chipul regelui Carol s-a destins, un
zâmbet i-a apărut în col?ul buzelor. Lumina dimine?ii ?i-a făcut loc curată, limpede ca apa, în
sufletele lor după tot zbuciumul unei nop?i ce va fi pomenită de to?i cei care au stat în jurul lui
Ferdinand, rugându-se pentru el. Acum soarele nădejdii a răsărit ?i dintr-o dată o nouă voio?ie a
înlăturat grijile trecute.

Convalescen?a prin?ului a fost lungă, cu episoade de revenire a frigurilor din trecut.

Doctorii au recomandat aerul curat de munte al Sinaiei. Ajuns acolo, a fost transportat pe-o targă
de către ofi?erii Vânătorilor de Munte la castelul Foi?or, construit de rege pentru tânăra familie
în vecinătatea Pele?ului. ?ase săptămâni a trebuit să stea culcat în pat, După această perioadă,
principele Ferdinand a fost de nerecunoscut: îi crescuse o barba lungă, castanie, părul i s-a albit
complet, fa?a căpătase aspectul lumânărilor de ceară ?i atât ochii cât obrajii se adânciseră în
scorbura osoasă a craniului. Aceasta figură s-a definitivat celui care avea să devină cel mai bun ?
i îndrăgit rege al românilor din istorie.

Acum ca ?i atunci, Maria sim?ea că trebuie să facă ceva, dar ce? Ce putea ea să facă, o
femeie fără nici o experien?a, când toate lucrările frontului erau încredin?ate celor care ?tiu ce
trebuie făcut, care sunt pregăti?i pentru aceste înfăptuiri ?i au mai trecut prin astfel de încercări.
În asemenea situa?ie era un singur om care o putea ajuta, un prieten în care se putea încrede,
prin?ul Barbu ?tirbey. Acest om, Barbu Alexandru ?tirbey, totdeauna găsea răspunsurile cele
mai potrivite situa?ilor care necesita un sfat bun. El era deopotrivă îndrăgit de rege, regină ?i de
tânăra pereche princiară pentru firea lui tăcută, chibzuită în toate pricinile ?i om de mare
încredere. Ca dovadă regele Carol i-a încredin?a lui administrarea Domeniilor Coroanei după
moartea fostului administrator ?i prieten al regelui, Ioan Kalinderu. Alegându-l pe el, un tânăr,
în această func?ie, regele a avut în vedere că prin?ul ?tirbey era loial a?a cum au fot to?i cei din
familia sa, care au renun?at voluntar la toate drepturilor lor asupra tronului ?ării la începutul
domniei lui Carol ca principe domnitor al României în 1866. ?tirbey ?i to?i din familia lui au
rămas loiali regelui întreaga lor via?ă. Prin?ul Barbu ?tirbey era destoinic ?i întreprinzător.
Trecutul lui nu lasă loc nici unei îndoieli cu privire la caracterul, cinstea ?i devotamentul său.
Fiind apropiat de vârsta urma?ilor tronului, a socotit regele, el putea aduce în viitor mari
beneficii ?ării prin îndemne cumpătate ?i sfaturi în?elepte.
Re?edin?a prin?ului se afla în mijlocul unui codru imens la Buftea, într-un
conac început de fostul domnitor al ?ării române?ti, Barbu Dimitrie ?tirbey, în 1850 ?i finalizat
de tatăl prin?ului, Alexandru ?tirbey în 1864. Aici se află printre arbori seculari numeroase
grădini cu florii, un lac la marginea căruia plaja era în a?teptarea vizitatorilor ?i chiar aleii de
călărie unde se putea alerga distan?e lungi în galop. Atât Barbu ?tirbey cât ?i trei dintre cele
patru fiice ale sale iubeau acest sport ?i Maria, în compania lor, î?i arăta măiestria în splendide
cavalcade cu prietenii ei. Ea avea o deosebită plăcere să vină aici în după mesele caniculare din
timpul verilor Bucure?tene, ?i era totdeauna primită cu bucurie de Nadeja, so?ia lui Barbu, ?i
fetele lor. De data asta venind la Buftea, Maria a întâlnit aici pe Elisa Brăteanu, sora
lui Barbu ?i actuala so?ie a lui Ionel Brăteanu, fost prim-ministru în guvernul trecut. Elisa fusese
căsătorită înainte cu Alexandru Marghiloman de care s-a despăr?it continuând să rămână
prieteni. Ea ?i Maria deveniră prietene apropiate, de?i la început o anumită timiditate în fa?a
Elisei, o împiedica pe Maria să se apropie suflete?te de ea. După ce a cunoscut-o mai bine, Maria
a început s-o numească în glumă ”bătrâna mea doamnă severă” Elisa era o femeie înaltă,
impunătoare, nobilă prin na?tere ?i erudi?ie, pe care principesa o admira din toate punctele de
vedere. Purtarea, elocven?a ?i sinceritatea ei era privită de Maria ca o inspira?ie. Venită pentru
un sfat, Maria nu ?i-a putut ascunde surpriza când a aflat că Elisa este deja încadrată în serviciul
Crucii Ro?ii ?i se ocupa cu organizarea spitalelor pentru tratarea solda?ilor răni?i. Asemenea
spitale trebuiau să se afle în vecinătatea frontului, trebuiau să fie mobile, echipate cu doctori,
surori de caritate ?i medicamente. Era de datoria doamnelor să se ocupe de aceste probleme. Cu
această ocazie a fost în?tiin?ată că încă din trecut se obi?nuie?te ca doamnele din elita societă?ii
să ia în primire organizarea spitalelor de campanie, ambulan?e, îngrijirea celor răni?i sau
bolnavi, incluzând personalul medical. Toate acestea sunt făcute pe cont propriu, fără contribu?
ia statului, din dona?ii ?i fonduri caritabile.
-De ce nimeni nu mi-a vorbit de aceste lucruri până acum? a întrebat Maria.
-Pentru că tu nu ai arătat nici un interes să afli aceste lucruri.
-Nu-i adevărat! Am vrut, dar de unde să ?tiu cu ce vă ocupa?i voi?
Elisa o privii pe Maria în ochi, cântărindu-?i bine cuvintele:
-Ascultă Missy! De ce nu-?i folose?ti timpul cu lucruri mai serioase?
Maria descumpănită, nu găsii imediat un răspuns mai potrivit ?i-i spuse cu glas
scăzut? -Pentru că nu sunt suficient de inteligentă.
-Tu nu ai nici un drept să spui lucruri ca astea! a continuat Elisa. -Tu ai
inteligen?ă cât vrei, dar e?ti prea lene?ă s-o folose?ti. Încearcă numai să vezi cât po?i face dacă
renun?i la lenevie.
-Eu? Ce ?tiu eu să fac? Maria nu a fost niciodată sigură asupra capacită?ii ei de-a
veni în ajutor cuiva pentru că nimeni până acum nu i-a solicitat ajutorul.
-Tu po?i să faci multe dacă-?i pui mintea. Tu po?i fi de mare ajutor.
Încearcă!

Grindina

-Mie nu-mi miroase a bine. Ceea ce văd aici, dă de gândit, a intervenit Izu la un moment.
-Ce anume?
-Mă tem să nu cădem într-o cursă. Mergem ?i mergem ?i tu nu vezi? Nu se întâmplă
nimic. Dacă ne prind ă?tia într-o vale ca asta ?i sar peste noi din mun?i? Nici nu le trebuie
gloan?e, ne omoară cu bolovani ?i pietroaie de acolo, de sus...
 -Du-te mă de aici cu gândurile tale negre de speriat copii! Ce crezi că generalii no?tri nu
s-au gândit la treaba asta? Hai? Crezi că n-au pus iscoade să vadă despre ce e vorba? Ce fel
ziarist e?ti tu, dacă nu ?tii că avem ?i aeroplane? Tu ?tii că în afara francezilor, suntem singura ?
ară din Europa care posedă aeroplan propriu?
-Eu nu am văzut încă nici un aeroplan...
-Nu contează. Inginerul ăla, cum îi zice, Aurel Vlaicu, are de acum două. A zburat ?i
peste mun?i cu avionul lui. ?tii că a primit anul trecut premiu la un concurs în Austria? Vezi, de
aia î?i spun, noi suntem mai avansa?i decât al?ii.
-?tiu asta! a răspuns Izu. -Mai e un român care a construit în Anglia un avion.
-Da, tot anul trecut. Hari, cred că-i zicea, ori altcumva? Henri! Da, Henri Coandă. Am
citit că ?i el a fost premiat. Italia ?i România au comandat câte 10 avioane de-ale lui.
Într-adevăr, la 17 iunie 1910, inginerul român Aurel Vlaicu a prezentat primul
său monoplan original, Vlaicu 1, ac?ionat de motor, în Bucure?ti, lângă Cotroceni. Construc?ia
avionului a început în 1909 la Arsenalul Armatei din Bucure?ti ?i zborul a fost încununat de
succes. Un mare număr de spectatori a urmărit zborul, gazetari ?i oficialită?i, între care ?i prin?
ul Carol al ll-lea, tânăr de 17 ani la vremea aceea, Cu această ocazie, România s-a marcat ca ceea
de-a treia ?ară din lume, după Statele Unite ?i Fran?a care avea un avion propriu, proiectat,
construit ?i zburat de un pilot na?ional. Mai mult decât atât, în acela?i an, Vlaicu face un zbor
între Slatina ?i Piatra Olt ducând un mesaj oficial, lucru care a dovedit lumii importan?a
zborurilor aeriene în domeniul practic al telecomunica?iei.
În decembrie 1910, Vlaicu începe construirea celui de-al doilea aparat de zbor, Vlaicu 2,
cu care a zburat în 1912 la o competi?ie interna?ională ?inută la Viena, unde a primit mai multe
premii totalizând 7,500 de coroane Austro-Ungare, ceea ce la vremea respectivă valora cât o
comoară.
Acum însă, odată cu mobilizarea armatei, Serviciul de Aeronautică Militară intrat sub
comanda Inspectorului General de Geniu, a organizat două ?coli de pilotaj pentru sprijinirea
armatei pe cale aeriană. Una din ?coli dispunea de un aerodrom la Corabia, 5 aeroplane din care
2 de tip Farman III, fabricate la Chitila ?i un aeroplan Vlaicu 2. Aurel Vlaicu a încheiat un
contract la data de 9 iulie 1913 cu Ministerul de Război care stipulează că atât inginerul Vlaicu ,
cât ?i mecanicul său, Miron Maiera?, func?ionau ca civili în serviciul armatei. Cea de a doua ?
coală beneficia de două aerodroame, din care unul la Segarcea ?i al doilea la Bechet, 9 aeroplane
din care un Bristol-Coandă cu două locuri ?i un Vlaicu 2. În timpul războiului avioanele
române?ti au făcut zboruri de recunoa?tere fotografică asupra Bulgariei, au lansat manifeste ?i
pentru prima oară în istorie, o capitală, Sofia, este explorată aerian de aeroplane inamice.
Tudor, Izu ?i întregul regiment continuau să meargă în coloane în?irate de-a lungul
drumului care nu se sfâr?ea. Soarele ardea puternic înaintea orei de amiază, oamenii de-acum
obosi?i de drum, urcau pe-o ?osea care ?erpuia în zig-zag pe cocoa?a unui deal încovoiat unde
nu se vedea nici un copac, casă sau vietate în jur. Nu apucară să ajungă la vârf că dintr-o dată,
nori grei îi ajunseră din urmă ?i o ploaie ropotitoare se avântă peste ei înso?ită de bilele înghe?
ate cât oul de bibilică care ciuruia mai rău de cât gloan?ele în carnea osta?ilor. Viteza, for?a cu
care cădeau peste chipiurile lor de cârpă, nu-i apăra în nici un chip ?i atunci oamenii se apărau
cu bra?ele întinse drept plato?e peste capetele expuse. Întreaga priveli?te în jur s-a acoperit cu un
strat de ghea?ă de parcă a nins. Coloanele osta?ilor în mar? se destrămară, oamenii încol?i?i de
grindina nea?teptată se băgară unii în al?ii căutând să se protejeze lipi?i unii de al?ii,
acoperindu-?i ?estele cu ce găseau, unii ?i-au ridicat rani?ele drept protec?ie ?i lua?i prin
surprindere nimeni nu a gândit să tragă foaia de cort înfă?urată pe ele. Izu se lăsă într-un
genunchi, ghemuit cu capul în pieptul prietenului său, iar Tudor s-a încovoiat peste el ca să-l
apere de grindină. În jurul lor apa plescăia vijelios ?i ca la o comandă, la fel de neprevăzută ca la
sosire, ploaia încetă subit. Nu trecu mult ?i soarele apăru din nou, luminos ?i fierbinte ca un taler
de jăratec care ardea la fel de înfocat ca mai înainte. Fiecare era ud leoarcă, apa pătrunsese prin
toate straiele lor până la piele, chiar ?i în bocanci, ?i la fiecare pas piciorul învelit în obiele de
pânză aspră, mustea clipocind în încăl?ăminte.
-...'Tui mama ei de ploaie, că de asta aveam nevoie acum, î?i descărcă Tudor năduful.
Cu rândurile răvă?ite, grupe de solda?i împră?tiate de-a lungul ?oselei, fiecare î?i
examina cu neputin?ă starea în care se afla ?i nu ?tia ce trebuie să facă în această situa?ie în care
era greu să te mi?ti învăluit în haine ude, ca ni?te comprese reci în jurul trupului. Izu î?i pipăi
buzunarul în care-?i ?inea ?igările, ?i când băgă mâna după una, tot ce-a găsit între degete erau
firi?oare de tutun răsfirate.
-?i ale tale sunt la fel de ude? La întrebat pe Tudor,
Acesta dădu din cap, apoi îi spuse aruncându-?i din nou rani?a pe spate:
-Hai să mergem că nu putem sta în loc aici. Mai avem, cred, 15-20 de kilometri până la
locul taberei de înnoptare.
Izu s-a conformat. Al?i solda?i veneau agale în urma lor, răzle?i?i de-a lungul drumului,
pentru că ploaia i-a împră?tiat precum boabele de mazăre dintr-o pungă spartă. Deodată pe când
mergeau a?a ca o turmă fără cioban, sunt ajun?i din urmă de o companie care mergea în pas
militar caden?at pe ritmul unui mar? întonat de corul celor din coloană: ”Drum bun, drum bun,
toba bate. / Drum bun bravi Români. Ura! / Cu sacul legat pe spate / Cu armele'n mâini. Ura! /
Fie zi cu soare, fie / Sau cu cer noros / Fie ploi, zăpadă fie / Noi mergem voios. Drum bun!”
Tudor ?i ceilal?i s-au tras la marginea drumului lăsând să treacă ?irul de solda?i defilând în fa?a
lor, apoi s-au luat după ei în acela?i pas caden?at, însufle?i?i parcă de voio?ia celor veni?i din
urmă lor.
Apa s-a zvântat repede de pe ?osea ?i câmpiile din jur iar în lumina soarelui puternic de
vară, aburi au dat să se înal?e de pe trupurile ?i hainele osta?ilor care începeau să se usuce după
torentul ce a dat peste ei. Unii după al?ii, solda?ii veneau din spate să-?i găsească camarazii din
companie ?i din mers, coloanele se refăcură în pulsul caden?at al corului de voci măr?ăluind. Un
tânăr ofi?er călare, veni să inspecteze forma?ia ?i întrebă pe plutonierul companiei Marin Sălciu,
dacă totul este în ordine. Un soldat s-a desprins de coloană să ceară permisiune comandantului să
meargă într-un tufi?.
-Mai a?teaptă până la următorul popas.
-Nu pot, să trăi?i. Mă doare rău burta.
-Bine, mergi. Dar la întoarcere vi să te prezin?i la domnul plutonier. Ai în?eles?
-Am în?eles, să trăi?i! Răspunse osta?ul depărtându-se de coloană.
Petrică Buciuc văzând soldatul intrat în tufi?, lovi cu cotul camaradul de lângă el:
-Îl de s-a dus în tufi? era jidanu’?
-Nu ?tiu, că nu m-am uitat după el, a răspuns omul.
Popasul avu loc la marginea unui sat ?i fiecare soldat a început să caute în sacul cu
merinde ce hrană rece le-a fost dată pentru drum. Pâine de război sub forma unor biscui?i usca?i,
mâncare în cutii de conserve ?i poate o fructă păstrată de la cină ori culeasă de pe drum. După
masă, Izu îi arătă lui Tudor un corcodu? cu fructe coapte în ograda din capul satului. Cineva
înaintea lor scuturase copacul ?i multe corcodu?e aurii a?teptau să fie culese de pe jos. Tudor ?i
Izu ?i-au umplut chipiurile cu fructe ?i cu armele atârnate pe umeri, au dat târcoale locului. În
fundul cur?ii, o cocioabă cu pere?ii vărui?i în alb ?i acoperi? de stuf, avea u?a larg deschisă.
Înăuntru pe o lavi?ă lângă cuptorul zidit, zăcea o femeie în vârstă cu fa?a suptă în mizeria
urmelor de vărsătură din jurul ei, neajutorată de nimeni. Vorbea ?i făcea semne că vrea apă, dar
nimeni nu se încumetă să se apropie de ea. Din prag, Tudor sta în cumpănă dacă să ajute femeia,
dar Izu îl trase afară din casă:
-Am auzit că pe aici bântuie holera...

Primul stop

Cavaleria Română s-a oprit lângă Orhanie, cam 40 de kilometri distan?ă de Sofia pe data
de 12 iulie 1913. Generalul Averescu a instalat aici statul major al armatei ?i Principele
Ferdinand a trimis de ?tire regelui la Sinaia noua situa?ie. Ordinul regelui Carol a venit prompt:
Trupele Române nu vor intra în Sofia! La primirea acestui ordin, fiecare osta? ?i ofi?er a fost
cuprins de o adâncă dezamăgire, sim?ământ împărtă?it de-o potrivă ?i acasă, de politicienii din
guvern ?i de popula?ie. Regele Carol însă, nu a vrut să-?i umilească adversarul, ?arul Bulgariei
Ferdinand 1, care avea să vină fără întârziere la Sinaia, unde era de obicei găzduit la Castelul
Pele?. Suveranul României nu a fost prea încântat de această vizită, pentru că omologul lui din
Bulgaria avea un fel de-a fi u?uratic, era pasionat de petreceri ?i î?i afi?a un înalt grad de
superioritate fa?ă de ceilal?i.
După ce ?i-a pierdut toate teritoriale din Europa cu excep?ia Adrianopolului, ?i odată cu
ele prestigiul de mare putere Europeană, Turcia intră în război atacând ?i ei Bulgaria la 12 iulie
1913, dorind pe lângă revan?ă o părticică de victorie. Împresurată din toate păr?ile, Bulgaria
realizează cu nu poate continua lupta cu inamici dispersa?i în toate punctele cardinale ?i ca să
salveze situa?ie, cere pace la 13 iulie 1913. Armisti?iul cu România a fost încheiat la data de 22
iulie, în timp ce celelalte state nu au încetat ostilită?ile până la 31 iulie.

De?i nu s-a tras nici un foc de armă pe pământul inamic, un alt du?man mult mai
cumplit ?i-a făcut apari?ia: Holera. Primul caz de holeră în armata română a fost detectat la data
de 13 iulie 1913, la Vra?a. În aceea?i zi, doctorul Victor Babe? consemnează un alt caz de holeră
la Fernandovo. Se cuno?tea faptul că după primul război Balcanic, în Bulgaria ?i Serbia au fost
detectate cazuri de holeră. În Grecia mai pu?in, pentru acolo popula?ia era vaccinată. Dar pe
teritoriul Bulgariei, măsurile de precau?ie contra epidemiei erau aproape inexistente, taberele
militare ?i de prizonieri erau ridicate în vecinătatea centrelor populate de locuitori ?i cazurile de
holeră s-au extins. În retragerea lor din fa?a inamicilor, armata bulgară arunca le?urile de oameni
?i animale în fântâni sau râuri, în loc să le îngroape. Solda?ii români ?i sârbi nepreveni?i, au
consumat apa din fântâni, se îmbăiau în râuri, î?i spălau rufele acolo ?i găsind în unele
garnizoane părăsite de bulgari obiecte de echipament, ne?tiind că putea fi infectate, le au folosit.
Multe cazuri de holeră din rândurile armatei au fost diagnostizate gre?it de unii doctori ca fiind
febra tifoidă. Mai grav, ambulan?ele ?i spitalele de campanie fiind utilate exclusiv pentru
vindecarea răni?ilor - inexisten?i pe acest front - au devenit nefolositoare în situa?ia bolilor
gastric-enterice. Nu erau doctori instrui?i pentru prevenirea ?i tratarea bolilor infec?ioase ?i nici
medicamente.
Trei zile după descoperirea primelor cazuri de holeră la 16 iulie, au fost înregistrate de
acum în corpul 1 de armată, 16 mor?i, 64 de bolnavi grav ?i peste 200 de solda?i suspecta?i de
boală. În al 2-lea corp de armată, la aceea?i dată a fost 3 decese, 15 grav bolnavi ?i 40 de cazuri
suspectate. Situa?ia era gravă, toată lumea era alarmată ?i când doctorul Mihail Manicatide,
apropiat discipol al savantului Victor Babe?, a atras superiorilor săi aten?ia că în Bulgaria
predomină epidemia de holeră ?i că trebuie introdusă vaccinarea preventivă a trupelor, i s-a
răspuns cu vagi asigurări că este ”secret militar”. Un alt doctor militar, Constantin Argentoianu
lupta cu neglijen?a ?i nepăsarea unor comandan?i precum generalul Crăiniceanu care în timp ce
evita să aibă contact cu trupele, ordona să i se construiască priva?iuni de uz personal. Sub
comanda acestui general, trupele au avut de suferit mai mult decât alte unită?i. Pe de altă parte,
au fost cazuri de dezinformare al popula?iei din ?ară de către autorită?ile sanitare ?i civile din
motive absolut politice.
 La un regiment de călăra?i oprit la vreo 10 kilometri depărtare de Orhanie, un medic
militar descoperă că apa dintr-o fântână din mijlocul taberi este infectată ?i atrage aten?ia
comandantului că nu trebuie să fie folosită. Acesta ia în bătaie de joc indica?ia medicului, umple
o cana cu apa din fântână ?i bea. Trei zile mai târziu moare în chinuri cumplite.
Primarul ora?ului Bucure?ti anun?ă închiderea grani?elor cu Bulgaria la 19 iulie iar în
ziua următoare, la 20 iulie, ziarele Adevărul ?i Opinia publică reportaje ale situa?iei din
Bulgaria, indicând că s-au înregistrat în armată 2128 de cazuri de holeră în urma altor 223 solda?
i deceda?i. Preotul Brumu?escu de pe lângă Regimentul 14 Artilerie, î?i aminte?te: ”Am ajuns
noaptea târziu la Orhanie, pe un întuneric de păcură. Am cantonat în partea de vest a ora?ului
lângă cazărmile bulgăre?ti, unde muriseră de holeră prizonierii turci. Cum solda?ii no?tri erau
obosi?i de tot ?i cum era un întuneric de nepătruns, ei au luat paiele pe care le-au găsit, ?i-au
făcut din ele a?ternut ?i au dormit tun, fără să ?tie că dormeau în culcu?ul mor?ii. A doua zi la
lumina soarelui, văzându-se murdăria locului ?i a paielor s-a constatat că aceste paie slujiseră
turcilor bolnavi de holeră.” În ziarul Via?a a apărut următoarea amintire a unui medic militar:
”La 14 iulie, continuau să vină bolnavi mul?i. La 8 diminea?a plec cu un coleg să vizităm
bolnavii din spitalele din Orhanie. Sunt instala?i într-o cameră mare a cazărmii care nu putuse
fi cură?ită, fără paturi, culca?i pe jos, în uniforme, cu figura trasă, vine?ie, caracteristică,
foarte slăbi?i, cu degetele zbârcite, abia având putere să se mai vaite sau să ceară apă, - unii
delirând ?i având mi?cări spasmodice în bra?e ?i mâini, vărsând pe scânduri, făcându-?i
celelalte nevoi tot acolo. Nimic pentru îngrijirea bolnavilor, nici măcar vase pentru apă. Am
văzut multe mizerii, dar aceasta le întrecea pe toate. Erau 77 de bolnavi din care 5 muriseră.
Ambulan?a corpului de armată sosise ?i se ocupa, împreună cu medicul ?ef al corpului 1, de
organizarea spitalului; dar lipsa de mobilier, de vase, de rufărie, de aparate medicale, de
medicamente, chiar de antiseptice, făcea inutilă prezen?a medicilor.”
Câteva spitale pentru îngrijirea bolnavilor au fost organizate la repezeală în sudul Dunării
din care unul a fost deschis la Orhanie. Pe 16 iulie, Crucea Ro?ie a trimis un spital mobil ?i 200
de paturi la Teli? în Bulgaria. Elisa Brăteanu, din proprie ini?iativă, a luat comanda unei
ambulan?e mobile, deschizând un spital cu 180 de paturi. Odată declan?ată epidemia, autorită?
ile militare sub comanda principelui Ferdinand, au sus?inut autorită?ile sanitare pe întreaga
perioadă campaniei de combatere a bolii cu tot ce era omene?te posibil. Serviciul Sanitar civil de
sub conducerea doctorului Mina Minovici a contribuit cu tot ce a avut la dispozi?ie.
La 17 iulie, 1913, medicul locotenent Ion Cantacuzino a fost avansat la
gradul de medic maior ?i investit cu titlul de Inspector General al Direc?iei Serviciului Sanitar al
Marelui Cartier General al Armatei Române. Con?tient de misiunea sa, noul inspector general, a
plecat cu o echipă de doctori într-un tur de cercetare a situa?iei din toate spitalele armatei din
Bulgaria ?i pe ?ărmul românesc al Dunării. Principele Ferdinand împreună cu Statul Major, avea
punctul central de comandă ?i legătură cu toate diviziile militare de pe teritoriul Bulgariei.
Alături de el se afla prin?ul Carol II, care devenise un tânăr chipe?, inteligent ?i plin de ini?
iativă la 19 ani. Se mai afla acolo generalul Alexandru Averescu, generalul medic Mihai
Călinescu, al?i ofi?eri cu func?ii înalte în conducerea unită?ilor armatei. Echipa condusă de
doctorul Ion Cantacuzino după terminarea turului făcut prin deta?amentele militare sta?ionate în
Bulgaria, a participat la o discu?ie cu ?efii armatei, prezentându-le constatările lor în urma
turului de inspec?ie. Concluziile medicilor nu erau îmbucurătoare. Au fost comise
abateri de la instruc?iunile date ?i din cauza asta, în momentul de fa?ă era greu de prevăzut când
?i cu ce pierderi se va pune capăt epidemiei. Trebuie luate măsuri generale drastice astfel ca nici
un bolnav să nu poată transmite boala în România la întoarcerea trupelor acasă. Cei aduna?i la
această discu?ie ascultau tăcu?i cele explicate de doctorul Cantacuzino.
-Nu în?eleg ce anume s-a făcut ?i nu trebuia? A întrebat ?eful Statului Major, generalul
Averescu.
-Cel mai important lucru, domnule general. Am ?tiut ?i a?i fost informa?i că în Bulgaria
bântuie holera. Nimeni însă nu a gândit că o epidemie în rândurile armatei noastre ar fi posibilă.
Unită?ile noastre sanitare nu au fost pregătite de a o înfrunta; armata a trecut grani?a fără să fie
vaccinată contra holerei de?i aveam vaccin în cantită?i suficiente pentru fiecare soldat. Medicii
nu au fost pregăti?i pentru combaterea unei epidemii ?i medicamentele necesare nu au fost
dotate unită?ilor sanitare.
-Dar de unde ?i cum a apărut Holera asta? a întrebat principele Ferdinand.
-Am să vă spun mai întâi ce-a zis un medic rus? Spunea că ei au avut de furcă cu boala
asta încă de pe vremea războiului Ruso-Nipon din 1905. A zis că ”războiul este o epidemie de
răni?i ?i o cauză de dezvoltare a bolilor epidemice” Colonelul Cihoski, ata?at pe lângă Marele
Cartier General Sârb, care a studiat cauzele holerei din primul război Balcanic, spune că boala a
fost transmisă de turcii din Anatolia de la care s-au molipsit bulgarii în lupta de la Ceatalgea.
Am văzut ?i noi că starea sanitară din satele Bulgariei este precară. Au înfiin?at lagăre de
prizonieri de război turci în jurul satelor din centrul Bulgariei. A?a a ajuns holera la sârbi ?i
acum noi. ?ti?i ce a făcut un netrebnic, generalul Nicola Ivanof în timpul retragerii lor din fa?a
sârbilor? A dat ordin să se arunce în fântâni ?i râuri cadavrele celor mor?i de holeră, oameni ?i
animale. Nu-i asta o crimă contra umanită?ii?
-Ce propune?i? A întrebat din nou generalul Averescu.
-Povestea este complicată. Avem vaccin contra holerei care trebuie administrat întregului
personal militar ?i civil, În Orhanie trebuie oprită intrarea altor unită?i militare pentru că acolo
sunt cei mai mul?i bolnavi. Trebuie distribuit militarilor săpun să se spele cât mai des pe mâini ?
i să păstreze regulile de higienă. Latrinele trebuie mutate la distan?ă de bucătăriile mobile ?i
acoperite zilnic cu pământ. Interzisă mâncare fructelor ?i legumelor crude ?i la fel, interzisă
vizitarea bolnavilor din spitale de către cei sănăto?i. Apa. Apa este o problemă, trebuie fiartă
înainte de folosire. Îmbăiatul în râuri ?i lacuri, îngăduită numai după ce se face analiza apei...
 -Cum facem să nu ducem în ?ară boala?
-Asta-i cea mai importantă problemă. Am vorbit de vaccinarea solda?ilor. Primul lucru:
Ar trebui create carantine pentru toată lumea, chiar ?i pentru cei sănăto?i. Cinci zile, perioadă de
incuba?ie a bolii. Cinci zile in care oricine trece în România trebuie să a?tepte în carantină, să
fim siguri că nu aduce boala cu el în ?ară. Cei cu febră, trebuie separa?i de cei sănăto?i ?i ?inu?i
sub supraveghere medicală până se fac bine sau trec prin boală. Chiar ?i cei nesuspecta?i trebuie
să stea în carantină. Toate astea făcute înainte de întoarcerea osta?ilor la garnizoanele lor. Altfel
nu vom scăpa de holeră. Dar înainte de toate acestea, la Orhanie, trebuie începută
vaccinarea fiecărui soldat, ofi?er ?i comandant din toate unită?ile.
După conferin?ă, 50 de mii de osta?i afla?i la Orhanie, au început să fie vaccina?i cu
prima doză a vaccinului anti-holeric, la data de 21 iulie, 1913. Dozele următoare aveau să fie
distribuite la data de 27 iulie ?i 3 august.

Vizitând bolnavii

După discu?ia de la Buftea cu Elisa Brăteanu, la care a participat ?i Barbu ?tirbey, Maria
a început să privească mai de aproape situa?ia ?i mai ales faptul că peste Dunăre sunt cazuri de
holeră în armata română. A aflat de altfel că regele Carol a interzis trecerea peste Dunăre a
oricărei persoane civile. Vorbele Elisei rezonau clar în mintea principesei:
-Tu po?i fi de mare ajutor. Încearcă!
-Eu pot fi de ajutor? În ce fel? s-a întrebat Maria. -Stând cu mâinile în sân, nu pot
fi de nici un ajutor!
A hotărât să viziteze bolnavii din spitalele Crucii Ro?ii în?irate de-a lungul
Dunării. Rezultatul vizitelor o înspăimântă pe Maria care nu ?i-a putut imagine gradul de
suferin?ă a celor care au contactat holera. Nici odată nu a sim?it ca acum acest sentiment de
milă, această dorin?ă nou născută de-a venii în ajutorul solda?ilor ei bolnavi. De acum ?tia că are
un rol important în această luptă cu boala, că mai mult decât oricine era de datoria ei să se a?eze
în fruntea celor care vor să îmbunătă?ească situa?ia ?i chiar cu pre?ul vie?ii ei, pentru că ?i ea
putea fi următoarea victimă, trebuie să ac?ioneze. În acela?i timp vedea în sufletul ei cum un
mecanism neîn?eles se răsuce?te automat schimbându-i cursul vie?ii. Ea nu mai poate fii aceea?i
persoană din trecut, că toată incon?tien?a ?i frivolitatea din trecut nu-i mai apar?in, că acum
ace?ti copii zăcând în paturile lor, sunt aidoma copiilor ei, sunt copii ei, poporul ei, de care ea
are datoria să le poartă de grijă. Trecând din spital în spital groaza Mariei sporea, nu numai
datorită bolii, dar ?i a felului în care aceste spitale erau conduse.
Aflând că pe malul opus al Dunării, în Bulgaria, sunt spitale, Maria nesocote?te ordinul
regelui, ?i trece în taină de partea cealaltă, să vadă ce se întâmplă ?i acolo. Tabloul văzut o
înspăimântă ?i mai mult: Într-un sat aproape părăsit de frica epidemiei din regiune, Maria a dat
de un spital unde a găsit mul?i solda?i români aproape uita?i, gata să moară din lipsa doctorilor ?
i a medicamentelor. Privea îngrozită această priveli?te deprimantă realizând că ?i aici spitalele
erau înzestrate cu cele necesare pentru tratarea răni?ilor, nu ?i a altor maladii, cu atât mai pu?in
pentru o calamitate epidemică a?a de virulentă cum era holera. A observat că lipsesc toate cele,
nu erau infirmiere, doctori, medicamente ?i multe altele. Fără să se teamă de propria ei
sănătate, Maria trece ca fulgerul prin toate ungherele ?i constată de la bun început că ceea ce
lipsea aici era un organizator, cineva care să conducă, o fiin?ă cu autoritate deplină care putea să
îmbărbăteze pe fiecare fără să arate panică , fără să se vaite, păstrând o figură lini?tită ?i o minte
clară.
Întâlnind doctorii Ion Cantacuzino ?i Alexandru Slătineanu, ajutorul său, care erau într-
un tur de inspec?ie, Maria constată că ?i ei erau la fel de îngrozi?i de starea de neglijen?ă ?i
dezorganizare descoperită în aceste loca?uri ale mor?ii, cu numele de spital. Maria are o lungă
consfătuire cu dân?ii, după care a în?eles că numai ea, datorită pozi?ie unice pe care o ocupă,
avea autoritatea necesară să fie ascultată de fiecare, civil, ofi?er sau rezervist, să intervină cu
sugestii, să organizeze, să dispună ?i să ordone rezolvarea problemelor existente.
Fără să stea pe gânduri, Maria se întoarce de grabă la Sinaia să discute cu Unchiul cele
observate în vizitele făcute. Regele i-a ascultat în tăcere pledoaria care-i descria tabloul situa?iei
descoperite în aceste spitale ?i cât de necesară era ea acolo pentru coordonarea activită?ii de
lecuire a bolnavilor.
-Trupele noastre sunt sta?ionate în Bulgaria, a spus regele. -Grecia ?i Serbia nu au
semnat încă armisti?iul iar noi pregătim conferin?a de pace la Bucure?ti. Sunt de acord ca tu să
pregăte?ti Spitalul de la Zimnicea înaintea venirii trupelor din Bulgaria, pentru că vor fi mul?i
bolnavi ?i nu vrem ca ace?tia să aducă molima în ?ară. E multă treabă de făcut ?i până la venirea
lor, ai timp să aduni personalul necesar, să organizezi cazarea, spitalul, medicamentele,
dezinfectarea ?i toate celelalte. În acela?i timp nu uita că trebuie să ai grijă de tine, că tu ai copii
?i o mare responsabilitate în ?ara aceasta. Fii prudentă în ceea ce faci, nu te avânta să le faci
singură pe toate, nu uita că e?ti înconjurată de doctori ?i oameni de specialitate care ?tiu mai
mult decât tine ?i că misiunea ta este aceea de-a facilita, nu de-a încurca lucrurile. Mergi cu bine
Missy ?i Domnul cu tine!

În fa?a cortului

Compania lui Tudor era sta?ionată de vreo trei zile pe undeva la vreo 30 de kilometri
distan?a de Sofia, în susul unui sat la marginea căruia ?erpuia un râule? cu ape cristaline din care
bucătăria companiei folosea apa pentru mâncare ?i spălat. Camarazii lui Tudor erau de serviciu,
ajutând la cură?irea cartofilor ?i alte corvoade. Latrinele trebuiau îngrijite zilnic, săpate gropi noi
?i astupate cele vechi cu pământ sau dezinfectate cu var stins. Aprovizionarea se făcea cu căru?e
acoperite cu coviltire trase de cai costelivi tot drumul, din ?ară până aici. Multe provizii, în
special pâinea ajungea dese ori mucegăită în interior nefiind coaptă suficient. Nici celelalte
alimente nu ajungea aici în condi?ii mai bune: Ceapa ?i cartofii strica?i, tuberculi verzi crescu?i
ca ni?te tentacule de caracati?ă, mălaiul rânced ?i carnea cu miros neplăcut.
După înserare era ordin să nu se aprindă focuri în fa?a corturilor, dar acum că luptele au
fost oprite, nimeni nu-?i mai amintea de el. Se lăsa frig peste noapte ?i mul?i s-au îmbolnăvit.
Unii dintre ace?tia au început să sufere de stomac, au făcut diaree, friguri ?i temperatură. În
companie nu era nici un doctor, dar o ambulan?ă cu un ?ofer ?i o soră venea să vadă de bolnavi
?i să le dea medicamente. Cei mai grav erau transporta?i la un spital de campanie cu acelea?i
căru?e acoperite cu coviltire, cu care a fost adusă pâinea din ?ară. Odată cu răspândirea bolii
printre osta?i, frica ?i-a făcut loc în fiin?a fiecăruia. Mai în glumă, ori mai în serios, erau unii
care spuneau că se acordă mai multă aten?ie cailor, pentru că ace?tia erau înso?i?i de veterinari.

După cină Tudor se a?eză pe un bolovan sub soarele înserării, în fa?a cortului, scoase din
rani?ă o carte po?tală, un creion ?i începu să scrie acasă:
Taică părinte,
Sărut dreapta. Nu mai ?tiu ce e pe la noi prin sat, dar aici de?i avem pace, nu e bine. Se
zice că mul?i sunt bolnavi de holeră, chiar ?i printre noi în armata. Se mai spune că boala asta
nu cru?ă ?i seceră multe vie?i. ?i în regimentul nostru au fost câteva cazuri. Văzui cum îi duceau
la spital cu căru?ele cu care au adus proviziile noastre din ?ară. Lângă cei gravi pe targă. puneau
pe cei care făcură febră. Până-n una-alta, nu ?tim ce o mai fii, pentru că stăm pe loc ?i a?teptăm
să ne dea drumul acasă. Suntem cam îngrijora?i din cauza bolii ?i mul?i spun că era preferată
moartea cu gloan?ele în bătălie, decât agonia fricii de boală care se ia ca râia de la unul la altul.
Acum avem ordin să bem de trei ori pe zi câte un polonic de ceai în loc de apă. Nu avem voie să
bem decât apă fiartă. Camaradul meu, un ovrei, a primit veste de la ai lui că ?i la Bucure?ti a
ajuns boala. Am auzit că a început să se negocieze pacea. Adevărat să fie? Aici nimeni nu ?tie
nimic ?i noi abia a?teptăm să ne întoarcem înapoi acasă. Voi mai scrie ?i altădată că acum s-a
întunecat ?i nu mai văd ce scriu. Spune-i ?i mamei preoteasa că-i sărut mâna ?i-i doresc sănătate.
La fel matale.
Rămâne?i sănăto?i,
Tudor Avădanei.

După ce termină de scris s-a dus să pună cartea po?tală la cutia scrisorilor care mergeau
în ?ară. Soarele apusese de mult ?i a început să se lase frigul. Cuprins de tremurătură, se gândii
să dea un tur printre camarazi, poate s-o mai încălzi. În jurul bivuacului unde se pregătea
mâncarea, găsii un grup de osta?i stând de vorbă. Printre ei îl zării pe Izu care vorbea aprins cu
plutonierul Sălciu ?i locotenentul Radu Ro?ianu. Tudor s-a oprit la mică distan?ă de grup.
-E adevărat că oamenii-s îngrijora?i de teama bolii ?i obosi?i de a?teptare până la sosirea
ordinului de retragere. Dar ce putem noi face? Astea-s lucruri care nu depind de noi! a spus
plutonierul.
- Cred că putem să-i facem să uite de boală ?i necazuri, a spus Izu. -Putem să-i înveselim.
Oamenii au nevoie de o încurajare...
-Cum adică?
-Păi, aici, fiecare ?tie o snoavă, o poezie, o doină, un cântec. Serile noastre sunt libere.
Putem face o ?ezătoare, un meci de fotbal, chiar ?i o trântă. Asta ar ajuta mult...
Locotenentul Ro?ianu aprobă:
-Ce spune soldatul are sens. Voi cere permisiunea căpitanului Petrescu, dar în acest timp,
cred că cineva ar trebui să meargă printre solda?i să facă o listă cu cei care vor să se producă la ?
ezătoare.
-A? putea să fac eu acest lucru, s-a oferit Izu. S-ar putea să găsim ni?te instrumente
muzicale în sat. Sunt unii pe aici care în?eleg române?te.
-De unde ?tii? a întrebat plutonierul Marin Sălciu.
-Am fost în sat să caut ceva de mâncare. Îmi era foame. Am intrat într-o ogradă ?i am
întrebat dacă vor să-mi vândă ceva. Gospodarul mi-a zis că are ni?te ouă, ?i a pus-o pe nevastă-
sa să le prăjească. M-a primit în casa lor si mi-a dat pâine ?i brânză. Mi-a spus apoi că străbunii
lor erau români veni?i cu oile peste Dunărea înghe?ată prin aceste locuri. Mai sunt ?i al?ii ca ei
prin sat. Nici nu m-a lăsat să le dau bani.
-Ia auzi! s-a mirat locotenentul Ro?ca.
-Ei ne admiră, continuă povestea Izu. -Zicea că noi i-am scăpat de turci în ’77, noi le-am
adus de data asta pacea care a oprit să se scurgă sângele dintre fra?i ?i că noi nu ne-am atins nici
de fecioarele nici de căminele lor.
-Da, dar cine ?i-a dat voie să părăse?ti tabăra să mergi în sat? a întrebat plutonierul.
-Dar n-am fost singur acolo. Erau mul?i militari din companie care au mers în sat în
timpul liber, a răspuns Izu.
-Ăia poate au avut permis să meargă, dar tu nu ai venit să-mi ceri voie. Cine a mai mers
cu tine?
-Nimeni. Am fost singur.
-?i cu cine te-ai mai întâlnit pe drum?
-Cu nimeni. Cum a spus, Erau mai mul?i militari pe uli?ele satului, dar eu am mers
singur.
-De acum tu nu mai părăse?ti bivuacul fără să-mi spui, a închis discu?ia plutonierul
Sălciu. -?i în nici un caz singur. Ai în?eles?
 Izu uluit de această întorsătură a evenimentelor, luă pozi?ia de drept în fa?a superiorului
?i răspunse cu amărăciune:
-Am în?eles.
Locotenentul Ro?ianu, nedumerit el însă?i, îl trase de mânecă pe plutonier de o parte:
-Ce-s toate astea? Ce ai cu el?
-Ei, dumneavoastră nu ?ti?i? E jidan! Camarazii-l suspectează de trădare!
-Pe ce bază?
-Păi, n-a?i în?eles? E jidan!
Tudor a urmărit discu?ia ?i nu a zis nimic. Izu i s-a alăturat fără să spună nici un cuvânt.
Grupul s-a separat în tăcere, îndreptându-se fiecare la ale lui Luna plutea tăcută peste coama
mun?ilor.

Zimnicea

După întrevederea cu regele Carol, Maria s-a întors la Bucure?ti. Era bucuroasă că
suveranul nu i-a respins cererea de-a se ocupă de îngrijirea bolnavilor, dar în acela?i timp ?tia că
o mare responsabilitate apăsa pe umerii ei. S-a a?ezat în cabinetul ei de lucru de la Cotroceni, a
luat un bloc de note ?i a început să înscrie pe el numele scopurilor ?i persoanelor care i-ar putea
fii de ajutor în realizarea lor. De curând au fost instalate primele lini telefonice dintre Bucure?ti
?i Sinaia ?i în capitală erau deja un mic număr de abona?i. O sună pe Elisa Brăteanu să-i spună
noutatea:
-Bravo Missy! Mă bucur pentru tine, a venit răspunsul prietenei. – Ce ai de gând să faci?
-Am nevoie de ajutor, vreau să mobilizez un număr de persoane de încredere care să mă
ajute acolo, pentru că nu voi putea singură să fiu prezentă peste tot în acela?i timp. Voi avea
nevoie de ajutor material, paturi, a?ternut, pansamente, ?i tot felul de lucruri care în func?ie de
numărul bolnavilor trebuie reînnoit permanent. ?i Dumnezeu ?tie ce o să mai am nevoie în acest
scop...
-Ai dreptate Missy. Tu cuno?ti deja ce se află la Zimnicea, că ai fost acolo. Probabil că
spitalul acela trebuie lărgit că vor fii mai mul?i bolnavi decât s-a prevăzut la înfiin?area lui. Nu
uita să apelezi ?i la autorită?i pentru ajutor ?i la Crucea Ro?ie. Unii din cunoscu?ii no?tri au luat-
o din loc în străinătate de frica holerei. Nu uita că dacă te pot ajuta cu ceva, nu mă ocoli!
-Cum să te ocolesc pe tine, bătrâna mea doamnă severă? a răspuns răzând Maria,
închizând convorbirea.
A scos din sertarul biroului o coală de hârtie cu antet personal ?i a început să scrie prima
scrisoare. Nu s-a dus la culcare până nu a terminat de scris un maldăr de scrisori pentru diferite
destina?ii care trebuiau expediate în diminea?a următoare.
 Când a ajuns la tabăra spitalului din Zimnicea, Maria era înso?ită de doamna ei de
onoare Mavrodi, o femeie lini?tită ?i plină de bunătate ?i Elena Perticari, o prietenă de o
deosebită modestie, fiica doctorului Carol Davila, care la fel ca părintele ei, era plină de
patriotism ?i care, de?i avea o constitu?ie bolnăvicioasă, a insistat să fie luată în acest câmp al
suferin?ei, gata să se sacrifice pentru orice muncă ?i orice jertfă. Împreună cu Maria, era tânără
ei cameristă Mura, fiica servitorilor lui Nando adu?i din Germania care continuau să servească la
Cotroceni. Sfioasă, gata să satisfacă orice dorin?ă a prin?esei, Mura devenit un fel de prieten
apropiat ?i necesar prin?esei, un fel de confident al gândurilor ei ?i în acela?i timp factorul
executiv al acelor servicii care asigura strălucirea ?inutei prin?esei zi de zi în fa?a publicului.
Fiecare dintre ele erau perfect con?tiente de riscul pe care ?i-l asumă urmărind-o pe
Maria în această tabără a bolii, dar au consim?it viteje?te să se alăture de bună voie fiecărui
îngrijitor, soră si medic, să execute în tăcere ceea ce li se cere de fiecare dată, la orice oră, zi sau
noaptea. În sinea ei, Maria nu putea crede faptul că într-un timp a?a de scurt, apelul ei către
autorită?i ?i prietenii cărora le-a scris, au răspuns cu entuziasm, au oferit ce a fost posibil ?i că
datorită lor, a început să fie trimise aici la Zimnicea multe din cele necesare. Atât autorită?ile,
institu?iile ?i cei din înalta societate, au colectat bunuri ?i provizii a?a de necesare bolnavilor din
lagărele militare. Medicamente, pansamente, pături, cearceafuri ?i schimburi, începură să apară
aproape zilnic. Bunătă?i ca ciocolată, ?igări ?i altele, în cantită?i suficiente ca să-i poată permite
Mariei să ofere celor vizita?i de ea zilnic, pe lângă alinarea unei mângâieri ?i bucuria unor daruri
din partea celor de acasă, ca semn că nu sunt uita?i. De fiecare dată apari?ia ei printre bolnavi
era primită cu bucuria revederii unei făpturi unice, aproape cu evlavie de către bolnavă, un înger
cu duio?ie de mamă, sau o sfântă.
După încheierea Păcii de la Bucure?ti la data de 10 august 1913, celebrată cu 21 salve de
tun la ora 10 diminea?a, prin?ul Carol II, care ?i-a întovără?it părintele, principele Ferdinand în
campania din Bulgaria, întruchipa voio?ia unui tânăr plin de inteligen?ă ?i capabil de orice
însărcinare, mo?tenind mult din ?armul mamei sale de care se mândrea că a primit
supravegherea lagărului de la Zimnicea. Voind să-i fie de folos ?i-a cerut transferarea lui acolo ?
i i s-a alăturat. Evacuarea trupelor de ocupa?ie de pe teritoriul Bulgariei trebuia făcută în 15 zile
după demilitarizare armatei Bulgare ?i era de prevăzut că cele peste 300 de mii de solda?i
români reîntor?i în ?ară va îngreuna mult opera?iunile de combatere a holerei din spitalele de pe
malul Dunării.
Bucuroasă să-l aibă alături de ea ca mână dreaptă, pentru că ?tia că se poate bizui pe
capabilitatea lui de-ai îndeplinii orice cerin?ă, Maria, în acela?i timp era teribil de îngrijorată să-l
?tie în această groapă a leilor unde moartea face ravagii printre oameni la fel tineri ?i ambi?io?i
cum este el. Ce putea să-i spună? Cum să-l facă să în?eleagă că trebuie să fie precaut pentru că el
era speran?a întregii na?iuni, viitorul ei, Cum putea să-l facă să în?eleagă că dacă cineva trebuia
să fie ocrotit, el era cel dintâi care nu trebuia să fie expus. Dar în acela?i timp, era mândră ca
propriul el fiu este neînfricat, că are curajul să intervină fără teamă ?i că arde în el aceea?i dorin?
a ca a ei, să fie de folos. Curând avea să-i devină un ajutor indispensabil, alături de doamna ei de
onoare Mavrodi ?i fata doctorului Carol Davila, Elena, so?ia generalului Perticari.
Într-o misiune atât de grea ca cea la care s-a angajat, Maria avea nevoie de fiin?e gata să
înfrunte orice situa?ie fără a ?ine seamă de ele în?ele ?i atunci s-a adresat sorei Pucci, maica
superioară a călugări?elor din Ordinul Saint Vincent de Paul din Bucure?ti, pe care o cuno?tea
dinainte. La îndemnul principesei, sora Pucci originară din Italia, a răspuns imediat aducând cu
dânsa un grup de călugări?e harnice ?i surori de caritate, pentru care nici o muncă, nici o
corvoadă nu era prea grea sau dificilă ?i nici oboseala nu părea să le înceteze zelul cu care
munceau. Maria le-a dotat cu un cort mare în mijlocul taberei ?i ele ?i-au început îndată
activitatea fără a da aten?ie lipsurilor ?i condi?iilor grele în care erau supuse să muncească.
La Bucure?ti, o altă persoană de prim rang social, descendent al unei familii care
a dat ?ării voivozi de seamă ?i mini?tri, Vladimir Ghica, revenit de curând dintr-o călătorie
apostolică prin multe ?ări din lume, s-a dedicat operelor de caritate deschizând primul dispensar
gratuit din ?ară. În acela?i timp, a organizat ?i a pus bazele primului spital ?i sanatoriu, Sfântul
Vincen?iu de Paul, operă de caritate catolică, gratuită, din România. Maria a apelat ?i la
serviciile acestui om sfânt care s-a înrolat în serviciul lagărului holerei de la Zimnicea, ca simplu
infirmier ?i ?i-a desfă?urat activitatea în cortul celor mai neferici?i bolnavi, cei fără speran?ă de
însănăto?ire, numit ”Iadul.” Aici, acest prin? laic al evangheliei a vrut să muncească slujind ca
un adevărat misionar vindecarea trupească ?i a sufletului celor în suferin?ă, oferindu-?i serviciile
în schimbul cel mai anevoios, cel de noapte. El însă?i cu o sănătate ?ubredă, a supravie?uit
valului de holeră din 1913, dar nu ?i al valului de teroare comunistă, patru decenii mai târziu,
murind bătut ?i torturat la Jilava la 16 mai 1953. Pentru aceste merite prin?ul Ghica a fost
canonizat în anul 2013.
Nu toată lumea privea venirea prin?esei Maria ?i a persoanelor din suita sa în acest
lazaret cu ochi buni. Printre doctori erau unii nemul?umi?i de venirea ei ca fiind o stânjeneală în
activitatea lor de îngrijire a celor suferind, mai ales în acel loc unde lipsa de personal medical era
a?a de greu sim?ită ?i nimeni nu avea timp să se ocupe de amatori fără nici o pregătire medicală
care să le încurce activitatea. Curând însă, majoritatea acestora a început să vadă că de fapt prin?
esa nu a avut deloc inten?ia să se implice în munca doctorilor sau a personalului medical, ci
dimpotrivă, le-a înlesnit munca prin măsuri de organizare, aprovizionare cu medicamente ?i
îmbunătă?ire a condi?iilor celor bolnavi. I se aduceau la cuno?tin?ă în fiecare zi probleme noi
care trebuiau rezolvate imediat, în timp ce numărul lor în loc să descrească, sporea. Una dintre
cele mai grave probleme a fost necesitatea de-a izola bolnavii care treceau prin boală, de cei care
nu au contactat-o, sau au trecut prin ea ?i erau pe cale de-a fi trimi?i la garnizoanele lor din ?ară.
În acela?i timp, grozăviile lucrurilor ce i se înfă?i?au în fiecare zi, aveau asupra Mariei o
înrăută?ire puternică care o sileau să-?i adune toate for?ele de care era capabilă, să nu arate
celor din jur oboseala ?i deznădejdea care cu care lupta. Întreaga ei energie era îndreptată spre
încurajarea celorlal?i afi?ând calm ?i optimism. În acest fel ajunsese să fie apreciată de toată
lumea, medici, ordonan?e, solda?i ?i surori, pentru că nu lăsa să se vadă nimic, oboseală, ?ovăire
ori descurajare. Dar condi?iile erau tot mai anevoioase.
Locul destinat lagărului era destituit, departe de oricare centru urban, înconjurat de
drumuri desfundate care încetineau ?i mai mult aprovizionarea cu tot ce era necesar. Natura
însă?i era intolerabilă: căldură cumplită întretăiată de ploi abundente, ca la tropice. În aceste
timpuri, lagărul ajungea să fie un gen de mocirlă păstoasă prin care Maria abia reu?ea să
străbată drumurile încăl?ată cu cizmele de călărie. Când mocirlele se uscau sub ar?i?a soarelui, o
duhoare cumplită se sim?ea în tot locul. Sălile bolnavilor erau în ni?te barăci ori corturi enorme
în care bolnavii zăceau pe ni?te saltele de paie, pentru că paturi nu era suficiente. Lipite una de
alta cu cărări de trecere noroioase între ele, era greu de păstrat o cură?enie decentă, lumina venea
slabă unde era nevoie, atmosfera era înăbu?itoare sau umedă pe vremea ploioasă.
Într-o baracă din capătul lagărului, doctorul Ion Cantacuzino a instalat aici un
laborator provizoriu în care unii dintre cei mai pre?ui?i studen?i ai săi, precum fra?ii Ciucă,
munceau neîntrerupt zi ?i noapte pentru pregătirea serurilor, a vaccinelor ?i analizele necesare în
timpul epidemiei. Sim?ind că ?i ace?tia aveau nevoie din când în când de o încurajare, Maria
trecea uneori pe la acolo pentru o scurtă vizită, nevrând să le răpească timpul ori să le tulbure
activitatea. De un nepre?uit ajutor în activitatea ei a fost colonelul Rujinski, comandantul
trupelor, care împreună cu fiul ei, Carol, s-au străduit să înlesnească rezolvarea multor probleme.
Maria continua să viziteze în fiecare zi bolnavii, sta de vorbă cu ei, încerca să le
domolească dorin?a de reîntoarcere la pământurile lor rămase ne des?elenite, pentru că unii în
nerăbdarea lor de-a ajunge mai repede acasă, ar fi adus ?i acolo boala de care sufereau aici.
Oamenii în?elegeau, pentru că o cuno?teau. O cuno?teau de când au trecut Dunărea tropăind pe
podul de pontoane unde ea i-a a?teptat ore în ?ir cu bra?ul încărcat de flori, oferindu-le fiecăruia
ca gest de bun sosit acasă câte una. Maria primea în fiecare zi din Sinaia, câte un camion plin cu
flori proaspete, pe care le oferea osta?ilor veni?i, ori celor bolnavi din lagăr. Acest lucru a fost
posibil pentru că apari?ia automobilului la începutul secolului, mic?orând distan?ele, a u?urat
transportul fără restric?ia căilor ferate. Una din primele măsuri adoptate de guvern la începutul
campaniei din Bulgaria, a fost rechizi?ionarea multor camionete de la popula?ie, transformându-
le în ma?ini auxiliare ori ambulan?e sanitare pentru armată.
La sfâr?it de zi, cople?ită după alergături, vizite ?i consfătuiri cu personalul, Maria se
ducea s-o vadă pe sora superioară Pucci în cortul ei. O făcea de câte ori avea nevoie de un sfat, o
pova?ă ori un moment de relaxare. Mică de statură, slăbu?ă, mereu la lucru cu câte ceva, îi
devenise necesară ca o mamă cu lini?tea spiritului ei alintător ?i plin de căldură sufletească.
Printre paturile de campanie, se a?ezau amândouă pe lăzi răsturnate cu capul în jos, ?i-?i
povesteau problemele de peste zi. Uneori o găsea punând la foc pe ma?ina de gătit care umplea
cortul de fum, o pereche de pui, mai mult piele ?i os, pentru o supă destinată doctorilor, care să
le încălzească sufletele. În zilele ploioase, bătrâna uscă?ivă din fa?a ei alerga de la un bolnav la
altul în picioarele goale prin noroiul vâscos care-i ajungea la glezne. Acum însă, frânte de
oboseală ?i una ?i alta, fa?ă în fa?ă, a?teptau să fiarbă apa pentru un ceai dintr-un ceainic, să le
domolească pu?in spiritele atât de mult încercate:
-?ti ce am făcut astăzi, maică?
-Nu ?tiu. Ce făcu-?i?
-Am luat-o pe Mura de diminea?ă în ma?ina încărcată cu flori. Barăcile
noastre sunt a?a de triste. Pere?ii sunt stacojii, lumina este slabă, soarele abia intră în ele; o
floricică oricât de mică, le-ar da pu?ină via?ă. Când am intrat amândouă cu câte un buchet de
flori într-o sală, privirile băie?ilor s-au luminat. Era ca ?i cum le-am adus lumină. Ciudat mai
este neamul acesta! A?a de sensibil la natură, la flori! Nu ?tiu nici un alt popor să fie la fel.
-A?a e. Iube?te natura ?i tot ce-l înconjoară...
-?tiam că se întorc trupe noi din Bulgaria ?i m-am
înfiin?at în fa?a lor la pod. Le-am dăruit fiecăruia câte o floare. Mura a avut grijă să-mi aducă
bra? după bra? de flori din ma?ină. Să fi văzut atunci cum s-au bucurat bie?ii oameni! Mul?i
când au atins malul românesc, s-a aruncat la pământ ca să-l sărute. Mie mi-au dat lacrimile...
-Să te răsplătească Dumnezeu,
maică! Numai o inimă curată ca a ta poate fi sensibilă la lucruri a?a de frumoase. Bea ceaiul
acesta să te încălzească. Maria a apucat cana de ceai,
o cană groasă de lut pictată cu flori albe ca de mu?e?el, ?i a dus-o la gură. Bătrâna a băut ceaiul
dintr-o gamelă. -Bie?ii osta?i nu ?tiau
că trebuie să stea în carantină la noi, înainte de-a fi lăsa?i să meargă la regimentele lor, adăugă
tristă Maria.
În acest timp ?i-a făcut apari?ia prin?ul Carol II, îmbrăcat civil, într-un trencicot ?i o
căciulă de aviator confec?ionată din piele, cu ochelarii sălta?i peste frunte ?i baretele desfăcute:
-A, bănuiam că e?ti aici, se adresă el mamei sale sărutând-o pe fa?ă. Apoi zărind-o pe
sora Pucci pregătindu-se să meargă la un bolnav, îi spuse: -Sărut mână, măicu?ă.
-Bine că ai sosit. Ia zi, ce mai e nou? întrebă Maria, făcându-i semn să se a?eze în fa?a ei.
-O, multe. Marta Bibescu a organizat o serată cu dona?ii pentru osta?i ?i mi-a încărcat
ma?ina cu daruri ?i bunătă?i pe care le-am adus aici. Constance, sora doctorului Cantacuzino
după ce s-a întors din Bulgaria unde a avut grijă de bolnavi, a făcut pe cheltuiala ei un spital
pentru holerici pe partea asta a Dunării, nu departe de noi. Vrea să ia de aici cazurile mai grave
de holeră. Pacea bunicului de la Bucure?ti, a fost un adevărat succes interna?ional de care vorbe?
te toată lumea: În primul rând, pacea a fost încheiată fără interven?ia Marilor Puteri, au
modificat radical harta Europei, au creat un stat nou independent, Albania, în mijlocul
continentului ?i mai ales pentru prima oară după sute de ani, negocierile au fost încheiate fără
participarea Imperiul Otoman. Prim-ministrul Titu Maiorescu a fost strălucit ca diplomat,
prestigiul României a crescut în fa?a altor na?iuni ?i teritoriul nostru s-a lărgit prin adăugarea
Cadrilaterului. Am aflat că Aurel Vlaicu lucrează la un alt avion, Vlaicu 3, comandat de
Societatea Radiofonică Marconi. Cel care mi-a spus povestea asta, Take Ionescu, mi-a zis o
istorioară nostimă: La construc?ia avionului Vlaicu 2, tensiunea cablurilor care legau planurile
trebuia măsurată cu un instrument special fran?uzesc, care încă nu venise. Erau cu to?i dispera?i,
timpul trecea ?i ei nu puteau face nimic. Printre militarii din jur, erau un ?igănu? care cânta la ?
ambal. Ce-i vine ăluia să facă? Trece prin fa?a avionului Vlaicu 1, trage de un cablu, ascultă
sunetul, mai trage de unul pe partea opusă ?i apoi vine ?i acordează cu cheia cablurile la Vlaicu
2. Când au primit instrumentul din Fran?a, cablurile acordate de ?igan erau perfecte. Ce părere
ai?
-Foarte interesant.
-Da. ?i pe mine m-a amuzat povestea asta... Dar am uitat să-?i spun: Regele l-a însărcinat
pe Take Ionescu să convingă Marile Puteri să acorde tronul Albaniei, nepotului lui tanti
Elisabeth, prin?ul de Wied. Ministrul este foarte entuziasmat de însărcinarea asta.
 Maria zâmbi. Recuno?tea faptul că acum, în anii bătrâne?ii, regele a început să se lase
mai u?or influen?at de sugestiile so?iei lui. Ar fi vrut să comenteze ceva, dar în acest moment a
intrat în cort Mura, nerăbdătoare să transmită prin?esei o veste:
-Ma’am, domnul Tudor din Comăne?ti a fost adus în la noi aici...
-De unde ?tii?
-Eram acolo când a venit ambulan?a. Era întins pe targă. L-au dus la baraca
monseniorului Ghica unde sunt cei gravi. Nu l-am recunoscut la început, dar am zărit medalionul
cu icoana de argint la gâtul lui ?i am dat fuga să vă spun.

Insulta

După toate măsurile de precau?iile luate, mari unită?i au fost trecute pe la Zimnicea spre
garnizoanele din ?ară, neexaminate, fără nici un vaccin, contrar prevederilor regulamentare, cu
cel pu?in două doze de ser antiholeric. Toate aceste fapte au făcut obiectul unui raport al
colonelului A. Referendaru din 22 August,1913, înaintat regelui Carol 1 care a ordonat o inspec?
ie în zona trupelor comandate de generalul Hârjeu. Ordinele nu puteau fi mai clare: După
semnarea tratativelor de pace de la Bucure?ti din 10 august, evacuarea trupelor române de pe
teritoriul Bulgariei, trebuia efectuat între zilele 17 ?i 28 august 1913, date planificate de Statul
Major General în acord cu medicii Ion Cantacuzino ?i Victor Babe?. Trecute pe malul de nord al
Dunării, unită?ile militare urmau a fi concentrate în diverse sectoare între Zimnicea ?i Turnu
Măgurele în care bolnavii trebuiau să fie separa?i de restul solda?ilor în vederea internării lor în
spitalele de pe malul românesc. Trupele vaccinate de două ori puteau fi trimise la garnizoane, în
?ară.
Raportul colonelului Referendaru propunea solu?ia amenajării la Zimnicea a unui spital
pentru cei bolnavi de holeră, concentrarea lor în această localitate, precum la Turnu Măgurele ?i
la Corabia, în scopul vaccinării întregului personal, izolarea bolnavilor ?i a celor suspecta?i. Un
alt report, ori mai bine zis, o reclama?ie din partea so?iei lui Ioan I.C.Brăteanu, Elisa, semnala
regelui la data de 19 august, că bolnavii sunt ?inu?i de trei zile flămânzi, la Turnu Măgurele. În
urma acestor rapoarte, regele Carol 1 a hotărât să meargă personal la Turnu Măgurele ?i
Zimnicea, să inspecteze situa?ia în zilele de 28-29 august.
Întoarcerea trupelor acasă, a fost motiv de chinuire sufletească pentru solda?ii întor?i de
pe front pentru că la plecare au fost sărbători?i ?i condu?i cu fanfară ?i cântece patriotice de
popor până în momentul trecerii lor peste Dunăre. Acum însă, în loc de bun venit, erau privi?i cu
frică ?i suspiciune de fiecare. Oamenii, chiar ?i cei din familia lor, îi priveau cu neîncredere ?i
evitau un contact mai apropriat de ei. În Bucure?ti ?i pretutindeni în ?ară, ziarele publicau
articole ?i reportaje din ?inuturile de peste Dunăre ?i în acela?i timp tot felul de sfaturi de
prevenire contra epidemiei. Mul?i jurnali?ti ie?eau în întâmpinarea armatelor în retragere să afle
care este situa?ia în mijlocul osta?ilor ?i unii dintre ei întâlnindu-l pe Izu printre militari, stăteau
mai mult de vorbă cu el. Suspiciunile soldatului Petrică Buciuc cu privire la ac?iunile lui Izu,
cre?teau ca aluatul:
-Cine-s ă?tia care vorbesc mereu cu jidanu’? a întrebat curios printre camarazi. Oamenii
dădeau neinteresa?i din umeri ?i-?i vedeau de-ale lor. După o întâlnire cu un reporter cunoscut,
Petrică se înfiin?ează cutezător în fa?a lui Izu:
-I?ic, cine-i tipul cu care ai stat de vorbă?
-Un fost coleg.
-Ce caută aici?
-Nu ?tiu. Lucrează la ziar.
-?i tu ce i-ai spus?
-Nu-i treaba ta, ce i-am spus?
-I?ic, vezi briciul ăsta? l-a întrebat Petrică arătându-i briceagul scos din buzunar. -Cu ăsta
te-achid dacă ne vinzi. Ai în?eles? Cu ăsta!
-E?ti nebun? De ce mă amenin?i?
-Pentru că voi sunte?i trădători din na?tere...
Izu sim?ea cum sângele i se ridică până la creier, dar cu vocea sugrumată în gâtlej de
cruzimea insultei, nu găsii nimic mai bun de făcut decât dezgustat să-i întoarcă spatele. Tudor
tocmai se întorcea dinspre la latrine. Fa?a lui îngălbenită ca ceara, era suptă acum ?i sim?ea că
face febră. Izu vru să-l întâmpine, dar Petrică îi ?inu calea:
-Crezi că el te poate apăra? ?ine minte: Briciul!
Nu a trecut mult timp până ce plutonierul Sălciu a aflat că Izu a stat de vorbă cu
reporterii. Diminea?a următoare la raport, l-a scos în fa?a plutonului:
-E adevărat că ai discutat cu ziari?tii care au venit aici?
-Da, să trăi?i!
-Păi, ce legătură ai tu ei?
-Eu am lucrat la ziar. De acolo mă ?tiu.
-La ce ziar?
-La Adevărul.
-Ce făceai tu acolo?
-Reportaje.
-Atunci, ce cau?i aici?
-Îmi fac datoria.
-Ce datorie mă? Cine are nevoie de datoria ta? Eu cred că tu ai venit aici să ne spionezi!
Ce spui de asta? Nu-i adevărat?
-Nu-i adevărat dom’ plutonier. Eu n-am nevoie de ei ca să scriu, o pot face singur.. N-am
făcut-o până acum, dar dacă mă sili?i, pot să scriu că mă insulta?i în fa?a camarazilor.
-Ce mă? Eu te insult? Las’ că vezi tu insultă acum! Soldat Buciuc!
 -Da, să trăi?i!
-Ia-l pe ăsta cu tine. De acu’ tu e?ti însărcinat cu el. Unde-i el, acolo e?ti ?i tu. Ai în?
eles?
-În?eles, să trăi?i!
-Dacă mai vorbe?te cu-n civil, tu să fi de fa?ă ?i să-mi raportezi! Mar? înapoi în forma?
ie!
Intrând în rânduri, Petrică Buciuc, îi scăpără printre din?i lui Izu:
-Ce mă-ta fac eu cu tine, belea ce e?ti? Cum adică? Eu, însărcinat cu tine?
-Nu-i ce ai vrut? Nu te-ai dus să mă torni c-am vorbit cu ăla?
-Păi nu-i adevărat?
Izu tăcu. Pentru prima oară se vedea înconjurat de du?mănia unor fiin?e cărora nu le
pricinuise nici un rău. Chiar ?i acasă, în cartierul lui unde a învă?at ?i locuit to?i anii, a cunoscut
terorizarea sim?ămintelor antisemite ale semenilor lui. I s-a spus mereu că e jidan, numele de I?
ic l-a înso?it oriunde mergea, piedici mărunte i sau pus mereu în cale, dar oamenii erau mai în?
elegători, a găsit simpatie chiar ?i admira?ie de multe ori, la fel ca ?i Tudor care i-a devenit
prieten printre ace?ti oameni. Dar nicicând nu s-a izbit de-o ură ?i ostilitate atât de înver?unată
ca acum. ?tia că Petrică Buciuc îl du?măne?te de la început. Acum însă, sub supravegherea lui
el nu mai putea vorbi cu nimeni, probabil nici cu Tudor ?i nu putea face nimic să schimbe situa?
ia în care se afla. A venit voluntar să-?i facă datoria sub arme cu cele mai nobile inten?ii, a?a
cum ?i tatăl său ?i-a făcut-o în războiul de independen?ă. Dar prejudecă?ile mo?tenite din
genera?ii ale unor oameni simpli, transformau tot ce era bun în ură ?i răzbunare. Nu sunt mul?i
ca ace?tia, dar este greu să te împotrive?ti lor. În acela?i timp nu ?tia dacă-l vor lăsa să stea în
continuare cu Tudor, cu care a format o prietenie sinceră ?i de durată. Oare ?i această prietenie
era pe cale să se destrame?
Izu ?i-a amintit de toate articolele citite în ziare despre ”Afacerea Dreyfus” Toată
povestea acestuia a făcut valvă în Fran?a în urmă cu pu?ini ani, dar s-a răspândit ca focul în toată
lumea. Era cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus din armata franceză, acuzat pe nedrept de
superiori pentru spionaj ?i transmiterea unor documente secrete germanilor în războiul Alsaciei.
A fost condamnat în 1894 la muncă silnică pe via?ă ?i trimis să-?i ispă?ească zilele pe Insula
Diavolului, cea mai temută închisoare din sudul oceanului Atlantic, aproape de Guineea
franceză. Fratele căpitanului, Mathieu Dreyfus, convins că acesta este nevinovat, redeschide
procesul demonstrând ?ubrezenia acuza?iilor aduse ?i scoate la iveală că nu Dreyfus, ci contele
Ferdinand Walsin Eszterházy, cu func?ia de maior al Statului Major, a fost cel care a transmis
documente secrete germanilor ?i adevăratul trădător în cauză. Procesul însă s-a închis cu o
condamnare suplimentară aplicată lui Dreyfus. Opinia publică ?i în special foiletonul ”J’accuse!”
al lui Emile Zola adresat pre?edintelui Fran?ei în ziarul L’Aurore din 13 ianuarie 1898, care a
stârnit o puternică reac?ie populară, cazul a fost rejudecat la Curtea de Casa?ie în 1906 ?i Alfred
Dreyfus a fost în sfâr?it eliberat, readus în Fran?a ?i repus în drepturile sale. Afacerea Dreyfus a
expus lumii întregi odioasele urmări nejustificate ale politicii antisemite folosită de unele partide
extremiste în scopul men?inerii puterii.
Tudor î?i pierduse voio?ia caracteristică care impresiona pe fiecare cu caracterul său plin
de optimism ?i stăpânire de sine. Totul a pornit de la mâncarea unor fructe crude după care a
băut apă. Nu a dat importan?ă crampelor de stomac, dar când a observat că a făcut o diaree
teribilă, s-a tratat cu sare amară ca să-i treacă. Asta i-a produs o cură?ire totală a intestinelor
după care a crezut că s-a vindecat, dar nu complet. A mai dus-o a?a o zi, două, până ce a început
să facă febră înso?ită de vărsături. Izu a raportat cazul sorei de pe ambulan?ă ?i această a decis
să-l ducă la un spital al Crucii Ro?ii.
-Trebuie să merg ?i eu cu el. Noi am fost tot timpul împreună, a spus Izu. -Dacă el e
bolnav, eu nu pot fi sănătos.
-Dar tu nu ai temperatură, i-a zis sora după ce i-a controlat pulsul ?i temperatura pe
pielea din jurul grumazului.
-Nu se poate. Noi am fost ca fra?ii. Am fost tot timpul împreună, am dormit unul lângă
altul, am mâncat aceia?i mâncare ?i băut aceea?i apă. Dacă eu nu am făcut încă boala, am luat-o
de la el ?i urmează s-o fac.
-Posibil. Mergi cu el.

Iadul

Baraca era inundată de un întuneric străpuns de razele slabe ale unor opai?e atârnate aici
?i acolo de plafonul de lemn al sălii. Mai erau câteva lămpi de petrol agă?ate pe pere?i.
Monseniorul Vladimir Ghica îmbrăcat într-un halat alb peste hainele negre de dedesubt, veghea
peste patul unui bolnav venit în această zi. Era întins într-un pat, spunea cuvinte neîn?elese în
delir ?i se zbătea nelini?tit ca ?i cum ar lupta cu cineva. La ora aceasta de sfâr?it de zi,
monseniorul a fost surprins să vadă că în interiorul barăcii a apărut principesa Maria, înso?ită de
doctorul Cădere ?i Mura, fata care o înso?ea des pe prin?esă. Noii sosi?i păreau grăbi?i să vadă
situa?ia acestui bolnav. Monseniorul s-a dat la o parte salutând noii veni?i.
-E con?tient? a întrebat Maria.
-Delirează.
-Ce spune?
-Nu prea în?eleg. Uneori vorbe?te cu cineva, dar nu pricep ce spune. Alteori cu o
persoană cărui îi spune taică părinte, de flori la cimitir ?i fel de fel...
-E foarte grav? Are vreo ?ansă? l-a întrebat Maria pe doctorul Cădere de data asta.
-Să vedem cum răspunde la medicamente. Trebuie rehidratat intravenos, că a pierdut
mult lichid. Pare foarte slăbit, dar cred că o să se facă bine.
 Maria a răsuflat u?urată. Mura din spatele prin?esei îl privea impresionată pe Tudor, greu
de recunoscut cu fa?a arsă de soare, nebărbierită de mai multe zile, pleoape închise în
necontenită mi?care care parcă căutau din spatele lor pe cineva. Respira?ia lui era ?i ea agitată,
săltându-i pe piept la intervale neregulate medalionul cu Maica Domnului, primit în dar de la
Maria. În ochii ei, apăru o nemărginită milă, de acest om pe care l-a văzut la începutul verii în
plină sănătate, încredere ?i bucurie de via?ă. Acum însă, zbătându-se pe patul de suferin?ă în
această sală infernală în care moartea pare stăpână, se întrebă dacă prin?ul Ghica, misionar ?i om
sfânt s-a rugat ?i pentru acest biet om.
Maria privii odată mai mult priveli?tea din jur. Pere?ii stacojii ai barăcii, întunecimea
încăperii, zăpu?eala din interior ?i persistentul miros de vărsătură nu era u?or de suportat.
Monseniorul Ghica ?i o altă infirmieră treceau de la un bolnav la altul urmărind starea fiecăruia,
administrând medicamente, schimbând rufăria, spălând urmele de vărsături frecvente în forma
avansată a bolii ?i nu-?i putea ascunde admira?ia pentru ace?ti oameni, adevăra?i îngeri, care
prin dedica?ia lor luptă să salveze vie?ile unor oameni, neglijându-le pe ale lor. Unii vor fi
salva?i, unii vor fi învin?i de boală, dar în zilele următoare al?i bolnavi le vor lua locul ?i astfel
lupta va continua fără încetare până în clipa în care epidemia va fi stârpită. O asemenea vitejie,
nu i-a fost dat să cunoască până acum. Înainte de-a pleca, Maria, s-a dus să strângă mâna
monseniorului ?i a infirmierei.
-Bolnavul acesta vă este cunoscut? a întrebat acesta.
-Da. L-am întâlnit în Comăne?ti. E învă?ător acolo. Înainte de-a se înrola în armată, a
venit să-?i ia rămas bun de la mine.
-În?eleg. Domnul să-l ajute!
-Domnul să ne ajute pe to?i!
-Mai este un osta? care a venit împreună cu el. Zicea că sunt prieteni. A insistat să-i dau
voie să stea cu el, să-l îngrijească, dar nu l-am lăsat. A?teaptă în jurul barăcii să-i dau ve?ti de la
prietenul său.
Maria privii cu aten?ie fa?a monseniorului:
-Cum de-a ajuns aici?
-La adus ambulan?a. Zicea că dacă tovară?ul lui este bolnav, el nu poate fi sănătos.
-La consultat un doctor?
-Nu am idee...
-Mura, te rog. Un soldat afară a?teaptă ve?ti despre starea lui Tudor. Spune-i să nu plece
până nu stă de vorbă cu mine.
-Da, doamnă.
Mergând afară, Mura întâlni soldatul a?ezat pe treapta de la intrare în baracă. La auzul u?
ii deschise, Izu s-a ridicat crezând că monseniorul îi aduce ve?ti despre Tudor. În locul lui, apăru
însă o făptură suplă îmbrăcată toată în alb ca o soră de caritate, care de îndată ce-l văzu, s-a
apropiat de el:
-Dumneata e?ti prietenul domnului Tudor?
-Da, doamnă. Cum este el? a întrebat Izu.
-Deocamdată zace, dar e în îngrijirea unui doctor. Alte?a Sa Principesa Maria vrea să stea
de vorbă cu mata. Să nu pleci.
-Principesa? întrebă Izu uluit.
Maria îmbrăcată deasemeni într-un halat lung alb ?i părul acoperit de o basma de aceea?i
culoare, urmată de doctorul Cădere, au ie?it din baracă, apropiindu-se de Izu:
-Dumneata l-ai adus pe Tudor? A întrebat prin?esa.
-Da, Măria Ta.
-El se află sub îngrijirea domnului doctor Cădere, dar dumneata nu ai voie să stai aici. A?
i fost vaccina?i, Tudor ?i mata?
-Nu, Măria...
-Mergi acum cu doctorul Cădere ca să-?i facă un control, apoi ai să fi cazat într-un loc de
vaccinare ?i preven?ie.
-Da, dar Tudor?
-Doctorul Cădere ?i Mura are să-?i dea ve?ti despre el.

Regele Carol a venit să vadă personal ce se întâmplă aici pe malul românesc al Dunării
unde evacuarea tuturor trupelor din Bulgaria trebuia sfâr?ită în această zi, joi 28 august, 1913.
Până acum o parte din trupe au fost re?inute pe malul opus, pentru trierea celor bolnavi sau cu
temperatură de cei sănăto?i. În prezent însă, ultimele coloane traversau fluviul fie pe podurile
instalate de geni?ti, ori erau transportate pe vase către garnizoanele din estul ?ării prin Gala?i ?i
Brăila. Aglomera?ia de oameni, de materiale ?i de animale; dezordinea din rândurile trupelor; a
ordinelor de multe ori contradictorii ?i consternarea osta?ilor care se vedeau pe pământ
românesc ?i sili?i să-?i piardă timpul aici în carantină, când erau a?a de aproape de casă unde
aveau atâtea treburi de făcut, îngreuna buna desfă?urare a celor care aveau sarcina să rezolve
toate aceste probleme. La un moment dat în lazarete le de la Dunăre, în special la Zimnicea,
pâinea nu a putut fi asigurată tuturor osta?ilor, din cauza sosirii unui număr foarte mare de
bolnavi ?i cazuri suspectate. Chiar ?i mâncarea caldă devenise o problemă din acelea?i motive..
În cele două zile cât a durat inspec?ia suveranului, acesta a văzut cu proprii săi ochi care
este situa?ia, a primit informa?ii din partea unor comandan?i, medici, surori ?i chiar a unor
solda?i sub observa?ie care ?i-au exprimat justificat dorin?a să fie trimi?i acasă că se apropie
toamna ?i încă nu a fost însămân?at terenul.
În aceste zile, în momentele de răgaz Maria î?i făcea timp să viziteze bolnavii, să le
împartă flori, ?igări, ciocolată sau alte bunătă?i ?i să se intereseze de situa?ia lor. În înfrico?
ătorul loc denumit Iadul, Tudor Avădanei, ?inut în aten?ia zilnică a doctorului Cădere ?i a
monseniorului Ghica pe parcursul nop?ilor, treptat a început să-?i revină, evolu?ia spre colapsare
a fost oprită ?i speran?ele de recuperare au crescut sim?itor. După ce temperatura ?i delirul au
fost înlăturate, la vizita de diminea?ă a Mariei, Tudor a încercat să se ridice în capul oaselor
sprijinit de tăblia de fier a patului, recunoscând fa?a domni?ei, zâmbitoare, din spatele
vestmântului alb de soră de caritate, ?i vru să-i rostească surprins numele:
-Maria?
-Da, domnule Tudor. Eu sunt. Mă bucur că e?ti mai bine astăzi.
-Domni?ă, nici eu n-am crezut că mai scap de boala asta, dar nu mi-a? fi putut imagina să
vă întâlnesc aici printre bolnavi. Nici nu ?tiu cum de-am ajuns aici, nu-mi amintesc cine m-a
adus.
-Un prieten te-a adus. Un camarad, domnul Haimovici.
-Izu? Este ?i el aici?
-Este. Stai lini?tit acum, că faci din nou febră. El nu a făcut boala, se află în carantină. O
să vă întâlni?i când te faci bine, i-a spus Maria ajutându-l să se întindă înapoi în a?ternut.
Mura, în spatele prin?esei ?inea un bra? încărcat de flori ?i privea zâmbind scena. Se pare
că Tudor nu-?i aminte?te, dar ea a petrecut multe ore în zilele care au trecut, ajutându-l cu o
mângâiere, cu ?tergerea broboanelor de transpira?ie de pe fruntea lui încinsă, sau să soarbă câte
o înghi?itură de apă când o cerea. Maria a luat un trandafir ro?u din bra?ele fetei ?i l-a a?ezat pe
pernă lângă Tudor. Acesta s-a lăsat cocolit ca un copil, emo?ionat, fericit chiar, ca ?i cum toată
întâmplarea se petrecea într-un vis.

Exproprierea, o idee nouă

La Bucure?ti în timpul acesta era fierbere mare. Conservatorii condu?i de Titu Maiorescu
pierduseră coeziunea din timpul pregătirii păcii ?i acum Maiorescu cu Marghiloman pe de o
parte, nemul?umi?i de intrigile lui Take Ionescu în cadrul conferin?ei de pace, amenin?a
scindarea partidului. Take Ionescu pe de altă parte, jignit de criticile colegilor din guvern ?i chiar
a Liberalilor din opozi?ie, a încercat să se disculpe ?i situa?ia a produs o stagnare în procesul de
rezolvare a problemelor importante care se tot amânau. După răscoala ?ăranilor de la 1907, nici
una din promisiunile făcute de guvern pentru îmbunătă?irea situa?iei agrare nu s-a realizat ?i
mul?i tineri cu vederi progresiste, chiar ?i acelora care apar?ineau Societă?ii Junimea condusă de
Titu Maiorescu, au început să se distan?eze de aceasta cu inclina?ia de-a se alătura Partidului
Na?ional Liberal condus de Ion I, C. Brăteanu, care semnala urgen?ă în aplicarea reformelor.
După întoarcerea din cel de-al doilea război Balcanic, Ionel Brăteanu este călăuzit de
două idei care nu putea fi amânate: În primul rând, Armata trebuie întărită ?i înzestrată cu tot ce
are nevoie ?i în al doilea rând, reformele necesare - discutate dar nerealizate - trebuiau înfăptuite
cât mai curând. Intre aceste reforme, pe primul plan se afla revizuirea constitu?iei ca să-i
permită desfiin?area colegelor electorale existente ?i în acela?i timp, introducerea reformei
agrare. În viziunea lui Ionel Brăteanu, reforma agrară nu putea fi înfăptuită decât prin
exproprierea latifundiilor de?inute de oligarhia politico-agrară a României. La începutul lunii
septembrie 1913, Ionel Brăteanu publică în ziarul Viitorul, organul central al Partidului Na?ional
Liberal, o scrisoare deschisă adresată Majestă?ii Sale Regele Carol 1, în care dezvoltă ideea
necesită?ii împroprietăririi ?ăranilor cu 2,2 milioane hectare de pământ expropriat contra cost,
de?inute de marii latifundiari ai oligarhiei na?ionale. La această dată, nimeni, dar absolut nimeni
pe întreg glob nu a avut curajul să gândească ori să pronun?e cuvântul ”expropriere” care
ulterior avea să devină o concep?ie standard în restul ?ărilor europene, cu excep?ia Rusiei.
Aceasta urma curând să plătească scump faptul că i-a nesocotit importan?a, care a creat marea
revolu?ie din 1917.
Scrisoarea lui Ionel Brăteanu a avut un ecou enorm în întreaga ?ară, a cauzat interes ?i
entuziasm pe de o parte ?i multe critici, acuza?ii ?i polemici. Niculae Filipescu afirma în ziarul
Epoca teoria că făgăduielile liberalilor nu sunt sincere, în timp ce Maiorescu ?i Marghiloman
sus?ineau că liberalii vor să aplice măsuri revolu?ionar-anarhice. Dar în urma acestei scrisori,
zilele guvernului condus de Titu Maiorescu începuse a fi privite ca numărate. Regele însu?i
prevedea necesitatea schimbării acestui guvern către sfâr?itul anului.
La cererea lui Brăteanu, regele i-a acordat o audien?ă la Castelul Pele?, însă, înainte de-a
se duce acolo, a convocat la domiciliul lui din strada Lascăr Catargiu, membrii de frunte ai PNL-
ului, cărora le-a expus în detaliu planul său. Fapt îmbucurător re?inut de participan?i a fost acela
că nu numai cei mai tineri, noii sosi?i în partid care formau aripa stângă, au primit cu entuziasm
cele explicate de Ionel Brăteanu, dar chiar ?i veteranii, cei care au colaborat cu tatăl noului ?ef al
partidului, I. C. Brăteanu, ?i chiar cei care de?ineau mari latifundii ?i al cărora sacrificiu era în
discu?ie, au aprobat în unanimitate planul, îndată ce vorbitorul i-a avertizat de la bun început:
-Dacă nu împărtă?i?i felul meu de-a vedea, vă rog domnilor să vă alege?i un alt ?ef.
Timp de două zile, membrii partidului liberal au ?inut să-l asigure pe Brăteanu că planul
său este suportat în întregime de fiecare membru ?i că ace?tia îl roagă să accepte conducerea în
continuare a partidului ca ?ef ?i să ducă la îndeplinire cele propuse. Asigurat de coeziunea
partidului, în audien?a cu regele Carol, Brăteanu îi expune felul în care el vede situa?ia internă ?i
declară că el nu va putea primii func?ia viitorului prim-ministru dacă nu i se va permite să
realizeze aceste două mari reforme.
Regele Carol, din fire ostil reformelor după 47 ani de domnie glorifica?i de enorme
rezultate în mai toate domeniile, a consim?it totu?i să le înfăptuiască, cu condi?ia ca acestea să
fie introduse cu modera?iune, să se tempereze avânturile prea democratice ale tinerilor ?i să fie
introduse în constitu?ie în bună în?elegere cu partidul de opozi?ie.
 În acest timp Partidul Na?ional Liberal a început să pregătească publicul în vederea
introducerii noilor reforme printr-o serie de conferin?e în toată ?ara, cu vorbitori bine pregăti?i
să răspundă tuturor întrebărilor ?i să explice de ce erau necesare aceste reforme. Prima dintre
aceste conferin?e a avut loc la Bucure?ti, în sala Liedertafel, având ca vorbitor pe Ionel
Brăteanu. În urma lui, marii proprietari de pământuri, latura de dreapta a partidului, ca să nu fie
nevoi?i să răspundă întrebărilor, au ales să citească declara?ii personale în favoarea exproprierii.
Cu ocazia întâlnirilor frecvente dintre regele Carol cu Brăteanu, suveranul îl informează
pe viitorul prim-ministru că Titu Maiorescu a semnat reînnoirea tratatului de alian?ă cu Puterile
Centrale (Tripla Alian?ă) încheiat în 1883, ?inut secret opiniei publice de-a lungul anilor, chiar ?
i după prelungirea lui din 1902, cât ?i din anul precedent. Dacă în 1883 aderarea la acest tratat a
fost un act absolut necesar dezvoltării tânărului stat independent român, doritor de-o perioadă de
lini?te ca să-?i poată consolida pozi?ia prin garan?ia unor mari puteri care vor intervenii în cazul
unor atacuri externe, acum situa?ia era complet diferită. În primul rând, Puterile Centrale
slăbiseră, Otto von Bismarck, marele om de stat care a dirijat destinele Europei în a doua
jumătate a secolului XIX a decedat în 1898, lăsând în urmă o lume debusolată. Acum Alian?a
avea mai multă nevoie România, socotind că arhiducele mo?tenitor, Franz-Ferdinand al Austro-
Ungariei sprijinea lupta românilor din Transilvania contra încercărilor de dezna?ionalizare for?
ată impusă de Ungaria românilor ?i chiar contele Tisza vedea că situa?ia nu putea fi continuată
în acest fel.
La aflarea acestei ve?ti, Brăteanu a fost cuprins de consternare: Titu Maiorescu a semnat
acest act fără nici o condi?ie. Nici o încercare de-a schimba ceva, de-a îmbunătă?ii situa?ia celor
din Transilvania despre care nu s-a specificat nimic în noul tratat, de?i Maiorescu era el însu?i
transilvănean, dovedea un act de servitudine din partea sa, un fapt de neiertat. În acela?i timp,
Brăteanu începe să vadă că regele, îmbătrânit vizibil în perioada din urmă, nu mai avea aceea?i
viziune critică din trecut ?i călăuzit de sfătuitori de genul lui Maiorescu ?i Petre Carp care
spunea că: ”Eu în politica externă, mă uit la ce spun Viena ?i Berlinul, acolo e centrul de
gravitate al politicii noastre externe, iar nu la Bucure?ti”, a lăsat să-i scape posibilitatea unor
avantaje prin semnarea acestui tratat.
-Majestate, în caz de război, eu ?i Partidul Na?ional Liberal nu putem respecta acest
tratat! A spus Brăteanu după ce a citit actul de care numai nu mai regele, prim-ministrul ?i
ministrul de externe avea cuno?tin?ă.
-De ce ? a întrebat regele, bolnav în ziua respectivă, nu doar fizic, pentru starea sănătă?ii
sale se deteriora de la zi la zi, dar ?i moral, văzând că supu?ii încep să se opună deciziilor sale.
-Nu cred că ve?i găsi un guvern care să poată aplica condi?iile unei alian?e prelungite în
aceste condi?ii. Socotesc că Germania care nu doar o singură dată a trebuit să intervină cu
obiectivitate în raporturile dintre monarhia Austro-Ungară ?i supu?ii ei din Transilvania, avea
datoria morală să prevină viitoarele probleme înaintea semnării tratatului care cu atâta u?urin?ă a
fost iscălit de domnul Maiorescu.
Regele a tăcut îngrijorat după discu?ia cu viitorul prim-ministru, discu?ie ce a agravat ?i
mai mult starea lui de depresie dinainte. Brăteanu avea să repete acelea?i acuza?ii ?i
însărcinatului cu afaceri externe ale Germaniei la Bucure?ti, contele Waldburg.

Convalescen?a

Monseniorul Vladimir Ghica înainte de-a?i termina tura din noaptea trecută, de?i obosit ?
i profund mâhnit de moartea a ?ase bolnavi, s-a oprit la patul lui Tudor care era treaz ?i arăta că
se desprinde din ghearele bol:
-Ce faci fiule, cum te sim?i?
-Bună diminea?a, părinte! Mă simt mai bine, mul?umesc. Cred că pot să mă scol acum să
mă întorc la ai mei, în companie...
-Nu încă, fiule! Încă nu e?ti deplin însănăto?it ?i po?i da boala la al?ii. Poate că într-o zi,
două vei putea să mergi în baraca convalescen?ilor până te faci bine de tot.
Tudor privii fa?a omului a?ezat pe marginea patului său. O fa?ă ovală, cu fruntea largă,
musta?ă ?i barbi?on, păr albit tăiat scurt, ?i ochi vii emanând calm ?i bunătate. ?tia la fel ca toată
lumea că dânsul face parte din neamul unor distin?i domnitori de ?ară ?i că are rang princiar, dar
purtarea lui era obi?nuită ?i binevoitoare ca al unui oarecare om de rând. Îi plăcea să stea de
vorbă cu bolnavii ?i să-i încurajeze.
-Părinte, oamenii vă spun monsenior. Sunte?i preot?
-Nu fiule. Eu sunt laic. Am învă?at în Fran?a. Acolo nu se află biserici ortodoxe, a?a că
am frecventat o biserică protestantă. Asta m-a atras mai mult spre religia catolică, dar nu o pot
practica pentru că mama mea este devotată religiei pravoslavnice ortodoxe ?i eu, la vârsta ei, nu
vreau s-o supăr. Atunci am hotărât să execut lucrările Domnului ca laic.
-Eu cred că sunte?i un sfânt! spuse Tudor impresionat de vorbele monseniorului Ghica.
-Sfin?ii sunt în cer, fiule. Eu sunt doar un om care încearcă să facă pu?in bine, a răspuns
monseniorul, ridicându-se să plece. -Domnul cu tine.
După vizita de diminea?ă a doctorului Cădere, Mura a trecut să-l vadă pe Tudor:
-Bună diminea?a. Alte?a Sa m-a trimis să văd cum sunte?i. Sunte?i mai bine?
-Mult mai bine. Mul?umi?i-i Alte?ei Sale din partea mea, vă rog. Mai sta?i pu?in de
vorbă cu mine, dacă pute?i. Mura vă spune, a?a e?
-Da. Mura e numele meu.
-Ce nume frumos! Mura, sună a?a, cum să spun, ca o poezie. Ca un crâng înverzit scăldat
în lumina soarelui. Cred că pe timpul bolii, mi-a?i apărut ca unsoare, nu ?tiu dacă a fost un vis
sau advărat..Dumneavoastră sunte?i mereu în preajma domni?ei, parcă sunte?i surori...
 -Alte?a Sa este a?a de bună cu mine... Eu încerc s-o ajut, răspunse sfios fata.
-În?eleg. L-a?i mai văzut pe prietenul care m-a adus aici?
-Domnul Haimovici? Mereu mă întreabă cum sunte?i. Cred că o să mă duc să-i spun că
v-am văzut.
-Vă rog spune?i-mi Tudor, pe nume, fără dumneavoastră. Lui Izu, spune-i că îi mul?
umesc, că datorită lui mai trăiesc. Tudor prinse mână fetei, privindu-i cu insisten?ă ochii:
-A?a-i că mai vi pe la mine?
Fata zâmbi trăgându-?i înro?ită mâna dintr-a lui:
-Mai vin.
După plecarea fetei, Tudor privi în lung sala cu paturi aliniate de-a lungul pere?ilor,
bolnavii gemând în ele, surorile de caritate care îi îngrijeau, le da medicamente sau de mâncare,
infirmierii care schimbau a?ternuturi sau făcea cură?enie ?i doctorul care da ordine scurte. Cei
care muriseră în cursul nop?ii erau sco?i pe targă pe o u?ă laterală. Tudor se întrebă unde le vor
duce trupurile, acasă sau vor fi îngropa?i aici, în necunoscut? În afara monseniorului, mai erau ?i
al?i preo?i aici, ca să spună o rugăciune cre?tinească la înhumarea lor? Ar fi vrut să întrebe pe
cineva, dar nimeni nu avea timp să-i răspundă lui la întrebări.
In timpul inspec?iei spitalelor de la Dunăre, regele Carol a în?eles seriozitatea
problemelor apărute odată cu comasarea tuturor trupelor revenite din Bulgaria în această zonă.
Mul?i solda?i erau bolnavi grav, al?ii în diferite forme de suferin?ă ?i datorita epidemiei de
holeră care nu trebuia adusă în ?ară în nici un chip, trebuiau cartirui?i, hrăni?i ?i ?inu?i în
carantină timp de zece zile, înainte de-a fi trimi?i la unită?ile lor. Cum putea-va să facă fa?ă unei
armate care număra pe pu?in patru sute de mii de solda?i, cu personal medical redus,
medicamente neîndestulate, ?i oameni nerăbdători să se întoarcă la casele lor? Mul?i dintre
speciali?tii cu care a stat de vorbă, ca doctorul căpitan Slătineanu care a condus triajul trupelor
cantonate la Zimnicea-Târgu Măgurele ?i doctorul Mezinceanu, au fost de părere că ar fi mult
mai potrivit să se permită reîntoarcerea la unită?ile locale a trupelor, unde condi?iile de
însănăto?ire ?i higienă pot fi administrate mai u?or. Ca urmare, un număr de unită?i care au fost
vaccinate cel pu?in cu o doză, după izolarea celor bolnavi sau suspecta?i de holeră, au fost
îmbarcate în trenuri ?i trimise la garnizoanele lor. Dar asta numai în parte a u?urat povara
doctorilor care nu pridideau cât era ziua de mare să facă fa?ă tuturor cerin?elor, să dea aten?ie
fiecărui bolnav ?i să lecuiască cât era cu putin?ă doar trupul, nu ?i sufletul celor care luptau să
reziste bolii. Surorile ?i întregul personal medical erau supu?i aceluia?i efort supranatural
luptând cu oboseala, cu statul în picioare ore îndelungate, cu condi?iile lipsurilor elementare de
alimentare, higienă ?i odihnă care aici erau trecute cu vederea.
Principesa Maria nu a făcut excep?ie. La 30 august 1913 a notat în agenda ei personală
că ”de o săptămână trăiesc în mijlocul holerei, organizez, improvizez, ?in lucrurile împreună.
Nu credeam că voi fi capabilă de asta ?i nici că voi putea suporta a?a ceva dar imensele
dificultă?i, nevoia permanentă de a da curaj celorlal?i mă fac să lupt. Sunt centrul unui enorm
lazaret pentru bolnavii de holeră care depind în întregime de mine. M-am schimbat, aproape că
sunt un alt om. Trăiesc aproape tot timpul aici, toate ordinile sunt date de mine, toate proviziile,
medicamentele, păturile sunt distribuite de către mine.” În afara acestora, doar nelipsita ei apari?
ie zilnică în fiecare col?i?or al lazaretului de la Zimnicea, era elementul tămăduitor al bolnavilor
care vedeau în ea un înger alb, cu ochi strălucitori ?i senini, cu zâmbet nelipsit, cum nelipsite
erau florile ce le a?ternea în fiecare zi pe pernele bolnavilor care nu aveau putere să le primească
din mâna ei delicată, neobosită să le aline suferin?ele. ?i nu era suflet care să nu binecuvânteze
această apari?ie dorită ?i a?teptată de fiecare ca cel mai pre?ios leac care le da tărie să răpună
boala ?i toate neajunsurile.
Într-unul din aceste col?i?oare ale lazaretului se afla ?i Petrică Buiciuc, suspectat de
boală ?i re?inut la triaj de restul companiei îmbarcată cu destina?ia garnizoanei de bază. Vizita
lipsită de pompă a principesei l-a surprins ?i pe el, în deosebi când s-a oprit în dreptul patului
său, întrebându-l cum îl cheamă, de unde vine ?i ce îl supără. Înso?ită de doctorul de serviciu ?i
de Mura cu bra?ul încărcat de flori, întrebările Mariei nu păreau deloc formale ca ale unei
persoane care o face din datorie, ci din autentic interes pentru că în acela?i timp a cerut
confirmarea doctorului asupra situa?iei lui. De acum imaginea acestei făpturi în alb avea să se
transforme în obiectul căutărilor ochilor lui, urmărind-o pretutindeni în salon ori în afara lui, ca
?i cum atra?i de o putere magnetică, nu se puteau despăr?ii focarul acestor for?e. La moment cu
totul neprevăzut, o întâmplare i-a atras aten?ia: În spa?iul dintre barăci, când Maria a ie?it din
baraca lui, Petrică Buciuc nu-?i poate crede ochilor când îl vede pe Izu, pe acel individ care-i
scăpase din gheare în urmă cu zile în Bulgaria, apărut aici întreg ?i nevătămat, având tupeul să
stea în fa?a principesei Maria, cu care discuta încins. Privindu-i de la distan?ă prin geamul
murdar al barăcii sale, nu putea să în?eleagă ce anume vorbesc, dar nelămurirea lui se datora
faptului că nu Izu, ci ilustra prin?esă vorbea cu el, descriindu-i cu gesturi largi, pe îndelete
anumite lucruri pe care el nu le putea deslu?i.
-?tia oare principesa că ăsta e jidan? se întrebă Petrică. –Nu doar că e jidan, dar s-ar putea
să fie ?i spion.
Petrică era ros dinăuntrul sufletului său sim?ind cum gheare de cârti?ă scormonea
galeriile noi în cărbunele urii pe nelegiuitul jidov care mereu îi apărea în fa?ă. Î?i pipăi instinctiv
în buzunar suprafa?a netedă a briceagului, amintindu-?i că l-a avertizat odată pe Izu de ceea ce s-
ar putea întâmpla dacă nu se potole?te, dar nu pare că a în?eles. Lesne s-ar putea întâmpla ca
destinul să i se împlinească aici.

De drag
La vizita de diminea?ă, doctorul Cădere l-a anun?at pe Tudor că o ordonan?ă îl va muta
în cursul zilei în baraca celor care au trecut prin boală, dar rămân încă sub observa?ie. Nu mult
după aceea, a venit Mura să vadă cum se simte. Tudor i-a comunicat cele spuse de doctorul
Cădere.
-Mă bucur. Asta înseamnă că foarte curând o să po?i merge acasă, a remarcat fata.
-A?a cred ?i eu, dar regret că n-o să mai pot să vă văd în fiece zi, pe tine ?i pe domni?a,
cum o făceam aici.
-O să mai venim, cred, la vila din Copăceni, l-a asigurat Mura. ?i atunci po?i să ne vezi.
-Mura, te superi daă te întreb ceva?
-Ce anume?
-Uite că nu-mi e u?or să spun treaba asta, a rostit Tudor înro?indu-se la fa?ă. -Miar place
să vi cu mine acolo, în Copăceni. N-ai vrea?
Fata îl privii încurcată. Pentru prima oară cineva îi pune o întrebare de acest gen. În cei
douăzeci ?i doi ani ai ei, fiind mereu în preajma prin?esei a văzut multe, a auzit multe ?i a în?
eles multe, dar nimeni nu a îndrăznit să o ceară ori să-i propună o legătură de via?ă. Ea însă?i a
început să se întrebe ce fel de viitor îi rezervă soarta? Va rămâne toată via?a o fată bătrână
slujind în umbra viitoarei regine? Pentru că acest serviciu al ei, nu avea limite atât ziua, cât ?i
noaptea ?i o familie cum î?i dorea, cu copii educa?i ?i crescu?i în spiritul ei, nu putea fi realizată
în aceste condi?ii. Pe de altă parte, Tudor vrea s-o aducă acolo, la Copăceni, în casa ?i satul său
unde ?i-a petrecut toată via?a. Ea însă a trăit de când se ?tie în castele ?i palate cu mul?i servan?i
care pregăteau tot ce-i era necesar ei ?i stăpânilor ei, Cum se va descurca într-o casă simplă pe
care n-a văzut-o niciodată, în care ea însă?i trebuie să aibă grija de toate cele ?i cum se va
împăca cu oamenii din jurul lor. Tudor mai mare decât ea cu treisprezece ani, era un bărbat bun,
serios, care arată că ?ine la ea, de?i o cunoa?te doar de curând. ?tia toate aceste lucruri de la
doamna ei care i-a povestit că e văduv de opt ani ?i încă î?i plânge fosta nevastă. ?i ei plăcea
Tudor, probabil mai mult decât putea în?elege, dar acum surprinsă de nea?teptata lui întrebare,
nu ?tia ce să-i spună:
-Nu ?tiu. Alte?a Sa are nevoie de mine. N-o pot lăsa chiar a?a, dintr-o dată. De ce vrei să
vin cu tine?
-Pentru că, pentru că... spuse Tudor încurcat încercând să se ridice sprijinit de marginea
patului. Ar fi vrut să-i spună ceva drăgu? dar în acela?i timp sim?ea un nod în gât care îl
împiedica să vorbească. -Vezi Mura? Tu ai fost a?a de bună cu mine. Mi-ai căzut dragă...Tare
dragă...
Fata a tăcut. Au rămas amândoi privindu-se adânc în ochii, cercetându-?i figurile ca ni?te
copii care nu ?tiau ce au de făcut. După un moment, fâstâcit, Tudor a încercat să-i prindă mâna
într-a lui ?i ea ?i-a lăsat-o u?oară purtată de palma sa înfierbântată de atingere.
-Sim?i ?i tu ceva pentru mine? a întrebat Tudor după o doară.
Mura ?i-a coborât privirea răspunzând printr-o mi?care afirmativă a capului în timp ce
sim?ea că-i ard obrajii.
 -Mura, draga mea! Nu ?tii ce fericit mă faci! Îmi vine să zbor, cu pat cu tot ?i cu tine în
el! Tu e?ti făptura pe care am a?teptat-o ani ?i ani până acum. Te-am căutat, te-am a?teptat ?i
când credeam că n-o să-mi apari vreodată, minunea s-a împlinit: e?ti aici ca un înger în vizuina
asta a mor?ii. Cât de mult mi-ai lipsit! Nu o să ?tii niciodată. Vrei să spun domni?ei când o venii
astăzi că vreau să-mi fii nevastă?
-Nu încă. Vreau să-i spun eu mai întâi, s-o pregătesc...a spus fata ridicându-se să plece.
Tudor încă îi ?inea mâna, dar dându-i drumul, ?i-a răsucit pătura în jurul trupului
încercând să se ridice în picioare. Mura i-a zădărnicit ridicarea apăsând u?or pe umerii lui.
-Nu te ridica. Voi veni să te văd mai târziu.
Tudor a urmărit-o cu privirea strecurându-se gra?ioasă printre ?irurile de paturi către u?
ă. Un noroc, o minune, o fericire neînchipuită după cumplita boală prin care a trecut fără speran?
ă că scapă cu via?ă, i-a insuflat lui Tudor un avânt sporit de energie cu nu a sim?it niciodată.
Totul i se părea incredibil. Nu se putea dumerii cum s-a întâmplat să găsească o fiin?ă atât de
blândă, frumoasă ca o zână ?i curată ca un înger să-i apară în cale ?i să i se dăruiască lui, un
simplu om de la ?ară, care a mai fost căsătorit ?i a pătimit în trecutul său. Îmbătat de atâta
fericire, nu ?tia ce să facă, contempla în tăcere această sală a suferin?ei ?i i se părea că între
muribunzii din jur, el se sufocă, nu mai poate a?tepta pasiv până e lăsat să iasă afară, la aer, în
libertate, să dea frâu liber tumultului de sim?ăminte ce explodau în interiorul său. Nu a trecut
mult timp până un infirmiera venit cu rufărie curată, spunându-i să se schimbe că va fi dus în
baraca de observare a celor care au trecut prin faza critică a bolii. După ce i se va administra cel
de-al doilea vaccin, urma să fie lăsat să se întoarcă la unitatea lui din ?ară. La auzul celor spuse
de infirmier, Tudor s-a ridicat în picioare ?i făcându-?i semnul crucii, rosti încet atât cât să se
audă singur:
-Doamne ajută!

Izu
Izu era nerăbdător s-a mai vadă odată pe principesa Maria, pentru că doctorul Cădere l-a
anun?at în diminea?a asta că e liber să se întoarcă la unitatea lui, deci trebuie să plece. Insistând
să fie lăsat să-l vadă pe Tudor înainte de părăsirea lagărului, medicul a spus că asta nu e în
puterea sa, deci nu-l poate ajuta. Singura speran?ă era autoritatea prin?esei, care a fost mereu
atât de în?elegătoare. Dar ea era ca argintul viu, nu sta undeva locului ?i într-o tabără atât de
mare ca această, cu zeci de barăci, corturi ?i mii de osta?i îngrămădi?i în ele, era greu de ?tiut
unde poate fi găsită ?i dacă avea răgazul să stea de vorbă cu el. De aceea Izu a hotărât să o a?
tepte în spa?iul liber din centrul taberei unde fâlfăia drapelul ?ării din vârful unui catarg înalt.
Numai traversarea lagărului de la un capăt la altul, cerea un efort substan?ial, fără a mai pune la
socoteală căldura ori ploaia care în timpul caniculei de sfâr?it de august, era frecventă.
Principesa însă, mereu înso?ită de câteva ajutoare, făcea acest efort zilnic, mai mult decât o
singură dată ?i Izu a ajuns să se minuneze cum de avea atâta energie s-o facă? În acela?i timp,
fără să arate oboseală, sta de vorbă cu fiecare bolnav, le aducea bunuri, le primea scrisorile să le
pună la po?tă, îi răsplătea cu flori ?i acel zâmbet unic care n-o părăsea când sta de vorbă cu
fiecare. După cele ce a auzit în jur, fiecare militar, internat ori în serviciu, medic, soră ori
infirmier, indiferent de grad ori pozi?ie socială era fascinat de personalitatea, devotamentul ?i
frumuse?ea acestei femei tinere care reu?ise să urnească din iner?ie întregul mecanism de func?
ionare al acestui lagăr prin exemplara ei purtare, neoboseală ?i spirit de sacrificiu ce nu putea fi
egalat.
A?ezat pe treapta de la intrare a uneia dintre barăci, Izu inhală tacticos fumul unei ?igări
din pachetul primit de la prin?esă din ziua precedentă, a?teptând-o să apară. În locul ei, a zărit-o
pe Mura ie?ind din baraca ”iadului” ?i îi ie?i în întâmpinare:
-Bună diminea?a. L-a?i văzut pe Tudor?
-Da. E bine. Astăzi e lăsat să părăsească baraca asta, dar mai stă câteva zile în tabără, sub
urmărire.
-Mie mi s-a pus în vedere că sunt liber să plec, dar vreau să-l văd pe Tudor înainte de
asta, a în?tiin?at-o Izu.
-Probabil astăzi, după ce i se dă drumul de aici, a răspuns fata.
-Probabil. A? vrea să mul?umesc Alte?ei Sale ?i dumneavoastră pentru toată bunăvoin?a
cu care m-a?i ajutat. Crede?i că a? putea s-o vă pe prin?esă?
-Bănuiesc. Dacă nu pute?i, îi voi comunica eu, l-a asigurat Mura.
-Mersi! Eu rămân să-l a?tept aici pe Tudor. Sunte?i o persoană deosebită, vă sunt
recunoscător.
-Domnule Haimovici, dumneavoastră a?i făcut mult mai mult pentru Tudor. El zice că
i-?i salvat via?a. Sunte?i un adevărat prieten!
Izu ?i-a reluat locul pe treaptă după ce s-a despăr?it de Mura. Activitatea din spa?iul
dintre barăci era limitată pentru că nimeni nu avea voie să treacă de la o baracă la alta, cu excep?
ia doctorilor, ?i unora din personalul medical. Chiar ?i cei ?inu?i sub observa?ie erau opri?i să
părăsească perimetrul stabilit al barăcii, cu excep?ia necesită?ii de-a folosii latrinele instalate la o
anumită distan?ă de restul facilită?ilor. După trecerea vremii ce i-a permis lui Izu să mai fumeze
o ?igară sau două, Tudor iese din baraca ”iadului” înso?it de-o ordonan?ă. Era tras la fa?ă, mult
mai slab decât obi?nuia să-l vadă, îmbrăcat într-o uniformă curată, dar cam mototolită, scoasă de
la etuvă, cum se spune, ?i părea că este orbit de lumina vie a soarelui. Izu se ridică de pe scara ce
i-a ?inut tovără?ie ?i a ie?it bucuros în întâmpinarea prietenului său:
-Tudore! Slavă Domnului! Ai scăpat!
Tudor, surprins ca de?teptat din somn, zăre?te abia acum pe prietenul său ?i bucuros î?i
desface bra?ele ca să-l cuprindă într-o îmbră?i?are:
 -Măi frate, Izule! Cât mă bucur să te văd! Stai a?a să mă uit la tine o clipă. E?ti la fel
cum te ?tiu! Ce mă făceam eu fără tine? Nu apucam clipa asta! Ai fost ?i tu bolnav?
-Nu. Eu nu am avut nimic, dar mi-a fost teamă că o s-o iau. Acum m-au pus pe listă să
mă întorc la regiment.
-Când?
-Acum. Curând, astăzi...
-?i eu când te mai văd?
-Întrebi la ziar de mine. Îmi la?i vorbă ?i vin eu să te văd; a răspuns Izu.
În acest timp o umbră trece ca fulgerul prin spatele lui Izu ?i a înso?itorului lui Tudor ?i
se năpuste?te fulgerător împlântând lama strălucitoare a unui briceag în coastele soldatului luat
prin surprindere. Tudor se înfioară văzându-?i prietenul căzând la pământ ?i abia acum zăre?te
figura satisfăcută a lui Petrică Buciuc care victorios îi declară:
-I-am spus. L-am avertizat dar nu s-a potolit! Asta a vrut, asta...
Tudor se azvârlă peste umerii agresorului încercând să-l strângă de gât pe la spate, dar
Petrică, mai puternic decât el, se încovoaie, se răsuce?te ?i dă cu cu?itul cum nimerea pe la spate
în pulpele osoase ale lui Tudor care încerca să-i strângă mai puternic grumazul. Numai după ce ?
i ordonan?a a intervenit în luptă, au reu?it să-l imobilizeze pe Petrică ?i cu ajutorul altor solda?i
care au răsărit ca din pământ, au legat la spate mâinile lui Petrică ce continua să urle neluat în
seamă de nimeni:
-E jidan. Nu în?elege?i? Un jidan! Trebuia stârpit!
Tudor s-a aplecat peste corpul prietenului său căzut cu fa?a în jos la pământul gol înro?it
de firul sângelui scurs din rana deschisă în pieptul lui Izu. A încercat să-l întoarcă dar de unul
singur, nu a reu?it mai mult, decât să-i vadă fa?a, ochii îngrozi?i ?i gura care voia să-i spună
ceva, dar numai o horcăitură inundată de sânge reu?i să lase un sunet. Izu murii în bra?ele
prietenului său. Tudor sim?ii cum i se sfâ?ie inima de durere ?i nu-?i putea re?ine lacrimile
muiere?ti care-i inunda fa?a, chiar ?i atunci când ordonan?a ?i un alt soldat au încercat să-l ridice
în picioare, neputând să se men?ină decât pe unul dintre ele, pentru că celălalt era rănit în multe
locuri de tăi?ul briceagului lui Petrică Buiciuc. Pantalonii, jambierele ?i ghetele lui erau încleiate
în urmele de sânge închegat din rănile căpătate, iar nu departe de picioarele lui, în ?ărână,
odihnea briceagul cere le-a provocat.
Printre curio?ii aduna?i în jurul lor, ?i-a făcut apari?ia principesa Maria ?i Mura. Priveli?
tea era înfiorătoare: Izu căzut la pământ într-un lac de sânge, Tudor sus?inut de doi solda?i cu
fa?a înro?ită de plâns, rufăria primită de Tudor ca rezervă din bra?ele ordonan?ei erau risipe pe
jos ?i briceagul cu lama deschisă înro?ită de sânge, rămase mărturie nelegiuirii petrecute pu?in
înainte. Dintr-o privire, Maria a în?eles tot ce se întâmplase în afara motivului care a dus la acest
măcel. L-a întrebat pe Tudor:
-Ce s-a întâmplat?
 -Un fost camarad din compania noastră, Petrică Buiciuc, avea pică pe Izu că era ovrei.
Când l-a zărit aici vorbind cu mine, a sărit cu cu?itul pe la spate ?i l-a ucis.
-Unde-i criminalul?
-A fost dus undeva, nu ?tiu...
-Ai luptat cu el? E?ti rănit văd.
Tudor clătină din cap. Mura cu ochii plutind în lacrimi văzând că Tudor abia mai poate
sta în picioare, a mers să-l sus?ină de un bra?. Maria a ordonat să se aducă două tărgi, una pentru
Izu ?i alta pentru Tudor. Izu a fost dus în cortul celor ce urmau a fi îngropa?i. Rănile din coapsa
lui Tudor erau adânci, dar nu periculoase. Mura a rămas lângă el, până ce a fost pansat ?i dus în
sala pregătită răni?ilor de pe front.
-Nu ?tiu de unde a apărut. Nu l-am văzut până l-a înjunghiat pe Izu. Nu-mi pot explica...
A apărut ca o nălucă! încercă Tudor să-?i amintească scena întâmplării dinainte.
Atâta triste?e era în ochii săi, că o făcea ?i pe Mura să plângă. Amândoi abia au vorbit cu
Izu cu pu?in înainte ?i amândoi aveau în fa?ă imaginea acestui tânăr cu figură simplă, ochi
negrii inteligen?i care lumina o fa?ă ce emana încredere, dominată de un nas pu?in coroiat ?i un
zâmbet discret. Se deosebea de majoritatea camarazilor din companie prin sfiiciunea lui aproape
feciorească, prin re?inerea lui de-a jignii pe careva chiar ?i atunci când i se spuneau invective la
adresa neamului său ?i mai ales prin faptul că avea un gen de în?eleaptă apreciere în tot ce vedea
că se petrece în jurul lui. Prefera să nu intervină în dispute care nu-l priveau personal ?i dacă
trebui s-o facă, judeca cu aceea?i în?elepciune lipsită de patimă pe care nimeni nu i-o putea
repro?a. Acum însă, flacăra acestei candele s-a stins pentru totdeauna, lăsând în sufletele celora
care l-au apreciat lumina ei vie învinsă numai de puterea regretului dureros.
Părăsind locul incidentului, Maria s-a dus să vorbească cu locotenentul-colonel Nicolae
Rujinschi, comandantul lagărului de la Zimnicea, cerându-i să-l trimită pe Petrică Buiciuc în fa?
a tribunalului militar pentru judecarea faptei sale de omor premeditat. Comandantul a asigurat-o
că inculpatul este de?inut ?i va fi trimis la Bucure?ti în fa?a tribunalului. De aici, Maria a mers
să se sfătuiască cu monseniorul Vladimir Ghica. În lagăr nu se afla nici un rabin care să
efectueze înmormântarea lui Izu în ritualul mozaic în care s-a născut. ?tia însă că monseniorul a
colindat lumea în misiunile lui de binefacere, a fost ?i în Palestina, a studiat documentele
Scripturii în original ?i era cel mai bine informat în legătură cu ceea ce trebuia făcut la o
înmormântare evreiască. Atât monseniorul cât ?i prin?esa l-au cunoscut pe Izu ?i amândoi
împărtă?eau aceea?i părere de rău în legătură cu moartea tragica a acestui tânăr care le-a insuflat
impresia unui caracter distins. Au convenit ca în diminea?a următoare, după slujba îngropării
celorlal?i mor?i din lagăr, Izu să fie înhumat separat în prezen?a celor care l-au cunoscut, fără
pompă, dar în ritualul na?iei lui.

Mura
 Tot ce i-a rămas de făcut Mariei, era să vadă ce se întâmplă cu Tudor, acest om urmărit
de o soartă asemănătoare lui Iov, care a pierdut în via?ă tot ce ia fost mai drag, familia, copiii,
averea ?i prietenii. Pe rând, de?i a dat dovada sinceră a unui devotament exemplar, Tudor
continua să rămână izolat în propria-i singurătate ca urmărit de un blestem. În drum spre baraca
în care ?tia că îl va găsii, Maria nu-?i putea alunga părerea de rău pentru acest om care merita
mai multă bucurie din partea vie?ii. Îl găsii întins pe un pat de care erau rezemate o pereche de
cârje. Mura era a?ezată pe marginea patului său, contemplându-i fa?a chinuită de durere. Când
Tudor o zării pe prin?esă, încercă să se ridice în capul oaselor. Toată partea de deasupra
genunchiului drept, era înfă?ată cu bandaj alb care s ridica până la nivelul legăturii femurului cu
bazinul pelvic ?i pe bra?ul ce se încolăcise în jurul grumazului lui Petrica Buiciuc, erau bandaje
din pricina împunsăturilor de cu?it cu care acesta încerca să scape de strânsoarea lui Tudor.
Maria îl privii tăcută, ne?tiind ce să zică. Mura s-a ridicat în picioare la venirea prin?esei ?i
frământându-?i mâinile, îi spuse:
-Ma’am, domnul Tudor m-a întrebat dacă vreau să-i fiu nevastă...
-?i tu ce i-ai spus? a întrebat Maria după un moment de tăcere.
-Că trebuie să discut întâi cu Alte?a Voastră.
Maria ?i-a lăsat mâinile să se sprijine pe marginea tăbliei de la picioarele patului lui
Tudor, surprinsă de nea?teptata schimbare de situa?ie. Ce putea să spună? Tudor era un om
cumsecade pe care ar fi vrut să-l poată ajuta într-un fel, să-i lumineze pu?in via?a, dar
Mura?...Putea fi Mura persoana potrivită pentru el? Nu, asta nu era cu putin?ă! Mura ei dragă
putea strălucii ca Cenu?ăreasa în castelul unui prin?, ori al oricărui om care-?i dore?te o
consoartă cu inteligen?a ?i cuno?tin?ele ei, cu frumuse?ea, modestia ?i enorma ei loialitate.
Maria a socotit-o pe Mura ca pe o prietena de încredere, aproape ca o soră. Era unica persoană în
care-?i putea deschide sufletul ?i când a fost înconjurată de du?mani ?i spioni în chiar propria ei
casă, Mura a fost aceea care-i cuno?tea suferin?a ?i-i aducea alinare.
Când a venit pentru prima dată în ?ară, Mura să fi avut vreo doi ani?ori. A cunoscut-o la
început în familia servan?ilor lui Nando ?i copilul drăgu? de atunci, s-a transformat în păpu?a
vie a Mariei care-?i dorea ca propriul copil, Carol, cu care era însărcinată, să arate la fel. Mai
târziu când Carol ?i Elisabeta aveau tutori la învă?ătură, Mura, partenera la jocurile lor, a fost
alături de ei ?i la învă?ătură. Fiind pu?in mai mare ?i mai disciplinată decât copii ei, Mura a
învă?at mai repede limbile străine ?i toate cuno?tin?ele necesare unei persoane de cultură.
Prezen?a ei în tovără?ia Mariei în toate ie?irile în străinătate, a ?lefuit în Mura distinc?ia unei
adevărate doamne de societate, pe care de multe ori, Maria nu se sfia s-o prezinte drept mica ei
prietenă. Iar acum Tudor vrea să i-o răpească? Cu ce drept? Maria chibzui că trebuie să-i facă să
în?eleagă singuri, că ei nu sunt potrivi?i unul, altuia. Trebuie să le descrie nivelul deosebirilor
dintre ei astfel, ca singuri să tragă concluzia că o asemenea unire nu era posibilă, decât dacă cu
orice pre?, vreau să facă pe cellalt să sufere tot restul vie?ii.
 -Cred că mă pune?i într-o situa?ie delicată; eu nu am dreptul să hotărăsc ce trebuie să
face?i. Asta hotărâ?i voi. Tot ce pot face însă, este să vă spun cum văd eu adevărata situa?ie.
Nu?
Tudor ?i Mura încuviin?ară printr-o mi?care a capului. Maria continuă:
-Domnule Tudor, mata ai o casă în Copăceni. Spune-mi, are lumină electrică?
-Nu.
-Cameră de baie cu apă caldă, apă rece?
-Nu.
-Cine-?i spală rufele?
-Le mai spăl ?i singur, dacă nu le spală mătu?a, sora mamei mele.
-Vezi Mura, acolo în Copăceni nu ai ajutoare. Toate aceste lucruri trebuie să le faci
singură. Să sco?i apa din fântâna din mijlocul cur?ii, să aprinzi focul în vatră, să găte?ti, să cure?
i, să cârpe?ti ?i tot ce este de făcut. Sigur, te va ajuta ?i Tudor, dar el trebuie să meargă la ?coală
că e învă?ător în sat, trebuie să aibă grijă de animale, de păsări, trebuie să iasă cu plugul la arat ?
i vara la cosit ?i tu trebuie să-i vii în ajutor. Toate astea sunt lucruri faine, nu e nici o problemă,
dar tu nu ai făcut niciodată a?a ceva, tu ai crescut la palat ?i ai fost servită cu tot ce-ai avut
nevoie. Crezi că are să-?i fie u?or să le faci pe toate? Dar când vei avea un copil, sau doi?
Mura ?i-a coborât privirea în pământ. Tudor o privea amărât pe Maria, văzând că toate
speran?ele lui se năruiau precum un castel din căr?i de joc. Găsea mult adevăr în ce spunea
domni?a. Nu po?i pune un cal de curse să tragă la plug, la fel cum nici un taur nu se lasă înjugat
la carul de pe drumeag. Cum de nu a văzut singur la aceste lucruri? Maria continuă:
-Mătu?a mea, Carmen Sylva, a avut o nepoată a căror părin?i de neam nobil muriseră
când ea era numai o copilă. Carmen Sylva, înduio?ată de soarta acestei orfane, a luat-o în
propria ei supraveghere ?i cu mare bucurie descoperea în ea mereu însu?iri deosebite ca talent,
dragoste de artă, muzică ?i tot ce era românesc. Atât de mult a iubit-o mătu?a, că a dorit să ?i-o
apropie prin legături de familie ?i atunci a plănuit s-o mărite cu fiul fratelui ei, prin?ul Wilhelm
de Wied, lucru înfăptuit fără nici o dificultate. Acum după ce a luat fiin?ă în Balcani un stat nou,
Albania, diploma?ii no?tri încearcă să convingă marile puteri să acorde tronul acestei ?ări prin?
ului Wilhelm de Wied. Cum cred că vor reu?i, micu?a orfană s-ar putea să devină regină. Mura,
tu ?ti că te-am iubit ca pe copii mei. O ?ansă de acest fel caut eu pentru tine.
După ce Maria ?i-a sfâr?it povestirea, nimeni nu a fost în stare să spună nimic. Pentru
Tudor ziua acesta a simbolizat perfect prăbu?irea lui, a?a cum Icarus s-a prăbu?it pentru că a
cutezat să zboare prea aproape de soare. În aceea?i zi i s-a confirmat revenirea la via?ă după
mistuitoarea boală, i-a fost dăruită vedenia fericirii nesperate, dar când să se bucure de acestea,
destinul i-a luat zălog prietenul ?i acum, restul. A pierdut ca le jocul de noroc al sor?ii absolut
tot ce abia prinsese forme în visul dimine?ii. În ochii lui mu?i, se da lupta cu izvorul lacrimilor ?
i nevoia de demnitate bărbătească care încerca să le re?ină. Mura, ea însă?i zbuciumată de
întorsătura lucrurilor, nu putea decide între dragostea pentru acest sărman om ?i dreptatea
argumentelor doamnei ei, care ?tia că-i dore?te binele. Nu cuteza să-l privească pe Tudor ru?
inată de propria ei slăbiciune, nici pe prin?esă care a?tepta să vadă cum reac?ionează. Ca ?i cum
pleoapele i-ar fi cântărit tone, privirea ei a?intea du?umeaua goală de sub patul lui Tudor. Un
timp, nimeni nu a avut tăria să pronun?e primul cuvânt. În cele din urmă, Maria a rupt tăcerea:
-E târziu. A fost o zi groaznică care a adus multă durere ?i suferin?ă fiecăruia dintre noi.
Avem nevoie de odihnă ?i cum nu putem rezolva nimic în seara asta, să mergem la culcare ?i cu
ajutorul lui Dumnezeu, mâine poate vom găsii inspira?ia unor solu?ii mai bune.
După plecare femeilor, Tudor a rămas în aceea?i pozi?ie rezemat de tăblia patului, până
când târziu pleoapele i s-au închis singure ?i a căzut într-un somn scurt, întretăiat de gemetele
provocate de durerea împunsăturilor din picior ?i inimă.

Parastasul

?i-am zis verde de doi brazi-

Dar la pomii depărta?i
Zac o parte dintre fra?i
De holeră secera?i,
Mii ?i sute-nmormânta?i-
De Domnul fie ierta?i!
(Cântec bătrânesc, 1913)

Duminică diminea?a, 7 septembrie, 1913. Maria l-a rugat pe Nando să vină la Zimnicea,
ca împreună cu ea să participe la un mare parastas în memoria celor care iu au putut fi salva?i
din ghearele cruntei epidemii. După ce le-a pus pe morminte câte o floare în numele mamelor,
so?iilor ori surorilor celor dispăru?i, perechea princiară a venit în fa?a osta?ilor a?eza?i într-un
larg careu pe câmpul deveni martor tăcut al suferin?elor îndurate de fiecare. Aici pe acest câmp a
avut loc marele parastas urmat de un Te Deum ca mul?umire Domnului pentru că i-a ajutat să
pună capăt epidemiei. A fost o zi minunată, cu soare strălucitor, cu preo?i îmbrăca?i în odăjdii
aurite, imnuri biserice?ti de slavă ?i bucuria biruin?ei nu numai pe câmpul de luptă, dar chiar ?i
asupra holerei. Era ziua unei sărbători, nu doar ca zi sfântă de duminică, dar a unei sărbători
adânci, cu răsunet în fiecare, zi de despăr?ire de acest loc îngrozitor, de semenii lor care au
suferit acelea?i chinuri ?i cu care s-au înfră?it ?i mai ales de luminoasele făpturi care au luptat cu
atâta vitejie să-i smulgă din ghearele mor?ii. Mai presus de orice, era ziua despăr?iri lor de cea
care ia-au inspirat să lupte, să rabde, să reziste ?i să învingă boala, cea care ?tia să aline, să
mângâie ?i să le a duca zilnic raza de speran?ă că toate se vor rezolva cu bine ?i că se vor
întoarce curând acasă.
Ziua aceasta a fost destinată despăr?irii principesei Maria de tabăra holerei de la
Zimnicea, pentru că un număr mic de suferinzi mai sălă?luiau în el, epidemia care a făcut ravagii
practic era aproape stinsă iar ceea ce mai rămânea de făcut, era organizat ?i controlat de mâini
destoinice.
”Când trecu ceremonia - nota Maria în Povestea Vie?ii Mele – trecui încet în fa?a
tuturor celor a?eza?i în marele pătrat (careu) ?i decorai pe fiecare cu câte o floare; ofi?eri,
doctori, ordonan?e, solda?i, ?ir după ?ir, a?a încât n-a fost unul care să nu poarte pe pieptul lui
o fărâmă de culoare în acea zi de rămas bun; iar când trecui de-a lungul frontului, to?i solda?ii
izbucnise în urale ?i glasurile lor tinere se ridicară în cor spre cer; dar ochii mei se umplură de
lacrimi când mă gândeam la cei pe care-i văzusem murind ?i care n-avea să se mai întoarcă la
cei dragi”
Tudor Avădanei a fost ?i el, sprijinit în cârje, între ?irurile de solda?i alinia?i. Când
Maria a ajuns în fa?a lui, a ales din bra?ul de flori al Murei, un trandafir ro?u pe care l-a trecut
singură prin butoniera unui nasture din tunica lui Tudor. Ochii lor s-au întâlnit tri?ti, umezi, fără
cuvinte rostindu-?i bun rămas. După depărtarea prin?esei ?i a suitei ei, Maria s-a mai oprit odată
să privească în urmă ca un semn final de adio, după care s-a îndreptat spre ma?ina sta?ionată în
a?teptarea ei. Zilele petrecute în acest loc au transformat-o într-o persoană diferită, au for?at-o să
vadă, să simtă ?i să judece altfel lumea ?i cele ce se petrec în jurul ei în a?a fel, că cea care a fost
la venirea în Zimnicea, nu mai este aceea?i care pleacă din ea. Procesul acesta de maturizare
rapidă, devenit atât de evident, că la despăr?ire de tabără îi dă senza?ia că se desparte de cine
foarte apropiat, ca atunci când s-a rupt de familia ei pe treapta trenului regal când a venit în
România în 1893. Asta, cu siguran?ă, pentru că acum ?tie că ace?ti tineri din lagăr, sunt parte
din familia ei, sunt familie.
Rămas singur, Tudor s-a îndreptat agale ?chiopătând, spre mormântul lui Izu. Ajuns
acolo s-a a?ezat pe pământul gol, ?i-a scos trandafirul de la butoniera vestonului ?i l-a depus pe
mormânt lângă cel lăsat de Maria mai devreme. Sprijinindu-?i coatele pe genunchiul sănătos,
privii lung în zare. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu ?tia ce. În?elegea că acesta era un alt
moment de despăr?ire, că n-are să mai treacă niciodată pe aici, ?i asta i-a produs o enormă triste?
e ?tiind că de acum nimeni nu se va opri niciodată în acest loc unde zace Izu. I-a fost drag ca un
frate, s-a bucurat să fie alături de el, să-i asculte pove?tile, să-i admire în?elepciunea cuvintelor ?
i spiritul întreprinzător care-l ajuta să găsească solu?ii când nu găseau mâncare să se sature, unde
să doarmă ?i cum să-?i facă via?a mai u?oară. Probabil că din cauza acestor calită?i, Izu ?i-a
atras invidia camarazilor din unitate ?i i-a cauzat moartea. Tudor ar fi vrut să-i spună lui Izu ca ?
i cum ar fi fost în via?ă, că a găsit o fată care i-a căzut dragă, că în zilele lui de suferin?ă această
fată a stat lângă el ?i l-a alinat, că a fost ca un înger în preajma lui ?i de?i ea ar fi vrut să-i fie so?
ie, soarta i-a smuls-o a?a cum smulgi un fir de păr de pe un trup sănătos, urlând de durere.
Numai că durerea lui acum este atât de mare, că nici o mângâiere n-o poate domoli ?i nu are pe
nimeni cu-i să i se plângă, ?i de aia a venit la el, prietenul lui. Nu! Nu are să plângă! Nu mai
plânge nici la mormântul Vasilicăi, că ?i atunci a sim?it o durere asemănătoare care nu a trecut
nici acum. Sunt multe dureri; s-au instalat a?a, una peste alta, cele suflete?ti cu cele de la răni.
Via?a este plină de durere, ajungi să te obi?nuie?ti cu ele, să le duci în cârcă până te poticne?ti ?i
apoi scapi! Asta-i via?a prietene, tu nu mai ?ti de ele, ai scăpat. Adio acum Izule, rămâi în paza
Domnului! Amin!

Epilog

Numărul victimelor epidemiei de holera din armata română în timpul războiului din
1913, cu aproxima?ie, poate fi socotit în jur de 1,600 de decese din totalul de 15,000 de osta?i
îmbolnăvi?i. În rândurile popula?iei, din totalul de 5,700 de cazuri, au fost înregistra?i 3,000 de
mor?i. De men?ionat faptul că România a fost prima ?ară din lume care a reu?it să combată
epidemia de holeră în mod organizat, ?tiin?ific folosind extensiv vaccinul antiholeric.
Săptămâna care a urmat parastasului de la Zimnicea, a culminat cu o nouă tragedie na?
ională. La data de 13 septembrie, 1913, avionul Vlaicu II pilotat de constructorul lui, Aurel
Vlaicu, s-a prăbu?it lângă Câmpina în timp ce se pregătea să treacă pentru prima dată peste
mun?ii Carpa?i, spre satul natal, Bin?in?i din Ardeal. Moartea inginerului Aurel Vlaicu a fost
deplânsă de întreaga popula?ie din ?ară ?i chiar în străinătate, ca unul din pionerii aeroplanelor
ce-au deschis calea explorării globului pământesc pe calea aerului. Înmormântarea lui a avut loc
la cimitirul Belu din Bucure?ti.
După ce au părăsit Zimnicea, sora Pucci împreună cu surorile de caritate străine care au
muncit cu desăvâr?ită abnega?ie ?i spirit de sacrificiu în lagărul de holerici, au fost invitate la
Palatul Regal unde au primit decora?ii ?i ca amintire ?i semn de pre?uire, câte o păpu?ă
îmbrăcată în costum na?ional românesc, cu ie ?i fotă brodată, brâu, opinci ?i basma, din partea
principesei Maria.
A?a cum o nenorocire nu vine niciodată singură, la 27 decembrie, moare la Sigmaringen
mama principelui Ferdinand, Antonia, mult iubită de fiecare pentru inteligen?a, gra?ia ?i
bunătatea ei, lucru care l-a făcut pe Nando să sufere foarte mult. Au mers împreună la
înmormântare, unde membri multor case regale europene au fost prezente să ofere omagiu ?i
respect celei care în tinere?e a fost faimoasă pentru frumuse?ea ei.
La 4 ianuarie, 1914, seara la ora 6, are loc în biblioteca Palatului Regal din Bucure?ti,
depunerea jurământului noului guvern liberal condus de Ionel I. C. Brăteanu, în fa?a regelui
Carol 1. În această perioadă, regele a cărui loialitate fa?ă de Tripla Alian?ă suferea nespus,
deoarece guvernul Austro-Ungar abuza mereu drepturile popula?ie române din Transilvania,
ignorând protestele guvernului român. Chiar ?i în rela?iile interna?ionale, Ungaria în mod vădit,
pleda contra României. Regele Carol a cerut aliatului său, Germania pe cale diplomatică să
intervină în favoarea României, dar în ciuda promisiunilor, nu s-a schimbat nimic. Fiind un
neabătut partizan al tratatului secret cu Puterile Centrale, era tot mai vădită cre?terea simpatiilor
supu?ilor lui către o alian?ă cu blocul opus, franco-rus. Constatând însă cât de pu?in respect îi
acordă alia?ii, jicnit, regele începe să lase lucrurile să curgă în voia lor, fapt care a încurajat ?i
mai mult răspândirea propagandei franco-ruse în rândurile popula?iei.
La 28 iunie, 1914, are loc atentatul de la Sarajevo în care arhiducele Austriei, Franz
Ferdinand ?i so?ia lui sunt asasina?i. Ca atare s-a iscat un adevărat cataclism politic în toată
Europa. Austria pretinde Serbiei extrădarea criminalului. Biruindu-se pe tratatul încheiat cu
Rusia, Serbia refuză. Rusia declară mobilizare generală. Austro-Ungaria declară război Serbiei
pe 28 iulie, 1914. Germania la rândul ei, declară război Rusiei la 1 august, dar în ziua următoare
pretinde Belgiei permisiunea trecerii trupelor germane către Fran?a de pe teritoriul ei. Kaizerul
Wilhelm 1, convins că în patru săptămâni Fran?a va fi învinsă ?i apoi va putea lupta cu Rusia,
rămâne surprins de rezisten?a francezilor ajuta?i de Anglia, care după patru ani produce totala
colapsare a Germaniei.
La 2 august, Germania cere României să declare mobilizare generală ?i să intre în război
contra Rusiei. Take Ionescu, întors de curând de la Londra, explică regelui că o victorie a
Germaniei, înseamnă pierderea ultimelor speran?e de eliberare a românilor din Transilvania.
Regele Carol 1, în vârsta de 75 de ani, foarte slăbit ?i bolnav, convoacă în ziua următoare la
Pele?, Consiliul de Coroană ?i dă în vileag reprezentan?ilor celor două partide Tratatul secret
încheiat cu Puterile Centrale. Regele a declarat că poporul român nu va permite o alian?ă cu
Rusia după ce au acaparat Basarabia în 1878. El considera că o posibilă neutralitate va distruge
prestigiul interna?ional al României. De aceea unirea cu Puterile Centrale era unica solu?ie
posibilă. În mijlocul conferin?ei, este anun?at de diplomatul italian că ?ara lui s-a declarat
neutră. Discu?iile au continuat cu păreri pro ?i contra, iar prim-ministrul Ionel Brăteanu a
insistat să se men?ină pacea încheiată la Bucure?ti considerând că armata trebuie să fie pregătit.
Propune neutralitatea ?i o posibilă tendin?ă către alian?a cu Antanta dacă i se garantează alipirea
Transilvaniei la restul ?ări.
După conferin?ă, popularitatea regelui Carol a început să scadă vertiginos. Au apărut
zvonuri că regele inten?ionează să abdice ?i să se întoarcă în ?ara lui. Nimeni nu ?tia cum va
reac?iona Ferdinand, ceea ce o nelini?tea pe Maria. Prietenii ?i diferite personalită?i îi cereau ca
orice ar fi, ea să rămână în ?ară cu copii ei. În ea erau îndreptate toate speran?ele românilor.
Alarma?i de neutralitatea României, Austria ?i Germania trimit emisari să urgenteze
situa?ia. Contele Ottokar Czernin din partea Austriei, apare înso?it de aghiotantul său, un tânăr
husar de familie nobilă, Miklós Nadasdy să discute cu regele la 23 septembrie 1914. Regele îl
trimite să vorbească cu principele Ferdinand, el fiind prea bolnav pentru afacerea asta.
Ferdinand, con?tiincios să nu creeze probleme suveranului prin răspunsuri nepotrivite, a păstrat
o atitudine rezervată cu răspunsuri evazive care au nemul?umit pe Czernin.
Nu mult timp după această audien?ă, la 9 octombrie 1914, regele Carol 1, moare în
timpul somnului la Castelul Pele?. Ferdinand ?i Maria se întorc cu trenul diminea?a următoare la
Sinaia, unde sunt întâmpina?i cu ova?iuni de mul?imea adunată în gară ?i urale dezlăn?uite
spontan: ”Trăiască regele Ferdinand! Trăiască regina Maria!”
Regelui Carol 1 i sau făcut funeralii na?ionale ?i a fost condus de reprezentan?ii
poporului îndurerat ?i trimi?ii ?ărilor europene la locul de veci din sfântul loca? al Mânăstirii
Curtea de Arge?, unde este înhumat. Din dorin?a de-a fi aproape de so?ul ei, Regina Elisabeta s-
a mutat la palatul episcopal de la Curtea de Arge? unde ?i-a a?teptat sfâr?itul. Acesta a apărut la
data de 2 martie 1916, ucisă de o pneumonie galopantă. Regina Maria a fost alături de dânsa în
ultimele ei momente de via?ă. A fost depusă alături de so?ul ei în Mănăstirea Curtea de Arge?.
La 28 septembrie 1914, Ferdinand depune solemn jurământul în Camera Deputa?ilor cu
voce sugrumată de emo?ie. Regina Maria, îmbrăcată în doliu, având în jur patru din cei ?ase
copii ai ei, a dăruit so?ului ei o cupă de aur cu inscrip?ia: ”Ziua de mâine poate fi a ta, dacă
mâna î?i va fi destul de puternică pentru a o cuprinde” În cei 25 de ani de la sosirea lui în ?ară,
poporul ?tia foarte pu?in, sau aproape de loc despre noul lor rege Ferdinand. Fiind o fire
rezervată ?i foarte timidă, Ferdinand s-a ferit să creeze probleme unchiului său, regele Carol,
evitând să dea declara?ii, să se amestece în discu?ii politice ?i să participe în intrigile societă?ii.
Sub acest aspect unii începură să se îndoiască de calită?ile sale, născocind glume pe seama lui
crezând că au de-a face cu un tăntălău. În realitate, Ferdinand nu avea egal în din punct de
vedere intelectual cu nimeni din cercul său, cu atât mai pu?in cu fostul rege Carol care în afara
destoiniciei militare, a dârzeniei caracterului său disciplinat ?i a unei juste orientări politice, nu
avea mult de oferit. Cuno?tin?ele de ordin militar ale lui Ferdinand erau precise ?i de cel mai
înaintat nivel, sim?ul datoriei fa?ă de poporul căruia i-a jurat credin?ă i-a dirijat decizia de-a
urma cale cerută de supu?ii lui fiindu-i loial toată via?a, a dat mult mai mult totdeauna decât a
primit cu inima deschisă, fără pizmă ?i fără părere de rău. Singurul minus în via?ă a fost
incapacitatea sa de-a lua decizii prompte ?i de-a da ordine.
În ceea ce o privea pe regine Maria, părerile erau complet diferite de ale so?ului ei.. Ea
era cunoscută, stimată ?i iubită. S-a creat credin?a generală că de fapt regina este adevăratul
conducător al ?ării, că în fapt deciziile lui îi sunt dictate de regină. De aceea toate privirile erau
îndreptate spre ea, atât în politica internă cât ?i în ceea externă.
Câtă vreme România s-a aflat în neutralitate fa?ă de politica Europei, prim-ministrul
Brăteanu cunoscând rela?iile de familie ale reginei Maria cu marile case imperiale de la Londra
?i St. Petersburg, o roagă să le descrie situa?ia în care se afla ?ara, de aspira?iile poporului
român ?i în mod special, cât de importantă este garan?ia lor că vor sus?ine cauza alipirii
Transilvaniei la restul ?ării, luptând alături de ei contra Puterilor Centrale. În acela?i timp din
precau?ie, pentru a nu da de bănuit, ?edin?ele importante ale guvernului aveau loc în secret sub
forma unor petreceri particulare la casele unor boieri din capitală. Mai mult, din acela?i motiv,
pentru că to?i membrii parlamentari ?i din guvern erau partizani convin?i de partea Antantei, ca
să nu se creeze suspiciuni în străinătate, Brăteanu a desemnat un număr de politicieni să facă
declara?ii publice înver?unate în favoarea Triplei Alian?e nerăbdătoare să ob?ină din partea
regelui Ferdinand confirmarea valabilită?ii Tratatului cu ei.
Presiunile din partea Germaniei ?i Austro-Ungariei s-au multiplicat în forme diferite:
Ministrul van dem Busche al Germanei, nelini?tit din cauza influen?ei reginei Maria asupra so?
ului ei, l-a îndemnat pe Wilhelm de Hohenzollern să scrie fratelui său Ferdinand despre
exemplul fostului rege Carol în ceea ce prive?te loialitatea lui ca adevărat german. A chemat
apoi la Bucure?ti pe mare?alul von der Goltz să insiste pe lângă rege să renun?e la neutralitate.
Curând un nou emisar, cumnatul Mariei, principele de Hohenlohe Langenburg, sose?te la
Cotroceni, cu acelea?i mesaje. Spre deosebire de Busche, contele Czernin al Austriei, mult mai
cizelat, plin de rafinament ?i curtoazie, cere o audien?ă reginei Maria, încercând să afle ce
anume determină men?inerea neutralită?ii. Maria îi răspunde că regele este îngrădit prin
constitu?ie să urmeze voin?a na?ională a poporului său care-i cere să fie neutru. Cu această
ocazie dregătorul austriac cere încuviin?area reginei să permită tânărului său aghiotant, contele
Miklós Nadasdy să invite la un concert pe domni?oara Mura pe care a cunoscuta la trecuta lui
audien?ă. Încântată, regina admite. În săptămânile care au urmat, Mura a început să fie curtată
stăruitor de tânărul husar, invitând-o la operă, concerte, festivită?i ale ambasadei austriece la
Bucure?ti ?i baluri.
Într-una din ultimele zile ale lui martie 1915, pe înserat, în fa?a bisericii părintelui Pârvu
din Copăceni, opre?te o ma?ină. O tânără femeie coboară din ea ?i intră în biserica luminată de
lumânări. În afara câtorva bătrâne care se rugau în fa?a icoanelor pale de fumul anilor ce au
trecut peste ele, numai era nimeni. Fata iese pe u?a laterală ce da într-o curte ?i bate la u?a casei
părintelui Pârvu, care apare să vadă cine e:
-Bună seara, părinte. Scuze pentru deranj. Îl caut pe domnul Tudor Avădanei ?i ?tiu că
dumneavoastră mă pute?i ajuta.
-Sigur. Dar ce s-a întâmplat?
- Eu l-am îngrijit când a fost bolnav de holeră la Zimnicea. A? vrea să-l văd...
-Sigur. Sigur! Intra?i în casă un moment că nu pot ie?ii a?a. Apoi e ?i madam preoteasa
aici ?i trebuie să-i spun ?i ei că plec, a zis popa, făcându-i semn să intre.
Mura a intrat. O cameră cu ?oluri pe jos, un divan înconjurat de perne la perete, un dulap
vechi cu u?i ?i sertare, o masă acoperită, cu o lampă mare de gaz pe mijloc ?i o alta atârnată de
perete, ca s-o lumineze. Preoteasa apărut din pragul bucătăriei că să vadă musafira ?i i-a spus să
a?tepte pu?in, că popa vine imediat. Când au ajuns înapoi pe uli?ă, o mul?ime de oameni s-au
adunat în jurul ma?inii, curio?i să ?tie cine a venit. Părintele Pârvu ?i-a făcut loc cu importan?ă
printre ei ?i s-a suit pe bancheta din fa?ă lângă Mura. Ajun?i în fa?a casei lui Tudor, au intrat în
ogradă. Tudor a apărut în fa?a u?ii, sprijinit într-un baston:
-Mura? Tu aici?
Mura a alergat spre el ?i s-a aruncat în bra?ele lui fără să spună nimic. Din fundul cur?ii
a apărut mătu?a Ileana cu o mână în sân ?i cealaltă acoperindu-?i gura, ne?tiind ce să creadă.
Părintele Pârvu î?i făcu semnul crucii. Tudor acoperii umerii fetei cu mâna liberă, a?teptând să
afle ce s-a întâmplat. După un scurt timp, Mura ?i-a ridicat privirea spre ochii lui Tudor::
-Mă mai iube?ti?
-Sigur că da. Ce întrebare e asta?
-Atunci ia-mă de nevastă. Acum! Imediat!
-Bine! Dar spune-mi ce s-a întâmplat?...
-Nu! Nu-i timp! Părintele e aici. Vreau să ne căsătorim acum! Trebuie să ne căsătorim
acum!
Tudor privii pe părintele Pârvu care era ?i el la fel de uimit ca Tudor:
-Păi, eu ce zic? Să ne întoarcem înapoi la biserică...Să vină ?i ?a?a Ileana cu noi, ca
martor, a zis popa.
-Cum să vin a?a părinte, că trebuie să mă gătesc întâi... a spus mătu?a.
-Nu! Nu-i timp de pierdut. Vă explic pe urmă, a mai spus Mura, trăgându-l pe Tudor de
mână către poartă.
Au mers cu to?i la biserică. Părintele a intrat în spatele altarului să-?i ia cele
trebuincioase. Tudor s-a dus s-o cheme pe mama preoteasa de care era nevoie să semneze ca
martoră. S-au adunat cu to?i acolo în fa?a iconostasului a?teptând să apară preotul. Mura l-a
strâns de mână pe Tudor:
-Ai să mă iube?ti toată via?a?
Tudor zâmbi. Ochii îi erau umezi:
-Ai să fi tot timpul la fel de misterioasă ca acum?
-Nu! Mă tem că Majestatea Sa va intervenii să ne oprească din nou. Cred că e pe urmele
mele.
Tudor a răspuns prin strângerea mâinii ei. Părintele Pârvu apăru cu odăjdiile pe el,
coroane ?i o cupă aurită. Sub bra? ?inea o biblie veche roasă de timp ?i cu col?uri răsucite.
Intonând răgu?it ruga pe nas, a îndeplinit după cuviin?ă căsătoria religioasă a celor două suflete
pâlpâind promisiuni viitoare ca flăcările lumânărilor din sfe?nicele din jurul lor. După
terminarea slujbei, părintele o întrebă pe mama preoteasa:
-Ce zici mamaie, ai ceva bun pregătit ca să celebrăm nunta copiilor ăstora?
-D-apoi, oi găsi ceva brânză, ouă, cârna?i ?i o gură, două de vin...
 Tudor ?i Mura au rămas îmbră?i?a?i sub cupola bisericii din Copăceni, izola?i de ceilal?i
într-o lume a lor înse?i. Când au văzut că ceilal?i se depărtară spre casa popii, au dat ?i ei să pă?
ească pe aceea?i direc?ie. Tudor avea impresia că visează, totul părea a?a de nenatural, cum
parcă numai lui i se puteau întâmpla asemenea fapte. Dar în acel moment în biserică apăru, a?a
cum bănuia Mura, Majestatea Sa Regina Maria, înso?ită de doi ofi?eri:
-Se poate să-mi faci o asemenea ru?ine, Mura? După toate câte am făcut pentru tine?
-Ma’am, a trebuit să procedez a?a. Nu ?ti?i ce se ?ese în spatele Măriei Voastre... Eu nu
pot fi parte la acest complot!
-Ce complot? Vin-o cu mine, îmi spui pe drum.
-Nu ma’am. E prea târziu. M-am căsătorit cu Tudor!
-Ce spui? Când te-ai căsătorit? a întrebat surprinsă Maria.
-Acum zece minute. Ne-a căsătorit preotul din Copăceni. Am avut ?i martori.
Maria a privit dezaprobatoare fe?ele celor din jurul ei. Tudor era acolo în fa?a ei, sprijinit
în baston. Mura dreaptă ca o lumânare, a reu?it s-o înfrunte ?i ea nu-?i putea imagina cu ce a
gre?it, de ce această răzvrătire pentru că ea ?tia că a dorit binele fiecăruia?
-Am gre?it cu ceva? De ce a trebuit să te răzbuni pe mine? a întrebat Maria.
-Nu Majestate! Nu m-am răzbunat, a protesta Mura. -A trebuit să procedez a?a. Eu nu
pot să apar?in unor oameni care vor anumite profituri dintr-o alian?ă cu mine. Ei nu mă vor pe
mine, ei vor să afle prin mine ce face?i, ce gândi?i, cu cine vorbi?i. Eu nu sunt spioană ?i ei asta
vor!
Mura a început să plângă. De data asta nu mai putea să stăpânească durerea care se
cuibărise de mai multă vreme în sufletul ei, de când a început să observe că toate subiectele de
discu?ie cu tânărul husar ?i persoanele pe care le întâlnea în anturajul lui, erau curiozită?i asupra
activită?ii suveranei, programul ei zilnic, obiceiurile ei, copii ei ?i discu?iile ei cu alte persoane.
Până ?i cele mai neînsemnate nimicuri erau cercetate de ei cu întrebări suplimentare care sub
forma amuzamentului erau înso?ite de zâmbete copilăre?ti. Mura regretă acum că nu ?i-a dat
seama din primul moment de faptul că a fost momită de strălucitoarele curtenii ale unor persoane
de vază care i-au fost prezentate ?i din vanitate poate că spus ?i lucruri care nu ar fi trebuit, până
a realizat ce anume se urmărea.
Regina în sfâr?it a în?eles. A în?eles că Mura a avut dreptate. De frică să nu fie for?ată să
mai întâlnească în viitor persoane de acest gen, a venit aici ?i s-a căsătorit cu Tudor. Prin acest
gest, poate sacrificiu, a pus capăt oricărei alte încercări de-a o mărita cu altcineva. Hotărârea ei
este definitivă ?i iremediabilă. Înduio?ată, Maria a făcut pasul necesar ca s-o strângă în bra?e.
Mura s-a lăsat îmbră?i?ată de regină:
-Nu sunte?i supărată pe mine?
 -Copila mea scumpă, cum a? putea fi supărată? Î?i sunt recunoscătoare! Poate că nu
suntem în stare în acest moment să ne dăm seama ce serviciu mare ne-ai făcut, de ce suferin?e
neimaginabile ne-ai salvat ?i cât de mult te pre?uiesc pentru asta.
Maria a condus-o pe Mura în dreptul lui Tudor care urmărea scena din apropiere:
-Mă bucur că în sfâr?it sunte?i împreună. Vă doresc la amândoi via?ă fericită, iubire ve?
nică ?i copii sănăto?i. Merge?i la conacul din Copăceni ?i stăpâni?i-l sănăto?i! Voi venii cu
plăcere să vă văd. Rămâne-?i sănăto?i.
Dând să plece, pe u?a laterală î?i făcu apari?ia părintele Pârvu:
-Hai nu veni?i că se răcesc...aici privirea lui se opri văzând regina în propria lui biserică:
-Mărirea voastră, nu pleca?i! De atâta timp am vrut să mă postez la picioarele
dumneavoastră pentru tot ce face?i. Mai sta?i o clipă, vă rog! Uite sunt ?i copii ă?tia pe care de
abia i-am cununat. Madam preoteasa a mea a pregătit ?i o gustărică. Mai sta?i!
Maria s-a oprit locului. A schimbat o privire cu cei doi ofi?eri care o înso?eau ?i a spus
zâmbind preotului:
-Atunci nu putem s-o lăsăm pe doamna preoteasă să a?tepte.

SFÂR?IT