Memento mori (Panorama deșertăciunilor)

„Memento Mori” (Panorama deșertăciunilor) este cel mai întins poem al lui Mihai
Eminescu, publicat după moartea sa. Opera scrisă în perioada în care poetul era la studii
în Viena este alcătuită din 217 strofe, de câte șase versuri fiecare și prezintă în versuri
istoria lumii. Poemul abundă în figuri de stil, fiind întâlnite atât epitete, cât și metafore,
personificări sau comparații.

Semnificația titlului: Pentru această operă, autorul a avut mai multe variante de titlu și
a ales în cele din urmă „Memento Mori", ce se traduce ca „Nu uita că vei muri”, ce
sugerează că totul este trecător. Titlul este unul sugestiv pentru poezie și pregătește
cititorul pentru ce va urma, respectiv o succesiune a marilor imperii ale civilizației, care
au avut un început, o perioadă de glorie și un inevitabil sfârșit.

Tema principală: Tema principală pe care o abordează poezia este constituită de

destinul uman, efemer, în contextul trecerii implacabile a timpului. Evoluția societății
umane este o altă temă ce o regăsim în textul poeziei, una ce se degradează pe măsură ce
erele se succed fără oprire.

Prima secvență a poemului setează cadrul pentru secvențele ce vor urma și debutează
cu prezentarea lumii ca prin vis. Poetul creionează două lumi în antiteză, cea a
închipuirii și cea aievea. Autorul folosește epitete pentru a descrie lumea visului, una cu
„visuri fericite” și „mândre flori de foc” și lumea aievea, ce se aseamănă cu realitatea,
una unde „cu sudori muncite/ Te încerci a scoate lapte din a stâncei coaste seci”.

Deoarece realitatea nu poate fi schimbată, „Toate au trecut pe lume, numai răul a

rămas”, poetul preferă să exploreze lumea viselor „Las-să dorm... să nu știu lumea ce
dureri îmi mai păstrează”.

Astfel, poetul, ascultând glasul gândurilor sale, prefațează versurile ce vor urma: „Uriașa
roat-a vremei înapoi eu o întorc și din istoria lumii/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-
o opresc!”.
Cea de-a doua secvență prezintă cetatea Babilonului și civilizația sumeriană. Poetul
amintește de grădinile Semiramidei, una dintre cele șapte minuni ale Antichității, dar și
de Sadarnapal și cetatea Ninive. Trecutul este descris glorios, cu epitete, iar Babilonul
apare ca o „cetate mândră”, cu „o mare de palate”, cu „ziduri uriașe” și „mari grădini
suite-n nori”, în timp ce prezentul este cuprins de decădere: aerul se-ncheagă în tablouri
mincinoase, singurii care au făcut față trecerii timpului fiind munții - „garzi de piatră”.

Secvența a treia este dedicată Egiptului. Și aceasta abundă în figuri de stil și debutează

cu descrierea Nilului, care „mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur”. Tabloul
descris este unul de o frumusețe deosebită, cu vegetație ce crește pe malurile verzi apei,
cu păsări cu pene alese. Tabloul continuă cu descrierea piramidelor, „gândiri
arhitectonici de-o grozavă măreție”, „trufașe și eterne ca și moartea piramidele-uriașe”.
În acest decor feeric, regele intră în piramide pentru a consulta trecutul. Acesta este
prezentat ca fiind unul tragic, concentrat pe răul din lume, care nu poate fi stârpit, în
ciuda eforturilor depuse de regi buni, care acum deplâng soarta omenirii în „giganticul
mormânt”. Speranța vine de la magul ce își are locul în turnul maur, ce a găsit „sâmburul
lumii, tot ce-i drept, frumos și bun”. Și această speranță însă se spulberă după ce poetul
dezvăluie că semnul a fost citit întors, iar Memfis și Theba nu se pot salva de la destinul
de a ajunge acoperite de ruine.

A patra secvență prezintă Ierusalimul și Iordanul, tot ca un paradis vegetal, cu „câmpii

verzi”, „codri de măslin”, „ierburi mari” și „lunci de dafin verde”. O descriere idilică îi
face autorul și Libanului, cu „mândre fecioare”, „râuri limpezi” și „snopi de grâu auriți”.
Autorul face referire și la regele David, ce se căiește pentru păcatele sale, „rupând haina
lui bogată” și „zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată”. Nu lipsește nici
Solomon, „poetul-rege”. El este însă supus păcatului și în curând îl așteaptă judecata.
Finalul este unul previzibil, întocmai precum în secvențele anterioare, judecata îngroapă
sub ruine totul „și popor și regi și preoți îngropați-s sub ruine”, iar „jidovimea risipită
printre secoli rătăcește”.
Următoarea secvență, a cincea, prezintă Grecia antică, fiind amintită ca o perioadă
glorioasă, într-un decor de o frumusețe neasemuită, descrisă de autor prin epitete: „munți
muiați de soare”, „dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare”, „văi pline de dumbrave”,
„râuri cristaline”, „codri negri rupți de râuri sclipitoare”. Grecia apare descrisă ca un
tărâm cu zei și nimfe. Dintre zei sunt amintiți Eros și Satyr. Descrierea tărâmului de vis
este întreruptă de imaginea cugetătorului, care stă palid, „căci gândirea-i e în doliu”. El a
renunțat să creadă într-un singur semn în care se concentrează sensul lumii și al vieții.
Întocmai precum sculptorul orb, cugetătorul prevede o perioadă de criză și de degradare.
Simbolistica decăderii Greciei este reprezentată prin legendarul erou Orfeu, care, de data
aceasta, își sfarmă harfa și o aruncă în mare. Marea, personificată de autor, va vesti
decăderea Greciei: „marea-nfiorată de sublima ei durere”. Odată cu căderea Greciei
moare și speranța autorului, care sugerează ideea degradării și a haosului: „Poate că în
văi de haos ne-am pierdut demult... demult”.

Cea de-a șasea secvență este dedicată Romei antice. Roma apare ca „un uriaș popor de
regi”, un imperiu prosper, cu popoare cu „suflete mărețe”, „țări bogate și-nflorite”, cetăți
vechi. Soarta lumii se decide la Roma, deoarece „cezarii-mpart pământul în Senatul cel
de regi”. Tabloul este completat cu imaginea învingătorului, care nu vede „regii țărilor
învinse”, ce „gem cu greu trăgând în jug”. Însă și măreața Romă își găsește sfârșitul, sub
domnia împăratului Nero, flăcările mistuitoare fiind cele ce pun capăt acestei civilizații.
„Evul arde – Roma este oceanicu-i mormânt”.

A șaptea secvență este dedicată Daciei. Aceasta este de întindere mai lungă,

reprezentând aproape jumătate din poem și descrie o țară de vis, casa zeilor Daciei.
Dacia este prezentată ca un spațiu de unde provine materia elementară, de o frumusețe
inegalabilă a naturii, cu peisaje sălbatice. Pentru această descriere, autorul folosește mai
multe epitete: „codri de argint”, „păduri de aramă”, „păduri de flori”. Regăsim aici și
mitul Lunei, care este descrisă ca o regină blondă, cu brațe de argint, cu „ochi mari
albaștri”, dar și pe cel a stelelor „stelele în carduri blonde pe regină o urmează”. Sunt
abordate și miturile pasării măiastre și cel al apelor, dar și cel al zânei Dochia.
Secvența a opta descrie războiul dintre daci și romani, care se poartă în Dacia, între
oștirile dacice și cele ale Romei, dar și în cer, între zei, cei romani fiind conduși de Zeus,
iar cei daci, de Zamolxe. După ce Zamolxe este rănit cu un fulger în coaste, toți zeii fug
înapoi de unde au venit, din valurile mării. Rezultatul luptei din cer se va reflecta și pe
pământ și va atrage după sine „a Daciei cădere”. Finalul luptei îl descrie pe regele roman
Traian, care privește spre cetatea Sarmizegetusa, ce a fost cucerită. În inima cetății,
conducătorii daci beau otravă, iar singurul care supraviețuiește este Decebal, care, prin
discursul pe care îl ține, prevede ruinarea Imperiului Roman. Pentru a marca finalul unei
ere, regele dac ce a fost legătura poporului său cu zeii își aruncă „în abisul văii-adânci”
coroana. La fel ca în majoritatea poemelor lui Eminescu, natura este personificată și este
protectoarea atât a zeilor, cât și a muritorilor. Astfel, înfrângerea dacilor atrage după sine
jalea naturii: codrul simte durerea, iar marea cântă un cântec de jale.

Cea de-a noua secvență, mai scurtă decât cele dedicate dacilor și romanilor, descrie zeii
nordici. Și de această dată natura este cea care se contopește cu istoria și lumea
oamenilor. Întâlnim din nou personificarea naturii, ce oglindește viitorul: „furtuna
mândră dezrădăcinat-a marea”, „zvârlea frunți de talazuri către stelele-arzătoare”. Odin
își aruncă sulița „prin nori de-aramă” până pe meleagurile Romei, care este și ea
personificată. În viziunea lui Eminescu, Roma „dormea sfântă ș-antică”, fiind ocrotită de
lună și strălucind în stele. Sulița trimisă de Odin însă se oprește pe loc și se transformă
într-o cruce de aur, ceea ce aduce moartea zeului. Astfel moartea Romei nu reprezintă
altceva decât un nou pas în evoluția omenirii, mai exact momentul în care credința în
vechii zei romani a fost înlocuită cu creștinismul și atrage după sine și moartea zeilor
nordici, din moment ce oamenii nu mai cred în ei.

Ultima secvență, a zecea, este dedicată Revoluției Franceze de la 1789, ce se aseamănă

cel mai mult cu poezia „Împărat și proletar”. Autorul descrie căderea Bastiliei și puterea
poporului francez, asemănată cu forța naturii: „poporul muge falnic, ca un ocean trezit”,
„Sfarmă tot și pe-a lui valuri... El înalță firi cumplite”. Autorul amintește și de francezul
Robespierre, care este descris ca un „tigru” cu „privirea-i sângeroasă” ce „s-aliniază ca
spre pândă”, dar și de figura istorică a lui Napoleon, care preia puterea în Franța, dar
ajunge „Exilat în stânce sure și-n tiranica gândire” .

În final, Eminescu se adresează creatorului, căruia îi pune eterna întrebare fără răspuns:
„Cum ești tu nimeni n-o știe”. Poetul se resemnează cu gândul că creatorul nu-i va
satisface curiozitățile legate de originea sa și a lumii: „Poți răspunde la-ntrebarea ce
pătrunde-a noastră fire,/ La enigmele din cari ne simțim a fi compuși?/ Nu!”. Autorul
reflectă și la istoria lumii, cu conducătorii săi care vin și trec, civilizațiile mărețe care își
găsesc sfârșitul. Concluzia sa este aceea că în loc să bea din „lacul ce dă viață
nesfârșită”, pentru a vedea istoria lumii repetându-se, popoare cum se nasc și mor, „cu
mizerii repetate”, alege să bea „paharul poeziei înfocate”. De asemenea, acesta
subliniază că tot ce are viață este trecător, eternă fiind doar moartea. Textul poeziei a
rămas nefinisat și nu a fost publicat decât după moartea lui Eminescu.

Versificația: Poezia este alcătuită din 217 strofe, a câte șase versuri fiecare. Rima
împerecheată alternează cu cea îmbrățișată. Măsura versurilor este de 15-16 silabe.

Figuri de stil:

- epitete: „norii molatici”, „luna argintie”, „mândre maluri”, „cetate mândră”;

- metafore: „codrii de secoli” „oceane de popoare”, „turma visurilor mele”;

- personificare: „plopii fără soț”;

- repetiție: „unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri„; „Unde-n ramurile negre o

cântare-n veci suspină”.

Imagini artistice:

- imagini vizuale: „oi de aur”, „flori de aur”, „laur verde”.

Impresii personale: Poezia „Memento Mori” prezintă istoria lumii în versuri. Prin

această operă, autorul a dorit să transmită cititorilor ideea că totul este trecător și chiar și
cele mai mari și prospere civilizații vor decădea, pentru ca locul lor să fie luat de altele.