Dr

Séror

PRIMA
SI CEA DE A DOUA PRESCRIPTIE.
PRONOSTIC. LEGEA LUI HERING.
LEGEA CORESPONDENTEI ORGANELOR, A LUI KENT.
LEGEA SERIILOR, A LUI KENT. TABEL SINOPTIC.
de Dr. Robert Séror,
(Articol
apărut în l’Homéopathie
Française în 1971, N° 4, pages 211 à 248.
El a fost actualizat de autor in februarie 1999 pentru "Homéopathe
International.")
Traducere şi
procesare  de 
Dr. Ioan TELEIANU
(Français - Italiano)
 
 
Sumar:
 
I. –   PRIMA
PRESCRIPTIE
II. –  AGRAVARI
SI AMELIORARI HOMOEOPATICE. LEGEA DIRECTIILOR SIMPTOMELOR A LUI
       
HERING. LEGILE CORESPONDENTEI ORGANELOR a lui KENT. COROLARE.
III. -  EVENTUALITATI
PRACTICE SI TEORETICE DUPA LUAREA REMEDIULUI.
IV. – CEL DE AL DOILEA REMEDIU
Tabel sinoptic
Bibliografie

Acest mare studiu de ansamblu este capital în

homœopatie, pentru că el contribuie la dezlegarea mecanismului de
acţiune
al remediului dinamizat asupra forţei vitale deviate din ritmul
ei, în cazul fiinţei umane.

Cum se comportă organismul uman în

timpul administrării remediului Simillimum? Cum să interpretăm
fenomenele pe care
le observăm? Ce poziţie terapeutică să adoptăm?
Unor asemenea întrebări vom încerca să le dăm un răspuns.

Hahnemann
şi suita sa, elevul său Hering,
au furnizat răspunsuri parţiale acestor întrebări, dar este meritul
lui Kent şi
al
elevilor săi de a fi precizat bine aceste legi, de o manieră extrem
de clară şi minuţioasă.

Cu toate acestea, medecina evoluând,

Kentienii pot găsi încă loc de a preciza sau a revedea unele noţiuni
de actualitate,
cum ar fi supresiile, barajele medicamentoase şi
vaccinale, a căror frecvenţă a crescut în mod considerabil în zilele
noastre.

Eu m-am străduit, în expunerea ce urmează, să asociez

clarităţii şi o anume minuţiozitate, pentru că este destul de greu să
cuprinzi în acelaşi timp o viziune sintetică şi totodată atât de
analitică.

Orice ar fi, acest capitol de tehnică homeopatică trebuie

pus în acelaşi cadru cu cel al cercetării Simillimum-ului.

Căci, ce utilitate ar mai avea prescripţia unicistă dacă,

după aceea, practicianul ar fi incapabil să interpreteze modificările
simptomatice ce vor apare la bolnavul său? Este un mare dar al
homeopatiei, că ne oferă satisfacţii incomparabile, dacă
ştim, şi
mai ales dacă ne dăm interesul pentru aceasta, cu perseverenţă şi
profunzime.

 
 I - PRIMA PRESCRIPTIE
 

Ea consistă în administrarea remediului, cel rezultat în

urma analizei repertoriale bine făcute; 
în fapt însă, aceasta nu este
decât o prescripţie a unui
posibil Simillimum al pacientului.

De aceea, acest prim remediu trebuie să fie ales cu atenţie; 

nu trebuie să se manifeste nici o grabă în enunţarea lui, în
afară
de cazul unei urgenţe extreme, ceea ce de regulă este rarisim.
Din ce raţiuni nu trebuie să se facă, în mod grăbit, această
primă
prescripţie? Exact acestea vor face obiectul rândurilor ce urmează; 
căci, trebuie să înţelegem bine că, înaintea primei
prescripţii,
există efectiv o etapă tehnică, cel mai adesea extrem de laborioasă şi
că ea trebuie respectată cu stricteţe, pentru
a se putea trece apoi la
o acţiune terapeutică.

Prima dintre aceste raţiuni este foarte simplă.

Nu toţi bolnavii au neapărat nevoie de remediul
lor Simillimum. Toţi cei ale
căror
suferinţe ţin de o cauză ocazională,
au nevoie în primul rând să-şi vadă această cauză suprimată.

Bolnavul care bea trei litri de vin pe zi, cel care suferă
de lombalgii dar care lucrează în plin curent de aer, cel care nu mai
aude dar căruia la examen îi găsim câte un dop de cerumen în fiecare
ureche, toţi aceştia n-au nevoie de Simillimum, ci de o
acţiune directă,
care să suprime cauza suferinţelor respective.

Procedând în acest fel, dv. veţi evita pierderea de timp,

şi mai ales constatarea că nu obţineţi niciun efect, cu toate că
remediul administrat fusese selecţionat cu grijă. Trebuie să nu uităm
şi deci să insistăm în mod particular asupra cauzelor
ocazionale posibile, dietetice şi igienice,
atât de curente din zilele noastre.

Majoritatea oamenilor comit abuzuri de toate felurile şi

chiar atunci când nu este aşa, însăşi calitatea alimentelor pe care
le
consumă, poate fi incriminată. Deci, prudenţă ! Să fim atenţi la
găsirea acelei “causa
occasionalis”, bine
studiată de
Hahnemann
în “Organon”. Vă va fi posibil, în anumite cazuri, să vindecaţi
pacientul dv. de o manieră extrem de rapidă şi
spectaculoasă.

A doua raţiune, pentru care nu este bine “să dăm

drumul” imediat unui remediu greu (de mare gabarit), este următoarea :
în
faţa unui caz cronic, este necesar să gândim cu calm, “cu mintea
odihnită”, cum se spune;  acest
lucru dv. nu-l puteţi face
imediat, când bolnavul este în faţa dv. Nu
se poate decide soarta unei fiinţe umane, suferind de zece ani, într-o
jumătate de
oră sau chiar într-o oră. Trebuie să-i dăm pacientului
şansa şi un maximum de garanţie. cu privire la străduinţa şi la
eficacitatea noastră terapeutică.

Este motivul pentru care remediul Simillimum nu va fi

prescris decât la o a 2-a consultaţie, sau chiar mai târziu, dacă nu
aveţi la îndemână toate datele care să vă permită să învingeţi
boala.

Cum vă veţi descurca totuşi în acest caz, la sfârşitul

primei dv. consultaţii? Majoritatea celor ce vin la noi sunt hiper-drogaţi
cu medicamente. Dv. puteţi debuta prescriind un remediu mic, un remediu
cu acţiune scurtă, un apsoric cum se spune
adesea. Acest remediu, îl
alegeţi din această mică rubrică, foarte utilă, pe care ne-o propune Boger
:
Arsenicum album, Camphora,
Chamomilla, Hepar sulfur, Hydrastis,
Kalium iodatum, Natrum muriaticum, Nitricum acidum,
Nux
vomica,  Pulsatilla,
Sulphur.

Practic ar putea fi Nux vomica la

adult, şi Chamomilla
sicoză, primul remediu va putea fi Thuya. Rubrica “vaccinare” din
Kent este, după părerea mea, prea scurtă şi ar merita să fie făcută
mai “stufoasă”, în funcţie de cunoştinţele contemporane,
sau să
fie combinată cu rubrica “Sicoza”.

În
fine, vă puteţi afla în prezenţa unui caz care nu este nici
hiperdrogat, nici hipervaccinat. În acest, caz remediul cel mai util
va
fi un remediu de acţiune anodină (nulă, inofensivă, neimportantă,
placebo -n.t.). Paragraful pe care-l abordăm acum va fi
lăsat în mod
voluntar enigmatic, pe moment, astfel încât confraţii noştri să-l
înţeleagă singuri. Pentru că, există numeroşi
bolnavi care citesc
lucrări de homeopatie, şi nu e bine. Relativ la acest fapt, Doamna Tyler (7) scrie,
studiind Conium
maculatum :

„...Exemplele
precedente obiectivează una din raţiunile pentru care nu trebuie
niciodată să spui bolnavului ce anume îi dai.
Cei mai savanţi dintre
ei, adică cei ce posedă faimoasele „mici cărţi de homeopatie”, le
compulsează (verifică cu atenţie –
n.t.) şi din această cauză,
confirmă sau infirmă prescripţia dv., în funcţie de puţina lor ştiinţă
care le este furnizată de acest
gen de cărţi: ei ajung astfel, câteodată,
la concluzii care se dovedesc dezastruoase; 
sau încă, beneficiind într-o oarecare
măsură de remediul pe
care i l-aţi prescris, abuzează de remediul respectiv, fără avizul
dv., neştiind că un remediu poate
vindeca ceea ce el produce, dar că,
în mod egal, un remediu poate şi produce ceea ce el vindecă.”

După această digresiune necesară, să revenim

la subiectul nostru, cel al prescripţiei unui remediu de acţiune
anodină. El
aduce, legat de acest capitol, o mare confuzie, atât la
nivelul medicilor cât şi al laboratoarelor farmaceutice. Trebuie să
lămurim
această problemă pentru a nu aluneca pe nisipuri mişcătoare.

Atunci
când medicul vrea să prescrie un remediu cu acţiune anodină, el
recurge la S.L.
(Saccharrum Lactis),
precum ştiţi, şi
câteodată pentru a da greutate credibilă ordonanţei
sale, el adaogă şi o dinamizare. Ei bine, acţionând de o asemenea
manieră, el compromite adesea eficacitatea ulterioară a tratamentului său,
căci, crezând că administrează un remediu cu
acţiune nulă, el dă în
realitate un remediu extrem de puternic. Da, aşa este ! Deschideţi
volumul III al Dicţionarului
lui Clarke,
şi vedeţi acolo o patogenezie completă a acestei
substanţe (SL). Această patogenezie a fost stabilită de Swan,
şi trebuie să
fiţi siguri de veridicitatea ei. Vă şi explic dece
insist : la debutul meu, prescriam şi eu ca toată lumea S.L. 5 C., sau
chiar doze
de S.L. 30 C;  obţineam
rezultate discordante, legate nu de pacienţi ci de laboratoarele care
eliberau ceea ce prescriam eu,
respectiv SL, în diluţia respectivă.

Unii
bolnavi se comportau foarte bine, adică vindecarea progresa şi eu puteam
să urmăresc simptomele remediului
constituţional la fiecare consultaţie,
în timp ce alţii, din contră, prezentau semne patogenetice foarte nete
de S.L.,
cele care
puteau fi citite cu cartea deschisă, în lucrarea lui Clarke.
Secretul l-am descoperit ulterior, după o anchetă, aflând că unele
laboratoare dinamizau S.L. iar altele nu.

Concluzie
: înainte de a prescrie S.L.,
asiguraţi-vă de aşa manieră încât farmacia să nu facă confuzia de
mai sus, pentru a
exclude interferenţa de acţiune a S.L. dinamizat cu acţiunea
remediului Simillimum.

Această etapă de S.L. este o

probă pe care o las să şi-o descopere singuri unii dintre amicii mei; 
dacă ei au înţeles bine
legile şi principiile, ei îmi scriu,
subliniind că au constatat la anumiţi bolnavi apariţia de noi simptome.
Îi las să le caute şi
după câteva săptămâni, ei descoperă singuri
existenţa unei noi patogenezii (SL), dar
mai ales, ei înţeleg profund, odată
pentru totdeauna, puterea, viaţa,
pe care o conferă Dinamizarea
unui corp brut.

Stuart Close (6), în capitolul X al lucrării sale (în paginile 133 – 146)
ne dă nişte reguli, pentru folosirea S.L. în
homeopatie.
Iată-le în rezumat şi sintetic :

Daţi
un remediu cu acţiune anodină tuturor cazurilor pe care le vedeţi
pentru prima dată;  cu cât
cazul este mai grav, cu
atât mai mult trebuie să-i prescrieţi un
astfel de remediu, astfel încât să fiţi siguri şi cerţi cu
privire la remediul
Simillimum.

Dacă nu sunteţi
siguri, deci, că aţi găsit remediul cel bun, daţi S.L.

În fine, acest
procedeu permite să se dea ceva şi când bolnavul se ameliorează
dar trebuie să fim siguri că nu provoacă
interferenţe.

Stuart Close continuă, în substanţă : nu trebuie să se facă nicio greşeală

la început. Această manieră de a proceda vă
permite să fiţi Maestrul
Situaţiei. Să nu vă
închipuiţi nicio clipă că e vorba de o pierdere de timp. Mulţi
bolnavi au devenit
incurabili din cauza grabei cu care li s-a administrat
remediul. Marii maeştri, ca Boenninghausen,
Hering, Wells, Lippe,
Biegler,
repertorizau totdeauna cazul lor şi, în aşteptare, dădeau S.L.

Problema care se pune în continuare este următoarea: care

sunt criteriile distinctive ale remediului de acţiune anodină? Eu
am
rezumat aceste criterii, după cum urmează :

Un remediu de
acţiune anodină nu trebuie să producă niciun proving adică să nu
aibă nicio acţiune asupra forţei vitale.
El nu trebuie să
nu creieze niciun baraj medicamentos prin componentele sale, adică nu
trebuie să conţină nici mentă,
nici camfor, nici eucaliptus.
El trebuie
administrat în tinctură
mamă sau, în cel mai rău
caz, în I-a decimală,
dar nu mai mult, căci dinamizarea este
sursă de viaţă şi de
energie.

Puteţi prescrie, în schimb, remedii de acţiune anodină

alopatice, cum ar fi de exemplu : extrase de placentă, vitamine
naturale,
în cantitate ridiculă;  remediile
de acţiune anodină homeopatice vor fi luate în puţină apă de
robinet, această apă
fiind în majoritatea cazurilor clorinată,
atenuează sau suprimă şi cea mai mică acţiune de profunzime a
drogului.

Toate aceste detalii fiind cunoscute, ajungem în sfârşit

la prima prescripţie. Trebuie să explicăm bolnavului modul de
administrare a remediului : departe de mese, sub formă solidă sau diluată
în apă plată, având grijă să nu fie atinse cu
mâinile.

Se prescrie deci remediul Simillimum. Ce se va întâmpla

după această prescripţie? Diferite eventualităţi sunt posibile. Le
vom studia în detaliu, în continuare, dar trebuie să facem efortul de a
creiona un tablou sinoptic, pentru a ne obişnui cu el.

Nu se întâmplă nimic sau, din contră, bolnavul poate obţine

o vindecare spectaculară. El poate, în mod egal, să treacă prin
fenomene de agravare sau de ameliorare; în
fine, el remarcă o modificare a simptomelor sale, ceea ce ne
conduce la cea de
a doua prescripţie. Studiul tuturor acestor fenomene
simptomatice, pe care le-am rezumat, ne va permite să punem :
   
1°
Un pronostic de curabilitate sau de incurabilitate;
    2° Un pronostic asupra propriei noastre munci
: mediocră, mijlocie, foarte bună;

    3° Un pronostic asupra eficacităţii

remediului prescris Simillimum sau Simille, sau de remediu pur
paliativ.

Această acţiune capitală a tehnicii homeopatice, Prognoza,

nu poate fi fructuoasă dacă se practică în pluralism sau
complexism.
Si mai rău încă, dacă se folosesc tehnici derivate din alopatie şi
care n-au nimic de a face cu arta şi ştiinţa
homeopatiei.

II
– AGRAVĂRILE ŞI AMELIORĂRILE HOMEOPATICE.

LEGEA
DIRECŢIEI SIMPTOMELOR A LUI HERING.

LEGILE
CORESPONDENŢEI ORGANELOR, ALE LUI KENT.

COROLARE.
Asupra acestui subiect trebuie mai întâi să citim şi răscitim
capitolul XXXIV
(paginile 215 – 223) pe care

l-a dezvoltat Kent în “Conferinţele”

sale. Totul este aici, dar sub o formă sintetică, condensată, chiar dacă
uneori greu de
înţeles. Să ne plasăm în poziţia medicului practician
şi să vedem despre ce e vorba.

A. – Agravarea şi ameliorarea homeopatică.

Când un bolnav vă spune că se agravează, există două

nuanţe pe care trebuie să le distingem. Ar putea fi vorba de o
agravare
a simptomelor bolii sale, sau de o agravare a stării sale generale,
sau chiar de amândouă. Agravarea simptomatică
poate fi funcţională
sau organică. Astfel, bolnavul poate suferi şi mai mult cu stomacul său,
sau să-i apară o ulceraţie
gastrică.

În primul caz, spunem că există o exacerbare a

simptomelor;  în cea de a
doua, că boala ia o falsă direcţie. Cu cât asistăm
mai mult la
existenţa de leziuni organice, cu atât agravarea riscă să devină mai
gravă şi severă. Inversul, mai puţine leziuni
tisulare şi o tendinţă
crescută către exacerbarea clară şi simplă a simptomelor.

Trebuie, de asemenea, avut în vedere să nu se confunde

agravarea homeopatică cu reacţiile de eliminare : aşa cum
sunt
diareile, vomismentele, expectoraţiile, eliminările diverse.

Cât despre agravarea generală a bolnavului, asta

este o altă istorie. Bolnavul semnalează 
dispariţia acelei euforii, care
caracterizează omul în stare bună
de sănătate. Nu prea poate să vă furnizeze simptome precise, dar
semnalează o
lâncezeală mentală şi fizică, pe care nu le prezenta înainte.

Destul de des, acest fenomen este datorat prescripţiei

remediului Simillimum în dinamizare prea joasă şi des repetat.

În privinţa ameliorării homeopatice, trebuie avute

în vedere două puncte de vedere : cel al bolnavului şi cel al
medicului.
Bolnavul va considera că el merge mai bine atunci când i
se ameliorează simptomele locale. Vă va spune de exemplu, că
eczema îl
deranjează cu pruritul ei mai puţin, dar el nu va ţine cont deloc de
starea sa generală.

Din contră, pentru medicul homeopat, aceste constatări au

o semnificaţie extrem de diferită. Se va putea vorbi de ameliorare
constatând :

*  
ameliorare a stării generale şi locale,

*  
ameliorare a stării generale şi o agravare a simptomelor
locale,

*  
ameliorare a stării generale şi un statu quo al
simptomelor locale,

*  
ameliorare a stării generale, cu o exacerbare a
simptomelor locale sau o

     
reacţie de eliminare.

Să nu uitaţi că îngrijiţi bolnavul şi nu boala; 

Lucrul important, punctul capital, îl constitue simptomele
generale ale
bolnavului. Ceea ce noi trebuie să căutăm este această
senzaţie internă, euforică, această senzaţie de bine care-l face pe
pacient să spună : EU mă simt
mai bine, fără ca el să poată preciza. Accesoriu, se pot lua în
considerare, de acord cu
Bellokossy (2),
drept criterii de ameliorare : temperatura corpului, pulsul şi tensiunea
arterială.

B.-Legea vindecării terapeutice

  Trebuie să
nu confundăm vindecarea terapeutică cu vindecarea naturală. Ceea ce
ne interesează la acest capitol este
cunoaşterea legilor care regizează
evoluţia vindecării terapeutice.

Stuart Close s-a ocupat îndelung de acest subiect, în capitolul IX (paginile

122 până la 134) al lucrării sale, iar ideile ce
urmează sunt
inspirate de aici. Lucrarea sa, Spiritul Homeopatiei, este extrem de importantă şi instructivă; din păcate
este
puţin cunoscută. Desigur ne vom apropia de faimoasa lege a lui Constantin
Hering, dar mai înainte
este strict necesar să
plecăm de la cunoştinţe mai generale, pe care
le găsim la Stuart Close,
rezumate astfel, în 4 puncte:

    a)
" Viaţa este o forţă centrifugă, radiantă, exteriorizantă şi
care concentrează

    partea
spirituală în cea materială - de sus în jos ",

    b)
" Boala este o forţă centripetă, opozantă, care face obstrucţie,
pătrunzând

    spre
centrul organismului, tinzând să-l dezechilibreze ",

    c)
" Progresiunea bolilor cronice se face de la suprafaţă spre centru,
de la

    organele
mai puţin importante la cele mai importante şi de jos în sus ",

    d)
" Simptomele dispar de sus în jos, din interior spre exterior şi în
ordinea
    inversă
a apariţiei lor ".

Legea lui Hering şi

corolarele sale (8, 9, 10).

Această lege naturală a fost descoperită pentru prima dată

de Constantin Hering,
unul dintre cei mai străluciţi elevi ai lui
Hahnemann,
stabilit în S.U.A.

Totuşi, Pierre Schmidt semnalează că Hahnemann bănuise existenţa acestei legi şi o formulase într-o formă
mai puţin
precisă.
Mai sus, aţi văzut fără îndoială că eu am scris “lege
naturală” şi nu
“lege” pur şi simplu. Legea direcţiei simptomelor
nu este o lege
specifică unei ştiinţe anume, o regăsim în cosmos în toate gradele,
şi Hering n-a făcut
altceva decât a aplicat-
o la homœopatie. Trebuie să-l situăm pe Hering
(ca pe Kent şi Farrington) în
contextul său spiritualist. Hering era, şi
el de
asemenea, un discipol al lui Swedenborg.

Citind scrierile publicate de Swedenborg,

în secolul XVII, veţi fi uimiţi să regăsiţi germenii unor anumite
legi atribuite lui
Hering
şi lui Kent: cum ar fi legea taburetului cu trei picioare, legea
direcţiei simptomelor, legea corespondenţei organelor.

Homœopatia  este,
în fapt, medicină universală şi se supune în mod natural legilor
universale, cosmice. Hering
şi Kent n-au
făcut decât să redescopere, în sânul homeopatiei,
legile pe care ei le cunoscuseră de mai mult timp, prin lungile lor
frământări
meditative.

În zilele noastre, Rudolf Steiner reia aceleaşi idei, dar de o manieră mult mai detaliată, mai
metodică, mai precisă. Aceste
idei, pe care omul le descoperă din nou,
erau cunoscute de vechile civilizaţii, azi dispărute. Aceste idei, fie
ele adevărate sau
false, au trecut pe terenul experimentelor: ca urmare,
la Dornach,
în Elveţia,
există veritabile congrese ştiinţifice care
reunesc medici din lumea întreagă,
care analizează astfel de cunoştinţe străvechi. Există chiar clinici
terapeutice, printre
care academicul British
Homœopathic Journal
care publică rezultatele.

Acele rezultate, controlate de medici, nu pot fi negate, atâta

vreme cât ele se supun experimentelor ştiinţifice.

Să enunţăm deci această lege denumită legea lui Constantin

Hering.

Vindecarea terapeutică urmează o direcţie. Ea se produce

de sus în jos, din interior spre exterior şi în ordinea inversă
apariţiei
simptomelor de îmbolnăvire.

àDe
sus în jos : aceasta însemnează că vindecarea are o direcţie
verticală, dar în sensul greutăţii. De exemplu, o bolnavă
prezintă o
eczemă facială;  această
eczemă dispare şi se constată dezvoltarea unei erupţii la nivelul
membrelor superioare.
Legea direcţiei vindecării este astfel
verificată. Bolnava noastră evoluează spre vindecare.

ü   
Invers,
un bolnav prezintă un ulcer varicos pe cale de
cicatrizare, dar se remarcă apariţia unui ulcer duodenal. Direcţia
simptomelor este rea, acţiunea începută este paleativă, în afară
de cazul în care ulcerul este un vechi simptom, în care
caz direcţia
vindecării este cea bună (reapariţia vechilor simptome).

ü     
Corolar
: atunci când consultaţi un bolnav nou, dv. constataţi
deja această ascensiune a simptomelor de jos în sus şi
puneţi
deja un diagnostic de gravitate. Astfel, interogând bolnavi atinşi
de poliartrită incipientă, regăsim deci dureri la
glesne, apoi
la genunchi, etc., până la articulaţiile temporo-maxilare.
Mai mult, nu trebuie să limităm această lege
 numai la somatic (localizări
anatomice), ci deasemenea şi la funcţional. Şi simptomele
non-materiale, non organice i
se supun, de asemenea, acestei legi.

àDin
interior spre exterior :
e mai uşor să înţelegem tot cu ajutorul unui exemplu
clinic:

Tratând un bolnav de ulcer, acesta încetează de a

se manifesta, în timp ce apare un eritem al genunchiului. Nu
trebuie să
prescriem absolut nimic, pentrucă manifestarea cutanată va
dispare după un oarecare timp, în urma tratamentului început.

Invers, la un bolnav de eczemă, care dispare în urma prescripţiei

dar apare în acest timp o bronşită astmatiformă, aici
trebuie să
antidotăm prima prescripţie pentru că direcţia simptomelor este dăunătoare
(din afară spre interior).

àÎn
ordinea inversă a apariţiei simptomelor
: simptomul care a apărut ultimul trebuie să dispară primul şi aşa
mai departe.
Iată şi aici un exemplu concret:

           
- Astm în 1950,

           
- Veruci în 1955,

           
- Diaree cronică în 1958.

Sub acţiunea remediului simillimum, bolnavul va observa

dispariţia diareei, apoi a verucilor şi în sfârşit a astmului.

Dar, dacă bolnavul vă semnalează că de la început a

dispărut astmul, puteţi fi siguri că intervenţia dv. nu este decât
paliativă
şi că remediul prescris nu este simillimum.

Am expus fiecare secvenţă a legii lui Hering

dar nu trebuie niciodată să uităm că în practică este extrem de rar
să constatăm
verificarea integrală a acestei legi, respectiv ca, la
acelaşi pacient, să constataţi o ameliorare de sus în jos, sau din
interior
spre exterior, sau în sens invers, etc.., şi că deci rar veţi
constata cele trei condiţii ale acestei legi, aplicate la acelaşi
bolnav.

La fel, şi ipostaza reciprocă este valabilă. Pentru a fi

siguri că sunteţi pe o rută falsă, e suficient să constataţi că
progresiunea se face de jos în sus, sau din afară spre interior, sau că
primul simptom care dispare a fost primul care a
apărut în timp.

Legea corespondenţei organelor a lui Kent (5), pag.273 şi

277).

Abordăm aici un paragraf foarte delicat, nu atât legat de

identitatea sa, ci mai ales legat de izvoarele sale. Nu voi înceta
niciodată să afirm suficient de mult că veritabilul maestru al lui Kent şi Hering a fost
Swedenborg şi nu Hahnemann. Găsiţi
pe Internet la site-ul “Homéopathe
International”, aforismele
lui Kent şi o
bibliografie asupra lui Swedenborg. In “Cer şi
Infern” de Swedenborg,
veţi regăsi toate gradele legii corespondenţei organelor.

La enunţarea acestui nume de filozof, mulţi ridică braţele

la cer invocând misticismul, ocultismul, etc., dar problema este
pusă
greşit pentru că, în toate cazurile, trebuie judecat arborele după
fructele sale, şi fructele sunt excelente, aş spune
excepţionale, dacă
se aplică aceste date, denumite “metafizice”.
Kent le-a
applicat timp de treizeci de ani de practică, şi ne semnalează
rezultate transcendente, obţinute, spune el, graţie
aplicării acestor
legi universale. El sugerează că, înainte de a critica un lucru să-l
încerci în practică şi să-l judeci numai
după aceea, după
rezultatele obţinute.

Acest adevăr este valabil şi în zilele noastre, când

numeroşi confraţi practicând o homeopatie primară, emit critici
pompoase
şi grandilocvente adresate Kentismului (atunci când ar trebui
spus unicism).

Legat de acest subiect, eu aş putea spune că uniciştii

pot emite o judecată de valoare asupra complexiştilor şi pluraliştilor,
căci majoritatea dintre ei au trecut prin această şcoală. Reciproca nu
este adevărată, un pluralist nu poate judeca un unicist
pentru că el
ignoră total despre ce e vorba. Rezultatele obţinute prin practica
unicismului sunt la îndemâna oricui, facil a fi
controlate în fiecare
zi. Faceţi acest lucru timp de câţiva ani şi veţi fi uimiţi de
rezultate.

Să încercăm, cu voia dv., să sintetizăm toate aceste

date în aşa fel încât să le practicăm în fiecare zi. Omul este compus din
două părţi: omul intern, imaterial,
şi omul extern, material. Altfel spus, omul se compune din psihism şi
somă. Ceea ce
caracterizează omul intern, imaterial, este în ordinea
valorii descrescânde: voinţa sa, inteligenţa sa, memoria sa.

Ce este sfera voluntară a omului

?

În mod esenţial aici apar dorinţele şi aversiunile

sale, iubirea şi ura sa. Ceea ce face omul este: “ Eu vreau sau nu
vreau, eu
iubesc sau urăsc…”

Fără acest EU, omul îşi pierde individualitatea, el

coboară, plonjează involuntar în regnul mineral.

La cei doi poli ai extremităţilor, noi abordăm domeniul

patologic, pe de o parte abulia (lenea, confuzia, obtuzitatea,
indecizia…) şi pe de altă parte, impulsiunile, dorinţele
irezistibile (crime, sinucideri, cleptomania, ură inexplicabilă,
pasiuni,
idei fixe…).

Oscilarea de la un pol la altul, ne face să ajungem la ciclotimii,

capricii, alternanţe, etc. Prin asta atingem cu degetul
importanţa
secţiunii “Mind” a repertoriului, în sânul căreia vom găsi toate
rubricile dorite.

Cât despre intelect, acesta

ne permite să alegem între două sau mai multe lucruri. De exemplu, între
bine şi rău, adevărat
sau fals, dar asta nu e posibil decât
dacă inteligenţa ne permite să înţelegem.

Memoria, în sfârşit,
ne permite să avem câmpul nostru conştient de idei, din care
alegem şi în funcţie de care acţionăm după
aceea.

Legat de toate acestea, ideea pivot susţinută de Kent, şi de cei din care el s-a inspirat, este următoarea :

Omul fizic nu este decât materializarea omului imaterial.

Asta vrea să zică : Bolile
omului fizic sunt în primul rând boli ale
omului psihic.

Terapeutica omului psihic împiedică apariţia ulterioară

a bolii la omul fizic. Şi, odată în plus, aceasta ne permite să insistăm
din nou
asupra importanţei semnelor generale şi mentale în căutarea remediului
simillimum, căci AICI se găseşte în mod
veritabil etiologia bolii.
Procedând în acest fel, medicul homeopat atinge sursa
tuturor relelor (suferinţelor) pacientului său.Un alt lucru este că, în
stadiul incipient
al unei maladii, noi vom găsi simptome generale imateriale, dar deloc sau puţine simptome organice; 
în
stadiul
avansat al aceleiaşi
boli, vom găsi în schimb simptome organice importante dar practic aproape deloc simptome
imateriale.

Privind din alt unghi, noi alunecăm deci insensibil de

la viaţă spre cadavru, respectiv spre moartea corpului animat de
forţa
vitală (în realitate orice distrucţie ne readuce la cauză).

Şi plecând de la aceste simple date, următoarea regulă

practică deja decurge:

Cu cât un bolnav prezintă semne organice, cu atât el este mai grav

bolnav.

Curabilitatea sa completă este discutabilă şi va trebui să

formulăm rezerve. În aceste cazuri, semnele şi simptomele
imateriale sunt rare sau absente.

În mod invers, atunci când simptomele şi semnele imateriale sunt

prezente, pronosticul este bun. Terapeutica homeopatică
va fi extrem
de eficace, împiedicând apariţia ulterioară a unei afecţiuni
organice. Kent ne furnizează preciziuni cu privire la
acest subiect.

Aceste precizări nu sunt fructul unei reverii oarecare cum

s-ar putea gândi cineva, ci fructul unei experienţe
formidabile şi
practice,
efectiv practice. Geniul imens al lui Kent a dat un asemenea impuls Homeopatiei, încât mesajul său
ajunge la noi de
fiecare dată tot atât de proaspăt, de vivant chiar şi
azi în zilele noastre.

Iată, în substanţă, ceea el ne spune :

Aşa cum inteligenţa omului separă binele de rău, lucrul

adevărat de cel fals, păstrând ce e bun şi adevărat şi înlăturând
răul
şi falsul, - tot aşa, stomacul şi intestinul separă din hrana
noastră ceea ce este bun, acceptându-l, dar elimină în exterior
ceea
ce este toxic. Fenomene identice se petrec şi cu rinichii şi sângele,
plămânii şi respiraţia.

Iată cum se produce acest fenomen în mod practic.

Luăm chiar exemplul citat de Kent.

Aveţi un bolnav de ulcer. Sub acţiunea terapeutică

homeopatică, ulcerul dispare, dar notăm apariţia de tulburări
intelectuale,
ceea ce însemnează că direcţia este rea şi că
trebuie să antidotăm remediul precedent. Din contră, dacă se
înregistrează
tulburări cutanate, aceasta însemnează că remediul
este bun Nu mai trebuie făcut nimic. Direcţia declanşată de
tratament
este bună. Tulburările cutanate vor dispare curând fără
a fi nevoie să se adaoge nicio altă terapeutică.

Invers, ne vine un caz să se consulte pentru tulburări ale facultăţilor

intelectuale. Sub efectul terapeuticii dv., tulburările
psihice
dispar, dar dv., notaţi apariţia de tulburări gastrice, sau renale sau
respiratorii. Nu trebuie făcut nimic. Tulburările la
nivelul
stomacului, rinichiului, plămânului, nu sunt decât trecătoare. Boala
are o direcţie bună de vindecare

Rezumăm de o altă manieră : atunci când o dezordine

intelectuală este urmată de un catar pulmonar sau bronşic, sau de
asemenea de o disfuncţie renală, gastrică sau intestinală, aceasta înseamnă
că bolnavul se
ameliorează.
Dar, invers, dacă notăm atenuarea tulburărilor renale,
gastro-intestinale, cu apariţia de dezordini ale intelectului, aceasta
însemnează
că bolnavul
nostru se agravează.

Să studiem acum acelaşi fenomen în ceea ce priveşte

tulburările sferei voluntare. Mai sus v-am prezentat semnificaţia
acestor tulburări, deci nu voi mai reveni asupra lor. Dacă prescripţia
dv. este perfectă iată ce urmează să se întâmple :

*  
ameliorarea şi dispariţia tulburărilor mentale;

*  
apariţia de tulburări la nivelul sferei cardiace, hepatice
sau sexuale.

Invers, dacă trataţi un hepatic şi, sub efectul remediului dv.

dezordinile hepatice se amendează, dar pacientul prezintă idei
de
auto-distrucţie, dv. sunteţi pe o cale greşită şi remediul
respectiv trebuie antidotat.

Această lege a corespondenţei organelor este o realitate

practică şi nu o himeră. Este suficient să practicaţi cum trebuie
homœopatia , în
mod corect, pentru a o pune zilnic în evidenţă. Evident, dacă se
practică o homeopatie fantezistă, cu tot
felul de reţete, se va naviga
ca pe ceaţă şi se va rata de departe obiectivul cercetării şi găsirii
remediului simillimum.

“Istoria” cu complexismele, cu drenorii, cu intoxinaţiile,

nu se integrează nici pe departe în doctrina homeopatică. Chiar
dacă
s-ar dori să fie interpretate lucrările lui Hahnemann, Hering, Boenninghausen, Boger, Kent,
în cadrul unui curent de
opinie mai modern, în homeopatie, aceasta nu
este în mod cert o apropiere de homœopatia 
practicată în zilele noastre, cea
pe care o facem, ci mai degrabă
o apropiere de medicina psiho-somatică.

În speţă, prof. Antoine Porot (11 - citează Weiss şi English), se exlica astfel cu privire la
acest subiect:

   --
"În al 19-lea secol, se avea în vedere totdeauna sintagma:

Boală celulară à
alterare de structură à
tulburare fiziologică

    --
În secolul 20, s-a adăogat :

Tulburare funcţională à
boală celulară à
alterare de structură.

    --
Azi, medicina psiho-somatică indică o nouă eventualitate:

Tulburare psihologică à
tulburare funcţională à
boală celulară à
alterare de structură. "

Teoriile sunt ceva, practica altceva. Dar atunci când doreşti

să fii medic homeopat practician, şi când reîntâlneşti în practica
ta de fiecare zi, în fiecare clipă,noţiunile puse în valoare de Kent, aceste noţiuni permiţând să vindeci nu teoretic ci
practic
un număr considerabil de bolnavi, trebuie să convenim că aici
nu mai e loc de nicio îndoială, exceptând cazul când eşti
sufocat de
ceea ce eu consider că este cea mai rea dintre catastrofe, în homeopatie
şi în viaţă în general: de prejudecăţi
şi
de idei preconcepute.

III. EVENTUALITĂŢI PRACTICE ŞI TEORETICE

 DUPĂ LUAREA REMEDIULUI
 

1.Vindecare
rapidă a bolnavului.

În acest caz, există două nuanţe distincte.

Subiectul s-a vindecat, deci, de tulburările pentru care a

venit la consultaţie şi în plus, resimte o stare de bine din punct de
vedere general
somato-psihic;  aceasta însemnează
că :

remediul
prescris este Simillimum-ul său;
dinamizarea
aleasă a fost cea bună.

Se va obţine rar acest rezultat, în afara situaţiei când

poate fi vorba de o boală mai superficială, recentă, puţin înrădăcinată.

În prezenţa unui rezultat atât de spectacular, în cursul

unei boli cronice, este cazul totuşi să ne indoim şi să aşteptăm,
pentru
a fi siguri că avem de a face cu o vindecare adevărată.

Cea de a doua nuanţă,

de care am pomenit mai sus, este următoarea : simptomele pentru care a
venit bolnavul au dispărut,
dar nu putem inregistra şi o stare mai bună
a acestuia şi din punct de vedere general.

Altfel spus, rezultatele notate nu sunt decât parcelare; 

pot fi deduse dintr-un asemenea tablou noţiunile următoare :

remediul
prescris nu a fost Simillimum-ul bolnavului;
remediul
prescris n-a avut decât o acţiune paliativă;
boala va
reapare curând;
“geniul”
bolnavului şi bolii sale v-a scăpat;

Trebuie din nou să punctaţi observaţia dv.

2.Bolnavul nu semnalează nicio modificare locală sau generală.

Aţi prescris bunăoară Simillimum-ul posibil, şi

pacientul revine afirmând : “mă simt tot la fel ca data trecută"
(13).

Înainte de a lua în seamă cele spuse, trebuie să ne

asigurăm de veridicitatea afirmaţiei respective, pentru că destul
de des
bolnavul are un punct de vedere strict personal cu privire la boala
sa;  şi că acest punct de
vedere diferă considerabil de cel
al practicianului homeopat.

Din momentul în care suntem siguri că efectiv nu s-a

petrecut nimic, trebuie să luăm în considerare următoarele posibilităţi
:

     a.Simptomele
furnizate de bolnav sunt inexacte.
Totul a fost construit ca un castel de cartoane şi acum
asistăm la dărâmarea lui. Luându-l din nou la întrebări, vă veţi
da
seama că atunci când a spus că e “alb”, la prima consultaţie,
era vorba în fapt de “negru” şi vice versa.

Este una din raţiunile pentru care am afirmat că este de

bun augur să nu prescrieţi niciodată Simillimum încă de la prima
consultaţie. Veţi evita astfel un demaraj fals.

     b.Omiterea (uitarea) menţionării simptomului etiologic.

Deşi la baza observaţiei dv. a stat respectarea regulilor

artei, din păcate îi lipseşte cheia problemei principale; 
dv. nu aţi
insistat asupra antecedentelor şi de aceea etiologia
cazului v-a scăpat.

Astfel, de exemplu, pacientul atins de o insomnie cronică,

a omis să vă semnaleze că, acest din urmă simptom, a apărut
după o cădere
de pe cal, această cădere fiind urmată timp de câteva minute de o
stare de pierdere totală a conştienţei.

Pivotul central în jurul căruia trebuie să se articuleze

întreaga dv. observaţie, este căderea, cu comă tranzitorie şi scurtă.
Simptomul etiologic trebuie să ocupe primul loc în analiza repertorială
şi, dacă e posibil, remediul care acoperă întregul caz,
trebuie să se
regăsească aici într-un grad mare.

Am putea afirma acelaşi lucru şi în privinţa

numeroaselor observaţii, în cursul cărora tulburările care împing
pacientul să se
consulte la medic, au debutat după o supărare, o
hemoragie, etc.

Kent se
ocupă cu minuţiozitate de furnicarul acestor simptome etiologice, care
nu trebuie uitate atunci când tratăm un caz
cronic

     c.Cauza directă ocazională persistă.

Devine absurd să prescriem remediul său unui alcoolic care

continuă să bea, unui mare mâncăcios care nu ţine deloc cont
de
regimul recomandat, sau celui care are un ulcer varicos dar refuză să
stea alungit cel puţin trei ore în fiecare zi, etc....

În prezenţa unui asemenea bolnav, care conştient sau incoştient

refuză să colaboreze, soluţia impusă este simplă : refuzul
de a-l îngriji.

Vindecarea homeopatică merită şi trebuie să se bizuie pe

colaborare şi pe efortul personal al pacientului, atât pe plan igienic
cât
şi alimentar.

     d.Baraje medicamentoase sau infecţioase anterioare.

Acest baraj împiedică acţiunea remediului de fond. Înainte

de orice, el trebuie să fie ridicat.

De exemplu, o vaccinare, o rujeolă, o scarlatină, etc.

Se prescrie în acest caz “remediul care ridică

barajul”, şi după aceea Simillimum îşi dezvoltă acţiunea sa
eficace. Este vorba
aici de o chestiune foarte importantă, tratată în “Homœopatia  franceză”
(14)
     e.Tare (vicii, deficienţe) ereditare.

Remediul este bun dar nu acţionează cu toate eventualităţile

precedente;  trebuie să căutăm
o deficienţă familială, cum ar fi
tuberculoză, cancer, sifilis,
blenoragie, şi să prescriem nozodul corespunzător

Trebuie bine precizat că această tară n-o găsim la

bolnav ci în familia sa. În cazul în care nu s-ar găsi nimic
la bolnav sau la
familia sa, eventualitate foarte rară, ei bine, noi găsim
în nozodele intestinale
ale lui Bach-Paterson,
un mijloc foarte eficace
de a “relansa” cazul nostru.

     f.Absenţa reactivităţii.

Totul se întâmplă ca şi când organismul pacientului ar

fi incapabil de a răspunde la excitaţia remediului homeopatic.

Dv. aveţi, în Kent, o rubrică consacrată acestui gen de carenţă : Lipsa

de reacţie (lack of vital reaction, pagina 1937)

La rândul său, Boenninghausen (citat de Close [6], pagina

85) sfătuieşte folosirea de : Carbo
vegetabilis, Laurocerasus,
Moschus, Opium, Sulphur, listă căreia i s-ar putea adăoga nozodele.

     g.Abuz de alimente sau de produse toxice.

Bolnavul face abuz de ceai, cafea, alcool, tutun, parfumuri

tari şi din această cauză remediul nu acţionează. Această noţiune
este foarte mult discutată de eminenţii noştri confraţi.

Hahnemann, în Organon,
îi acordă o importanţă extremă; 
este suficient, pentru a vă convinge, să recitiţi paragrafele pe
care
el le consacră barajelor toxice; 
din contra unii confraţi ca Gallavardin,
afirmau faptul tulburător următor : el absorbea
remediul într-o ceaşcă
de cafea pură şi afirma ca valabilă acţiunea benefică a remediului
homeopatic.

Ne aflăm deci în prezenţa a două curente de idei opuse.

Din punctul nostru de vedere şi în funcţie de experienţa noastră, noi
gândim că trebuie să acordăm o oarecare atenţie pastei de dinţi
folosite de bolnav, manierei în care el absoarbe remediul şi
mai ales ce
anume absoarbe.

Iată un exemplu practic şi demonstrativ :

Unul dintre bolnavii noştri, tratat de mai multe luni

pentru o sinuzită cronică, nu înregistra niciun progres spre vindecare; 
secretul a fost descoperit atunci când el a mărturisit că sugea
o cutie de “cachous” ( un fel de comprimate astringente,
mentolate
N.T.) pe zi, pentru a înlocui tutunul pe care noi i l-am interzis.

El urma să “răspundă” la tratament numai după ce a

pus capăt obiceiului său nefast.

La fel, o tânără învăţătoare, cu dilataţie bronşică,

“n-a răspuns” după administrarea remediului decât atunci când a încetat
să mai folosească o pastă denumită de drogherie chiar homeopatică.

Să nu cădem în sectarism, dar să ţinem totuşi seama de

micile detalii tehnice.
Kent în
Materia sa medicală (Thuya, 910),
scrie următoarele, cu privire la acest subiect :

“ ... Tutunul este unul dintre lucrurile care jenează

cel mai considerabil acţiunea remediului dv. Numeroşi sunt bolnavii care
nu se vindecă rapid, pentru că ei fumează. Marii băutori, marii fumători,
marii abuzivi, sunt persoane la care remediul nu
acţionează decât în
mod lent. Dv. nu veţi obţine un rezultat decât atunci când veţi
convinge bolnavul dv. să-şi modifice
maniera de a trăi. Puneţi-l la un
regim uşor, diminuaţi-I tutunul, suprimaţi complet alcoolul şi schiţaţi-I
un mod de viaţă
regulat şi blând.”

Problema modului de viaţă a bolnavului nu este o condiţie

suficientă pentru a-l vindeca, dar adesea, ea este necesară.

     h.Remedii alopatice.

Aceste remedii, zise

moderne, sunt atât de puternice, încât lasă urme în sânul
organismului pentru multă vreme.

În
acest fel se comportă corticoizii, antibioticele, anestezicele locale şi
generale, şi adesea, înainte de a obţine un răspuns,
trebuie
prescris remediul alopatic în diluţie homœopatică.

Este
ceea ce şcoala engleză denumeşte: tautopatie.

Iată un exemplu curios şi demonstrativ care, adesea, se

repetă în practica zilnică:

Un bolnav (Natrum muriaticum), atins de rinită spasmodică, mergea cu paşi mari spre
vindecare. În mod brusc apare o
recădere zgomotoasă şi inexplicabilă.
Întrebând bolnavul cu minuţiozitate, se descoperă că el îşi extrăsese
un dinte, cu opt
zile mai înainte de recădere, fără a ne preveni. S-a
prescris imediat o doză din anestezicul dentar, în diluţia 30 C., şi
procesul
curativ şi-a făcut din nou apariţia, opt zile după aceea.

Aşa ceva se întâmplă frecvent în rândul clientelei

noastre, şi de aceea, în faţa unei recăderi care se profilează,
atunci când
totul mergea bine, să vă gândiţi şi la stomatolog
!

     i.Remediu incorect preparat.

Noi nu mai suntem în epoca lui Hahnemann,

adică azi nu ne mai preparăm singuri remediile; 
cu toate acestea, trebuie ştiut
că uneori remediul homeopatic ar
putea fi prost preparat, de unde şi ineficacitatea lui.

Ni s-a întâmplat să nu obţinem niciun răspuns la un

remediu preparat de un oarecare laborator şi să avem un răspuns
imediat, folosind acelaşi remediu dar preparat de un alt laborator.

Pe măsură ce medicul progresează el trebuie să devină

din ce în ce mai exigent cu privire la modul de preparare al
remediilor
pe care le foloseşte, dar în mod egal şi cu privire la procedeele de
recoltare, conservare şi în special de păstrare a
fiecărui remediu,
etc.

De exemplu, trebuie să ne îndoim serios de remediile

preparate în interiorul oficinelor farmaceutice, chiar dacă e vorba de o
diluţie joasă, a 3-a decimală de exemplu. Dece? Recitiţi Organonul
şi veţi găsi acolo acţiunea stupefiantă a remediului

Î
homœopatic
prin olfacţie. Într-o oficină, toate odorile sunt în aer, şi dacă se
prepară acolo un aşa zis remediu homœopatic,
puteţi să vă
imaginaţi ce poate să se întâmple.

     j.Remediu incorect absorbit (administrat).

Cu toate că acest lucru este rar, modul de absorbţie al

remediului contează mult. Clasic, dv. cunoaşteţi că remediul trebuie
să
ajungă direct din conţinător pe limba pacientului, sau să fie dizolvat
în puţină apă şi băut, cât mai departe de mese.

Anumiţi bolnavi, neavertizaţi, absorb preparatul în apă

de robinet, deci clorinată şi din această cauză, semnalează rezultate
mediocre.

Alţii, cunoscând obiceiurile alopatice, iau doza

homeopatică imediat înainte de masă sau de micul dejun, ceea ce, la
fel,
afectează eficacitatea remediului. Dar aici este vorba de un detaliu
destul de mic, pe care l-am semnalat deja mai sus: J.-P.
Gallavardin, acest mare
" Kentist ", puţin cunoscut în Franţa, a semnalat numeroase
observaţii de remedii prost luate, dar,
totuşi, care au fost eficace. În
acest exemplu ca şi în alte situaţii, în toată homœopatia ,
planează umbra gigantică a
susceptibilităţii individuale, a
idiosincraziei.

     k.Dinamizarea (potenţa) nu este cea bună.

În anumite cazuri, Simillimum nu este suficient, trebuie să

găsim de asemenea şi dinamizarea activă, la pacientul respectiv.

Cu privire la acest subiect există desigur reguli generale,

care de altfel au fost enunţate, dar pentru anumiţi subiecţi este
absolut necesar de a le adapta în mod intim la cazul lor. Un motiv în
plus de a afirma că homœopatia este o medicină care
foloseşte
“haine pe comandă” (cum spunea odinioară amuzant Pierre
Schmidt).

Anumiţi bolnavi nu reacţionează la 200 C., sau 1000 C.,

dar oferă o vindecare spectaculară cu o diluţie de 7 C. Alţii, din
contra, “clocesc” simptomele timp de luni, la diluţii de 7 C., 15 C.
chiar la 30 C., şi se vindecă în 15 zile cu una de X.M.

De aceea, în prezenţa unui bolnav care “nu răspunde”,

va trebui să variem dinamizările, sub rezerva, bineînţeles, ca
remediul să fie cel bine prescris.

Pentru a acţiona în această manieră, sunt necesare trei

condiţii : să fii sigur de observaţia, de tehnica şi de tactica ta.
Precum vedeţi, odată în plus, umbra gigantică a idiosincraziei,
semnalată mai sus, se întinde mult pe acest domeniu al
dinamizării
remediului.

Toate aceste noţiuni de homeopatie pură nu sunt dificile,

ele sunt doar delicate; dar odată simţite, pătrunse, înţelese, nu mai
este necesar să se revină;  “bulgărul
de zăpadă” se măreşte cu fiecare observaţie, în aşa fel încât
tehnica dv. se
desăvârşeşte, odată cu percepţiile dv.

     l.Remediu cu acţiune lungă.

Remediul dinamizat are viaţa lui proprie, individualitatea

sa, ca aceea a unei fiinţe umane. Anumite remedii, în special la
cronici, au nevoie de timp pentru a acţiona, pentru a-şi dezvolta acţiunea
lor.
Este comun şi banal să mai amintim semnele de acţiune ale
unui Lycopodium,
Sulphur, Calcarea carbonica, Silicea, de la 4
până la 5 săptămâni, după absorbţia lor; 
în unele cazuri chiar 8 săptămâni după priza lor. Este
suficient să practici
homœopatia 
pură zilnic pentru a-ţi da seama de acest lucru.

Desigur asta nu însemnează că este necesar totdeauna să

aştepţi atât de mult;  cel
mai adesea totul se reglează cam în 20
de zile, dar frecvent se pune şi
problema de a şti să aştepţi. Această regulă practică nu este
valabilă decât pentru bolnavi
cronici şi subacuţi.

Din contră, la acuţi, puteţi avea un răspuns în 6 –

12 ore ce urmează. Odată în plus, dv. vedeţi idiosincrazia stăpânind
această problemă.

3. Bolnavul acuză o agravare a simptomelor pentru care a venit

la consultaţie.

În acest caz apar mai multe eventualităţi,.

     a) Agravare acută şi scurtă urmată de o ameliorare rapidă.

Aici suntem în prezenţa unui bolnav al cărui pronostic

este bun, pentru că această eventualitate însemnează :

Remediul este bun, la fel şi dinamizarea; Bolnavul are

rezerve de reactivitate valabile şi eficace. Ameliorarea ar putea să
dureze 4 – 8 săptămâni. Poate fi urmată de vindecare completă sau
de recădere. În acest din urmă caz, va trebui să se repete
acelaşi
remediu, cu aceiaşi dinamizare.

     b) Agravare lungă urmată de o ameliorare lentă.

În mod normal, o agravare “bună” nu durează decât 3

până la 4 zile, dar, în anumite cazuri, veţi remarca pacienţi a căror
agravare se întinde până la 3 – 6 săptămâni.

Numai la sfârşitul acestei perioade de timp veţi putea

nota semne anemice de ameliorare, penibile, meschine, “slăbănoage”.
Este vorba aici de persoane care pot încă să se vindece, dar sub
rezerva expresă de a
nu-i epuiza. Această
epuizare a
capitalului de energie vitală poate fi şi opera dv., dacă aţi
adus-o aici repetând prea des remediul lor simillimum.

În fapt, aceşti bolnavi se caracterizează printr-o

vitalitate netă, sub medie; organismul lor este întratât de slăbit de
vârstă,
boală, de terapeutici alopate de lungă durată, etc., încât
ele sunt comparabile cu cele ale îndelungilor stări de convalescenţă.

Trebue să manifestaţi răbdarea necesară faţă de ei şi

să modelaţi cu mare atenţie terapeutica noastră tinând cont de
vitalitatea lor redusă. Ca să fim plastici, vom folosi o imagine, închipuindu-ne
că ei sunt în genunchi şi că inainte de a-i face
să păşească
trebuie să-i lăsăm să se ridice pe picioarele lor, ajutându-i cu
deosebită grijă;

     c) Agravare lungă, urmată de un declin al stării generale.

Prima parte a acestei eventualităţi ne întoarce la ceea

ce am studiat în paragraful precedent, dar, în loc să apară după acea
lungă agravare, o ameliorare lentă şi penibilă, ne trezim, din contră,
cu apariţia unui declin general al pacientului, atât pe
plan fizic cât
şi mental.
Interpretarea care decurge de aici este următoarea:
bolnavul este în imposibilitate de a fi vindecat.

Este vorba de un incurabil în sensul propriu al cuvântului.

Linia de conduită ce rezultă ne conduce la constatarea că
terapeutica
noastră este paliativă. Ar fi foarte posibil să-l ameliorăm, sub
rezerva de a nu prescrie decât mici remedii cu
acţiune scurtă şi puţin
profundă. Din contră, dacă acest bolnav va primi simillimum-ul său,
adică acel policrest cu acţiune
profundă şi lungă, starea sa se va înrăutăţi
rapid.

În acest fel, din cauza necunoaşterii clare a acestor

reguli ale pronosticului, am putea, chiar cu remediile noastre, să
precipităm starea bolnavilor noştri, într-o formă mult mai gravă decât
cea cu care au venit la noi la consultaţie.

Iată deci că poate deveni un lucru foarte grav şi foarte

serios, acela de a îngriji semenii noştri cu ajutorul remediilor
homeopatice. Arta homeopatiei cere studii îndelungi, serioase, şi nu
doar posesia unui manual, în care bolile sunt clasificate
alfabetic şi
în dreptul lor remediile, aşa zis “corespunzătoare”, fiecăreia din
aceste boli;

     d) Agravare importantă, urmată de ameliorare scurtă.

Aşa ceva ne conduce la două deducţii.

Prima dintre ele este logică şi simplă.

Însăşi faptul că noi suntem în prezenţa unei agravări

importante, ne lasă să presupunem că acest caz este bun, pentru că
această agravare este totuşi urmată de o ameliorare, dar din păcate
aceasta din urmă este scurtă, prea scurtă : remediul dat
nu este
simillimum, ci doar un remediu de acţiune paliativă.

Trebuie deci, să reluăm observaţiile

sau să refacem de la cap analiza repertorială a cazului.

Ar mai putea fi, de asemenea, şi altă situaţie şi anume

că remediul a fost similar situaţiei analizate, dar dv. aţi folosit un
remediu prea mic pentru tratarea unui caz cronic, ceea ce nu este indicat.

Ca atare, în prezenţa unui pacient cronic, suferind de

unul sau mai multe miasme, prescripţia de mici remedii cu acţiune
scurtă
nu aduce decât puţine rezultate durabile.

Dacă, din contră, remediul pe care l-aţi prescris este

cel bun, fie el chiar un policrest, şi cu toate acestea pacientul dv.
prezintă o agravare importantă, urmată de o ameliorare scurtă, cea de
a doua deducţie pe care o efectuaţi este următoarea :
bolnavul dv.
este incurabil, nevindecabil.

Într-un asemenea caz, dată fiind eventualitatea unui eşec

sigur, este preferabil să prescriem remedii cu acţiune scurtă, în
măsură
să menţină cât mai intactă rezerva de sănătate care a mai rămas; 
prescripţia repetată, de mari remedii ale materiei
medicale, nu
va face decât să accentueze starea de rău a bolnavului nostru pe termen
lung;

     e) Agravare, urmată de revenirea vechilor simptome.

Este vorba mai întâi de a recunoaşte, ca atare, aceste

vechi simptome. Aceasta presupune un interogatoriu îngrijit şi
minuţios.
Tactic vorbind, trebuie să ne abţinem de la orice tratament, căci
această reîntoarcere este de un excelent
pronostic; 
studiind legile lui Hering, noi am înţeles
deja semnificaţia unui asemenea fenomen.

După una sau două săptămâni, uneori trei, rar patru,

aceste simptome vechi dispar, pe măsură ce se instalează ameliorarea.

Din contră, odată termenul scurs, dar cu persistenţa

acestor vechi simptome, este vorba, din punct de vedere tactic, de a
stabili o a doua prescripţie, ţinând cont de toate aceste simptome
persistente.

Vom vedea, puţin mai încolo, maniera de a proceda pentru

stabilirea celui de al doilea remediu.

4. Bolnavul acuză o ameliorare a simptomelor pentru care a venit la

consultaţie:

     a.Ameliorarea este repede urmată de o agravare.

Dacă remediul prescris a fost realmente Simillimum-ul

cazului, dv. sunteţi în prezenţa unui bolnav nevindecabil în starea
actuală a ştiinţei noastre. Cu toate acestea să nu uităm folosirea
judicioasă a nozodelor care, adesea, relansează cazul şi pot
conduce la
vindecare.Nozodoterapia este o ramură puţin cunoscută, puţin explorată,
a Homœopatiei.

Idealul ar fi să avem în biblioteca noastră practică un

repertoriu consacrat special nozodelor.

Dar, să revenim la subiectul nostru : într-un asemenea

caz, cea mai sănătoasă tactică consistă în folosirea unor remedii
mici
paliative, locale, de durată scurtă, ceea ce va putea permite
folosirea lor frecventă.

Din contră, dacă remediul prescris nu este Simillimum,

această ameliorare rapidă urmată de o agravare rapidă, ne duce la
concluzia că remediul n-a avut decât o acţiune paliativă.

Trebuie reluată observaţia cu şi mai mare grijă, pentru

a ajunge la remediul cel bun.

Practic, înainte de a ajunge la concluzia incurabilităţii

unui caz, este de bun augur să admitem că ne-am înşelat şi să reluăm
observaţiile noastre.

     b.Ameliorarea se face într-o direcţie greşită.

Să reluăm exemplul clasic al ulcerului gambei pentru a înţelege

ce se petrece. Dv. trataţi un ulcer al gambei, acesta se
cicatrizează,
dar apar hemoptizii după aceea. Terapeutica dv. a luat-o greşit, cursul
bolii s-a îndreptat într-un sens rău, fiind
clar că apariţia
hemoptiziei constituie o consecinţă mai gravă, interioară (n.t) , decât
ulcerul de la gambă !

Putem asista la acest gen de incidente regretabile atunci când

prescripţia stabilită s-a făcut pe baza simptomelor locale sau
empirice, şi nu a totalităţii simptomelor, sau şi mai bine, în unele
cazuri, pe universalitatea simptomelor. Remediul de acţiune
locală
trebuie rapid antidotat.

Pentru a ne rezuma, această clauză-pronostic este dovada

practică a ceea ce se denumeşte supresie homeopatică.

5. Bolnavi hipersensibili : ei obiectivează

simptomele remediului administrat, oricare ar fi el.
Aceştia sunt pacienţi dificil de tratat şi, evident, de
vindecat, căci, oricare ar fi remediul administrat, ei prezintă
simptomele
patogenetice nete, ale substanţei absorbite. Pe planul cercetării
pure, aceşti bolnavi se dovedesc excelenţi “proveri”, pe
care
trebuie să ştim să-i folosim, după ce am notat, totuşi, simptomele
inerente ale bolii. Cum vom acţiona deci, tehnic şi
tactic, în prezenţa
unor asemenea bolnavi ?

Caracteristica lor, înainte de toate, este o

susceptibilitate reacţională excesivă.

Cu alte cuvinte, noi ne găsim deasupra pragului normal al

reactivităţii. Acţiunea consistă deci în a încerca să diminuăm
această sensibilitate exagerată, folosind anumite remedii homeopatice
recomandate de Boenninghausen
(citat de Clouse
[6], pagina 85)  :
Asarum, Chamomilla, Coffea, China, Ignatia, Nux vomica,
Pulsatilla, Teucrium, Valeriana .

   6. Apariţia de
noi simptome :

În acest caz trebuie să avem în vedere două eventualităţi.

Prima, pe care R.
Gibson-Miller a
dezvoltat-o bine, este următoarea
: fiecare prescripţie face să apară
o ameliorare normal durabilă, dar care care este urmată de apariţia
unui simptom nou care
persistă.

Acest simptom nou (N.S.) motivează deci un nou remediu pentru că el este persistent;
acesta din urmă ameliorează
pacientul nostru pentru un timp, apoi, spre
sfârşitul acestei perioade, apare din nou un simptom inaugural şi aşa
mai
departe.

Pe plan general, dv. notaţi, în acelaşi timp, o slăbire

generală a stării de sănătate a pacientului, şi aceasta progresiv. Un
astfel de tablou evolutiv ne spune că pacientul este incurabil şi că,
din această cauză, va trebui să orientaţi terapeutica dv.
spre efectul
paliativ.

A doua eventualitate se arată mult mai interesantă căci

ea ajunge la un capitol foarte important al tehnicii  homœopatice :
prescripţia celui de al doilea remediu.
Dar, mai înainte, să studiem ceea ce se petrece.

Nu trebuie absolut de loc să se confunde: apariţia unui nou

simptom (N.S.)
şi întoarcerea unui vechi simptom (V.S).

Bolnavul trebuie  adus

în stare de a preciza  dacă
nu cumva ceea ce el descrie ca nou simptom (N.S.),
este în realitate un
vechi simptom (V.S),
care a reapărut. În acest caz, noi vom respecta evident legea lui
Hering, care recomandă : abţinere
terapeutică.

Vechile simptome (V.S) vor dispare în câteva săptămâni, fără a interveni deloc ;
din contră, dacă ele persistă cu tot atâta
intensitate, vom fi nevoiţi
să recurgem la un al doilea remediu, plasând pe prim planul analizei
noastre repertoriale, acel sau
acele vechi simptome (V.S).

Atunci când se detectează un nou simptom (N.S.)

la un bolnav, este
foarte important să fie bine notat, şi aceasta de o
manieră
caracteristică, apoi de a-l căuta cu atenţie nu într-o materie medicală
rezumativă ci într-o enciclopedie completă de
referinţă, cum ar fi:

    
ALLEN T. F.,
Encyclopedia of Pure Materia Medica
     HERING
C., Guiding Symptoms of our Materia Medica

     CLARKE
J. H., Dictionary of Practical Materia Medica

La nevoie, repertoriul lui Kent, sau mai bine, al lui Knerr,

ar putea fi convenabil, pentru acest gen de verificare, dar eu cred
că
cel al lui  Knerr
este mai explicativ şi răspunde mai bine acestui obiectiv, cu defectul că
este greu de manevrat.

Procedând ca atare, se verifică obiectivizarea corectă a

noului simptom  (N.S.)
în cadrul patogeneziei
remediului prescris.

În 95 % din cazuri, experienţa demonstrează că este

vorba de un simptom patogenetic, care va dispărea, fără alte procese,
într-un termen mergând de la câteva zile până la câteva săptămâni.

Dacă starea pacientului dv. este excelentă, pe de o parte,

şi dacă noul simptom (N.S.)
nu figurează în
patogenezia remediului
dv. pe de altă parte, abţineţi-vă totuşi de la
orice gest terapeutic, pentru că proving-urile ulterioare vor arăta fără
nicio
discuţie, că acest nou simptom (N.S.) aparţine
remediului respectiv. Cel puţin acesta este punctul de vedere al lui Kent, care
scrie ([5], pagina 311) :

" ... Când un bolnav vă spune că simptomele sunt

agravate sau modificate, trebuie să verificaţi dacă noile simptome fac
parte din patogenezia remediului administrat. Dacă răspunsul este
afirmativ, trebuie prescris S.L (Saccharis lactis). În caz
contrar, două
eventualităţi:

     1°
Bolnavul are nevoie de un alt remediu;

     2°
Dacă bolnavul evoluează în sensul vindecării, aceasta preconizează
faptul

         
că aceste noi simptome vor fi puse în evidenţă mai târziu de
noi provinguri. "

Noul sau noile simptome pot fi simptome patologice, adică

simptome făcând parte din tabloul evolutiv al bolii. Semnificaţie :
remediul prescris nu este cel bun, căci este cert că boala nu şi-a încetat
evoluţia ei, şi deci o nouă analiză repertorială se
impune.

Notăm, în treacăt, importanţa cunoaşterii patologiei de

către orice homeopat de calitate, un bun homeopat neputând fi decât
un
doctor în medicină, cel puţin în secolul 20, căci cunoaşterea
diagnosticului, pronosticului, a evoluţiei patologice a unui
caz sunt
absolut necesare pentru a discerne simptomele bune şi cele rele.

Deci, simptomul nou apărut nu este un simptom patogenetic,

nu e un simptom evolutiv al bolii, nu este un vechi simptom
uitat de
bolnav, care a reapărut, el este persistent în tabloul simptomatic al
bolnavului, toate aceste condiţii reunite
permiţându-ne să afirmăm că
este necesar să prescriem un al doilea remediu, pentru a face să
progreseze procesul curativ

IV. CEL DE AL DOILEA  REMEDIU

 
Experienţa ne arată că pe măsură ce faci progrese nu mai ajungi
“cu uşurinţă” la cel de al doilea remediu.

Aceasta provine de la faptul simplu, după care e penibil şi

dureros să abandonezi un remediu de care bolnavul a beneficiat
atât de
mult.

De asemenea, chiar dacă tabloul simptomatic se modifică,

nu trebuie să prescriem al doilea remediu, sub rezerva, totuşi, ca
starea generală a bolnavului să fie excelentă; dece ? pentru că noile
simptome sunt sigur
simptome vechi care revin, dar pe
care pacientul le-a uitat. Ce facem ?
Prescriem din nou primul remediu şi aşteptăm.

Destul de des, noile simptome (în realitate vechile

simptome) vor dispare sub acţiunea acestei terapeutici, chiar dacă nu
este dictată de similitudine. Din contră, dacă această manieră de a
acţiona se soldează cu un eşec, cel de al doilea remediu
se va impune.

Pentru a stabili o alegere, al cărei corolar se doreşte a

fi eficacacitatea, trebuie să ne sprijinim prescripţia pe
legile tehnice şi
tactice următoare :

     1°
Ultimul simptom apărut serveşte de ghid pentru căutarea remediului

         
următor (Boenninghausen,
Hering, Kent).

     2°
Al doilea remediu va trebui să fie un complementar al primului sau în
orice

         
caz să-l poată urma  bine
(Hering, Kent).

Dacă vreţi acest lucru, să încercăm împreună să

demontăm literalmente rotiţele acestui mecanism de precizie şi să
degajăm
aspectele sintetice şi practice, în aşa fel încât să le
facem să funcţioneze zilnic.

Practic, o analiză repertorială, făcută cu inteligenţă

şi cu un anume spirit de fineţe, nu oferă raţionamentului nostru un
singur
remediu, ci trei sau patru, dintre care homeopatul valabil şi
calificat, are de ales.

Această alegere nu trebuie să fie cantitativă ci

calitativă. Acest lucru este foarte important, pentru că unii gândesc că
o
maşină electronică bine “alimentată” ar putea face acest lucru
cu precizie şi fără
greşeli.

Este necesar, în plus, de a avea nu numai o cunoaştere

intuitivă a materiei medicale ci în mod egal şi o cunoaştere livrească.
Adesea pentru a selecţiona remediul final cel bun, este necesar să
parcurgem cu atenţie mai multe materii medicale
complete, cum am mai
amintit  (J.H. Clarke, T.F. Allen, sau încă Materia medicală comparată a lui Gross,
sau cea a lui Pierce
).

Deci, prima analiză repertorială ne propune remediile A,

B, C, D, şi, pentru
motivele pe care le vom enumera, noi alegem
remediul A.

Acest remediu, prescris după toate legile artei, ale

tehnicii, şi mai ales ale tacticii, duce să zicem la dispariţia
migrenelor
oftalmice, pentru care a venit bolnavul la consultaţie.
Dar iată că puţin timp după aceea, apar gastralgii, cu
un orar particular, şi de asemenea cu modalităţi.

Prescripţia repetată de A., variind dinamizările, nu provoacă deloc modificarea

acestui ultim simptom, este vorba deci de un
nou simptom (N.S.),
pentru care noi trebuie să prescriem un alt remediu decât A.

Noul remediu trebuie, pentru a fi valabil, să prezinte două

caracteristici esenţiale:

Să posede net (cel puţin intr-un grad mediu) în sânul

patogeneziei sale, gastralgiile în cauză, dar în mod egal şi restul
tabloului simptomatic, de la care s-a plecat când s-a prescris remediul
A.

El va trebui, deci, de aceea, să prezinte un raport de

complementaritate cu remediul A. sau, cel puţin,
să-l poată urma bine.

Dar unde să găsim acest remediu ?

Esenţial, printre celelalte trei, pe care noi le-am respins

la prima noastră analiză repertorială (B, C, D). Repertoriul ne va
sugera :

Gastralgii : b, c, D.

Pe un alt plan, al scrierilor consacrate 

“remediilor complementare” şi respectiv, “remediilor care
urmează bine” , se va
obiectiviza problema, astfel :

Remediu Complementar
al remediului A Urmează
bine remediul  A
A b c

Deci, D va fi eliminat
cu toate că are grad mai puternic, deoarece el nu este nici complementar
nici un bun succesor al
remediului A.

Va trebui să ne decidem între b şi c.

Probabil vom alege, să zicem, remediul c. pentru că simptomul gastralgie este de notat în
patogenezia sa.

Aşadar, cea de a doua prescripţie va fi remediul c.

Această manieră de a proceda pune în lumină absoluta

necesitate a analizei repertoriale în practică, în cazurile cronice,
serioase, grave şi dificile.

Ar putea, oare, fi urmărit ştiinţific bolnavul, într-o

altă manieră ?    Dece
nu lăsăm lucrurile să meargă, “din aproape în
aproape”, “cum or
da bobii”, sau “să mai vedem ce se mai întâmplă”, fără un
demers metodic şi serios ca cel descris mai
sus ? 
Nu ştim cum am putea insista mai mult asupra utilităţii
repertoriului, cel care ne furnizează valorizarea fiecărui
simptom,
permiţându-ne astfel o apreciere calitativă
a valorii remediului.

În practica zilnică, problema care se pune este următoarea

:
Unde găsim tabele cu complementarităţile dintre remedii
?

În franceză, nu prea există, sau, cel puţin cele care ni

se propun, sunt incomplete.  Trebuie
deci, odată în plus, să ne
îndreptăm către autorii de limbă engleză
şi germană care folosesc fructuos această
noţiune de complementaritate, de peste
un secol.

De la început am putea spune că aceste diverse tabele cu

complementarităţi sunt de valoare inegală ; ele variază destul de
mult
de la un autor la altul, în funcţie de momentul compunerii lor.

Cele mai vechi sunt cele ale lui Knerr

şi ale lui Boenninghausen,
în timp ce cele mai recente aparţin lui R.
Gibson-Miller şi
J.H.
Clarke.

Există desigur şi altele, dar trebuie să ne limităm la

ceea ce este esenţial şi mai important. În acestă privinţă, iată
autorii şi
menţionarea din bibliografie a lucrărilor foarte serioase şi
extrem de bine dezvoltate, din acest domeniu :

           
Carl Von Boenninghausen (15).

           
John Henry Clarke (16).

           
Robert Gibson-Miller (17).

           
Calvin Knerr (18).

Să analizăm pe scurt fiecare din aceste lucrări.

     Afinităţile terapeutice ale lui Boenninghausen.

Este lucrarea pe care o recomandă Kent spre utilizare (Lesser writings - Kent,
pagina 424).

Cunoaşterea acesteia este absolut necesară, pentru că

fiecare dintre noi poate constata că remediile care figurează acolo
sunt
valorizate în trei clase, permiţâmd astfel o ierarhizare.

     
Gradul cel mai slab de afinitate este scris (clarendon) : Acon.,
Anac., etc.

     
Al doilea grad este în
italic : totdeauna verificat şi confirmat prin
experienţă.

     
În fine, gradul cel mai înalt este în 
ANTIC.

Însă, nici complementarele nici remediile antidot nu sunt

clar menţionate şi, în plus, lipsesc numeroase remedii.

Această omisiune este voluntară, întrucât Boenninghausen

n-a vrut să reţină, în această lucrare importantă, decât remediile
de care era sigur.  
Trebuie deci să le utilizăm, alături de lucrarea lui Robert
Gibson-Miller, căci
aceste două tabele de afinităţi sunt, după
părerea mea, cele mai uşor
de cercetat şi manipulat. 

     Afinităţile terapeutice ale lui de John Henry Clarke.

Le puteţi găsi în capitolul IV al repertoriului clinic.

Iată traducerea unei mici note de Clarke,

chiar la începutul lucrării sale, explicând ceea ce a intentat el să
realizeze:

" ... (Pagina 201) : Această pagină a repertoriului

ne dă, sub forma de tabel, principalele afinităţi clinice ale tuturor
remediilor
din Materia Medicală, cel puţin în privinţa celor care sunt
cunoscute.

Titlurile coloanelor acestui tabel sunt următoarele (în

ordine):  

*  
Remedii  complementare.

*  
Remedii care urmează bine (de continuitate)

*  
Remediul este urmat de.

*  
Remedii incompatibile.

*  
Remedii antidot.

*  
Remediul este antidotat de.

*  
Durata de acţiune a remediului.

Termenul “compatibil” este general : el include

remediile din primele trei coloane, adică “remediile complementare”,
cele
“care urmează bine” (de continuitate n.t.), şi cea de a treia
coloană “remediu bine urmat de...” , dar coloana “remedii
incompatibile” este inclusă aici în mod implicit, pentru că anumite
remedii au fost notate drept compatibile cu altele, fără
vreo calificare
suplimentară.”

Din păcate, acest tabel are o lipsă : remediile nu sunt

valorizate ; prezentarea tipografică este aceeaşi pentru toate remediile
; din contră, este interesant de a nota că Clarke
semnalează, între paranteze, în cursul cărei circumstanţe clinice
remediul
este compatibil, incompatibil sau antidot.

Astfel, să luăm un exemplu :

Clarke ne semnalează că Allium cepa este antidotat de :

Arnica,
în odontalgie,
Chamomilla,
în cursul durerilor abdominale,
Nux
vomica, în privinţa corizei
care apare în luna august,
 Thuya,
pentru halenă neplăcută, ca şi în diareea secundară consumului
excesiv de ceapă,
Veratrum
album, în colicile însoţite
de melancolie. 

După această scurtă relatare, înţelegem mai bine

interesul practic considerabil al lucrării lui 
J.H. Clarke.

     Afinităţile terapeutice ale lui R. Gibson-Miller.

Lucrarea acestui mare homeopat care a fost R. Gibson-Miller

are meritul de a fi clară şi simplă ceea ce este enorm ; dar,
pentru a fi clară, au fost necesare simplificări, iar de aici : 

absenţa
valorizării remediilor ;
omiterea,
probabil voluntară, a numeroase remedii.

Lucrarea comportă şase coloane, a căror enumerare este

următoarea :   

     
1.Remediul.

     
2.Remediile sale complementare.

     
3.Remediile care îl urmează bine.

     
4.Remediile incompatibile cu acest remediu.

     
5.Remediile care antidotează acest remediu.

     
6.Durata de acţiune a remediului.

Această mică lucrare este practică, dar adesea este

necesar să fie consultată în combinaţie cu lucrarea lui Boenninghausen.

Ideală ar fi o lucrare de ansamblu cu tabele de afinităţi

terapeutice care să cuprindă laolaltă, de o manieră intimă,
intricarea
datelor din lucrările lui Clarke, Boenninghausen, R. Gibson Miller şi 
Knerr.
Nota
autorului, dr. Séror:

Actualizare
în 1999: acest lucru eu l-am făcut pentru 224 remedii, din Boger
şi
rezultatele pot fi văzute pe 
Homéopathe International.

     Afinităţile terapeutice de C. Knerr.

Secţiunea 48 a volumului II al repertoriului lui Knerr

este consacrată afinităţilor terapeutice. 

C. Knerr fiind ginerele lui C. Hering, repertoriul său a plecat de la “Ghidul Simptomelor”
socrului său. Remediile au fost
valorizate în trei grade şi fiecare
studiu de remediu este extrem de complet.

Knerr distinge :
 *  
Antidoturi : remedii ce antidotează efectele masive
sau moleculare chimice în cursul

     
otrăvirilor (intoxicaţiilor) ; sau încă, consecinţele cronice
ocazionate de folosirea

    
 drogului respectiv.

*  
Colaterale : relaţiile care există între remediile aceleiaşi familii
botanice sau chimice.

*  
Compatibile : remedii ce urmează bine unele după altele.

*  
Complementare : remedii care termină lucrul început de un alt remediu.

*  
Incompatibile : remedii care urmează rău unui anume remediu, sau încă, a cărui

     
acţiune este incompatibilă cu cea a unui remediu dat;

*  
Similare : remedii sugerate prin comparaţie, pe baza similarităţii lor
cu un

      
remediu dat; de obicei compatibile, mai ales dacă nu se aseamănă
prea

      
mult, ca de exemplu Ignatia et Nux vomica.  

Lucrarea lui Kneer este prea

particularizată, prea individualizată; riscă să conducă la erori, ne
având deloc acea claritate pe
care o găsim la lucrările lui Boenninghausen
şi R. Gibson-Miller. Ea
este cu toate acestea utilă pentru chestiunile de detaliu. 

Astfel se termină acest capitol atât de important al

legilor tactice şi tehnice care conduc la alegerea remediului Simillimum
şi, eventual, la cea de a doua prescripţie, fără a uita pronosticul de
curabilitate pe care trebuie să-l formuleze orice homeopat
aflat în faţa
unui pacient. 

 
 

Tabel
sinoptic rezumând întregul articol
 

     
Eventualităţi: Linie de Conduită practică:
Deducţie /
Pronostic:
 
 
I. Absenţă de reactivitate. Carbo v., Lauro., Moschus, Apoi din nou, prescripţia de simillimum.
 Opium, Sulph., Nozode.
II. Bolnavul face o Teren hipersensibil Asar., Cham., Coff., Chin., Ign., Nux v.,
patogenezie cu orice Puls., Teucr., Val., apoi din nou simillimum
remediu administrat. (Tub.)

 
III. Niciun răspuns după 1. Remediul nu este simillimum. Reluarea observaţiei
absorbţia acelui
simillimum.
Idem 2. Ignorarea simptomului etiologic. Întrebări în acest sens

 
Idem 3. Persistenţa unei Căutarea şi suprimarea ei.

“causa occasionalis”.
Idem 4. Baraje medicamentoase sau Prescrierea lor în diluţii dinamizate apoi
trecerea din nou la remediul simillimum.
  infecţioase.

 
Idem 5. Tare ereditare Prescrierea nosodelor respective (Med.
Psor., Tub., Syph., Carc., Lyss., Pyr.).
Idem 6. Absenţa reactivităţii Vedeţi mai sus
Idem 7. Abuz de produse toxice sau alimentare. Corecţie dietetică (vezi lucrările

Dr.Carton şi elevului, Schemmler).

Idem 8. Abuz de remedii alopatice, polipragmazie. Ars., Camp., Cham., Hep., Hydr., Kali-i.,
Nat-
m., Nux v., Nit-ac., Puls., Sulph., (Boger).
Idem 9. Remediu incorect preparat Schimbarea sursei de preparare

 
Idem 10. Remediu incorect manevrat. Sfătuirea atentă a pacientului

 
Idem 11. Dinamizare incorectă Corecţie, prescriind prea înaltă sau prea
joasă.
Idem 12. Remedii cu acţiune lungă. Aşteptare cel puţin 8 săptămâni de la
prescripţia de policreste cronice.
 
IV. Agravare scurtă urmată 1. O ameliorare “bună” trebuie să
dureze cel SL. (Sacharrum
lactis)
de ameliorare
rapidă. puţin 4 - 8 săptămâni.
Agravare lungă urmată de 2. Bine. Dar rezerva vitală a bolnavului
este A nu se repeta pres des simillimum-ul şi a
ameliorare lentă. mediocră se folosi dinamizări mijlocii.
Agravare lungă urmată de 3. Bolnav nevindecabil, incurabil. Se prescriu remedii paliative, cu acţiune
un declin al stării
generale. scurtă, in dinamizări mijlocii sau joase.
Agravare scurtă sau lungă 4. a) Remediul prescris este un Reluarea observaţiei
urmată de o
ameliorare
puţin durabilă. paliat
 
 
 
4. b) Remediul prescris este cel
Remedii paliative
simillimum, dar bolnavul este nevindecabil.
  
Agravare urmată de o 5. Bine SL. Dar dacă vechiul simptom
reîntoarcere a unor
vechi
simptome. persistă (se aşteaptă cel puţin 4 săptămâni)
:

a. repetăm simillimum ;

b. dacă nu apare niciun reultat, se trece la

al 2-lea remediu.
V. Ameliorare urmată de o 1.Remediul prescris este un paliativ. Se reia observaţia cazului.
agravare
   
 
2.Remediul prescris este chiar           
Ameliorare urmată de o simillimum ; dar bolnavul este nevindecabil
.
Să se prescrie remedii mici, cu acţiune
ameliorare dar direcţia nu
scurtă şi puţin profunde.
este cea bună. Remediul a fost prescris pe baza unor
simptome locale, ceea ce echivalează cu o
supresiune.  
1. Antidotare.

2. Reluarea cazului .
VI. Apariţia unui nou 1.Fiecare prescripţie este Paliaţie
simptom.
urmată de o: ameliorare + apariţia
unui nou  
simptom,

Paliaţie
de unde un nou remediu şi aşa

   

mai departe, în timp ce starea generală

este  
în declin ;
Paliatie
 
 
nevindecabil.
 
 
Paliaţie...
2.Noul simptom serveşte de
 
ghid pentru cea de a 2-a prescripţie

Cel de al 2-lea remediu : trebuie să fie

  complementar celui dintâi sau să-l urmeze
bine.

 
 BIBLIOGRAFIE
   Prescurtări
folosite în bibliografie

                       
JAIH. Journal of the American Institute of Homœopathy.

                       
BS-NHF. Bulletin du Syndicat National des Homœopathes Français.

                       
CGHL. Cahiers du Groupement Hahnemannien de Lyon.

                       
LS. The Layman speaks.

                       
HF. L’Homéopathie Française.

     
1.Docteur P. Sankaran. Quand le remède indiqué échoue.
Journal of the American Institute  of
Homeopathy. 1966. N° 11/12, pages 344 à 351.

     
2.Docteur F. K. Bellokossy. Quelques critères de l'amélioration
homœopathique. Journal of  the American Institute of Homeopathy. 1966. N° 7/8, pages
212
à 216.

     
3.Docteur Robert Gibson-Miller. Condensé théorique et pratique d'Homœopathie pure. 
BSNHF. 1967. N° 1, pages 38 à 56 ; N° 2, pages 40 à
48
(traduction française intégrale). 
Cette traduction se trouve sur le site H.I.

   
  4.Professeur James
Tyler Kent. Conférences de philosophie homéopathique.
Sett Dey et  Cie, éditeurs.
Calcutta,    Chapitre
XXXIV. L'aggravation
homéopathique.  
Chapitre XXXVI. La 2 ème prescription.  
Chapitre XXXVII. Les cas difficiles et incurables. Thérapeutique
palliative

     
5.Professeur James Tyler Kent. Lesser writings. Erhart and Karl.
Chicago. 1926.

     
6.Docteur Stuart Close. L'esprit de l'homœopathie. Conférences et Essais de
philosophie  homéopathique. Réédition
par Haren et Brother. Calcutta.

     
7.Docteur Margaret Tyler. Portraits de remèdes homœopathiques. The Homœopathy 
publishing company, éditeurs. 1952.

     
8.Docteur Pierre Schmidt. Loi de guérison ou loi d’Hering. CGHL. Série 4. N° 1, 2,
3, pages  30
à 43.

     
9.Docteur Casez. Réflexions sur l'unicisme en homœopathie. CGHL. Série
4. N° 1, 2, 3, pages 96 et 56 à 64. Cinq cas
illustrant les lois d’Hering.

    
10.Docteur Jacques Baur. Cas chronique avec commentaires.
C.G.H.L. Série 4. N° 1, 2, 3,  pages 53 à 55.

    
11.Professeur Antoine Porot. Manuel alphabétique de psychiatrie,
3 ème édition, pages 460 à  463.

    
12.Docteur Buhler. Le corps,
instrument de l'âme. Présentation du Docteur Foucriet. Éditions 
Triades.

    
13.Docteur P. Sankaran. Quand le remède indiqué n'agit pas. LS. 1967- N° 2, pages 53 à 61.

    
14.Docteur Robert Séror. Antécédents et barrages
occasionnels. HF., 1966, N° 1, pages 21 à  311.

    
15.Baron Carl Boenninghausen. Affinités thérapeutiques, in Lesser
writings. Pages 335 à 341. Sett Dey & Co, éditeurs. Calcutta, édition
indienne.

    
16.Docteur John Henry Clarke. Affinités thérapeutiques. Pages 202
à 321, in Répertoire  clinique.
Haren and Brother, éditeurs. Calcutta.
     
17.Docteur Robert Gibson-Miller. Affinités thérapeutiques, in Répertoire de Kent, édition 
indienne. Pages 1437 à 1455.

    
18.Docteur Calvin B. Knerr. Affinités thérapeutiques. Section
48, in Répertoire. Tome II.  Pages
1697 à 1722. Bhattacharyya and Co. Calcutta. 1936.

 
top

Dr
Séror