Homeopatia are rădăcini adânci în istorie, dar aşa cum o cunoaştem azi reprezintă creaţia unui singur om:

un neamţ
genial care a trăit pe la 1800 şi e numea von Hahnemann. El reprezintă pentru homeopatie ceea ce reprezintă Freud pentru
psihanaliză.
Ideea de bază a homeopatiei a fost enunţată încă din antichitate în principiul "Simila similibus curantur": bolile pot fi
tratate cu remedii care - dacă ar fi aplicate în doze mult mai mari unui om sănătos - ar provoca o boală asemănătoare.
Varianta populara: "cui pe cui scoate" !
În homeopatie folosim remedii (aşa sunt denumite medicamentele homeopatice) care conţin doze EXTREM de mici din
anumite extracte minerale, vegetale, animale (rar de alta natura). Dozele sunt atat de mici incat nu pot fi măsurate cu nici
un aparat.
În timpul prelucrării lor, remediile sunt "dinamizate" ("potenţate"). Altfel spus se agită mult încât principiile active din
substanţa de la care pornim trec în mediul de diluare.
Mecanismul de acţiune al remediilor homeopatice este necunoscut (menţionăm ca de obicei în medicină mecanismul de
acţiune al medicamentelor nu se cunoaşte). Lucrurile se petrec ca şi când remediile ar emite un semnal - pe o anumită
lungime de undă - care corespunde unei lungimi de undă date de afecţiunea respectivă.

AVANTAJELE homeopatiei sunt: lipsa completă de toxicitate, eficienţa foarte mare (este metoda cu care am obţinut
adevarate miracole), posibilitatea ca pacientul să fie vindecat în ansamblul său (exemplu: el poate veni pentru o durere de
inimă şi este vindecat atât de durerea de inimă cât şi de genunchiul artrozic de care suferea de 30 de ani), preţul foarte mic
al remediilor homeopatice, indicaţiile foarte largi (aproape orice boală poate fi tratată homeopatic, precum şi orice bolnav:
copii mici, gravide, bolnavi alergici), posibilitatea de a se obţine vindecări de lungă durată.
DEZAVANTAJELE homeopatiei: cere din partea medicului un grad foarte înalt de calificare, consultaţia durează frecvent
o oră întreaga sau chiar se desfaşoară în mai multe şedinţe; metoda nu face casă bună cu consumul anumitor medicamente,
nici cu consumul de cafea; nu întotdeauna medicul reuşeşte să ajungă la remediul care duce la vindecare "din primul foc",
fiind nevoie de o a doua sau chiar a treia consultaţie.
LIMITELE homeopatiei sunt date de acele boli în care transformările patologice sunt atât de mari încât vindecarea
organismului prin propriile forţe nu se mai poate produce. Altfel spus: dincolo de homeopatie începe chirurgia. Unii
bolnavi răspund numai în parte la tratamentul homeopatic, mai ales în cazul celor care au abuzat de antibiotice, hormoni,
vaccinuri sau medicamente cu acţiune psihică: acestea scad mult capacitatea organismului de a se vindeca prin propria forţă
de reacţie.
Mai trebuie spus că homeopatia face parte (ca şi fitoterpia, apiterapia, acupunctura si reflexoterapia) dintr-o anumită
filozofie medicală şi de viaţă. Această filozofie vede bolnavul în ansamblul lui ("abordarea holistică"), şi nu ca pe un
posesor al unui organ bolnav. Au existat şi vor mai exista multă vreme deosebiri mari de vederi, fricţiuni şi chiar dusmănii
între adepţii acestei filozofii medicale şi practicienii medicinei convenţionale. Medicina nu e o ştiintă exactă, ci este artă
făcută de oameni pentru alţi oameni, deci este o culme a subiectivităţii. Aceasta nu trebuie să mărească gradul de confuzie
al pacienţilor: la urma urmei, fiecare este chemat ca, informându-se şi cerând sfat competent şi altruist, să aleagă calea cea
mai potrivită pentru el.

Cum se desfaşoară un consult homeopatic

Durata unui consult homeopatic este cam dublul duratei unui consult medical obişnuit.
Partea cea mai importantă o reprezintă anamneza (=interogatoriul). Vă puteţi aştepta la întrebări care nu au o legătură
evidentă cu motivul pentru care aţi venit la consult. Dacă aţi venit pentru că vă cade părul s-ar putea sa fiţi întrebat ce fel de
legume preferaţi. Unele întrebări vi se vor părea de-a dreptul ciudate şi vă vor solicita atenţia pentru detaliu: de exemplu
dacă durerea de stomac de care vă plângeţi e mai rea în nopţile cu lună plină, sau dacă vreunul din parinţii dv işi poate da
coatele peste cap.
Cu adevărat importante pentru homeopatul dv sunt lucrurile care sunt ciudate: dacă simţiţi nevoia să puneţi ceva rece pe un
loc inflamat nu e prea interesant: e regula. Daca însă observaţi că ÎN CAZUL DV PARTICULAR inflamaţia se
ameliorează dacă aplicaţi ceva cald, asta poate interesa în cel mai înalt grad pe homeopatul dv.
În final homeopatul va trebui să aleagă remediul potrivit nu atât bolii dv, cât personalităţii dv: s-ar putea ca 100 de bolnavi
care prezinta litiază renală să primească 100 de remedii diferite. Nicăieri ca în homeopatie nu e mai valabil principiul "nu
există boli, există bolnavi". Deosebirea dintre un bolnav de piatră la rinichi şi un alt bolnav de piatră la rinichi poate să fie
reflectată de faptul că mama unuia a suferit in tinereţe de TBC, iar celălalt bolnav obişnuia să-şi facă în fiecare an un
vaccin antigripal.
După consultul homeopatic medicul vă poate prescire un tratament pe loc sau, mai probabil, vă va chema în altă zi să vă
prescrie un tratament. Aceasta deoarece acum începe o muncă grea pentru el: va trebui ca, pe baza datelor acumulate, să
găsească un remediu care corespunde cât mai bine personalităţii dv.
Medicul vă va prescrie un remediu, două sau trei, pe care le veţi lua într-o anumită ordine. Vă va chema la un control de
obicei la 5-6 saptamani. Este important sa nu vă pierdeţi răbdarea: mai ales în bolile cronice răspunsul se poate lăsa aşteptat
mai multe săptămâni, după cum e posibilă agravarea unor simptome timp de câteva zile (dar nu agravarea bolii: aşa cum
am spus homeopatia e lipsită de nocivitate). Varianta cea mai proastă este atunci când semnele bolii nici nu se agravează,
1
nici nu se ameliorează după tratament: înseamnă atunci pur şi simplu că nu am nimerit remediul care vi se potriveşte şi va
trebui să aveţi răbdare să o luam de la capăt cu interogatoriul.

Cum se administrează remediile homeopatice:

În homeopatie contează cum luaţi remediile mult mai mult decât în alopatie (aşa numim noi medicina "clasică", care
foloseşte medicamente care încep cu prefixul "anti": antibiotice, antitermice etc)
Mai întâi trebuie să ştiţi că remediile, ca să-şi conserve puterea, trebuie păstrate în flacon bine închis, departe mai ales de
mirosuri tari (tutun, mentă etc). Flaconaşele conţin biluţe albe (remediile propriu-zise). Acestea nu trebuie manevrate cu
mâna sau cu obiecte metalice (ex linguriţe), ci numai cu plastic sau hârtie. Când le luaţi cel mai simplu este să folosiţi
căpăcelul flaconului.
Când luaţi remediile trebuie să nu fi mâncat cel puţin 2 ore înainte. Acest lucru e valabil şi pentru orice lichide care sunt
altceva decât apa (ex: suc, ceai). Remediile se pun sub limbă şi se vor topi singure în câteva minute. În cazul copiilor mici
se dizolvă în puţină apă (NU: ceai, suc, lapte). Dupa 1/2 de oră de la luarea remediilor puteţi mânca, bea sau fuma. În ziua
in care luaţi remedii nu beţi cafea şi nu folosiţi menta sub nici o formă (de exemplu: pastă de dinţi, gumă de mestecat)
Cel mai comod este deci să luaţi remediile dimineaţa la trezire.
În cazul în care aţi uitat vreuna din regulile de mai sus, mai ales cea privitoare la interdicţia cafelei şi mentei, consideraţi că
remediul a fost antidotat (= l-aţi luat degeaba) şi luaţi-l a doua zi în mod corect.

ISTORIA HOMEOPATIEI IN ROMANIA

Voi incerca sa punctez cateva “Momente din drumul homeopatiei romanesti”, asa cum au fost prezentate de catre doamna
farmacist Cezarina Tuchel in cadrul Conferintei nationale de Homeopatie de la Bucuresti din 25 - 26 octombrie 1991:

• La sfarsitul anului 1847 existau 2 homeopati la Bucuresti si unul la Craiova (aflam din notele de calatorie ale
balneologului francez Joseph Caillet). In Transilvania, in aceeasi perioada, medicul Joseph Sabo se opunea in
parlament creerii unei catedre de homeopatie la Facultatea de Medicina din Cluj, deci existau homeopati.

• In 1863 Sfatul Medical Superior al Romaniei decide interzicerea tratamentelor homeopatice in spitalele publice si o
admite in practica particulara. Mai tarziu, doctorul Felix Iacob comunica punctul de vedere al autoritatilor sanitare
care recunosteau ca homeopatia nu poate fi interzisa deoarece este la moda si este inofensiva.

• Intre cele doua razboaie mondiale farmaciile care vindeau remedii homeopate alaturi de medicamente alopate, erau
: “La Vulturul Negru” din Sibiu, iar in Bucuresti “La Sfinti”, “Thais”si “La Ursu”.

• Regimul comunist interzice homeopatia intre anii 1944 si 1968, insa ea a trait discret.

• In 1968 doctorul Tiberiu Ionescu infiinteaza printr-o hotarare a Ministerului Sanatatii, un Cabinet Metodologic de
Homeopatie in cadrul policlinicii Diham.

In acelasi an, farmacistul Victor Iacobi incepe sa se ocupe de infiintarea unei farmacii si comanda primele 400 de
flacoane cu tincturi mama si cu trituratii de la laboratoarele Schwabe din Germania. In anul 1970, conducerea
Oficiului Farmaceutic Bucuresti, o desemneaza ca farmacista pe doamna Cezarina Tuchel, ce urma sa fie instruita
in prepararea remediilor homeopate de catre farmacistul Victor Iacobi. Astfel apare Sectia de Homeopatie din
Farmacia nr. 7 din Calea Victoriei,139. Primii medici care au colaborat cu aceasta Sectie au fost : Dr. Tiberiu
Ionescu, Dr. Ramiro Tomescu, Dr. Dorin Gutu, Dr. Gheorghe Bungetzianu, Dr. Corneliu Aurian Blajeni si altii,
toti fiind desemnati de catre Cabinetul Metodologic.

• In 1974, ia nastere Cercul de Homeopatie din cadrul U.S.S.M. care se reunea lunar asa cum se reuneste si astazi,
condus mult timp de catre Dr. Victor Sahleanu.

• La Sebes, in cadrul Primului Simpozion de Fitoterapie, jumatate din timp a fost acordat doctorilor homeopati :
Theodor Caba, Gh. Bungetzianu, Costin Neacsu si farmacistei Cezarina Tuchel.

• In 1980 directorul Centrului de Perfectionare a Cadrelor Medicale Superioare, Dr. Ioan Teleianu, organizeaza
primul Curs de initiere in Homeopatie din Romania la care participa 14 medici din toata tara. Acest curs, cu serii
mult marite, a continuat in fiecare an. Primul grup de lectori a fost alcatuit din doctorii: Gh. Bungetzianu, V.
Sahleanu, P. Chirila, C. A. Blajeni, I. Nicea, Maria Polihroniade, P. Parvulescu si farmacista Cezarina Tuchel.

2
 • In 26 noiembrie 1981 are loc la Bucuresti primul Simpozion de Homeopatie. Au urmat apoi : Bucuresti, 5
noiembrie 1982, Simpozionul cu tema : “ Rezultate experimentale si clinice in homeopatie”; Bucuresti, 7-8
octombrie 1983: “Valorificarea florei nationale cu ajutorul Homeopatiei”; Poiana Brasov, 12 octombrie 1984,
“Aplicatiile homeopatiei in pediatrie”; Slatina, 14-15 iunie 1985, “ Sunetele, mirosurile si homeopatia”; Targu-
Mures, 16-17 octombrie 1987, “Tulburarile de somn in semiotica si terapeutica homeopatica. Cercetarea stiintifica
in homeopatie”, etc. In 12-13 octombrie 1989, la Sibiu are loc prima Conferinta Nationala cu participare
internationala cu temele : “Homeopatia si : bolile profesionale, afectiunile reumatismale, bolile alergice ale
aparatului respirator. Tehnici de repertorizare.”.

• Apar carti de homeopatie in romaneste cum ar fi : “Homeopatia - teorie si practica”, Dr. T. Caba, 1979;
“Manual de homeopatie”, Dr. Gh. Bungetzianu si P. Chirila, 1984; “Terapia naturista - Indrumator
practic”, Dr. M. si P. Chirila, 1985; “Medicina naturista” scrisa de un colectiv de 13 autori din care au facut
parte si medici homeopati in 1987, etc.

• In perioada 1980, Comisia Medicamentului din Institutul pentru Control de Stat al Medicamentului si de cercetari
Farmaceutice, condusa de Prof. Dr. D. Dobrescu, introduce in Nomenclatorul de medicamente al Ministerului
Sanatatii o lista de remedii homeopate.

• Sectii de homeopatie conduse de catre cei ce au urmat cursurile de homeopatie, exista in Farmacii din Bucuresti,
Sibiu, Brasov, Constanta, Cluj, Timisoara, Iasi, Oradea, Ploiesti, Buzau, Deva, Focsani, Galati, Targoviste, etc.

• Facultatii de Farmacie din Bucuresti, prin profesorul Dumitru Dobrescu, ii revine meritul de a fi introdus in
programul cursurilor pentru studenti cursuri de homeopatie precum si cursuri postuniversitare de Farmacie clinica.

• La Policlinica cu plata Batistei din Bucuresti, pacientii au putut ani de zile si pot si acum beneficia de tratament
homeopat, iar noi, medicii homeopati, am putut asista prin bunavointa bolnavilor si a profesorilor nostri, la mii de
ore de consultatii pe viu, experienta de valoare inestimabila si care ne-a fost de mare ajutor in primii pasi pe care i-
am facut pe drumul profesiei de medici homeopati.

• Dupa anii 1990, apar: Fundatia Medicala Romana “Pro Homeopathia” care a organizat cursuri lunare si
saptamanale pentru medicii homeopati si a publicat Buletinul fundatiei in 1993, Spitalul de medicina sociala
“Christiana” unde se prescriu tratament alopat, homeopat sau naturist, Centrul Medical Holistic Alexandru
Savulescu care publica regulat Revista de Homeopatie “Focul vesnic viu”, etc.

• In octombrie 1992 si 1993, reprezentantii Scolii de Homeopatie din Baden, Austria, au fost invitati la Spitalul
Christiana din Bucuresti, sa prezinte cursurile de homeopatie pentru anii 2 si 3 de studiu.
O munca de cercetare sustinuta au dus colectivele conduse de Dr. Gh. Bungetzianu si sotii Chirila.

As dori sa inchei cu cuvintele farmacistei Cezarina Tuchel, a carei farmacie a fost si este punctul de reper pentru toti
medicii homeopati din Romania:

“ Fata de toate acestea cred ca putem afirma ca homeopatia romana a zilelor noastre, s-a nascut din iubire, cu multe dureri,
iar drumul ei a fost unul de eroism profesional. Nu exagerez cu nimic. Cei mai multi din cei ce suntem azi aici ne amintim
eforturile, renuntarile, zbuciumul pentru a copia o carte, cand veneati in trenuri inghetate doar pentru cateva ore, pentru a
ne intalni la sedintele lunare ale Cercului. Ne mai amintim ca stateam acolo cu caciulile pe cap si cu manusi in maini ca sa
urmarim prelegerile rostite in aburul frigului, prelegeri concepute acasa tot la temperaturi subumane. Toate acestea nu se
pot uita si nu trebuie uitate, caci asa si-a urmat calea si devenirea homeopatia romaneasca prin propria experienta a
fiecaruia din noi, fiecare unica prin incapatanarea si prin vitregia ei. Nimic trainic nu se poate face fara minte dar nici fara
suflet si fara mereu aducerea aminte a innaintasilor care au inceput zidirea.”

MIASMELE
David Little

Acest articol a apărut în “Homeopathy On Line” . El se referă la majoritatea problemelor de doctrină referitoare la
miasme şi oferă o informare generală extrem de profundă şi clară asupra acestui subiect.

(Traducere din limba franceză: Dr. Ioan Teleianu)

INTRODUCERE :

3
Homeopatia zilelor noastre a făcut progrese importante în privinţa aspectelor mentale ale Materiei Medicale ca şi în
privinţa înţelegerii noastre asupra manierei de a utiliza rubricile psihice ale repertoriului . Acestea au la origină Aforismul
211 din Organon în care Samuel Hahnemann evocă importanţa stării mentale .
" Aceasta merge atât de departe încât starea de spirit a pacientului devine adesea, în selecţia remediului homeopatic,
elementul cel mai determinant, ea constituind una din manifestările cele mai caracteristice şi mai esenţiale ale bolii şi
care, dintre toate celelalte, stă cel mai puţin ascunsă ochiului medicului obişnuit să facă observaţii exacte. " (Trad.
Dr.I.T.)
Cu o atât de imensă importanţă acordată simptomelor mentale , mai este necesar oare să se mai studieze natura
bolii, etiologia sau clasica teorie miasmatică ? În completare , Hahnemann , în aforismele 5 et 206 , afirmă necesitatea
unei bune înţelegeri a miasmelor pentru tratarea bolilor cronice complexe .
Este posibil pentru homeopat să stabilească un tablou complet al unui individ fără a şti cum miasmele cronice formează
straturile bolii în sânul constituţiei ? Am putea noi în mod real să abordăm terapeutic un caz cronic fără a lua în
considerare stările primare, latente şi cele secundare ale miasmelor fundamentale ? În această expunere , voi încerca să
evoc acest subiect adesea controversat cu ajutorul documentelor istorice asociate experienţei practice regăsite în scrierile
maeştrilor noştri . Intenţia nostră este de a arăta că ceea ce Hahnemann ne-a învăţat în Organon şi în Bolile Cronice este o
alegere meticuloasă (minuţioasă) între purul vitalism şi o înţelegere aprofundată a patogeneziei bolilor miasmatice. Această
abordare la hotarul dintre două părţi ale aceluiaşi drum ajută la depăşirea aparentei dichotomii dintre aspectele psihologice
şi fiziologice ale artei noastre şi dă homeopatului instrumentele necesare pentru a răspunde unei mari varietăţi de situaţii.

ÎN CĂUTAREA ETIOLOGIEI FUNDAMENTALE

De la începutul carierei sale Samuel Hahnemann a avut un mare succes în tratamentul bolilor acute dar din anul 1816 el şi-
a dat seama că sănătatea constituţională a pacienţilor săi părea să evolueze lent spre declin. Cum el reflecta asupra raţiunii
acestei deteriorări progresive a sănătăţii pacienţilor săi, a început să caute o explicaţie mai profundă a proceselor care se
ascund in spatele bolilor cronice. El îşi zicea, despre bolile respective, lamentându-se " Debutul lor este plin de promisiuni ,
urmarea este mai puţin favorabilă iar rezultatul fără speranţă . " Hahnemann începe să reflecteze asupra cauzei acestor boli
cronice complicate care rezistau tratamentului său . Cum el continua să administreze remediile sale, îşi dădu seama că
anumiţi pacienţi cronici care la debut, răspundeau bine la tratament, după aceea fie că recădeau, fie că se agravau lent .
Despre această experienţă el spunea : “Remediul care era eficace la începutul tratamentului, se dovedea apoi mai
puţin util, şi repetat în continuare devenea şi mai puţin eficient”.
Cum Hahnemann examina cu mare atenţie pacienţii săi, el a remarcat că apăreau noi simptome care se adăogau celor vechi,
acestea din urmă nefiind decât " parţial şi imperfect " dispărute, suprimate. Din nou, el dădea remediul homeopatic cel mai
adecvat dar fiecare doză era şi mai puţin eficace şi până la sfârşit nu mai avea niciun efect nici ca ce a unui simplu paliativ
".
Aceasta a fost constatarea care a condus pe Hahnemann la cercetarea cauzei acestor forme complicate de boală
cronică care rezistau la tratamentul său.

Timp de 12 ani , Hahnemann a făcut, în linişte, cercetări asupra cauzei fundamentale a bolilor cronice care distrugeau în
mod lent sănătatea pacienţilor săi . Rezultatul acestor cercetări a fost publicat în 1828 în prima ediţie a celebrei sale
opere, Bolile Cronice, Cauza lor Specifică şi Tratamentul lor homeopatic , conoscut de toţi sub denumirea de Bolile
Cronice .
In cursul următorilor unsprezece ani , el a publicat 4 ediţii complementare ale acestei opere, apărute în 1830 , 1835 , 1837
et 1839 . În aceste ediţii consecutive , Hahnemann aduce date noi ca şi prefaţe în care el prezenta ideile sale cele mai
recente cu privire la prepararea diluţiilor şi la dozele date pacienţilor. Această muncă a fost completată în 1829 de
omologul său filozofic, cea de a 4-a ediţie a Organonului . În aceste lucrări , Hahnemann face publică, pentru prima
dată , teoria sa despre miasmele cronice . Totul pică în perioada cea mai controversată s istoriei Învăţământului
Homeopatiei şi produce prima mare schizmă din istoria Homeopatiei . Odată cu introducerea teoriei Psorei şi
miasmelor cronice , şi în plus cu a celei de a 30-a dinamizări , Hahnemann părea unora din discipolii săi cei mai
tradiţionalişti, că merge prea departe.
Ei se simţeau mai în securitate cu Homeopatia pe care Maestrul o practica la debut şi nu se puteau adapta perspectivelor
deschise de lucrările mai recente ale lui Hahnemann . Chiar şi Hahnemann era conştient că ideile sale erau mult în avans
faţă de epoca respectivă, şi puţin înainte de publicarea descoperirilor sale, el îi scria Dr. Stapf cu privire la ceea ce gândea
el asupra posibilei reacţii a discipolilor săi şi anume :
" Vor fi necesare mai mult de şase luni înainte ca ei să-şi revină din frica şi stupefacţia lor legată de această enormă
chestiune şi încă de şase luni înainte de a le deveni credibilă. Ca atare, le vor trebui cam trei ani până o vor folosi în mod
uzual" .
Gândind în acest fel, despre felul cum vor primi proprii săi discipoli homeopaţi noile sale cercetări, Hahnemann îşi putea
imagina ce ce va gândi încă comunitatea medicală convenţională . Vorbind de aceştia din urmă , el spunea că deja a
prevăzut o “huiduială generală” din partea alopaţilor. Tot ce a prevăzut Hahnemann a avut loc dar mai rău decât şi-ar fi
putut el închipui.

4
IMPORTANŢA ETIOLOGIEI
De la începuturile istoriei Medicinii, a existat o cercetare constantă pentru a cunoaşte cauzele bolilor acute şi
cronice care afectează umanitatea. Această cercetare a făcut progrese importante atunci când medicul Greciei, Hippocrate,
învăţa că toate bolile erau datorate unei predispoziţii inerente constituţiei naturale şi mai degrabă susceptibilităţii sale la o
multitudine de factori decât unei singure cauze. În conceptele filozofiei greceşti din acele timpuri , boala este datorată unui
ansamblu independent de circumstanţe care perturbă fluxul şi refluxul natural al “pneumei” (forţa vitală) în sânul
organismului. În Organon-ul Artei de a vindeca , Samuel Hahnemann distingea două cauze la origina îmbolnăvirii, cauzele
declanşante şi cauzele fundamentale . Astfel, în Aforismul 5 , cauzele bolii, scrie: “ Medicul, pentru a obţine vindecarea,
este ajutat de particularităţile celei mai probabile cauze declanşante a maladiei acute, ca şi de elementele cele mai
semnificative ale istoriei complete a bolii cronice, ce îi permit să descopere cauza fundamentală, care este în general, o
diateză cronică. În aceste cercetări trebuie să se ia în considerare constituţia fizică a pacientului (indeosebi când este
vorba de o boală cronică), caracterul său moral şi intelectul său, ocupaţiile, modul său de viaţă şi obiceiurile sale,
relaţiile sale sociale şi familiale, vârsta, viaţa sa sexuală, etc..”
Este indispensabil pentru homeopat să înţeleagă natura cauzelor declanşante ale bolilor acute şi de asemenea cauza
fundamentală subiacentă a bolilor de lungă durată, care este de obicei datorată unei miasme cronice. Bolile acute
sunt tulburări care se limitează de la sine şi au un debut rapid, evoluţie rapidă şi o tendinţă a evolua spre un deznodământ
apropiat. Numeroase boli acute nu sunt în fond decât tresăriri ale stărilor cronice subiacente provocate de factorii
declanşanţi. Boala miasmatică cronică este lentă şi insidioasă la debutul său şi evoluează de o manieră progresivă .
Aceste alteraţii se accentuează gradat ajungându-se la patologii complexe, cauze eventuale de îmbătrânire precoce şi de
deces. Miasmele cronice sunt datorate unor infecţii având o tendinţă extensivă fără limite, responsabile de alteraţii
profunde ale sistemului imunitar, ale forţei vitale şi ale constituţiei. Hahnemann ne-a învăţat că predispoziţia la factorii
declanşanţi depindea de cauza fundamentală, ea însăşi legată de miasmele cronice . Etiologia unei maladii , constituţia şi
temperamentul subiectului , ca şi totalitatea semnelor şi simptomelor sunt cei trei factori care constitue tabloul complet
al unei boli .
În homeopatie , noi considerăm adesea totalitatea simptomelor ca fiind necesară la alegerea remediului, dar câteodată uităm
să includem aici şi factorii etiologici, miasmele şi natura constituţiei fizice a pacientului. Inţelegerea terenului înăscut
este fundamentală tratamentului homeopatic pentru că aceasta permite să se prevadă predispoziţia individuală şi
totodată miasmele cronice transmise de ascendenţi . Din aceste considerente Hahnemann includea la examenul clinic o
descriere fizică minuţioasă a constituţiei pacientului. Unii sunt slabi, vioi şi calzi în timp ce alţii sunt lenţi, friguroşi şi
graşi. Caracteristicele fizice ale diferitelor constituţii au fost asociate diferitelor miasme şi remediilor constituţionale . De
exemplu , Phosphorus convine bine temperamentelor sanguine , subiecţilor înalţi şi subţiri, cu torace strâmt şi cili fini, păr
suplu, subiecţi profund afectaţi de miasma tuberculinică . Asteria Rubens, invers , convine mai mult constituţiilor limfatice,
obeze, friguroase produse de Sicoză sau de Cancerinism . Fiecare din aceste constituţii răspund aceloraşi stimuli de o
manieră complet diferită care ajută la determinarea remediilor lor anti-miasmatice.

CE SUNT MIASMELE ?
Hippocrate a fost primul medic care a folosit termenul de miasmă, termen plecat din limba greacă,
semnificând pată sau greşeală. El pleca de la ipoteza că anumite boli infecţioase erau transmise oamenilor de aerul şi apa
murdărită de miasme. La sfârşitul secolului 18, se obişnuia să se creadă că miasmele erau gaze impure, responsabile de
propagarea epidemiilor în rândul populaţiei. Hahnemann şi-a dat seama că aerul putea vehicula boli infecţioase dar, după
părerea sa, elementul patologic nu putea să fie gazos. La sfârşitul anului 1790, Hahnemann s-a sesizat că sifilisul era o
boală a sângelui putând să se ascundă sub masca unor numeroase alte boli. La debutul vieţii sale profesionale, el creiase un
preparat special denumit Mercurius Solubilis Hahnemanni, care era tratamentul clasic al sifilisului în toată Europa.
El a descoperit rapid că Mercurul în dinamizare homeopatică avea şi mai multă eficacitate asupra sifilisului decât toxicul
sub forma sa brută şi a reuşit mai multe vindecări complete.

Un naturalist german, Van Leeuwenhoek a inventat microscopul şi a publicat înainte de moartea sa, în 1723, observaţiile
sale asupra unor mici " animalcule " vivante. Această informaţie i-a permis lui Hahnemann să presupună că aceste micro-
organisme erau la originea numeroaselor boli infecţioase. Pe această bază, el a susţinut ideile celor ce susţineau rolul
“animalcule”-lor dar în acelaşi timp a apărat importanţa predispoziţiei organismului-gazdă. Tot la debutul vieţii sale
profesionale, Hahnemann a sugerat că anumite erupţii cutanate, ca acele “cruste de lapte”, trebuiau să fie datorate
microscopicelor vietăţi (animalcule) miasmatice, adică micro-organismelor. În această epocă, existau patru teorii principale
privind bolile cu propagare de tip infecţios.
1. Miasme sub aspectul unui gaz fetid. 3. Teoria zimotică.
2. Teoria “animalcule”-lor. 4. Teoria generaţiei spontanee.

Apărătorii generaţiei spontanee credeau că germenii apăreau de fiecare dată atunci când erau realizate condiţiile care
permiteau dezvoltarea lor cu necesitatea de reproducere. Într-un anume sens, este adevărat până la întrebarea “De unde
provine primul germene ? ". Susţinătorii teoriei zymotice presupuneau că anumite substanţe denumite

5
" zyme " ce erau inerte la exteriorul corpului, puteau rămâne în stare latentă până în momentul când terenul intern le
dădea posibilitatea de a se înmulţi şi de a provoca bolile lor specifice. Observaţiile zimotiştilor sunt foarte aproape de
activităţile materialului viral din sânul organismului. Cuvântul zymotic poate fi regăsit în literatura homeopatică veche
şi există chiar o rubrică în Generalităţile repertoriului lui Kent. Hahnemann a făcut o sinteză a ipotezelor asupra “
animalcule”- lor şi “ zyme”- lor şi a redefinit termenul hippocratic " miasmă " pentru a exprima perturbările
constituţionale provocate de infecţiile parazite. El distinge de o manieră minuţioasă miasmele acute, de bolile de lungă
durată şi purcede la creiarea unei materii medicale specifice ca şi a unui repertoriu pentru tratamentul bolilor cronice.
Deci, în Homeopatia hahnemanniană, semnificaţia termenului " miasmă " se referă la efectele unui micro-organism asupra
forţei vitale, incluzând şi simptomele transmise de generaţiile precedente. Aceste miasme cronice sunt capabile de a
produce maladii degenerative, boli auto-imune, am zice noi astăzi, şi pot ajunge până la o imuno-deficienţă.
Hahnemann a remarcat că fiecare boală cronică cuprindea trei faze, o fază primară, latentă, una secundară si alta
terţiară. Efectele acestor miasme se transmiteau de la o generaţie la alta prin ereditate şi provocau predispoziţii la anumite
boli. Cele trei miasme cronice pe care Hahnemann le-a introdus în 1828 sunt Psora (Psora : miasma pruriginoasă), Sicoza
(Sycosis : miasma gonoreei) şi Lueza (miasma şancrului sifilitic). Hahnemann a publicat această teorie cu mult înainte ca
prezenţa germenilor să fi fost larg acceptată şi majoritatea prescriptorilor contemporani cu el au avut dificultăţi în
înţelegerea acestei teorii sofisticate despre bolile contagioase . Încă de pe vremea lui Hippocrate, oamenii de profesie ai
medicinii bănuiau existenţa de organisme invizibile responsabile de producerea bolilor dar Hahnemann este cel care a
creiat conceptul modern de infecţie. În fapt deci, patologia homeopatică este de bună seamă mult mai avansată de cât
modernul său echivalent alopatic care nu înţelege totdeauna efectele procesului miasmatic, nici sindroamele constituţionale
transmise.
În prefaţa de la Organon-ul tradus de Charles Hempel, Constantin Hering povestea că la sfârşitul vieţii sale, Hahnemann
făcuse descoperiri complementare şi dezvoltase un nou aspect al teoriei Psorei, cu introducerea unei miasme noi pe care a
denumit-o Pseudo-Psora.
" Hahnemann a stabilit o distincţie între miasmele veneriene, adică Sifilis şi Sicoză; şi de asemenea a creiat o
subgrupă în Psoră, Pseudo-psora. " (Hering)
Teoria miasmatică a lui Hahnemann cuprindea de atunci două miasme veneriene şi două neveneriene, responsabile de boli
cronice de lungă durată. Cele două miasme neveneriene sunt deci Psora (boala pruriginoasă) şi Pseudo-psora (boala
tuberculoasă). Cele două miasme veneriene sunt Sicoza (boala “negilor”) et Lueza (şancrul). Hahnemann a remarcat că
evoluţia câtorva cazuri care păreau a depinde de Psoră nu erau legate de o manieră exclusivă de o erupţie cutanată. El a
observat că acest tip de afecţiune era de natură infecţioasă şi avea simptome primare, latente şi secundare ca şi elemente
ereditare. El a conchis că această afecţiune era datorată unui agent miasmatic cu o etiologie distinctă, cu simptome pe care
le-a deosebit de psoră şi a creiat astfel o nouă afecţiune miasmatică pe care a denumit-o Pseudo-psora, miasma
tuberculinică .Toate aceste miasme pot fi dobândite plecând de la o infecţie sau prin transmitere ereditară.
S-a emis, uneori, ideea că Hahnemann ar fi înţeles că toate bolile de lungă durată erau datorate miasmelor cronice. Acest
lucru nu este în intregime exact.
În Organon, el menţionează trei categorii de maladii cronice:
cele datorate unor stress-uri continui (tulburări legate de cauze persistente care prin natura lor nu sunt forţamente
tulburări cronice, Aforismul 73),
cele datorate unei toxicităţi medicamentoase şi unor erori terapeutice (cauze medicale, Aforismul 74), şi
cele datorate miasmelor infecţioase (cauze naturale, Aforismul 78).
În zilele noastre, bolile datorate toxicelor fabricate de om trebuie să includă miile de produse chimice potenţial nocive
eliminate în jurul nostru de complexe industriale, diateza vaccinală datorată imunizărilor obligatorii, şi marele număr de
noi medicamente produse de industria farmaceutică, cea de a doua categorie (cauze medicale) a crescut de o manieră
considerabilă..
Bolile legate de aceste trei etiologii (stress permanent ; droguri, toxine, vaccinuri ; şi miasme naturale) sunt din ce în ce
mai greu de tratat căci aceste trei cauze se întrepătrund şi formează situaţii şi mai complexe..

DEZVOLTAREA TEORIEI MIASMATICE

Tendinţa modernă în Homeopatie este aceea de focalizare din ce în ce mai accentuată pe simptomele
mentale şi generale ale pacientului, preocupându-se mai puţin, dacă nu chiar deloc, de doctrina clasică a miasmelor
cronice. Nu este o noutate că Baronul Von Boenninghausen în ale sale “Mici Scrieri” se plângea că numeroşi prescriptori
ignorau învăţămintele lui Hahnemann despre miasme, cuprinse în aforismele 5 şi 206 din Organon. Chiar şi Constantin
Hering era sceptic atunci când Hahnemann a evocat pentru prima dată teoria miasmatică, dar după ce a perceput
simptomele acestor miasme la pacienţii săi, el a contribuit enorm la dezvoltarea doctrinei. Asocierea de o manieră sau de
alta cu conceptul de patologie din medicina convenţională este una din raţiunile declinului teoriei miasmelor în consultaţii .
Sindroamele amănunţite referitoare la procesul miasmatic sunt oare doar o altă patologie lipsită de interes ? Am putea oare
studia în mod real şi de o manieră completă un caz clinic folosind numai simptomele generale singure, ignorând existenţa
miasmelor dobândite sau transmise ereditar ?

6
După fondatorii Homeopatiei, a uita doctrina lui Hahnemann privind Bolile Cronice ar însemna să nu înţelegi elementul
principal al celui de al 5-lea aforism din Organon, care tratează despre importanţa etiologiei, a constituţiei şi a
maladiilor cronice . Această trinitate constitue fundamentul anamnezei căruia i se alătură conceptul totalităţii
semnelor şi simptomelor in aforismele 5 , 6 şi 7.
Hahnemann a clasat anumite remedii în categorii anti-miasmatice întrucât şi-a dat seama că anumite medicamente de
acţiune profundă aveau o patogenezie asemănătoare sindroamelor produse de miasme.
Ce gândea Kent despre această teorie şi în ce măsură el se folosea de aceste observaţii ? Să vedem deci, el ce spunea
despre această doctrină a miasmelor cronice.
" Punctul important ţine de capacitatea medicului de a percepe ceea ce constitue miasma. Dacă el are o percepţie
lentă, el riscă să amestece simptomele care nu merg împreună. Hahnemann pare să fi avut o percepţie de excepţie,
pentrucă el vedea acest lucru dintr-o privire. Hahnemann era abil în această privinţă pentru că lucra în mod dur asupra
materiei medicale şi o studia zilnic. " (Kent : Ştiinţa şi Arta Homeopatiei, capitolul : Examenul bolnavului.)
Ce vrea să spună Kent prin: amestecul simptomelor care “nu merg împreună”, dacă vrem să ţinem cont de totalitatea
simptomelor ? Dece ar trebui să înţelegem care anume dintre simptome constitue o miasmă ? Dece Kent elogiază pe
Hahnemann pentru percepţia miasmelor succesive dacă învăţătura sa privind bolile cronice nu mai ajuta la nimic în
practica clasică a homeopatiei ? Adevărul este că, în expunerea sa asupra remediului Natrum Sulphuricum, Kent se referă
în mod expres la insuficienţele prescripţiei, potrivit totalităţii simptomelor, dacă nu se ţine cont de miasmele subiacente.
" Astmul, când este ereditar, este una din bolile sicotice ale lui Hahnemann … Timp de ani buni eu am rămas perplex în
legătură cu tratamentul astmului. Când o persoană mi se adresa spunându-mi " Doctore , puteţi să mă vindecaţi de astm ? "
Eu răspundeam " Nu ". Dar acum eu încep a fi mult mai în largul meu după ce am învăţat că astmul este o boală sicotică,
şi, după ce am aplicat cu judiciozitate aceste anti-psorice, sunt capabil să ameliorez sau să vindec un mare număr de astfel
de cazuri. Veţi descoperi în istoria Medicinii că, dacă au existat vindecări ale cazurilor de astm, acestea au fost obţinute
graţie remediilor anti-sicotice. Aceasta este una din situaţiile observate de mine şi anume că, în afara acestor remedii, nu
veţi ajunge decât rar să vindecaţi un astm. “ (Kent : Lectures de la Matière Médicale.)
Kent continuă să vorbească de limitele utilizării în mod unic a simptomelor în homeopatie fără a ţine cont de miasmele
subiacente şi de sindromele acestora:
" Chiar dacă Ipeca, Spongia şi Arsenicum par să corespundă cât mai acoperitor posibil simptomelor de criză şi celorlalte
date ale cazului, pe care le descoperiţi, care vor fi acţiunile lor ? Ele reprimă simptomele ; dar astmul cazului tratat nu va
evolua mai bine, bolnavul nu este vindecat.”
Din aceste câteva citate, noi putem constata că Kent aplica cu adevărat învăţămintele lui Hahnemann, înţelegând validitatea
teoriei remediilor anti-miasmatice. El declara în mod clar, de asemenea, că utilizarea totalităţii simptomelor fără a ţine
cont de miasme, nu putea să ducă decât la o simplă paliere sau supresie a bolii.
De aceea aforismul 5 din Organon insistă asupra necesităţii de a ţine cont de cauzele fundamentale şi tot atât de bine
de totalitatea simptomelor. Ipeca, Spongia, Arsenicum nu vindecă în aceste cazuri pentru că nu sunt anti-sicotice.
Un alt homeopat experimentat H.C. Allen a publicat opinia sa, legat de utilizarea totalităţii simptomatice fără a ţine seama
de miasmele cronice şi de interferenţele lor, în cartea sa intitulată Miasmele Cronice.
" Aud deseori pe mulţi spunând: oare totalitatea semnelor nu este toată boala ? Da, dar pentru mine, trebuie ţinut cont şi
de cea ce este în spatele acestui ansamblu. Dacă nu faceţi aşa dumneavoastră prescrieţi la întâmplare (au pifomètre) ".
Nu veţi putea urmări evoluţia procesului de vindecare ; nu veţi putea nici chiar prescrie regimul adecvat pacientului,
dacă nu cunoaşteţi miasma de bază. Bine înţeles, bolile prezente vă vor ajuta într-o oarecare măsură, dar nu veţi avea
nici o certitudine de a cunoaşte câtuşi de puţin tulburarea de bază subiacentă acestei perturbări a vieţii ".
Exemplul cu " pifometrul " vechiului nostru prieten , Dr. Allen , este absolut ilustrativ. Dacă homeopatul nu cunoaşte
organizarea diatezelor după ordinea lor corectă el nu va şti ce să caute după aceea, ce ar putea apare în viitor, şi astfel orice
complicaţie dramatică ar putea “surveni” în mod imprevizibil. Cei care au studiat învăţămintele lui Hahnemann sunt mai
bine pregătiţi cu privire la ceea ce evoluţia pacientului le poate pune în faţă şi vor şti ce să facă atunci când un obstacol
apare. Referindu-se la această lege sacră a totalităţii simptomelor şi la utilizarea ei ca ghid în alegerea remediului, Dr. Allen
ne-a împărtăşit astfel sentimentul său :
" Noi nu aducem nici o critică acestei legi ; nici o vindecare nu poate fi obţinută în afara ei. Dar noi suntem convinşi că
este necesar să cunoaştem dacă simptomatologia prezentă a unui anume caz este de origină sicotică, sifilitică sau
tuberculinică; ca atare, ansamblul complet al simptomelor trebuie să fie în raport cu miasma activă.”
În acest fel, noi constatăm că după metoda lui Hahnemann, totalitatea simptomelor cuprinde semnele şi simptomele
miasmelor clasate în funcţie de evoluţia lor şi repertorizate după dezvoltarea lor. Miasma activă este piatra
unghiulară pe care se clădeşte totalitatea simptomelor chiar dacă remediul ales se opune sindroamelor miasmatice
subiacente Simptomele ar trebui să fie puse în ordine de aşa manieră încât medicului homeopat să-i fie uşor să vadă
stadiile diferite şi astfel să prevadă viitorul .
Hahnemann explică în Bolile Cronice că în cazurile cronice severe, homeopatul poate fi în situaţia de a folosi o serie
de remedii anti-miasmatice pentru a desăvârşi vindecarea. Aceasta deoarece în bolile complexe diferitele stadii pot
avea multiple etiologii şi miasmele pot necesita diferite remedii pe măsură ce ele sunt puse în evidenţă.
Allen scrie în termenii ce urmează cu privire la nevoia de a cunoaşte diferitele straturi ale unui caz cronic

7
" Aceste vindecări strălucite, realizate din timp în timp cu un singur remediu, survin atunci când la origina
simptomatologiei este o singură miasmă, dar atunci când sunt asociate mai multe miasme, nu mai avem vindecări
strălucite de acest fel, şi tocmai în aceste cazuri este indispensabil de a ţine cont de ordinea apariţiei lor ."
Anumiţi homeopaţi petrec tot timpul lor în a căuta remediul constituţional unic al pacientului. Când imaginea remediului
corespunde remediului Phosphorus, ei conchid că pacientul lor este un " Phosphorus” Astfel, ei sunt în căutarea remediului
unic specific care va rezolva toate problemele pacientului. Homeopaţii mai în vârstă, cu ani petrecuţi în homeopatie, ar
putea spune " În ce moment, această persoană era Phosphorus ? La naştere ? Acum ? Pentru totdeauna ? Când a avut ea
pneumonie ? Pentru că ea a moştenit de la ascendenţii săi miasma tuberculinică ? “
Cercetarea marelui remediu constitutional poate permite homeopatului să clădească principii permanente plecând numai de
la ceva în perpetuă schimbare.
Bolile cronice complexe sunt adesea compuse mai degrabă din numeroase elemente interdependente decât
dintr-un singur şi unic factor constituţional. Cu toate că numeroase cazuri au putut fi ameliorate de o singură prescripţie,
răspunsuri atât de miraculoase nu se produc decât în cel mai fericit dintre cazuri . Homeopaţii care doresc să trateze cazuri
cronice trebuie să fie pregătiţi şi pentru situaţiile cele mai puţin fericite ! Într-o boală cronică mai complicată, el poate să
nu mai clasifice atât de uşor totalitatea cazului clinic în constelaţia unui singur remediu. Va fi poate necesar să
recurgă la o serie de remedii înrudite pentru a rezolva păturile miasmatice, pe măsura evoluţiei către starea de
sănătate. De aceea este indispensabil să cunoască ordinea acestor straturi constituite în cursul vieţii, în scopul de a le
descurca în ordinea inversă a apariţiei lor.
SIMPTOMATOLOGIA CONSTITUŢIONALĂ ŞI MIASMELE
Etiologia unei boli, temperamentul constituţional al pacientului şi totalitatea semnelor şi simptomelor sunt cei
trei factori care constitue tabloul complet al unei maladii. În homeopatie noi vorbim adesea despre totalitatea semnelor ca
fiind la baza alegerii remediului homeopatic, dar adesea uităm de a asocia acestora factorii etiologici, miasmele şi
constituţia fizică a subiectului. Semnele fizice ale individului sunt fundamentale pentru tratamentul tulburărilor cronice
întrucât constituţia şi temperamentul reflectă moştenirea miasmatică. Noi trebuie să contăm în mod unic pe istoria
personală şi familială a individului pentru a descoperi miasmele. Miasmele sunt prezente în însăşi simptomatologia
pacientului. Sindroamele produse de miasme atrag atenţia asupra cauzei fundamentale chiar şi atunci când ea nu poate
fi legată, în cadrul observaţiei, de un factor etiologic specific.
Fiecare miasmă cronică are semne caracteristice care fac parte integrantă din totalitatea simptomelor.
De exemplu:
Psora are tendinţă de a induce iritaţie, inflamaţie şi hipersensibilitate ;
Sicoza: infiltraţie, indurţie, şi excrescenţe ;
Pseudo Psora are tendinţă de a induce tuberculi, fibroze şi supuraţii ;
Sifilisul , granulaţie, degenerescenţă şi ulceraţie.
Atât cât permite constituţia fizică:
Psora face ca organismul să devină intoxicat, pielea nesănătoasă şi să perturbe funcţiile digestive şi eliminatorii.
Pseudo Psora are tendinţa de a produce oase lungi şi fine, un torace strâmt, obraji scobiţi şi ochi strălucitori.
Sicoza duce la formarea de oase grele, la retenţie de apă, la excrescenţe de ţesuturi şi la o lentoare a
metabolismului.
Sifilisul are tendinţa de a produce malformaţii congenitale, o structură osoasă asimetrică, dinţi malformaţi şi o
faţă buhăită de tip buldog.
Temperamentul:
Temperamentul psoric este plin de idei pseudo-ştiinţifice, filozofice, politice, religioase. Ei sunt foarte expresivi,
vorbăreţi, se supraestimează şi pot gândi că ei sunt geniali, dar pentru alţii ei par nesocotiţi şi nerealişti.
Pseudo Psoricul (Tuberculinism) este romantic, erotic, monden, extrovertit, cosmopolit, schimbător, optimist,
dar nesatisfăcut şi doreşte să-şi schimbe locul, slujba, partenerii, etc.
Sicozicul est pesimist, realist fără concesiuni, septic, secret, bănuitor, gelos, cu idei fixe şi un ascuns dezgust
pentru sine însuşi.
Sifiliticul este un amestec de nebunie şi de geniu cu un simţ ascuţit al ironiei care-l conduce la obsesia morţii şi
destrucţiei. Ei au tendinţă de a se culpabiliza, au tendinţă suicidară şi pot evolua spre idiotie, demenţă sau suicid.
Durerile:
Psora resimte ca dureri: mâncărimi, senzaţii de reptaţii furnicătoare, gâdileli şi arsuri ;
Pseudo-Psoricii resimt dureri nevralgice, acute, penetrante, perforante , înţepături lancinante;
Sicoza are dureri bruşte, intense, spasmodice, de tipul crampelor sau colicilor ;
Sifilis: durerile par absente în etapa actuală sau sunt profunde, nedefinite şi acute, groaznice şi în special
agravate noaptea.
Scurgerile:
Psora are scurgeri destul de puţin abundente, iritante, pruriginoase ;
Pseudo Psora are scurgeri purulente, galbene, sângerânde, cu miros de mucegai ;

8
 Sicoza are scurgeri apoase, verzui sau murdar închis cu miros acru, de peşte ;
Lueza are scurgeri foarte urât mirositoare, ca de infecţie, fetide, foarte puternice.
Pielea:
Pielea la Psora est uscată, aspră, neîngrijită, cea mai mică plagă infectându-se uşor iar leziunile sunt pruriginoase
cu secreţie purulentă abundentă.
Pielea la Pseudo Psora este diafană, delicată, netedă, se lezează şi sângerează cu uşurinţă, producând multe
secreţii purulente.
Pielea la Sicoză este acoperită de veruci, pete, puncte de frumuseţe, excrescenţe, de culoare închisă cu dezvoltare
excesivă a pilozităţii.
Pielea la Lueză prezintă pete roşii închise, sau culoare arămie, cu erupţii fără prurit dar cu tendinţa de a ulcera cu
uşurinţă.
CLASAMENTUL RUBRICILOR MIASMATICE
Această listă de rubrici de mai sus ar putea continua fără sfârşit dar cele câteva exemple arată cam în ce fel
simptomatologia fiecărei diateze se prezintă în simptomatologia pacientului. Asemenea tablouri simptomatice sunt cele
care orientează homeopatul către diatezele prezente în sânul constituţiei individuale. Astfel etiologia ne orientează către
simptome iar simptomele ne atrag atenţia asupra etiologiei. În acest fel homeopatul simte ce straturi diatezice sunt
în stare latentă, inactivă sau activă. Toţi acesti factori indică remediile anti-miasmatice potrivite, şi aceasta nu
însemnează că ele sunt în majoritatea cazurilor nozodele.
De exemplu, la o consultaţie, observăm că un pacient se prezintă ca o persoană amabilă, plină de voie bună, căreia
îi place să călătorească şi care are mulţi prieteni (Tuberculinism), dar care în timpul ultimilor câţiva ani şi-a schimbat
stilul său de viaţă şi a devenit mai prudent. Majoritatea prietenilor săi n-au remarcat schimbarea sa înafara faptului că
lasă impresia că “s-a ajuns”. Alţii gândesc că el s-a ameliorat şi aceasta pentru că el încearcă să ascundă faptul că are
senzaţia că şi-ar fi pierdut luciditatea (Sicoză) ca şi simpatia pentru ceilalţi (Sicoză).
Studiind şi mai mult modificările din cadrul temperamentului acestei persoane, homeopatul descoperă că el a
contractat o gonoree legată de stilul său cosmopolit de viaţă (Sicoză câştigată) ceea ce a dus la o schimbare în percepţiile
sale (un nou strat). El se tratase cu antibiotice care au “vindecat” imediat simptomele sale (supresie) dar el s-a simţit
contaminat din acea etapă (Sicoză şi Sifilis). După insistenţe în cercetarea cazului, noi descoperim că de atunci (niciodată
nu s-a mai simţit bine de atunci) el suferea de culpabilitate (Sicoză), pierderea memoriei pe termen scurt (Sicoză), a
devenit mai iritabil, temător şi introvertit (Sicoză). Îi plăcea să aibă lume în jurul lui (miasma Tuberculinică) dar acum nu-i
mai mai plac vizitatorii, în special persoanele străine (Sicoză). În mod special este tulburat de faptul că are unele
dificultăţi în a se exprima şi în a găsi cuvintele corecte (Sicoză), când el altădată se exprima extrem de clar (Psora şi
miasma Tuberculinică. De obicei era fără griji (Tuberculinism), dar acum psihismul său a devenit obsesiv şi stereotip
(îmbâcsit) (Sicoză). Articulaţiile şi muşchii săi au devenit mai dureroşi şi rigizi (Sicoză) apărându-i şi un miros de peşte la
nivelul axilelor şi organelor genitale (Sicoză). Constituţia sa este înaltă, subţire, cu oase ca fluierul pipei (Tuberculinism
transmis), dar de când este bolnav a prins proporţii anormale în zona şoldurilor, burţii şi coapselor (Sicoză), devenind
friguros (Sicoză). Pielea este destul de palidă şi translucidă (Tuberculinisme), însă de curând au început să apară câteva
pete închise la culoare şi verucoase (Sicoză).
Noi putem deduce din toate acestea că constituţia înăscută a acestui om este reflectată de un Tuberculinism
transmis dar că un sindrom sicotic dobândit l-a refulat. Tuberculinismul a afectat temperamentul său de bază şi
favorizat excesele modului său de viaţă care l-a împins să contracteze o boală transmisă sexual. Tuberculinismul este în
acest moment în stare latentă pentru că el a fost refulat de simptomele miasmatice active legată de gonoree şi de
supresia ei. Evoluţia temperamentului său natural, transformând un om extravertit, sociabil, cosmopolit
(Tuberculinism) într-un subiect neîncrezător, înţepenit, rezervat cu sentimente de culpabilitate şi lipsă de încredere
(Sicoză), constitue în esenţă baza celor mai importante simptome în cazul său.
Putem constata că totalitatea simptomelor sale prezente sunt efectiv sicotice şi deci trebuie să căutăm pentru starea
sa actuală un remediu dintre remediile anti-sicotice. Cineva care prescrie după diateză s-ar putea gândi că ar trebui să
folosească Medorrhinum, în timp ce toate simptomele ne orientează net spre Thuya. Thuya va şterge pătura sicotică şi
individul va redeveni tuberculinic. Acum cazul său trebuie să fie reluat şi remediul său constituţional din naştere va trebui
să fie căutat printre remediile care trimit la diateza Pseudo Psorică. Acest din urmă remediu este cel care va face să
dispară excesele miasmei tuberculinice ale personalităţii sale şi-l vor ajuta să evite a mai face acele lucruri care l-au
condus la contractarea acelei gonorei de la origină !
Înţelegerea relaţiei dintre remediile constituţionale şi miasme este un element fundamental al materiei medicale
din cadrul bolii cronice.
Este ceea ce Hahnemann vroia să indice atunci când a publicat Bolile Cronice în 1828 şi a introdus ideea de a clasa
remediile cu acţiune profundă asupra miasmelor cronice. Aceasta face parte integrantă din moştenirea noastră homeopatică
şi nu va trebui să fie niciodată uitată dacă vrem să vindecăm formele cele mai complexe de boală cronică.
Sper că acest articol asupra miasmelor clasice se va dovedi util celor ce studiază homeopatia şi doresc să urmeze
căile croite de Samuel Hahnemann. Homeopatia este un dar al Celui de Sus ca şi sumum-ul multelor experienţe a

9
numeroase generaţii de homeopaţi care au dus o muncă dură. Acest articol este dedicat celor care ne-au părăsit, celor care
practică acum şi în acelaşi timp celor care vor veni mai târziu.
În definitiv, aşa cum a demonstrat Hahnemann, Homeopatia este Medicina Viitorului.
POSOLOGIA HOMEOPATICĂ
Consideraţii preliminare de ordin doctrinar

(Referat general prezentat la“Cea de a XIII-a Conferinţă Naţională de Homeopatie” Bucureşti 1997)

“Să compari şi să diferenţiezi fără încetare, aceasta este munca de toată viaţa a aceluia care studiază Materia medicală
homeopatică”, aşa îşi începe H.C. ALLEN introducerea la importanta sa lucrare tratând despre “Simptomele-cheie şi
caracteristicele unora dintre principalele remedii şi nozode ale materiei medicale”.
Aş zice că, din fericire, acest lucru se poate învăţa din cărţile cele mai bine puse la punct, apărute până în prezent.
Dar aş adăoga că munca de toată viaţa a practicianului homeopat, poate nu atât de dură cât mai ales plină de teribile
temeri şi semne de întrebare, este, în al doilea rând, cea legată de stabilirea cât mai adecvată a posologiei homeopate,
cea legată de diluţii, ritm de administrare, succesiune de remedii, cuprinse într-o expresie mai moderna şi anume cea de
“strategie terapeutică”.
Cel mai mult îşi dă seama de acest lucru debutantul homeopat şi i se întâmplă cam imediat după ce trece de la
entuziasm la treabă serioasă. El îşi pune, astfel, bântuit de multe incertitudini, o serie de întrebări, înainte de a începe
ostilităţile impuse de instituirea unui tratament homeopatic: va fi, oare, remediul acesta cel mai bine ales, sau va fi, poate,
în loc de simillimum, un simille sau deloc? Apoi, desigur, întrebarea: va fi, oare, aceasta, acea diluţie la care va reacţiona
pacientul în mod cert, de o manieră rapidă, blândă şi permanentă, aşa cum scrie la carte? Sau: va fi, oare, suficient, acest
remediu, pentru a vindeca bolnavul sau va fi nevoie şi de un alt sau de alte remedii complementare sau succesive, şi care ar
putea fi acelea?
Ca să nu mai vorbim că apar şi probleme nelegate de bolnav. Când începi tratamentul eşti sigur “unicist”; dar, dacă
eşti obligat să tot treci de la un remediu la altul şi o mai faci şi fără răbdarea necesară, “ajutat” şi de unii bolnavi, devii
“pluralist încâlcit”, iar la angoasele precedente, se mai adaogă una, să-i zicem“doctrinară”, ceea care îţi conferă mai mult
sau mai puţin gratuit neşansa de a fi expus la o serie de bănuieli din partea unor colegi, care fac, de fapt tot ca şi tine dar
bravează altfel, ca şi când nu sunt suficiente emoţiile prin care treci şi aşa, după ce te-ai decis să faci homeopatie.
Alegerea remediilor şi stabilirea diluţiilor constitue, fără indoială, deci, cele două mari probleme, determinante
pentru reuşita demersului homeopatic.
Teoretic vorbind, orice remediu, în orice diluţie, este activ, el are forţa vitală reglatoare, corespunzătoare
patogeneziei sale proprii. Se întâmplă, însă, că în practică, în multe cazuri, lucrurile nu se petrec aşa de simplu şi aceasta
pentru că sigur, ele nu sunt, prin natura lor, aşa de simple. Încep îndoielile! O luăm de la început? Continuăm să schimbăm
diluţiile, potenţele, ca să demareze efectele? Nu cumva o facem cu prea mare grabă? Poate ar fi mai bine să mai aşteptăm?
Cât? Ar putea fi nevoie, oare, de un remediu care să să elimine posibila barieră ce se opune acţiunii remediului homeopatic
bine ales? Este acesta efectul unei unei supresii (o altă “pacoste” alopat-colegială, pe capul homeopatului) ? etc. etc.
Iată, deci, cam multe semne de întrebare şi deci tot atâtea probleme de surmontat pe care le ridică homeopatia, în
general şi conducerea unui tratament homeopatic, în special.
Expresia “posologie”, care în alopatie se referă la concentraţie şi ritm de administrare, în homeopatie pare să
sugereze mult mai mult, elementele sale acoperind sfera unui veritabil câmp strategic. Ea este legată, pe de o parte, de
particularităţile specifice diferitelor concentraţii ( de diluţii şi dinamizări), iar pe de altă parte, de contextul patogenetic al
organismului, de profunzimea bolii, de puterea reactivă a bolnavului şi de alţi factori.
Fără îndoială că spectrul de cea mai mare complexitate, în cadrul acestor elemente, îl constitue organismul receptor
şi de aceea homeopatia de succes va aparţine totdeauna atributelor cunoaşterii medicale de cea mai bună calitate, şi aş
insista pe cunoaşterea fiziopatologică şi clinică, fără de care nu poate exista competenţă deplină şi viziune de perspectivă în
general în medicină..
Cu toţii ştim că informaţiile fundamentale în acest domeniu au fost, sunt şi vor rămâne cele pe care homeopatia le
datorează creatorului ei SAMUEL HAHNEMANN, iar ca lucrare de bază, Organon-ul. Hahnemann, însă, a lăsat loc, încă
din timpul vieţii sale, oricăror alte elemente de progres pe linia cercetării şi practicii homeopatice. El a dat un suprem
exemplu, chiar în acest domeniu al diluţiilor, spre sfârşitul carierei sale, arătând că lucrurile sunt încă perfectibile. Pledoaria
sa pentru folosirea unor diluţii “încă mai active” şi blânde, ca acţiune, LM-urile, ne-a confirmat că precizia atinsă pe acestă
linie are încă evoluţia ei spre mai bine.
“Jocul diluţiilor”, care nu e joc ci o ştiinţă, folosirea cât mai precisă a unor anume diluţii în anumite situaţii, cu
anume remedii, constitue încă, mai degrabă o artă în mâna celor mai buni homeopaţi şi ea pare să fie cu atât mai precisă cu
cât experienţa adaogă noi fapte de observaţie şi confirmă ipoteza că, în homeopatie, sunt foarte importante patogeneziile
rezultate din experiment dar nu mai puţin importante sunt şi confirmările sau adăogirile pe care practica ni le oferă, întrucât
personalitatea pacientului cu boală naturală, în cazul multor remedii, nu se calchează perfect pe tabloul patogenetic al
experimentului pe omul sănătos.
Aşa cum homeopatia ne învaţă că organismul supus acţiunii unei substanţe în mod repetat, în experiment, dezvoltă
patogenezia substanţei respective, tot aşa trebue să înţelegem că poate şi o altă substanţă concomitentă sau un posibil grup
10
de substanţe pot avea efectele lor, determinând simptome intricate şi că dificultatea diagnosticului homeopatic poate fi
transferată, astfel, în zona nevoii de detectare a unei posibile “dominante clinice homeopatice” (expresia îmi aparţine).
Aceasta ne cere, în fapt, un fel de precizare a unui remediu între remedii, terapeutica homeopatică necesitând, până la
urmă, un demers “în trepte succesive” sau, cum se mai spune, “in foi de ceapă”, cu menţiunea că patogeneziile nu se
învăluie chiar aşa, una în jurul alteia, ci probabil se intrică, complicând şi mai mult efortul de discriminare semiologică a
ceea ce ţine, şi în ce măsură, de un remediu sau de un altul.
Nu vom pierde însă din vedere că şi în cazul aceluiaşi remediu, deci a unei patogenezii clar înfăţişate, potrivit
“legii energetice medicamentoase”, la care se referă Hahnemann în paragraful 136 din Organon, există diferenţe între
indivizii dintr-un lot experimental, deşi sănătoşi toţi, în sensul că nu se produc “aceleaşi alteraţii subiective şi funcţionale”
la toţi; iar aceasta, spune Maestrul, ţine de constituţie şi temperament.
În virtutea aceleiaşi legi, “când un medicament este aplicat unui bolnav ale cărui simptome principale sunt
asemănătoare acelora ale medicamentului, el poate desfăşura şi produce diversele şi multilpele sale capacităţi potenţiale,
chiar şi cele pe care nu le-a produs decât rar în cursul experimentelor”.
Aceasta măreşte şi mai mult diversitatea şi deci mobilitatea tablourilor de simptome în faţa cărora se află medicul
homeopat înainte de a purcede la defrişarea obstacolelor şi dificultăţilor care se opun unui diagnostic homeopatic linear,
corect, diagnostic de care depinde până la urmă strategia terapeutică cea mai adecvată din punct de vedere homeopatic.
Trebue să remarcăm faptul că Hahnemann, în efortul de a cunoaşte cât mai precis acţiunea remediilor, nu a stabilit nici
limite şi nu a dat nici exclusivitate constatărilor sale.
În “Materia medica pura” sunt cuprinse, alături de descrierea remediilor cu datele rezultate din cercetările sale, şi
pe cele ale elevilor şi colaboratorilor săi, inclusiv date rezultate din practica clinică. Mă refer la acest subiect pentru că
uneori patogeneziile pure sunt privite de noi cu un anume fetişism, şi, de teama de a nu devia de la rigoarea ştiinţifică a
provingurilor, am dori să le regăsim în practica noastră ca atare. Nimeni de fapt nu le neagă, dar nu trebue privite nici ca
niste dogme împietrite,imuabile. Hahnemann, în aceeaşi lucrare, arată că descrierea simptomelor se bizuie desigur pe
experiment dar şi pe datele toxicologice ale timpului, iar la unele remedii el chiar atrage atenţia că la bolnavii trataţi
existau simptome care nu prezentau acelaşi grad de fiabilitate cu cele rezultate din “experimentele pure”, cele făcute pe
omul sănătos; acestea, clinice, fiind prezentate separat de cele toxicologice.
În lucrarea sa “Medicina experienţei”, apărută în 1805, Hahnemann insistă asupra necesităţii de a opera
experimente pe oamenii sănătoşi dar lasă totodată poarta deschisă şi în privinţa obsevaţiilor legate de acţiunea
medicamentelor în cazul bolnavilor, şi chiar pe animale, conchizând că experienţa terapeutică este singura probă
susceptibilă de a valoriza simptomatologia experimentală. Tot aici revine asupra noţiunii de individualizare a substanţelor
medicamentoase care răspund stărilor morbide, formulând fraza care urma să devină unul din pilierii doctrinei sale, astfel:
“...Nu este, deci, niciodată necesar să se folosească mai mult decât un medicament simplu, deodată, când găsim pe acela
care se adaptează bine stării morbide (citat de dr.Jacques Bauer, la prezentarea traducerii în l.franceză a Materiei medica
pura).
De la apariţia Organon-ului, în 1810, şi până în 1830, Hahnemann n-a schimbat nimic din metodologia respectivă.
În 1830 el va începe să folosească a 30-a dinamizare centesimală, pe care o recomandă cu date probatoare în cea de a 5-a
ediţie, din 1833, a Organon-ului.
Să presupunem că, până acum, am reuşit să intrăm în contextul doctrinar al lucrurilor, şi că e cazul să mergem mai
departe în abordarea subiectului.
Vor mai fi oare şi alte probleme de surmontat, legat de utilizarea homeopatică a preparatelor terapeutice? - Desigur
!
Medicul homeopat nu este un simplu clinician, nici un terapeut oarecare; el trebue să aibă cunoştinţe suficiente
într-o serie intreagă de componente ale procesului terapeutic.
Pierre Schmith, se referă cu precizia maestrului, la acestea, aşa cum rezultă ele din lucrările de bază ale homeopatiei, în
speţă în opera lui Hahnemann, şi menţionează, printre altele, următoarele discipline:
 farmacogenie = origina medicamentelor, respectiv a oricărei substanţe capabilă de a provoca simptome;
 farmacografie = ce priveşte descrierea remediilor în stare brută;
 farmacologie = studiul medicamentelor în stare brută şi dinamizată;
 farmacodinamie = studiul acţiunii agenţilor medicamentoşi asupra organismului sănătos;
 farmacoterapie = studiul folosirii terapeutice a medicamentelor şi studiul acţiunii remediilor asupra organismului
bolnav;
 farmacotaxie = clasificarea medicamentelor;
 farmacochronie = durata de acţiune a unei singure doze; starea în timpul căreia se dezvoltă “ondulaţiile dinamismului
său” în organism;
 farmacolexie = alegerea remediului;
 farmaconomie = administrarea remediilor la bolnavi; maniera de a le administra;
 farmaconeozie = administrarea unui nou remediu; a 2-a prescripţie;
 farmacopollaxie = repetarea remediului;
11
 farmacopausie = suspendarea remediului;
 farmacophysie = fizionomie medicamentoasă, prezentare, imagine;
Se adaogă, încă, în special pentru farmaciştii homeopaţi:
 farmacopee = arta de a prepara medicamentele şi codex-ul oficial al acestora;
 farmacopraxie = prepararea remediilor.

În acest context, posologia, respectiv indicarea dozei ce trebue administrată, care în alopatie este legată de
cantitatea medicamentului, devine, pentru homeopatie, un termen care trebue înţeles în sensul său relativ.

Hahnemann, în Organon, se referă extrem de des la noţiunea de “doză” şi chiar în paragraful 3 arată că medicul
homeopat, după ce cunoaşte de o manieră evidentă proprietăţile curative ale medicamentului şi ceea ce fiecare medicament
este capabil să vindece, trebue să fie capabil să estimeze cantitatea (doza) şi calitatea (dinamizarea, cea care dă potenţa)
acestuia, adăogând apoi şi necesitatea de a judeca asupra momentului oportun în care această doză cere să fie repetată.
Deci, doza presupune o cantitate ponderabilă, obiectivă. Este de remarcat că în ultima ediţie a Organon-ului,
noţiunea de doză este oarecum revizuită, întrucât chiar dinamizarea homeopatică, reprezentând într-un fel o doză
“suprimată”, este dată într-o cantitate determinată, iar Hahnemann recomandă a nu lua, după noua sa metodă de preparare
a LM-urilor, decât o singură granulă deodată; o granulă unică dizolvată într-o cantitate oarecare de apă, din care se
administreze o linguriţă, mai mică sau mai mare, la intervalele ce se stabilesc în funcţie de caz.
Noţiunea de doză, respectiv de concentraţie a substanţei active, în scrierile sale, capătă o semnificaţie profundă, în
care cantitativul şi calitativul se află în conexiune obligatorie, numai astfel remediul căpătând potenţa necesară declanşării
efectului terapeutic, acest efect, la rândul său, fiind legat de reactivitatea organismului.
În paragraful 156, vorbind despre acest efect, Hahnemann menţionează: “ Cu toate acestea, aproape că nu există
remediu homeopatic care să nu producă, în special când doza a fost prea puternică, cel puţin în timpul duratei acţiunii sale,
la bolnavii nervoşi şi hipersensibili, anumite perturbaţii neobişnuite, adică ceva ca un mic simptom nou”, apoi, în
paragraful următor, referindu-se la agravarea homeopatică, pune punctul pe i, scriind :
“ ... aproape întotdeauna (remediul) suscită un fel de mică agravare reactivă. Aceasta se produce rapid, adică la una sau mai
multe ore după administrare, numai dacă doza a fost prea puternică sau dinamizarea prea joasă, sau, încă, atunci când cele
două procedee sunt combinate ....”
Fenomenele acestea, legate de doză, se remarcă şi în experimente, de această dată în sensul producerii adesea
parţiale şi nu a totalităţii efectelor patogenetice de care este capabilă substanţa respectivă (paragraf 128). Astfel, preparatele
în diluţie joasă, fiind mai aproape de forma lor brută, înglobează şi forţe ascunse, latente, care numai la o anumită scară
mai înaltă de diluare şi de dinamizare devin manifeste la subiecţii sănătoşi şi bine înţeles, nu totdeauna în aceeaşi măsură
la toţi aceşti subiecţi. De aceea Hahnemann a pledat în ediţia 5-a a Organon-ului pentru folosirea, chiar în experiment, a
celei de a 30-a diluţii centesimale.
În paragraful 137, se arată, cu unele detalii grăitoare, acelaşi fapt “... dacă doza este excesivă, sau dinamizarea prea
redusă, adică apropiată dozelor materiale, sau ambele întrunite, nu numai că vor apare simultan numeroase acţiuni
secundare printre simptome ci chiar efectele primitive se vor manifesta de o manieră atât de precipitată, atât de violentă şi
atât de confuză, încât va fi imposibil de a mai face vreo observaţie precisă”; sau remarca: “Reapariţia aceloraşi simptome
(la unii subiecţi) în timpul experimentării, probează că numai constituţia fizică particulară a unei persoane, care are o
predispoziţie specială, le face să apară; în acst caz, ele sunt, de bună seamă, efectele medicamentului experimentat, pentru
că nu se poate admite că ele ar putea să vină de la sine într-un moment în care un puternic agent medicinal domină
economia întregului organism”.
Un mare şi important capitol, subordonat posologiei homeopatice, îl constitue ritmul de administrare a remediilor
şi posibilitatea trecerii de la un remediu la altul.
Acest ritm este dictat desigur de calităţile intrinseci ale preparatului, în conjuncţie cu natura îmbolnăvirilor şi momentul
stării de reactivitate a organismului bolnav.
Materiile medicale apărute, cu mici excepţii, nu prea se mai referă cu suficientă precizie la această noţiune şi
anume la durata de acţiune a diferitelor remedii, această durată fiind apreciată în mod diferit, sau în orice caz, raportată
doar la câteva jaloane clasice, pornindu-se de la scara, mai mult sau mai puţin standardizată, de diluţii: joase, mijlocii sau
înalte.E prea puţin ! iar indicaţiile posologice nediscriminative pot duce la insuccese sigure. Dăm pacientului o reţetă cu
unul sau mai multe remedii, notând diluţia şi indicând la ce interval (zile, ore) de timp să fie administrate, cam câte granule
să cuprindă o priză, şi cam atât cu posologia. Scurt - şi aş adăoga, de multe ori şi fără rezultatul scontat!
Este semnificativ că în lucrarea sa “Materia medica pura”, Hahnemann precizează la fiecare remediu descris, în
mod obligator, şi durata de acţiune, iar acest lucru este tratat, în Organon, aproape axiomatic, ca ceva efectiv determinant
în terapeutica homeopatică. Ne amintim totodată, cât de mult ne îndeamnă Hahnemann, şi apoi Kent şi alţi titani ai
homeopatiei, să lăsăm timp remediului să acţioneze, să avem răbdarea necesară în acest sens şi să observăm atent starea
bolnavului, modificările simptomatologice apărute, agravările posibile, etc.
Nu vom insista asupra lor pentru că sunt în general cunoscute. Ne interesează mai mult aspectele de profundă
înţelegere că procesul de vindecare, mersul acestuia, face parte din strategie şi că trebue urmărit. Aş spune că el este chiar

12
cel care ne oferă posibilitatea de a trage propriile noastre concluzii de aplicare corectă a metodei şi că . se prea poate, ca
marii homeopaţi să fi atins performanţele lor de renume tocmai pătrunzând cât mai adânc în miezul acestei probleme.
Să recurgem, în continuare, la izvoare.
Astfel, în paragraful 247 din ultima ediţie a Organon-ului, ca şi în toate ediţiile anterioare, Hahnemann atrage
atenţia, spunând: “În mod absolut trebue evitată repetarea, chiar şi o singură dată a prizei unui remediu homeopatic, cu
grad identic de dinamizare, deci fără a-l modifica şi încă şi mai rău dacă îl administrăm în mod repetat, la intervale
apropiate, dacă vrem să nu distrugem vindecarea".
Fenomenul, ştim, se explică prin faptul că reinnoirea unei prize cu dinamizare nemodificată nu mai are nici o
noimă dacă nu poate produce acea opoziţie reactivă din partea energiei vitale distorsionate. Ori, prima priză a remediului,
este de aşteptat să fi produs deja modificările sale asupra principiului vital haotic al bolii, demarând astfel acţiunea sa
benefică. Venind, intempestiv, cu aceeaşi dinamizare, deci cu o priză repetată a aceluiaşi remediu, acesta nu va mai găsi
condiţiile întrunite, acel dezacord energetic (mai nou cel informaţional sau ondulatoriu), pentru a exersa o acţiune analogă
în reactivitatea organismului ( Pierre Schmith o denumeşte sugestiv “saturaţie terapeutică”), întrucât aceste condiţii au
fost deja modificate de prima priză.
Ca atare, priza nejustificată va putea genera chiar ea, patogenetic, o reacţie medicamentoasă de posibilă întoarcere,
provocând tulburări ce ţin, de această dată, numai de medicamentul nostru şi astfel, până la urmă, vom adăoga sau vom
amplifica chiar noi suferinţele iniţiale ale bolnavului, inrăutăţindu-i starea (este vorba aici de fenomenul de “addiţie
morbidă” homeopatică).
Inchipuiţi-vă că acest lucru (Doamne, ce neşansă !), îl putem comite chiar în cazul unui remediu perfect ales din
punct de vedere homeopatic.
Numai modificând, cu ocazia fiecărei prize, gradul de dinamizare (reacordând potenţa în limitele ei vindecătoare),
vom evita inconvenientele menţionate, chiar dacă vom ridica “la o limită de necrezut” numărul de sucusiuni. Desigur,
nevoia de a recurge la prize repetate ale aceluiaşi remediu, dar cu dinamizări progresiv mărite, tine seama de ritmul
vindecării, de necesitatea ca principiul vital să fie restabilit în toată integritatea sa şi pe toată aria de intindere a
dezacordurilor sale, diluţiile şi dinamizările nefiind altceva decât cheile miraculoase dar sigure, de acces spre aceste
dezacorduri.
În acest caz, n-aş vrea să insist prea mult, Hahnemann recomandă (paragraf 248) ca de fiecare dată, înainte de a da
o priză, diluţia cu care se începe să fie dinamizată prin 10-12 sucusiuni ale flaconului respectiv, din care să se dea 1-2
linguriţe, odată pe zi sau la două zile, în bolile cronice, sau la 6,4,3,2 ore (şi mai des) în cazurile urgente sau în bolile acute.
În acest fel succesul va fi progresiv, o poţiune putând fi folosită 7-8 zile, după care se poate prepara o alta, dacă indicaţia
remediului persistă, cu granule în diluţie crescândă. Deci, pe de o parte, poţiuni preparate din granule cu diluţii crescânde
pentru circa 7 zile fiecare, iar pe de altă parte, 10-12 dinamizări repetate, ca să modifice favorabil potenţa la fiecare nouă
priză.
Aşa se face că în locul posologiei clasice, de a recomanda prize succesive la intervale mai mici sau mai mari, în
funcţie de gradul diluţiei, îşi face drum această posologie revizuită chiar de Hahnemann, care din păcate a fost târziu
remarcată de şcolile homeopatice (din cauza publicării tardive a ultimei ediţii a Organonului), şi care reduce marile temeri
legate de stabilirea, ce părea atât de riguroasă, a ritmurilor de administrare a remediilor. În acest fel, tratamentul se continuă
îndelung, atâta timp cât ameliorarea persistă, cu condiţia de a nu apare noi tulburări sau stări noi, caz în care o nouă
evaluare a simptomelor ar impune un alt remediu.
Din contră, dacă spre finele tratamentului unei boli cronice, când bolnavul este net ameliorat, va apare ceea ce se
numeşte o agravare homeopatică tardivă (paragraful 161), după repetarea frecventă, cumulativă, aproape zilnică a
remediului bine ales, aceasta se datorează unor simptome induse de remediu, după dispariţia în fapt a afecţiunii patologice
primitive.
În aceste cazuri trebue:
 fie să micşorăm şi mai mult cantitatea prizelor (să creştem diluţia);
 fie să le repetăm la distanţe şi mai mari;
 fie să întrerupem complet orice medicaţie timp de mai multe zile pentru a lăsa convalescenţa să-şi revină de la sine
(farmacopausie).

Piatra de încercare a homeopatiei, se poate spune că este oferită îndeosebi de maniera de abordare în
tratamentul bolilor cronice, respectiv a acelor îmbolnăviri care pătrund adânc, alterând profund funcţiile organismului.
Mă voi referi, de aceea, la câteva idei de valoare strategică, dacă putem spune astfel, gândite în scris de
Hahnemann în referirile sale asupra fenomenologiei psorei.
În primul rând, se pune pe drept cuvânt problema dacă putem trata oricând şi cu ce şanse, această miasmă, care
ştim că este comparată cu o hidră monstruoasă, cu mii de capete, care apar, dispar, etc. Ei bine, da ! Există un moment mai
favorabil, de declanşare a tratamentului anti-psoric şi anume atunci când simptomul local exterior este prezent la nivelul
pielii. Problema momentului în care acţiunea remediului este mai mare sau mică , ştim că se pune, într-un sens sau altul şi
în bolile acute, sau când simptomul dominant se află în plină expansiune. Nu totdeauna a combate o insomnie ce te
copleşeşte o jumătate de noapte, poate fi stăvilită recurgând la o priză de Coffea cruda. Aşa se întâmplă uneori şi cu

13
remediile cu efect asupra febrei, date în timpul efervescenţei febrile. “Momentul” este legat, în homeopatie, de
disponibilitatea de reactivitate a organismului, care nu trebue să fie surprinsă la polii săi opuşi.
Dar să revenim la psoră. Hahnemann se referă, în urma acumulării experienţei sale de-a lungul anilor, şi la un alt
fapt, înţeles greşit din ignoranţă, arătând în mod incontestabil că psora latentă, cea “din interior”, sau boala cronică, nu va
putea ceda în faţa oricărui alt remediu antipsoric, dacă el este folosit singur. Ajutorul unor alte remedii succesive este
indispensabil pentru vindecare ( pagina 136, “Bolile cronice”, tradus în franceză de dr.Bigel, lucrare apărută în 1852).
“ Oricât de stranii ar apărea aceste aserţiuni, nu ne mai mirăm dacă luăm în considerare că psora este o miasmă
cronică, de o specie cu totul particulară, pe care au parcurs-o în mii de ani, milioane de organisme umane, suferind un
acelaşi număr de mutaţii care au furnizat elementele nenumărate ale acestor boli cronice care apasă umanitatea, ale cărei
forme variază în raport cu diversitatea situaţiilor fizice, morale şi sociale ale indivizilor. Vom înţelege uşor că nu se poate
ca un singur şi unic remediu să răspundă acestor forme multiplicate. Nu aceasta a fost prima mea gândire; o muncă de 12
ani consecutivi, de tratamente nereuşite sau imperfecte, de noi experienţe, m-au condus la acest adevăr şi nu pot decât să
mă felicit (aplaud) de a fi corectat această lacună în domeniul doctrinei homeopatice, căreia îi lipsea această
perfecţiune”. Fără comentarii !
Mă voi referi totuşi şi la un exemplu, cel pe care-l dă Hahnemann în continuare, spunând că “...deşi e adevărat că
poţi vindeca complet o psoră recentă, însoţită de simptomul ei local, nu este acelaşi lucru atunci când psora a îmbătrânit
deja, atât la nivelul pielii cât şi în interiorul organismului. Aici, Sulful unic nu mai este suficient pentru vindecare, fiind
necesar concursul succesiv al mai multor dintr-acestea”.
Este, de asemenea, interesant de citat faptul că Hahnemann, intrând în detaliile unor tratamente ale psorei, face
remarci extrem de subtile, care demonstrează spiritul său deschis, mobil, căutător de soluţii impuse de evoluţia bolnavilor,
arătând de exemplu, că dacă în cursul curei anti-psorice, apare nevoia “unei a doua doze de sulf”, trebuind deci să se
recurgă la o diluţie superioară, este bine să se dea, cu 6-7 zile mai înainte de aceasta, Nux vomica; el scrie clar că scopul
acestui “remediu intermediar” (de fapt remediu interdiatezic) este acela de a distruge iritabilitatea nervoasă, atât de
contrară acţiunii Sulfurului, acesta din urmă “convenind în special persoanelor pe care aerul liber le incomodează, care sunt
inamici ai mişcării, prieteni ai scaunului şi patului şi al căror caracter iubeşte contradicţia cu ceilalţi”. Continuând, el spune
că după a doua doză de Sulphur, nu trebue în nici un caz să se recurgă la un alt anti-psoric, decât după ce trec 30-40 de zile
de aşteptare, iar un mare indiciu de a avea încredere în Sulphur este prezenţa constipaţiei care ţine mai multe zile, cu scaun
cu bulgări şi cu nevoi frecvente şi false de evacuare. Şi, ceea ce este, la fel, foarte interesant, este că Hahnemann citează,
alături de Sulphur (care ştim că era asociat cu Nitric acid în tratamentul multor psorici), Cărbunele de lemn, ca şi
Cărbunele animal, menţionând că aceste două remedii nu sunt mai puţin dotate cu o mare virtute anti-psorică decât
Sulphurul, chiar dacă descrierea lor patogenetică le conferă altă identitate dominantă, mai bine precizată.
Cărbunele, de exemplu, are particularitatea de a exercita un efect ameliorator, paleativ, deşi uneori după 8-9 zile
poate apare o exacerbare a simptomelor bolii, exacerbare uşor de neutralizat prin inhalare de Camphor sau prin diluţii de
Coffea cruda (o bilionime), după care se continuă cura cu remedii alese cu adevărat homeopatic. Iar Hahnemann arată care
sunt simptomele de psoră care necesită unul sau altul dintre aceste două remedii intermediare, ambele având o durată de
acţiune de 3-4 săptămâni.
Este, poate, nedrept că astăzi recurgem relativ rar la prescrierea de ex. a remediilor Carbo şi în special Carbo
animalis, în boli cronice în care componenta sa psorică este certă, încercând să căutăm fără spor remediul pur simillimum.
Hahnemann folosea acest remediu intermediar la bolnavii cu următoarele simptome psorice pregnante: ameţeli şi acufene,
secreţie abundentă de cerumen, gust amărui, senzaţie de slăbiciune la stomac şi deranjamente gastrice după toate felurile de
alimente, regurgitaţii dureroase care nu ameliorează, greţuri nocturne, greutate şi înţepături la ficat, încarcerare a gazelor,
catar nazal uscat, redoare artritică a degetelor cu scăderea forţei de apucare a obiectelor în mâini, sudori debilitante în
special la coapse, şi altele. Îmi cer scuze pentru a vă fi reţinut puţin cu astfel de amânunte, dar ele nu sunt amănunte, le
întâlnim destul de des în practică, fără a ne gândi că Hahnemann se bizuia în mare măsură pe astfel de remedii în
tratamentele sale.
Subiectul pus în discuţie de Conferinţa noastră este extrem de vast. Posologia are mult mai multe faţete, ea
referindu-se tot atât de bine şi la:
 efectul selectiv al mărimii unor diluţii asupra unor constante biologice alterate de boală: secreţii, leziuni morfologice,
psihism;
 tropismul celular, tisular şi parenchimatos al unor remedii şi diluţii homeopatice;
 complementaritatea şi succesiunea de remedii ca şi posibila potenţare sau anulare a efectelor;
 remedii şi diluţii de deblocare sau de penetrare a barajelor induse de diferite terapeutici sau de starea reactivităţii
organismului;
 mijloacele adjuvante care concură la asigurarea succesului în terapeutica homeopată;
 momentele cele mai prielnice de administrare, în funcţie de orarul şi gravitatea unor manifestări, de stările fiziologice,
etc.;
 modul de îmbinare corectă a terapeuticii homeopatice cu celelalte terapeutici curente, în vederea stabilirii ordinii de
prioritate în cazurile grave, şi a desfăşurării paralele a tratamentelor în vederea evitării efectelor inhibante şi realizării
scopului comun;

14
 conduita homeopatică în tratarea anumitor stări deosebite, în care stabilirea diluţiilor, potenţei şi a ritmului de
administrare cere o individualizare ireproşabilă şi un înalt profesionalism;
 căi de administrare şi formele variate de prezentare a remediilor, cu avantajele şi limitele lor; factorii care pot
compromite acţiunea acestora;
 factori favorizanţi sau dăunători, pe perioada tratamentului homeopatic (regim de viaţă, activitate, alimentaţie etc.).
 şi altele....

Aceasta a fost desigur numai o punere în temă, în speranţa că ea va suscita discuţii şi competările de rigoare, spre
folosul tinerei noastre homeopatii româneşti, făurită în ultimii ani sub ochii noştri, de o mână de oameni cărora recunoştinţa
celor mulţi trebue să le dea liniştea şi deplina certitudine că ceea ce au făcut au făcut bine, spre folosul societăţii.

Principiul analogiei în medicină, înainte de Hahnemann

Cuvânt înainte

De multă vreme m-a tentat ideea de a scrie cât mai documentat şi metodic despre elementele precursoare ale ştiinţei
homeopatice de astăzi. Pentru că marile descoperiri, ca şi marile fluvii, nu apar niciodată ca atare, fără a exista nişte
firişoare din care să se dezvolte.

Întâmplarea a făcut să dau peste o lucrare excelentă, a unui homeopat celebru, Dr.E.R. Dudgeon, din Anglia, care
cunoşteam că s-a evidenţiat prin unele îndrăzneli criticate de contemporanii săi, dar care şi-a dorit ca homeopatia pe care
a practicat-o să fie o ştiinţă cât mai exactă, urcând adeseori fără nicio prejudecată, la izvoare. Emite multe idei personale
şi mai ales are un talent al punerii în balanţă a unor lucruri mărunte, bine disecate, dar care atârnă greu în
argumentaţiile sale.

Trebuie să se fi bucurat, nu numai de critici ci şi de multe aprecieri din partea celor care ascultau conferinţele sale
captivante, pentru că efectiv te surprinde erudiţia sa şi construcţia migăloasă a tramei de informaţii, ca şi rezonanţa
plăcută a frazelor sale.

Iată, prezentăm o traducere (realizată de Dr.Daniela Căşăriu) a unei conferinţe cu o documentaţie elocventă, de mare
densitate, care tratează despre principiul homeopatic în medicină, înainte de Hahnemann.

Dr.Ioan Teleianu

Principiul homeopatic în medicină, înainte de Hahnemann

DUDGEON R. E., Lectures on the Theory and Practice of Homoeopathy
Descoperirea marilor adevăruri, a legilor universale ale naturii – fapte importante care realizează revoluţii importante în
arte şi în ştiinţe şi care exercită o influenţă puternică asupra destinelor omenirii – a fost prevestită întotdeauna de unele
fapte mai mult sau mai puţin obscure; generaţiile care nu au reuşit să descopere aceste legi au manifestat o conştiinţă
parţială a existenţei lor, iar instinctul lor a perceput că ei nu au reuşit să le descopere.
Descoperirea marilor adevăruri, a legilor universale ale naturii – fapte importante care realizează revoluţii importante în
arte şi în ştiinţe şi care exercită o influenţă puternică asupra destinelor omenirii – a fost prevestită întotdeauna de unele
fapte mai mult sau mai puţin obscure; generaţiile care nu au reuşit să descopere aceste legi au manifestat o conştiinţă
parţială a existenţei lor, iar instinctul lor a perceput că ei nu au reuşit să le descopere.
Anticul rege, căruia i s a explicat sistemul Ptolemeic al mişcării planetelor , în mod nerăbdator şi oarecum blasfemator, aşa
cum a fost educat, a exlamat că, Creatorul era un cârpaci care a produs o adevărată confuzie şi că el (regele) ar fi aranjat
mişcarea planetelor mult mai bine şi prin aceasta şi-a arătat aversiunea instinctivă pentru explicaţia oferită, iar convingerea
lui a fost că el ar fi făcut mai bine universul.
Filozoful SENECA a respins ideea mişcării oricărui corp ceresc şi el a prezis că va veni ziua când legile care au ghidat
mişcarea cometelor se vor dovedi identice cu acelea care reglementează mişcarea planetelor – prezicere care a fost
verificată multe secole mai târziu prin descoperirile lui NEWTON ; chiar şi agerul BACON a acceptat mişcarea excentrică
şi neregulată a cometelor*.
Adesea, este citat un text al lui SENECA pentru a dovedi că anticii aveau o idee vagă despre existenţa unui mare continent
dincolo de coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar), care se credea că marchează marginile lumii ; şi se crede că însuşi
CHRISTOPHOR COLUMBUS şi-a însuşit noţiunea marei sale descoperiri de la tradiţiile marinarilor islandezi pe care el
i-a vizitat.
O bănuială despre legile gravitaţiei, a caror descoperiri le datorăm lui NEWTON, se observă în scrierile lui BACON.

15
 « Dacă există », spune el, « vreo forţă magnetică care să acţioneze prin simpatie între globul terestru şi corpurile grele, sau
între aceea a Lunii şi a apei mărilor/oceanelor (aşa cum este foarte probabil, datorită fluxurilor şi refluxurilor specifice care
au loc de 2 ori pe lună) sau între sfera stelară şi planete, prin care ele sunt dirijate şi ridicate la apogeul lor, toate acestea
trebuie să funcţioneze la distanţe foarte mari (Nov.Org.lib. II, 45).
Multi anatomisti, inainte de HARVEY, au avut banuieli despre caracteristicile adevărate ale circulatiei sangelui ; unii chiar
au dat interpretari remarcabile foarte aproape de adevărata circulatie sanguina, în special anatomistul REALDUS
COLUMBUS, care a scris cu 20 de ani inainte de nasterea lui HARVEY.
Ca dovada eu voi cita ceea ce a spus el :
« Sangele odata ce a intrat în ventricul drept din vena cava, nu mai poate sa se mai intoarca inapoi ; pentru ca valvele
tricuspide sunt plasate în asa fel incat ele permit trecerea curentului sanguin şi apoi ele se opun în mod eficient intoarcerii
lui.
Sangele continua sa inainteze de la ventriculul drept în vena arteriosa sau artera pulmonara, odata ajuns acolo, el nu mai
poate reveni în ventricul, pentru ca se opun valvele sigmoide situate la radacinia vasului sanguin.
Prin urmare, sangele agitat şi amestecat cu aer în plamani – şi intr-un anume fel el a capatat forţă sufletului - este
transportat prin arteria venosa sau vena pulmonara în ventriculul stang, de unde este trimis în aorta, şi prin ramificatiile
acestui vas sanguin el este trimis în toate partile corpului omenesc ».
Pana aici explicatia este corecta ; dar în continuare explicatia lui COLUMBUS a intrat intr-un labirint de confuzii care ne
arata ca, conceptia lui despre acest subiect nu era suficient de clara.
De asemenea, ANDREAS CAESALPINUS din Arezzo, care a scris cu 10 mai tarziu decat COLUMBUS, a dat o
explicatie similara a circulatiei sanguine.
SHAKESPEARE insusi a exprimat idea populara a circulatiei sanguine inainte de HARVEY.
Astfel, el il pune pe Brutus sa-i spuna Portia-ei :
« Tu esti sotia mea legitima şi onorabila ; imi esti asa de draga precum picaturile de sange care vizitează inima mea
trista ».
Apoi, el il pune pe Warwick sa apostrofeze corpul ucis al lui Gloucester :
« Priveste, cum sangele i-a inundat a lui fata !
Rar am vazut o stafie asa de bine impartita, de culoare cenusie, slaba, nearsa şi fara sange, totul fiind scurs din inima ;
cine, în conflictul cu moartea, mai are putere de atractie pentru ajutor impotriva dusmanului ; sangele şi inima se racesc şi
niciodata nu se va mai intoarce ca sa imbujoreze şi sa infrumuseteze chipul.
Dar, uite, fata lui este neagra şi totusi este plina de sange ». (HEN.V.Pt.II).
Astfel de anticipari frapante, desi exista, nu reduc de loc meritul lui HARVEY, ci dovedesc ca ideea descoperirii lui
nemuritoare a existat în mintile oamenilor inainte de a fi exprimata de el cu atata precizie.
Cu multi ani inainte ca JAMES WATT sa descopere motorul sau cu aburi, aburul a fost folosit pentru mişcarea
masinilor.
Meritul lui WATT a constat în faptul ca el a perfectionat realizarile predecesorilor sai şi a clarificat principiile adevărate
prin care acest agent puternic poate fi aplicat în mod eficient şi economic.
Marele profilactic al variolei, cu care este asociat pentru totdeauna numele lui JENNER, a fost cunoscut pentru multi din
intamplare, cu multi ani mai inainte, insa JENNER a fost primul care s-a gandit sa-l urmareasca la origine şi l-a folosit în
mod artificial, pentru binele omenirii ; un agent care anterior si-a exercitat actiunea lui benefica pe un numar limitat de
indivizi fara dorinta sau voia lor.
As putea sa dau mai multe exemple de acest fel, în care a existat mult timp presentimentul unei mari descoperiri inainte ca
ea sa fie enuntata în mod clar ; totusi exemplele de mai sus vor fi suficiente ca sa ne faca sa suspectam ca, daca legea
vindecarii de care a fost legat numele lui HAHNEMANN, este intr-adevăr o lege universala a naturii, atunci unele indicii
despre aceasta lege ar fi trebuit sa existe în scrierile medicale, pe o perioada de aproape 3000 de ani.
Si chiar asa s-a şi intamplat ;* noi gasim vagi presimtiri ale acestui principiu terapeutic general în scrierile marilor
autoritati medicale din aproape toate timpurile, iar în unele dintre ele sunt expuse în mod clar ; noi gasim aluzii despre
aceasta lege şi în medicina populara şi casnica din toate timpurile şi din toate tarile.
In unele cazuri, legea vindecarii este pusa alaturi de alte legi terapeutice false ; în alte cazuri, este reclamat un anumit
caracter universal al ei ; şi din nou vom detecta ca ea a fost deghizata în mod fantastic sau a fost acoperita cu o frazeologie
mistica şi obscura.
In una din lucrarile atribuite lui HIPPOCRATES, ma refer la tratatul « On the Places în Man », autorul face importanta
marturisire ca desi regula generala a tratamentului este « contraria contrariis », regula opusa este valabila în unele cazuri,
adica, legea similia similibus curantur.
Pentru a ilustra ultima afirmatie, el spune ca aceleasi substante care produc stranguria, tusea, voma şi diareea vor fi în stare
sa vindece aceste boli.
El spune ca apa calda, daca este bauta excita voma, care se va opri uneori, daca se indepartează cauza.
Tratamentul pe care el il recomanda pentru mania sinuciderii este o ilustrare suplimentara a principiului homeopatic.
El spune « sa dai pacientului o inghititura realizata din radacina de matraguna, intr-o doza mai mica decat doza care ar
provoca nebunia ».
Destul de curios, în unele din opiniile lui patologice, acest autor a anticipat ceea ce HAHNEMANN a studiat foarte mult,
16
şi anume ca nu exista o boala locala, iar atunci când o mica parte a corpului este în suferinta, ea se va transmite intregului
corp.
Autorul lucrarii De Morbis Popularibus, care se presupune ca este marele HIPPOCRATES, prezinta urmatoarea formula
homeopatica « Dolor doloren solvit », echivalenta cu zicala populara ca o durere vindeca pe alta.
Acelasi principiu este repetat în Aphorisms (§ II, 46) când se spune : « Dintre doua dureri care se produc în acelasi timp,
dar în diferite parti ale corpului, cea mai puternica durere o diminuează pe cealalta ».
Pot fi citate mai multe exemple din HIPPOCRATES pentru a prezenta cunostintele partiale pe care el le-a avut despre
aceasta lege naturala.
El spune în Aphorisms: « Stomacului rece/fara vigoare ii plac produsele reci ».
In aceeasi carte – Aphorisms (§ V. 17) el spune ca apa rece produce convulsii, tetanus, asprime şi intepenire, iar în alt loc
ca afuziunea cu apa rece în tetanus va restabili caldura naturala (§ V, 21).
Iar produsele reci cum sunt zapada şi gheata produc hemoragii (§ V, 24) şi totusi apa rece se utilizeaz
pentru vindecarea hemoragiilor (§ V,23).
In cartea sa, De Internis Affectionibus, el spune ca, în timpul verii, dupa o lunga plimbare, se produce hidropizia prin
bautul în graba de apa statatoare sau apa de ploaie şi cel mai bun remediu pentru pacient este sa bea din aceeasi apa pentru
ca aceasta mareste scaunele şi cantitatea de urina.
In cartea sa, De Morbo Sacro, el spune despre epilepsii : « Cele mai multe dintre ele sunt vindecabile prin acelasi
mijloace prin care ele au fost produse » (Adams's Hipp. 857).
Epistola lui DEMOCRITUS catre HIPPOCRATES, din colectia numita Epistles of Hippocrates, contine un pasaj care
recunoaste principiul homeopatic.
Se spune : «Spanzul/iarba nebunilor (hellebore) data celui sanatos ii intuneca mintile, dar nu va fi la fel şi pentru cel
bolnav ».
Nici una dintre scolile antichitatii nu prezinta atat de multe asemanari cu doctrina lui HAHNEMANN cum prezinta asa-
numita scoala empirica.
La aceasta scoala s-a insistat mult pe observarea fenomenelor naturale, dar s-a refuzat teoretizarea lor şi ne putem astepta
sa gasim o anumita analogie între practica lor şi aceea a lui HAHNEMANN.
Scoala empirica a recunoscut instituirea experimentelor pentru a dovedi puterea patogenetica a remediilor.
Astfel, noi constatam ca ERASISTRATOS din Julis (304 i.H.) scria despre actiunea otravurilor şi arata importanta pe care
el o da unor astfel de experimente.
HERACLIDES din Tarentum a scris un tratat despre efectele muscaturilor animalelor veninoase.
Regele MITHRIDATES din Pontus (124-64 i.H.) a experimentat otravurile animalelor şi plantelor pe el insusi şi pe
animale cu scopul de a dovedi efectele lor, iar un alt diletant în medicina, regele ATTALOS PHILOMETER din Pergamos
a experimentat digitalis, hyoscyamus, veratrum, cucuta (hemlock), etc.
NICANDER din Kolophon, * un poet şi un medic, a scris despre actiunea fiziologica a unui mare numar de substante
vegetale şi animale în 2 din poemele sale intitulate Theriaca şi Alexipharmica.
Printre alte lucruri, aceste Materia Medicas poetice sau poeme patogenetice contin informatii despre efectele a 7 specii de
serpi, a 4 specii de paianjeni, multe specii de scorpioni, diferite specii de gandaci, salamandre, broaste raioase ; apoi,
actiunea otravitoare a marul-lupului (aconite), coriandrului (coriander), cucutei (hemlock), solanum, maselaritei
(henbane), opium, albului de plumb (white lead), etc, etc.
De asemenea, NICANDER recunoaste principiul homeopatic ; el recomanda pentru efectele periculoase ale muscaturii de
vipera, ficat sau cap de reptila macerate în vin sau apa de rau ; pentru otravirea produsa de broasca raioasa, numita rana
nubeta, el recomanda carne fiarta de broasca.
Alt reprezentant al scolii empirice a fost XENOCRATES din Aphhrodisias, care a trait cu multi ani inainte de GALEN, a
recomandat sangele de capra tanara ca cel mai bun remediu pentru hemoptizie ; intr-adevăr el a anticipat izopatistul
(produs provenit din boala sau din organul afectat) modern de marca comerciala HERMANN ; când el a scris o lucrare
laudand calitatile terapeutice ale secretiilor cum sunt bila, urina, sangele menstrual, etc, el a dat peste principii similare.
Echimoza, în special a ochilor, a fost tratata prin aplicarea locala de sange de porumbel, astmul a fost tratat cu plaman de
vulpe uscat apoi pulverizat, afectiunile de ficat – cu ficat de lup, bolile de splina – cu splina prajita de taur castrat,
hidrofobia – cu saliva de sub limba unui caine turbat, sau prin administrarea interna a ficatului lui.*
Alt empiric, VARRO, sfatuieste pe cei muscati de vipera sa-si bea propria lor urina.
Era o practica obisnuita sa aplici maruntaiele unei vipere pe partea muscata, iar folosirea interna a theriac-ului, care
continea carne de vipera ca principal ingredient, şi care a fost utilizat în acelasi scop.
S-a crezut în general ca otravurile de paianjeni, scorpioni, soparle,etc. erau cel mai eficient antidotate de anumite parti ale
corpului lor.
Astfel, QUINTUS SERENUS spunea :
« Quae nocuit serpens fertur caput illius apte vulneribus jungi, sanat quae sauciat ipsa ».

Iar CELSUS, care a trait dupa multi ani de la acea perioada la care eu ma refer acum, a spus (lib.V.c.27) :

« Nam Scorpio sibi ipse pulcherrimum medicamentum est.

17
 Quidam contritum cum vino bibunt; quidam eodam modo contritum super vulnus imponunt; quidam, super prunam eo
imposito, vulnus suffumigant, undique veste circumdata, ne is fumus dilabatur ; tum carbonem ejus super vulnus deligant
».
Aceasta credinta în puterea autocurativa a scorpionului este intretinuta, eu nu stiu daca este corect asa, şi în zilele noastre,
în multe tari*.
Astfel de fapte şi convingeri au dat nastere la proverbul « Venenum veneni est remedium », un principiu pe care şi l-a
insusit şi autorul lui Hudibras în zicala : « Deoarece ranile/chinurile sunt vindecate de ranile/chinurile mai mari, atunci şi
otravurile sunt antidotate prin ele insele ».
Exemplele prezentate mai sus din autorii empirici se afla mai mult în domeniul izopatiei decat în cel al homeopatiei, dar
sunt suficiente pentru a arata existenta unui instinct ca remediul trebuie sa acţioneze în acelasi sens cu agentul morbid ; şi
deoarece linia de demarcatie dintre homeopatie şi izopatie nu este foarte bine precizata, noi putem considera aceste
exemple ca o expresie neştiinţifica a principiului similia similibus.
Chiar şi GALEN, parintele medicinei alopate, campionul principiului contraria contrariis curantur poate fi considerat ca
a contribuit la aparitia homeopatiei.
El a spus : «Similia efficere posse similia experti sumus». (De Simpl.Medicam.Facultatib.,lib.X) care este o expresie a
doctrinei empirice şi experimentale ; dar, urmatoarele citate sunt fara indoiala confirmari ale principiului homeopatic :
« Similia similibus Deus adjungit » (De Theria. Ad Pison.).
« Simile ad sibi simile natura fertur »(De Semine,II).
« Simile ad suum simile tendit naturaliter » (De Util.Resp.).
« Simile est congruuum et amicum » (De Inoeq. Intemp.).
Aceste propozitii nu se refera la remediu şi la boala, totusi, ele sunt confirmari ale unei atractii ale asemanarilor catre
asemanarile din natura, care ar putea fi extinse şi la terapeutica ; astfel, el exprima doar sporadic legea homeopatiei în
tratamentul bolilor, spunand :
« Nam sicuti humidior natura humidiora, siccior sicciora medicamenta exigebat : ita nune calidiora,frigidior frigidiora
requirere, contrariam scilicet semper iis, quae praeter naturam, et iis quae secundum naturam sunt, indicationem
praestantibus : quippe, quae secundum naturam sunt, similia sibi indicativa sunt : quae praeter naturam, contrariorum, şi
modo illa servari, haec submoveri necesse est ». (Method.Medend.,lib.III).
Vorbind din nou despre caracteristicile specifice ale unor medicamente, el spunea: «Pharmacum attrahit
determinanthumorem similitudine, seu proprietate subtantiae».
Acest pasaj admite interpretari diferite ; dar, comentatorul FALLOPIUS ii da un inteles homeopatic acestei fraze. Astfel el
spune :
« Galenus per similitudinem substantiae intelligit naturam quandam corpoream, habentem tale temperamentum, quod
parum distet a temperamento illius quod attrahitur ». Prin aceasta propozitie, FALLOPIUS isi exprima asentimentul lui
total şi spune în continuare şi cu mai multa claritate :
« Supponendum a vorbis est, quod dico adesse similitudinem substantiae inter attrahens, et quod attrahitur, non autem
identitatem ».
Intelesul este ca, efectele/proprietatile remediului trebuie sa fie asemanatoare cu caracteristicile bolii şi cu
efectele/caracteristicile produsilor ei, dar acestea nu trebuie sa fie identice.
Urmatorul nume important în ştiinţa medicinei care a enuntat clar principiul homeopatiei este autorul care a scris sub
pseudonimul de BASIL VALENTINE, probabil un calugar Benedectin care a trait în jurul anului 1410, în manastirea de la
Erfurt. El a spus :
« Asemanarile trebuie vindecate cu ajutorul asemanarilor, nu prin contrarii, ca de exemplu: caldura prin caldura, frigul prin
frig, sagetarea prin sagetare ; deoarece caldura atrage alta caldura, frigul atrage alt frig, asa cum magnetul atrage fierul.
Prin urmare, ierburile medicinale cu spini pot vindeca bolile a caror caracteristica sunt durerile intepatoare; şi mineralele
otravitoare pot vindeca şi elimina simptomele de otravire atunci când ele sunt folosite.
Cu toate ca o raceala poate fi vindecata uneori, totusi eu spun, în calitate de filozof experimentat, ca asemanarea trebuie sa
se potriveasca cu asemanarea ei, şi prin aceasta boala ar putea sa fie vindecata radical şi complet, daca eu as fi un medic
adevărat şi as intelege medicina.
Cel care nu tine seama de acest lucru, nu este medic adevărat şi nu se poate mandri cu cunostintele lui de medicina,
deoarece nu este în stare sa distinga între rece şi cald, între uscat şi umed, deoarece numai cunostintele şi experienta
impreuna cu cercetarea fundamentala a naturii vor forma medicul adevărat »
(De Microcosmo).
THEOPHRASTUS din Hohenheim, cunoscut sub numele de PARACELSUS, care a trait în secolul al XVI-lea, a fost un
reformator tot asa de important ca şi HAHNEMANN, dar, desi doctrinele lui nu au atras tot atat de multi adepti ca
doctrinele lui HAHNEMANN, şi desi scoala pe care el a fondat-o imediat a disparut, iar numele lui a fost mentionat doar
ca a unui mare sarlatan, aceasta nu s-a datorat falsitatii doctrinelor sale terapeutice pe care el le-a enuntat şi care difereau
foarte puţin de cele ale lui HAHNEMANN ; totusi, caracterul efemer al scolii lui s-a datorat dorintei lui de a pune bazele
princiipilor lui terapeutice în mod rapid, fara o experimentare temeinica, sau fara a experimenta remediile pe omul sanatos.
Eu am spus ca el a dorit sa puna bazele în mod rapid, pentru ca, asa dupa cum va voi arata, PARACELSUS, a facut doar o
aluzie, el a insistat puţin asupra necesitatii experimentarii fiziologice în mod temeinic, şi nu da nici o indicatie cum se pot
18
realiza aceste experimentari fiziologice.
Cu o forţă egala cu cea a lui HAHNEMANN, el a atacat metodele absurde ale tratamentului din timpurile sale, deoarece el
a vazut tot asa de clar ca şi HAHNEMANN defectele vechiului sistem, pe care totusi atacurile sale nu au reusit sa-l
doboare, pentru ca, acuzatiile pe care el le-a adus medicilor din timpul sau ar putea sa fie repetate şi pentru cei din zilele
noastre, şi ar fi de fapt repetate inca o data de reformatorul nostru modern.
Pot sa dau un exemplu de modul în care el a ridiculizat activitatea practica din timpul sau, prin care puteti judeca
asemanarea dintre scrierile lui şi cele ale lui HAHNEMANN.
« Sa presupunem cazul unui pacient bolnav de ficat, care alearga la doctor de 12 saptamani şi apoi moare ; exista doua
feluri de doctori, unii falsi şi altii adevărati.
Cel fals, în mod constient şi nesilit de nimeni, isi valorifica doctoriile lui ; el pierde mult timp cu siropurile lui, laxativele
lui, purgativele lui şi cu fiertura de ovaz, cu apa, cu juleps-urile lui şi altele asemanatoare.
El vine la cabinet incet, ceea ce ii ia mult timp pentru asta, mai recomanda o clisma pentru a trece timpul, se mişca incet şi
conforţăbil şi il maguleste pe pacient cu vorbe dulci pana ce boala incetează şi apoi atribuie aceasta incetare spontana a
febrei meritelor lui.
Insa, medicul adevărat procedează intr-un alt mod.
El imparte evolutia naturala a bolii în 12 parti, iar munca lui de vindecare este limitata la 1 parte şi jumatate.
Este medic acela care stie sa ofere ajutor şi sa conduca boala prin forţă ; tot asa cum toporul doboara copacul la pamant, tot
asa şi medicul trebuie sa doboare boala.
Daca nu sunt în stare sa fac asta, atunci eu recunosc ca nu mai sunt medic ».
Unii dintre contemponanii lui nu au fost de acord ca ei sa nu mai fie medici, desi un medic din Sylvius, care avea de tratat
o febra epidemica, nu a reusit, iar doua treimi din populatia acelui oras a murit.
Dar, acest lucru nu l-a facut sa renunte la meseria lui de medic, dimpotriva, el scris un lung tratat despre aceasta boala, în
care el a pretins ca si-a facut meseria chiar foarte bine şi ca remediile lui au fost cele mai corespunzatoare, dar ca,
Dumnezeu a vrut sa-i pedepseasca pe doamnele şi pe domnii din acel oras pentru pacatele lor.
Trebuie sa recunoastem ca este cel mai pios motiv pentru o asa de mare mortalitate.
Stim ca HAHNEMANN a clasificat metodele de tratament în 3 categorii :
-enantiopate -homeopate.
-alopate si
PARACELSUS a impartit medicii în 5 grupuri, sub numele de: Naturales, Specifici, Characterales, Spirituales şi Fideles.
Primul grup corespunde metodei enantiopate a lui HAHNEMANN, cel de-al doilea pare foarte apropiat de metoda
homeopata ; totusi PARACELSUS s-a deosebit de HAHNEMANN, prin aceea ca, în timp ce ultimul a negat ca metodele
enantiopata şi alopata vindeca intr-o anumita masura, PARACELSUS a spus ca fiecare metoda este capabila sa vindece
toate bolile, iar un medic instruit poate alege pe aceea pe care el o prefera..
Cu farmacistii, PARACELSUS, la fel ca şi HAHNEMANN, a fost în relatii proaste.
Fiind un modern reformator, PARACELSUS a fost primul atacat de Worshipful Society Apothecaries, carora el le-a
raspuns cu ironie, dispret şi obraznicie.
Marea nemultumire din partea onorabilei organizatii era ca, PARACELSUS nu scrie prescriptii lungi şi complexe, ci se
multumeste cu ierburi medicinale, care nu aduceau nici un profit farmacistilor.
« Ei sunt atat de necinstiti când prepara medicamentele », spunea el, « incat, numai datorita Providentei, ei nu fac mai
mult rau decat bine; şi în acelasi timp, ei cer un pret foarte mare pentru remedii, şi asa de mult se vaita ei de costurile
remediilor lor, incat eu nu cred ca cineva poate fi multumit de ei care sunt mai priceputi doar în minciuni ».
Nici farmacistii din tara noastra (Anglia) nu au fost mai buni în acea vreme, sau dupa aceea, fapt dovedit prin ceea ce a
afirmat WALTER CHALERTON, medic al lui Charles al II-lea, care spunea despre ei :
« Perfida ingratissimaque impostorum gens, aegrorum pernicies,rei medicae calamitas et Libitinae presides ».
« Farmacistii », spunea PARACELSUS, « sunt atat de incorecti şi necinstiti incat ei duc de nas pe medicii ignoranti.
Daca ei spun, ‘Aceasta este asa şi asa ‘, Dr.WISEACRE spune ‘Da, Maiestre Farmacist, este adevărat’.
Astfel un nebun il inseala pe altul : Farmacia Quid-pro-quo ii da dr.-ului WISEACRE merdam pro balsamo ; Dumnezeu
ii ajuta pe sarmanii pacienti care ajung în mainile lor ! ».
HAHNEMANN la fel ca şi PARACELSUS a respins în totalitate presupunerea/ipoteza în medicina.
« Medicul trebuie instruit la scoala naturii, nu la scoala speculatiei.
Natura este sigura, insa speculatia este invizibila.
Ceea ce este sigur formează un medic, ceea ce este invizibil nu crează nimic ; ceea ce este sigur este adevărat, ceea ce este
invizibil este nul ».
Adeptilor lui GALEN, el le-a spus : « Sunteti poeti, şi voi aduceti poezia voastra în medicina ».
El ii numea pe acei autori care faceau teorie : « doctori ai scrisului, nu ai artei vindecarii ».
El ridiculiza ideea de a studia bolile sau tratamentul bolilor din carti.
« Acel medic care cauta ajutor în paginile cartilor este un medic modest ».
PARACELSUS includea intr-o reteta doar cateva remedii şi de aceea el ridiculiza prostia retetelor complexe, la fel ca şi
HAHNEMANN.

19
 La fel ca şi HAHNEMANN el a ras despre incercarea unora de a reduce numarul bolilor la un anumit numar de clase şi
tipuri.
« Voi va imaginati ca ati inventat retete pentru toate tipurile de febra . . .
Voi limitati numarul de febre la 70 şi nu stiti ca sunt de 5 ori mai multe ».
La fel ca HAHNEMANN care spunea (Organon, 73, note): « vechea scoala a stabilit un anumit numar de febre, iar natura
va mai indrazni sa mai creeze şi altele, asa incat ei pot sa le trateze numai pe acelea în conformitate cu metodele stabilite »
Cat de mult se aseamana introducerea lui HAHNEMANN la Arsenic , cu acest pasaj al lui PARACELSUS : « Ce fel de
creatie a lui Dumnezeu este aceea care nu este inzestrata cu marea calitate care sa poata sluji pentru fericirea omenirii ? ».
Si el remarca mai multe lucruri, daca remediile sunt utilizate corect, daca sunt binefacatoare sau sunt otravitoare.
« Este vreun purgativ în cartile voastre, care nu este otravitor, sau care sa nu produca moartea, daca nu se acorda atentie la
doza în care este recomandat ?
Stiti ca mecurul este o otrava şi experienta de zi cu zi dovedeste acest lucru ; şi totusi aveti obiceiul sa ungeti pacientii
vostri cu mercur mai mult decat cizmarul unge pielea cu grasime.
Voi afumati pacientul cu cinabru, spalati pacientul cu sublimatul de mercur şi nu sunteti multumiti când vi se spune ca este
o otrava, care asa şi este ; şi aceasta otrava pe care voi o administrati oamenilor, voi pretindeti ca este sanatoasa şi buna ;
tratamentul cu mercur este imbunatatit cu albul de plumb ca şi cum nu ar fi nici o otrava. ».
Principiul lui GALEN, contraria contrariis nu este acceptat de PARACELSUS.
« Contraria a contrariis curantur », spunea el, « asta inseamna ca ceea ce este fierbinte indepartează ceea ce este rece, şi
asa mai departe, principiu fals, care nu este valabil niciodata în medicina ; totusi leacul şi boala sunt contrarii.
Leacul este sanatate, iar boala este opusa sanatatii ; acestea doua se resping una pe alta ; aceatea sunt contrarii care
indepartează una pe cealalta ».
In alt loc el spunea ceva similar : « Contraria non curantur contrariis ; asemanarea apartine asemanarii şi nu rece contra
cald sau cald contra rece.
Ar fi intr-adevăr un aranjament nechibzuit daca noi ar trebui sa cautam siguranta noastra în lucrurile contrarii »
Si din nou, « Este adevărat ca, cel care foloseste frigul pentru cald, umiditatea pentru uscaciune, nu intelege natura bolii »
(Paramirum, p.68).
Principiul homeopatic este şi mai complet expus în tratatul sau Von der Astronomey.
« Natura leacurilor consta în aceea ca, ele sunt indreptate catre insusirile dusmanului, tot asa cum un luptator se indreapta
catre un alt luptator din tabara opusa.
In lupta, o strategie este utilizata impotriva unei alte strategii,etc., şi aceasta este situatia naturala a tuturor lucrurilor de pe
pamant; în medicina predomina acelasi regula.
Medicul trebuie sa accepte aceasta regula, ca un exemplu pentru el.
Cand doi dusmani pleaca la lupta, care ambii sunt reci, sau ambii sunt calzi, şi care se ataca unul pe altul cu aceleasi arme :
victoria apare la fel ca în corpul omenesc ; cei doi luptatori isi cauta ajutorul la aceeasi mama, adica la aceeasi putere ».
Si mai clar, el enunta principiul nostru, astfel : « Ceea ce provoaca icterul, tot accea il şi vindeca ».
In acelasi fel, trebuie procedat şi cu remediul care va vindeca paralizia : paralizia va fi vindecata de remediul care
provoaca paralizia ; aceata este metoda pe care trebuie sa o folosim în practica, de vindecare prin intermediul remediilor ».
(Archidoxis, vol.III, pt.v.p.18).
Sistemul lui PARACELSUS, asa cum l-am gasit în lucrarile sale, a fost o homeopatie nestiitifica, o incercare de a
descoperi remediul specific pentru diverse boli în care omul sa aiba incredere ; de aceea, sistemul lui PARACELSUS nu a
avut aceeasi valoare ca sistemul lui HAHNEMANN datorita incertitudinii care era aproape la fel de mare ca la vechiul
sistem.
El a crezut ca în natura exista un remediu pentru fiecare boala ; medicul ar fi trebuit sa aprecieze în functie de simptomele
externe, care organ este bolnav, iar pentru tratamentul bolii acelui organ el trebuia sa-si aleaga remediul care prin
experimentari s-ar fi dovedit ca a avut efectul specific asupra organului afectat.
Medicul nu ar trebui sa ne vorbeasca de reumatism,raceala, guturai,etc. ci de morbus terebinthinus, morbus sileris
montani, morbus helleborinus, etc ; maladia a fost produsa de unul dintre remedii, altfel spus, unul dintre remedii a avut o
afinitate mai mare pentru un anumit organ.
Aceasta este, asa cum am spus o homeopatie neştiinţifica, o homeopatie care nu ia în considerare, în mod suficient,
caracterul, ci doar locul afectiunii; şi în plus, este o homeopatie lipsita de o baza experimentala pe omul sanatos ca mijloc
de confirmare a sferei de actiune a remediului, dar care s-a bizuit aproape în intregime pe o testare laborioasa şi empirica a
remediului pe omul bolnav – o sursa pentru Materia Medica, pe care HAHNEMANN a considerat-o a fi insuficient de
sigura.
Totusi, nu voi spune ca PARACELSUS nu cunostea efectele patogenetice ale remediilor sau ca a neglijat complet aceasta
sursa de confirmare a insusirilor remediilor ; deoarece unele pasaje din lucrarile lui demonstrează contrariul.
Astfel, pasajul pe care tocmai l-am mentionat, « Ceea ce provoaca icterul, tot accea il şi vindeca » presupune o cunoastere
a remediului care produce boala ; şi noi gasim dovezi şi în alte locuri în lucrarile lui.
Atfel el scrie : « atunci când un pacient inghite antimoniu (stibiu), acesta ii produce tuse, dureri sagetatoare laterale şi
durere de cap, o consistenta crescuta a scaunelor, o ulcerare puternica a splinei, sange fierbinte, face pielea aspra şi uscata,
produce mancarime şi ii agravează icterul ».
20
 « Alcaliile produc ingreunarea respiratiei şi mirosul neplacut din gura şi produc mult koder ce urmează a fi eliminat,
produc pirozis intens, colici şi dureri sfasietoare la intestine, urina acida, produc polutii şi eliminare de sange prin anus »
etc.
Aceste cunostinte patogenetice sunt totusi prea vagi şi insuficiente pentru a fi utile în practica medicala ; totusi, ele arata ca
PARACELSUS era pe drumul cel bun, desi i-a lipsit curajul şi perseverenta de a supune toate remediile sale unei testari
fiziologice şi în general s-a bizuit pe confirmarea insusirilor remediilor prin verificarea numai pe oamnenii bolnavi ; o
sursa luata în consideratie, în mod suplimentar, de care HAHNEMANN a beneficiat, desi, asa cum am mai mentionat el a
considerat ca are un caracter fals.
PARACELSUS se aseamana cu HAHNEMANN şi din alt punct de vedere, şi anume ca, el a recunoscut efectele primare şi
secundare ale remediilor.
Vorbind despre vitriol, el spunea : «Cu siguranta, el relaxează în prima perioada, iar apoi în perioada urmatoare, el
produce contractii » etc.
Sistemul lui PARACELSUS a fost, în mod deosebit, un sistem al remediului specific şi în multe puncte ale regulii lui
terapeutice se aseamana cu acela al lui HAHNEMANN, dar PARACELSUS utilizează în mod ocazional stilul cu adevărat
homeopatic.
Astfel, el spunea : « asemanarile trebuie vindecate prin asemanari », dar intelesul acestei propozitii pentru PARACELSUS
era ca, boala creierului, a inimii, a ficatului,etc. trebuie vindecate prin acel remediu care simbolizează creierul, inima sau
ficatul, ca o consecinta a efectelor lor specifice pe unul dintre aceste organe.
Astfel, el spunea : « Inima la inima, plamanul la plaman, splina la splina – nu splina de vaca, nu creier de porc la creier de
om, ci creierul care este un creier extern creierului intern al omului ».
Urmatoarea propozitie pe care trebuie sa o mentionez va explica mai bine intelesul lui PARACELSUS.
« Ierburile medicinale sunt portocalii; aceasta este o inima, aceasta este un ficat, alta este o splina.
Eu nu voi putea spune daca orice inima este vizibila ochiului ca o inima, dar ea are putere terapeutica şi insusiri
echivalente cu ale inimii ».
Alt punct de asemanare între PARACELSUS şi HAHNEMANN este marea predilectie manifestata de ambii pentru doze
extrem de mici.
In cartea lui On the Causes and Origin of Lues Gallica (lib.v.cap.II),PARACELSUS compara puterea terapeutica a
remediului cu focul.
« Asa cum o singura scanteie aprinde o stiva de lemne, tot asa se poate aprinde şi o padure intreaga, şi în acelasi fel o doza
foarte mica dintr-un remediu poate invinge o mare boala.
La fel cum acea scanteie, care nu are nici o greutate, tot asa şi remediul dat în cantitate foarte mica este în stare sa-si
produca efectele sale terapeutice ».
Cat de asemanatoare este aceasta propozitie cu aceea a lui HAHNEMANN : « Doza de remediu selectata în mod
homeopatic nu va fi niciodata preparata în cantitate asa de mica, incat ea sa nu fie mai puternica decat boala naturala, şi
sa nu mai posede puterea terapeutica necesara pentru ca sa o vindece ».
Urmatorul pasaj arata ca PARACELSUS l-a anticipat pe HAHNEMANN în utilizarea remediului prin miros.
Vorbind despre remediile specifice, el spunea : « Ele au multe puteri terapeutice rare şi ele sunt foarte numeroase : exista,
de exemplu, Specificum odoriferum care vindeca bolile când pacientii nu sunt în stare sa inghita remediul, în apoplexie sau
epilepsie ».
Vom incheia citatele din PARACELSUS cu un pasaj care arata ca, la fel ca HAHNEMANN, el a considerat puterea
terapeutica a remediului ca ceva spiritual şi separabil de remediul material – cel puţin ca idee, daca nu şi în fapt :
« Remediul exista în spirit şi nu în substanta sa (sau în structura sa), deoarece corpul (structura) şi spiritul sunt 2 lucruri
diferite ».
V-am spus suficient despre marea analogie, despre asemanarea remarcabila între doctrinele lui HAHNEMANN şi
PARACELSUS.
Nu as putea sa va prezint toate pasajele care se aseamana foarte mult cu multe din lucrarile lui HAHNEMANN dar, va las
pe dvs sa judecati aceasta asemanare între PARACELSUS şi HAHNEMANN.
Este imposibil în acest moment, sa va spun daca HAHNEMANN a cunoscut lucrarile lui PARACELSUS.
Deoarece, HAHNEMANN a cunoscut foarte bine lucrarile autorilor medicali, atat antici cat şi moderni, cu greu as putea
spune ca el nu a citit lucrarile lui PARACELSUS ; totusi, în toate lucrarile lui nu se gaseste nici un cuvant în legatura cu
PARACELSUS – acest autor şi ganditor original.
Asemanarea unor pasaje din Organon, şi din unele lucrari minore ale lui HAHNEMANN cu acele parti din lucrarile lui
PARACELSUS este asa de frapanta incat este greu de crezut ca HAHNEMANN nu a preluat nimic din lucrarile lui
PARACELSUS ; şi totusi, daca a facut acest lucru, el sa nu fi recunoscut acest fapt ? Este posibil, ca aceste asemanari sa
fie pur intamplatoare şi ca ideile, care par imprumutate, sa fie tocmai acelea care ar trebui sa se gaseasca la unul care, la fel
ca PARACELSUS, s-a debarasat de obstacolele vechiului sistem fals şi a stabilit sa cerceteze natura cu proprii lui ochi,
neinfluentat de scolile anterioare.
Unul din discipolii lui PARACELSUS a fost OSWALD CROLL care a fost considerat, de SPRENGEL şi de altii, ca
fiind un reprezentant al sistemului lui PARACELSUS dar, se pare ca, a inteles gresit principiul inaintasului sau când
spunea : « Cerebrum suillum phrentiticis prodest ; ideo etiam ii, qui memoriam amiserunt, cum juvamento nascuntur
21
cerebro porcino cum myristica et cinnamomo aromatisato » deoarece, asa cum am aratat chiar acum, PARACELSUS a
spus clar : « nu creier de porc la creier de om ».
Ideea lui CROLL totusi, este o dovada suplimentara a principiului analogiei necesare între boala şi remediu.
JOHANNES AGRICOLA care a fost în plina activitate imediat dupa PARACELSUS dupa ce si-a acuzat contemporanii
sai de incapacitatea de a vindeca, fie cancerul,fie lupusul, fie fistula sau lepra, el a spus : « Daca pacientul ar fi privit intr-o
lumina corecta, ar trebui sa i se spuna ca la radacina acestor boli se afla o otrava tainica şi ca, aceasta otrava ar trebui sa
aiba proprietatile arsenicului ; aceasta otrava ar trebui sa fie eliminata prin intermediul aceleeasi otravi sau printr-o otrava
similara ».
El a utilizat arsenic pentru tratamentul acestor boli.
Aici, este o alta dovada pentru principiul homeopatic ; pentru ca, nu mi-l imaginez pe AGRICOLA afirmand ca, otrava
de care a depins cancerul, lupusul, etc. a avut caracterul arsenicului şi ca, aceasta a fost chiar arsenic , ci mai degraba ca,
acea otrava a fost similara cu arsenicul în efectele ei şi conform principiului homeopatic, chiar arsenica era boala
cracteristica şi ca, ea trebuia vindecata cu un remediu realgaric (realgar = sulfura de arsen) şi nu cu alt remediu.
Asa dupa cum inteleg eu, daca noi avem un caz de boala în fata noastra care se aseamana cu efectele patogenetice ale
realgarului, noi trebuie sa tratam acea boala cu acea substanta şi nu cu alta substanta – aceasta fiind o declaratie clara a
principiului homeopatic.
O conceptie similara a fost exprimata de marele astronom danez, TYCHO de BRAHE : « Habent enim moorbus istud cum
sulphurea natura non parum commune, unde etiam per sulphur terrestre excellenter depuratum exaltatumque, praesertim
şi în liquorem gratum reclinatur, expeditius solvitur, tanquam simile suo simili. Neque enim id Galenicorum semper verum
est : Contraria contrariis curari ». (Ticho,Epist.Astron.,p.162).
Un clasic teolog, pe nume JOHANN ARNDT, care a murit în anul 1621 ne aduce marturia, în una din predicile sale despre
prevalenta unui anumit fel de homeopatie printre medicii contemporani cu el :
« medicii vindecau prin metoda contraria contrariis, opus cu opus », etc., « totusi, uneori medicii vindecau prin metoda
similia similibus, asemanarile cu asemanari, otrava cu otrava (ca în theriac) », etc.
Acest pasaj dovedeste ca practica şi teoria homeopatica ocazionala a medicilor era o problema asa de cunoscuta şi era
utilizata ca o pilda, cunoscuta de catre predicatorii populari ; şi ca , valoarea relativa a principiilor alopat şi homeopat au
format un subiect ocazional pentru discutii în acele timpuri ceea ce este dovedit de urmatoarele lucrari : J. Petri
Angermanni, Praes. J.Frank, De nobili illa questione : an contraria contrariis vel similia similibus curentur ; Upsala,
1641 ; Praeside M Alberti, respond.F.A.La Brugniere, De curatione per similia, Haloe, 1734, şi eu regret ca, pot sa va
mentionez doar titlurilelor.
Autorul englez MILTON aduce dovada despre veridicitatea principiului homeopatic şi dovada ca acest principiu a fost
recunoscut în epoca sa, în urmatorul pasaj, din prefata la Samson Agonistes :
« Tragedie, **** spusa de Aristotel, sa ai puterea, ca prin amplificarea milei, fricii sau groazei, sa poti sa cureti mentalul
de aceste sentimente şi de sentimentele pasiunilor de acelasi fel.****
Si inca nu este în stare natura care doreste prin propriile ei eforturi sa confirme afirmatia lui, pentru ca, la fel ca în
medicina, lucrurile cu nuanta melancolica sunt utilizate impotriva melancoliei, acid contra acid, sare pentru a indeparta
umoarea sarata » etc.
V-am prezentat o multime de documente ale reprezentantilor medicinii, ştiinţei şi literaturii, din antichitate şi din evul
mediu, pentru a va arata ca principiul homeopatic similia similibus a fost mai mult sau mai puţin recunoscut de catre acei
autori reprezentativi ; de catre unii dintre ei, chiar pana la excluderea celorlate principii terapeutice.
As dori acum, sa va retin atentia cu o alta dovada privind ideea intuitiva în favoarea unui astfel de principiu terapeutic care
a prevalat ; dar, insa complet limitat la practicantii mai neinstruiti şi la empiricii populari ai vremurilor intunecate.
Noi gasim o doctrina curioasa, care se pare ca a atras atentia aproape a intregului ev mediu, şi anume ca forma exterioara
şi vizibila, gustul sau mirosul substantelor medicinale ne furnizează noua, mijlocul de a descoperi puterile lor terapeutice.
Aceasta doctrina a fost numita doctrina signaturii.
S-a afirmat în multe cazuri ca, signatura sau proprietatile fizice ale remediilor vegetale şi minerale ne dau cheia insuririlor
remediului.
Va voi enumera cateva exemple ale aceste doctrine a signaturilor, care a fost apreciata în evul mediu, şi ecouri ale acestei
doctrine mai sunt şi în vremurile noastre.
Floarea unei mici plante numita euphrasia (floare de ochi) desi, nu are nici cea mai mica asemanare cu irisul ochiului,
aceasta a fost considerata sa indice utilitatea în bolile de ochi, în special pentru vederea intunecata.
Numele ei, în aproape toate limbile din Europa, indica niste calitati de acest fel : eye-bright, augentrost, case-lunettes, care
demonstrează clar importanta acordata ca remediu olftalmic de catre locuitorii celor 3 tari : Anglia, Germania şi Franta.
MILTON face aluzie la puterea terapeutica de recapatare a vederii în Paradisul lui Pierdut, unde el il pune pe Arhanghelul
Mihail sa i-o dea lui Adam pentru a-i imbunatati vederea.
« Atunci a curatat cu euphrasie şi pocainta nervul vizual pentru a putea sa vada mai bine ».
Iar SHENSTONE spune :
« Totusi, euphrasia nu trebuie sa fie neglijata pentru ca intuneca vederea, pentru a rataci de colo colo ».
Radacina de orhidee (orchis-root) care seamana foarte puţin cu testiculele umane, si-a castigat celebritatea în tratamentul
impotentei.
22
 Culoarea sofranului de India (turmeric) şi a cojii de macris spinos (berberis bark) si-au dobandit reputatia în icter asa cum
a obtinut-o şi sucul galben de chelidonium ; rubarbura (rhubarb) şi aloe au fost remediile antibilioase ale inaintasilor nostri
şi probabil ca, ele indeplinesc acelasi scop pentru contemporanii nostri, sub denumirea comerciala de pilulele COCKLE.
Cand este strivit, hypericum perfoliatum produce un lichid rosu ca sangele, ceea ce este un semn sigur ca acesta poate fi
un remediu specific în hemoragii.
Efectul puternic al sucului de mac (poppy) asupra capului, ne este indicat de natura, prin aceea ca receptaculele acestei
plante au forma unui cap de om cu o coroana imperiala în varf.
Ranunculus ficaria şi scrophularia nodosa au radacinile asemanatoare şi au o anumita asemanare cu proeminentele
hemoroidale şi prin urmare ambele plante sunt mult folosite pentru tratamentul hemoroizilor.
Colorantul rosu obtinut din roiba (madder) a fost folosit atat pentru vopsirea tesaturilor cat si, datorita culorii sale rosii, a
fost folosit pentru a favoriza scurgerea menstruala colorata asemanator.
Saponaria a avut o reputatie deosebita ca solvent şi remediu detergent, din cauza ca, decoctul radacinii ei când este agitat,
formează o spuma similara cu a apei cu sapun, iar insusirile de solvent şi de detergent fiind bine cunoscute de orice
gospodina.
Ba chiar mai mult, de la proprietatile de curatare, similare cu ale sapunului asupra suprafetei obiectelor,s-au dedus efectele
de solvent asupra partii interne a organismului.
Cassia fistula are o forma care se aseamana puţin cu intestinul umflat, uscat şi colorat în negru şi acestea au fost suficiente
pentru a o considera un remediu valoros pentru intestine.
Trebuie sa fie orb acela care nu vede asemanarea izbitoare a lamaii cu inima omului, în ciuda unor diferente de culoare,
forma şi marime şi aceasta asemanare este suficienta pentru a se presupune ca, ea are insusiri cardiace sau cordiale.
Bila are un gust amar, asa cum are şi gentiana (gentian) ,si prin urmare gentiana este indicata de catre natura ca un remediu
corespunzator pentru tulburarile bilei.
Ciuperca numita phallus impudicus are o celebritate universala ca afrodisiac şi ca un favorizant al fecunditatii, datorita
anumitor particularitati în structura ei care nu mai necesita sa fie mentionate.
Ramurile de soc (elder-tree) contin un miez care se aseamana cu maduva spinarii, nimic nu este mai evident ca, natura il
recomanda ca un remediu pentru maduva spinarii.
Dorim un remediu pectoral ?
Sa cautam unul pe care natura l-a creat, indicand puterea terapeutica asupra bolilor de plamani.
Iata-l : lichen pulmonaris a carui asemanare cu plamanii unui animal nu poate fi contestata şi ale carei calitati în scurgerile
pulmonare şi în tuberculoza (ftizie), sunt recunoscute în mod unanim.
Radacina de cyclamen europoeum are o anumita asemanare cu forma unui stomac de animal, şi de aicis-a presupuus sa
aibe o eficacitate deosebita în bolile acestui organ.
Semintele de lithospermum (seminte de piatra) nu ar fi putut sa aibe o duritate asa de mare fara nici un sens ; din aceasta
cauuza au insusiri eficiente în cazurile de piatra la vezica urinara.
Saxifraga a fost faimoasa pentru spargere nu numai la rinichii omului.
Matraguna (mandrake sau atropa mandragora) când este despuiata de frunze seamana puţin cu o fiinta omeneasca.
Aceasta asemanare este exprimata astfel de poetul LANGHORNE :
« Uite, cum aceasta matraguna infipta în radacini, are picioare ca de om, maini ca de om, precum omul aratos sta în
picioare, precum un cadavru, al unui plugar inspaimantat, ea sta în picioare ».
Oare aceasta asemanare cu a unui omulet, nu i-a asigurat celebritate acestei plante ca un remediu pentru fecunditate ?
O celebritate care durează din cele mai vechi timpuri ; de aceea, sa ne amintim (din Biblie) ca, Rachel şi Leah s-au certat
puţin din cauza matragunei şi ca Leah a procurat aceasta planta pentru ca Rachel sa poata sa mai nasca un copil.
As putea sa dau mai multe exemple asemanatoare privind atribuirea de puteri terapeutice substantelor prin asemanarile lor
exterioare, totusi ma voi opri aici printr-un citat din scrierile unei autoritati în medicina mai moderna şi anume,
RIVIERE : « muliercularum praecipue bene valentium, odorem calaendulae florum spirat, hinc conjicio similitudine
quadam substantae calendulam movere menses »(Obs. com.,Obs.30) – el a gasit signatura remediului prin mirosul sau.
Aceste exemple sunt suficiente pentru a va arata prevalenta acestei doctrine, a signaturilor, stiute şi nestiute, din aproape
toate epocile ; şi desi, este imposibil sa acordam incredere unei astfel de doctrine, existenta ei şi prevalenta ei este un fapt
important, deoarece ea apare ca un fel de credinta care a existat intr-o epoca a ignorantei, dar ca toate tipurile de credinte,
aceasta poate fi inteleasa numai de acei care erau familiarizati cu ea, iar pentru restul era neintelasa şi ridicola.
A fost un idol care a fost venerat atunci când Dumnezeu a fost interzis ; veneratia era falsa şi absurda, dar ea a atestat de
fapt existenta lui Dumnezeu şi a prevestit descoperirea lui şi respectiv veneratia neprihanita.
Totusi, aceasta a indicat existenta unei credinte, iar doctrina signaturilor a ramas ca un monument care marchează
existenta unei arte/meserii pierdute sau ca o ceremonie fara sens care a supravietuit în timp.
Totusi, aceasta poate fi posibil, noi care suntem în posesia adevărului prin descopririle originale, putem vedea în doctrina
signaturilor o marturie neştiinţifica a epocii necivilizate ;o expresie a sentimentuluui instinctiv ca, remediile trebuie, intr-un
anume fel, sa dea indicatii a priori ale puterii lor terapeutice şi un protest impotriva doctrinei ca, aceste puteri terapeutice
nu ar putea sa fie confirmate numai prin experimente pe cei bolnavi.

23
 Revin acum la predecesorii sau contemporanii cu HAHNEMANN, care au confirmat intr-o anumita masura legea
terapeutica homeopata.
HAHNEMANN se refera la un numar de pasaje unde aceasta lege a fost mai mult sau mai puţin recunoscuta.
Astfel BOULDUC a sesizat ca proprietatile purgative ale rubarburei (rhubarb) au fost cauza puterii terapeutice în diaree.
DETHARDING a dedus ca proprietatile siminichiei (senna), care produce colici, ii confera capacitatea de a vindeca
durerile de colici.
BERTHOLON a observat ca electricitatea ameliorează durerile similare cu acelea pe care ea le produce.
THOURY a demonstrat ca electricitatea reduce pulsul la omul sanatos şi scade frecventa pulsului când pulsul este morbid
de mare.
Von STORCK intreaba daca laurul (stramonium) nu ar trebui sa fie utilizat pentru nebunie, deoarece el poseda puterea de
a produce deranjamente mentale; iar un medic militar danez, pe nume STAHL, (nu marele STAHL), a afirmat: «Regula s-a
manifestat în general pornind de la remediu: sa tratezi cu ajutorul remediilor care acţioneza în sens opus este destul de falsa
şi chiar opusa celei care ar trebui sa fie.
Dimpotriva, eu sunt convins ca, bolile se vor produce şi se vor vindeca prin remediul care produce un efect asemanator;
arsuri prin expunerea la foc, inghetari ale picioarelor prin aplicarea zapezii sau a apei foarte reci, inflamare şi contuzii prin
alcool rafinat ; şi în mod asemanator eu am tratat o tendinta de aciditate la stomac printr-o doza mica de acid sulfuric cu
rezultate foarte bune, în cazurile în care un numar de remedii absorbanmte au fost folosite cu succes »*.
RIVIERE, la care m-am referit anterior, relatează cazul unei femei care a fost intepata pe gat şi fata de un numar de albine,
şi care a fost tratata cu succes cu ulei de scorpion, usturoi, etc.
Intepaturile pe cartilajul urechii a avut un efect periculos, RIVIERE s-a aventurat sa aplice un mic gandac de turba
(cantarida) pe ureche « deoarece cantarida este un fel de insecta la fel ca albina ».
Boala a disparut intr-un sfert de ora, inainte de a se inrosi urechea , inrosire produsa de cantarida
Dr. RAPOU, père, mentionează ca femeile dintr-un catun din departamentul Loire (Franta) se vindecau de metroragie prin
naprasnica (geranium cicutaria) ; şi numai dintr-un singur motiv ele foloseau aceasta planta, şi anume ca, vacile lor erau
afectate de acea boala când mancau acea planta.
O ruda tanara a Dr.DESSAIX care a capatat brusc simptome asemanatoare cu intoxicatia produsa de lolium temulentum a
fost sfatuita de fermieri sa manance din painea lor care continea salbatie (lolium temulentum) ,deoarece spuneau ei, ea
produce aceleasi simptome ca acelea de care suferi tu, şi deci, aceasta paine ar trebui sate vindece ».
Dr.Ste.MARIE din Lyon si-a publicat în 1820 lucrarea sa :Nouveau Formulaire Medical şi se presupune ca el nu a
cunoscut nimic despre descoperirea lui HAHNEMANN.
In aceasta carte el spunea : « Este cert ca noi vindecam uneori, când actionam în aceeasi directie cu natura şi completam
prin remediile noasrtre efortul salutar pe care natura l-a inceput, dar nu a mai avut puterea sa-l duca la sfarsit ».
Pentru sustinerea acestei afirmatii el citează multe cazuri de vindecare a diareei prin purgative, de transpiratii care slabesc
prin remedii sudorifice, de febre comatoase cu opiuym, de epilepsie printr-un remediu capabil de a cauza epilepsia.
Si el adauga : « Este imposibil ca aceste fapte sa fie doar imtamplari norocoase ; ele sunt fara indoiala legate de o lege
terapeutica pe care eu, probabil, am descoperit-o doar partial, prin principiul enuntat mai sus, dar care mai ramane sa mai
fie demonstrata cu mai multa certitudine decat am reusit eu ».
Nu vreu sa dau mai multe exemple de confirmare a legii terapeutice : asemanarile vindeca asemanarile, de catre acei care
au scris dupa descoperirea lui HAHNEMANN, pentru ca, este imposibil sa stii daca enuntul acestei legi nu a fost un
plagiat.
Consider ca v-am prezentat un numar suficient de dovezi de recunoastere a homeopatiei din lucrarile medicale şi din
credintele populare ale diferitelor perioade inainte de HAHNEMANN.
As putea sa prezint un numar nelimitat de fapte pentru a arata ca, legea homeopata a actionat în mod constant şi natural
pentru vindecarea bolilor, dar acest lucru depaseste scopul pe care mi l-am propus, sa va arat ca, principiul nu numai ca a
actionat, dar a fost recunoscut şi insusit, uneori mai mult, alteori mai puţin clar, în fiecare perioada a istoriei medicinei.
Unii partizani zelosi ai homeopatiei s-au incumetat sa prezinte confirmarea principiului homeopat prin alte lucrari decat
cele medicale.
Astfel, D-l LEADAM, intr-un articol publicat acum cativa ani în British Journal of Homoeopathy vede în inaltarea
serpilor de bronz de catre Moses (Biblie) un mijloc de a-i vindeca pe acei care au fost muscati de sarpe; iar Dr. BUCHNER
din Munich descopera ca, intregul plan al crestinatatii este un proces homeopatic de vindecare sau salvare a sufletului
omenesc.
Nu vreau sa-l combat, totusi, acestea sunt nerelevante pentru subiectul nostru şi pot fi considerate nerelevante chiar şi de
unii care ma asculta acum.
Se afirma ca, HOMER a facut aluzie la principiul homeopatic atunci când el a descris sulita lui Achilles, ca fiind singurul
remediu pentru ranile pe care le-a facut sulita sa.
Printre preceptele Schola Salanitura-ei gasim urmatoarele :
« şi nocturna tibi nocet potatio vini Hoc tu mane bibas item ».
Un sfat care în traducere inseamna : « sa iei un fir de par de la cainele care te-a muscat ».
Marele poet al omenirii, care se pare ca a avut o viziune profetica despre intregul adevăr, a fost citat ca un martor pentru
adevărul homeopatic, atat în morala cat şi n terapie.
24
 Astfel, în piesa sa The Taming of the Shrew,el afirma ca este un exemplu de vindecare a starii sufletesti proaste a
Katherine-ei prin manifestarea de catre Petruchio a unei stari sufletesti similare cu a ei; este ceva similar cu metoda
vechilor spartani, care obisnuiau sa vindece pe tineri de betie sau sa-i impiedice de la orice viciu prin prezentarea în fata lor
a sclavilor intr-o stare de intoxicatie ingrozitoare.
Cu riscul de a va prezenta un citat banal, voi incheia aceasta prelegere prin redarea sfatului homeopatic a lui Shakespeare
când acesta il pune pe Benvolio sa-i ceara lui Romeo care era inebunit de dragoste şi era foarte dezamagit :
« Ei poftim, barbate ! un foc arde arsura altuia; o durere este ameliorata de suferinta altuia; fii nechibzuit şi fii sfant prin
intoarcerea inapoi; o mahnire profunda se vindeca cu apatia altuia; otraveste ochii tai şi ia aceasta otrava puternica şi vei
muri ». (Romeo and Juliet, act.I,sc.2).
_________________________
traducere Dr.Daniela Căşăriu
-
Un "eveniment" in lumea tratamentelor naturale.
Are un nume cu adevarat predestinat ca elixir de sanatate: "vita de vie", un izvor al vietii. Prima vie a fost cultivata - se
pare - acum nu mai putin de 10.000 de ani, iar de atunci, din negurile preistoriei si pana acum, oamenii au dezvoltat pana la
nivel de arta cultivarea strugurilor si transformarea lor in vin. Si virtutile terapeutice ale strugurilor sunt cunoscute si
practicate de mii de ani. Pana de curand, s-a crezut chiar ca in acest domeniu nu mai pot aparea noutati absolute. Aceasta,
pana cand atentia cercetatorilor s-a indreptat asupra a ceea ce se arunca din struguri: samburii. Mai intai, acestia au
provocat o mica revolutie in industria alimentara, pentru ca apoi sa inceapa o adevarata cariera in domeniul medical. De
"vina" este uleiul extras din acesti samburi cu proprietati terapeutice exceptionale.
Un campion al anti-imbatranirii
Desi vita de vie este cultivata de mii de ani, extractia uleiului din seminte este de data recenta, datorita dificultatilor
tehnologice de obtinere a lui. Initial, el a fost fabricat doar in Franta si in Italia si a fost utilizat strict in alimentatie. Apoi a
fost utilizat extern, in cosmetica, pentru ca este usor resorbit de piele, pe care o inmoaie si o intinde. Abia la urma a fost
luat in vizor de catre industria farmaceutica.
Uleiul de samburi de struguri contine cantitati insemnate de vitamina E si vitamina F, precum si unele minerale: zinc,
cupru, seleniu. Dar, mai presus de toate, contine asa-numitele procianidine (prescurtat Opc), care sunt un agent anti-
imbatranire de 50 de ori mai puternic decat vitamina E si de 20 de ori mai puternic decat vitamina C. Mai contine substante
care ajuta la mentinerea sanatatii vaselor de sange si a inimii, care catalizeaza actiunea unor vitamine in corp, care ajuta la
tinerea sub control a reactiilor alergice. Cu alte cuvinte, un nou medicament natural s-a nascut de curand. Sa vedem, in cele
ce urmeaza, cum trebuie folosit.
Cateva precizari
Cand vorbim despre efecte terapeutice ne raportam la uleiul de struguri obtinut prin presare la rece. Mai exista un ulei
rafinat de samburi de struguri, care se obtine la temperaturi mari, cand sunt distruse, practic, toate substantele active din
punct de vedere terapeutic si care, evident, nu este recomandat in vindecare. Uleiul presat la rece din samburi de struguri il
gasim in prezent in marile supermarketuri, in raioanele cu uleiuri de import.
Intern, acest ulei se administreaza in primul rand prin alimentatie, fiind un excelent adaos in salate, in sosuri, in diferitele
feluri de mancare, ce nu presupun prepararea la foc. Este absolut necesar sa evitam prajirea sau fierberea acestui ulei,
pentru ca incalzirea la peste 50 de grade Celsius duce la alterarea proprietatilor terapeutice. Doza zilnica de ulei este de 25-
45 de grame, adica 2-4 linguri pe zi, care se pot consuma ca atare, sau in hrana.
Extern este folosit ca solutie de masaj pentru piele, pe care o hraneste, previne uscarea sa, ajuta la mentinerea tineretii si a
elasticitatii naturale.
Uleiul de struguri - o pavaza impotriva bolii
Bolile vasculare - Folosirea constanta a uleiului de samburi de struguri in salate, care vor fi consumate zilnic, este
suficienta pentru evitarea unor boli vasculare, cum ar fi arterioscleroza, fragilitatea vasculara sau arterita. Aceasta pentru ca
uleiul de struguri contine substante (asa-numitele grasimi nesaturate) care ajuta la mentinerea tineretii si elasticitatii
vasculare, precum si substante care impiedica procesele degenerative ale vaselor de sange.
Bolile de inima - Se consuma zilnic doua linguri din acest ulei, care este recomandat in mod special persoanelor care au
avut sau au o dieta cu multa carne si preparate din carne, cu prajeli sau alte grasimi "rele", cum ar fi cele din margarina sau
din uleiurile rafinate. Acest ulei previne ischemia cardiaca, precum si tulburari circulatorii cum ar fi hipertensiunea si
tensiunea arteriala oscilanta.
Tumorile benigne - Studii de data recenta arata ca anumite substante continute in samburii de struguri impiedica
dezvoltarea unor formatiuni tumorale benigne, cum ar fi chisturile ovariene, fibroamele uterine, adenoamele si
adenofibroamele mamare. Femeile cu asemenea predispozitii ar fi bine sa faca de 4-6 ori pe an cure de cate 28 de zile in
care sa consume ulei de samburi de struguri, cate 20-30 de ml zilnic.
Infectiile diverse - Substantele active din acest ulei actioneaza ca stimulent imunitar pe mai multe cai: catalizeaza actiunea
vitaminei C in organism, favorizeaza producerea de celule imunocompetente si le activeaza pe cele existente. Mai ales in
perioadele reci ale anului, cand sistemul natural de aparare al organismului este cel mai incercat, se recomanda consumarea
uleiului de samburi de struguri, minimum 30 de grame zilnic.
Alzheimer - La persoanele din zonele in care se consuma deja acest ulei de cateva decenii (Franta si Italia) s-a observat, pe
25
langa reducerea ratei bolilor cardiovasculare, o mult mai buna functionare a sistemului nervos. Se pare ca substantele
antioxidante din samburii de struguri sunt foarte eficiente in oprirea proceselor degenerative ce afecteaza creierul la
persoanele in varsta. Studiile pentru izolarea unei substante active care sa previna aceasta cumplita boala sunt in plina
desfasurare, insa pana atunci, un lucru este sigur: consumul de ulei de seminte de struguri este printre cele mai bune
antidoturi impotriva Alzheimerului.
Afectiuni dermatologice - Se recomanda atat consumul intern, cat si masajul pe piele cu acest ulei. Bogat in vitamina E,
este un elixir pentru mentinerea tineretii pielii, dar si pentru prevenirea unor afectiuni dermatologice (cheratoze, psoriazis,
depigmentari etc.). Masajul facut dupa baie cu ulei de samburi de struguri impiedica pierderea apei (mentinand hidratarea
pielii), da stralucire si finete epidermei, intarziindu-i imbatranirea.
Tratamente cu ulei de struguri
Colesterol - In 1993 a fost prezentat la conferinta anuala a "Colegiului stiintific de Cardiologie din Statele Unite" un studiu
pe 56 de pacienti, barbati si femei, care aveau valori ridicate ale colesterolului. Consumand zilnic cate 43 de grame de ulei
de seminte de struguri, acestia si-au redus cu 15,6 % nivelul colesterolului din sange in doar 3 (!) saptamani. In prezent,
uleiul de samburi de struguri este considerat cel mai bun medicament-aliment pentru scaderea si mentinerea la cote
normale a nivelului colesterolului.
Varice si hemoroizi - Consumul zilnic al acestui ulei previne aparitia dilatatiilor venoase anormale si, mai mult, poate
micsora venele varicoase. Se consuma in salate de cruditati, cate 3-4 linguri pe zi, tratamentul fiind pe termen lung
(minimum un an). Este recomandat si pentru tratarea umflarii picioarelor si a senzatiei de greutate in picioare.
Arterioscleroza - Uleiul de samburi de struguri ofera peretilor arterelor o protectie exceptionala la depunerile de
colesterol. Este mentionata folosirea cu succes si in arterita obliteranta, unde administrarea sa a ameliorat usor fluxul
sanguin si, in timp, a redus crampele specifice (mai ales cele nocturne). Pentru obtinerea acestor efecte, se fac cure de
lunga durata (macar 1 an), cu acest ulei presat la rece, din care se administreaza minimum 20 de grame zilnic.
Fragilitatea capilara si fragilitatea vasculara in general - Substantele din semintele de struguri au o actiune antioxidanta
puternica, asigurand o protectie a celulelor din compozitia peretilor vaselor de sange la actiunea radicalilor liberi si
mentinand sau restabilind in buna masura elasticitatea vaselor sanguine. O cura de sase luni, in care se consuma zilnic 3-4
linguri din acest ulei, duce la reducerea semnificativa a suprafetelor cu echimoze produse de fragilitatea capilara si previne
accidentele vasculare (eventual recidiva acestora).
Deficiente imunitare - Semintele de struguri contin substante cum ar fi zincul, cuprul, seleniul, vitamina E si
procianidinele, care sunt cei mai puternici inamici ai radicalilor liberi, contribuind astfel la cresterea imunitatii
organismului. O cura cu 25 de grame de ulei de struguri pe zi, mentinuta minimum o luna, ajuta la marirea rezistentei
organismului la factorii infectiosi.
Artrita (reumatismul) - Cei care sufera deja de artrita pot constata, consumand acest ulei, o reducere in timp a durerilor
datorate inflamatiilor. Aceasta, pentru ca semintele de struguri contin substante care mentin sanatatea tesuturilor din
compozitia articulatiilor, precum si antiinflamatoare naturale. Se consuma salate cu ulei de samburi de struguri (minimum
3 linguri zilnic), in cure de 2-3 luni.
Alergie - Este utilizat si in tratarea alergiilor, deoarece blocheaza enzimele care produc histaminele (substante naturale din
corpul uman care determina aparitia reactiilor alergice). Se fac cure de cate 2-3 luni, in care se consuma cate 30 ml din
acest ulei, zilnic. In caz de criza alergica, administrarea uleiului eficientizeaza, intre altele, actiunea vitaminei C, care este
folosita in toate tratamentele anti-alergice.
Imbatranirea - Uleiul de seminte de struguri nu poate, bineinteles, opri complet procesul de imbatranire al tesuturilor, dar
poate prelungi mult tineretea biologica. La femei, ajuta la mentinerea echilibrului hormonal, previne aparitia menopauzei
premature, precum si a unor fenomene cum ar fi uscarea pielii, aparitia pilozitatilor in exces, estomparea caracterelor
secundare feminine. La barbati, previne impotenta vasculara. La ambele sexe, previne si combate Alzheimerul,
reumatismul degenerativ, problemele cardiace. Se consuma, zilnic, minimum 30 de grame, in salate de cruditati (care ii
potenteaza efectul).
Vedere obosita - Mai multe studii arata ca acest ulei imbunatateste vederea, facand ca vasele de sange din ochi sa
functioneze mai eficient. Se recomanda mai ales persoanelor la care tulburarile de vedere apar odata cu varsta sau pe
fondul unor probleme circulatorii. Se recomanda in paralel si curele cu struguri negri, consumati ca atare, pigmentii din
coaja acestora ajutand si ei la ameliorarea vederii, inclusiv a celei nocturne.
Boli care se trateaza extern cu uleiul de samburi de struguri
Piele uscata si sensibila la frig - La zece minute dupa baie, se maseaza intreg corpul, mai ales membrele, cu ulei de
samburi de struguri. Tratamentul se face sase saptamani la rand, mai ales in perioadele friguroase.
Piele cu tendinta de imbatranire - Uleiul de struguri penetreaza rapid epiderma, nelasand senzatia de piele grasa si
protejand in schimb pielea de vant si de soare. Datorita continutului sau ridicat de acid linoleic, care este repede incorporat
in piele, reduce pierderea de apa din epiderma si restabileste elasticitatea pielii. Se foloseste, de asemenea, dupa baie,
pentru masaj.
Ten uscat - O data la trei zile, se maseaza obrajii, pometii, fruntea si gatul, cu ulei de samburi de struguri. Are efecte de
protectie, mentine hidratarea si impiedica formarea ridurilor.
Contraindicatii
Intern, nu se cunosc contraindicatii la administrarea acestui ulei, cu conditia sa nu fie preparat termic si sa nu fie depasita
26
perioada de valabilitate inscrisa pe ambalaj.
Extern, va fi evitata folosirea sa pe portiunile cu piele grasa, seboreica, putand in aceste cazuri sa produca reactii cutanate
locale.
Merita incercat.

CONCEPTUL DE “FORŢĂ VITALĂ” – IN LUMINA ORGANON-ULUI LUI HAHNEMANN

Dr. Max Tétau

Homeopatia se bazează pe principiul similitudinii. Organonul ne reaminteşte în mod continuu acest lucru, Hahnemann
apelând la un concept filozofic: forţa vitală. Acest concept apare în Organon în paragraful 9, deci mult mai devreme decât
principiul similitudinii, şi este dezvoltat până la paragraful 18.
Paragraful 9 : “…Forţa vitală, imaterială, care animă corpul fizic şi care prin natura sa dinamică asigură funcţionarea
armonioasă a acestuia”
Această forţă vitală este esenţială:
Paragraful 10 : “… In absenţa acestei forţe vitale, organismul nu ar fi capabil să simtă vreo senzaţie, oricât de slabă ar
fi ea sau să se menţină (autoprotejeze)” Boala este produsă chiar de dereglarea acestei forţe vitale:
Paragraful 11 : “ …Când cineva se îmbolnăveşte, exact energia vitală aparentă la nivelul întregului organism este
afectată chiar din primul moment, din cauza impactului dinamic cu agentul patogen. Numai acest principiu vital dereglat
astfel poate produce senzaţiile neplăcute şi reacţiile neprevăzute, pe care le numim boală”.
Permite-ţi-mi să continui:
Paragraful 12 : “…Numai o perturbare a forţei vitale poate determina apariţia unei boli. O asemenea dereglare poate
însemna că există boală în organism. Vindecarea tuturor simptomelor patologice depinde în întregime de restabilirea, de
refacerea stării iniţiale a principiului vital”
Există o identitate deplină între îmbolnăvirea organismului şi îmbolnăvirea principiului vital – ultima cauzând-o pe prima:
Paragraful 15 : “ …Dereglarea principiului dinamic, care este imaterial, şi suma tuturor simptomelor vizibile -
materiale - care sunt produse de acesta, constitue un întreg”.
Hahnemann arată în continuare că agenţii perturbatori ai acestui principiu dinamic, de origine externă, “miasmele”, nu pot
fi decât de natură energetică, imaterială. Logic deci, pentru a putea acţiona împotriva acestei energii patologice, va fi
avantajos să folosim remedii de tip energetic, care sunt în aceiaşi măsură imateriale şi dinamice. Prin urmare, proprietăţile
curative ale unor asemenea medicamente nu pot fi cunoscute a priori. În special structura lor nu ne poate informa cu privire
la puterea lor curativă. Pentru a determina acţiunea lor la nivelul forţei vitale, sunt strict necesare experimentele pe oameni
sănătoşi.
Paragraful 22 : Medicamentele pot deveni remedii, capabile să înlăture simptomele existente – adică “boala naturală” –
datorită capacităţii lor de a produce simptome, adică o “boală artificială”.
Găsim aici ideea îndrăgită de Hahnemann conform căreia în acelaşi organism nu pot coexista două boli, cea mai puternică
– respectiv cea indusă medical – înlăturând-o pe prima, pentru o perioadă scurtă de timp.
În continuare (p.22): “…pentru a înlătura simptomele bolii, trebuie să găsim medicamentul cel mai potrivit, care să poată
produce simptome fie similare, fie opuse simptomelor bolii.”
În concluzie, Hahnemann ne spune:
Paragraful 23 : “ Toate cercetările şi experimentele ştiinţifice m-au condus la concluzia că simptomele morbide nu
numai că nu sunt înlăturate de simptome opuse, ci, după ce sunt calmate aparent, revin şi mai puternic, într-o formă
agravată.”
Deci – avem cheia – din paragraful 24 şi metoda homeopatică.
Am avut şi ceva mici îndoieli. Ciclul se închide – pornind de la forţa vitală afectată (îmbolnăvită) şi ajungând la
dinamizările terapeutice, care sunt folosite în concordanţă cu legea similitudinii.
Ce poate înţelege medicul modern despre această forţă vitală ?
Pentru a o înţelege corect, trebuie să analizăm gândirea hahnemanniană în context istoric. Suntem la începutul secolului 18.
– Iluminismul. Gânditorii vremii îşi ziceau raţionalişti. Forţa raţiunii va risipi obscurantismul secolelor trecute. Au
prioritate ştiinţa şi tehnologia. Diderot şi cei care I-au urmat au publicat Marea Enciclopedie. Dar acest tip de raţionalism
este profund impregnat de spiritualism. Nu se mai acordă aceiaşi importanţă religiei dar oamenii cred într-un Dumnezeu
care este Arhitectul Universului, a cărui operă o venerăm cu toţii. Se dezvoltă masoneria.
În medicină înfloreşte vitalismul, care organizează totul. Bartez (1784-1806), promotor al Şcolii medicale Montpellier, îşi
publică manifestul.
“Ceea ce numesc principiu vital în fiinţa umană este cauza care produce şi organizează toate procesele vitale din corpul
uman” (noţiune moştenită de la Hipocrate şi de la Aristotel)
Bichat (1771-1802) dă celebra sa definiţie vitalistă pentru viaţă, ca fiind “suma tuturor forţelor care se opun morţii”.
Hahnemann aderă la sistemul vitalist, ca şi vechiul său prieten Hufeland, care a scris “Eseu despre Forţa Vitală” în 1795,
sau un alt scriitor german celebru al timpului – Reil – cu lucrarea sa: “Dizertaţie despre Forţa Vitală” în 1796.

27
Omul, ca orice altă vietate, are un corp care funcţionerază după legile biologiei dar toate aceste procese sunt coordonate,
ordonate în lupta împotriva morţii de către o forţă organizatoare energetică- specifică fiecăreia. Aici regăsim conceptul Qi
al acupunctorilor chinezi, despre care Hahnemann nu avea cunoştinţă.
Nu există nici o urmă de metafizică aici. Sufletul, în care Hahnemann credea, ca un bun luteran ce era, există dincolo de
toate acestea. Nu este vorba despre animismul lui Stahl. Aici avem de-a face cu un tip de energie care este, incontestabil, de
natură imaterială, ca orice altă formă de energie, dar care determină latura meterialistă a vieţii, astfel încât “spiritul dăruit
cu raţiune, ce există în fiecare, poate folosi instrumentul viu care este corpul, pentru atingerea idealului înalt al oricărei
existenţe” (par.9).
În ceea ce priveşte natura acestui proces vital, Hahnemann ne lasă într-o ignoranţă universală, cum rezultă din nota la
paragraful 12 : “ Cum produce forţa vitală boala ? Astfel de întrebări nu-I sunt de niciun folos medicului, pentru că
răspunsurile nu-i vor fi niciodată accesibile (vor rămâne ascunse). Domnul Vieţii a făcut accesibile simţurilor noastre
numai ceea ce este necesar şi suficient pentru a putea vindeca boala”.
Cum nu se poate mai clar !
Definită în acest mod, forţa dinamică a-tot-organizatoare este indispensabilă pentru a înţelege şi a practica homeopatia,
valorificând la maximum potenţialul acesteia.
Desigur, se poate practica şi aplicând legea similitudinii doar la primul nivel, dar este o activitate incompletă. Aşa ne spune
Hahnemann în prefaţa de la Bolile Cronice, în 1828.
Conceptul de energie vitală dinamică, invizibilă ca natură, dar vizibilă prin efectele produse, îmi permite să completez cele
3 noţiuni care sunt bazele practicii noastre.
În primul rând este ideea care ne clarifică înţelegerea bolilor cronice şi pe care, asemeni lui Hahnemann, o
considerăm fundamentală. Într-adevăr, la nivelul acestei forţe vitale dereglate există marcată amprenta diatezei, care va
influenţa organismul încă de la concepţie. Sicoza, lueza, psora sunt categorii vitaliste importante, nu doar simple modalităţi
de reacţie.
Ideea de energie care animă întregul organism ne permite să înţelegem de ce nu există boală izolată, nu există
semne fără o semnificaţie anume.
Patologia, chiar dacă este localizată, priveşte întregul organism. Un tratament global este ales corespunzător
(simillimum) pentru a contracara o patologie globală, determinând o reacţie de vindecare la nivelul forţei vitale.
De exemplu, o rinită spasmodică poate să sugereze pe plan simptomatic o boală de tip Allium cepa, Euphrasia, sau de alt
tip. O vindecare totală, definitivă, necesită însă un remediu cu acţiune mai profundă, capabil să acţioneze la nivelul forţei
vitale perturbate. Acesta va fi rolul unuia dintre marile noastre policreste diatezice, constituţionale – Arsenicum, Pulsatilla,
Calcarea.
În cele din urmă, deoarece rădăcina bolii este imaterială, de tip energetic,şi pentru că dorim să atingem acest nivel
primordial, vom folosi remedii diluate dincolo de limita materială. Forţa diluţiei favorite a lui Hahnemann – 30 CH, sau
10.000 Korsakov, sau dincolo de aceasta – nu poate fi înţeleasă decât cunoscând faptul că energia curativă (din remedii)
contracarează energia perturbată – patologic – în mod evident la nivelul receptorilor sensibili la fluxul energetic respectiv.
Pe scurt, acţiunea remediilor noastre – aparent imateriale, dacă energia nu este materială – se obiectivează clinic la oameni
şi la animale şi se pare că oferă dovada oficială a existenţei unei energii vitale în orice fiinţă.
Trebuie să vă reamintesc faptul că Hahnemann a considerat homeopatia ca fiind logică şi raţională. Este datoria noastră să-i
continuăm opera, descoperind noi dovezi clinice şi farmacologice legate de ceea ce observăm empiric – în fiecare zi.
Homeopatia va continua să existe numai dacă ştiinţa va susţine şi confirma intuiţia.
“Nu mai pot să mă menţin laolaltă” scria Duras chiar înaintea morţii.
Forţa vitală este acel ceva care leagă ansamblul ce nu se mai poate menţine laolaltă, care este incontestabil un sistem de
conexiune, informaţional, care acţionează astfel încât întregul înseamnă mai mult decât suma tuturor componentelor sale.
(traducere din engleză: Dr. Silvia Nedelcu)
EVOLUŢIA POSOLOGIEI HAHNEMANNIENE
Geniul lui Hahnemann priveşte nu numai conceptul de abordare analogică în medicină, cel care a definit o terapeutică
coerentă şi mai ales eficace, terapeutica homeopatică, ci şi pe cel al preparării şi folosirii unor medicamente speciale,
remediile homeopatice, respectând anumite principii proprii numai homeopatiei, cele ce permit energizarea sau/şi
informatizarea acestora prin diluţie şi dinamizare. In acest fel homeopatia a oferit ştiinţei, în mare devans istoric, noţiunea
de infinitesimalitate aplicată în biologie, care pare a deveni cheia de boltă a fizicii noului mileniu.
In prefaţa primei ediţii a Organonului,din 1810, Hahnemann avea să scrie : „În cursul cercetărilor mele, eu am descoperit
drumul adevărului.” Apoi, la apariţia Bolilor cronice, în 1828, scria :
„Să găsesc cauza care face ca toate medicamentele cunoscute de homeopatie să nu mai asigure deloc o vindecare
veritabilă în aceste boli, şi să ajung, dacă ar putea fi posibil, la puncte de vedere mai exacte asupra adevăratei naturi a
acestor mii de afecţiuni care rezistă la tratament, cu tot adevărul de neclintit al legii homeopatice, aceasta este problema
extrem de serioasă de care eu m-am ocupat zi şi noapte încă din anii 1816 şi 1817.”
Este clar că dezvoltarea doctrinei homeopatice, de la începuturi şi până astăzi, n-a fost consecinţa unei dorinţe în van de
speculaţii intelectuale. Ea este fondată pe observaţii şi cercetări iar dificultăţile de aplicare în anumite cazuri concrete,
inclusiv analiza eşecurilor, au constituit pârghiile care au putut-o propulsa spre adevăr.

28
 De la început trebuie să ne aducem aminte că Hahnemann avea o pregătire ireproşabilă în domeniul chimiei şi
farmacologiei. Era vorba de vocaţia sau înclinaţia sa general valabilă către nou manifestată şi în acest domeniu, alimentată
de acea încrâncenată dorinţă de a răzbuna metodele desuete de tratament ale timpului său. Nu întâmplător el s-a afirmat
prin descoperirea efectului anti-sifilitic al mercurului, preparând şi punând la dispoziţia alopatiei celebrul Mercurius
solubilis, preparat de el. Mai apoi, în efervescenta sa preocupare de a studia efectele remediilor homeopatice, preparate şi
experimentate cu minuţiozitate tot de el, modificându-le concentraţiile şi potenţele, ştim bine că şi-a atras adversiunea din
partea unor farmacişti care l-au reclamat oficialităţilor, fiind nevoit chiar să părăsească unul din oraşele de reşedinţă din
cauza opresiunii la care era supus tot mai mult.
In cele ce urmează vom face un tur de orizont asupra modului cum a evoluat, în perioada vieţii marelui Hahnemann,
problema preparării remediilor homeopatice, domeniu denumit farmacopraxie. Aceasta ne va permite să înţelegem mai
bine chiar aspectele de doctrină, fiind ştiut faptul că, în homeopatie, clinica şi terapeutica sunt inseparabile, formând un
monolit.
La începuturile aplicării legii similitudinii, Hahnemann a recurs la doze substanţiale, foarte apropiate de posologia clasică
a microdozelor ce se foloseau deja în timpul său. Acestea însă, produceau agravări medicamentoase care l-au obligat să
recurgă la diferite cercetări. Astfel, în 1797, în Jurnalul lui Hufeland, el prezintă cazul unui tipograf care avea colici
abdominale, căruia i-a prescris Veratrum album pulvis, în doză de 0,25 g. pe zi. Pacientul, vrând să grăbească efectul, a
dublat doza, ceea ce a dus la o agravare extrem de violentă care a durat trei zile, urmată, e drept, de o vindecare
ireproşabilă.
Din cercetarea documentelor vremii rezultă că Hahnemann n-a recurs imediat la modificări ale poziţiei sale în acest
domeniu. Abia după trei ani apar primele semne vizibile de frământare şi regândire a modalităţilor posologice tradiţionale
pe care le folosea la debutul activităţii sale homeopatice.
În perioada anilor 1801 – 1803, cercetarea unor registre, în care erau notate tratamente efectuate de Hahnemann,
demonstrază totuşi tendinţa de diferenţiere a dozelor în funcţie de remediile folosite : de ex. Chamomilla în doza de
1/3.840.000, Pulsatilla 2/400.000, Ignatia 3/2.000, etc.
Prescripţia de microdoze este deci evidentă dar fără a exista o coerenţă sau o metodă de preparare anume stabilită.
Hahnemann multiplica, după tatonări şi rezultate clinice, efortul de a ordona datele terapeutice, rămânând ferm ataşat de
principiul similitudinii simptomelor şi de administrarea unui singu remediu dar nu avea încă idei clare asupra posologiei .
Totuşi, începând cu anul 1801, el abandonează posologia masivă clasică iar într-un articol mărunt asupra prevenirii
scarlatinei, poate fi găsit descris un mod de preparare prin diluţii succesive de 1/300 pentru Belladonna, 1/500 pentru
Opium, pe care Hahnemann le-a prescris apoi în apă sau bere.
Desigur, cercetările posologice ale lui Hahnemann erau legate de constatarea sistematică de agravări după absorbţia
medicamentului homeopatic. Era firesc ca în urma agravărilor respective să se reducă progresiv dozele active.
În 1806, publicaţia “La medecine de l’Experience” aduce mărturia unei prime tentative de sinteză şi rezumă rezultatele
experienţelor sale, expunând ideile sale privind o nouă posologie (4).
“…Dacă după ce s-a ales remediul pozitiv, dacă in acelaşi timp s-a recurs la doza convenabilă , şi doze de o
incredibilă micime sunt suficiente pentru tratamentele curative, medicamentul determină, în orele ce urmează după
luarea primei doze, o agravare (….). In asemenea cazuri, prima doză este suficientă, în mod obişnuit, pentru a vindeca o
boală acută”.
O altă referinţă:
“Dacă o oarecum mică doză de tinctură de Opium este capabilă de a face să dispară intr-o oarecare măsură o
somnolenţă, contra naturii, a suta parte, a mia parte chiar, din această doză, ajunge aproape totdeauna, să atingă acelaşi
scop, şi doza ar putea fi in continuare mult atenuată fără ca cea mai minimă (cantitate) posibilă să-şi înceteze efectele
curative obţinute cu prima doză”.
În prima ediţie a Organon-ului apărută în 1810, Hahnemann insistă, în paragrafele 237 şi următoarele, asupra necesităţii
de a evita dozele tari care provoacă agravări inutile şi recomandă, în paragraful 240, de “a alege doza cea mai convenabilă
a remediului indicat, respectiv o doză susceptibilă de a nu trezi cel mai mic grad de agravare a bolii”.
Ceva mai târziu, în 1814, Hahnemann avea să indice cu precizie o tehnică anume de preparare, în studiul său asupra
tratamentului tifosului sau febrei tifoide (6).
Iată textual ce scrie:
Luăm o drahmă de rădăcină pulverizată de Bryonia pe care o agităm în 10 drahme de alcool, şi o lăsăm în repaos
6 ore, ca să se extragă toate produsele medicinale active. În acest timp pregătim o serie de 12 flacoane în care turnăm
câte 6 drahme de alcool din cel mai pur şi mai puternic posibil, a căror mărime să nu permită o umplere totală, pe care le
numerotăm. În flaconul nr.1 vom introduce o picătură din tinctura preparată precedent şi o scuturăm puternic timp de 3
minute. Apoi, din flaconul nr.1 prelevăm o picătură pe care o introducem în flaconul nr.2, scuturănd-o în aceiaşi
manieră….apoi la fel cu celelalte până la flaconul nr.12. Acest ultim flacon, nr.12, este cel care conţine tinctura de
Bryonia în diluţie convenabilă.”
În acest caz gradul de diluţie de la un flacon la următorul era, aproximativ, de 1/1.000.
În sfârşit, în anul 1816, când a apărut volumul 2 al Materiei Medicale Pure, găsim referinţa istorică decisivă, a lui
Hahnemann, cu privire la o posologie precisă, în urma cunoştinţelor acumulate în cercetare şi în practica sa homeopatică.
Această referire este menţionată mai întâi în prelegomene, apoi în capitolul asupra Arsenicului alb, Hahnemann descriind
29
pentru prima dată un mod de preparare a remediilor prin diluţii succesive de 1/100. Mai mult, la fiecare din
medicamentele descrise în Materia Medicală, vom găsi indicaţii posologice precise. (7). Iar în anul 1819, anul de apariţie a
celei de a doua ediţii a Organon-ului, în paragraful 300, găsim precizarea fundamentală şi anume că homeopaticitatea
remediului nu este suficientă; mai trebuie ca el să fie prescris în cantitate corectă. In paragraful 302 se precizează în
continuare o altă constatare esenţială şi anume că acţiunea este cu atât mai blândă cu cât doza este mai mică.
In cel de al 6-lea volum al Materiei Medicale Pure, apărut în 1821, Hahnemann foloseşte expresia „ cea mai mică parte
dintr-o picătură”. Este o menţiune care denotă un fapt nou şi anume că în acea perioadă Hahnemann adoptase folosirea
globulelor de zahăr, care permiteau administrarea mai comodă a fracţiunilor unei picături. Ajungem astfel la un nume de
referinţă în problematica posologiei, ştiut fiind faptul că primul care a inventat această modalitate de a conserva remediile
homeopatice, în mici tubuleţe de sticlă conţinând globule de zahăr, impregnate în câteva picături de soluţie alcoolică, a fost
Korsakoff. Hahnemann a întâmpinat elogios noul procedeu al lui Korsakoff, după apariţia comunicării acestuia în presa
vremii, spunând că acest nou procedeu merită toată gratitudinea homeopaţilor.
Odată cu apariţia celei de a 4-a ediţii a Organon-ului, în 1829, printr-o notă la paragraful 283, Hahnemann menţionează
globulele de zahăr ca vehicol al medicamentului homeopatic, o globulă conţinând a 300-a parte dintr-o picătură.
Cam în această perioadă au fost folosite diferitele grade de diluţii, de la tinctura mamă până la cea de a 30-a centesimală,
ajungându-se la o modalitate de preparare ideală şi statuându-se o posologie pe principii stabile.
În 1833, in cea de a 5-a ediţie a Organon-ului, la paragrafele 270-271, el prezintă cea de a 30-a dinamizare ca doză
standard pentru majoritatea remediilor, ceea ce nu-l împiedică însă să semnaleze într-o notă la paragraful 287 acţiunea
dilutiilor 60, 150, 300 şi „...dincolo de acestea...”. o posologie pe principii stabile.
Dr.Benoit Mure, contemporan cu Hahnemann, referindu-se la practica homeopatică a acestei epoci, mărturisea că:
„...Hahnemann, prin anii 1831 şi 1832, folosise diluţii incă mult mai înalte (decât cea de a 30 centesimală) şi i-a sfătuit şi
pe elevii săi să le folosească”.
Tot în acest timp există menţiuni cu privire la încercările de administrare a remediilor prin inhalare (paragraful 283 în
ed.4-a şi 288 în ed.5-a a Organonului. Într-o scrisoare a lui Hahnemann, datată 21 august 1834, el scrie:
„În cazurile de diaree, de vomismente şi dizenterie care se prezintă aici, eu n-aş fi putut face nimic fără Mercurius
corrosivus 30 în inhalaţie.”
Până în ultimii ani ai vieţii sale Hahnemann a continuat cercetările sale în domeniul posologiei. Acelaşi Benoit Mure, în
lucrarea : „Doctrine de l’Ecole de Rio de Janeiro”, apărută la Paris în 1848, scria:
„Dizolvarea unei granule într-o mică cantitate de apă părea multor persoane mai indicată pentru că producea efectele fără
perturbări. Era un mijloc familiar lui Hahnemann în ultimii ani ai vieţii, când folosirea medicamentelor preparate printr-o
maşină, ca şi cele dinamizate prin 300 de sucusiuni aveau nevoie de un corectiv, să recurgă la dizolvarea unei singure
granule într-o lingură de apă pe care o turna într-un pahar, din care lua tot o mică cantitate pe care o turna într-un al doilea
pahar, şi din acesta chiar şi în al 3-lea, din care se administra doar o mică parte..”
Agravarea medicinală, ce nu trebuie confundată cu apariţia de noi simptome, a fost coşmarul lui Hahnemann şi el n-a
încetat să se preocupe toată viaţa de a ajunge la diluţii din ce în ce mai mari pentru a reduce manifestările perturbatoare. Se
ştie că în ultimii ani ai vieţii el a lucrat la perfectarea unei posologii noi, pe care a descris-o cu minuţiozitate în manuscrisul
celei de a 6-a ediţii ale Organon-ului, ce avea din păcate să vadă lumina tiparului abia după 80 de ani de la moartea sa
(1921); este vorba de diluţiile LM, gradul de atenuare de la un grad la altul fiind de 1/50.000.
Să ne referim acum şi la procesul de dinamizare a remediilor.
La început, tehnicile de preparare a remediilor foloseau triturarea şi sucusiunile pentru a asigura amestecul cât mai intim
al diluţiilor respective, principalul obiectiv fiind reducerea de volum a dozelor.
Curând Hahnemann avea să constate că aceste procedee de preparare modificau în mod semnificativ chiar proprietăţile
farmacodinamice ale substanşei iniţiale. Nu mai era vorba de acum numai de amestecul simplu ci de o dezvoltare a forţelor
vindecătoare, de o dinamizare a substanţei respective. Substanţa devenea un remediu cu potenţial crescut.
Unele lucruri se legau cu constatările sale mai vechi. În 1806 găsim un citat care spune:
„ O aceeaşi doză de medicament care era suficientă pentru a procura o vindecare, repetată numai atunci când
substanţa a încetat să mai acţioneze, exercită o influenţă de zece ori mai puternică dacă o fracţionăm în părţi mai mici
date la intervale scurte, pe perioada cât durează acţiunea medicamentului.”.
Dar nu numai fracţionarea ci şi intima sa repartiţie în substanţa vehiculantă joacă un rol important, aşa cum se precizează
în prima ediţie, din 1810, a Organon-ului, la paragraful 251:
„Un amestec intim a unei singure picături de tinctură intr-o livră de apă puternic scuturată, din care se dă o doză
de două oncii din două în doup ore va produce un efect de patru ori mai mare decât atunci când se dau toate cele 8
picături de-odată.”
Este şi motivul pentru care Hahnemann recomanda ca după priza remediului pacientul să nu bea apă, considerând că
aceasta ar mări suprafaţa activă a acestuia şi deci puterea sa medicinală.
Experimentele legate de prepararea medicamentelor homeopatice au pornit desigur de la constatarea repetatelor agravări
care apăreau în mod obişnuit după remedii, dar aceste agravări nu dispăreau nici după ce s-a recurs la atenuări succesive şi
dinamizări. Mai mult, pe parcurs, agravarea devenea în ochii lui Hahnemann chiar un criteriu al acţiunii remediului, aşa
cum se precizează în paragraful 304 din cea de a 2-a ediţie a Organon-ului :

30
 „Doza cea mai mică nu este niciodată prea mică dacă ea poate produce, imediat după ce este administrată,
simptome asemănătoare bolii dar puţin mai puternice decât cele ale bolii naturale (agravare homeopatică).”(1819)
De aceea Hahnemann va rămâne în cumpănă între aceptarea unei agravări terapeutice legată de o posologie prea puternică
şi a celei ce apărea în urma unui exces de dinamizare.
Aceasta din urmă l-a determinat să prefere forma de administrare prin granule, pentru că simpla manipulare a formelor
fluide putea dinamiza remediul în mod nedorit. În anul 1825, într-un articol adresat cercetătorilor din domeniu, el vorbeşte
de primejdia pe care o are cea de a 15-a diluţie de Drosera, sucusionată de 20 ori, cu fiecare treaptă, şi sfătuieşte ca
prepararea acestui remediu să se reducă la numai două sucusiuni, pentru fiecare nivel de diluare. El sfătuia să se evite
exaltarea prin sucusiune exagerată a virtuţilor medicinale, pentru că, prin acest mijloc, „o picătură de Drosera la a 30-a
scară de diluţie, dinamizată la fiecare treaptă de câte 20 de ori, poate pune în pericol viaţa unui copil atins de tuse
convulsivă”.
În 1828, în introducerea lucrării „Bolile cronice” el scrie:
„ Schimbarea pe care o produce în organism o trituraţie prelungită cu ajutorul unei pulberi nemedicamentoase,
sau cu ajutorul unei indelungi agitaţii cu un lichid la fel de nemedicamentos, este atât de considerabilă încât parcă ţine de
un miracol iar homeopatia ar trebui să fie vanitoasă de a fi descoperit-o.”
În anul 1830, la capitolul din Bolile cronice, ce tratează Natrium muriaticum, Hahnemann este de-a dreptul entuziast în
exprimare. Iată ce scrie:
„Dacă mai trebuia încă o probă capabilă să facă impresie asupra celor mai puţin clarvăzătoare spirite, care să
ateste că metoda de care se serveşte homeopatia pentru a prepara medicamentele pune în evidenţă o lume de forţe cu totul
nouă, pe care natura le ţinea până atunci ascunse în sânul său, o vom găsi cu siguranţă în conversia sării comune, atât de
inertă în stare obişnuită şi grosieră, într-un medicament eroic şi puternic pe care nu-l putem administra bolnavilor decât
cu cele mai mari precauţii. Ce transformare incredibilă şi totuşi atât de reală ! Nu este asta oare, într-un anumit fel, o
nouă creaţie ?”
În sfârşit, în anul 1839, la apariţia volumului 5 al Bolilor cronice, sub titlul „Diluţii şi potenţe”, Hahnemann se referă la
prepararea remediilor, lăsând parcă o poartă deschisă viitorului:
„Cine ne împiedică, atunci când preparăm o diluţie, de a recurge la 10, 20, 50 de sucusiuni şi chiar mai multe, pe
un plan elastic puţin mai dur, lovind flaconul care conţine o picătură din dinamizarea inferioară în 99 picături de alcool,
în vederea obţinerii unor dinamizări mai puternice ? ......Dacă vom aplica la fiecare nouă diluţie un număr de sucusiuni
succesive, noi vom obţine, chiar la 50-a diluţie, medicamente cu o eficacitate şi mai penetrantă. Si fiecare granulă, odată
impregnată, o dizolvăm într-o anume cantitate de apă, din care apoi putem şi trebuie să luăm o foarte mică doză dacă
vrem să evităm o acţiune prea violentă la pacienţii sensibili. Să ne amintim că într-o asemenea modalitate de preparare
aproape toate proprietăţile care erau latente în drogul respectiv sunt în întregime dezvoltate şi că numai astfel ele pot
manifesta întreaga acţiune de care sunt capabile”.
Succesorii lui Hahnemann au preluat moştenirea sa şi au încercat să o dezvolte, realizând diluţii mult mai înalte, formule
cât mai eficiente de dinamizare, etc. dar problema posologiei în homeopatie continuă şi azi să menţină actuale cam aceleaşi
griji de totdeauna ale precursorilor medicinii homeopatice, pentru că această posologie este strâns legată de marile variaţii
ale sensibilităţii şi reactivităţii organismelor iar registrul mecanismelor de acţiune ale remediilor homeopatice nu se supune
obişnuitelor criterii cunoscute de ştiinţa medicală a zilelor noastre
Bibliografie:
S.Hahnemann: Organon (trad.Pierre Schmidt)
J.Baur: Avatars et Aventures du Remède Homéopathique (Revue du Groupement Hahnemannien – 20-e série, 1983)
S.Hahnemann: Maladies Chroniques (Ed. Similia – Paris)
Fascicul 1
Curs nr. 1 HOMEOPATIE UIDD Medical Center Themis Art
1.1. Introducere
"Vindecarea se produce în concordanţă cu anumite legi ale naturii. Nimeni nu poate realiza vindecarea în afara acestor
legi". Hahnemann
SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR - adică modul de a te vindeca prin ceva asemănător - defineşte principiul
fundamental al medicinei homeopatice. Homeopatia (de la grecescul homeo I homoios = asemănător / acelaşi şi pathos =
suferinţă) reprezintă o atitudine terapeutică bazată pe similitudinea ce există între potenţialul toxic al unei substanţe şi
puterea terapeutică. Originile acestui principiu se regăsesc în situaţia pe care practica medicală tradiţională românească
inclusiv a exprimat-o prin sintagma: "cui pe cui se scoate" şi tradiţia medicinei hipocrafice, întemeiată pe acela că:
asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare. In mod mai concret înţeleasă, homeopatia este o metodă
terapeutică bazată pe principiul similitudinii care există între potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea sa terapeutică,
observându-se în practica medicală nemijlocită că anumite substanţe, utilizate în doze ponderale, provoacă o anumită
simptomatologie (un tablou clinic tipic format din anumite simptome) la o persoană sănătoasă, în timp ce administrate în
doze infinitezimale, aceleaşi substanţe, vindecă boli analoage celor pe care le-ar fi provocat
Atenţie! Dozele infinitezimale sunt acelea înţelese ca foarte scăzute, diluţii foarte mari, de exemplu > IO8.
Potrivit acestui principiu, o boală - prin cortegiul de simptome - se vindecă, dacă se administrează ca remediu o substanţă
capabilă să determine simptome asemănătoare când este folosită în doză
31
ponderală la omul sănătos. Rezultanta acestei legi reprezintă integral experimentarea pe omul sănătos a diverse substanţe,
pentru a se putea cunoaşte simptomele pe care acestea le determină. Numai cunoaşterea amănunţită a simptomelor
generate, respectiv fixarea lor într-un repertoriu bine definit, conferă acestei substanţe calitatea de remediu (homeopatic).
Simptomele induse la persoanele sănătoase, prin administrarea unei anumite substanţe (într-o posologie care determină de
regulă simptome generale şi funcţionale, inclusiv schimbări ale
comportamentului psiho-senzorial, fără a se ajunge la aspecte toxice grave sau la crearea de leziuni organice - histologice)
poartă denumirea de patogenezia acesteia. Lista acţiunilor patogene, pe care o anumită substanţă le provoacă la omul
sănătos (banca de patogenezii),
defineşte profilul reactiv al substanţei de referinţă Beneficiind de o astfel de listă putem reacţiona, când ne aflăm în faţa
unui suferind al cărui tablou simptomatologie îl înregistrăm şi să căutăm printre patogeneziile existente mai exact pe aceea
care reprezintă contraponderea (suprapunerea) cât mai bine pe simptomele prezentate de bolnav examinat clinic
(similibus).
Tocmai o atare corespondenţă a făcut ca denumirea de homeopatie să exprime pe deplin principiul de bază al vindecării
prin ceva asemănător. Pentru a oferi un exemplu edificator, să ne amintim că, atunci când tăiem o ceapă, apar anumite
semne: ne curge nasul, ochii ne lăcrimează. S-a observat cD, preparat ca medicament homeopatic, ceapa (Allium cepa)
înlătură aceste simptome la o persoană care a contractat o rinofaringită ce îi afectează starea generală a sănătăţii.
Recapitulând, putem spune că homeopatia este o practică terapeutic având la bază două mecanisme fundamentale şi anume:
- fenomenul de similitudine între remediu şi simptom;
- doza infinitezimală utilizată ca remediu (diluţii la niveluri importante: 10~8, 10 ~14 etc.)
Conform acestor două mecanisme, principiul homeopatiei poate fi reformulat în modul următor' orice substanţa activă din
punct de vedere farmacologic, capabilă să provoace în doză ponderală la omul sănătos o anumită simptomatologie, poate
suprima simptome asemănătoare la omul bolnav, în condiţiile folosirii în doze extrem de scăzute (diluţii infinitezimale).
O serie de alte particularităţi caracterizează practica medicinei homeopate, între care.
-Homeopatia funcţionează principial asemenea în cazul tuturor sistemelor biologice' umane, animale, vegetale având în
vedere o anume similitudine structural-funcţională care le apropie.
-Acţionează prin stimularea naturală - cu subtilitate, dar energic - a mecanismelor de apărare ale organismului uman
(animal), constituindu-se într-o alternativă social-redutabilă şi economică
- Se caracterizează prin individualizarea tratamentului.
Aceasta este poate cea mai distinctivă însuşire care deosebeşte medicina complementară, în general, de medicina alopatică;
Cu alte cuvinte, metoda homeopatică ia în consideraţie nu numai simptomele unei boli, contabilizate, remediabile după
principii statistice1, ci şi modul, în care pacientul (clientul) reacţionează la boală, respectiv la tratamentul aplicat. Tocmai o
atare particularitate a îngăduit concluzia formulată de dr. Daniela AJJAOUI:
"Homeopatia nu este numai o specialitate medicală, ci şi o ARTĂ - arta de a vindeca OMUL BOLNAV şi nu bolile de care
suferă sau organele «bolnave. Nu putem vindeca un ficat, un rinichi, o inimă, un uter, un stomac ş.a.m.d., pentru că acestea
sunt atât de armonios construite şi de logic legate, încât nu pot fi tratate separat, iar
homeopatia: VINDECĂ OMUL, CU TOT CEEA CE REPREZINTĂ EL ÎN TOTALITATE (trup, minte şi emoţii). Nu
vindecă doar segmente ale lui..." [2000],
Homeopatia se caracterizează prin individualizarea tratamentului. In cadrul terapiei homeopatice există în special
persoane bolnave şi nu boli în sine, tratamentul depinzând întotdeauna de modul în care pacientul reacţionează şi este
recomandată de preferinţă pacienţilor care văd într-o astfel de terapie extrem de eficace, naturală şi fără efecte secundare,
salvarea de la regimuri igieno-dietetice imposibile, alte tratamente mutilante. Cu alte cuvinte, bolnavul este acela care
trebuie să solicite o intervenţie homeopată, deschizîndu-se nu numai biologic, ci şi emoţional către efectele acesteia.
Liberul arbitru este, o dată mai mult, decisiv în determinarea opţiunii omului pentru sănătate şi/sau boală. Alegerea
homeopatiei reprezintă alegerea unui remediu medical eficient, natural, aflat în deplin acord cu natura (mfo)energetică a
organismului uman (animal).
Trebuie să recunoaştem, că practica medicinii alopate este şi astăzi încă întemeiată pe următorul tip de raţionament:
"cutărei afecţiuni, caracterizată prin ansamblul de cutare simptome, trebuie să i se prescrie cutare tip standard de
tratament".
1.2. HAHNEMANN HOMEOPATIEI
Ştiinţific, homeopatia a fost fundamentată în urmă cu peste 200 de ani de medicul german dr. CHRISTIAN FRIDERICH
SAMUEL HAHNEMANN (1755-1843) în calitate de părinte al homeopatiei. El va fi cel care va reconsidera principiul
hippocratic al vindecării prin similitudine [Bungetzianu, 1983]2. în calitate de medic practician, respectiv de toxicolog şi
farmacolog, Hahnemann îşi începe cariera de medic la 24 de ani.
Foarte curînd, dezamăgit de absenţa rezultatelor terapeutice eficiente şi de limitele medicinei din vremea sa, considerînd
terapiile folosite în acea epocă (utilizarea săngerării, a ventuzelor etc.) ca fiind prea agresive, decide să renunţe la
practicarea medicinei. Pentru a se întreţine, îşi va valorifica resursele culturale extrem de vaste pentru epoca în care a trăit
Astfel, fiind cunoscător a cinci limbi moderne, Hahnemann va traduce în
germană 24 de lucrări din limbile: engleză, franceză şi italiană. Pe de altă parte, stăpânirea limbii latine, în care şi-a susţinut
şi teza de doctorat, cât şi a cîtorva dialecte din greaca veche, i-a îngăduit realizarea unor retroversiuni de texte dintr-un

32
dialect în altul, pentru a le transpune domeniului medical al timpului şi, mai ales, pentru a le subordona intenţiei sale de
raţionalizare a actului medical Este semnificativ, în acest sens, că el şi-a intitulat lucrarea capitală:
Organon der rationellen Heilkunde (Metoda meşteşugului vindecării raţionale).
2 O parte din datele istorice inserate în prima parte a volumului de faţă au fost desprinse din bibliografia de specialitate
consemnată la sfîrşitul lucrării. O parte din referinţele bibliografice, fiind deja un loc comun, nu au fost decît punctual
menţionate pe parcursul expunerii. O altă parte a consideraţiilor şi concluziilor prezentate reprezintă, însă, rezultatul
experienţei dobîndite de autori în practica medicinei homeopate.
Definitorie pentru evoluţia sa ştiinţifică este lectura lucrării Materia Medica, în care se găsesc explicaţiile date cu privire la
acţiunea chininei, de exemplu, utilizată în mod curent pentru tratarea malariei, explicaţii care devin, la un moment dat,
confuze, în această situaţie, Hahnemann are ideea genială de a experimenta chinina pe el însuşi şi pe apropiaţii săi, pentru a
cunoaşte efectele reale ale acestei substanţe:
- Constatarea epocală a lui Hahnemann: observă că, sănătos fiind, chinina, în doză redusă, îi provoacă febră. Această febră
este întru totul comparabilă cu febra din malarie (paludism), tratată cu aceeaşi chinină în doză ponderală {antipatică).
- Concluzia lui Hahnemann: inversează fenomenul constatat asupra lui şi îşi imaginează posibilitatea de a vindeca olnavii
cu mici doze de chinină şi emite ipoteza următoare:
O substanţă, în funcţie de doză, ar putea fi capabilă să provoace la un indivitf sănătos anumite simptome şi să suprime
simptome asemănătoare, la un individ bolnav.
Pentru a verifica această ipoteză, Hahnemann întreprinde experimentarea sistematică a substanţelor farmacologic active din
epocă, asupra omului sănătos, în căutarea, cum el însuşi spunea, a "efectelor pure ".
Ansamblul observaţiilor culese pentru fiecare dintre aceste substanţe va defini patogenezia substanţei respective.
Eliminând toate reţetele epocii, corespunzătoare unor amestecuri, Hahnemann va începe să administreze doar remedii
simple, în diferite doze, cum deja începuse să procedeze, iar primele încercări vor fi realizate pe el însuşi, pe familie şi
prieteni. Ulterior le va aplica bolnavilor, folosind mici cantităţi de substanţă care, în doze mari, produc la omul sănătos
simptome
ŞI FUNDAMENTAREA
asemănătoare cu cele observate la omul bolnav. Dându-şi seama că apar agravări, adesea trecătoare, la începutul
tratamentelor, diminuează cantitatea^ de substanţă medicamentoasă administrată bolnavilor. în această încercare îşi găseşte
originea strategia diluţiilor succesive. înţelege atunci că aceste diluţii, departe de a diminua eficacitatea terapeutică, o
măresc, sub rezerva unei agitaţii puternice între fiecare diluţie, ceea ce el numeşte
dinamizare. Confirmarea clinică este adusă de vindecarea celei mai mari părţi a bolnavilor săi. Se bucură astfel de un
succes care îi aduce gloria şi un renume ce va depăşi frontierele ţării de origine.Homeopatia începe să se dezvolte treptat
dar, curînd, Hahnemann va trebui să înfrunte reacţiile unor medici şi farmacişti Primul articol al lui Hahnemann este scris
în 1796, după care publică mai multe lucrări:
-Organon der rationellen HeilKunde, în 1810;
-a doua ediţie corectată, mai completă, Organon de Heilnm Kunst,m 1819;
- prima traducere în franceză, L'Organon de Vart deguenr, aparţinînd lui Ernest Georges de Brunnow, apare la
Dresda, în 1824. încă din 1811, Hahnemann publică rezultatele propriilor cercetări asupra omului sănătos. îşi îmbogăţeşte
lucrarea cu experienţele discipolilor, pentru a tipări în 1821 un Tratat de Materie Medicală Pură, volum căruia îi adaugă un
al doilea în anul 1834.
Doisprezece ani de experimente i-au fost astfel necesari pentru a-şi confirma metoda (atitudinea) terapeutică bazată deja pe
menţionatul principiu al similitudinii: orice individ bolnav poate fi vindecat cu mici doze dinamizate din substanţa care
provoacă, în doze mari, la individul sănătos,simptome asemănătoare celor prezentate de bolnav
După descoperirea principiului Similia similibus curantur, Hahnemann a experimentat efectul a zeci de substanţe asupra lui
însuşi, al membrilor familiei şi al prietenilor, fiind autorul primelor fişe de patogenezii. O astfel de cercetare constituie şi
astăzi un admirabil model de conştiinciozitate, precizie şi meticulozitate ştiinţifică. Tocmai
datorită acestui fapt, pe drept cuvânt se consideră, că Hahnemann este părintele farmacologiei experimentale (cu circa 38
de ani înainte de principiile enunţate de Claude Bernard!), al unei farmacologii experimentatele om.
1.3. DE LA MEDICINA ALOPATICĂ LA CEA HOMEOPATICĂ
Definiţia homeopatiei prin expresia populară "cui pe cui se scoate" este o prescurtare, neadecvată desigur, dar purtătoare a
ideii că asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare. Tocmai pentru a o argumenta, Hahnemann a susţinut că
orice cunoaştere trebuie să înceapă cu observaţia perceptibilă prin simţuri (a se vedea şi
modalităţile de diagnosticare: Teoria cunoaşterii senzoriale /extrasenzoriale, Botez-Donţu, 2004, în cursurile următoare).
Dezamăgit de tepriile sterile din medicina alopatică (oficializată) a timpului său şi de lipsa de eficacitate a metodei
sângerării şi-a impus, de la început, o atitudine refractară faţă de orice teorie explicativă existentă, pentru a-şi îndrepta toată
atenţia către latura pur terapeutică, cea mai deficitară la acea vreme. Ca şi azi, de altfel, medicina alopatică punea mai
multe diagnostice decât ofereau explicativ modelele terapeutice, apte să abordeze cu eficienţă boala.
Homeopatia şi medicina alopatică au o interfaţă comună şi anume: ambele recunosc că boala implică o cauză (etiologie)
determinantă şi un substrat asupra căruia se acţionează. Dar, datorită unei deosebiri iniţiale neesenţiale de abordare, pe
măsura dezvoltării ulterioare, între cele două poziţii - una cu tendinţa de a atribui terenului un rol pasiv (şcoala alopatică),
cealaltă cu tendinţa de a acorda prioritate terenului şi variaţiilor proprii de susceptibilitate (şcoala homeopatică) - distanţa
33
între cele două tipuri de abordare a crescut mereu, ducînd, la sfârşitul mileniului trecut, la apariţia unui hiatus ce
actualmente pare unora imposibil de înlăturat, datorită unor prejudecăţi doar aparent ireconciliabile. între deosebirile care
marchează cele două domenii ale medicinei - convenţională (alopatică) şi (ne)convenţională (homeopatică etc) -
menţionăm:
-Spre deosebire de medicina alopatică, care şi-a cantonat eforturile în cercetarea şi terapia simptomelor, homeopatia saa xat
aproape exclusiv pe cercetarea şi eliminarea cauzei bolii.
Succesele deosebite ale homeopatiei au avut la bază această dezvoltare. Convingerea mobilizatoare a fost constant ideea că,
o dată cauza bolii cunoscută, terapia derivă sau, altfel spus, descoperind cauza de fapt o şi înlăturăm totodată.
-Medicina alopatică prin legătura mai strânsă pe care a menţinut-o cu celelalte ştiinţe ale naturii - având ca teren
Comun cercetarea cauzelor şi mecanismelor - a beneficiat din plin de tehnologia proprie dezvoltării ştiinţei în ultimul
mileniu.
-Medicina alopatică a dezvoltat şi experimentul pe animal într-un mod agresiv, a căutat medicamentul care influenţează un
anume mecanism dereglat (etiopatogenie), iar - după ce s-a aflat care este acest mecanism (terapie etiologică) - s-a urmări
exclusiv standardizarea, în ideea creşterii aplicabilităţii. Homeopatia consideră boala nu ca pe ceva exterior omului şi pe
care acesta îl suportă în mod pasiv, ci ca pe o expresie a totalităţii
reacţiilor unui organism viu, cu mecanisme biologice dereglate.
Boala este concepută ca un proces fiziologic dereglat (deficit/exces info-energetic) şi ca o luptă a organismului pentru
homeostazie (chiar dacă unele reacţii par inadecvate scopului).
Homeopatia s-a axat în mod prioritar pe studiul organismului considerat ca o fiinţă umană care funcţionează normal în
stare de sănătate (echilibru info/energetic e/ecftv-cenestezic) şi cu fiziologia dereglată, în stare de boală (dezechilibru
info/energetic a/ecfr'vcenestopatic) într-un anumit mediu şi într-un anumit moment al vieţii
omului (ca individ). în majoritatea afecţiunilor se poate recunoaşte o trecere progresivă de la sănătate la boală, caracterizată
prin stadializare:
I. Stadiul de pregătire (premonitor): în acest stadiu, testele clinice şi paraclinice pot să pună în evidenţă unele dereglări
(eventual situarea lor la limitele normalului) sau anamneză retrospectivă descoperă, fie faptul că de câtva timp bolnavul nu
se mai simţea bine, fie că unele organe au lansat semnale de alarmă care de cele mai multe ori nu au fost luate în seamă;
este un stadiu în care organismul are încă disponibilităţi (info)energetice, care controlează boala.
II. Stadiul leziunilor organice {deficit energetic) – se constituie ca urmare a proceselor patologice. în acest stadiu, definind
faza de trecere spre boala constituită (perioada de stare), predomină tulburările funcţionale care sunt caracteristice pentru
bolnav. Pe măsură ce boala evoluează spre leziuni organice, reacţiile tind să devină mai puţin personale, cedând locul
reacţiilor inerente leziunilor anatomice constituite (simptome mai mult ale bolii, decât ale bolnavului). în acest moment
boala domină bolnavul (printr-un deficit infcv'energetic absolut). Subiectul nu mai reacţionează, ci suportă boala. Dacă
situaţia se prelungeşte intervine moartea (dezechilibrul energetic absolut).
Se poate întrevedea, concluziv, un fel de dihotomie ce se regăseşte şi la patogenezii. Astfel, la începutul administrării
substanţei (remediului homeopatic) se înregistrează de obicei fenomene reacţionale, în sensul unei activităţi crescute,
pentru ca, odată cu prelungirea administrării să se înregistreze simptome de depresiune ale unei activităţi specifice. în felul
acesta, trebuie să înţeleagă cei care iau pentru prima oară contact cu o materie medicală homeopatică faptul că, la acelaşi
medicament, pot întâlni simptome opuse. Spre exemplu: constipaţia
poate figura ca simptom caracteristic, dominant al unui remediu, dar se observă şi menţionează că poate determina scaune
diareice funcţie de diluţie şi profilul psihosomatic sau, la acelaşi remediu, în lista de
simptome se pot întâlni agitaţia, alături de toropeală şi somnolenţă.
De asemenea, se poate considera:
-în faza iniţială de deficit energetic relativ (perioada de debut a bolii) când nici examenul clinic obiectiv, nici chiar testele
biochimice cele mai sensibile nu pun de multe ori în evidenţă modificări semnificative. De aceea, homeopaţii – care preferă
în mod constant să trateze bolile în faza lor funcţională - acordă o atât de mare importanţă modificărilor de caracter şi
modificărilor psihice în general.
-Este evident pentru toată lumea medicală că simptomele psihice se vor adăuga în mod sistematic, dacă boala evoluiază,
chiar dacă nu au existat de la început. Se instalează preocuparea în legătură cu boala, de la un smptom neglijabil până la
obsesie, anxietate sau chiar impuls suicidar. Nu poate să existe o boală de durată ce să nu aibă repercursiuni asupra
psihicului (şi reciproc), motiv pentru care homeopaţii au acordat încă de la început o
valoare mai mare acestor simptome (denumite şi mentale în unele lucrări) şi ale SNC (sistem nervos central). Este demn de
remarcat că s-a făcut acest lucru cu mult înainte ca funcţiile SNC să fi fost studiate, înainte ca cel mai simplu reflex nervos
să fi fost descoperit, prezenţa bacteriilor etc. în prezent, când cunoaştem rolul de integrare şi coordonare al SNC dispunem
de o explicaţie pentru această ierarhizare. Totodată trebuie să admirăm intuiţia -rezultat al observaţiilor extrem de atent
făcute, în primul rând de Hahnemann - care a scris.
Nu există nici o boală aşa zis somatică, în care să nu se poată descoperi constante din starea psihică a bolnavului.
în timpul tratamentului moralul bolnavului trebuie consemnat riguros, ca unul din cele mai importante elemente în cadrul
totalităţii simptomelor. Altfel, nu există un tablou fidel al bolii, care să permită ca aceasta să fie combătută cu succes Chiar
dacă ar trebui să consemnăm lipsa oricărei reacţii, cum ar fi spre exemplu

34
surprinzătoarea păstrare a calmului şi a echilibrului moral-volitiv din partea unui bolnav, care află, că suferă de o afecţiune
incurabilă, cu scadenţă apropiată, şi acest comportament are o valoare deosebită. Să nu se uite că simptomul surpriză
exprimă totdeauna modul individual de reacţie al celui suferind. în faza tulburărilor senzoriale şi funcţionale se poate vorbi
şi de o creştere generală a nivelului sensibilităţii. Se postulează
chiar că existenţa stării de excitabilitate în organism (generală sau localizată); este una din manifestările bolii care
marchează ieşirea din starea de sănătate (cenestopatie). în homeoterapie se contează pe această stare de sensibilitate,
pentru a determina reacţia necesară cu remediul similar, faţă de care există, de asemenea, o reactivitate crescută.De-a
lungul anilor, modalităţile reacţionale – simptomele prezentate de individ - se modifică, pentru medicul homeopat fiind
esenţial să cunoască, alături de manifestările actuale, şi pe cele
trecute, din a căror transformare dinamică să deducă informaţii importante. Pe drept cuvânt se consideră că anamneză
determină 60 % din valoarea diagnosticului. Se va observa mai departe că unele remedii homeopatice
urmează des după altele, ca şi când tabloul clinic al bolilor, evoluţia patologică, s-ar desfăşura mai frecvent conform unor
anumite scheme.
Aceasta presupune ca o etapă de boală, caracterizată prin corespondenţa cu un anumit remediu, să consemneze după sine o
altă etapă de boală corespunzătoare, de obicei, unui alt remediu.
Un caz particular al metamorfozei patologice este reprezentat de alternanţa morbidă. Sunt situaţii în care anumite stări
morbide alternează cu altele de tip diferit Se poate întâmpla chiar ca trei stări diferite să alterneze între ele. De exemplu'
alternanţă (chiar cu o oarecare periodicitate) între cefalee şi diaree, apariţia diareei face să
dispară cefaleea indiferent de localizare sau migrena. Alt exemplu: alternanţă între tulburările psihice (frică de a nu
înnebuni) şi durerile reumatice sau diaree; nevralgii intercostale (sau în alte zone), care apar imediat şi încetează o dată cu
evidenţierea unei blefaro-conjunctivite, pentru ca aceasta să reapară imediat ce durerea din torace a dispărut (tranzitoriu).
Aceste exemple permit conexiunea cu o altă noţiune importantă în primele două, diareea coincide cu ameliorarea altor
simptome. Ori, în cadrul concepţiei homeopatice despre boală, se admite, că în cursul acesteia (perioada de stare) are loc o
acumulare de factori cenestopatici (toxici), ce depăşesc capacitatea de eliminare a organismului, fie prin producţia lor
exagerată, fie prin insuficienţa, (dezechilibru info/energetic). însăşi boala ar putea fi concepută ca expresie a eforturilor
organismului de a scăpa de toxinele în exce. Crizele diareice, bronhoreice, crizele poliurice, chiar şi crizele articulare, de
blefaro-conjunctivită, ca şi
în ultimul exemplu sunt privite ca astfel de eforturi. Tratamentele homeopatice favorizează foarte adesea adevărate
debacluri toxinice (dezechilibre energetice majore). Toţi medicii alopaţi cunosc crizele de eliminare din bolile acute
febrile, cu transpiraţii, diureză abundentă, uneori diaree. Pentru homeopaţi aceeaşi semnificaţie Q are apariţia în salve a
scaunelor diareice, imperioase, la un reumatic cronic, eczematos, hemoroidal, cu pletoră abdominală (meteorism).
Corolarul acestei concepţii este că blocarea intempestivă a unui deficit sau exces energetic {emonctoriu) poate provoca
manifestări patologice la un alt nivel (intern). în acest fel, un copil foarte transpirat într-o zi caldă de iarnă, expus brusc la
frig, sau un adult transpirat, care intră într-o cameră rece - în ambele cazuri are loc o oprire bruscă a transpiraţiei - pot să
prezinte în orele următoare o reacţie inflamatorie a mucoasei intestinale: scaune apoase sau diaree, cu sânge aparent fără o
explicaţie etiologică. Suprimarea prin tratamente alopatice a unei eczeme umede generalizate poate determina instalarea în
timp a unei artropatii cronice deformante anchilozante). Pentru bolnav eczema reprezintă o derivaţie cutanată a toxinelor,
pe care organismul era
incapabil să le neutralizeze. Suprimarea acestei căi de drenaj a provocat fixarea lor pe ţesutul conjunctiv sinovial, dar se
poate presupune că exemplul poate evolua şi în sens invers; un bolnav cu deformări articulare anchilozante constată că
durerile sunt semnificativ ameliorate o dată cu apariţia unei eczeme secretante generalizate. Bolnavul a substituit astfel
starea de fixare pe ţesutul conjunctiv a toxinei, cu o derivaţie cutanată, tegumentul fiind unul
din cele mai importante organe de epurare. Totodată, acest exemplu arată din nou cât de justificată este concepţia din
homeopatie potrivit căreia nu există boală strict localizată şi confirmă convingerea conform căreia organismul uman este
un tot unitar [Vithoulkas, 1997]. în mod special, pentru homeopaţi, bolile dermatologice nu sunt boli locale (şi de aceea
nici nu trebuie tratate ca atare). Iată ce scrie Hahnemann, în Organon [1810] relativ la acestea: "... Schimbările rele şi
suferinţele care survin la suprafaţa pielii, fără să fie explicate printr-o violenţă exercitată din afară sau cel puţin fără a fi
urmarea unei leziuni externe cât de neînsemnate, îşi au
originea într-o afecţiune internă. Este, pe cît de absurd, pe atât de periculos, să fie considerate simptome pur locale şi să
fie tratate exclusiv sau aproape exclusiv cu aplicaţii topice, ca şi când ar fi vorba de un caz chirurgical, aşa cum de altfel
au făcut până în prezent medicii din toate timpurile...".
Acestor boli li se pune diagnosticul de locale, deoarece se crede că sunt afecţiuni fixate exclusiv la părţile moi exterioare.
Se socoteşte că organismul participă în acest mod, puţin sau deloc, ca şi cum le-ar ignora prezenţa. Totuşi, este suficientă
puţină meditare pentru a înţelege, că un rău care n-a fost determinat de o violenţă gravă
exercitată din afară nu poate nici să apară, nici să persiste, cu atât mai puţin să se agraveze, fără o cauză internă, fără
participarea organismului întreg, în consecinţă fără ca acesta din urmă să fie afectat într-un fel sau altul (tegumentele, dar
cavitatea bucală sau fundul de ochi etc. sunt adevărate hărţi unde clinicianul pune diagnostice).
Din momentul apariţiei oficiale, homeopatia s-a orientat spre un anume tratament şi a aprofundat studiul erenului
individual şi nu a luat în considerare decât ceea ce vindecă şi nimic altceva. Altfel spus, homeopatia s-a dezvoltat ca o
ştiinţă fenomenologică şi explicativă: În cursul epidemiilor a scos în evidenţă faptul că numai
35
unii pacienţi fac boala, iar alţii se dovedesc rezistenţă, deşi cauza este aceeaşi (în acord cu Legea excepţiei);
- s-a întemeiat pe observarea semnelor care," la bolnav, traduc starea de boală, respectiv totalitatea simptomelor ce denotă
începutul autovindecării (în conformitate cu Legea compensaţiei).
De aceea, homeopatia a aprofundat studiul simptomelor relevante pentru suferind. A dezvoltat experimentul pe omul
sănătos, între altele şi pentru a susţine că şi simptomele psihice sunt relevante pentru alegerea tratamentului (pielea şi SNC,
de exemplu, provin în ultimă instanţă din aceeaşi foiţă embrionară - ectodermul). Acestea au fost cercetate pe om, singura
fiinţă bio-psiho-socială complexă conştientă de sine (psîhomul), deşi în timp s-a dezvoltat şi homeopatia veterinară care a
demonstrat fără putinţă de tăgadă că efectul homeopatic este exclusiv info-energetic atât pentru individul uman cât şi
pentru cel animal. De aceea, se caută remediul care provoacă aceleaşi simptome, ca şi cele prezentate de bolnav. Acest
remediu este singurul care poate determina vindecarea. Apoi, se caută în permanenţă simptomele particulare bolnavului şi
nu cele specifice pentru boală (conform convingerii: există doar bolnavi şi nu boli). La capătul acestei disjuncţii s-a ajuns
la două concepţii foarte diferite despre boală, homeopatia acordând importanţă covârşitoare terenului, substratului psiho-
somatic, spre deosebire de alopatie, care conferă agentului etiologic un rol fundamental (aproape exclusiv).
- Medicina alopatică este responsabilă în cadrul civilizaţiei, de aspectele nocive, care devin din ce în ce mai
evidente, prin consecinţele proprii dezvoltării tehnologice impetuoase, invazive, prin polipragmazie, efecte secundare,
şocuri, alergii ş.a. Alternativa pe care o propune homeopatia este o atitudine terapeutică fără riscuri ce ajută pe suferind să
se reechilibreze (info)energetic. în homeopatie se urmăreşte influenţarea reactivităţii organismului şi nu combaterea cauzei
(etiologia) sau corectarea unui mecanism fiziologic dereglat; nu se întrebuinţează doze ponderale de medicamente, ci
diluţii foarte mari, încât substanţele sunt în cantităţi imponderabile. Pentru diluţiile extreme se întrebuinţează şi termenul
de infinitezimale (remedii energofage - diluţii extreme) Putem constata că cele două metode terapeutice în competiţie
(alopatia vs. homeopatia) au cunoscut în evoluţia lor istorică perioade când una sau alta a avut avantaj asupra celeilalte
(pierzându-se din vedere complementaritatea temporală). înainte de sfârşitul mileniului trecut, în faţa homeopatiei,
practicată de maeştrii desăvârşiţi şi în faţa succeselor acesteia, alopatia făcea o figură modestă. Dar situaţia s-a schimbat pe
măsură ce posibilităţile terapeutice reale ale alopatiei au început să crească. Desigur, a existat şi presiunea firmelor
producătoare de medicamente ce nu vedeau (nici atunci, nici astăzi!) cu ochi buni homeopatia, mai economică şi mai
benefică profilactic şi/sau terapeutic. A mai intervenit şi o schimbare a patologiei, poluarea din ce în ce mai accentuată a
mediului atmosferic (în general) şi nutritiv (în special), oamenii devenind mai agitaţi şi mai preocupaţi, mai stresaţi. Nu
mai era posibilă supravegherea şi îngrijirea unui bolnav ca înainte de 1900. Acesta nu mai avea răbdarea ca medicul să
tatoneze pe el mai multe remedii homeopatice succesive, atunci identificarea remediului similar nu putea fi reuşită de la
început. în America sfîrşitului de secol al XDC-lea, practica homeopatiei era dominată de concepţia lui JCent (un puritan
homeopat sever), care nu admitea nici o excepţie de la regula administrării unui singur remediu, o singură dată. Unicismul
reprezenta soluţia cea mai elegantă, ce ar fi dat satisfacţiile clinice cele mai valoroase. Totuşi, din necesitate trebuie adesea
să se accepte şi un alt tip de administrare, ca pe un compromis, care permite să se câştige timp sau chiar, în anumite situaţii,
ca o soluţie preferabilă, administrarea mai multor remedii simultan (pluralism). Mulţi specialişti apreciază că rigurozitatea
excesivă a kentismului a îndepărtat pe bolnavi de homeopatie o perioadă lungă, preluată temporal de alopatie, mult mai
puţin riguroasă din acest punct de vedere cel puţin Faţă de vremea când bolnavii nu găseau o alternativă mai avantajoasă în
alopatie, acum au început să considere că această variantă terapeutică le oferă mai multe şanse de vindecare ad integram in
situ având în vedere faptul că homeopatia este singura medicină alternativă, care vindecă integral ţesutul aflat în deficit
(info)energetic relativ [Vithoulkas, 1997].
1.4.0 NECESITATE ABSOLUTĂ: EVSTITUŢIONALIZAREA HOMEOPATIEI
Faptul că Hahnemann a trăit ultimii opt ani din viaţă la Paris a influenţat favorabil răspândirea ideilor sale printre
reprezentanţii de marcă ai medicinei franceze (cei mai importanţi ai vremii), astfel încât Franţa a reprezentat un focar
puternic de perpetuare şi dezvoltare a învăţământului în homeopatie. Homeopatia s-a răspândit repede şi în celelalte ţări
europene. în Italia, şi mai ales în Elveţia, există astăzi şcoli puternice de homeopatie. în Germania există organizaţii şi o
Asociaţie centrală, care în 2009 va împlini 170 de ani de existenţă (recent s-a înfiinţat şi o asociaţie de cercetare în
domeniul homeopatiei) In multe ţări din Europa, America de Nord şi de Sud şi Asia există policlinici universitare. Spitale
cu profil exclusiv homeopatic există la Paris, Londra, Glasgow, Birmingham, la Montreal (Canada) şi mai multe în S.U.A.
în Anglia, homeopatia este integrată în National Health Service, iar în Franţa este acceptată de sistemul de Asigurări
Sociale. învăţămîntul medical oficial a acceptat homeopatia la nivel (postuniversitar în numeroase ţări. în Anglia există o
Facultate de Homeopatie, în cadrul universităţii londoneze. în Franţa, deşi învăţămîntul se asigură prin organisme afiliate
Centrului Naţional de Homeopatie (deseori cu concursul cadrelor universitare oficiale), diplomele de medici homeopaţi
sunt acordate sub egida universităţilor oficiale (se eliberează în medie circa 100 de diplome pe an). în India există o
Facultate de Stat care eliberează diplome pentru specialiştii homeopaţi. în câteva ţări latino-americane există catedre de
homeopatie. Organizaţiile naţionale şi homeopaţii individuali au posibilitatea să se afilieze Ligii Internaţionale a Medicilor
Homeopaţi, care ţine congrese anuale în ceea ce priveşte introducerea oficială a remediilor în farmacopee, semnalăm că
acestea au fost incluse încă din 1948 în farmacopeea franceză Codexul farmaceutic francez a inclus monografii de remedii
homeopatice din 1965. în Statele USA există o farmacopee homeopatică oficială, completată din 1974 ce conţine
standardele pentru sursele remediilor, compoziţia lor şi modul de preparare pentru fiecare. Ceea ce reprezintă dinamica
răspândirii homeopatiei în lume, de la descoperirea acesteia şi până în prezent, nu poate fi privit numai din punctul de
vedere al unei activităţi practice, ci şi din acela că homeopatia reprezintă 200 de ani de gândire medicală, de reflectare a
36
unor minţi din cele mai dotate asupra problemelor de sănătate a populaţiei, privind ipotezele explicative, ca şi asupra
modalităţilor de perfecţionare. Nu poate surprinde faptul că în acest interval au apărut şi variante ale doctrinei iniţiale.
însuşi Hahnemann, la 12 ani după apariţia Organonului, în Tratatul asupra bolilor cronice, recunoaşte că în combaterea
acestora nu este suficientă aplicarea numai a principiilor de similitudine prezente, ci trebuie să se ţină seama şi de trecutul
patologic al individului (antecedentele personale). Ulterior, alţi gânditori şi cercetători, chiar nemedici, au propus un plan
terapeutic, pentru a realiza tratamentul bolilor cronice mai eficace şi mai lipsit de disconfort pentru bolnavi. Nu facem
decât să amintim aici şi încercarea unora de a apropia gândirea homeopatică de cea clinică alopatică, ceea ce a dus la
tendinţa ca prescrierile remediilor să fie făcute mai degrabă pe baza diagnosticului de boală, decât conform unei indicaţii
strict individualizate (la bolnav). De asemenea, vom menţiona că se preconizează din ce în ce mai mult necesitatea stabilirii
unor punţi de legătură între terapeutica experimentală a lui Hahnemann şi fiziopatologia experimentală a lui Claude
Bernard (proprie gândirii medicale alopatice). Curentele de idei uneori s-au dovedit fecunde, alteori au putut însemna
devieri nejustificate, dar utile pentru că au creat graniţe în care s-au .dovedit mai eficace individualizat, de la o atitudine
terapeutică alopatică faţă de una homeopatică şi invers. Indiferent de faptul că părerile altor homeopaţi ar putea fi mai
severe la adresa acestor curente, rămâne cert faptul că acestea au obligat la reflectare asupra întrebării: care din principiile
originare pot suferi interpretări şi ajustări, fără ca să fie afectată esenţa şi care din legile iniţiale trebuie menţinute
obligatoriu, fiind comune tuturor variantelor din cadrul homeopatiei? Transgresarea acestor reguli – dar numai a celor
esenţiale - n-ar mai permite variantei să mai pretindă că este homeopatică? După cum se va consemna în continuare toate
remediile indiferent de origine, într-un fel sau altul, acţionează homeopatic, diferenţiindu-le doar modalitatea de reacţie a
organismului care le metabolizează şi elimină compuşii de debuşeu ai unei anume anumite atitudini terapeutice,
(continuarea în cursul următor)Fascicul 02 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - conf. univ. dr. Trif Belia Almoş tutore - dr. Daniela AJJAOUII
TEORIILE DE BAZA ALE HOMEOPATIEI
MODUL DE ABORDARE A PROBLEMEI BOLII Şl TERAPEUTICII
HOMEOPATIA este un sistem terapeutic cu suport ştiinţific, descoperit în urmă cu 200 de ani de un medic german (dr,
Hahnemann) şi practicată cu
succes în foarte multe ţări ale lumii... ... acesta este tipul de definiţie pe care îl găsiţi aproape peste tot în materialele
informative de specialitate, însă, după părerea mea, aceasta este o formulare rigidă şi incompletă pentru a defini ceva atât
de complex. După o perioadă lungă de studii (cu profesori din România şi din străinătate) şi din experienţa mea practică
am ajuns la concluzia că homeopatia nu este numai o specialitate medicală, ci şi o ARTĂ - arta de a vindeca OMUL
BOLNAV şi nu bolile de care suferă sau organele sale bolnave; nu putem vindeca un ficat, un rinichi, o inimă, un uter, un
stomac ş.a.m .d., pentru că ele sunt atât dearmonios construite şi atât de logic legate încât nu pot fi tratate separat. Asta
face homeopatia: VINDECĂ OMUL, CU TOT CEEA CE REPREZINTĂ EL ÎN TOTALITATE (trup, minte, emoţii);
nu vindecă doar segmente ale lui... dr. AJJAOUI Daniela medic homeopat
I. PRINCIPIILE DE BAZĂ
încă din antichitate (Hippocrate) s-a recunoscut că unele boli se pretează mai bine să fie tratate prin contrariul a ceea ce le-a
provocat (= contrariacontraribus curentur), iar altele să fie tratate cu aceleaşi lucruri care au provocat suferinţa (= Similia
similibus curentur).
De fapt, totalitatea procedeelor de influenţare a bolilor în sens favorabil pot fi clasificate, din punctul de vedere conceptual,
în trei grupe mari: homeopatice, enantiopatice (sau antipatice) şi alopatice.
Primele utilizează remedii care provoacă simptome similare cu cele care trebuie combătute. în cuprinsul cărţii vor fi
discutate toate laturile, căci ele constituie tocmai subiectul acesteia.
Procedeele enantiopatice utilizează remedii cu efecte contrarii simptomelor pe care urmează să le combată - de aceea se
numesc şi antipatice (de la anti = contrariu şi pathos - suferinţă, boală). Medicina oficială le utilizează din plin, de unde şi
abundenţa prefixului "anti" în caracterizarea multor medicamente: antiemetice, antispastice, anticonvulsivante, antidiareice,
antitusive, antiexpectorante, antisudorifice, antiflogistice, antinevralgice, antitensive etc.
Procedeele alopatice, strict etimologic ar însemna medicamentele care provoacă alte simptome decât cele prezentate de
bolnav. Mai exact, în această categorie intră toate procedeele izvorâte din ideea că, odată cunoscută cauza boli sau a
proceselor fiziologice dereglate, se poate - desfiinţându-le - să se suprime boala. Medicina alopată, care, aşa cum am mai
spus, s-a menţinut mai aproape de ştiinţele pozitive atât conceptual cât şi ca tehnică, din preceptul sublata causa tollitur
efectus, utilizat mai ales în fizică drept argument demonstrativ retrospectiv de verificare a adevărului, şi-a făcut un scop:
suprimând cauza se va suprima boala; sau, cel puţin: corectând mecanismul fiziologic alterat, se suprimă boala. De cele
mai multe ori însă, prin alopatie se înţelege utilizarea atât a procedeelor pur alopatice, cât şi a celor enantiopatice. După
cum am mai amintit, prodigiosul progres tehnologic din ultima sută de ani a adus în arsenalul alopatiei o gamă uriaşă de
medicamente şi, totodată, prin imensele posibilităţi de investigare create, a ajuns la o analiză din ce în ce mai amănunţită a
proceselor fiziopatologice. Acestea sunt realizări demne de admirat, dar, la gradul de dezvoltare la care au ajuns, au
necesitat crearea crescândă de specialişti în domenii limitate, ceea ce a dus la dezmembrarea bolnavului.
Homeopatia are ia toate capitolele puncte de vedere foarte diferite de ale alopatiei, definitorii pentru un domeniu
disciplinar, şi anume: principii de bază (concepţia), terminologie, ipoteze explicative (modele ale realităţii) şi metode.

37
Principiile de bază ale homeopatiei pot fi enunţate astfel: este o aplicaţie directă a legii similitudinii; utilizează substanţe
medicamentoase în doze foarte mici sau infinitezimale; diluţiile sunt supuse unui procedeu fizic menit să le crească
activitatea; pentru alegerea tratamentului se ţine seama de totalitatea omului bolnav şi de o strictă individualizare.
Cele patru principii fundamentale sunt strâns legate între ele. Legea similitudinii implică paralelismul de acţiune dintre
proprietatea toxicologică a unei substanţe şi proprietatea ei terapeutică (sau, altfel spus, o substanţă care poate să
determine simptome şi semne toxice, poate să le şi vindece); dar implică totodată principiul inversării acţiunii (dozele
foarte mici dintr-o substanţă fac să dispară simptomele pe care dozele mari - sau în orice caz ponderale - din aceeaşi
substanţă sunt capabile să le determine).
Din cauza micimii dozelor de substanţă utilizate, acţiunea lor nu poate fi explicată prin legile farmacologiei clasice (care se
aplică dozelor ponderale), ci numai prin determinarea de reacţii din partea organismului (a terenului). Şi tocmai pentru că
se consideră că rolul terenului este prioritar în procesul de boală, ideea care decurge este că nu există boală locală. Orice
afecţiune, fie ea cât de localizată - o dermatoză, sau pioree alveolară, sau un panariţiu - este rezultatul diminuării
rezistenţei organismului întreg, care a permis dezvoltarea bolii. De aceea, homeopatia este o medicină a omului total şi
în orice manifestare patologică, oricât de localizată ar fi ea, homeopatul investighează reacţiile organismului întreg şi
caută să-i influenţeze ca atare, vindecarea bolii locale urmând apoi de la sine.
Pentru a putea valorifica pentru terapeutică legea similitudinii este nevoie de trei condiţii: /. Să se cunoască, pentru fiecare
substanţă utilizată ca remediu homeopatic, ansamblul de simptome pe care le provoacă la indivizii sănătoşi şi care sunt
caracteristice pentru acea substanţă;
II.să se cunoască, pentru fiecare bolnav, ansamblul de simptome morbide caracteristice pentru boala sa;
III.să se cupleze mintal imaginea simptomatică a bolnavului prin contraimaginea simptomatică cea mai asemănătoare din
cele prezentate de diversele substanţe experimentate şi să se administreze doze foarte mici sau infinitezimale din această
substanţă.
Când cele două tablouri simptomatice se suprapun perfect, se spune că medicamentul este simillimum pentru bolnav;
atunci când tabloul simptomatic al medicamentului acoperă numai parţial tabloul simptomatic al bolnavului, se spune că
medicamentul este simile pentru bolnav. Pentru a satisface prima condiţie enunţată, homeopaţii, după cum am mai
menţionat, au administrat diverse substanţe la indivizii sănătoşi (voluntari) de sex şi vârstă diferite, obţinând aşa -numitele
patogenezii (pathos = suferinţă, boală şi genezein = provoca). După Hahnemann şi discipolii lui imediaţi, alţi
experimentatori din toate ţările au continuat să înregistreze simptomele şi semnele pe care le pot provoca diverse substanţe.
Asemenea experimente continuă şi în prezent cu rigurozitate, pentru a se elimina riscul confabulării din partea probatorilor.
Astfel, spre exemplu, timp de mai multe zile se administrează numai placebo, iar introducerea substanţei de testat se face
fără avertizarea probatorilor, ca şi întreruperea ei, continuându-se cu placebo. Autorii de patogenezii se străduiesc să redea
cât mai detaliat şi cât mai complet simptomele induse de substanţa încercată. Totodată se face şi o ierarhizare a
simptomelor: cele care s-au repetat foarte des sau Ia toţi probatorii sau cele care sunt deosebit de manifeste sunt semnalate
în mod particular. (De obicei se notează cu alte caractere tipografice, care să scoată în relief faptul că ocupă un rang
superior). Necesitatea adâncirii studiului simptomelor provocate de diferite substanţe s-a impus pentru a identifica - în
cazul unor substanţe prezentând mai multe simptome comune - simptomele care le diferenţiază. Graţie acestei munci
continue, de unde până ia sfârşitul vieţii lui Hahnemann fuseseră stabilite patogeneziile a aproximativ
o sută de substanţe, în prezent se apreciază că există 3000 - 5000 de remedii homeopatice. Trebuie menţionat că valoarea
lor este inegală, atât pentru că substanţele însăşi se dovedesc inegale în ceea ce priveşte spectrul simptomelor pe care le
induc, cât şi pentru că unii organizatori de experimente au depăşit rolul de observatori obiectivi, făcând descrieri mai mult
literare, uneori cu o psihiatrizare excesivă. Este drept că experimentatorul este ţinut să consemneze toate simptomele
somatopsihice, de la toate nivelurile: locale, generale şi de comportament psihic; în special acestea din urmă, cum vom mai
avea prilejul să subliniem, sunt foarte importante dar, tocmai pentru a nu introduce subiectivismul observatorului, acesta
trebuie să se menţină la consemnarea doar a elementelor foarte evidente (cum s-a spus, care ar putea fi filmate) pe care
eventual, anturajul le semnalează ca modificări surprinzătoare faţă de comportamentul anterior al probatorului cum sunt:
agitaţie / prostraţie; agresivitate, furii, blândeţe, toleranţă; dorinţă de afecţiune, gelozie, anxietate, calm (eventual cu
repercursiunile asupra somnului), observatorii fiind ţinuţi să se abţină de la interpretări psihologice sau psihanalitice. Dar,
repetăm, simptomele psihice, corect semnalate şi consemnate, se află pe primul loc ca importanţă, aşa încât nu poate fi
vorba de neglijarea sau omiterea lor
Pentru obţinerea patogeneziilor se utilizează fie doze ponderale dar netoxice din substanţa studiată, fie diluţii homeopatice
dar administrate până la apariţia simptomelor. întrebuinţarea dozelor foarte mici de substanţă este justificată pentru două
motive: în primul rând se evită astfel riscul de accidente toxice, în al doilea rând se pot înregistra informaţii mai fine. într-
adevăr, dozele mari, subtoxice, sau cele din intoxicaţiile involuntare determină stări grave, cu simptome care nu se
deosebesc mult de la substanţă la substanţă, culminând cu prostraţie, comă şi moarte. în cadrul acesta nu mai pot fi
identificate elemente mai fine, particulare, diferenţiatoare, patognomonice pentru o anumită substanţă. La aceasta
contribuie şi faptul că starea de obnubilare sau inconştienţă a intoxicatului nu-i permite să facă o descriere folositoare a
simptomelor. De mai mulţi ani se recomandă ca la experimentările patogenezice să se întrebuinţeze mai multe diluţii, căci
s-a constatat că unele diluţii pot să inducă un grup de simptome, alte diluţii alte simptome. De asemenea, s-a mai constatat
că soluţiile homeopatice mai diluate pot pune mai bine în evidenţă modalităţile care sunt variaţii, modulări mai fine ale
simptomelor, reprezentând caracteristici proprii.
38
Este de înţeles de ce patogeneziile furnizează rareori informaţii asupra leziunilor anatomice pe care le pot provoca
substanţele probate, ci mai ales asupra simptomelor funcţionale şi generale (dealtfel şi cele mai valoroase), prezente la un
grad relativ uşor de intoxicaţie.
II. MATERIA MEDICALĂ HOMEOPATICĂ
Colecţia de patogenezii constituie Materia medicală homeopatică.
Hahnemann s-a gândit iniţial că Materia medicală homeopatică va conţine exclusiv ansamblul de patogenezii obţinute prin
experimentare pe indivizii sănătoşi (Materia medica pura). în realitate, simptomelor consemnate în patogenezii li s-au mai
adăugat simptome preluate din alte două surse, şi anume, din toxicologie şi din observaţiile clinice.
Deoarece experimentul pe omul sănătos nu putea fi împins până la crearea de leziuni sau până la provocarea de suferinţe
grave probatorului, patogeneziile au fost completate cu date din toxicologie, folosindu-se atât cazurile de intoxicaţii
accidentale sau cu scopul sinuciderii, cât şi cele de intoxicaţii profesionale, acute, subacute sau cronice. Acestea
completează patogeneziiie cu semne importante privind leziuni organice. S-au adăugat în ultima vreme date obţinute de la
toxicomanii sau de la intoxicaţiile medicamentoase; s-a preconizat şi valorificarea informaţiilor privind reacţiile adverse ale
medicamentelor, publicate în broşuri de farmacovigilenţă.
Observaţiile clinice permit la rândul lor să se includă în patogenezii simptome care n-au fost semnalate de probatorii
sănătoşi, dar care, prezente la unii bolnavi intraţi în tratament homeopatic, s-a observat că dispar cu regularitate după
administrarea unei anume substanţe în doză homeopatică. Uneori, la o refacere ulterioară a patogeneziei (pe probatori
sănătoşi) se întâmplă să fie semnalate simptomele care mai înainte fuseseră acceptate numai pe baza observaţiei clinice.
Lucrul acesta este uşor de înţeles dacă ne gândim că, în general, experimentările pe om s-au făcut pe 7 - 9 până la 20 de
voluntari; rareori s-au putut întruni loturi de 50 de persoane. Or, trebuie reţinut faptul că nu toate simptomele care sunt date
de o substanţă sunt prezentate de toţi probatorii. (Este şi o problemă de sensibilitate individuală, noţiune asupra căreia vom
mai reveni). Dacă numărul probatorilor a fost mai redus, se poate întâmpla ca un simptom să nu fie semnalat de nici unui,
lucru care probabil nu s-ar fi întâmplat dacă lotul ar fi cuprins mai mulţi probanţi sau dacă întâmplător s-ar fi găsit în el un
subiect deosebit de sensibil la acea substanţă.
Totuşi este bine ca simptomelor introduse în Materia Medica pe baza observaţiilor clinice să nu li se acorde aceeaşi
importanţă ca celor rezultate din experimentul pe omul sănătos. Pentru a fi valabile, trebuie să fi fost vindecate frecvent şi
în mod regulat de remediui corespunzător. Această prudenţă se impune, deoarece, alături de autori foarte conştiincioşi
există şi unii grăbiţi să încorporeze simptome noi în Materiile medicale pe baza faptului că au observat dispariţia, la un
bolnav tratat cu o substanţă, a unui simptom neconsemnat încă în patogenezia acelei substanţe fără să ţină seama de
posibilitatea dispariţiei lui prin efect placebo.
Facem o completare la tablourile de medicamente descrise în Materiile medicale. La primul contact cu ele, unii medici vor
fi surprinşi că la capitolul Pulsatilla, spre exemplu, unde se aşteaptă să se găsească enumerarea pe care administrarea
tincturii de Pulsatilla sau de diluţii ale acesteia, le determină la omul sănătos, întâlnesc o descriere a unui tip de persoană
de regulă de sex feminin, blondă, cu ochi albaştri... Novicele se întreabă atunci: ce are a face această descriere cu
patogenezia remediului, căci doar persoana nu a devenit blondă şi nu are ochi albaştri în urma administrării de tinctură sau
diluţii de Pulsatilla şi, cu atât mai mult, nu şi-a schimbat sexul. Asemenea descrieri (şi ele există şi la alte remedii) trebuie
înţelese în felul următor: unele tipuri de persoane se dovedesc mai sensibile la anumite remedii. în cadrul experimentelor
dezvoltă mai multe simptome şi mai repede decât ceilalţi probatori, iar atunci când sunt bolnave răspund de asemenea mai
prompt la un anumit remediu; de altfel, atunci când sunt bolnave, prezintă cu predilecţie simptomele caracteristice acelui
remediu, ca şi cum ar exista un tropism reciproc între anumite remedii şi persoane cu un anumit tip. Descrierile de acest
gen din Materiile medicale homeopatice indică aşadar tipul de persoană sensibilă, mai aptă să dezvolte simptome în cadrul
unui experiment cu un remediu, dar totodată mai aptă de a fi influenţată favorabil de acesta atunci când este bolnavă.
Al doilea element capital pentru aplicarea în practică a homeopatiei este înregistrarea în cursul elaborării patogeneziilor, a
tuturor simptomelor pe care ie manifestă bolnavul, pe toate planurile: atât pe planul funcţional şi al senzorului (modificări
psihice - comportamentale), cât şi pe plan organic (leziuni anatomice).
Am mai subliniat faptul că homeopaţii consideră organismul uman nu ca un substrat care suferă acţiunea unei cauze, ci ca
element care reacţionează. Toate bolile traduc o revoltă a organismului asaltat. în modul său de a lupta cu agresiunea - fie
că-şi menţine încă echilibrul, fie că s-a decompensat - bolnavul va prezenta un evantai de simptome. Hahnemann spunea:
totalitatea simptomelor existente la un bolnav alcătuiesc boala prezentă. Dar mai ales a fost esenţial pentru dezvoltarea
homeopatiei, faptul că homeopaţii consideră simptomele ca revelatoare pentru înţelegerea modului particular şi de reacţie a
individului bolnav.
Pornind de la acest raţionament, homeopatia a dezvoltat din ce în ce mai mult semiotica modului de reacţie a organismului.
Pentru aceasta nu avea la dispoziţie decât simptomele percepute şi descrise de bolnav, care rămân pentru homeopat un
element esenţial. Şi cum nimeni nu poate să exprime mai bine decât bolnavul însuşi senzaţiile care îi sunt proprii,
homeopaţii acordă cea mai mare importanţă simptomelor subiective, spre deosebire de alopaţi, care acordă credit prioritar
sau chiar exclusiv semnelor obiective, considerând că simptomele subiective au o importanţă cu totul secundară în procesul
de stabilire a diagnosticului de boală. Căci, într-adevăr, medicina alopatică şi-a concentrat toate eforturile în organizarea
semnelor obiective pentru definirea bolii, pentru conturarea entităţii nosologice. Din contra, medicina homeopatică a grupat
simptomele nu pentru definirea bolii, ci a variantelor individuale ale răspunsurilor la agresiunea patogenă, pentru găsirea
remediului cu simptome proprii corespunzătoare simptomelor individului bolnav. Dar dificultatea care intervine este că
39
trebuie să existe o potriveală cvasiperfectă între simptomatologia existentă la bolnav şi contraimaginea simptomatologică
proprie remediului care urmează să fie administrat. Tocmai că nu este vorba de un efect farmacologic - care se obţine cu
doze ponderale - ci de un efect reacţionai,
potriveala (sau similitudinea) trebuie să fie perfectă; ea corespunde imaginii clasic întrebuinţată în imunologie de broască
- cheie, cu alte cuvinte, cu potriveala, după cum se ştie, strict specifică, dintre
antigen şi anticorp.
Se înţelege că acest fapt a fost de natură să stimuleze perfecţionarea examinării bolnavului în vederea precizării
simptomelor, care să ajute la identificarea substanţei ce prezintă contraimaginea simptomatologică exactă.
Tocmai aceste simptome diferenţiatoare patognomonice pentru un remediu sunt cele mai importante. Hahnemann a sesizat
primul acest fapt şi a enunţat chiar de la început recomandarea următoare (Organon, paragraf 153): Trebuie mai ales şi
aproape exclusiv, în căutarea remediului homeopatic specific, să se ia în considerare simptomele obiective şi subiective
caracteristice: cele mai intense, cele mai originale, cele mai neobişnuite şi cele mai personale. (!)
Subliniem încă o dată această deosebire între medicina alopată şi cea homeopată, pentru că este vorba numai de o
semiologie mai bogată într-un caz faţă de celălalt, ci la baza ei stă o concepţie diferită. Alopatul caută simptome, mai ales
obiective, care să permită diagnosticul de boală.
Homeopatul caută cu perseverenţă simptomele cele mai personale, care deosebesc un individ de alt individ, faţă cu boala
(!)
Să luăm exemplul unei boli cunoscute, să zicem pneumonia. Alopatul va fi mulţumit în momentul când identifică
mănunchiul de semne care permit diagnosticul pozitiv de pneumonie căci, odată stabilit, tratamentul derivă cvasiautomat.
Homeopatul, după stabilirea diagnosticului de boală, caută simptomele particulare, personale, care nu caracterizează boala,
ci bolnavul. Astfel, spre exemplu, agitaţia continuă a membrelor inferioare n-are nimic comun cu boala pneumonie şi este
un simptom cu care medicul alopat nu are ce face, de aceea îi neglijează. În schimb, pentru medicul homeopat este o
indicaţie aproape atognomonică de administrare a Zincului în doză infinitezimală. Şi alopaţii recunosc că pneumonia lui A
nu este identică cu pneumonia lui B, dar - în cazul formelor obişnuite de boală - nu au nici o motivaţie ca să ţină seama de
asta, căci tratamentul este acelaşi. Doar dacă se adaugă unele complicaţii, acest fapt are atunci implicaţii asupra
tratamentului aplicat de alopaţi.
Alt exemplu: Să presupunem un bolnav de astm. în faţa dispneei expiratorii paroxistice, atât medicul alopat, cât şi cel
homeopat nu au nici o dificultate pentru precizarea diagnosticului de boală.
Dacă să presupunem că bolnavul prezintă şi învârtirea capului într-o parte şi în cealaltă. Acest simptom nu are nimic
comun în mod normal cu astmul, în schimb sugerează medicului homeopat remediul Tarentulă care are în patogenezia lui
simptomul amintit.
Un simptom neînsemnat din punctul de vedere al alopatului poate fi pentru homeopat foarte util la alegerea remediului de
administrat.
Din exemplele date se poate vedea că homeopatia depăşeşte stagiul diagnosticului de boală, aşa cum este conceput de
clinica oficială. Aceasta construieşte altfel imaginea clinică a cazului, bazându-se pe simptomele şi semnele individuale.
De asemenea, se vede că pentru prescripţia homeopatică diagnosticul bolii are mai puţină importanţă (ca dovadă spre
exemplu că patru bolnavi, toţi au aceeaşi afecţiune - să zicem malarie, pot să necesite fiecare câte un remediu homeopatic
diferit). De aceea s-a şi acreditat la mulţi părerea că medicul homeopat nu are nevoie să ştie să pună un diagnostic pozitiv.
Suntem din contra, de părere, că homeopatul trebuie să fie mai întâi un medic bun, care să cunoască semnele clinice şi
paraclinice ale diverselor entităţi nosologice şi să fie capabil să le caute. Aceasta pentru două motive: întâi, să resupunem
un bolnav cu tuse seacă, având caracteristici personale bine precizate, cum ar fi, spre exemplu, agravarea la ora 1 noaptea,
dar ameliorată de ingestia de lichide calde, coexistând cu o stare de anxietate; există elemente suficiente pentru alegerea
unui medicament homeopatic (Arsenicum album). Dar o asemenea tuse poate să corespundă tot atât de bine unei bronşite
simple, unei tuberculoze, sau unui cancer pulmonar. Înainte de a aplica un tratament homeopatic pe baza simptomelor
aflate de la bolnav, medicul homeopat trebuie să fie capabil să excludă eventualităţile amintite, sau cel puţin să ştie cu ce se
face diagnosticul diferenţial la fiecare caz în parte, pentru a recomanda bolnavului bateria de investigaţii necesare, astfel
încât diagnosticul de boală să fie cât mai exact. Numai după aceasta se poate hotărî dacă bolnavului i se va administra un
tratament homeopatic sau va fi îndrumat chirurgului sau altui
specialist (!)
Al doilea motiv: în mod paradoxal, medicul homeopat trebuie să cunoască bine întreaga simptomatologie a bolilor, aşa cum
a fost stabilită de alopaţi, tocmai pentru ... a nu-i acorda importanţă. în cazul pneumoniei, pentru medicul homeopat este
necesar să cunoască simptomatologia pneumoniei, simptomatologia care permite diagnosticul de pneumonie şi care este
comună tuturor celor care suferă de această boală, pentru a exclude aceste simptome în procesul de diagnostic de remediu
homeopatic. Pentru alegerea remediului au importanţă numai simptomele care nu sunt caracteristice pentru boală, ci
caracteristice pentru bolnav, care traduc modul lui particular de a reacţiona şi care diferenţiază un unicat uman de alt unicat
uman.
De fapt însă pot fi utile pentru homeopat şi simptome care ţin da boală (deci comune), dacă li se determină anumite
caracteristici, spre exemplu dacă tuşea intervine numai la anumite ore sau dacă este determinată de cea mai mică inhalare
de aer rece, ori provoacă o asemenea durere în piept, încât bolnavul îşi ţine toracele cu ambele mâini. In sfârşit, un ultim
exemplu, care să ilustreze deosebirea dintre modul de abordare alopat şi homeopat al aceluiaşi caz clinic. O bolnavă de
40
vârstă medie, se plânge de greutate în pelvis şi menometroragii. La examenul obiectiv se constată prin palpare abdominală
o masă densă, reprezentată probabil de un uter hipertrofiat. Diagnosticul probabil este de fibrom uterin, confirmat de
ginecolog. Eventual o histerografie elimină posibilitatea unui neoplasm sau a altei afecţiuni rare. Homeopatul află în plus:
că senzaţia de apăsare din bazin este atenuată prin comprimarea vulvei cu mâna sau cu un bandaj în T; că bolnava
prezintă o excitaţie sexuală importantă, în special în preajma perioadelor de hemoragii şi de dureri; că prezintă senzaţii
de constricţii cardiace, agravate în decubit lateral stâng; că se simte foarte deprimată, plânge şi este cuprinsă de
isperare, deoarece i se pare că fibromul pe care-l are este ceva grav, care poate să-i provoace moartea.
Pentru homeopat, simptomele enumerate îi indică Lilium tigrinum. In schimb pentru alopat simptomele din ultimul grup
sunt simptome parazite, care-l încurcă, putând să-i împingă chiar la erori. într-adevăr: ameliorarea prin bandaj în T îl
poate îndrepta spre un prolaps simplu; semnele cardiace îl pot face să se gândească la un angor inexistent; deprimarea îl
poate îndrepta spre diagnosticul de nevroză a minima, care, crede el, va dispărea o dată cu vindecarea ginecologică.
Pentru alopat diagnosticul este un fibrom la o femeie nervoasă cu oarecare grad de excitare sau deprimare, în raport cu
manifestarea momentului.
Pentru homeopat este un caz de Lilium tigrinum, întâmplător purtătorul unui fibrom uterin.
S-a menţionat anterior de câteva ori un element, care, pentru importanţa lui deosebită în homeopatie, merită să fi comentat
mai pe larg şi anume agravarea sau ameliorarea unui simptom.
Este o noţiune foarte importantă, deoarece modificarea unui simptom - în sensul ameliorării sau agravării - sub influenţa
unui factor de cele mai multe ori din afară, este privită ca un mod de reacţie personală. într-adevăr, acelaşi simptom - să
zicem o cefalee (şi dacă vrem să detaliem, aşa cum fac întotdeauna homeopaţii, o cefalee cu dureri în globii oculari, cu
senzaţia că aceştia sunt traşi înapoi) -la un bolnav poate fi agravat, la altul ameliorat, de căldură sau, invers, de frig, de
şederea într-o cameră cu aer confinat ori afară din casă, de faptul că mănâncă sau, dimpotrivă, se abţine de la mâncare ş. a.
m. d. Se înţelege din acest exemplu că aceste variaţii în sensul agravării şi ameliorării reprezintă un element de calificare
individuală. Ele poartă în homeopatie denumirea de modalităţi, o prescurtare a sintagmei modalităţi de influenţare a
suferinţelor (dereglărilor) prin factori de mediu sau fiziologici. Agravarea (respectiv declanşarea) şi ameliorarea (respectiv
încetarea) se pot referi la simptome locale, simptome generale sau la bolnav în ansamblul lui.
Astfel, un bolnav se simte totdeauna mai bine dimineaţa, altul este trezit de unele tulburări, sau de o anxietate nedefinită,
totdeauna la ora 3 dimineaţa. Pentru unul, faptul de a ingera alimente constituie o binefacere, pentru că îşi calmează astfel
durerile gastrice sau starea generală de agitaţie, altul este agravat imediat după mâncare. Unui bolnav i se agravează toate
tulburările înainte de ninsoare sau înainte de furtună, altuia i se agravează durerile reumatice pe vreme uscată. Un bolnav
cu astm respiră mult mai bine pe litoralul mării şi nu poate suporta altitudinea, nici măcar medie; din contra, altul nu se
simte bine decât la altitudine, iar la mare i se agravează sau se declanşează crizele. Mişcarea şi repaosul sunt, de asemenea,
elemente care pot să declanşeze (agraveze) sau să amelioreze (curme) tulburările sau disconforturile.
în principiu, toate variabilele care pot să fie concomitente cu apariţia sau dispariţia simptomelor sau care pot să le agraveze
ori atenueze sunt, pentru homeopaţi, modalităţi. In mare, pot fi grupate în modalităţi de ritm orar sau sezonier; modalităţi
de ambianţă sau de climat; modalităţi de poziţie; modalităţi legate de starea de repaus sau mişcare (activă sau pasivă);
modalităţi legate de organele de simţuri: atingere, presiune, mirosuri, zgomote; modalităţi psihice şi sociale: supărare, delir,
furie, jignire, gelozie, singurătate etc.
O formă aparte de manifestare individuală este lateralitatea (!) De obicei este considerată tot o modalitate şi tendinţa unor
bolnavi de a face toate manifestările patologice pe o singură jumătate a corpului (de exemplu amigdalite stângi, sau care
totdeauna debutează pe stânga, artrite - artroze pe stânga şi eventual şi o boală splenică sau anexită stângă; sau invers:
migrenă dreaptă, oftalmie dreaptă, şi varice numai la gamba dreaptă, ori mult mai proeminentă pe dreapta). Această
caracteristică se regăseşte şi la unele remedii. Adică, unele substanţe, în cursul experimentărilor pe om, dovedesc tendinţa
de a induce cu predilecţie simptome în jumătatea dreaptă. Lateralitatea este una din formele prin care bolnavul îşi arată
personalitatea, specificul reacţionai. De aceea, homeopaţii - spre deosebire de alopaţi, care nu-i acordă nici o importanţă,
sunt atenţi şi la această modalitate, care îi poate ajuta în alegerea remediului de administrat.
III. CONCEPTUL MODALITĂŢII - CAUZALITĂŢII
Conceptul modalităţii se leagă de cel al cauzalităţii, între ele neexistând o delimitare netă în homeopatie din moment ce,
aşa după cum s-a văzut, printre modalităţi sunt incluşi şi factori declanşatori ai tulburărilor. Ceea ce trebuie oricum reţinut
este faptul că homeopaţii acordă multă importanţă împrejurărilor în care s-a instalat boala. în general, medicul alopat
consideră mai puţin valoros faptul că o gastralgie s-a instalat după ingestia de lichide foarte reci sau că a survenit după o
deplasare cu un vehicul pe un drum desfundat; în general nici nu acceptă vreo legătură cauzală între o supărare mare sau
teamă şi apariţia gastralgiei. în schimb, medicul homeopat, va fi foarte atent ia toate împrejurările antecedente (inclusiv,
spre exemplu, dacă gastralgia a survenit după hemoroidectomie), deoarece acestea constituie elemente preţioase pentru
alegerea remediului indicat. Ceea ce trebuie subliniat, de asemenea, este faptul că în homeopatie se acordă mai multă
importanţă, ca factori etiologici, fenomenelor psihice; atunci când se ştie despre o coree, un enurezis sau nişte acufene că
au apărut după un şoc emoţional, după o sperietură sau o supărare, acest fapt este folosit pentru selecţionarea
medicamentului ce urmează să fie prescris. Dar chiar când este vorba de leziuni organice apărute după asemenea
împrejurări (de la metroragie până la alopecie, sau chalazion) medicul homeopat nu pierde din vedere elementul psihogen
declanşator.

41
Mai trebuie adăugaţi la factorii etiologici şi alţii, care, excluzând traumatismele, au fost enumeraţi şi la modalităţi: factori
climatici; ca şi la alte aspecte, homeopaţii sunt foarte atenţi la amănunte: frig, umed sau frig uscat, vânt umed sau vânt
uscat şi chiar vânt de nord şi vânt de sud, udarea corpului sau răcirea lui, căldură umedă - aburi etc; toxice sau factori
alimentari (inclusiv alcoolul); excesul de medicamente; excese sexuale sau abstinenţa în sfârşit, poate fi considerată cauză
a manifestării episodice, actuale, modificările patologice preexistente ale terenului, ceea ce homeopaţii denumesc diateză
despre care vorbim mai departe.Considerând acum că sunt cunoscute bine cele două tulburări simptomatice reacţionate,
cele descrise în materia medicală şi cele ale bolnavului, în boala lui, urmează să le facem să coincidă.
Pentru aceasta se ţine seama de: diagnosticul bolii pe baza metodelor obişnuite utilizate de medicina oficială; medicul
homeopat nu trebuie să facă greşeala de a considera diagnosticul de boală ca inutil, pe motiv că indică remediul în funcţie
de simptomele personale ale bolnavului. Punerea diagnosticului de boală (sau măcar investigarea conştiincioasă cu metode
clinice şi paraclinice corespunzătoare cazului) constituie o etapă obligatorie. (Ce s-ar putea spune, spre exemplu, despre
ignorarea unui sifilis, pentru că s-a pornit la un tratament homeopatic fără nici un test de laborator?); diagnosticul de
remediu homeopatic (stabilit în funcţie de simptomele actuale) este echivalent cu diferenţierea a ceea ce este individual la
un anumit bolnav de la boala X (al cărei diagnostic a fost precizat conform celor menţionate ulterior), de ceea ce este
particular la acest bolnav. Pentru aceasta au mare importanţă modurile personale de a reacţiona: agitaţie sau prostraţie,
absenţa sau prezenţa setei şi toate modalităţile despre care s-a amintit; diagnosticul de constituţie, inţelegându-se prin
aceasta şi determinarea unei anumite categorii constituţionale şi identificarea unor elemente patologice cu caracter de
cronicitate, capabile să modifice reactivitatea biologică generală a organismului faţă de agresiuni.
IV. DIAGNOSTICUL HOMEOPATIC
în stabilirea diagnosticului homeopatic, care include diagnosticul manifestărilor actuale, cu remediul care li se potriveşte şi
diagnosticul de constituţie, cu un eventual remediu administrat încă din această fază sau numai după dispariţia fenomenelor
episodice, se va ţine seama de tot trecutul patologic al bolnavului, căci, potrivit concepţiei medicinii omului întreg,
fenomenele patologice prezintă de regulă o înlănţuire şi se lasă ordonate într-o concepţie, care va fi expusă mai departe.
Modul de succesiune a fenomenelor patologice prezintă importanţă, putând să influenţeze alegerea remediului şi având
utilizate în urmărirea evoluţiei.
V. DOMENIUL HOMEOPATIEI
Homeopatia consideră boala nu ca pe ceva exterior omului şi pe care acesta îl suportă în mod pasiv, ci ca expresia totalităţii
reacţiilor unui organism viu, cu mecanisme biologice dereglate. Este concepută mai degrabă ca un proces fiziologic
dereglat şi ca lupta organismului pentru homeostazie (chiar dacă unele reacţii apar neadecvate scopului). De aceea, aşa cum
s-a mai amintit, homeopatia s-a axat în mod prioritar pe studiul organismului, considerat ca o fiinţă umană care
funcţionează normal în stare de sănătate, şi cu fiziologia dereglată, în stare de boală, într-un anumit mediu şi într-un anumit
moment. De aceea este necesară obţinerea de informaţii referitoare şi la aceste elemente. In majoritatea bolilor se poate
recunoaşte o trecere progresivă de la sănătate la boală, sau se poate vorbi de un stadiu de pregătire, premonitor. în acest
stadiu, teste paraclinice pot să pună în evidenţă unele dereglări (sau situarea lor la limitele normalului) sau anamneză
retrospectivă descoperă fie faptul că de câtva timp bolnavul nu se mai simţea bine, fie că unele organe au lansat semnale de
alarmă, care de cele mai multe ori nu au fost luate în seamă. Este un stadiu în care organismul domină încă boala. Ulterior,
ca urmare a proceselor patologice, se constituie leziuni organice. în primul stadiu şi în faza de trecere spre boala constituită,
atunci când predomină tulburările funcţionale, acestea sunt caracteristice pentru bolnav. Pe măsură ce boala evoluează spre
leziuni organice, reacţiile tind să devină mai puţin personale, cedând locul reacţiilor inerte leziunilor anatomice constituite
(simptome mai mult ale bolii decât ale bolnavului). în acest stadiu boala domină pe bolnav. Subiectul nu mai reacţionează,
ci suportă boala. Dacă situaţia se prelungeşte, sucombă.
Se poate întrevedea, foarte schematic, un fel de dicotomie, ce se regăseşte şi la patogenezii; la începutul administrării
substanţei se înregistrează de obicei fenomene reacţionate în sensul unei activităţi crescute, pentru ca, odată cu prelungirea
administrării să se înregistreze simptome de depresiune a unei activităţi specifice. în felul acesta trebuie să înţeleagă cei
care iau pentru prima oară contact cu o materie medicală homeopatică faptul că la acelaşi medicament pot întâlni simptome
opuse. Astfel, spre exemplu: constipaţia poate figura ca simptom caracteristic, dominat, dar se întâlneşte şi menţiunea că
poate să determine scaune diareice, sau, la acelaşi remediu, în lista de simptome se pot întâlni agitaţia alături de toropeală
şi somnolenţă.
In faza iniţială de dereglare, când nici examenul clinic obiectiv, nici chiar testele biochimice nu pun de multe ori în
evidenţă modificări semnificative, avem de a face cel mai adesea cu modificări ale senzorului, cele mai precoce
reprezentând testatoarele cele mai delicate şi sensibile ale disritmiilor, care încă nu pot fi sesizate altfel. De aceea
homeopaţii - care preferă în mod constant să trateze bolile în faza lor funcţională - acordă o atât de mare importanţă
modificărilor de caracter şi modificărilor psihice în general. Pe de altă parte este evident pentru toată lumea că simptomele
psihice se vor adăuga în mod sistematic dacă boala durează, chiar dacă nu au existat de la început. Se instalează
preocuparea în legătură cu boala, de la o simplă dominantă până la obsesie, anxietate sau chiar impuls la sinucidere. Nu
poate să existe o boală de durată care să nu aibă repercursiuni asupra psihicului (!), motiv pentru care homeopaţii au
acordat încă de la început o valoare mai mare acestor simptome (denumite şi mintale în unele lucrări) şi ale sistemului
nervos central. Este demn de remarcat că au făcut acest lucru cu mult înainte ca proprietăţile şi funcţiile sistemului nervos
central să fi fost studiate şi chiar înainte ca cel mai simplu reflex nervos să fi fost descoperit. în prezent, când cunoaştem
rolul de integrare şi coordonare al sistemului nervos central, dispunem de o explicaţie pentru această ierarhizare. Totodată
42
trebuie să admirăm intuiţia - rezultat al observaţiilor extrem de atent făcute - în primul rând a lui Hahnemann, care a scris
că nu există nici o boală, zisă somatică, în care să nu se poată descoperi constante în starea psihică a bolnavului. în
tratamentul indiferent al cărui caz de boală, moralul bolnavului trebuie consemnat ca unul din cele mai importante
elemente în cadrul totalităţii simptomelor. Altfel, nu există un tablou fidel al bolii, care să permită ca aceasta să fie
combătută cu succes. (Chiar dacă ar trebui să consemnăm lipsa oricărei reacţii, cum ar fi spre exemplu surprinzătoarea
păstrare a calmului şi a echilibrului moral din partea unui bolnav care află că suferă de o afecţiune incurabilă cu scadenţă
apropiată şi acest comportament are o valoare. Să nu se uite că simptomul neaşteptat exprimă totdeauna modul de reacţie a
bolnavului care îi este specific acestuia în faza de tulburări senzoriale şi funcţionale se poate deci vorbi de o creştere
generală a nivelului sensibilităţii pacientului. Se postulează chiar că existenţa s t ă rii de excitabilitate în organism (generală
sau localizată) este una din manifestările bolii şi marchează ieşirea din starea de sănătate, în homeoterapie se contează pe
această stare de sensibilitate, pentru a determina reacţia necesară cu remediul similar, faţă de care există, de asemenea o
sensibilitate crescută.
Tocmai pentru că de-a lungul anilor modalităţile reacţionate, şi deci simptomele prezentate de individ, se schimbă, pentru
homeopat este important să cunoască, alături de manifestările actuale, şi pe cele trecute, din transformarea lor dinamică
putând să scoată unele indicaţii. Spre exemplu, o femeie tânără se plânge de oboseală cu dificultăţi inconstante de digestie,
tulburări circulatorii periferice venoase ameliorate la aer liber, cu acrocianoză, mic dezechilibru tiroidian, menstruaţii
insuficiente şi neregulate, cu o dispoziţie sufletească schimbătoare cu variaţii bruşte, fiind însă o persoană agreabilă. După
un timp, tulburările de congestie venoasă se fixează predominant la nivel hepato - genital, determinând o stază portală şi,
mai ales, pelviană; caracterul se modifică, devine tristă, deprimată, se izolează, se plânge din ce în ce mai des de greutate -
apăsare în micul bazin. Tenul, care era deschis, cu faţa plăcut colorată, devine cenuşiu, chiar subicteric. De unde înainte era
ameliorată la aer proaspăt - răcoros, devine din ce în ce mai friguroasă. Se poate observa, cum de la o simplă mentalitate,
care nu putea fi socotită ca ceva anormal şi de la discrete manifestări neurovegetative, femeia a trecut la simptome
funcţionale şi la o componentă psihică mai puternic exprimată. Simptomele sunt poate mai puţin numeroase, mai puţin
împrăştiate, dar în orice caz mai precizate şi mai stabile. Evoluează din ce în ce mai mult către leziuni organice. Pentru
homeopat prima perioadă corespundea unui stadiu când i-ar fi folosit administrarea de Pulsatilla, în vreme ce al doilea
stadiu are nevoie de Sepia. Se va observa mai departe că unele remedii homeopatice urmează des după altele, ca şi
când evoluţia bolilor, metamorfoza patologică, s-ar desfăşura mai frecvent conform unor anumite scheme, care face
ca o fază de boală, caracterizată prin corespondenţa cu un anumit remediu, să cheme după ea o fază de boală
corespunzătoare, de obicei, unui alt remediu (!)
Un caz particular al metamorfozei patologice este reprezentat de alternanţa morbidă. Este vorba de situaţii, în care anumite
stări morbide alternează cu altele, de tip diferit. Se poate întâmpla chiar ca trei stări diferite să alterneze între ele. Spre
exemplu: alternanţă (chiar cu o oarecare periodicitate) între cefalee şi diaree; apariţia diareei face să dispară cefaleea sau
migrena bilioasă (Podophyllum). Alt exemplu: alternanţă între tulburările psihice (frică neraţională, frică de a înnebuni) şi
dureri reumatice sau diaree (Actaea racemosa: Cu cât suferă mai tare de reumatism, cu atât echilibrul psihic este mai
bun). Alt exemplu: nevralgii la gambe (sau în alte părţi), care apar imediat ce încetează o oftalmie, pentru ca aceasta să
reapară imediat ce durerea din membre a dispărut temporar.Exemplele citate permit legătura cu altă noţiune importantă. în
primele două, diareea coincide cu ameliorarea altor simptome. Or, în cadrul concepţiei homeopatice despre boală, se
admite că în cursul acesteia are loc o acumulare de toxine, care depăşesc capacitatea de eliminare fie prin producţia lor
exagerată, fie prin insuficienţa emonctoriilor. însăşi boala ar putea fi concepută ca expresia eforturilor organismului de a
scăpa de toxinele în exces. Crizele diareice, bronhoreice, crizele poliurice, chiar şi crizele articulare, ca şi oftalmia din
ultimul exemplu sunt privite ca astfel de eforturi.
Tratamentele homeopatice favorizează foarte adesea adevărate debacluri toxinice. Toţi medicii cunosc crizele de eliminare
din bolile acute febrile, cu transpiraţie diureză abundentă, uneori diaree. Pentru homeopaţi aceeaşi semnificaţie o are
apariţia în salve a scaunelor diareice, imperioase, cu caracter urgent, la un reumatic cronic, eczematos, hemoroidal, cu
pletoră abdominală (abdomen mare) (Aloe sokrotina).
Corolarul acestei concepţii este că blocarea intempestivă a unui emonctoriu poate provoca manifestări patologice la un
nivel mai intern. Astfel, un copil foarte transpirat într-o zi caldă de iarnă, expus brusc la frig, sau un adult transpirat care
intră într-o cameră rece - în ambele cazuri are loc o oprire bruscă a transpiraţiei - pot să prezinte în orele următoare o
reacţie inflamatorie a mucoasei intestinale: scaune apoase, cu sânge (Ferrum phosphoricum). Suprimarea cu tratamente
alopatice a unei eczeme umede generalizate poate să aibă ca urmare instalarea unei artropatii cronice deformante,
anchilozante. Pentru bolnav eczema reprezintă o derivaţie cutanată a toxinelor pe care organismul era incapabil să le
neutralizeze; suprimarea acestei căi de drenaj a provocat fixarea lor pe ţesutul conjunctiv. Se poate presupune ca exemplul
din urmă să evolueze şi invers. Un bolnav cu deformări articulare anchilozante, constată că durerile sunt mult mai
ameliorate o dată cu apariţia unei eczeme secretante generalizate; bolnavul a substituit astfel starea de fixare pe ţesutul
conjunctiv cu o derivaţie cutanată tegumentul este unul din cele mai importante organe de epurare (!) Totodată, acest
exemplu arată din nou cât de justificată este concepţia din homeopatie, potrivit căreia nu există boală strict locală. în mod
special, pentru homeopaţi, bolile dermatologice nu sunt boli locale (şi de aceea nici nu trebuie tratate ca atare!), lată ce
scrie Hahnemann relativ la acestea: ... Schimbările, rele şi suferinţele care survin la suprafaţa pielii, fără să fie explicate
printr-o violenţă exercitată din afară, sau cel puţin fără să fie urmarea unei leziuni externe cât de neînsemnată, îşi au
originea într-o afecţiune internă. Este deci pe cât de absurd, pe atât de periculos să fie considerate simptome pur locale şi
43
să fie tratate exclusiv sau aproape exclusiv cu aplicaţii topice, ca şi când ar fi vorba de un caz chirurgical, aşa cum de
altfel au făcut până în prezent medicii din toate timpurile...
Acestor afecţiuni li se dă epitetul de locale, pentru că se crede că sunt afecţiuni fixate exclusiv la părţile exterioare. Se
socoteşte că organismul participă puţin sau deloc, ca şi cum le-ar ignora existenţa.
Totuşi, este suficientă puţină meditare pentru a înţelege că un rău care n-a fost determinat de o violenţă gravă exercitată din
afară, nu poate nici să ia naştere, nici să persiste, cu atât mai puţin să se agraveze, fără o cauză internă, fără participarea
organismului întreg, în consecinţă fără ca aceasta din urmă să fie bolnav.
VI. HOMEOPATIA PE SCURT (CONCLUZII)
1. Ce este homeopatia?
Homeopatia este o metodă terapeutică, bazată pe principiul similitudinii care există între potenţialul toxic al unei substanţe
şi puterea sa terapeutică. Anumite substanţe, utilizate în doze ponderale, provoacă o anumită simptomatologie la o persoană
sănătoasă, în timp ce administrate în doze infinitezimale, ele vindecă simptome analoage celor pe care le-au provocat.
Homeopatia se caracterizează de asemenea prin individualizarea tratamentului. în cadrul homeopatiei, există în special
persoane bolnave şi nu boli în sine, tratamentul depinzând întotdeauna de modul în care pacientul reacţionează.
Homeopatia este recomandabilă de preferinţă pacienţilor care văd în ea o terapie eficace, naturală şi fără efecte secundare.
2. Cine este medicul homeopat?
Un medic homeopat este medicul care, suplimentar studiilor sale de medicină, a decis să-şi completeze formaţia studiind
homeopatia. Precum un dirijor de orchestră, medicul homeopat care v-a consultat va putea alege tratamentul cel mai
adecvat pentru sănătatea dumneavoastră.
3. Domeniile homeopatiei?
Homeopatia se adresează în egală măsură atât sugarilor, copiilor, adulţilor, cât şi vârstnicilor.
Eficacitatea tratamentului nu comportă aspecte legate de vârstă.Homeopatia permite rezolvarea unui mare număr de
tulburări la care puteţi fi expuşi în mod frecvent, cum ar fi, de exemplu, fenomenele alergice care se manifestă în toate
sezoanele, tulburările ORL repetitive, gripa sau stresul şi nervozitatea... Domeniul de acţiune al homeopatiei este vast iar
medicul dumneavoastră homeopat îl cunoaşte foarte bine sub aspectul posibilităţilor şi limitelor.
VII. MEDICAMENTELE HOMEOPATICE
1. Fabricaţia
Medicamentele homeopatice sunt fabricate plecând de la substanţe de origine vegetală, minerală sau animală. Substanţa de
la care se porneşte este supusă unei întregi serii de diluţii şi agitări succesive al căror număr este indicat pe eticheta
medicamentului homeopatic. Tipul diluţiei (zecimală, centezimală, etc.) este de asemenea identificat de eticheta
medicamentului prin literele X, CH sau K. 15 CH identifică un medicament care a fost diluat de 15 ori la sutime, plecând
de la tinctură mamă. Cu aceste diluţii se impregnează apoi granulele neutre, care reprezintă forma cea mai întâlnită a
medicamentelor homeopatice. Mai există însă şi alte forme cum ar fi globulele, picăturile, comprimatele, unguentele, ş.a.
Ca şi pentru medicamentele clasice, fabricarea medicamentelor homeopatice este supusă unor controale stricte.
Respectarea acestor tehnici permite laboratoarelor autorizate să ofere tuturor medicamente la cel mai înalt nivel de calitate.
2. Acţiunea
Homeopatia acţionează prin stimularea mecanismelor naturale ale organismului; ea are o acţiune rapidă în cazul maladiilor
acute (toate tipurile de gripă, rinofaringite,...). în câteva zile, chiar în câteva ore, afecţiunea cunoaşte regresul, simptomele
dispar. Homeopatia acţionează în egală măsură asupra maladiilor cronice (eczeme, alergii, ...). Este de altfel una din
specificităţile sale. Se observă, în acest fel, crizele se atenuează, se răresc, ca apoi să lase locul sănătăţii. Există două tipuri
de medicamente homeopatice: unitarele (se numesc astfel deoarece ele nu conţin decât o singură substanţă activă al cărui
nume latinesc îl poartă, cum ar fi Arnica Montana) şi specialităţile care poartă nume fantezie, ale căror formule complexe
au fost concepute de manieră specifică de către medici pentru tratarea unei maladii date (cum ar fi Stodal împotriva tusei).
Acelaşi medicament homeopatic unitar poate fi utilizat în tratamentul unor boli foarte diferite iar indicaţiile sale terapeutice
pot fi foarte vaste; acesta este motivul pentru care nu există o notiţă explicativă care să însoţească medicamentul, nici
indicaţii specifice pe eticheta sa. Alegerea diluţiei este importantă: medicul dumneavoastră a determinat-o cu multă grijă.
Un medicament are efecte sensibil diferite în funcţie de utilizarea sa în diluţii joase sau înalte. Tratarea prin homeopatie
este la fel de simplu de urmat, ca şi prin orice alt tratament. Trebuie numai să se respecte anumite reguli:
a)evitarea ceaiurilor aromate (plante, etc);
b)preparatelor cortizonice;
c)apei minerale (sau carbogazoase)
3. Eficacitatea
Eficacitatea clinică a homeopatiei este nu numai demonstrată în cotidian de cei 150000 de medici care o practică în
întreaga lume, ci şi de numeroasele experimentări ştiinţifice realizate de mai mult de 50 de ani după criteriile cele mai
riguroase ale cercetării contemporane. Studii clinice, cercetări biologice şi fizice, fac obiectul a numeroase publicaţii în
presa medicală internaţională şi revistele ştiinţifice cele mai prestigioase.
VIII. PRIMII PAŞI ÎN HOMEOPATIE
Puteţi găsi medicamentele homeopatice în farmacii specializate sau cu medicaţie alopată. Remediile unitare se prezintă în
general sub formă de granule sau de globule, care se lasă să se topească sub limbă, fără a le mesteca, nici a le înghiţi dintr-o
dată. Doza recomandată cel mai frecvent este de 4 - 6 granule luate odată, sau întregul conţinut al dozei, dacă este vorba de
44
globule mici. Specialităţile homeopatice se prezintă în general sub forme mai clasice, ele fiind comprimate, drajeuri,
siropuri,... Este recomandat să se administreze medicamentele homeopatice la intervale de 30 minute înainte sau după
mese, preferabil fiind ca în momentul administrării să nu existe în cavitatea bucală nici o substanţă tare (mentă, cafea,
tutun, etc). Din această cauză, este recomandabil a se spăla pe dinţi cu o pastă de dinţi homeopatică (fără menthol)
Ce este homeopatia?
Homeopatia (de la grecescul Homeo = asemănător şi Pathos = suferinţă) este o metodă terapeutică bazată pe principiul
similitudinii: similitudinea care există între potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea sa terapeutică. Anumite substanţe,
utilizate în doze ponderale, provoacă o anumită simptomatologie la o persoană sănătoasă, în timp ce administrate în doze
infinitezimale, ele pot vindeca aceleaşi simptome la un bolnav. De exemplu, atunci când tăiem o ceapă, apar anumite
semne: ne curge nasul, ochii ne lăcrimează. Preparat ca medicament homeopatic, ceapa (Allium cepa), înlătură chiar aceste
simptome la o persoană care a contractat guturai, de exemplu. Homeopatia se caracterizează de asemenea şi prin
individualizarea tratamentului. Pentru un medic homeopat, nu există boli în sine, ci persoane bolnave. Metoda homeopatică
ia în consideraţie nu numai simptomele unei boli, ci şi modul în care pacientul reacţionează.
Medicamentele homeopatice sunt fabricate plecând de la substanţe de origine vegetală, animală sau minerală. Substanţele
de bază sunt diluate foarte mult în funcţie de metoda homeopatică, ceea ce explică faptul că aceste medicamente nu sunt
toxice. Homeopatia acţionează prin stimularea în mod natural şi cu blândeţe a ecanismelor de apărare a organismului.
DOMENIUL DE ACŢIUNE AL HOMEOPATIEI
DEFINIŢIE
Homeopatia este o terapeutică ce se bazează pe două noţiuni fundamentale: Fenomenul de similitudine;
Doza infinitezimală, (diluţii la niveluri importante: 10 "s, 10'14 etc.) Principiul homeopatiei poate fi enunţat astăzi în
modul următor: Orice substanţă activă din punct de vedere farmacologic, capabilă să provoace în doză ponderală la omul
sănătos o anumită simptomatologie, poate suprima simptome asemănătoare la omul
bolnav, în condiţiile folosirii în doze extrem de scăzute - diluţii în doză redusă.
Această observaţie, făcută de Hahnemann, fusese deja intuită de Hippocrat atunci când spunea:
Asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare.
Cel ce promovează homeopatia, Hahnemann lămureşte această descoperire. Samuel Hahnemann, medic
german născut în 1755 la Meissen în Saxa, toxicolog şi farmacolog, îşi începe cariera de medic la 24 de ani. Foarte curând,
dezamăgit de absenţa rezultatelor terapeutice eficiente şi de limitele medicinei din vremea sa (considerând remediile
folosite în acea epocă prea agresive), el hotărăşte să nu mai practice. Pentru a se întreţine, traduce diferite lucrări, până în
ziua în care, citind materia medicală a medicului scoţian William Cullen, găseşte că explicaţiile date cu privire la acţiunea
chininei, utilizată în mod curent pentru tratarea malariei, sunt confuze. Atunci are ideea genială de a experimenta pe el
însuşi şi pe apropiaţii săi chinina pentru a-i cunoaşte efectele reale. Constatarea lui Hahnemann:
Hahnemann observă că, sănătos fiind, chinina, în doză redusă, îi provoacă febră. Această febră este intrutotul comparabilă
cu febra din malarie (paludism), combătută de aceeaşi chinină în doză ponderală, (antipatică!)
Concluzia lui Hahnemann: Inversează fenomenul constatat asupra lui însuşi şi îşi imaginează posibilitatea de
a vindeca bolnavii cu mici doze de chinină. Astfel, emite ipoteza următoare:
O substanţă, în funcţie de doza sa, nu ar fi oare capabilă să provoace la un individ sănătos anumite
simptome şi să suprime simptome asemănătoare la un individ bolnav?
Pentru a verifica această ipoteză, Hahnemann întreprinde experimentarea sistematică a substanţelor
farmacologic active din epoca sa asupra omului sănătos, în căutarea, spune el, a efectelor lor pure. Ansamblul
observaţiilor culese pentru fiecare dintre aceste substanţe constituie patogenezia sa. Elimină toate reţetele epocii
corespunzătoare unor amestecuri şi nu administrează decât remedii simple în diferite doze. La început face încercări pe el
însuşi, pe familia sa şi pe prieteni, apoi pe bolnavi, folosind mici cantităţi de substanţă care, în doze mari, produc la omul
sănătos aceleaşi simptome ca şi cele observate la bolnav.
Dându-şi seama că apar agravări adesea trecătoare la începutul tratamentelor sale, diminuează cantitatea de
substanţă medicamentoasă administrată bolnavilor: aceasta este originea diluţiilor succesive. înţelege atunci că aceste
diluţii, departe de a diminua eficacitatea terapeutică, o măresc, sub rezerva unei agitaţii puternice între fiecare diluţie, ceea
ce el numeşte dinamizare. Confirmarea clinică este adusă de vindecarea celei mai mari părţi a bolnavilor săi. Se bucură
astfel de un succes care îi aduce gloria şi un renume ce va depăşi frontierele ţării de origine. Homeopatia se dezvoltă, dar,
curând, Hahnemann va trebui să înfrunte reacţiile unor medici şi farmacişti.
Primul articol al lui Hahnemann este scris în 1796, după care publică mai multe lucrări: 1810: Organon der rationellen
HeilKunde; în 1819: a doua ediţie corectată, mai completă, Organon de HeilKunst.
Prima traducere în franceză, aparţinând lui Emest Georges de Brunnow, apare ia Dresda în 1824: L'Organon
de Vart de guehr. încă din 1811, Hahnemann publică rezultatele propriilor încercări asupra omului sănătos. îşi îmbogăţeşte
lucrarea cu experienţele elevilor săi, pentru a publica în 1821 un Tratat de Materie medicală pură într-un volum, căruia îi
adaugă un al doilea în 1834.
Doisprezece ani de experimente vor fi fost necesari pentru ca ipoteza lui Hahnemann să poată deveni o metodă confirmată.
Aceasta se bazează pe principiul similitudinii care poate fi enunţat în modul următor:
Orice individ bolnav poate fi vindecat cu mici doze dinamizate din substanţa care provoacă, în doze mari, la
individul sănătos, simptome asemănătoare celor prezentate de bolnav. Definiţia homeopatiei prin expresia populară cui
45
pe cui se scoate este o prescurtare, eronată, binenţeles, dar purtătoare a ideii că asemănările sunt vindecate prin mijloace
asemănătoare. (HomoTos = asemănător, pathos = suferinţă).
II. PATOGENEZIA
Este totalitatea simptomelor observate la omul sănătos, în cursul administrării, accidentale sau experimentale, a unei
substanţe active din punct de vedere farmacologic, în doză ponderală, (alopată):
A. Intoxicaţiile
a)Acute, au semne comune: vărsături, diaree, apoi leziuni ce pot fi mortale. Nu prezintă semne specifice.
b)Cronice, (profesionale de exemplu), lente şi progresive, provoacă simptome variate şi specifice substanţei; sunt, deci,
mai bogate din punct de vedere instructiv. Lentoarea intoxicaţiei permite înregistrarea dezvoltării unor semne funcţionale
care vor fi notate cu grijă.
B. Experimentul la omul sănătos
Trebuie făcut cu o substanţă perfect definită, utilizată în doze ponderale progresive şi repetitive, menţinute în acelaşi timp
la nivel subtoxic. Experimentul va fi făcut pe un anumit număr de persoane, despre care se ştie că sunt sănătoase şi alese
astfel încât să constituie un eşantion reprezentativ. Toate simptomele care apar sunt observate în cele mai mici detalii şi
nqtajejnjermenii folosiţi de către subiect.
"*" Acest experiment asupra omului sănătos permite repertorizarea tuturor senzaţiilor personale ale subiectului şi definirea
modalităţilor ce vor fi determinante în alegerea medicamentului de către medic.
Patogeneziile sTjnfreunîteln lucrări intitulate Materia medicală homeopatică(!)
C. Aplicarea metodei la individul bolnav
Pentru a înţelege mai uşor principiul similitudinii să luăm câteva exemple:
1) o pacientă cu cistită hematurică cu arsuri intense, înainte, în timpul şi după micţiune, poate fi vindecată cu doze slabe de
cantaridă (Cantharis) care în doză ponderală, provoacă la omul sănătos simptome şi modalităţi reacţionale asemănătoare.
2) un bolnav epuizat de o diaree neîntreruptă, în jeturi, însoţită de transpiraţii reci şi dureri sub formă de crampe, poate fi
vindecat cu mici doze de Veratrum album, care, în doze mari, provoacă la un individ sănătos un tablou clinic asemănător.
3) doi gemeni prezintă diaree spumoasă cu vărsături mucoase şi gleroase, după ce au mâncat fructe crude. Bazându-se pe
similitudinea simptomelor, se administrează amândurora medicamentul Ipeca. Dar unuia dintre gemeni i se dă Ipeca
tinctură – mamă (TM), iar celuilalt Ipeca (CH 9). Se constată: primul se agravează, în timp ce al doilea este clar ameliorat.
în primul caz putem spune că se obţine o aditie_morbidă, în al doilea caz, o diminuare morbidă.
III. PRESCRIPŢIA MEDICAMENTULUI HOMEOPATIC
Constă în alăturarea şi compararea a două observaţii:
1)tabloul clinic prezentat de bolnav.
2)tabloul patogenie, rezultat din experimentarea unei substanţe la omul sănătos.
Substanţa care provoacă simptomele cele mai asemănătoare este numită simillimum.
Cu cât cele două tablouri coincid mai mult, cu atât alegerea medicamentului se impune şi cu atât mai mult poate fi prescris
în diluţii mai înalte. Fiindcă merge ţintit cu potenţă mare.
Este deci indispensabil pentru medic să cunoască bine patogeneziile.
Tabloul clinic regrupează ansamblul semnelor observate la bolnav.
Aceste simptome sunt ierarhizate în:
Semne locale: semne obiective înregistrate prin observaţie (Hematoame, vruci, eczeme etc);
Semne generale: sunt expresia unui mod reacţionai general (febră, tuse, diaree etc);
Semne psihice: singurele ce marchează modificările comportamentului obişnuit al individului, provocate de boala sa;
Semne anatomo - patologice: sunt semnele histologice.
Toate aceste simptome, care sunt expresia reacţiei specifice a bolnavului la boală, sunt precizate de circumstanţele apariţiei
lor. Este vorba de ceea ce numim modalităţi reacţionale: agravare, ameliorare, lateralitate etc
Semnele locale şi generale sunt importante în alegerea medicamentului. Să luăm exemplul febrei:
o febră cu instalare rapidă, ridicată (39°- 39,5° C), cu piele uscată (fără transpiraţie) indică Aconitum;
o febră cu instalare rapidă, ridicată (39° - 39,5° C), dar cu transpiraţie, indică Belladonna;
o febră în platou, fără sete, răspunde la Gelsemium; o febră în platou, cu sete, indică Bryonia.
Medicul acordă o importanţă cu totul deosebită modalităţii simptomului. De exemplu, o durere arzătoare ameliorată la
căldură constituie un semn distinctiv pentru Arsenicum album, deoarece majoritatea arsurilor sunt ameliorate la frig.
IV. FARMACEUTICA REMEDIULUI (medicamentul homeopatic)
Doza infinitezimală
Al doilea principiu fundamental al homeopatiei constă în folosirea medicamentului în concentraţii înalt diluate. Acest
fundament, care rezumă adesea pentru public întreaga homeopatie, nu constituie în realitate decât corolarul principiului
similitudinii. într-adevăr, dacă s-ar folosi pentru un bolnav medicamentul corespunzător în doză foarte mare, prea mare, s-
ar agrava simptomatologia acestuia.
Aşa cum am văzut până acum în experimentele făcute de Hahnemann, diminuarea progresivă
a substanţelor folosite duce ia doze infinitezimale, care nu devin cu adevărat eficiente decât după
sucusiune (agitare prelungită între diluţii) şi al cărei obiectiv este dinamizarea principiului activ. Doza
infinitezimală îşi găseşte justificarea în observarea rezultatelor experimentale, confirmate clinic.
46
V. PRODUCEREA REMEDIULUI
Preparatele homeopatice sunt obţinute din produse de origine vegetală sau animală (veninuri etc.) şi din produse chimice
minerale (cuprum = cupru etc.) sau organice (glande etc).
a) Suşele de origine vegetală: tincturile - mamă (TM) de origine vegetală sunt obţinute prin macerarea în alcool a plantelor
(sau a părţilor din plante) proaspete sau, mai rar, uscate. Macerarea are loc în recipiente din sticlă sau din oţel inoxidabil,
timp de cel puţin trei săptămâni.
După macerare, tincturile - mamă sunt decantate, filtrate, păstrate în condiţii deosebite (temperatură, luminozitate redusă,
aerare) şi controlate în mod riguros. Masa de tinctură -mamă astfel obţinută este egală cu de zece ori cea a materiei prime
tratate (calculată în raport cu masa acestei materii prime deshidratate).
b) Suşele de origine animală: sunt constituite printr-o macerare în alcool în proporţie de 1/20:
a animalelor întregi vii
Formica rufa = furnica roşie
Apis mellifica = albina întreagă sau a anumitor părţi sau organe ale animalelor, sau a anumitor secreţii
Sepia - cerneala sepiei sau a veninurilor
Lachesis = veninul de Bothrops surucucu
Vipera = veninul de Vipera aspis
c) Suşele de origine chimică: de origine minerală sau organică, ele conţin:
corpuri simple sau compuse: metale, metaloizi, hormoni, vitamine;
complecşi chimici de origine naturală sau sintetică (Natrum muriaticum, Calcarea ostreica).
V.1. Bioterapeuticele
Sunt medicamente obţinute din:
produse nedefinite chimic (seruri, vaccinuri, toxine, anatoxine, virusuri etc); Astfel, Tuberculinum este obţinut din culturi
de Mycobacterium tuberculosis; secreţii sau excreţii patologice;
Psorinum, obţinut din lizatele serozităţile leziunilor de scabie; culturi microbiene pure. Colibacillium, lizate obţinute din
culturile de Escherichia coli.
V.2. Izoterapeuticele
Sunt preparate extemporanee; prima diluţie trebuie să fie sterilizată. Se disting două categorii de izoterapeutice:
a)autoizoterapeuticele, obţinute din prelevatele biologice ale bolnavului şi destinate folosirii sale exclusive (urină, puroi,
expectoranţi etc.) cu condiţia ca aceste prelevări să nu conţină sânge, căci, din motive de securitate (SIDA, BTS), sângele a
fost exclus dintre preparatele izoteraputice(!)
b)heteroizoterapeuticele, obţinute din alergene: polen, păr de pisică, praful de casă, acarieni, ţigări etc.
Toate izoterapeuticele se eliberează pe bază de prescripţie medicală(!)
V.3. Diluţiile
Din tinctură - mamă sau din suşa chimică sau animală se prepară diluţiile, în homeopatie se folosesc mai multe tipuri de
diluţii:
a) Diluţii centezimale hahnemanniene (- CH -):
Cele mai frecvent folosite (la 1/100), ele sunt preparate adăugând o parte din substanţa de bază în 99 părţi de solvent.
Amestecul este agitat puternic - se spune că este dinamizat - de un aparat - vibrator; se obţine astfel prima centezimală
hahnemanniană -1 CH.
O parte din această diluţie 1 CH, amestecată într-un flacon cu 99 părţi de solvent şi dinamizată constituie diluţia 2 CH, şi
aşa mai departe până la 30 CH. Este nevoie, deci, de treizeci de flacoane pentru o asemenea preparare.
Diluţiile centezimale cel mai des prescrise sunt 4, 5, 7, 12, 15, şi 30 CH.
b) Diluţii decimale hahnemanniene (- DH -):
Sunt diluţii succesive la 1/10 preparate exact după aceeaşi metodologie ca şi centezimalele hahnemanniene.
Diluţiile decimale cel mai des prescrise sunt 1 DH, 3DH, 6 DH.
c) Diluţia korsakoviană (- K -):
în 1832, un rus, Korsakov, pentru a evita utilizarea atâtor flacoane, propune o tehnică de diluţie numită în flacon unic: se
pun 5 ml tinctură - mamă într-un flacon care este agitat puternic, apoi golit prin aspirare. Acest procedeu lasă în flacon 1%
din volumul iniţial. Se adaugă apă distilată în acest flacon pentru a dilua ceea ce a rămas din TM pe pereţi, se agită puternic
şi se obţine astfel prima diluţie korsakoviană 1 K. Repetând operaţia, se obţine a doua diluţie korsakoviană şi aşa mai
departe. Diluţiile cel mai des prescrise sunt 200 K, 1.000 K, 10.000 K. Acestea sunt eliberate cel mai adesea pe bază de
prescripţie medicală. (potenţa este foarte mare)
Această metodă necesită, deci, numeroase operaţii pentru a obţine diluţiile înalte şi este scumpa raportata la indicele
necesar preţ/calitate(!)
Fabricarea diluţiilor korsakoviene se face cu un aparat automat ce asigură precizia şi repetarea operaţiilor. Oricare ar fi
tipul de diluţii ales, operaţia de diluare este foarte delicată şi trebuie să aibă ioc cu maximum de precauţii. Atmosfera
trebuie să fie cât se poate de pură. Aerul oraşelor, chiar puţin poluat, conţine în suspensie urme de sulf, de mercur, de
plumb care ar putea altera prepararea, combinându-se cu substanţa de bază în timpul dinamizării. De aceea, în interiorul
laboratoarelor, un sistem de aer filtrat reduce nivelul de poluare (ideea este de a realiza operaţiile de diluare într-o incintă
cu flux laminar care filtrează aerul până la obţinerea a mai puţin de 100 particule la 30 litri de aer – “norma sălilor albe”).
47
pentru ca dacă intră în soluţie şi sunt dinamizate împreună cu remediul, informaţia impurităţilor se va transmite pilulei
finale cu
rezultate imprevizibile.
Un contor verifică în permanenţă dacă această normă este respectată. Puritatea aerului nu ar fi suficientă dacă materialul şi
solventul nu ar fi, la rândul lor, controlate minuţios. Solventul este un alcool de 70 v/v controlat.
Flacoanele utilizate pentru diluţii sunt spălate de trei ori la rând cu apă demineralizată, apoi introduse într-o etuvă la 180°
timp de o oră. Cu o formă şi o calitate a sticlei corespunzătoare, înainte de utilizare ele sunt golite de aerul ambiant, care
este înlocuit de aerul pur din incinta cu flux laminar(!)
V.4. Triturările
Pentru suşele insolubile în apă şi alcool, se dispersează substanţa în lactoză: aceasta este triturarea.
într-un mojar se triturează îndelung 1 parte de substanţă cu 99 părţi de lactoză; se obţine astfel trituraţia 1 CH. Plecând de
la aceasta se repetă operaţia într-un al doilea mojar; se obţine trituraţia 2 CH, apoi 3 CH sub formă de pudră lactozată. Din
această trituraţie 3 CH este posibil să se obţină o diluţie lichidă dizolvând o parte din trituraţie în 99 părţi de solvent (apă
purificată sau alcool de diferite titruri); se obţine în acest mod diluţia lichidă de 4 CH. Această soluţie poate apoi să fie
supusă unui şir de diluţii.
Solubilizarea începând de la 3 CH, admisă de Hahnemann, este astăzi recunoscută ca fiind exactă din punct de vedere
ştiinţific.
V.5. Granulele şi globulele
Acestea sunt mici sfere constituite dintr-un amestec zaharoză - lactoză. învelişul este realizat în turbine, special concepute
pentru a funcţiona încontinuu.
Fabricarea globulelor (200 per gram) necesită în jur de două săptămâni şi este nevoie de câteva zile pentru a prepara
granulele (20 per gram).
Aceste granule şi globule neutre sunt transformate în medicamente prin impreganrea cu o diluţie.
Altădată, impregnarea granulelor şi a globulelor se făcea într-o singură etapă şi din acest motiv ea rămânea superficială,
ceea ce explică faptul că se recomanda să nu se ia granulele cu degetele.
în 1961, a fost pus la punct un procedeu de triplă impregnare, ceea ce permite o penetrare mai profundă şi o repartizare mai
omogenă a diluţiei. Aceste două forme farmaceutice, granulele şi globulele, sunt specifice homeopatiei.
Granulele, condiţionate în tuburi de 4 grame conţinând 80 granule, se prepară la toate gradele de diluţie.
Globulele sunt mai mici decât granulele. Un tub doză de 1 gram conţine aproximativ 200 globule. Acesta trebuie să fie
absorbit dintr-o dată, lăsând globulele să se dizolve încet sub limbă. Alte forme uzuale sunt:
picăturile; excipientul este alcool 30 v/v. Ele sunt rezervate mai degrabă diluţiilor joase (DH şi TM) sau celor complexe.
Sunt absorbite fie în stare pură, fie diluate în puţină apă. Toate celelalte forme galenice există de asemenea în homeopatie:
unguente, fiole, supozitoare, ovule...
Medicamentele pot fi: unitare, adică nu au decât un singur component; complexe, dacă sunt compuse dintr-un amestec de
remedii homeopatice, unitare, având indicaţii complementare.
Am putea, deci, să dăm următoarea definiţie a medicamentului homeopatic: - un medicament homeopatic este constituit din
una sau mai multe substanţe ce:
1)acţionează în doză infinitezimală;
2)au suferit scăderi ale concentraţiei şi dinamizări succesive.
VI. PRECAUŢII SPECIALE ÎN STOCAREA Şl FOLOSIREA MEDICAMENTELOR
HOMEOPATICE
Datorită stării specifice de diluţie, medicamentele homeopatice pot fi alterate de anumite substanţe volatile precum
camforul, parfumurile etc. De asemenea, trebuie evitată expunerea la căldură prea mare (> 40°) a tuburilor ce conţin
granule; într-adevăr, acest lucru ar putea modifica acţiunea terapeutică a remediului.
VI.1. Posologie şi mod de utilizare
Este de preferat ca medicamentele homeopatice să fie luate la un interval faţă de mese (15 minute înainte sau 30 minute
după!).
Alegerea formei ţine cont de modul de utilizare: repetare în timpul zilei sau priză unică zilnică, săptămânală sau lunară,
uşurinţă în folosire.
Tubul doză este indicat în mod deosebit pentru o priză unică sau patru prize rărite. Tubul granulă, uşor de purtat de către
pacient, dacă priza de medicament trebuie repetată în cursul zilei. Este admis că frecvenţa administrării medicamentelor
depinde în acelaşi timp de gradul de diluţie(l)
Diluţii joase (4 CH/5 CH) sau medii (7 CH/9 CH), au o acţiune limitată în timp; ele corespund unor semne locale sau
generale şi sunt administrate în general de două sau de trei ori pe zi, până la dispariţia simptomelor, în special în cazurile
acute. Diluţiile înalte (15 CH/30 CH), sunt utilizate în general pentru maladiile cronice şi tipurile sensibile şi deci,
prescrise de către medic o dată pe săptămână sau o dată la
cincisprezece zile (sau 30 zile!). Contrar ideilor răspândite, menta şi cafeaua, absorbite la un nivel faţă de prizele de
medicamente, nu anihilează acţiunea acestora (eventual o limitează!). Pe de altă parte, priza de medicamente homeopatice
nu este incompatibilă cu alte medicamente, în special alopate, acţiunea lor nesituându-se la acelaşi nivel, dar permiţând
adesea o sinergie terapeutică(î) - vezi graficul de administrare.
48
Schema de bază a administrării, cu observaţia că tendinţa actuală, în cazurile cronice, se face 3 zile cu 5 granule/zi şi
repetiţia prescrisă în funcţie de concentaţie şi alte particularităţi în administrarea remediului, precizate corespunzător
(vezi text).
VI.2. Principiu unic ai acţiunii remediului;
Homeopatia nu tratează patologiile ci consideră bolnavul ca pe o entitate care are avantajul de a fi unică (independentă de
alţi indivizi de acelaşi fel şi a reacţiona, astfel, individual!).
VII. BIOTIPURILE Şl IMPORTANŢA LOR ÎN HOMEOPATIE
Ideea fundamentală, în baza căreia homeopaţii au acordat interes studiului biotipurilor, este că forma exterioară (fenotipul)
permite să se presupună un anumit stil de a reacţiona. Dar nu toate grupările homeopatice acceptă în mod egal utilitatea
tipologiei. Hahnemannienii, foarte riguroşi, nu recunosc decât patogeneziile ca singura sursă a raţionamentului care trebuie
să conducă la selecţionarea remediului similar. Majoritatea consideră că o clasificare în biotipuri este o metodă auxiliară, ce
creează un cadru larg în căutarea simillimului, ajutând, mai ales pe debutant, să utilizeze cu adresă Materia medicală, dar
mai ales pentru profilaxie. într-adevăr, biotipurile permit ca, la un individ sănătos sau în iminenţă de a evolua spre
atologic, să se prevadă marile categorii morbide care îl ameninţă. Cei mai mulţi se ajută în practică de noţiunea de iotipuri,
având în minte câte un model reprezentativ pentru fiecare categorie (un portret - robot), în care sunt sintetizate atât aspecte
morfologice (constituţionale), cât şi de comportament (temperamentale), reflectând deja moduri pesonale de a reacţiona în
cadrul vieţii cotidiene, deci un anumit comportament caracterologic. Alţii menţin o distincţie între: constituţie (fenotip) =
forma morfologică cu care individul vine pe lume, partea ereditară din complexul constituţie - temperament şi care rămâne
mai mult sau mai puţin fixă; numai în rare cazuri suferă modificări limitate (desigur că nimeni nu poate concepe că,
dacă s-au corectat unele deformări dentare prin procedee ortodentice sau dacă cineva şi-a confecţionat chirurgical alt nas
decât cel cu care I-a dotat natura, prin asta s-a schimbat genotipul - constituţia genetică a persoanei). temperament =
elemente adăugate în cursul vieţii, care modelează biotipul, bineînţeles între limitele determinate de constituţie (în limba
latină, literal, temperare = a amesteca în proporţie justă, a regla; temperamentum - echilibru, proporţie justă).
Modelarea amintită poate fi indusă de alimentaţie, sport, mod de viaţă în general, traume psihice dar mai ales de
intoxicaţiile rezultate în evoluţia vieţii individuale. Toxinele pătrund într-un decor dinainte pregătit; pe de o parte ele au o
acţiune proprie, specifică, putând la rândul lor să modifice ereditar constituţia şi cu atât mai mult, să acţioneze asupra
emperamentului (deja modificat de elemente dobândite), pe de altă parte şi pătrunderea sau acumularea lor este favorizată
sau împiedicată de anumite constituţii şi temperamente. Deci, s-a putut presupune că, atunci când sunt nete, unele aspecte
morfologice şi reacţionale, pot să indice medicului homeopat, pe de o parte căror influenţe diatezice preexistente a fost
supus subiectul, pe de altă parte care sunt tendinţele lui patologice şi modul de a reacţiona. într-o oarecare măsură
constituţia şi temperamentul definesc şi tipul în mod special sensibil la o substanţă. Era aprioric de presupus că - atât în
experiment, cât şi în terapeutică - o persoană de constituţie picnic, îndesată, roşie la faţă, călduroasă şi umedă va prezenta
altfel de reacţie la un stimul medicamentos decât una subţire, palidă, rece şi uscată. în practica homeopatică s-a dovedit că
influenţa unui remediu homeopatic asupra simptomelor unui bolnav - la aceeaşi doză şi referitor la acelaşi simptom - este
foarte diferită ca intensitate. Se poate întâmpla ca la un bolnav să nu se întâmple nimic, în vreme ce la altul să aibă loc o
acţiune importantă, decisivă. în cadrul experimentării de diluţii homeopatice de Arsenicum album, pe sănătoşi, s-a constatat
că, după câteva prize, un arsenic semnalează o cantitate mare de simptome, în vreme ce un picnic se poate să nu simtă
nimic.
Există deci factori personali care joacă un rol şi tocmai găsirea acestora justifică studiul constituţiilor şi temperamentelor.
Din punctul de vedere istoric, întâi au fost descrise temperamentele (Hipocrate, Ambroise Pare) şi ulterior constituţiile,
pentru delimitarea cărora au fost din ce în ce mai mult căutate elemente obiective, mergând până la o biometrie foarte
rafinată. Cu timpul s-a perfecţionat şi studiul temperamentelor.
Temperamentele zise hipocratice (flegmatic, sangvin, coleric şi melancolic) sunt fără utilitate practică pentru homeopatie.
Nici altele, care au la baza clasificaţiei câte o dominantă funcţională (Klare: Hipoergic - Hiperergic; Tandler. Hipoton -
Normoton - Hiperton; Hauswirth: Simpaticoton -Vagoton) sau combinaţii de aspect exterior şi comportament (Kretschmer.
Astenic - Picnic - Atletic; Bauer. Astenic - Cerebral - Artritic - Digestiv; Benke: Scrofulo-ftisicus - Carcinomatosus) nu au
avut aplicabilitate(!)
În schimb, în lucrările de homeopatie apar incidental referiri la unele clasificaţii făcute criterii biochimice (cicluri
biochimice fundamentale, viciate) cum este mai ales clasificaţia lui Grauvogl:
temperamentul
 hidrogenoid se caracterizează prin tulburări ale metabolismului apei, infiltraţii tisulare, hiperhidratare,
hipersensibilitate la umezeală sub toate formele, tip obosit, fără vivacitate, apatic, indolent, tendinţă la hipotonie, eliminări
renaie imperfecte;
temperamentul
 oxigenoid se caracterizează prin exces de oxidaţii, care duce la accelerarea metabolismului, arderile sunt
prea rapide şi n-are timp să asimileze, celulele nu pot reţine reconstituenţii necesari, tendinţa la hipertermie;
temperamentul
 carbonitrogen se caracterizează prin încetinirea oxidaţilor şi acumularea de deşeuri azotoase,
autointoxicare Din pricina eliminărilor imperfecte iau naştere concreţiuni, solidificări şi are loc ancrasarea diferitelor
viscere.
Primulu i temperament îi corespunde cel mai bine ca simptomatologie şi fiziopatologie Natrum sulfuricum, celui de al
doilea îi corespunde cel mai bine Natrum muriaticum, iar celui de al treilea, Sulfur

49
Atragem atenţia că nu ar fi corect să se înţeleagă că fiecăruia din cele trei temperamente îi corespunde numai un singur
remediu Dimpotrivă pentru fiecare din temperamente se poate cita o gamă de remedii, dar cele menţionate trebuie înţelese
ca fund cele mai reprezentative, dar nu unice(')
Nebel şi, în continuare, Leon Vannier au elaborat o clasificaţie a constituţiilor, bazată pe trei compuşi minerali de calciu,
respectiv carbonatul de calciu {Calcarea carbonica), fosfatul de calciu (Calcarea phosphorica) şi fluorura de calciu
(Calcarea fluorica) Utilitatea acestei clasificaţii rezultă din faptul că fiecărei constituţii îi corespunde o intoxicaţie
predominantă în ideea autorilor constituţia carbonică este constituţia de bază, dar foarte predispusă la manifestări psorice
(ori este chiar rezultanta influentelor exercitate de psora) Celelalte două constituţii sunt mai angajate patologic având
oarecare tendinţă la revenirea către constituţia primitivă, de bază, prin şirul succesiv de generaţii
a)Constituţia carbonică Tipul caracteristic este brevilin, cu schelet robust, musculatură dezvoltată şi cu tonicitate mare La
extensia totală a membrului superior şi inferior segmentele formează un unghi obtuz, deschis spre suprafaţa de flexiune
Dantura carbonicului este sănătoasă Dinţii sunt albi, coroanele sunt largi, rădăcinile sunt divergente, molarii au un volum
egal Incisivii centrali tind spre forma pătrată Ligamentele dinţilor sunt dense, asigurând acestora o implantare foarte solidă
Contactul dinţilor superiori şi inferiori se face pe toată suprafaţa
b)Constituţia fosforică Tipul caracteristic este longilin, cu oase fine în extensie forţată segmentele membrelor se dispun în
prelungire unul altuia, în rectitudine perfectă Dintu sunt foarte galbeni şi sunt mai lungi decât ai carbonicului, incisivii
centrali prezintă un diametru transversal net inferior diametrului vertical Molani descresc uşor de la primul la al treilea
Rădăcinile pot fi divergente, dar de cele mai multe ori paralele între ele Dinţii superiori şi inferiori sunt în contact pe toată
întinderea arcadelor dentare, dar bolta palatină este ogivală până la adevărata atrezie a maxilarului superior De altfel,
întreaga faţă este de obicei prelungă, are trăsături fine şi mobile
c)Constituţia fluorica Caracteristic este un schelet neregulat, asimetric în extensie forţată segmentele corpului fac unchi ce
depăşeşte 180° Dantura este dezordonată, chiar dizgraţioasă, dintu sunt cenuşii, mici, implantaţi neregulat, una din arcade
depăşeşte pe cealaltă, de obicei cea superioară, călcătura dinţilor antagonişti este neregulată
VIII. COMPORTAMENT - MIŞCARE - FENOTIP
a) Tipul carbonic este drept, rigid, tine capul sus, cu ochii siguri şi ficşi Mersul, mai mult ţeapăn, nu este graţios, când este
încet, pare greoi şi se însoţeşte de o legănare foarte puţin elegantă a corpului Când este repede, mersul este sacadat şi lipsit
de supleţe Merge pe călcâie, tocind frecvent tocurile dinăuntru înafară Femeia, întrebuinţează de preferinţă tocuri joase Are
gesturi sobre şi nete, rar expresive, mai ales utilitare, pentru a-şi afirma autoritatea Aparentă de corpolentă, oarecum pătrat,
pare bine instalat în existenţă(')
Preocupat să facă bine ceea ce face, nu se teme de responsabilităţi şi se impune prin autoritate încăpăţânat, transpunând în
viaţă rigiditatea lui somatică, este călăuzit de ordine, de scopurile sale şi de securitatea pentru el şi pentru ai săi Ca profesie,
este curat şi ordonat, întâi studiază obiectul care i-a fost încredinţat, apoi porneşte la lucru cu o încetineală înţeleaptă
Totdeauna lent, cantitatea de activitate produsă nu depinde de viteza mişcărilor lui, ci de siguranţa cu care execută
gesturile, niciodată inutile Ca funcţionar, este maniac (un loc pentru fiecare lucru fiecare lucru la locul lui) Ca intelectual
arată o grijă constantă pentru claritate şi precizie Limbajul lui este sobru, explicaţiile totdeauna clare Vorbeşte puţin şi
niciodată despre lucruri necunoscute La el totul este voinţă în actiune(')
Adesea necunoscut, puţin iubit, totdeauna respectat Carbonicul este o forţă care nu se manifestă decât dacă este solicitat
Copiii îl iubesc, mai degrabă pentru explicaţiile pe care le dă decât pentru plăcerea tovărăşiei lui, căci este lipsit de fantezie
CONSTITUŢIA CARBONICĂ
Calcarea carbonica Belladonna
Antimonium crudum Sambucus
Magnesia carbonica Dulcamara
Graphites Sulfur
Hepar sulfuric Lycopodium
Ipeca Aconitum
b) Tipul constituţional fosforic este gingaş, subţire, înalt şi zvelt. Distincţie naturală. Ţinuta corpului este de obicei
nepăsătoare şi abandonată, variabilă şi expresivă, o atitudine plăcută privirii. Supleţea este caracteristica esenţială. Mersul
este suplu şi uşor, în general rapid şi fără rigiditate. Femeia fosforică are cele mai frumoase gambe, pe care autorii literari
le clarifică drept armonioase; ea ştie acest lucru şi nu pierde nici o ocazie să le arate. Are gesturi graţioase şi spontane cu
mâinile sale fine şi delicate, ale căror degete alungite, totdeauna în mişcare, atestă vibraţiile constatate care-i agită spiritul.
Imaginaţia domină, realizarea lipseşte. Fosforicui este sentimental, afectiv. Iubeşte mai ales femeia care-i permite să-şi
manifeste sensibilitatea în stări sufleteşti variate, ale căror vibraţii îl epuizează şi îl încântă, iar printre prieteni, îl iubeşte pe
cel care-l admiră fără să opună dezordinei viselor sale, logica şi raţiunea. Are oroare să se murdărească. Nu este un lucrător
bun; când lucrul nu reuşeşte bine, acuză totdeauna pe altul de insuccesul său, în loc să încerce să se perfecţioneze. în
schimb, poate să devină un mare artist. Fiinţă de ficţiuni şi de vise, fosforicul este incapabil să facă o sinteză. Ordinea este
pentru el o constrângere; constituţia tuberculinică este derivată din cea fosforică(!)
CONSTITUŢIA FOSFORICĂ
Calcarea phosphorica Arsenicum album
Ferrum phosphoricum Phosphoricum acidum
Ignatia Natrum muriaticum
50
Silicea Phosphorus
Pulsatilla Iodum
Kalium muriaticum Ferrum metallicum
Sulfur iodatum
c) Tipul constituţional fluoric se prezintă disarmonic, asimetric, cu hiperlaxitate ligamentară. Atitudine moale (bleaga).
Femeilor fluorice le place să poarte în special tocuri înalte, care le corectează atitudinea disgraţioasă şi - paradoxal - le
măresc stabilitatea. Dar mersul este ţopăit sau cu dislocarea şoldurilor.
Bărbatul este un individ instabil, adesea nedecis. Poate fi foarte dotat pe plan intelectual. Asimilează repede, dar nu poate
totdeauna să-şi coordoneze gândurile. Este intuitiv, adesea eliptic şi paradoxal. Fiinţă complexă, greu de sesizat, cu oscilaţii
mari, vulgar sau strălucitor, care poate, pe rând, să respingă sau să atragă(!)
Importanţa cunoaşterii acestor biotipuri rezultă, între altele, şi din faptul că tipul constituţional direcţionează într-o oarecare
măsură reacţiile indivizilor. De exemplu: cei cu o constituţie carbonică fac infecţii acute cu debut brutal, cu manifestări
clinice zgomotoase şi cu sfârşit rapid. Dacă tipul carbonic face o congestie pulmonară sau o pneumonie, se prezintă de la
început cu febră de 40° şi cu aspect de pneumonie clasică, tipică. Va prezenta şi manifestări zgomotoase congestive de
iritaţie nervoasă medulară şi cerebrală. Nu ne vom mira că, în asemenea situaţii acute, la bolnavii de acest tip vom întâlni
frecvent Aconitum - foarte la început - urmat de Belladonna. De altfel, în multe cărţi este scris că Belladonna este
remediul acut pentru Calcarea carbonica.
Şi bolnavul de constituţie fosforică poate să prezinte o perioadă de invazie rapidă, cu tulburări congestive cu predominanţă
venoasă, uneori chiar cu sângerare a nasului sau hemoptizie. Dar, deşi debutul este rapid, brutal, constatăm în antecedentele
imediate câteva manifestări care I-au precedat. (Carbonicul, din contra, nu s-a simţit niciodată atât de bine ca în ajunul zilei
în care s-a declarat boala). La începutul bolii unui fosforic poate fi indicat Aconitum, dar mai ales Ferrum phosphoricum(!)
sau chiar Phosphorus; uneori Arsenicum iodatum, în vreme ce Arsenicum album se adaptează de regulă mai bine unui
carbonic foarte intoxicat. Fosforicul este un bolnav foarte fragil, căci îşi epuizează repede rezervele de apărare(!)
Remediile cronice ale constituţiei fosforice sunt Calcarea phosphorica, Natrum muriaticum, Ferrum, lodum.
Bolnavul de constituţie fluorica nu-şi începe de obicei boala cu febră, ci cu o instabilitate senzorială psihică şi/sau
funcţională de câteva zile, cu dureri, şi numai după câtva timp apar boala infecţioasă şi simptomele ei mai severe. în cazul
fluoricului vor fi indicate mai ales Mercurius, Kalium bichromicum, Phytolacca. Este un bolnav care demonstrează o mare
supleţe de adaptare, încât face eschive surprinzătoare şi se salvează din situaţii extreme. Bolnav imprevizibil, paradoxal,
uimeşte cu rezistenţa pe care o are Remediile lui cronice sunt: Calcarea fluorica, Mercurius (vivus, solubilis sau
corrosivus) Argentum nitricum, Platina.
CONSTITUŢIA FLUORICA
Calcarea fluorica Causticum
Mercurius solubilis Kalium bichromicum
(vivus sau corrosivus) Argentum nitricum
Luesinum Platina
Silicea Fascicul 6 (2 unităţi de curs)
Baryta carbonica curs comunitar: îndrumător - asistent univ. dr. Florin
Phytolacca FRUNZĂ
Kalium iodatum tutore - dr. Daniela AJJAOUII
DIATEZELE Şl TEORIA HOMEOPATICĂ ASUPRA BOLILOR CRONICE
I. DIATEZELE
Concepţia homeopatică asupra bolilor cronice constituie capitolul cel mai greu de explicat medicilor de
formaţiune alopată în general este privită ironic de aceştia la primul contact pe care-l iau cu ea, deoarece este
impregnată de ipoteze, în lumina concepţiilor acceptate astăzi în medicina contemporană supratehnicizată în
plus, nomenclatura originală este desuetă Cu toate acestea, pe măsură ce este mai bine aprofundată, trezeşte
convingerea că S Hahnemann a avut intuiţii geniale, depăşind cu mult nivelul cunoştinţelor timpului său (încă nu
fusese descoperit nici un microb, deci nu se cunoştea etiologia bolilor transmisibile NICI măcar nu se inventase
termometrul')
Oricum, trebuie precizat din capul locului că această teorie - care a fecundat totuşi incontestabil practica
tratamentului bolilor cronice - nu stă pe acelaşi plan cu legile fundamentale ale homeopatiei şi anume, ale
similarităţii şi a infinitezimalităţii dozei Homeopatia poate fi exercitată cu succes, dacă se respectă pur şi simplu
aceste două legi, chiar ignorând teoria bolilor cronice a lui Hahnemann, deşi practica a arătat că însuşirea
acesteia este inutilă, dacă se înţelege că datele furnizate de ea au valoare de indicaţie pentru grupe de remedii
Această teorie reprezintă totodată un mod interesant de abordare a noţiunii de teren In cursul celor peste 150 de
ani de la elaborarea ei şi până în prezent, a suferit atâtea ajustări şi interpretări, în funcţie de tendinţele fiecărui
discipol, încât uneori rezultatul este o enunţare deformată şi neclară De aceea, considerăm că este mai bine să
fie prezentată istoric şi respectându-se în general cât mai mult ideile iniţiatorului Medicului nu-i va fi greu să
înţeleagă ceea ce ţine în exprimarea originară de imperfecţiunile datorite nivelului ştiinţei din acel moment şi, în
schimb, să distingă ceea ce constituie ipoteze fructuoase, reprezentând frământările unei mmti cu totul
excepţională în probleme fundamentale, care nici în prezent nu au căpătat încă un răspuns universal acceptat(')
51
în fond toată teoria bolilor cronice a lui Hahnemann este o încercare de a da răspuns ia întrebarea ce provoacă
bolile cronice? (astăzi, am spune ce provoacă bolile metabolice şi degenerative'?) Hahnemann, admitea că o
parte din responsabilitate o poartă greşelile alimentare şi modul de viată, dar considera că ponderea esenţială în
acest determinism îl are o ereditate încărcată preluată de la genitori sau, dacă această tară se constituie în timpul
vieţii organismului, introdusă în organism sub forma unui factor transmisibil (contagios)
Cum a ajuns Hahnemann la necesitatea elaborării unei teorii a bolilor cronice?
După o perioadă iniţială de entuziasm optimist, consecutivă publicării Organon-ului de către Hahnemann
în 1810, când, atât el cât şi primii lui discipoli erau convinşi că se află în posesia posibilităţii de a trata toate bolile,
au urmat decepţii în încercările de tratament ale bolilor cronice(') Ceea ce I-a făcut pe Hahnemann, după ce
aminteşte succesele obţinute în unele boli acute înspăimântătoare, să pună întrebarea
Care poate fi originea succesului redus sau absent al homeopatiei în tratamentul bolilor cronice, de altă
natură decât sifilitică? De ce, în ciuda eforturilor, nu se poate obţine o vindecare de durată? Un fapt general i-a
fixat atenţia a observat în mod repetat că bolile cronice nesifilitice, după un tratament homeopatie riguros şi o
vindecare pe atât de perfectă pe cât fusese dorită, nu numai că recidivează, dar îmbracă la fiecare recidivă o
formă nouă şi cu simptome noi, fenomen care apare mai mult sau mai puţin prompt după fiecare nouă vindecare
Am tras o primă concluzie şi anume că medicul homeopat nu se poate limita în tratamentul acestor boli la
înregistrarea formelor exterioare (vizibile) ale răului, dacă aceste forme sunt suficiente în alte împrejurări, după
cum o demonstrează succesele tratamentelor, ele nu reprezintă în cazurile cronice totul, ci doar o fracţiune a
răului, desprinsă dintr-un rău mai profund şi fundamental, cu o sferă de acţiune şi o poziţie mai întinsă, şi a cărui
existentă poate fi recunoscută prin simptomele noi pe care le dezvoltă succesiv(')
fntr-adevăr, de esenţa afecţiunilor cronice (miasme/diateze - rezultatul unei suite de înlănţuiri patologice)
ţine faptul că nu putea fi învinsă nici de constituţia cea mai robustă Nu cedează nici ia regimul de viată cel mai
sever în sfârşit, nu se stinge niciodată de la sine, din contra asistăm la înrăutăţirea ei de-a lungul anilor, la
trecerea de la o formă gravă la alta şi mai severă şi la agravarea ei până la moarte, aşa cum se întâmplă cu toate
bolile cronice provocate astfel, din cauze (miasme) necunoscute(') Desigur, remediul homeopatie acţionează dar
unei localizări îi urmează alta, unui stadiu clinic altul Episoadele sunt influenţate, dar se succed în detrimentul
bolnavului, ale cărui forte se epuizează Nu faceţi decât să astupaţi nişte găuri, să înfundaţi nişte crăpături, dar nu
secaţi izvorul, nu suprimaţi cauza (în altă parte Hahnemann denumeşte psora, prima miasmă pe care a desenso,
hidră cu 100 de capete)
Miasma determină starea de boală cronică dar chiar prin aceasta influenţează modul reacţionai global al
individului - poate prin fragilizarea anumitor organe sau funcţiuni - astfel încât împinge individul spre anumite
tendinţe patologice (Existând mai multe miasme şi aceste tendinţe patologice vor corespunde câtorva tipuri)
Cum a ajuns Hahnemann la ideea de miasmă^
A constatat că, administrarea în unele împrejurări, de medicamente homeopatice a avut ca rezultat
apariţia unor manifestări sau a unor boli pe care pacientul le avusese de mult uneori chiar cu mulţi ani înainte De
aici ideea că există un trecut patologic care apasă greu asupra soartei individului pe care-i stigmatizează
(Termenul stigmata, revine de câteva ori la Hahnemann) Continuând această judecată, a admis că şi o tară
patologică moştenită de-a lungul generaţiilor aparţine tot de miasmă (o denumire pentru etiologia necunoscută a
bolii cronice)
în limbaj modern am spune că diateza este atât trecutul patologic propriu - imprimat in memoria
imunologică sau care a reuşit să deregleze permanent unele mecanisme metabolice sau reacţionale - cât şi
ceea ce s-a imprimat în codul genetic şi poate fi transmis la altă generaţie
Odată instalată sau moştenită diateza influenţează modurile reacţionale ale individului şi ale descendentei
acestuia comportând simptome funcţionale sau/şi lezionale desfăşurate în timp conform unei tendinţe evolutive
Dare va determina o categorie patologică
Noţiunea de diateză din homeopatie aruncă o lumină interesantă asupra conceptului de teren individual a
dispoziţiei fiecăruia de a reacţiona De ce în aceleaşi condiţii de mediu unu fac astm alţii nu? De ce în contact
DU aceleaşi antigene unu se imunizează alţii se alergizează? De ce unu au sensibilităţi particulare? Această
ultimă întrebare se ieagă şi de răspunsul căutat pentru a explica existenta indivizilor sensibili în mod special
atât in cadrul experimentănlor patogenetice (numai unu probatori dezvoltă toate simptomele sau un număr
important de simptome deşi condittile sunt egale pentru toţi) cât şi la administrarea terapeutică (există tipuri care
răspund mult mai constant şi mai rapid la un anumit remediu sau grup de remedii) Se poate admite că tipul
sensibil ia o substanţă este un individ ale cărei predispoziţii morbide potenţiale corespund organotropismelor
patogenice ale acestei substanţe Este evident că modul de reactivitate se schimbă în decursul timpului pe
măsură ce memoria biologică suferă noi agresiuni şi se încarcă cu noi impresn(i)
Teoria miasmelor (diatezelor) a avut consecinţe terapeutice Prin faptul că miasmele constituie o stare cu
desfăşurare în timp medicamentele se aleg tot în funcţie de similitudinea cu simptomele dar nu în funcţie de
simptomele tabloului patologic pe care îl avem sub ochi în prezent ci de totalitatea tuturor semnelor şi
simptomelor întregii boli (deci inclusiv preistoria bolii actuale(') Numai atunci când eventual în mai multe şedinţe
ntregul tablou al bolii va fi fost desfăşurat vor fi alese simptomele cele mai particulare şi caracteristice după
52
Dare pentru începerea tratamentului va fi ales pnmul medicament conform celei mai bune potriviri cu lista de
simptome (Hahnemann)
Pentru fiecare din diateze au fost găsite substanţe care toxicologic şi experimental pot provoca la indivizi
sănătoşi toate sau o parte din simptomele caracteristice fiecărei diateze Conform legii similitudinii aceste
substanţe vor putea fi utilizate ca remedii homeopatice atunci când simptomele corespunzătoare sunt prezente
Ele reprezintă agenţi terapeutici eficace şi cu acţiune în profunzime dar introduc totodată o nuanţare în concepţia
de tratament Deoarece Hahnemann a descris numai trei diateze remediile acestora grupează şi ele trei familii
estrângându-se numeric Aşa după cum medicina alopată (antipatică) grupează boii pe baza simptomelor şi
semnelor comune - spre exemplu boli de colagen sau afecţiuni alergice - tot astfel şi medicina homeopatică ca
sfect al doctrinei diatezelor grupează modalităţi reacţioale pentru care are la dispoziţie istoncul bolnavului din
Dare se poate evalua terenul individului după cum a reacţionat în trecut la alte agresiuni morbide
Se poate însă aprecia că teoria diatezelor a determinat o deplasare şi mai impprtantă a principiilor de
ratament spre includerea şi a unui punct de vedere etiologie Hahnemann însuşi a scris în prezenta miasmei cu
toate îngrijirile acordate cu toată atenţia minuţioasă şi a celor mai bune prescripţii veţi constata în curând că
terapeutica pe care o administraţi este insuficientă şi veţi rămâne dezarmaţi dacă nu veţi utiliza un nosod
Administrarea nosoduiui parcă ar desfiinţa un baraj aflat în calea acţiunii remediilor homeopatice altminteri bine
alese (în limbaj modern s-ar spune că potenţează acţiunea acestora )
Hahnemann a descris trei boli cronice care după cum s-a arătat anterior pot fi asimilate cu trei modalităţi
eactionale desfăşurate în timp pe care pot figura fiecare în legătură cu o miasmă de natură invizibilă şi
Dontagioasă psora pe care o considera consecinţa scabiei cantonate sicoza consecinţa blenoragiei şi iueza sau
sifilisul consecinţa şancrului dur venerian
în cele ce urmează vom menţiona întâi descrierile originale chiar dacă sub forma aceasta au doar valoare
stoncă Considerăm însă că ajută la asimilarea modului de gândire al iniţiatorului
Psora a fost prima miasmă descrisă de Hahnemann (psora = râie) De fapt ceea ce se numea râie în
acea vreme în care nu se descoperise încă sarcoptul cauzal îngloba toate dermatozele uscate sau zemuinde
3vând ca numitor comun pruritul intens agravat de căldura patului şi contactul cu apa şi ameliorat la răcoare Nu
rebuie uitat că pe atunci toate dermatozele prezentau o gravitate mult mai mare datorită lipsei de igienă la
najontatea populaţiei complicându-se cu infecţii (şi frecvent cu pediculoza) având de multe ori aspect de cruste
aglutinate adevărate platoşe plică polonica acoperind plăci de piodermită de care unu sufereau toată viata
Dană în starea de marasm final în acest context Hahnemann a emis teoria potrivit căreia râia (de fapt
dermatozele pruriginoase) prin scărpinatul pe care-l determină face să pătrundă în organism sucuri nocive
având ca rezultat o intoxicaţie cronică a mediului intern şi punând o amprentă biologică nefavorabilă asupra
organismului pe o durată lungă chiar toată viata Hahnemann afirma că miasma psorei este cea mai răspândită
;ea mai virulentă şi cea mai tenace fapt pe care îl explica prin vechimea ei şi pasajul de milioane şi de milioane
ie ori de la om la om considerând-o continuare a leprei existentă din antichitate pomenită în scrierile lui Moise
;u trei milenii şi jumătate în urmă şi cunoscută apoi şi de grecii şi romanii antici Cum susţine Hahnemann
niasma leprei a fost adusă în Europa de cruciaţii reveniţi din Asia Mică în Europa necivilizată a Evului Mediu
Dsora (râia) era foarte răspândită Lepra de import s-a combinat cu psora endemică rezultând aspectul definitiv al
psorei actuale Treptat aspectul hidos al leprei s-a stins ceea ce pentru Hahnemann însemna că psora a trecut
ie ia formale de lepră ia caracterul cunoscut al scabiei în dezavantajul umanităţii însă(?) în mod greşit se crede
ză psora redusă la o simplă erupţie de pustulete diferă prin această modificare în mod esenţial de lepră
Scabia 3 devenit vectorul miasmei psorice Hahnemann considera că transmiterea psorei se face prin
contagiune care iu exceptează pe nimeni opulenta şi sărăcia prinţul şi supusul călugărul ca şi omul de lume
plătesc un tribut îgal acestui flagel general Tot Hahnemann era de părere că dacă manifestarea primă a bolii
este cutanată iupă ce acest simptom local dispare nu înseamnă că boala s-a terminat Ca şi în sifilis boala
dormitează în ntenor şi din când în când dă loc la reaprinderi evolutive(i)
Hahnemann socotea că psora este responsabilă de 87% din bolile cronice ale omenirii; sicoza şi sifilisul
împreună constituie cealaltă parte (23%).
Sicoza (suken = smochină) este a doua afecţiune nesifilitică ce impregnează tot organismul cum afirmă
Hahnemann. Numele îi provine de la producerea unor tumori cutanate benigne, asemănătoare cu mici smochine.
Hahnemann considera sicoza o consecinţă a blenoragiei. Blenoragia îngloba în acea vreme toate afecţiunile
genitale nesifilitice, bântuia ca o boală trenantă şi obsedantă (toate blenoragiile se vindecă, afară de prima(!), cu
atât mai mult cu cât îi erau asociate, confundându-se cu ea, şancrul moale, papiloamele veneriene (creste de
cocoş) şi tot ceea ce nu era sifilis. Hahnemann o vedea ca pe o boală internă cronică miasmatică ce persistă
chiar după îndepărtarea excrescenţelor de pe piele ca o boală profundă progresivă, care nu poate fi lichidată
numai de forţele proprii ale organismului.
Lueza (sau luetismul); Hahnemann a descris a treia diateză ca fiind datorită sifilisului.
Pentru homeopaţi, un sifilis, chiar bine tratat, nu numai că modifică profund organismul, dar poate imprima
descendenţei modificări precise. Prin termenul de luetism (diateză luetică) se înţelege tulburări patologice
ereditare, datorite nu atât direct treponemei, cât toxinei (care până la ora actuală este numai ipotetică, dar pe a
53
cărei prezenţă se bazează tratamentele homeopatice, care se dovedesc modificatoare, active, ale terenului).
Consecvent cu recomandarea făcută în cadrul sicozei, Hahnemann spune şi despre şancrul sifilitic: nu-i
atac niciodată, mulţumindu-mă să administrez în interior cel mai bun preparat mercurial, convins că viciul intern
odată învins, ulcerul şancros va dispărea cu el, ca o dependenţă necesară, ca un membru inseparabil de corp.
Cu toate acestea, în ciuda experienţei a trei secole, numeroşi medici continuă să nu vadă într-un şancru
decât o boală locală, pe care se grăbesc să o vindece la exterior, pentru a feri, zic ei, organismul de infectarea
generală, după cum, în sicoza, sunt convinşi că nu au de a face decât cu un rău extern, pe care se grăbesc să-i
distrugă prin excizie, ligatură şi cauterizare fără să bănuiască că, încă înainte de apariţia vreunui simptom extern,
sifilisul şi sicoza preexistau şi că un asemenea tratament nu poate decât să irite şi să agraveze, privind aceste
două vicii interne de supapă pe care şi-au deschis-o, spre avantajul organismului, pacificat pe această cale. Să
mi se permită o comparaţie: întreb ce ar deveni globul terestru dacă suveranilor statelor în care există vulcani,
le-ar veni în minte să-i astupe?
Hahnemann a conceput şi combinaţii de diateze, spre exemplu o combinaţie între psora şi sifilis, credea
că în aceste cazuri tratamentele mercuriale cu doze mari aplicate sifilisului (ca şi băile şi purgaţiile care se
administrau sistematic în vremea aceea erau incapabile să vindece sifilisul, în schimb biciuiau psora a cărei
natură este să izbucnească la toate zguduirile şi slăbirile sănătăţii generale).
După prezentarea celor trei diateze clasice, în care au fost respectate descrierile vechi, vom reveni pentru
fiecare din ele cu punctarea elementelor caracteristice şi cu interpretări actualizate.
I.1. Diateza psorei, ca mod de reacţie este caracterizată prin manifestări îmbrăcând forme multiple,
schimbătoare şi care se substituie între ele. De fapt, psoricul caută să se debaraseze de toxinele în exces,
manifestările lui fiind crize de eliminare toxinică. Prin acumularea de toxine, psora creează starea de
hipersensibilitate, care poate să rămână latentă timp de luni, de ani sau generaţii, dar poate la un moment dat să
fie declanşată de un mic dezechilibru: traumatism, infecţie, surmenaj, traumă psihică. Psora face organismul
vulnerabil faţă de orice fel de influenţe ale mediului, inclusiv alergeni şi microbi; de asemenea, îl face receptiv la
parazitoze, atât externe, cât şi intestinale, atrage chiar şi ţânţarii. Sunt clasice pentru psora manifestările alergice,
cu alternanţa şi periodicitatea lor. Este interesant de făcut apropierea între etiologia psorei presupusă de
Hahnemann şi faptul că alergologii moderni atribuie în geneza bolilor alergice un rol preponderent paraziţilor în
general şi acarienilor în particular(!) De asemenea, se poate face apropierea cu noţiunea acceptată de şcoala
oficială, a moştenirii unui teren atopic. Homeopaţii văd în existenţa psorei ca explicaţie suita: bunicul a fost
astmatic, tatăl eczematos şi copilul are urticarie.
în general, se înregistrează o încetinire a emonctoriului intestinal, în schimb emonctoriul cutanat este
hiperactiv. Psoricul încearcă să-şi elimine toxinele mai ales prin piele; de aceea abundă leziunile dermatologice,
care sunt foarte variate ca aspect şi localizare: acute sau cronice, generalizate sau limitate, fixate sau fugace, sub
formă de macule, papule, vezicule, pustule, edeme, ulceraţii; caracteristice sunt însă tendinţele eritematoase şi
pruriginoase.
în rezumat, sunt de reţinut pentru psora cinci mari trăsături clinice caracteristice:
a. Periodicitatea manifestărilor: cutanate, mucoase, seroase.
b. Alternanţa fie dintre aceste manifestări, fie dintre ele şi manifestări interne, circulatorii sau nervoase. Ameliorarea
netă a altor suferinţe generale sau de organ intern atunci când apare o erupţie cutanată.
c. Tendinţa la parazitoze şi alergoze
d. Convalescenţe trenante
e. Lipsa de răspuns la remedii homeopatice, totuşi corect alese(!)
Şcoala homeopatică austriacă denumeşte psora diateză limfatică, considerând drept caracteristic pentru ea: exsudaţia,
hipertrofia, hipotonia. Factor cauzal frecvent este tuberculinismul. Tipul somatic este predominant slab (astenic) dar
ca fire este meschin, ineficient, timid. în funcţie de stadiul hiperalergic al psorei, într-un fel corespunzător sindromul
de şoc a! lui Selye, urmează, asemănător cu stadiul de adaptare, o perioadă în care organismul, depăşit de cantitatea
de toxine, devine oarecum mai pasiv faţă de influenţele morbide, în schimb se tinde spre un caracter anatomic mai
pronunţat al leziunilor.
Menţionăm cele mai importante medicamente antipsorice: Sulfur, remediul tipic pentru psora în faza de eliminări
cutaneo-mucoase şi alternanţe, urmat de Graphites care corespunde stadiului de apatie, îngroşare, senzaţie de frig şi
când leziunile cutanate devin torpide; Arsenicum album, Calcarea carbonica, un bun remediu pentru copiii cu crize
de eliminare sub formă de vărsături, eructaţii, diaree, transpiraţii localizate mai ales la cap, mai abundente în timpul
somnului, pusee de urticarie şi de eczemă; Hepar sulfur care corespunde dermatozelor infectate; Lycopodium, care
corespunde unui stadiu foarte avansat de evoluţie a psorei, cu hipertensiune portală, hemoroizi, flatulenţă
postprandială, constipaţie cu nevoi ineficace, la care autointoxicaţia se accentuează (tendinţă spre uremie), Natrum
muriatium, şi, ca nosod Psorinum, care este un fel de Sulfur, dar cu frilozitate mare; toate eliminările lui (cutanate,
expectoraţie, leucoree, transpiraţie) au miros urât.
1.2. Diateza sicozei. Hahnemann insista asupra fixităţii leziunilor din sicoza, în opoziţie cu mobilitatea celor din
psora. într-un mod general, eliminările sicoticului sunt încetinite şi au un caracter cronic torpid. Scurgerile sunt
groase, urât mirositoare, mai ales la mucoasele genitale: leucoreea fetiţelor, scurgerea blenoragică, picătura sau mica
54
scurgere matinală gonococică. Amintim legătura cauzală făcută de Hahnemann cu blenoragia, dar şi el făcea o
deosebire între blenoragia acută, mai uşor curabilă şi o formă de blenoragie de la început cronică, ce va influenţa
însăşi constituţia individului. în epoca penicilinei, desigur, mult mai multe gonococii s-au vindecat rapid şi fără
urmări; dar au apărut şi tulpini penicilinorezistente de gonococi şi iar au început să apară scurgeri uretrale şi artrite
cronice. Este drept că în tratamentul gonoreii se apelează în prezent şi la alte antibiotice pentru a anihila efectele
penicilinorezistenţei, dar este de presupus că procesul biologic al adaptării microbului se va repeta, chiar dacă într-o
frecvenţă şi mai redusă(!)
Homeopaţii din generaţiile care au urmat lui Hahnemann, au observat că modul de a reacţiona sicotic putea fi întâlnit
după multe alte cauze şi anume:
după vaccinarea antivariolică;
după toate vaccinările şi seroterapiile, preventive sau curative şi, mai general, după introducerea parenterală a
oricăror proteine străine;
după orice chimioterapice, inclusiv ingerarea prin intermediul alimentaţiei şi intoxicaţia industrială cu substanţe
chimice;
după orice fel de hormonoterapie şi, în mod special, după cortizonice, hormoni sexuali, contraceptive;
după infecţii cronice sau recidivante: rinofaringite recidivante, dar mai ales colibaciloze şi salmoneloze. în ultima
vreme trebuie să se ţină seama din ce în ce mai mult de infestările fungice, consecinţă subsidiară a multiplicării
tratamentelor cu antibiotice.
Semnalăm câteva elemente importante. în primul rând, în ceea ce priveşte influenţarea de ordin diatezic a
organismului exercitată de agenţi microbieni şi fungici, la înţelegerea acestui mecanism pot fi de ajutor
cunoştinţele dobândite în domeniul persistenţei latente în organism a unor germeni. Un exemplu clasic îl oferă
bacilul Koch, care poate să persiste mulţi ani somnolent sau mut, ceea ce nu înseamnă că nu există schimb de
toxine între el şi gazdă. O dovadă indirectă sunt totuşi anticorpii fluorescenţi specifici, o realitate cu aplicare azi în
diagnostic. La fel spirocheta. De asemenea, se vorbeşte insistent de persistenţa latentă, îndelungată, a unor
viruşi lenţi, care pot şi ei deci să trăiască o vreme în simbioză cu gazda; în schimb se ştie că schimbă codul
genetic al celulelor în care pătrund(!) Şi unii factori carcinogeni se integrează în metabolism prin intermediul
lanţurilor eredităţii. Formele L, ca şi facultatea lizotipiei se pot transmite (atent chiar de la o generaţie la alta.
Explicaţia modernă dată sicozei este că toţi factorii menţionaţi anterior au influenţă asupra sistemului
reticuloendotelial
(cronică), cu o primă fază de retenţie de apă; stare hidrogenoidă. Această stare de retenţie hidrică atrage după sine
stocarea toxinelor, în loc ca acestea să fie eliminate. A doua fază, la care nu se ajunge totdeauna în mod obligatoriu,
este caracterizată prin dezvoltarea unei scleroze localizate sau generalizate. în fond este vorba de procesul de
îmbătrânire, care la sicotici survine mai precoce.
Vaccinurile, serurile, injecţiile medicamentoase de orice fel constituie o agresiune brutală a mediului intern organic,
care este luat prin surprindere şi mecanismele sale naturale de apărare sunt siderate înainte de a putea fi declanşate.
în cazul unei boli naturale, locală sau generală, oricât de rapid ar fi invadat organismul, au loc procese de apărare,
începând cu poarta de intrare (mucoasa respiratorie, mucoasa digestivă, conjunctiva, pielea), iar în cazul introducerii
parenterale, mediul intern suferă un şoc brutal. în plus, în ultima jumătate de secol, s-au înmulţit poluanţii de tot
felul, pe care unii homeopaţi îi consideră agenţi sicogeni: hidrocarburi (gudron, gaze de eşapament), toxice chimice
(arsenic, plumb şi derivaţi sulfurici şi nitrici) şi substanţe radiante (stronţiu radioactiv provenit din exploziile
nucleare). înmulţirea acestor factori face din sicoza diateza timpurilor moderne şi a civilizaţiei caracterizată prin
poluare.
Sicoza trebuie văzută ca o diateză foarte gravă. Şi dacă nu este atât de spectaculară în manifestări ca sifilisul spre
exemplu, este cel puţin tot atât de profundă ca influenţă, căci, prin intermediul SRE, endoteliul - cu rol atât de
important şi cu suprafaţa mare pe care o reprezintă în organism - şi tot ce derivă din mezoderm în general, viciază
funcţiile sângelui, ale majorităţii glandelor endocrine, ale ţesuturilor moi şi ale celulelor reproductive. De aceea
sicoticii sunt tot atât de des victimele sterilităţii şi ale avorturilor spontane ca şi sifiliticii, iar impotenţa este la ei
frecvent întâlnită (hipofuncţie tiroidogenitală).
Pielea sicoticului are un aspect particular. în primul rând este grasă şi vâscoasă, moale, dezagreabilă la atingere. în
patogenezia remediului Thuya, remediul clasic antisicotic, este consemnat că transpiraţia are miros de praz; în
cazurile avansate mirosul transpiraţiei este impregnat şi persistă în cameră şi după plecarea bolnavului. Există o
tendinţă marcată la producerea de tumori benigne cutanate sau glandulare: veruci, nevi, lentigusuri, cheratoze senile
şi, la mucoase, excrescenţe, hipertrofii mucoase, condiloame, vegetaţii veneriene, moluscum contagiosum. De
asemenea, lipoame, chisturi mamare, chisturi ovariene, fibroame etc.
Implicaţiile morbide ale micozei sunt atât de profunde, încât influenţează şi morfologia persoanei: creşterea
volumului părţilor moi, în special în jurul bazinului, feselor, adipozitate cu tendinţă progresivă la generalizare şi
celulita dureroasă.
De asemenea, modifică intelectul şi psihicul. Copilul sicotic are o dezvoltare intelectuală lentă. Procesul
hiperplaziant amintit pe plan organic, este dezorganizat (face patul neoplasmului) şi această dezorganizare se
regăseşte şi pe plan psihic. Cei mai mulţi demenţi şi criminali fac parte din categoria sicoticilor. într-un grad mai
55
mic de alterare psihică se caracterizează prin tristeţe şi depresiune; adesea cu o mentalitate obsesională sau pot avea
alterarea conştiinţei corpului. în rezumat, sunt de reţinut pentru sicoza patru mari trăsături clinice caracteristice:
producerea de tumori cutanate şi glandulare benigne; iritaţie cronică a mucoaselor (hipertrofii, secreţii groase);
imbibiţia generală a ţesuturilor; dezvoltarea lentă, insidioasă, progresivă a manifestărilor.
Ca factori etiologici gonoreea şi alte infecţii cronice sau reddivante, vaccinările, seroterapia, Chimioterapia,
hormonoterapia.
Majoritatea sicoticilor sunt friguroşi, agravaţi la umiditate (dar sunt şi excepţii, spre exemplu bolnavul de
Argentum nitricum nu este în mod special sensibil la umiditate, iar bolnavul corespunzător Medorrhinului şi
Causticului sunt chiar amelioraţi la umiditate, deşi sunt sicotici; pentru Medorrhinum este foarte caracteristică
ameliorarea la malul mării); de asemenea, sicoticii sunt amelioraţi de mişcare şi de timp uscat (dar Causticum
este agravat de timp uscat). Kent consideră caracteristică apariţia durerilor la răsăritul soarelui şi dispariţia lor la
apus (pentru Medorrhinum această modalitate este foarte accentuată); în sfârşit, tendinţa de tristeţe şi
depresiune.
Şcoala austriacă denumeşte sicoza, datorită tendinţei spre construire, inclusiv formarea de calculi, diate zalitemică
(calculoasă), considerând drept caracteristică pentru ea calculoza, productivitatea, hipertrofia, hipertonia.Factorul
cauzal frecvent: gonoreea. Ca tip somatic este supraponderal, exagerat, vorbăreţ, fanfaron.Principalele remedii
antisicotice sunt: Thuya, care corespunde atât fazei hidrogenoide, cât şi fazei de eliminare şi fazei de construcţie
tumorală, Natrum sulfuricum, Nitricum acidum, Causticum, Silicea şi ca nosod: Medorrhinum. Desigur că ar putea fi
întrebuinţate şi alte nosode pentru a combate efectele nocive ale vaccinării antivariolice (Variolinum, Vaccinum), sau
vaccinări antipertussis (Pertussinum) ş.a.m.d.
De notat că Thuya şi sateliţii săi nu mai sunt indicaţi, dacă indivizii slăbesc şi se usucă, semn de probabilă evoluţie
spre malignitate. Dar trebuie reţinut că trei din remediile antisicotice şi anume: Causticum, Hydrastis şi Conium pot
fi utilizate cu succes în faza de sicoza scleroasă. Au tropism electiv pentru tegument şi organe genitale.
1.3. Diateza luetică (luetismul), reprezintă organismul influenţat de toxina sifilitică, deci mai ales ereditatea luetică
mai mult sau mai puţin marcată, ca efect al toxinei. Se regăsesc la aceşti subiecţi semne atenuate de heredosifilis:
hidrocefalie, dinţi Hutchinson, microdonţie, agenezia unor dinţi, bolta palatină ogivală, nas în şa, frunte olimpiană,
frunte cu carenă, asimetrii ale urechilor, buză de iepure, tibii în lamă de iatagan, rahitism =precoce, cheratite,
strabism convergent definitiv, ozenă, strofulus, dishidroză, ichtioză, acromegalie, falange lipsă, pemfigus paimo-
plantar. în antecedentele celui cu diateză luetică se poate găsi un sifilis la părinţi sau avorturi spontane repetate, ori
naşteri premature.
La naştere, greutatea copilului poate fi subnormală, cu o placentă mare; creşterea poate fi defectuoasă sau cu opriri;
copiii au adesea cap mare şi torace mic, sunt foarte instabili, unii putând să fie chiar înapoiaţi mintal.
Ulterior pot fi constatate cardiopatii congenitale, malformaţii de aortă, ectopie testiculară, hidrocel unilateral,
hipospadias, uter bifid şi infantil.
Glandele endocrine sunt practic totdeauna perturbate: mixedem, infantilism tiroidian, infantilism hipofizar,
acromegalie, tetanie, diabet insipid, sindrom adiposo-genital, insuficienţe suprarenale sau ovariene.
Şi sistemul nervos central este totdeauna alterat; caracterul distructiv al leziunilor organice se manifestă şi
pe plan psihic; dezechilibre, uneori înapoiere mintală, alteori o inteligenţă precoce, instabilitate, irascibilitate
dezordonată, ciclotimie, mitomanie, manii, bizarerii, impulsul de a freca continuu un obiect cu mâna, nevoie de aşi
spăla mereu mâinile (microbifobie), stări neuropatice, insomnii, psihopatii (confuzii mentale, stări delirante) şi
perversităţi, perversiuni sexuale, toxicomanii, lipsă de compasiune, cruzimi. Impregnatul cu toxina luetică
reprezintă pe inconoclastul cu sânge rece, distructiv.
De altfel, în nomenclatura şcolii austriece diateza luetică poartă denumirea de diateză distructivă. Se consideră
caracteristice: distrucţia, discrazia, atonia. Factor cauzal: sifilisul. Ca tip somatopsihic: vandal, excitat, duşmănos,
agresiv; este tipul teroristului, în cei mai fericit caz al excitatului, al fanaticului(l) în rezumat diateza luetică are
următoarele trei mari trăsături clinice caracteristice: Prezenţa stigmatelor osoase ereditare de sifilis (dinţi, oase
nazale, craniu, angulaţia cotului) Leziuni distructive profunde - carii (în special în oase). Agravarea nocturnă
(dureri osteocope); agravare pe litoralul mării şi ameliorare la munte.
Principalele remedii antiluetice sunt: Mercurius, Kalium bichromicum, Phytolacca, Calcarea fluorica (între luetism
şi fluorism există foarte multe tangenţe), Argentum nitricum, Platina. Nosod: Luesinum (Syphilinum). Celor trei
diateze descrise de Hahnemann li s-a adăugat ulterior diateza tuberculinică (tuberculinism), la individualizarea
căreia contribuţia cea mai importantă le revine elveţianului Nebel şi francezului Leon Vannier. În tuberculism - ca de
altfel şi în iuetism - nu este vorba de tuberculoza cunoscută din medicina oficială, ci de un tablou simptomatic, care
ar corespunde mai de grabă patogeneziei tubercuiinei Koch. Starea de tuberculinism la un individ - indusă prin
intermediul toxinei tuberculinice - poate proveni de la un genitor: fie tuberculos, fie tuberculinic.
Diferenţierea clinică dintre psora şi tuberculinism este destul de delicată, deoarece au foarte multe manifestări
comune, până într-atât, încât unii autori îşi pun întrebarea dacă într-adevăr pot fi despărţite. Unii neagă acest lucru:
alţii propun pentru diateza tuberculinică numele de pseudopsoră.
într-adevăr, aşa cum se va vedea, foarte multe din caracteristicile enumerate la psora vor fi regăsite la tuberculinism.
Uneori există doar o diferenţă calitativă. Astfel, spre exemplu, şi organismul tuberculicului face eforturi să-şi elimine
56
toxinele, ca şi organismul psoricului, dar, în vreme ce la acesta din urmă drenajul se face predominant prin piele, la
tuberculinic se face de preferinţă prin mucoase (în special prin mucoasele respiratorii).
Nebel a militat totuşi convingător pentru individualitatea tuberculinismului, având la dispoziţie următoarele
argumente: în valea unui canton elveţian, unde profesa în tinereţe, nu exista sifilis, nu exista blenoragie, nu se
pomenise raia şi nu se făceau vaccinări, şi totuşi, întâlnea manifestări care corespundeau descrierii psorei. In această
vale exista însă destul de multă tubercuioză(î)
Caracterele biologice ale tuberculozei se potrivesc bine cu teoria diatezelor:
tuberculoza-boală şi tuberculoza-infecţie sunt două noţiuni diferite; infecţia poate să rămână latentă chiar toată
viaţa individului, dar alterează profund economia acestuia în cadrul stării de latenţă se întâlnesc toate gradele, de
la inactivitate totală până la trecerea în tuberculoză activă sunt cunoscute stările pretuberculoase, de impregnaţie
tuberculinică, patraquerie a lu Landouzy sau intoxicaţia tuberculinică propriu - zisă.
Martigny a figurat într-o diagramă succesiunea de stări pretuberculoase şi tuberculoase (planşa 1 din fascicula 2). în
faza de pretuberculoză, organismul se află sub influenţa toxinelor tuberculinice, prezentate într-o diluţie foarte mare.
Când apar leziunile tuberculoase evidente şi devine posibilă punerea în evidenţă a bacililor tuberculozei, organismul
se află sub influenţa unor cantităţi ponderabile de toxine, corespunzătoare unei faze în care există posibilităţi să fie
puse în evidenţă:
în trecut cu ajutorul reacţiei lui Vernes;
în prezent prin evidenţierea anticorpilor fluorescenţi.
Pe diagramă se poate urmări în stânga factorul ereditar: constituţia fosforică sau fosfocalcică, ştiut fiind că aceasta
este constituţia net predispusă ia stările tuberculinice cele mai patente şi chiar la tuberculoză. în continuare se vede
figurată starea tuberculinică obişnuită a copilăriei şi adolescenţei, care poate fi ascunsă de o aparentă sănătate, căci
reprezintă faza în care acţiunea toxinei este cea mai slabă. într-un grad avansat se notează deficienţa organică,
tradusă prin insuficienţă hepatică, mai ales prin dezechilibru endocrin şi demineralizare (fenomene de decalcifiere,
de dismetabolism silicic şi fosfatic: carii dentare, pete albe pe unghii, abundenţi fosfaţi precipitaţi în urină, slăbire,
constipaţie). în sfârşit, în continuare, autorul consemnează starea polianafilactică, în care organismul este capabil de
reacţii bruşte, violente, dar şi de reacţii fibroase sau de depuneri minerale în unele zone, concomitent cu
demineralizare în altele, stare care ar corespunde descrierilor mai vechi ale artritismului. Se ştie că a existat o vreme
când se spunea că pe terenul artritic nu se dezvoltă tuberculoza. în prezent se admite că stările artritice sunt forme de
tuberculinism cronic, în care toxinele îşi exercită acţiunea mai ales pe ţesuturile fibroase. Aceste manifestări - cum ar
fi spre exempiu multe forme de astm - pot fi considerate ca fiind de natură tuberculinică, şi tratate ca atare, chiar
dacă nu vor evolua niciodată spre tuberculoză - boală.
Într-adevăr, se poate concepe că există mai multe feluri de tuberculinic!. Unii caracterizaţi printr-un metabolism
predominant oxigenoid, tipul slab de tuberculinic, uşor surmenat, cu pusee de subfebrilitate după eforturi mici sau
premenstrual sau pur şi simplu vesperale, cu palpitaţii, sulfuri extracardiace. La alţii predomină aspectul hidrogenoid
sau, când survin şi tulburări în metabolismul protidic (carbonitrogenii), se pot înregistra hiperuricemii,
hipercolesterolemii etc, simultan sau nu cu ateroscleroză, hipertensiune arterială. în trecut se afirma că un
hipercolesterolic este ferit de tuberculoză (s-ar putea ca într-adevăr să facă mai greu tuberculoză -boală). Mai recent
se consideră hipercolesterolemia ca un mijloc de apărare a organismului faţă de infecţia tuberculoasă, mijloc eficace
- poate - dar oricum, traducând prezenţa de toxine tuberculinice. în aceste cazuri nu este încă vorba de tuberculoză
boală; în schimb descrierile acestor stări corespund perfect psorei clasice.
în practică se întâmplă adesea ca, după un rezultat bun obţinut cu o tuberculină, evoluţia favorabilă să se oprească
fiindcă medicul n-a ţinut seama de pendularea ades întâlnită între cele două acţiuni morbide:tuberculinică şi psorică
şi n-a intervenit la timp cu un antipsoric.
Vom încerca în cele ce urmează să prezentăm caracteristicile clinice ale diatezei tuberculinice:
1. Predispoziţie la subfebrilităţi Ca şi la psorici, există tendinţa la diverse infecţii, gripe,
Predispoziţie la boli transmisibile răceli repetate, infecţii cutanate de toate felurile,
Predispoziţie la paraziteze furunculoze, impetigo, stafilococii, acnee datorită unui
Predispoziţie la supuraţii acarian, Demodex foliculorum; micoze; colibaciloze pioreea alveolo-dentară (depunerea
excesivă de tartru pe dinţi) este o prezumţie puternică de tuberculinism. Paraziţi pe piele şi paraziţi intestinali.
2.Noţiunea de boală anergizantă Uşurinţa de a face pojar, tuse convulsivă
3.Variabilitatea foarte mare a Ca şi la psorici, dezechilibru vegetativ sub influenţa unui simptomelor. Fenomene de
şoc emotiv, Hipertonicitate şi spasm (se leagă şi de alternanţă în timp şi spaţiu. uşurinţa de a face tuse convulsivă,
astm, coriză
Echilibru vago-simpatic instabil. spasmodică).
4.Eliminări periodice prin mucoase Rinite alergice, rinite vaso-motorii, frecvente răceli, sau seroase. traheobronşite.
Unii fac puseuri inflamatorii pe seroas(tip pleurezie serofibrinoasă sau pleurite). Uneori eliminările se fac prin
căile hepato-biliare. Reumatism articular acut.
5. Manifestări cutanate
Leziunile sunt mai reci decât în psora, în schimb mai dureroase. Spre deosebire de psora, în ale cărei manifestări
cutanate există totdeauna componenta eritematoasă şi pruriginoasă, în diateza tuberculinică erupţiile cutanate sunt
57
nepruriginoase şi de culoare violacee, căci sunt legate de acrocianoză, lividităţi, congestie venoasă localizată,
caracteristice
tuberculinismului. Acnee (tip juvenil), putând lăsa(caracteristic) o cicatrice pe obrazul stâng. Eritem nodos,eritem
Bazin, eczeme de diferite feluri.
6. Tulburări endocrine Fie hipertiroidie, mai frecvent legată de constituţia fosforică, fie hipotiroidoovarism. în
general:
hiperpituitarism, hipergenitalism, hipertiroidism.
7. Tulburări de mineralizare Caracterizează o perioadă avansată. Dinţi galbeni,deşosaţi, paraodontozici. Explozie
de carii (ftizia dentară), până la desfiinţarea dinţilor. Rarefacţie osoasă a maxilarelor. Litiază urinară. Decalcifiere
cu fosfaturile. Constipaţie, consecinţă a eliminării de calciu prin mucoasa intestinală.
8. Tipul constituţional Slab, deshidratat, fragil, în general datorită hiperfuncţiei tiroidiene, este un organism care
arde mult, agitat,instabil fizic şi psihic.
Au fost descrise câteva semne obiective ale tipului de tuberculinic. Semne obiective întâlnite la tuberculinic! (nu la
toţi)
 Exces de tartru dentar. Particularităţi dentare: dinţi mici, scurţi, pătraţi, mai depărtaţi între ei decât normal. Bolta
palatină ogivală.
 Lizereu şi cadriiaj pe buze.
 Microcefalie. Cu excepţia a foarte rare cazuri de mîcrocefalie, datorate sifilisului (şi atunci craniul este extrem de
mic) şi de unele reduceri, de asemenea importante ale capului (în care, prin faptul că parietalii sunt evazaţi deasupra
unei feţe mult prea mici, se creează impresia de craniu normal, deşi este microcefal), constatarea unei microcefalii
(de obicei moderată) trebuie să incite la căutarea tuberculozei la ascendenţi şi a altor semne la subiecţi. Hipertricoză
pe spate, pe braţe, puf pe frunte.
 Triada cromatică Quinton: gene negre, lungi, întoarse, iris albastru, păr roşcat sau blond, cu firul fin (tipul
veneţian).
 Unghiul braţ - antebraţ privit din profil, în extensie este de obicei în prelungire (ca la fosforici).
Unghiul braţ - antebraţ privit din faţă este deschis înafară (cubitus valgus). Invers (cubitus varus face să se presupună
ereditate sifilitică); pentru măsurarea acestui unghi se foloseşte un goniometru (fig. 2 şi 3).
Medicamentele cele mai frecvente indicate la tuberculinici: lodum (slăbeşte, deşi mănâncă, anxios, adenopatie),
Arsenicum album (mai ales pentru manifestările cutanate), Belladonna şi Bryonia (în stări acute şi în manifestări ale
mucoaselor, respectiv ale seroaselor), Ferrum metabolicum (anemie), Ferrum phosphoricum (febră cu puseuri
congestive pulmonare şi
* îmbujorări trecătoare), Natrum muriaticum, Calcarea phosphorica, Pulsatillla (caracteristic variabilitatea
manifestărilor), Sepia (adesea o ^ Pulsatilla ajunsă la cronicitate), Silicea, Stannum, ultimele două atunci când s-a
ajuns de obicei la leziuni organice. Este aproape obligatoriu ca tratamentul unui tuberculinic să includă un nosod, fie
un preparat din spută întreagă, fie din vaccin BCC, fie din una din diversele tuberculine existente, fie din sânge de
iepure inoculat cu bacili
• Koch tip uman (I.K. ale lui Spengler).
în general nosodele tuberculinice au o eficacitate care s-a verificat în practică. Ele sunt însă capabile să dea
reactivări, uneori violente, care pot incomoda serios pe bolnav sau pot fi chiar periculoase. De aceea se ' recomandă
să nu se înceapă tratamentul cu administrarea lor, ci mai întâi să se administreze remedii pentru simptomele actuale
ale bolnavului; se asigur ă astfel o prealabi l ă tonificare a organelor , în special a emonctoriilor, care vor trebui să
facă faţă unui efort mare de eliminare în momentul în A care toxinele vor fi mobilizate în cantitate mare de nosod.
Aceste remedii . atenuează deci criza de eliminare toxică. De aceea unii autori le consideră drenoare ale acestor
toxine. De fapt, corespund aplicării legii similarităţii la aceşti bolnavi. în sens strict, denumirea de drenori ar trebui
rezervată remediilor care ar fi prescrise în scop de drenaj în mod cvasisistematic şi nu în funcţie i de similitudinea
simptomatică. O asemenea atitudine n-ar corespunde însă principiilor homeopatice. De aceea socotim, în acord de
altfel cu majoritatea 1 autorilor, că şi remediile asociate la cele de bază, cu scopul susţinerii unora J din organele
despre care ne temem că n-ar putea face faţă efortului de. epurare toxinică (remedii care, prin aceasta, s-ar încadra în
noţiunea de drenori) să fie alese tot pe baza simptomelor şi semnelor prezentate la bolnav, lată câteva exemple:
Solidago virgo este un remediu cu organotropism special pentru ficat şi rinichi; de aceea poate fi luat în considerare
atunci când sunt temeri că există un grad de insuficienţă hepatică şi / sau renală. Pe lângă faptul că în acest caz
trebuie să avem o dovadă obiectivă a insuficienţelor amintite, vom căuta cu grijă semnele locale ale acestui remediu:
dureri spontane sau provocate la nivelul unghiului costolombar, bilateral; constantă agravare prin presiune şi mişcare
şi după o masă copioasă şi prea consistentă; ameliorarea prin alimentaţie uşoară, repaos si diureză abundentă.
Crataegus ă fost şi el propus ca drenor toxinic pentru tuberculinici. Ar fi indicat atunci când sunt temeri că inima
pacientului n-ar putea face faţă crizei de eliminare. Dar, pentru aceasta trebuie să constatăm într-adevăr un puls slab
şi neregulat, cu intermitenţe, care sunt proprii acestui remediu, dar şi modalităţile lui: agravare în cameră caldă,
ameliorare la aer liber şi prin repaos. Alt exemplu: Rhus toxicodendron este dat ca drenor tuberculinic, în mod
special al Tuberculinei R. Caracteristic pentru Rhus toxicodendron este agravarea la timp rece şi umed şi de
imobilitate, ameliorarea la cald (inclusiv
58
comprese calde), la mişcare continuă şi prin fricţii. în absenţa acestor modalităţi n-are rost să fie administrat. Este
interesant de semnalat că Tuberculinum R are comun cu Rhus toxicodendron agravarea la repaos şi ameliorarea prin
mişcare, în schimb este indiferent la factorii meteorologici. Rezultă că, dacă tratamentul se începe cu Rhus
toxicodendron (presupunând că simptomele bolnavului se potrivesc cu ale remediului), în momentul când va
dispărea (sau cel puţin se va atenua foarte mult) sensibilitatea la umezeală, atunci se va înceta administrarea de Rhus
toxicodendron şi se va administra
Tuberculinum R. (După cum se vede, ceea ce comandă tratamentul sunt întotdeauna modalităţile şi simptomele). Pe
lângă cele patru diateze descrise, în decursul timpului unii autori au propus altele noi sau dezmembrări ale unora din
cele clasic acceptate, astfel, pentru consecinţele nocive ale vaccinărilor şi inoculărilor, Burnett a propus în 1892
termenul de vaccinoză.
Tot astfel, Krishnamurty susţine dreptul la diateză separată al infecţiilor cronice contractate în ţările tropicale,
denumind-o amoebiasis sau miasma dizenterică. Se caracterizează prin sensibilitatea ia cea mai mică greşeală de
regim, la schimbările de anotimp etc. Cei afectaţi de această miasmă se caracterizează prin depresiune, hipocondrie,
iritabilitate şi bradipsihie.
Westlake, care apreciază că în condiţiile moderne au apărut cauze noi generatoare de diateze, consideră modificările
induse în organism de expunerea la particule ionizante, ca fiind la fel de profunde şi de stigmatizante din punct de
vedere biologic, cu repercusiuni definitive asupra reactivităţii organismului, ca şi diatezele clasice. De aceea,
consideră justificat să se accepte o nouă diateză, pe care a denumit-o Andromeda şi care ar fi produsul creşterii în
atmosferă a concentraţiilor de doi ioni radioactivi.
S-a vorbit şi despre o diateză a drogurilor, pomenită prima oară de Kent. Sunt cuprinse, ca factor etiologici, nu
numai toxinele majore şi toxinele faţă de care se manifestă oarecare indulgenţă în unele ţări, ca marijuana şi acid
lisergic şi majoritatea medicamentelor alopatice administrate timp prea îndelungat. (Adesea bolnavii ajung să solicite
ajutorul homeopatiei fiindcă nu mai tolerează nici un medicament: Este vorba de organisme suprasaturate iatrogen,
ca urmare a poliprogmaziei, practicată uneori de necesitate, alteori în mod inutil). Pe măsura înmulţirii cazurilor de
cancer, homeopaţii s-au preocupat şi ei din ce în ce mai mult de problema unei eventuale diateze cancerinice
(denumită şi carcinosis) şi de modul cum ar putea fi recunoscută. Potrivit părerii celor care s-au ocupat de diateza
carcinosis, aceasta ar fi rezultatul combinării psorei cu sifilisul şi cu sicoza; 6e aceea este caracterizată drept o
tridiateză. Dealtfel, cele spuse la sicoza, despre care s-a arătat că se caracterizează printr-o tendinţă ia hiperplazie
(iniţial a fost identificată cu papiloamele venerice), fac uşor de înţeles că într-un stadiu mai grav - gravitatea pe care
poate să o aducă asocierea cu diateza sifilitică - hiperplazia va deveni haotică, distructivă şi va căpăta caracterelor
tumorilor maligne.
Dar această părere nu este unanim acceptată. Potrivit părerii unor autori, cancerinicul ar fi un psoric hidrogenoid, iar
alţii înclină şi să se considere diateza cancerinică drept epilogul evoluţiei psorei, dar nu exclude intervenţia şi a
tuberculinismului. Poate că aceste păreri sunt influenţate de faptul că sifilisul a diminuat mult din timpul lui
Hahnemann până în prezent, iar cancerul se află în plină expansiune. Diferenţele de opinii citate, reflectă faptul că
semnele clinice prin care se încearcă definirea stării precanceroase sunt lipsite de precizie. Cu toate acestea, având în
vedere gravitatea problemei, s-a perseverat mult în încercările de a aduna un mănunchi de prezumţii, care să
circumscrie starea de predispoziţie ce precede apariţia tumorii. Căci şi în privinţa aceasta homeopaţii consideră că
tumoarea malignă, ca şi tofii sau tuberculidele, sau calculii, nu sunt decât reacţii de apărare ale unui organism
ameninţat să fie altminteri suprasaturat cu toxine. Că există o intoxinaţie specifică, în ciuda faptului că încă nu s-a
izolat o asemenea toxină, o dovedeşte sindromul paraneoplazic. într-adevăr, acest sindrom este caracterizat prin
existenţa de tulburări, în general dureri, ia distanţă de locul tumorii, şi care se amendează o dată cu extirparea
acesteia. Spre exemplu: dureri articulare şi periarticulare (uneori cu deformare) în membre în cancere
bronhopulmonare sau grupajul sclerită, episclerită, irido - ciclită, cataractă cu evoluţie
rapidă, care dispar după exereza cancerului sau după iradierea tumorii. Mănunchiul de elemente clinice care se
consideră că pot sugera ideea acestei diateze cancerinice este alcătuit din;
1. Modificări ale tegumentului, fanerelor şi mucoaselor
2. Tulburări ale circulaţiei venoase şi capilare:
3.Oboseală generală şi slăbire
4.Mentalitate înclinată spre tristeţe şi hipersensibilitate.
Exprimă o îmbătrânire a ţesuturilor; cheratoză senilă xeroderma pigmentosum, pete palmare care se înmulţesc şi se
închid la culoare. Excrescenţe. Fisuri, ragade (cu secreţii, adesea hematice). Tulburări în secreţia sebacee: piele
grasă, chisturi sebacee, comedoane. Unghii canelate, dure, îngroşate, care se divează la tăiat. La mucoase:
ieucoplazie. Limbă uneori fisurată.
Circulaţie venoasă colaterală foarte vizibilă. Diiataţia venelor subcutanate pe zone limitate, corespunzător regiunii
sau organului unde va surveni un cancer. Mici varicozităţi discrete de-a lungul rebordului costal drept, care reflectă
congestii repetate ale ficatului. Hemoroizi. Uneori tendinţă la hipotermie. De multe ori persoanele în cauză au suferit
repetate şocuri emotive triste (decese la persoane apropiate). Uneori teamă de a avea cancer. (în mod curios, această
teamă diminua adesea, atunci când cancerul este constituit(?)

59
5. Unele aspecte morfologice particulare Precanceroşii aparţin, mai frecvent decât media generală a populaţiei,
megalospianhnicilor (sau tipul rond, digestiv) şi în al doilea rând tipul plat, cocoşat. Au fost descrise şi modificări
ale aspectului mâinii: Ca semne paraclinice ale carcinozei sunt citate: alcaioza sângelui şi a lichidelor tisulare,
alcaloză negazoasă şi decompensată; deplasarea punctelor izoelectrice ale muşchilor şi sângelui către pH alcalin;
creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor, hiperglobulinemie şi hipervagotonie. în tratamentul cancerinicilor se va
proceda conform regulii generale, adică se va începe cu un remediu ales în funcţie de similitudinea simptomelor.
Este de preferat să se facă apel la un remediu cu acţiune mai profundă, chiar dacă într-un timp se administrează un
alt remediu cu acţiune mai puţin profundă, fiindcă se potriveşte mai bine ca simptome. Din remediile cel mai
frecvent recomandate, fiindcă bolnavii prezintă de obicei
tablouri simptomatice asemănătoare cu patogeneziile lor, menţionăm: Thuya, Lachesis, Arsenicum album, Psorium,
Nitricum acidum, Carbo animalis, Condurango. în ordinea frecvenţei, pe locul al doilea cităm: lodum, Silicea,
Lycopodium, Sulfur, Sepia, Carbo vegetabilis, Petroleum, Graphites, Causticum, Phosphorus, sărurile de Kalium,
Baryta carbonica, Calcarea fluorica - în diluţii în generai înalte: C200, C1000. Aproape toate sunt remedii de psora
şi sicoza, ceea ce ar putea constitui un argument favorabil celor ce susţin că diateza cancerinică este rezultatul
combinării dintre psora şi sicoza. Nebel, care susţine asocierea psora - tuberculinism, prescrie deseori şi preparate
tuberculinice. Şi pentru cancer şi stări precanceroase au fost preparate remedii direct din formaţiuni tumorale sau din
culturi de tumori (nosode). Astfel:
Carcinosium s-a obţinut iniţial din cancer de mamelă; ulterior s-a înmulţit gama preparatelor, obţinându-se
produse mai specifice: Carcinosinum gastric, Carcinosinum intestinal, în funcţie de organul de la care s-a prelevat
tumoarea. Se administrează de obicei a 200-a diluţie centezimală câte o picătură pe limbă zilnic sau la două zile.
Scyrrhinum s-a recoltat dintr-un cancer schiros de mamelă.
Onkolysina lui Nehel, extrasă din tumori epiteliale (diluţia 6/1000 subcutanat, o dată pe săptămână) şi o Onkolysine
sarcom.
Rubens Duval a preconizat utilizarea de globuline extrase din tumori canceroase (Gloxine). Când este vorba de
tumori constituite, atunci în principiu ar trebui utilizate specific, pentru fiecare tip anatomic de tumoare, gloxina ei.
Atunci când nu s-a putut determina acest tip, se pot întrebuinţa Gloxine polivalente (în diluţia a 21-a decimală).
Rubens Duval recomandă câte 2 fiole pe zi, perorai; alţii au administrat intradermic câte o fiolă zilnic, cu rezultate
mulţumitoare.
în sfârşit, există autori care recomandă asocierea altor nosode (Tuberculinum, Syphilinum, Medorrhinum),
după cum se apreciază că au o contribuţie etiologică diatezele corespunzătoare.
Având în vedere gravitatea cancerului, se acceptă faţă de el complexarea tratamentului homeopatic
ortodox cu administrarea de organoterapice, în funcţie de organul bolnav.
Concepţia despre diateze s-a dovedit utilă în practica terapeutică homeopatică, ajutând la o sistematizare
a gândirii şi furnizând un prim indiciu pentru găsirea medicamentului indicat. în plus, orientează spre un anumit
nosod, care este foarte util. După cum am amintit, administrarea nosodului - când este justificată - îndepărtează
barajul pe care diateza îl opune remediului (sau remediilor) bine alese pe baza legii similitudinii. în plus experienţa
a arătat că întrebuinţarea nosodelor în bolile diatezice reduce substanţial numărul recidivelor.
Pe de altă parte însă, fiind în număr limitat, diatezele au condus ia o grupare a medicamentelor. Terapia
capătă o valenţă oarecum constituţională, din moment ce diatezele, prin acţiunea lor profundă, afectează întregul
mod reacţionai al individului şi uneori, aşa după cum s-a arătat, chiar şi morfologia acestuia. De aceea se poate
considera că, între altele, doctrina despre diateze a stimulat studiul constituţiilor, tot în foiosul terapeuticii,
respectiv pentru alegerea medicamentului necesar într-un caz de boaiă(!)
11
Fascicul 8 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - asistent univ. dr. Florin FRUNZĂ
tutore - dr. Daniela AJJAOUil
DIATEZELE Şl TEORIA HOMEOPATICĂ
ASUPRA BOLILOR CRONICE
II. CORESPONDENŢA CU DIATEZELE
Calcarea carbonica este de regulă un psoric, Calcarea phosphorica un tuberculinic şi Calcarea fluorica un
sifilitic (în sensul eredităţii luetice)
Sicoza n-are un corespondent în constituţiile menţionate (descrise). Sicoza poate să apară la toate
constituţiile şi la multe tipuri de medicamente. în general, dacă se manifestă la un bolnav de constituţie carbonică,
se manifestă mai precoce, întâi sub formă de sicoza grasă, apoi scleroasă. Dacă bolnavul este tipic pentru Sulfur,
manifestările sicozei sunt mai tardive. La fosforic sunt mai mascate şi îmbracă forma de sicoza slabă,
deshidratantă şi scleroasă. Din toate tipurile constituţionale carbonicul este cel mai expus la sicoza, pentru că are
un metabolism încetinit şi tendinţă hidrogenoidă, care favorizează apariţia şi dezvoltarea sicozei.
H. Bernard consideră constituţiile ca rezultând din predominanţa reactivităţii uneia din cele trei foiţe
embrionare care se constituie foarte devreme în viaţa intrauterină din stadiul de neuro - gastrulă. El admite alte 3
constituţii şi anume:
60
Dacă predomină reacţia foiţei endoblastice rezultă constituţia carbonică. Deoarece din endoblast în primul
rând se dezvoltă organele cu funcţie de asimilare (digestie şi respiraţie), când acestea predomină reacţionai,
organismul nu elimină bine; rezultă acumulare toxinică şi în final scleroză.
Dacă predomină reacţia foiţei mezoblastice rezultă constituţia sulfurică. Din mezoblast se dezvoltă ulterior
organele de apărare contra agresiunilor; sulfuricul dispune de o apărare bună şi de o eliminare a toxinelor relativ
eficientă. Autorul consideră constituţia sulfurică drept paranormală. Se distinge un Sulfur gras, atunci când reacţia
predominantă mezoblastică se combină cu o acţiune endoblastică în exces; şi un Sulfur slab, atunci când se
combină cu o acţiune ectoblastică în exces. Tipul extrem de Sulfur, slab şi rece, ajunge de fapt la Psorinum.
Dacă predomină reacţia foiţei ectoblastice, rezultă constituţia fosforică. Deoarece organele derivate din
ectobiast sunt cele care asigură relaţiile cu mediul extern, tendinţa acestui tip este de eliminare spre suprafaţă,
astfel încât se caracterizează prin reacţii violente, dar neorganizate şi ineficace, din cauza deficienţei
mezoblastice. Pentru Bernard constituţia fluorica este o derivaţie din cea fosforică.
Thooris şi Marigny au edificat o clasificare morfologică, care ţine seama de raporturi dimensionale
(longilini, brevilini, slabi, graşi, înalţi, mici) dar mai ales de profiluri şi curburi: rotunzi, plaţi şi centrali, cu
SUbdiViZÎUnC COnveCŞI, concavi, rectffinf, putâncf să rezutte cornbtnatff ca: rotunzi cubici, centra)') ondulaţi,
p)ap
cocoşaţi ş.a.m.d.
în ciuda subgrupelor definite cu lux de amănunte la care se ajunge, utilizarea acestor clasificări se face
mai degrabă tot pe baza unei impresii globale antroposcopice.
Cunoaşterea diverselor biotipuri este utilă pentru că face să înţeleagă, pe cel care studiază remediile
separat - aşa cum sunt prezentate în Materia Medica - de ce în descrierea unui remediu pot apărea semne
diferite şi chiar contradictorii. Spre exemplu Sulfurul, care poate fi neutru, gras, slab, scleros, după cum se
manifestă la indivizi aparţinând la diverse tipuri constituţionale. Bineînţeles că de-a lungul tuturor acestor variante
caracteristicile şi modalităţile specifice Sulfurului îl însoţesc şi, de fapt, acestea trebuie cunoscute şi reţinute.
Sulfurul neutru are capacitate bună de eliminare, fie sub formă de seboree ori acnee, fie sub formă de
furunculi ori eczemă, fie prin mucoase (digestivă, respiratorie, urinară), ori conjunctive. Congestia arterială care-i
caracterizează explică vioienţa bolilor acute ale copilului (care se vindecă repede) şi hipertensiunea arterială a
adultului. La sulfurul scteros eliminările sunt stânjenite. La copil, febrele nu mai sunt atât de explozive, dar expun
la complicaţii pulmonare, meningeale etc. La adult, scleroza vasculară este mai notabilă şi atinge inima, creierul
şi/sau rinichiul. Şi sulfurul slab este deficitar în ceea ce priveşte eliminările. De obicei este impregnat cu toxina
tuberculinică; are dese şi interminabile infecţii ale căiior respiratorii, astm bronşic sau reacţionează la seroasele
pleurale sau articulare.
în toate aceste sindroame clinice este vorba de acelaşi remediu - Sulfur - care se prezintă însă cu
variante, în funcţie de constituţiile, temperamentele sau diatezele indivizilor care necesită Sulfur.
La fel, patogenezia Lycopodiului conţine caracteristici şi modalităţi precise, care sunt definitorii, dar
sindroamele clinice în cadrul cărora poate apărea indicat, diferă în funcţie de biotipul individului. Astfel vom găsi
simptomele de Lycopodium în cadrul unui tablou clinic de insuficienţă hepatică, cu hipertensiune portală,
constipaţie şi hemoroizi, atunci când constituţia individului este a unui sulfuric. Se va manifesta ca o dispepsie
flatulenţă în cadrul unei colecistite calculoas'e cu tendinţă la uremie la un carbonic. Pe un teren fosforic va
îmbrăca tablouri simptomatice mai severe, rămânând dominant tropismul hepatic, dar şi cu dispepsie hipostenică,
ce conduce la denutritie şi demineralizare, care, agravate constant de procese infecţioase severe, evoluează spre
caşexie. Şi pe teren fluoric, în cadrul unor manifestări predominant vasculare (aortită, anevrism aortic, angioame,
ateroscleroză, varice) sau artrozice se vor întâlni şi semne care să indice Lycopodiul.
2
Sateliţii Lycopodiului (remediile care-l completează bine) ia rândul lor diferă cu tablourile clinice scedente
•la constituţia sulfurică de obicei Nux vomica, Aesculus şi apoi Sulfur,
•la constituţia carbonică de obicei China, Carbo vegetabilis, Graphites, Phosphorus şi apoi
Calcarea carbonica
•la constituţia fosforică de obicei lodum, Natrum muriaticum, Pulsatilla Sulfur iodatum şi apoi
Calcarea phosphorica,
•la constituţia fluorica din nou lodum (dacă simptomele îl indică) şi frecvent Lachesis, Aurum,
Baryta carbonica, Silicea, Fluoricum acidum şi Calcarea fluorica
După cum am amintit, în cadrul complexului constituţie - temperament, ultimul este mai mobil, suferă )dificăn sub
influenta a difenti factori din care vârsta este unui din cei mai importanţi Astfel, dacă luăm acelaşi smplu, al
Lycopodiului, la sugar Lycopodium reprezintă stadiul agravăm sulfului slab, care şi-a pierdut pacitatea de eliminare
cutanată (pielea devenind uscată, ridată, dând sugarului aspect de bătrân), dar având uşi diaree alternând cu
constipatie La copil se reîntâlneşte uscăciunea pielii, în plus vegetaţii adenoide, >ertrofie amigdaliană La adult,
Lycopodiul se manifestă cu dispepsie flatulenţă (cu agravare caracteristică între île 16 şi 20), emaciere cu astenie
fizică
şi psihică şi prescleroză (cu punct de plecare vascular), cu scăderea rformantelor intelectuale Face parte din triada de
61
remedii aie flatulenţei, alături de China şi Carbo vegetabilis ultima perioadă a vieţii Lycopodium completează adesea
marile remedii ale bătrâneţii, semnalându-şi prezenta n dureri digestive tardive, cefalei persistente de origine
hepatică,
dureri artntice cu redoare agravată în repaos Dozitie ortostatică Face parte din triada flatulenţei la bătrân, alături de
Carbo vegetabilis şi Kalium carbonicum
Biontmul este de asemenea un element caracteristic, personal, care exprimă un mod de reacţie individual ire
exemplu toţi impregnaţii cu toxina sifilitică au agravare noaptea Sau agravările între ora 1 şi 3 noaptea, care
ractenzează
remediul Arsenicum album (şi alcoolismul induce tendinţe de agravare în timpul noptn) în afara nului nictemeral
(noapte
- zi), se pot distinge ritmuri lunare, solare, anuale Unu bolnavi îşi văd simptomele ravându-se la anumite ore fixe din
zi
sau noapte, ori când luna creşte sau descreşte, ori când este plină sau uă De cele mai multe ori afecţiunile care revin
cu ritmicitate sunt algn de diferite feluri (cefalei, migrene vralgii), dar şi alte simptome pot să prezinte această
modalitate, după cum vom exemplifica mai departe >nsemnarea acestei caracteristici reacţionale este importantă în
cadrul interogatoriului, deoarece şi pentru ele remedii se cunoaşte tendinţa de a determina simptome care revin sau
apar de preferinţă la anumită oră sau anumită ntmicitate
Ca exemplu de ritm solar, cităm bolnavul de Sanguinaria canadensis, a cărui migrenă (însoţită de senzaţie căldură la
cap) începe dimineaţa, creşte progresiv până la amiază, apoi urmează o curbă descendentă până ara (urmează exact
curba soarelui pe bolta cerului) Este interesant că durerile reumatice (articulare) pe care le 3zmtă Sanguinaria
canadensis au maximum de gravitate invers, noaptea
Agravările în timpul fazei de creştere a lunii pot fi justificabile de Arnica (curbatun, hemoragii), China smoragii),
Clematis erecta (erupţii cutanate, induraţii glandulare)
La lună plină sunt destul de multe remedii care au în patogenezie agravare Calcarea carbonica npamsm,
artralgii, hipertrofii glandulare, dar mai ales convulsiile), Crocus sativus (convulsii, nemoragn), China jnvuisii,
spasme,
prurit ana!), Phosphorus (mai ales hemoragii), Sulfur (congestii, agravarea dermatozelor), itrum muriaticum (cefalei,
dermatoze), Alumina (dermatoze), Bovista (erupţii cutanate pruriginoase, hemoragii), 'icea (enuresis), Psorinum
(enuresis)
Psorinum este un exemplu de reacţii cu ritmuri diferite, a unor manifestări pe care le are în patogenezia Dpne şi
care se dovedesc astfel că au condiţii deosebite Astfel, în afară de faptul că poate să determine (şi deci vindece)
enuresisul din timpul lunii pline, provoacă o constipatie care se manifestă la fiecare 3 sau 4 zile şi o ză alergică o
dată
pe an
Agravări în timpul fazei descrescânde a lunii prezintă Dulcamara (adenopatn, dar mai ales secreţiile jcoase),
lodum (guşa, induraţii glandulare şi, mai ales, secreţiile mucoase) şi Thuya occtdentalis (secreţii jcoase diaree)
La lună nouă predomină agravări din categoria spasme, convulsii (ca şi la lună plină de altfel), la Alumina să survin
şi erupţii în această fază, în schimb China, Kalium bromatum, Silicea, Causticum şi Cuprum au în mod ident
agravare de
spasme şi convulsii (pentru Silicea o menţiune particulară în cazul când este indicată la un ilnav cu helmintiază şi
aceasta elimină de predilecţie viermi la lună plină, este un argument în plus pentru sgerea acestui remediu) în cazul
lui
Crocus sativus, înafară de agravarea convulsiilor luna nouă predispune şi repetarea hemoragiilor în această perioadă
Tabel 1 prezintă diversele intervale la care pot surveni periodic tulburări şi anume cele pentru care respunde un
medicament
În concluzie: cunoaşterea tipurilor morfologice (constituţie), a modelelor de reacţie (temperamente) inclusiv a
bioritmurilor este utilă medicului homeopat cel puţin pentru următoarele motive
Se poate face o clasificare a remediilor, după cum se potrivesc mai bine unor constituţii sau
sunt mai frecvent indicate la acestea
Tipul
 constituţional clar manifestat permite în unele cazon s&~s&- orienteze interogatoriul şi
investigaţiile
în  faţa unei carenţe marcată de simptome care să conducă la un remediu biotipul poate să
sugereze un remediu de încercat (După care uneori pot să apară simptome caracteristice,
dacă s-a reuşit să se trezească reactivitatea organismului)
Permite
 o previziune a posibilităţilor de rezistentă şi de adaptabilitate ale unui bolnav în curs de tratament.
3
Ne  pun în gardă faţă de punctele slabe ale subiectului, care sunt cele ale tipului din care face parte. Această
afirmaţie este valabilă nu numai pentru bolnavi, ci şi pentru sănătoşi. Este latura cu care homeopatia priveşte spre
profilaxie. Cunoscând ia un subiect în ce direcţie se află riscurile care-l pândesc, i se pot administra profilactic
remedii care să-i dreneze toxinele (în special câte un nosod din când în când).
62
Nu trebuie uitat faptul că biotipologia singură nu este suficientă pentru a afla remediul indicat într-un caz
individual. Chiar numele disciplinei arată că se ocupă de clasificarea în tipuri. Or, în homeopatie se caută în
permanenţă
individualizarea. Pentru ajustarea imaginii simptomatologie a bolnavului cu contraimaginea din patogenezie, numai
similaritatea strictă dintre simptome, caracteristici şi modalităţi rămâne criteriul suveran. în ceea ce priveşte
tipologia, ea
trebuie considerată ca un element, am putea spune un simptom, alături de alte simptome care traduc modul de a
reacţiona
al bolnavului.
Tabelul 1.
Felul periodicităţii Remediul Observaţii
Foarte scurtă Arsenicum album Un moment bine, un moment rău etc.
Neprecizată Sulfur Tendinţă evidentă la repetare periodică, dar intervalul variază.
Zilnic sau la 2 zile Cedron De regulă fenomenele se repetă zilnic, dar absolut caracteristică este periodicitatea
cronometrată exact la aceeaşi oră, chiar dacă repetarea se face mai rar - de obicei la ora 9.
Chinina Nevralgii, hemoragii (spre pildă hemoptizii).
Chininum sulfuricum
Caracteristic nevralgie facială cu dureri lancinante în şi împrejurul ochilor, cu lăcrimare
abundentă. Accese febrile adesea la aceeaşi oră. Agravare de obicei între 7 şi 12 a.m.
La 2 zile Arsenicum album Febră o zi din două; între ele se simte bine.
Fenomenele se repetă totdeauna la 3 a.m. sau între orele 0 şi 3 (anxietate, algii) interesant că astmul poate surveni şi
la 3 a.m. şi la 3 p.m., ca şi frisonul (la 1 şi 13).
La 2 zile Aranea diadema Dureri nevralgice. De obicei agravările au loc la sfârşitul după amiezii şi spre miezul
nopţii.
La 2 zile Eupatorium perfoliatum
Simptomele acestui remediu pot reveni fie din două în două zile, fie la fiecare 3 zile sau la 7
La 3 zile zile.
Eupatorium perfoliatum
La 3 zile La 3 zile
Natrum muriaticum
Sepia
La aceste remedii nu se poate vorbi de un interval care să fie totdeauna acelaşi(!) Ele prezintă o tendinţă la repetare
periodică (Natrum muriaticum mai mult decât Sepia), acest lucru putându-se repeta la 3 sau la 7 zile,
La 4 zile Psorinum sDaeu ocbhiicaeri lîan tarlet ionrteelrev 1a lş.i 4 a.m.
La 5 - 6 zile Iris versicolor Diaree arzătoare, de obicei între orele 2 şi 3 a.m.
La 7 zile Sanguinaria canadensis De obicei dureri reumatice cu agravare noaptea.
La 14 zile
La 14 zile
La 21 zile
Natrum muriaticum Sepia
Arsenicum album China
Aurum metallicum Magnesia muriatica
Idem
Agravare noaptea.
Caracterul periodicităţii nu este foarte puternic
(Nu toţi autorii îl menţionează).
FOAIA DE OBSERVAŢIE HOMEOPATICA
SEMIOLOGIE - CONSULTAŢIE
I. INTRODUCERE
După cum rezultă din capitolele precedente diagnosticul în homeopatie comportă.
•diagnosticul bolii de care suferă bolnavul, pentru stabilirea căruia se utilizează aceeaşi semiologie
ca în medicina oficială în căutarea semnelor patognomonice care delimitează categoria nosologică;
•diagnosticul remediului care urmează să fie administrat şi
•diagnosticul de constituţie, secundar ca importanţă.
Dar, pentru că remediul homeopatic necesar unui bolnav se selecţionează pe baza coincidenţei
simptomelor din patogenezia sa experimentală cu cele ale bolnavului (el neputând fi altceva decât
contraimaginea acestuia), diagnosticul de remediu este de fapt diagnosticul reacţiilor personale ale bolnavului
care face o anumită boală.
Semiologia homeopatică este o completare la semiologia clasică, menită să ducă la determinarea
remediului care prezintă în simptomele sale o similitudine cu simptomele bolnavului, deci care este homeopatic
63
bolnavului. Această semiologie trebuie să descopere toate elementele care traduc personalitatea şi originalitatea
unei anumite persoane, în cadrul bolii pe care o face.
Dar personalitatea bolnavului se reflectă mai degrabă în modul lui propriu de a percepe şi de a exprima
dereglările survenite în eul iui, decât în constatările pe care le face altă persoană dinafară, fie şi cu aparatele cele
mai perfecţionate. Consecvenţi acestei concepţii, homeopaţii consideră că are o valoare mai mare ceea ce simte
bolnavul, ceea ce trece în sfera conştiinţei lui din tulburarea fizică, chimică, enzimatică, metabolică. Rezultă deci
o deosebire importantă între medicina oficială şi homeopatie: ponderea valorică cu totul diferită pe care o atribuie
semnelor obiective şi simptomelor subiective. în vreme ce medicina oficială acordă credit maxim semnelor
obiective. în acelaşi timp înregistrează şi ia în considerare, mult mai multe elemente din trecutul şi prezentul
bolnavului, elemente pe care medicul alopat le neglijează, considerând de cele mai multe ori că îl încurcă în
raţionamentul care-l duce la diagnosticul de boală. Homeopaţii consideră că semiotica pe care o cultivă îi
informează - chiar dacă imperfect - asupra desfăşurării procesului morbid, ceea ce este mai important decât
cunoaşterea - chiar precisă - a efectelor distructive ale acestui proces.
1.1. SEMIOLOGIE
•ţine seama de toţi factorii care au putut favoriza declanşarea procesului patologic;
•caută simptomele, nu numai actuale, dar şi toate cele pe care le-a putut avea bolnavul în cursul evoluţiei;
•precizează modalităţile tuturor simptomelor şi semnelor înregistrate;
•stabileşte comportamentul general neuropsihic al bolnavului;
•determină tipul morfologic.
în genera! se poate spune că semiologia homeopatică urmăreşte evidenţierea unor simptome mai nuanţate, de multe
ori mai discrete şi mai intime decât cele care servesc la stabilirea diagnosticului de boală, căci ele trebuie să ducă la
individualizare. Factorii care au putut favoriza declanşarea procesului patologic sunt numeroşi. Unii trebuie căutaţi
la bolnav, alţii la antecesori.
în ceea ce priveşte pe aceştia din urmă, interogatoriul trebuie să stabilească bolile de care au suferit antecesorii, sau
de ce şi la ce vârstă au decedat: tuberculoză, sifilis, cancer, boala Parkinson, epilepsie, cardiopatie ischemică,
hemoragie cerebrală etc. Informaţiile vor fi extinse la două generaţii precedente şi la colaterali. Se pot obţine astfel
indicaţii asupra unor filiaţii toxinice ereditare. Acestea nu sunt însă suficiente luate izolat şi vor fi completate cu
antecedentele patologice personale ale bolnavului.
Dacă atât ia acesta, cât şi la antecedentele neredocolaterale se întâlnesc alternanţe între manifestări dermatologice
(pruriginoase), astm sau coriză alergică, manifestări migrenoase şi crize nu prea bine definite din partea unor viscere,
se poate bănui o diateză psorică.
Dacă interogatoriul semnalează la bolnav rujeolă, adenopatii traheobronşice, pleurezie, tuse convulsivă, eritem
nodos, acrocianoze, degeraturi, crize de reumatism articular acut, subfebrilităţi, iar la antecesori şi colaterali,
noţiunea de infecţie sau boală tuberculoasă, se poate bănui o intoxicaţie tuberculinică.
Dacă a avut o creştere dificilă, dezvoltare mintală întârziată, angine cu repetiţie şi mai ales dacă bolnavul a
observat că în mod evident este agravat noaptea şi ameliorat la munte, ne vom orienta către diateza luetică, mai
ales dacă obţinem informaţii în acelaşi sens despre antecesori.
Dacă însă, atât în ceea ce priveşte simptomele actuale, cât şi cele trecute, predomină la bolnav agravarea
la umiditate, dar ameliorarea la mării, şi dacă în plus, sunt semnalate transpiraţii ale extremităţilor, în specia! ale
picioarelor, dar mai ales existenţa de veruci, de leucoree, blenoree sau sterilitate, devine sugestivă ideea de
diateză sicotică, mai ales dacă se poate face legătura şi cu vaccinări sau administrări de seruri.
Consemnarea tuturor simptomelor trecute prezentate de bolnav este importantă şi pentru că poate să
permită stabilirea momentului când survin mutaţii importante în istoria patologică a individului. Astfel, spre
exemplu, se poate determina momentul în care boala a trecut dintr-o fază somatică (sau predominant somatică)
într-un sindrom psihic (sau când acesta a devenit predominant). De asemenea, este importantă pentru
evaluarea şi conducerea tratamentului cunoaşterea tuturor simptomelor din trecut, deoarece reapariţia în
cursul tratamentului a unui simptom pe care bolnavul I-a mai prezentat cândva are cu totul altă semnificaţie
decât apariţia unui simptom pe care nu I-a mai avut.
5
Tipul constituţional este şi el menţionat, constituind un factor favorizant al unui lanţ morbid preferenţial. Se
va ţine seama de sexul subiectului: o femeie de constituţie viriloidă este de obicei o carbonică (tipul carbonic
corespunzând mai degrabă individului rond, pătrat etc); un bărbat de constituţie feminoidă este de obicei un
fluoric (tipul fluoric, mai dezorganizat după cum s-a arătat, corespunde mai de grabă manifestărilor histeroide).
Aceste informaţii pot să permită deci anticiparea foarte aproximativă a direcţiilor reacţionale predominante ale
subiectului.
Alte elemente cu impact cauzal asupra bolilor sunt furnizate de informaţiile privind genul de viaţă, profesia,
obiceiurile alimentare, consumul de cafea, alcool şi tutun, abuzul de medicamente. Adesea, prin consumul
îndelungat şi neîntrerupt al unui medicament, se ajunge la determinarea (evident involuntară) a unei patogenezii,
fapt cu implicaţii pentru tratament.
Unele evenimente trăite de bolnavi se leagă mai direct de declanşarea tulburărilor (causa occasionalis),
64
sau cel puţin bolnavii au această convingere. Medicii homeopaţi acordă importanţă mai mare decât colegii lor
alopaţi acestor convingeri, căci în definitiv şi ele exprimă un aspect al modului personal de reacţie. în homeopatie
nu se minimalizează (ci din contra) traumatismul moral, pierderi de persoane dragi prin deces, decepţii
sentimentale etc. ca factori etiologici. O intervenţie chirurgicală nu este un act care se desfăşoară exclusiv la nivel
somatic, dacă bolnavul nu-i înregistrează atât de simplu în conştiinţa lui. O extirpare de sân sau o histerectomie
este percepută de numeroase femei ca o mutilare profundă a personalităţii. în cazul ovariectomiei nimeni nu
poate să nege că, alături de aspectul psihic, intervine şi impactul asupra echilibrului endocrin. Tot astfel,
homeopaţii admit că unele dereglări de durată pot să survină după hemoroidectomie, nu atât prin influenţa
intervenţiei asupra psihicului, cât prin faptul că, la un bolnav care n-a fost pregătit corespunzător, această
intervenţie poate să reprezinte suprimarea unei căi de derivaţie pe care şi-o găsise organismul.
De aceea nu trebuie desconsiderate legăturile, în aparenţă naive, pe care le fac unii bolnavi cu debutul
tulburărilor: de la căsătorie, după divorţ, de la călătoria în străinătate din anul... nu m-am mai simţit bine sau de la
naşterea copilului. Dacă bolnavii au reţinut tocmai aceste evenimente ca pietre de hotar între starea de sănătate
şi starea de boală, înseamnă că i-a impresionat în mod deosebit, mai mult poate decât i-ar fi impresionat pe alţii
sau chiar pe ei, dacă ar fi fost în altă stare de spirit. Medicul nu trebuie să acorde vreo valoare acestor
evenimente (ceea ce ar fi subiectiv), ci trebuie să înregistreze răsunetul pe care acestea le-au avut asupra
echilibrului bolnavilor, surprinşi poate într-un moment de sensibilitate deosebită. Astfel, este cunoscut faptul ă
după marele cutremur din 1977, la multe persoane din Bucureşti s-au instalat sindroame anxioase, fobii etc. De
ce nu s-ar admite atunci că şi alte şocuri psihice pot să declanşeze asemenea tulburări, spre exemplu o criză de
gelozie, o jignire profundă etc?
Desigur, nu vor fi uitate ca factori etiologici potenţiali vaccinările seroterapice, corticoterapia şi alte
agresiuni biologice de acest fel.
De o amploare mare în cadrul examinării bolnavului, element definitoriu pentru practica homeopatică, este
înregistrarea simptomelor cu un grad de minuţiozitate care lasă mult în urmă examenul bolnavului aşa cum îl
practică şcoala oficială................ ■ . . ■ ■ - ■
Pentru fiecare simptom găsit ia bolnav se va preciza:
•topografia cât mai precisă; iradierile când este vorba de dureri;
•de când durează; sau dacă a încetat, cât timp a durat, cum a debutat şi cum a dispărut, la ce oră din
zi sau din noapte; dacă a fost în legătură cu perioada ovulaţiei sau menstruală, ori cu ingestia de
alimente, ori cu somnul etc;
•dacă a existat vreo succesiune între diferite simptome (senzaţii) şi cum a fost aceasta;
•care au fost modalităţile pentru fiecare simptom în parte?
în general se pretinde o descriere foarte precisă, cu toate amănuntele modului în care a evoluat un
simptom şi tot ceea ce îl caracterizează.
Nu trebuie uitat nici o clipă că semiologia este în slujba găsirii remediului individual indicat la un anumit
pacient; în consecinţă simptome prea generale, ca scăderea apetitului sau cefaleea sunt lipsite de valoare, pentru
că le întâlnim la un număr foarte mare de remedii. Numai alăturarea unor caracteristici cât mai personale le
conferă valoare diagnostică.
Astfel, pentru dureri, spre exemplu, se va preciza:
•sediul şi momentul când apar, eventual dacă survin periodic sau nu;
•dacă survin brusc, fulgerător, sub formă de crampe sau - invers - au o dezvoltare progresivă până
ajung la acmee; de asemenea, modul cum încetează (există pentru toate combinaţiile posibile
remedii; astfel: debut progresiv şi încetarea prin regresiune lentă, debut brusc şi încetare lentă,
debut progresiv şi încetare bruscă şi atât debutul, cât şi încetarea se fac brusc);
•ce intensitate au: extrem de violentă (uneori obligând bolnavul să ţipe), surdă, vagă, ca de
curbatură, ca de lovitură;
•este continuă, de durată, sau survine în accese mai mult sau mai puţin scurte; sau sunt dureri
migratoare;
•ce caracter au: pulsatile, ca de izbituri de ciocane (dinăuntru în afară sau dinafară înăuntru),
arzătoare (uneori ca ace înroşite în foc(; înţepătoare, tăioase, sfâşietoare (ca şi când carnea ar fi
smulsă, sfâşiată), fulgurante, sfredelitoare, transfixiante, constrictive (ca în menghină, ca în bandaje
sau cercuri metalice, sau ca o sfoară);
•dacă sunt pe o zonă sau suprafaţă mai mare sau pe o suprafaţă foarte limitată (cât poate fi
acoperită cu pulpa unui deget, sau numai cât un ac înfipt într-o anumită parte a corpului);
•dacă durerile îşi schimbă locul este important de precizat în ce sens s-au deplasat: de sus în jos sau
invers, dacă rămân pe aceeaşi parte, şi care anume, dacă au evoluat cruciş, alternativ (când pe o
parte când pe alta);
6
•dacă sunt însoţite de alte fenomene şi care anume;
•ce anume le agravează şi ce anume le atenuează (aici intră toate modalităţile, pe care cititorul le
65
găseşte menţionate anterior). Unele dureri sunt ameliorate de flexiune altele de extensie, unele de
imobilitate, altele de mişcare, unele de presiune puternică, unele de aplicaţii reci, altele de căldură.
Spre exemplu Arsenicum album are dureri care dau senzaţie chinuitoare de arsură, dar sunt
ameliorate de aplicaţii... calde.
Să luăm un alt exemplu: diareea. Semiotica homeopatică trebuie să precizeze la acest simptom:
•de când durează;
•ce pare să o fi declanşat (infecţie, toxiinfecţie alimentară, îngheţată, supărare);
•când survine;
•frecvenţa scaunelor, dacă sunt mai frecvente ziua sau noaptea, dacă par declanşate de poziţie sau
de schimbarea de poziţie, de mâncare sau de temperatura exterioară etc.
•consistenţa scaunelor (apoase, semilichide, acoperite cu mucus, schimbătoare);
•culoarea scaunelor (putred - respingător, acid, alte mirosuri, care nu atrag atenţia);
•dureri (permanente, înainte, în timpul sau după defecaţie, independente de scaun, lipsa durerilor),
caracterul lor şi ce anume le calmează sau agravează;
•flatulenţă (mare, încarcerată, cu crampe, senzaţie de plenitudine, dar fără meteorism, lipsă de
faltulenţă notabilă);
•febră (subfebrilitate, febrilitate, lipsa febrei, eventual febră intermitentă, legată sau nu de celelalte
simptome);
•simptome concomitente din partea etajelor superioare ale aparatului digestiv (limbă saburală,
inapetenţă, greaţă, eructaţii, gastralgii, vărsături, pirozis, alte simptome sau lipsa simptomelor
însoţitoare);
•rezultatul examenelor de laborator.
Socotim că aceste exemple sunt suficiente pentru a arăta gradul de amănunt la care se ajunge în
semiotică homeopatică.
Avându-se în vedere valoarea pe care o au alternanţele pentru alegerea remediului, ele trebuie neapărat
menţionate, dacă bolnavul le prezintă.
Aceeaşi importanţă trebuie acordată concomitentelor. Simptome concomitente sunt cele care coexistă cu
suferinţa principală, dar sunt, topografic, distanţate de aceasta. De fapt independenţa este numai aparentă. Dacă
apar mereu cuplate, este de presupus că între ele există totuşi o legătură subterană.
Periodicitatea simptomelor este de asemenea un element care trebuie înregistrat atunci când există.
în fond aceste recomandări se pot încheia cu una esenţială: trebuie să se recolteze şi consemneze
totalitatea simptomelor (vom vedea mai departe de ce). în nici un caz examinatorul nu trebuie să elimine unele
simptome, fiindcă Lse par lipsite de importanţă, puerile sau absurde, în discordanţă cu boala pe care o are
bolnavul, deci întâmplătoare şi nelegate de aceasta. Să nu se uite că tocmai asta face deosebirea dintre cele
două moduri de gândire: medicul alopat este îndreptăţit să ignoreze simptomele care nu îi sunt de nici un folos
pentru stabilirea diagnosticului de boală. Medicul homeopat, preocupat mai puţin de diagnosticul de boală şi mai
mult de diagnosticul bolnavului ca unicat, nu poate ignora simptomele care nu se potrivesc cu diagnosticul
nosologic, căci tocmai aceste simptome traduc modul de reacţie personală şi formează conţinutul noţiunii de
simptom curios, surprinzător, neaşteptat. Spre exemplu, la un bolnav cu o paralizie localizată (fie şi hemiplegie),
este normal ca membrul paralizat să fie mai rece; neaşteptat este să se constate că are o temperatură mai
ridicată decât cel sănătos. în acest caz este vorba de un mod de reacţie foarte personal. Homeopatul apreciază
cum se cuvine o asemenea informaţie, căci ştie că numai foarte puţine remedii au această particularitate
(Alumina, Phosphorus).
O altă latură a semioticii homeopatice este observarea comportamentului bolnavului. Această observare
va arăta că un pacient bate tot timpul cu palmele în braţele scaunului (Kalium bromatum), altul îşi mişcă într-una
membrele inferioare (Zincum), altul îşi ciuguleşte fără încetare scuame de pe buze şi din nări (Arum triphyllum),
un altul îşi freacă mereu nasul (Cina) şi, în sfârşit altul (Syphilinum), dacă biroul în faţa căruia a luat loc este
acoperit cu cristal, îl va şterge cu mâinile tot timpul cât durează interogatoriul.
Pentru a ilustra şi mai bine caracterizarea sintetică pe care o poate furniza observaţia, vom reproduce
câteva tipuri:
•lată un copil care nu poate sta nici un moment liniştit. Sare pe un scaun, apoi fuge imediat la calorifer,
revine la biroul medicului, deplasează un obiect, ia un altul, pe care-l aruncă, în clipa următoare este
călare pe spătarul canapelei. Dacă cineva încearcă să-i potolească, urlă ca din gură de şarpe. Aşa se
prezintă un copil Chamomilla.
•lată altul, care intră cu multă ezitare în cabinet. Foarte timid, nu se apropie decât foarte încet şi numai
pentru că este împins de părinţi (care nu au nevoie să-i forţeze pentru asta). Abia a pus medicul o
întrebare, că a şi izbucnit în plâns. Plânge liniştit, tăcut, privind pe medic. La tentativele acestuia de a
se apropia de el, se refugiază înspăimântat lângă mamă, pe care o cuprinde cu braţele lui mici.
Asemenea comportament sugerează Silicea şi îndreptăţeşte dirijarea investigaţiilor în acest sens.
•Un bărbat intră în cabinet, cu faţa roşie, congestionată, până şi urechile îţi dai seama că-i ard. Se
66
plânge de căldură; câteodată cere permisiunea să deschidă fereastra sau să închidă caloriferul. Dacă
stă ceva mai mult în picioare, oboseşte, se simte rău şi cere să se aşeze sau să se sprijine de ceva.
Sunt multe şanse să fie un Sulfur.
•Tipică pentru Lachesis este o femeie care intră agitată şi preocupată. Cu mare iuţeală începe să-şi
povestească suferinţele, dar nu numai suferinţele, pentru că este vorba de o logoreică ce sare de la
un subiect la altul. De multe ori incoerentă, vorbeşte ca o mitralieră. Nu poate fi oprită şi nici nu
ascultă pe interlocutori.
7
în schimb Sepia se aşează lent pe scaun, îşi încrucişează picioarele (nu din cochetărie, căci este
antipodul femeii cochete, ci pentru că este urmărită de impresia că uterul îi prolabează şi de aceea simte
nevoia să-şi încrucişeze picioarele). Adoptă poziţia aplecată înainte, cu cotul pe genunchi şi bărbia în
palmă. Tristă şi indiferentă, nu-i mai pasă de ce se întâmplă. A venit la medic împinsă de familie. Vorbeşte
puţin, medicul trebuind să-i smulgă răspunsurile cu cleştele.
• Un bolnav tip de Lycopodium intră în cabinet cu îndrăzneală (eventual chiar neinvitat). îşi pune pălăria
sau şapca pe biroul medicului, fără să-i ceară permisiunea. Explică medicului pentru ce a venit. Când
nu vorbeşte, fluieră în surdină sau fredonează sau tusotează. Eventual se ridică, se plimbă prin
cameră, examinează fotografiile de pe pereţi, dulapurile. Iar dacă i se cere să se dezbrace pentru a fi
examinat, va fi foarte surprins; doar a explicat el însuşi tot ce trebuia ştiut despre boala Iui!
în ceea ce priveşte momentul dezbrăcării bolnavului şi ceea ce poate deduce medicul homeopat dacă
observă cu atenţie gesturile bolnavilor, vom cita din L. Vannier un pasaj ilustrativ:
Carbonicul, al cărui spirit de precizie şi claritate I-am amintit, înţelege necesitatea examenului medical, căci
doar pentru asta a venit. Şi, după ce va întreba pe medic ce trebuie să dezbrace (cămaşă, pantaloni,
ciorapi) îşi va scoate veşmintele, împăturindu-le meticulos sau punându-le pe spătarul scaunului pe care a
stat.
•Fosforicui este bolnavul înclinat prin natura lui la visare, dezgustat de propriile mizerii, având de
aceea tendinţa să-şi mascheze boala. Neplăcut şocat de întrebările în legătură cu aspectul fecalelor şi
al urinei, fosforicul, şi mai ales femeia tip fosfor, se opun la invitaţia de a se dezbrăca. îşi scoate cu
multe ezitări piesele de îmbrăcăminte, una câte una, nu acceptă să fie privită şi cere un paravan.
Face o dramă dacă medicul doreşte să-i ridice cămaşa să o examineze şi cu atât mai mult dacă i se
cere să-şi scoată chiloţii.
•Fluoricul şi femeia fluorica îşi etalează fără jenă tarele morbide, chiar dacă este vorba să povestească
vicii şi toxicomanii. în ceea ce priveşte invitaţia la dezbrăcare, fluorica o acceptă fără nici un fel de
ezitare. Foarte adesea se dezbracă în timp ce vorbeşte medicului şi, cu o dezinvoltură care pe un
medic la începutul carierei îl surprinde, îşi aruncă pe toate scaunele din cameră cămaşa, fusta,
combinezonul, sutienul şi restul şi într-un minut rămâne goală.
II. EXAMENUL BOLNAVULUI
11.1. INTEROGATORIUL
Este clar că, pentru consemnarea tuturor amănuntelor pretinse de semiologia homeopatică, interogatoriul
are o durată mult mai mare în cadrul unei consultaţii homeopatice decât într-o consultaţie obişnuită. Se apreciază
că o consultaţie de homeopatie durează în medie circa 40 de minute, putând să fie şi mai lungă, iar din această
durată majoritatea timpului îl ocupă interogatoriul. Având în vedere multitudinea de amănunte obţinute,
răspunsurile trebuie consemnate în scris de examinator sau înregistrate pe bandă magnetică, pentru a face
posibilă reexaminarea lor în vederea ierarhizării simptomelor şi a repertorizării. Se recomandă ca în primă etapă a
interogatoriului, după una sau două întrebări care să declanşeze confesiunea bolnavului, medicul să asculte şi să
observe, căutând să intervină cât mai puţin în povestirea spontană a pacientului. Este drept că uneori va trebui să
suporte povestiri foarte prolixe şi aparent destinate, favorizate de faptul că bolnavul simte că are în faţă un
interlocutor plin de bunăvoinţă, dar acesta este un preţ pe care trebuie să-i accepte dacă doreşte să practice
homeopatia. Trebuie să evite de a interveni cu întrebări care ar putea să sugereze răspunsuri pe care trebuie să-i
accepte dacă doreşte să practice homeopatia. Trebuie să evite de a interveni cu întrebări care ar putea să
sugereze răspunsuri pe care le aşteaptă sau le doreşte. Numai într-o a doua fază, când bolnavul şi-a epuizat
naraţiunea spontană, examinatorul va interveni pentru a obţine completări. în acest moment, având în faţă lista
simptoamelor menţionate de bolnav, o va parcurge succesiv şi, la simptomele descrise în mod prea general de
pacient şi fără amănunte asupra modalităţilor, va pune întrebări de completare. Acestea nu vor fi întrebări la care
să se primească un răspuns alternativ: DA sau NU, ci răspunsuri care să întregească simptomele cu aspect
particular: La ce oră apare cutare simptom? De ce alte manifestări este însoţit? Ce anume îl calmează? etc.
în această fază examinatorul se va convinge că nu au rămas domenii largi, sau funcţii ale unor aparate pe
care examinatul nu le-a menţionat. Este foarte posibil să nu aibă nici un simptom într-un domeniu, dar se poate
întâmpla ca bolnavul să omită unele simptome, care-l deranjează mai puţin în comparaţie cu afecţiunea pentru
care a venit la medic. Afecţiunea cu care s-a obişnuit (pentru că durează de multă vreme) şi nu vede vreo
legătură între aceste simptome şi suferinţa iui principală. Or, se poate întâmpla ca tocmai unul din aceste
67
simptome să fie important pentru selecţionarea remediului. Alteori bolnavii pot să omită simptome pe care se
ruşinează să le comunice, cum ar fi cele relative la boli venerice, la avorturi etc.
Pentru a preveni omisiunile, se recomandă ca examinatorul să aibă un model pe care să-i urmeze. O
metodă foarte bună este să se treacă în revistă împreună cu bolnavul 24 de ore din viaţa acestuia. Se va urmări
atunci în mod succesiv: Cum trece noaptea? Se poate afla cu această ocazie spre exemplu, că noaptea este
totdeauna perioada cea mai rea pentru bolnav încât îi este groază de venirea ei, şi alte amănunte legate de
această perioadă dintr-un nictemer. Nu se va omite să fie întrebat asupra viselor. Coşmarurile, mai ales dacă se
repetă, pot să aibă semnificaţie pentru selecţionarea remediului. Spre exemplu: vise groaznice de cadavre
sfârtecate, de câini care le sfâşie, de strangulare (Lachesis), cu bălţi de sânge {Phosphorus), cu hoţi şi agresiuni
{Natrum muriaticum), vise în care subiectul este obligat să facă eforturi fizice care-l depăşesc {Rhus
toxicodendron) etc. Se va preciza dacă bolnavul are insomnii sau nu, şi ce fel de insomnii. Nu poate dormi? Ori
adoarme şi se trezeşte după un anumit interval sau la o anumită oră, totdeauna aceeaşi?
Se ajunge astfel la precizarea orei când au loc şi alte agravări: criză de astm, tuse, transpiraţii, criză
comitială etc.
Apoi poziţia în timpul somnului trebuie şi ea precizată, căci este evocatoare pentru unele remedii, spre
exemplu pe burtă {Medorrhium, Podophyllum), pe partea dreaptă (Sepia ş.a.), pe partea stângă (Lycopodium
ş.a.), cu mâinile deasupra capului (Pulsatilla) sau cu ele înapoia capului (Arsenicum) şi aşa mai departe.
în acest fel se continuă cu întrebări referitoare la modul cum se simte pacientul la deşteptare şi ce
eventuale manifestări se declanşează atunci (spre exemplu nevoia imperioasă de scaun etc).
Ce se întâmplă în cursul dimineţii, la amiază, în cursul după-amiezii şi seara şi cum se simte bolnavul în
fiecare din aceste perioade?
Este important, de asemenea, să se consemneze date despre apetit şi despre foame (intensitate, orariu,
foame fără apetit etc); despre sete: sete de cantităţi mari ia intervale mari (Bryonia ş.a.), sete de cantităţi mari,
repetate des (Natrum muriaticum ş. a.) etc. De asemenea, se va consemna dacă bolnavul doreşte să bea rece şi,
deşi înghite cantităţi mici, acestea îi fac rău, ba chiar le varsă (Arsenicum album).
Vor fi consemnate dorinţe speciale din domeniul apetitului (spre exemplu dorinţa excesivă de ouă se
întâlneşte la Calcarea carbonica) sau pentru anumite băuturi; de asemenea, dacă are repulsie pentru unele din
acestea sau dacă îi fac rău (intoleranţe).
Pentru a nu se omite unele simptome, este bine ca, în final, să se facă o ultimă revizie pe aparate şi să se
facă precizări cu noi amănunte, dacă mai este necesar, spre exemplu: tuşea, expectoraţia, dispneea, cu calităţile
şi modalităţile lor; staza circulatorie, simptomele cardiace, dureri în zona inimii; simptome digestive; simptome în
aparatul urogenital.
Un capitol important este cel referitor la menstruaţie (regularitate, cantitate, aspectul sângelui, agravări ale
altor simptome sau ale stării generale, înainte, în timpul sau după menstruaţie) şi, de asemenea, referitoare la
viaţa sexuală (libido, abstinenţă sau exces, impotenţă etc).
Pe măsură ce cititorul va cunoaşte mai complet Materia medicală, va înţelege mai bine la ce sunt utile
toate aceste amănunte.
Cu scopul sprijinirii debutanţilor, ca să nu facă omisiuni, se dă alăturat model de foaie de observaţie, şi o
listă de modalităţi, care nu au pretenţia că sunt perfecte. De altfel, pe măsura dobândirii experienţei în
interogatoriul homeopatic şi pe măsură ce va fi din ce în ce mai sigur pe sine, medicul nu va mai simţi nevoia să
se controleze cu asemenea îndreptare.
O recomandare pentru cei ce consemnează simptomele semnalate de bolnav în cursul interogatoriului
este ca transcrierea lor să respecte însăşi exprimarea lui. în Materiile medicale sunt trecute simptomele pe care
le-au întrebuinţat pentru a le descrie. Or, în general, probatorii erau profani şi de multe ori oameni simpli. De
aceea Materiile medicale conţin multe exprimări ce fac să zâmbească pe medicii alopaţi care le consultă fără să
fie în prealabil lămuriţi că acestea sunt de fapt colecţii de descrieri de simptome, făcute de diverşi oameni de
diferite categorii. Patogeneziile au respectat expresiile utilizate de probatori, chiar dacă uneori păreau puerile,
pentru că s-a considerat că nimic nu poate reda mai bine ce au simţit, decât exprimarea ideilor care le-au venit
spontan. Şi, în repertorii, subgrupele pe care le întâlnim la un simptom mai general corespund tot unor astfel de
descrieri naturale (uneori primitive) ale simptomelor. De aceea se recomandă ca examinatorii să respecte modul
de exprimare al pacienţilor, altminteri riscă să nu găsească rubrica în repertoriu sau să ia în considerare o rubrică
ce nu are acelaşi conţinut cu ceea ce simte bolnavul chestionat. Se va proceda astfel chiar dacă exprimarea
bolnavului pare copilărească sau chiar ridicolă, spre exemplu: senzaţia că îi este capul gol, senzaţia că fierbe
ceva în interiorul capului, senzaţia de clipocit în interiorul capului, senzaţia de ceva viu în interiorul capului etc,
sau senzaţie de frig în jurui inimii. Semnalăm că există cel puţin cinci remedii care au acest simptom: Heloderma,
Natrum muriaticum, Graphites, Petroleum şi Kalium bichromicum; odată consemnat acest lucru, examinatorul va
trebui să facă diagnosticul diferenţial între ele, ajutându-se pentru aceasta de celelalte simptome acuzate de
bolnav, lată de ce este nevoie ca, din capul locului, să se consemneze cât mai multe simptome. Descrierile de
senzaţii amintite alcătuiesc o categorie mare denumită simptome ca şi când (as if sau als orb), a căror valoare stă
în faptul că sunt foarte personale.
68
 11.2. INSPECŢIA
Inspecţiei îi revine să aprecieze aspecte legate de comportament.
Pe de altă parte, prin inspecţia scheletului, a maxilarelor, a danturii, a unghiurilor pe care le formează segmentele
corpului, se ajunge la încadrarea individului într-una din constituţii (biotipuri). Se mai pot înregistra aspecte ale
ţinutei corpului (cu coloană vertebrală curbată, ca şi când n-ar avea forţa să ţină capul drept, cu slăbire mai ales în
partea superioară a corpului gât şi torace superior: Natrum muriaticum) sau alte aspecte particulare (buză superioară
ca de tapir: Hepar sulfur) etc.
Inspecţia pielii poate semnala modificări de consistenţă, de culoare (pată galben-cafenie în şa pe nas, asemănătoare
cu masca gravidică: Sepia; varicozităţi ale aripilor nasului şi pliul nasogenian grăsos: Thuya; acnee tuberoasă la
ceafă: Tuberculinum R.), prezenţa de veruci, nevi etc: Thuya ş. a.; leuconichia poate sugera Silicea, onixisul
Graphites. _ ._____.-.__-
_____^ Aspec^t44imbtH6Qte^oafter^el'aTlaTae§c7îsTh patogeneziile câtorva medicamente (Antimonium crudum
cu depozit gras alb, Arsenicum album cu depozit negru, Ipeca are limba curată, în ciuda faptului că are greţuri şi
vărsături).
Aspectul expectoraţie) (groasă, vâscoasă, lăptoasă gălbuie, verzuie, hemoptoică etc), al urinii (cantitate, cuioare,
tulbure cu depozit de diferite culori), al scaunului trebuie consemnat, deasemenea, cu precizie. Ca o metodă
ajutătoare. -hazaiăJoi pe inspecţie, amintimTriscopTaTŞi vechiiî Tîbmeopaţi au semnalat că unele
lemecHHteterniină mioză {Aconitum ş.a.), altele midriază (Belladonna ş.a.). Semnul Argyll-Robertson a avut şi în
homeopatie aceeaşi semnificaţie ca în alopatie. în plus pentru selectarea remediului, homeopaţii valorifică şi atele
furnizate de metoda lui Ignaz Peczely de diagnostic al bolilor şi traumatismelor prin observarea irisului.
Examenul irisului pune în evidenţă pete şi alte modificări (inele, triunghiuri decupate etc), care corespund unor
alterări ale organelor din corp, conform unei topografii foarte precise, fiecare organ corespunzând în iris unui anume
segment (fig. 1).
Neavând o experienţă proprie, redăm numai două semne mai puţin fine, pe care le pot observa şi cei fără o pregătire
specială. Astfel, orice bolnav intoxicat prezintă la circumferinţa externă a irisului un cerc periferic negru. Cu cât
culoarea este mai intensă, cu atât subiectul este mai intoxicat. Prezenţa cercului periferic negru este totdeauna în
raport cu un conţinut toxinic ridicat. Aceeaşi semnificaţie o are faptul că irisul pare acoperit cu un fel de văl opalin,
tulbure şi gros, care face imposibilă orice observaţie, mai ales la ochii bruni. Pentru cei care doresc să se
perfecţioneze în iriscopie, recomandăm să studieze zonele din cei doi ochi, corespunzătoare organelor din corp (fig.
1).
Iris drept (mai clar dacă vom suprapune cele două imagini)
1)Creierul mare 30)Ureche
2)Frunte 31)Cerebel
3)Ochi 32)Cefalee occipitală
4)Nas 33)Congestie cerebrală
5)Maxilar superior (occipitală)
6)Gura 34)Hemoragie intestinală
7)Mandibula 35)Tulburări severe de tranzit
8)Laringe intestinal
9)Faringe 36)Ombilic
10)Torace post. 1/3 sup. 37)Rinită cronică
11)Torace post. 1/3 medie 38)Abces dentar
12)Torace post. 1/3 inf. 39)Odontalgii
13)Vezică 40)Catar
14)Vagin - uretră 41)Gastrită; cardia
15)Rinichi 42)Catar vezical
16)Femur-picior 43)Intervenţie chirurgicală pe
17)Regiunea inghinală uter
18)Abdomen 1/3 sup. 44)Catar vaginal
19)Abdomen 1/3 medie 45)Nefropatii
20)Abdomen 1/3 inf. 46)Fractură coapsă vindecată
21)Ficat 47)Varice
22)Braţ 48)Cloroză, anemie, uter
23)Torace anterior sângerare
24)Pleura 49)Intervenţii chirurgicale pe
25)Plămân 1/3 sup. cec
26)Plămân 1/3 medie 50)Ovarite
27)Plămân 1/3 inf. 51)Tulburări circulatorii
28)Umăr 52)Ciroză
29)Gât 53)Fracturi cot
69
54)Reumatisme 58)Abces
55)Litiază renală 5 9) Gatar nazal
56)Pneumonii incipiente 60) Inflamaţii severe la gât
57)Discromatopsii

1)Creierul mare 23) Laringe 42) Piele 13)Abdomen 1/3 inf. intestinal 55) Dureri spate
2)Cerebelul 24) Mandibulă 43) Pleurită 14)Regiunea inghinală 35) Linia albă, stomac 56)
3)Ureche 25) Gura 44) Epilepsie Difterie
4)Gât 26) Maxilar superior 45) Predispoziţie convulsii 15)Coapsă - pictor iritabil 57) Discromatopsii
5)Umăr 27) Nas 46) Ovare 16)Rinichi 36) Reumatisme 58) Sănătate fermă
6)a şi 1 lob pulm. 1/3 sup. 28) Ochi 47) Fracturi 17)Ampula rectală 37) Cardiopatii 59) Odontalgii
şi inf. 29) Frunte 48) Fractură rotulă nervoase
7)Pleură 30) Piele 49) Varice 18)Vezică 38) Congestii pulmonare 60) Lăcrimare
8)Torace ant 31) Encefalite 50) Nefrite severe 19)Torace post 1/3 inf. 39) Insuficienţă valvulară 61)
9)Braţ 32) Predispoziţie la 51) Hemoroizi Anemie cu tulburări
10)Splină congestii 52) Catar uterin 20)Torace post 1/3 medie 40) Compoziţie sangvină
11)Abdomen 1/3 sup. 33) Contuzie cerebrală 53) Gută cutanate
12)Abdomen 1/3 medie 34) Tulburări de tranzit 54) 21)Torace post 1/3 sup. anormală
Nervi iritabili 22)Faringe 41) Piele
Miros. La destul de numeroase remedii Materiile medicale consemnează şi amănunte legate de mirosul pielii, al
transpiraţiei, al urinii, al fecalelor, al răsuflării, al leucoreei (spre exemplu, la Hepar Sulfur, leucoreea are miros de brânză
veche; la Benzoic acidum, urina are miros respingător ş.a.m.d.).
Fascicul 10 (2 unităţi de curs) - NULL
Fascicul 12 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - asistent univ. dr. Florin FRUNZĂ
tutore - dr. Daniela AJJAOUII
FOAIA DE OBSERVAŢIE HOMEOPATICĂ
SEMIOLOGIE - CONSULTAŢIE
II. EXAMENUL BOLNAVULUI PE APARATE Şl SISTEME
11.3. PALPARE
în afară de utilizarea palpaţiei pentru explorarea abdomenului, lojilor renale, a tiroidei, a inimii, a
pulsului, a articulaţiilor etc. - ca şi-n medicina clasică - homeopaţii utilizează şi identificarea punctelor
dureroase la apăsare, descrise de Weihe. Acesta a consemnat 195 de puncte sensibile la presiune pe
suprafaţa corpului, din care 105 corespund şi la puncte de acupunctură. Acestea au o corespondenţă
cu unele medicamente, conform schemei (Fortier- Bernoville):
La faţă: Mercurius corrosivus, punct situat la partea internă a marginii superioare a arcadei
orbitare drepte.
Magnesia carbonica, simetricul de partea stângă, adesea indicată în nevralgii de toate felurile.
La gât, etajate de-a lungul muşchiului sterno-cleido-mastoidian, semnalăm punctele celor trei
Solanee atât de vecine prin acţiunea lor: Belladonna, Stramonium, Hyoscyamus.
în ceea ce priveşte Belladonna, i se ştie acţiunea, uneori specifică asupra nervului frenic.
Punctul corespunde mijlocului sterno-cleido-mastoidianului, la egală distanţă de inserţia lui claviculară
şi cea mastoidiană, de partea stângă.
Stramonium este simetricul de partea stângă.
Hyoscyamus se află în unghiul format de marginea superioară a claviculei şi marginea externă
a părţii anterioare a sterno-mastoidianului, în partea stângă (presiune dinafară înăuntru).
Zincum metallicum are aceeaşi localizare de partea dreaptă.
Lachesis trebuie căutat pe marginea internă a muşchiului sterno-mastoidian stâng la nivelul
inserţiei sale pe claviculă, imediat deasupra extremităţii interne a claviculei (presiune dinăuntru în
afară). Acest punct este remarcabil de constant.
Muriaticum acidum este simetricul de partea dreaptă. De altfel se ştie că aceste două remedii
sunt înrudite, ultimul părând într-o oarecare măsură să canalizeze adesea acţiunea Lachesisului
asupra regiuni hemoroidale (hemoroizi de culoare purpurie sau violacee, cu extremă sensibilitate la
contact).
Bromium este punctul median al regiunii. Are sediul înapoia sternului la nivelul liniei de inserţie
a primelor cartilagii costale. Va fi căutat apăsând de sus în jos înapoia marginii superioare semilunare
a manubriului sternal.
La baza gâtului mai există de asemenea două puncte foarte importante: Calcarea carbonica şi
Nitricum acidum. Trebuie căutate, primul la dreapta, al doilea la stânga, într-un punct situat exact
înapoia mijlocului marginii superioare a claviculei (presiune puţin oblică, de sus în jos şi dinafară
70
înăuntru către prima coastă). Sunt semne valoroase prin consistenţa lor. Şi în cazul acestor două
medicamente cu puncte simetrice notăm că sunt complementare unui altuia.
Partea anterioară a toracelui (fig. 1). Pe linia mediană şi verticală a sternului există mai multe
puncte situate la înălţimea primelor 5 spaţii intercostale, cel mai important, cel mai constant din toate
este Phosphorus, aflat între stern şi apendicele xifoid, la punctul de inserţie al acestui apendice, la
spaţiile intercostale VI. La tuberculoşii pulmonari, acest punct se întâlneşte cu o frecvenţă extremă. La
hepatici punctul este foarte util pentru alegerea între el şi Lycopodium.
La nivelul liniei parasternale: Lycopodium, de partea dreaptă în al doilea spaţiu, aproape de
marginea sternului. Dar aria lui de sensibilitate cuprinde şi partea stângă şi uneori, deşi mai rar,
spaţiile al lll-lea intercostal drept şi stâng, adică peste punctele Veratrurn viride (al doilea spaţiu
intercostal stâng), Ambra grisea (al treilea spaţiu drept), Angustura (al treilea spaţiu stâng). Punctul de
Lycopodium este de primă importanţă.
în ceea ce priveşte pe Grafit, acesta are un punct dureros bilateral, parasternal în al V-lea
spaţiu, puţin deasupra şi de fiecare parte a Phosphorului.
Pe linia mamelonară: un punct din cele mai sigure pare să fie cel al Spongiei, la înălţimea celui
de-al lll-lea spaţiu intercostal stâng. Drosera se află simetric în partea dreaptă.
împrejurul fiecărui mamelon, pe marginile superioară, inferioară, internă şi externă există puncte
dureroase, în partea dreaptă puncte de metale, care prezintă între ele relaţii familiale: Nichelul
(Niccolum), Cobaltul, Manganum aceticum, Strontium carbonicum; în partea stângă, dimpotrivă, se
întâlnesc plante care acţionează în mod electiv asupra inimii: Kalmia, Cactus grandiflorus, sau asupra
pneumogastricului şi stomacului: Lobelia inflata, Gratiola.
2
3
Abdomen, partea supraombilicală. Pe linia mediană, de la apendicele xifoid la ombilic se
înşiră mai multe puncte care formează patru puncte distincte (fig. 2):
•grupul Iodului, la mijlocul liniei xifo-ombilicale; exact deasupra lui se găseşte punctul de
Thuya; deasupra Thuyei, punctul de Theum; dedesubtul Iodului, cel de Mezereum. Din
acest grup, cele mai constante şi de mare valoare sunt ale Iodului şi Thuyei. Aceste
puncte par strâns legate de plexul solar, care se proiectează înapoia lor pe acelaşi plan
orizontal. în trecere semnalăm raporturile pe care aceste remedii le au între ele. Thuya
antidotează efectele rele ale ceaiului şi ale iodului;
•un alt grup, cel al Natriului carbonic şi al remediului Ipeca. Punctul de Natrum carbonicum
este situat la mijlocul distanţei care separă vârful apendicelui xifoid de punctul de lodium.
De jur împrejur se găseşte Ipeca, deasupra acestuia Natrum carbonicum, Hydrocyanic
acid dedesubtul lui, Chamomilla la dreapta, Cocculus indicus la stânga. Cele mai
constante par să fie Ipeca şi Chamomilla;
•încă un grup, cel al apendicelui xifoid: la vârful său, Mercurius vivus; dedesubtul acestuia,
Veratrurn album; puţin deasupra lui Mercurius vivus, de fiecare parte a apendicelui, în
unghiul pe care-l formează cu rebordul costal inferior, se găseşte Cistus canadensis la
dreapta, Spigelia la stânga. Fără să fie de primă valoare, aceste puncte au o anumită
constanţă;
•ultimul grup de pe linia supraombilicală este format din Silicea - cel mai constant - în
mijlocul treimei inferioare a distanţei xifo-ombilicale şi Podophylum, Mercurius dulcis,
Plumbum metallicum, care-şi au sediul pe marginea superioară a ombilicului, primul pe
linia mediană, al doilea şi al treilea încadrându-l unui la dreapta, celălalt la stânga.
Mercurius dulcis este aproape corespunzător punctului semnalat de Chauffard pentru
amputa Vater (ceva mai sus). în apropiere este punctul Podophyllului, cu acţiune
cunoscută asupra duodenului.
La nivelul rebordului costal, în partea inferioară, există puncte situate în unghiul intern şi foarte
ascuţit pe care-l formează cartilajele costale unindu-se câte două. La unirea cartilajelor al Vll-lea şi al
Vlll-lea: Gummi-gutti la dreapta, Arsenicum album la stânga; la unirea cartilajelor al VII Mea şi al IXlea:
Chelidonium la dreapta, Carbo vegetabilis la stânga. La unirea cartilajelor al IX-lea şi al X-lea:
Carduus marianus la dreapta, Scilla maritima la stânga. Sunt de reţinut din acestea mai ales punctele
de Chelidonium, Arsenicum album şi Carbo vegetabilis.
în sfârşit, pe diagonalele virtuale care unesc aceste puncte cu ombilicul se pot nota încă:
Natrum sulfuricum şi Sulfur. Sunt situate pe linia care se întinde de la punctul Chelidonium sau de la
punctul Carbo vegetabilis la ombilic, primul la dreapta, al doilea la stânga.
4
Abdomen, partea subombilicală. în
această regiune punctele dureroase dispuse
71
concentric în rozetă sunt cele mai
5
numeroase, mai înghesuite; valoarea lor
este chiar diminuată de numărul lor şi nu
vom insista decât asupra unora dintre ele.
Ignaţia, de prim-ordin, îşi are sediul în
partea dreaptă, la unirea treimii interne cu
două treimi externe ale liniei care uneşte
spina iliacă antero-superioară cu ombilicul.
Apendicele însuşi este situat în afara şi
dedesubtul lui. Durerea apendiculară sau
pseudo-apendiculară îi aparţine în mod
special. Simetricul lui la stânga, deşi mai puţin
important, e Ranunculus bulbosus.
Antimonium crudum care corespunde
mai degrabă ampulei cecale, se află exact la
unirea treimii interne ale aceleiaşi linii ilioombilicale,
în afara Ignatiei. Valoarea sa e
destul de mare, totuşi mai mică decât a
precedentei: Simetricul din stânga este
Cannabis sativa.
Stannum, bilateral, are sediul exact
dedesubtul spinei iliace antero-superioare.
Are o valoare mare.
Ceva mai puţin importante sunt Rhus
toxicodendronîn mijlocul treimii inferioare a
liniei mediane care uneşte pubisul cu
ombilicul; Palladium, în afara lui şi la
dreapta, corespunde ovarului drept, asupra
căruia acţionează în mod electiv.
Rhododendron şi Pulsatilla, primul la
dreapta lui Palladium al doilea la stânga,
simetric pe orizontala care trece prin unirea
1/3 inferioare cu 1/3 mijlocie a distanţei
ombilico-pubiene, Hydrastis, care
corespunde exact acestui punct pe linia
mediană pe aceeaşi orizontală cu
Rhododendron şi Pulsatilla; Ferrum
metalicum, în sfârşit, punct dublu, situat de
fiecare parte a liniei mediane, pe marginea
superioară a pubisului.
Regiuni laterale ale toracelui şi abdomenului. Amintim doar punctele mai importante.
Pe linia axilară anterioară: Hepar sulfur la dreapta la nivelul spaţiului al 3-lea intercostal;
simetricul său la stânga este Ratanhia.
Kali carbonicum, semn de primă mărime, bilateral, pe aceeaşi linie, în al 4-lea spaţiu intercostal.
Pe linia axilară mediană: cele mai importante sunt: în al 2-lea spaţiu Cina la dreapta, Ledum
palustre la stânga; în al 4-lea spaţiu Natrum muriaticum la dreapta, Iris versicolor la stânga, în al 6-lea
spaţiu Allium cepa la dreapta şi Arsenicum iodatum la stânga.
Două puncte importante, în partea anterioară a coastei a 11-a, pe linia axilară mediană: Nux
vomica la dreapta, China la stânga. Puţin dedesubtul şi înăuntrul Chinei, corespunzând şi splinei, se
găseşte punctul complementarului său în splenomegalii şi paludism, Ceanothus.
Pe marginea inferioară a coastei a 5-a, la unirea treimii anterioare şi a treimii mijlocii a liniei care
uneşte linia axilară anterioară cu mamelonul se găsesc Causticum, bilateral şi Kali phosphoricum,
situat puţin înapoia lui, pe aceeaşi linie, la unirea treimii medii cu treimea posterioară.
în sfârşit punctul de Calcarea fosforica, bilateral, este situat la mijlocul liniei oblice care uneşte
punctele Nux vomica sau China cu Stannum. La mijlocul distanţei care separă Calcarea phosphorica
de ombilic se găseşte punctul Berberis la dreapta şi Sepia la stânga.
6
Regiunea dorsală (fig. 4). Pe
marginea superioară a
72
apofizei spinoase ale aproape
tuturor vertebratelor există
puncte care corespund adesea
unor remedii cu acţiune asupra
măduvei şi a sistemului nervos.
Pe-a 2-a vertebră cervicală:
Cuprum arsenicum (acţiune în
uremia nervoasă) are sediul nu
departe de bulb şi de centrul
respirator pe a 4-a vertebră
cervicală Lathyrus sativus; Picric
acid pe prima dorsală, Paris
quadrifolia pe a 3-a, Telurium pe
a 5-a, Osmium pe a 6-a, Bufo pe
a 11-a, Argentum nitricum pe a
2-a lombară, Selenium pe a 3-a,
Hypericum perfoliatum pe a 5-a.
Pe verticala trecând prin mijlocul
distanţei care separă marginea
internă a vertebrelor dorsale de
omoplat, se găsesc puncte
bilaterale în primele spaţii
intercostale, din care Millefolium
(al 2-lea), Antimonium tartaricum
(al 3-lea), Agaricus (al 4-lea),
Gelsemium (al 5-lea) sunt
remedii cu acţiune specială
asupra aparatului respirator
(primele două) sau asupra
sistemului nervos (celelalte).
în sfârşit, unele remedii cu
acţiune asupra aparatului urinar,
ale căror puncte bilaterale se
înşiră dedesubtul unghiului
inferior al omoplatului, sunt:
Terebenthina la nivelul celui deal
9-lea spaţiu intercostal,
Capsicum (al 16-lea), Solidago
(al 11-lea), Cantharis (sub a
12-a coastă) şi Coccus cacti.
Membre. Sepia, în partea interioară a apofizei coracoide a omoplatului, înaintea articulaţiei
scapulo-humerale, punct destul de constant şi Colocynthis, la nivelul marelui trohanter.
Punctele dureroase spontane. Nu trebuie confundate senzaţiile provocate, descrise anterior,
cu durerile spontane localizate, indicate de bolnavi şi semnalate de Materia medica. Amintim câteva
din aceste puncte simţite spontan. Sunt simptome ale căror mecanism de apariţie şi semnificaţie sunt
diferite; durerea spontană are în general un caracter de profunzime, care o diferenţiază de punctul
dureros provocat; semnul lui Weihe este totdeauna simţit la suprafaţa corpului, pe tegument şi
regiunile anatomice imediate subiacente.
La gât: Rurnex crispus, punct de durere şi de gâdilatură laringian, cu tuse provocată dacă se
apasă pe laringe sau pe regiunea suprasternală.
La torace: lllicium, durere în regiunea coastei a 3-a, uneori la dreapta, de cele mai multe ori la
stânga, la una sau două laturi de deget de stern. Acest semn se întâlneşte mai ales în hemoptizii.
Arsenicum album: durere transfixiantă prin 1/3 superioară a plămânului drept.
Antimonium sulfuricum aureum: durere cu congestie a bazei plămânului stâng, uneori şi
localizare la lobul superior stâng.
Chelidonium: durere situată puţin înăuntrul unghiului inferior al omoplatului drept, iradiată spre
umărul drept.
Chenopodium: acelaşi punct ca şi Calidonium, uneori cu sediul ceva mai aproape de coloana
vertebrală.
Chenopodi glauci aphis: localizare la stânga, simetrică cu punctul de Chenopodium.
73
7
La abdomen: Carduus marianus, durere înţepătoare în regiunea stomacului şi a splinei, către
extremitatea coastei a 10-a.
Ceanothus: durere vie în regiunea hipocondrului stâng cu splină mare.
Kali carbonicum: ca o lovitură de cuţit în hipocondrul drept, la nivelul ficatului (aceleaşi dureri de
înţepătură, stitches ale englezilor, se regăsesc la nivelul inimii, stomacului etc.)
Ignatia: durere spontană în regiunea apendicelui, coincide adesea cu un cec destins şi
aerocolic, mai ales după abuz de cafea, la indivizi foarte nervoşi.
La spate: Berberis, durere spontană şi înţepătoare la nivelul bazinetului rinichiului stâng
(punctul ureteral superior, în faţa vertebrei a 3-a lombare).
La membre amintim acţiunea electivă a Sanguinariei şi a lui Ferrum metallicum asupra
ligamentelor articulaţiei scapulo-humerale şi asupra deltoidului, planta fiind la dreapta şi metalul la
stânga.
III. VALOAREA METODEI LUI WEIHE PENTRU STUDIUL RELAŢIILOR MEDICAMENTOASE
Punctele complimentare ale lui Weihe pot să aibă avantajul că ne ajută să înţelegem mai bine
diversele relaţii medicamentoase.
Astfel, la torace, la dreapta şi la stânga în partea anterioară se învecinează remedii care au
acţiune electivă asupra ritmului cardiac sau asupra miocardului: Arnica, Sanguinaria, Crataegus,
Cistus canadensis de partea dreaptă; Phosphorus pe linia mediană, Cimicifuga, Lachesis, Angustura
şi mai ales Veratrum viride, Spongia, Spigelia, Strophantus, Adonis vernalis de partea stângă; Kalmia
latifolia şi Cactus grandiflorus la mamelonul stâng. Numai Naja pare că s-a rătăcit dedesubtul
ombilicului.
La gât şi baza gâtului se regăsesc cele trei Solanee: Hyoscyamus, Stramonium, Belladonna.
La mamelonul drept: metale şi sărurile lor ca Nichel, Cobalt, Mangan şi Strontiu.
Remediile ficatului se înşiră de la Lycopodium şi Phosphorus către hipocondrul drept cu Kaii
carbonicum, Chelidonium, Carduus marianus, Natrum sulfuricum.
De asemenea, la torace Hepar Sulfur nu este departe de Calcarea carbonica al cărui
complimentar este) şi acesta are ca simetric pe Nitricum acid, cu care se înrudeşte.
Thuya, care în terapeutică domină aparatul genito-urinar şi stomacul, corespunde cu lodum
punctului solar. Silicea, alt complimentar al Thuyei, se găseşte pe aceeaşi linie, deasupra ombilicului.
Medicamentele de stări grave, Arsenicum album, Carbo vegetabilis, se află aproape unui de altul în
hipocondrul stâng; China şi Ceanothus în flancul stâng, aproape de splină, asupra căreia acţionează
în mod electiv.
Sub ombilic există punctele metalelor ca spre pildă Stannum (spina iliacă antero-superioară),
sau Ferrum (pubis), sau Cuprum (fosa iliacă stângă).
Medicamentele care acţionează electiv asupra rectului şi sistemului venos portal se grupează
dedesubtul şi împrejurul ombilicului; Collinsonia, Hamameiis, Aloe, Podophyllum, de asemenea
drenoarele aparatului genital feminin: Hydraştis, Palladium, Pulsatilla, Platina, Crocus sativus sau
remediile speciale masculine: Cannabis sativus, Clematis errecta.
în spate, la nivelul vertebrelor se găsesc medicamentele care acţionează electiv asupra
măduvei: Lathyrus sativus, Picric acidum, Osmium, Argentum nitricum, Hypericum, sau asupra
sistemului nervos periferic şi simpatic, cele care sunt localizate de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale: Agaricus, Gelsemium.
Se găsesc la acest nivel şi remediile cu acţiune specială asupra aparatului respirator:
Phellandrium, Millefolium, Antimonium tartaricum; şi în sfârşit, de fiecare parte a ultimelor vertebre
dorsale, în regiunea rinichilor, Terebenthina, Capsicum, Solidago, Coccus cacti, a căror acţiune
electivă asupra aparatului urinar este cunoscută.
Trebuie menţionat că metoda aduce numai un complement de indicaţie (Chiron) şi nu se poate
conta pe ea ca să se afle foarte comod, numele remediului indicat.
IV. ALTE EXAMENE
Medicul homeopat, ca şi colegul său alopat, trebuie să solicite, în funcţie de împrejurări,
investigaţiile paraclinice menite să precizeze diagnosticul de boală. Am amintit deja motivele de ordin
etic care-l obligă la aceasta. Mai poate fi adăugat unul: existenţa rezultatelor unor teste efectuate
înainte de începerea tratamentului poate constitui o dovadă obiectivă a eficacităţii remediilor
homeopatice, prin compararea cu rezultatele din curs de tratament sau după încheierea acestuia. Se
va putea'demonstra astfel că, în cazuri în care remediile sunt indicate şi prin alte simptome, Syzygium
şi Uranium nitricum pot să reducă glicozuria sau Lycopodium uricemia, ori Ammonium carbonicum,
Ammonium muriaticum sau Berberis azotemia.
8
PREZENTAREA MATERIEI MEDICALE
74
Şl A REPERTORII LOR. UTILIZAREA LOR.
IERARHIZAREA SIMPTOMELOR
Pentru a administra tratamentul homeopatic corect la un caz dat, trebuie să afli care este
remediul similar, adică cel care este capabil să determine la omul sănătos contraimaginea fidelă a
acestor simptome. Numai acest medicament va acţiona homeopatic, în mod specific pentru cazul dat.
Or, remediul similar n-are nimic comun cu diagnosticul de boală. încă în 1890, Roth scria: Am
observat 6 epidemii de holeră... Dar, cu toată neobosita cercetare, comparare, căutare în
farmacologie, nu am găsit nici o bază serioasă care să explice de ce odată a ajutat Arsenicum şi
altădată Veratrum sau Ipeca. Aceasta este dificultatea de care se izbesc, când vor să treacă la
homeopatie, medicii alopaţi, obişnuiţi să acorde valoare exclusiv - sau, în orice caz precumpănitor
-semnelor obiective şi deci diagnosticul de boală. Baza studiului homeopatiei constă în cunoaşterea
amănunţită a simptomelor pe care diverse substanţe pot să le determine la omul sănătos - aşanumitele
patogenezii. Memorând patogeneziile pentru cât mai multe remedii, medicul homeopat
devine din ce în ce mai apt ca, atunci când este confruntat cu un caz dat, să recunoască
medicamentul similar, adică cei care este capabil să-i producă contraimaginea simptomatică.
Colecţia de patogenezii, adică de protocoale de experimentare pe omul sănătos, alcătuieşte
Materia medica homeopatica. Graţie ei se posedă - după cum se exprimă Hahnemann în paragraful
143, al Organonului - un cod (al naturii), în care vor fi înscrise numeroase simptome proprii fiecărei
substanţe care a fost experimentată. Or, aceste simptome sunt elemente ale bolilor artificiale, cu
ajutorul cărora se vor vindeca într-o zi sau alta mai multe boli naturale, asemănătoare ca simptome.
Repetăm cele menţionate în paginile precedente, că Materia medica homeopatică a fost scrisă,
pe baza experienţelor făcute pe omul sănătos, dar a fost completată cu date preluate din toxicologie şi
din experienţa clinică, adică pe de-o parte simptome înregistrate în cursul unor intoxicaţii accidentale,
utile mai ales pentru completarea tabloului remediului cu simptomele stărilor grave, prefinale, stări
până la care nu poate fi împins experimentul pe omul sănătos, pe de altă parte simptome întâlnite la
cazuri de îmbolnăviri care au fost vindecate de un anume medicament, chiar dacă aceste simptome
nu au fost semnalate la experimentatori.
Uneori patogeneziile sunt repetate involuntar, lată un exemplu: un terapeut homeopat (E.H.
Schmeer) a fost solicitat de un bolnav cu diaree cronică. Administrarea de Dulcamara - în baza
cauzalităţii presupuse, frigul umed - nu a dat rezultate. în faţa acestui eşec, reexaminarea mai atentă a
foii de observaţie I-a făcu
t pe autor să recunoască la bolnav patogenezia Acidului muriatic (clorhidric),
la care într-adevăr sunt întâlnite: scaun involuntar, diaree după legume, nevoie imperioasă de scaun
pe care o avea bolnavul dimineaţa după scularea din pat). De asemenea, bolnavul mai acuza şi
astenie şi slăbire, ambele simptome foarte marcate în patogenezia tuturor acizilor. Insistând cu
interogatoriul, medicul află că, de 2 ani fără întrerupere, bolnavul lua la fiecare masă Enzynorm (un
preparat de pepsină+acid clorhidric). Ordonarea încetării acestei medicaţii a vindecat bolnavul. Alt
exemplu (Dunham):
o tânără femeie, care vreme îndelungată a prezentat tabloul perfect al simptomelor din
patogenezia Sulfuruluişi care n-a reacţionat nici ia acest remediu, nici la altele; în cele din
urmă s-a descoperit că utiliza o pastă de dinţi cu sulf, şi odată pasta suprimată,
simptomele au dispărut;
- un producător de forme pentru turnarea drugilor de oţel, a suferit timp de şapte ani de o
gastralgie cu simptome asemănătoare Grafitului, căruia acest remediu nu i-a făcut nici un
bine, până când medicul nu şi-a amintit că formele se fac din plombagină, explicându-şi
astfel persistenţa simptomelor în ciuda tratamentului.
Nu se poate insista îndeajuns asupra noţiunii că învăţarea homeopatiei se bazează mai ales pe
studiul - mereu repetat - al Materiei medicale. S-a spus că, dacă cineva ar fi întrebat ce ştie un medic
homeopat în plus faţă de un medic alopat, răspunsul este: Materia medica.
Dar memorarea a două, trei, patru remedii este una, şi reţinerea caracteristicilor a foarte multora
este altceva. Aceasta reprezintă o dificultate de care s-au izbit toţi. Multitudinea de simptome
subiective, independente între ele, iar unele dintre ele regăsindu-se la multe medicamente, dă
impresia de haos greu de stăpânit şi face studiul Materiei medicale foarte indigest la început.
Debutantul are nevoie de puncte de sprijin şi le găseşte oarecum într-o clasificare în: remedii hepatice,
remedii pentru cistită, remedii reci (pentru persoane friguroase), remedii calde (pentru persoane care
9
nu tolerează căldura). O asemenea clasificare poate fi memorată, reprezintă ceva solid, pe care
medicul de formaţiune clasică se poate sprijini.
Prezentarea remediilor homeopate grupate pe mari sindroame clinice reprezintă ceea ce se
numeşte terapeutica homeopată. Ea reprezintă o încercare de sistematizare, care de fapt este o
75
simplificare şi aproximare bazate pe faptul că simptomatologia proprie unui sindrom clinic este
regăsită cu frecvenţă maximă la câteva remedii. Astfel, simptomele de uretrită şi cistită se regăsesc
mai frecvent la unele remedii şi medicul se va gândi în primul rând la acest grup de medicamente.
Pentru angină pectorală se pot selecţiona 25-30 de remedii care sunt cel mai frecvent indicate şi astfel
medicul porneşte de la un număr mai limitat de remedii, din care este, desigur, obligat să facă, într-un
al doilea timp, diagnosticul diferenţial. Oricum însă, nu se mai află descumpănit în faţa câtorva mii de
remedii, neştiind de unde să înceapă.
Acest mod de prezentare este incontestabil un ajutor, deşi se sacrifică într-o oarecare măsură
unele caracteristici generale sau simptome din partea altor organe decât a celui predominant
interesat. De aceea a şi fost adoptat de mulţi autori de valoare.
Alţi autori au mers mai departe, elaborând îndreptare de terapeutică homeopatică pentru uzul
laicilor, ceva analog cu Medicina pentru toţi editată de şcoala oficială. Astfel, A. Horvilleur, care a scris
101 sfaturi pentru a vă îngriji prin homeopatie, indică la capitolul Ulcer gastric numai două remedii:
Argentum nitricum şi Kalium bichromicum. Trebuie însă menţionat că însuşi autorul acestui sistem
valoarea pe care o are. Medicamentele enumerate ia fiecare capitol sunt cele care apar mai indicate şi
se poate începe cu administrarea lor, cu şanse ca în majoritatea cazurilor să fie eficace. în caz
contrar, recomandă să se facă apel la un medic homeopat.
Iar medicul homeopat - încă o dată subliniem - nu se poate limita la asemenea orientări
ultrasimplificate. însăşi practica îl face să înţeleagă curând că, pentru a obţine într-adevăr satisfacţii
din mânuirea terapeuticii homeopatice, trebuie să nu se rezume la această sursă de instruire, oricât de
seducătoare pare, şi să o utiljzeze numai ca sursă complementară, căreia totuşi trebuie să-i
recunoaştem o utilitate practică. într-adevăr, experienţa îi va arăta că o hepatită, spre exemplu, nu vin
în discuţie numai remediile pe care le-a învăţat, ca fiind remedii hepatice, iar la o febră nu numai
remedii ale febrelor, ci şi toate celelalte, căci toate remediile homeopatice au propriile lor simptome
hepatice, propriile lor simptome febrile, comportamente faţă de frig şi faţă de căldură, iar o boală de
ficat, o febră, sau intoleranţa la frig şi la căldură pot fi foarte diferite atât la bolnavi cât şi la remedii.
Dorim ca tocmai pe medicii care sunt la începutul practicii de homeopatie să-i punem la adăpost
de cele două pericole inerente adoptării drumului de la capitol de patologie la remediu şi nu de la
bolnav individual la remediu.
•Pe de o parte numărul de remedii luate în discuţie se limitează numai la cele aplicate unui
sindrom sau categorie de boli. Spre exemplu la remedii indicate în reumatism se indică
Rhus toxicodendron, Dulcamara, Bryonia, unii autori dând o listă de 30-40 de remedii, alţii
de 10-12 şi alţii de 5-6. Dar şi cu alte remedii, din afara acestui grup se pot obţine vindecări,
dacă simptomele unui bolnav anumit le cer, deşi nu sunt înscrise printre remediile cu
acţiune specială în reumatism, spre exemplu Tuberculinum sau Sulfur. în schimb, Sulfur va
fi primul pe lista remediilor indicate în boli dermatologice, alături de Graphites, Psorium şi
Petroleum şi totuşi, adesea s-au obţinut rezultate strălucite cu Pulsatilla sau cu Sepia în boli
de piele. Dar Sepia, deoarece într-adevăr este caracterizată printr-o multitudine de
simptome ce se întâlnesc mai ales la femei obosite de muncă,* dar şi de tulburări cronice din
sfera utero-anexială, datorite unei congestii cu stază în acest teritoriu, va fi prima pe lista
remediilor indicate în afecţiunile ginecologice.
•Pe de altă parte se acreditează ideea că remediile trecute sub anumită rubrică de patologie
ar avea aplicabilitatea limitată la această rubrică.
Cu toate limitările semnalate, nu înseamnă că negăm utilitatea şi a acestui mod de abordare a
terapeuticii homeopatice.
Un avantaj al sistematizării tratamentului în funcţie de sindroamele din medicina clasică este
faptul că - deoarece sindroamele sunt definite pe baza semnelor de leziuni organice - aceste semne
nu vor fi uitate în cadrul procesului de selecţionare a remediului homeopatic. Chiar dacă semnelor
legate de leziuni organice li se acordă un rang inferior în ierarhizarea remediilor, uneori este util să se
ţină seama de ele. Spre exemplu, dacă - cu examenul obiectiv completat cu teste paraclinice - s-a pus
diagnosticul de tumoare malignă, va trebui ca alegerea remediului să ţină seama de acest element.
Presupunând că la un asemenea bolnav găsim că simptomele prezentate se potrivesc foarte bine cua
Pulsatillei, nu trebuie neglijat totuşi faptul că Pulsatilla nu are în patogenezia ei leziuni maligne. în
asemenea situaţie, printre remediile complementare ale Pulsatillei se va căuta unul care să acopere
tot atât de bine simptomele cazului, dar care să aibă totodată consemnat în patogenezia sa tendinţa la
malignitate, ca Lycopodium, Silicea sau Fluoric acidum. De asemenea, dacă un bolnav de cancer
prezintă simptomatologie de Nux vomica, deoarece la aceasta nu sunt pomenite leziuni maligne în
patogenezie, va fi mai bine să se caute un alt remediu, care are în patogenezia lui tendinţa la
10
malignitate, spre exemplu unul din complementarele ei, bine înţeles dacă şi simptomele se potrivesc.
76
Aceeaşi recomandare este valabilă şi pentru Belladonna şi pentru alte remedii care n-au în
patogenezia lor leziuni maligne, preferându-se în asemenea cazuri să se caute remediul similar din
grupa remediilor de cancer.
Repetăm însă - mai ales pentru debutanţi - că cel mai profitabil este studiul grupării remediilor în
funcţie de sindroame, numai după ce sunt bine memorizate o serie de patogenezii, măcar ale celor
mai importante remedii. Nimic nu înlocuieşte, ca valoare pentru practica homeopatică, studierea
asiduă a Materiei medicale. Desigur, aceasta implică şi dificultăţi, care pot părea debutantului ca
imposibil de depăşit Cu cât o Materie medicală este mai completă, cu atât este mai greu de reţinut.
Materia medica a lui Hering are 22 volume, iar cea a lui Allen are 20 de volume! Cine se poate lăuda
că poate să reţină tot ceea ce se află scris în ea?
De aceea, tendinţa modernă este de a substitui Materiile medicale mamut, cu materii medicale
mai concentrate, mergând până la prezentarea sub forma unor fişe sintetice. De cele mai multe ori
prezentările moderne asociază forma de Materia medica propriu-zisă cu prezentarea de sindroame
clinice. O asemenea realizare foarte reuşită o prezintă volumul lui Leon Vannier: Les remâdes
homeopatiques des etats aigus. Ca structură, se aseamănă în parte cu Materiile medicale clasice,
prezentare remediilor succedându-se în ordinea lor alfabetică. Dar la fiecare dintre ele sunt enumerate
întâi dominantele caracteristice, apoi studiul clinic şi în cele din urmă psihismul. Astfel, spre exemplu,
la Tabacum, întâi sunt enumerate cele trei dominante caracteristice: starea sincopală, ameţelile şi
palpitaţiile. La fiecare caracteristică sunt menţionate medicamentele care au şi ele acest simptom, cu
diagnosticul diferenţial faţă de Tabacum. Urmează studiul clinic - bolile sau sindroamele - cu
denumirea lor în medicina clasică - respectiv aortită, angor pectoral, rău de mare - cu enumerarea
similară a altor remedii indicate în aceste afecţiuni şi cu modalităţile de a le diferenţia de Tabacum.
Capitolul se încheie cu prezentarea psihismului de Tabacum, pomenindu-se asemănarea şi
diferenţele cu psihismul Arsenicului şi al Phosphorului. în final, se aminteşte şi de relaţia de antidotare
a Caladiului faţă de Tabacum.
O formă de concentrare maximă, cu includerea tuturor unghiurilor de abordare, o reprezintă
Fişele de materia medica homeopatică ale lui Zissu şi Guillaume. Fişa fiecărui remediu are 4 pagini,
care conţin următoarele rubrici completate foarte concis, aproape telegrafic:
acţiunea generală, care slujeşte ca explicaţie a simptomelor prezentate de remediu;
tipul constituţional;
5 rubrici care corespund patogeneziei remediului şi care sunt intitulate: semne etiologice
(de fapt factori declanşanţi: frig, umezeală, emoţie, traumatisme); semne psihice; semne
generale caracteristice; modalităţi: semne regionale majore; urmează o rubrică intitulată
Utilizarea clinică care conţine enumerarea bolilor sau sindroamelor în care este indicat
remediul;
o rubrică de Relaţii medicamentoase şi
pe ultima pagină, fiecare remediu are un aşa-zis Profil valorificat, o sinteză foarte
concentrată a celor 9 rubrici precedente, slujind la reliefarea caracteristicilor într-adevăr
majore ale remediului.
S-au făcut eforturi de prezentare a conţinutului Materiei medicale sub o formă mai uşor de
reţinut şi anume, antropomorfizarea diferitelor remedii. Acestea sunt descrise ca fiinţe umane, cu
comportamentul caracteristic pentru fiecare remediu, cu preferinţele alimentare, cu reacţia specifică la
cald şi la frig etc, prezentate sub formă de personaje vii care se mişcă, discută, mănâncă, au nervi
sau sunt calme.
în această formă de literatură homeopatică se înscriu Tablourile câtorva medicamente de
Margaret Tyler şi o lucrare mai recentă, de F.E. Gladwin: Personajele din lumea materiei medicale. - O
materia medica comparată.
Asemenea prezentări sunt, faţă de Materia medicală clasică, cam ceea ce este istoria
romanţată faţă de istorie. Dar dacă o istorie romanţată poate fi citită fără să se cunoască în prealabil
datele istoriei seci, pentru a savura într-adevăr lucrările de Materie medicală antropomorfizată este
bine să se cunoască în prealabil cel puţin caracteristicile definitorii ale medicamentelor.
Dar, pentru rezolvarea practică a găsirii remediului similar ia un caz dat, s-a făcut un pas înainte
prin redactarea de repertorii, liste de simptome având înscrise în dreptul fiecăruia remediile care au în
patogenezia lor acel simptom. Aproape în toate repertoriile s-au adoptat mai multe feluri de caractere
tipografice (normale, italice, aldine), pentru a marca grade diferite de importanţă, de obicei trei grade,
dar în unele numai două, existând şi repertorii în care sunt demarcate patru trepte de importanţă.
Literele groase subliniază importanţa mare a remediului, dar numai în ceea ce priveşte simptomul
anume pe care-l defineşte acea rubrică. Dacă un remediu este scris cu litere cursive (italice) - şi cu
atât mai mult dacă este scris cu litere normale - înseamnă că prezintă mai slab şi mai inconstant
caracteristica simptomului.
77
11
Repertoriile oferă posibilitatea găsirii rapide a remediului care acoperă cazul în totalitate, cu alte
cuvinte remediul care are cele mai multe simptome comune cu bolnavul, şi toţi medicii homeopatie fac
apel la repertorizare. Asta nu înseamnă că procedeul repertorizării nu a fost considerat de unele figuri
ilustre ale homeopatiei ca o erezie. Chiar şi în 1924, decanul de vârstă al lui British Homeopathie
Society, spunea că repertoriul este un schelet bun de păstrat într-un dulap, considerând că, potrivit
spiritului hahnemannian ortodox, Materia medica trebuie să fie singura sursă de învăţare a
homeopatiei şi de rezolvare practică. Dar, în ciuda opoziţiilor făcute în numele principiilor, metoda
repertorizării s-a generalizat, datorită avantajelor practice, lată cum se procedează: după ce
răspunsurile bolnavului la interogatoriu au fost consemnate, se alege un simptom considerat ca fiind
foarte valoros, de obicei un simptom psihic caracteristic, personal şi se consemnează toate remediile
de la rubrica acestuia din repertoriu. Se ia în considerare un alt simptom existent la bolnav. în dreptul
lui, vom găsi din nou în repertoriu din nou o listă de remedii. Nu vom reţine decât pe cele care există
deja pe lista corespunzătoare primului simptom luat în considerare, iar celelalte remedii se exclud. Se
procedează în acelaşi fel în continuare, lista remediilor rămase în discuţie restrângându-se cu fiecare
pas, căci de fiecare dată mai puţine remedii vor satisface condiţia de a se afla şi pe toate listele
precedente. Şi astfel se ajunge la determinarea unui singur remediu, care acoperă toate simptomele
(sau majoritatea) cazului în discuţie. Dacă simptomul prim, conducător, a fost bine ales, metoda
permite prelucrarea rapidă a unui caz. Este recomandabil ca parcurgerea rubricilor din repertoriu să se
facă în ordinea importanţei simptomelor: întâi simptomul sau simptomele psihice, apoi cele generale,
în final cele locale, la fiecare din ele, ţinându-se cont de modalităţi (adică de condiţiile în care
simptomul se agravează sau se ameliorează).
Modalităţi inverse
(semnul > înseamnă ameliorare; < înseamnă agravare)
Generale Locale
Arsenicum album > de căldură şi frisoane Toate suferinţele locale sunt: > de căldură
exemplu: nevralgiile feţei, ale ochilor,
supraorbitare, în general suferinţele externe ale
capului dar cefaleea este < de rece. Bolnavul
stă îmbrăcat cu o mulţime de haine, ca să-şi
menţină corpul cald, dar cu fereastra deschisă,
ca să-şi răcorească capul.
Phosphorus > de căldură < de rece Un bolnav cu
reumatism generalizat şi dureri de
cap spunea că ar fi fericit dacă ar
putea să aibă corpul într-o baie
fierbinte şi capul într-un vas cu
gheată
Cefaleea, suferinţele gastrice < de căldură
(gen.) aplicaţii calde (locale) alimente calde > de
lucrurile reci Bea lichide foarte reci şi le varsă
imediat, pentru că s-au încălzit în stomac
Chelidonium < de aer cald şi confinat > de căldură locală (cefaleea)
Ledum < de frig durerile reumatismale < de căldura patului > de
aplicaţii reci (Un bolnav friguros care pe
genunchii lui umflaţi şi dureroşi pune comprese
reci)
Carbo vegetalis
Ammonium
carbonicum
Aversiune generală pentru frig Respiraţia le este uşurată de aerul rece
Cyclamen < la frig > la frig a cefaleei şi a catarului nazal
Magnesia
phosphorica
< la frig > la frig a tusei şi a anumitor cefalee
China < la frig > la frig a simptomelor gastrice
Lycopodium < prin căldură > prin căldură a simptomelor gastrice şi câteva
din simptomele reumatice
Secale < prin căldură > prin căldură, a unor dureri de cap şi nevralgii
Bryonia > de aer rece, băuturi reci dacă majoritatea localizărilor sunt < de căldură
78
locală şi sunt > de aplicaţii reci pe părţile
dureroase (cefaleele congestive). există
excepţii: durerile articulare, gastrice,
intestinale şi cele superficiale ale capului > de
căldură
12
Fascicul 14 (2 unităţi de curs) - NULL
Fascicul 16 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - asistent univ. dr. Florin FRUNZĂ
tutore - dr. Daniela AJJAOUII
PREZENTAREA MATERIEI MEDICALE
Şl A REPERTORIILOR. UTILIZAREA LOR.
IERARHIZAREA SIMPTOMELOR
I. UTILIZAREA REPERTORIILOR
într-adevăr, bolnavului de Chelidonium, i se ameliorează cefaleea (simptom local) cu durere de
cap, în timp ce, ca stare generală, bolnavul este incomodat de aerul cald şi confinat. Ledum este un
friguros, în general deranjat de rece, dar durerile lui reumatice sunt agravate de căldura patului; de
aceea, pentru genunchii lui umflaţi şi dureroşi face apel la aplicaţii reci. Invers, Bryonia este ameliorată
de aer rece de băuturi reci, dar este agravată de aplicaţii reci pe părţile dureroase.
Se înţelege atunci critica făcută de Kent repertoriilor precedente. Este evident că practicianul
care întâlneşte la ultimul capitol menţiunea că un medicament prezintă agravare la clinostatism, nu
înţelege dacă în această poziţie este agravată starea generală a bolnavului sau şi durerea de ochi şi
cefaleea şi durerea de spate etc.
Kent introduce modalităţile la fiecare simptom în parte. Dacă nu este menţionat altceva,
modalitatea este considerată agravantă. Spre exemplu cuvintele căldură (heat) sau vreme umedă
(wet wether) înseamnă agravare la căldură sau la vreme umedă.
Mulţi ani repertoriul lui Kent a rămas cel mai complet. Dar de la apariţia lui au mai fost probate
pe om şi alte medicamente şi au fost introduse în Materia medicală, încât ele nu figurează în
repertoriul discutat. Marthel şi Klinker şi-au luat sarcina să-i completeze cu noile medicamente
experimentale (Synthetisches Repertorium - Edit. K. Haug, Heidelberg - Germania). Până în prezent
au fost tipărite simptome psihice, cele generale, cele legate de somn şi cele ale aparatului sexual,
încă nu s-a extins la simptome locale. Dar, deoarece este încă cel mai des consultat, este util să se
facă o prezentare a repertoriului lui Kent, însoţită de câteva îndrumări pentru debutanţi. Capitolele
mari în care este divizat repertoriul sunt: mind (minte), vertigo (ameţeli), eye (ochi), vision (vedere),
ear (ureche), hearing (auz), nose (nas), face (faţă), mouth (gură), teeth (dinţi), throat (gâtlej),
externai throat (gâtlej extern), stomach (stomac), abdomen, rectum (rect), stool (scaun), urinary
organs, bladder (vezică), kidneys (rinichi), prostate gland, urethra, urine; genitalia-masc, female;
larynx and trachea, respiration, chest (torace), cough (tuse), expectoration, back (spate),
extremities, sleep (somn), chill (răceală), fever (febră), perspiration (transpiraţie), skin (piele),
generalities. începătorul trebuie însă să înţeleagă din capul locului necesitatea să definească
simptomele foarte largi, ca durere, diaree, transpiraţii etc. prin alte caracteristici (modalităţi), pentru a
restrânge la o rubrică mai limitată căutarea remediului. Spre exemplu, numai simptomul şefe este
insuficient pentru repertorizare. Este nevoie să se precizeze dacă setea apare la o anumită oră, ori
numai în timpul sau înainte de sezonul rece, dacă este vorba de sete cfe cantităţi mici sau mari de
apă, ori sete puternică fără dorinţa de a bea, ori lipsa setei numai în perioada de febră mare etc.
Aceste precizări diferenţiază bolnavii între ei şi fără cunoaşterea lor nu se poate căuta în repertoriu
remediul similar.
Tocmai pentru că obligă la completarea cu cât mai multe caracteristici proprii semnalate de
bolnav, repertoriile sunt şi mijloace de educare în vederea luării unui interogatoriu corect, cu gradul de
detaliu necesar. Omisiunea unei întrebări care ar fi scos în evidenţă o modalitate sau un simptom
caracteristic poate compromite găsirea remediului similar, lată un exemplu: un bolnav avea de mulţi
ani un psoriazis rezistent la tratamentele alopatice şi de 3 ani şi la cele homeopatice. O întrebare
adresată soţiei în legătură cu comportamentul soţului la actul sexual a scos în evidenţă că după coit
sau după pierderea nocturnă de spermă, bolnavul suferea o agravare importantă a tuturor tulburărilor,
nu numai locale dar şi psihice, cu dispoziţie depresivă, greutate în concentrarea mintală şi pierderea
capacităţii de observaţie. I s-a administrat Kalium carbonicum şi s-a obţinut ameliorarea promptă şi de
durată.
Presupunând că observaţia este completă, pentru căutarea remediului similar este nevoie să se
cunoască planul pe baza căruia sunt enumerate simptomele în repertoriu, plan care trebuie parcurs
de mai multe ori, căci fără cunoaşterea acestui plan, începătorul are impresia că titlurile de rubrică se
79
repetă la intervale de câteva pagini, dar cu liste diferite de medicamente; găseşte aceleaşi cauze
menţionate, dar corespunzător, alte remedii. Nu mai vorbim de faptul că în faţa unor simptome pe care
le găseşte foarte convingătoare, cum este durerea (din capitolul Extremităţi), care se întinde pe 32 de
2
pagini, îl apucă desnădejdea. Parcurgând repertoriul de câteva ori, va ajunge să constate că de fapt
fiecare capitol are aceeaşi structură, care se repetă de la început până ia sfârşit, ceea ce uşurează
mult căutarea. într-adevăr în toate capitolele se regăseşte planul următor:
întâi modalităţi legate de timp: dimineaţa, amiaza, după amiaza, seara, noaptea sau la o
oră anumită;
numai după epuizarea posibilităţilor legate de timp urmează enumerarea, în ordine
alfabetică, a diverselor circumstanţe sau modalităţi (spre exemplu în cazul durerii,
localizarea, propagarea ei, caracterul).
Pentru utilizarea oricărui repertoriu este necesară o bună cunoaştere a limbii în care este
redactat (în cazul nostru româna), altfel nu se va putea alege rubrica cu sensul cel mai apropiat de
simptomul declarat de bolnav şi în care trebuie tradus modul de exprimare a pacientului. Astfel,
expresia teamă de boală poate fi echivalentă cu expresia fear, hypochondrical (= Furcht,
hypochondrisch) sau cu anxiety, health, about (= Angst, Gesundheit, uber) sau cu fear, disease, of
impending (Furcht, Unheil, vor drohendem) - din alteiimbi de circulaţie.
Un alt exemplu: dacă în Kent se găseşte simptomul îşi urăşte proprii copii (children, dislikes her
own - Kinder, ihre eigenen nicht lieben), în schimb nu se găseşte îşi urăşte mama. Trebuie în acest
caz căutată expresia cea mai apropiată, care considerăm că este aversion, membres of family, to
(aversiune, membrii familiei, faţă de) - în cazul traducerilor.
Există repertorii bilingve şi trilingve (ale lui Flury de exemplu). Mai recent au apărut şi repertorii
în care simptomele şi remediile corespunzătoare sunt reprezentate pe cartele perforate (repertoriul lui
H. Leers). Acestea aduc o mare uşurare şi o economie de timp, mai ales atunci când rubricile cu care
se operează conţin foarte multe remedii. La baza repertoriului lui Leers stă tot repertoriul lui Kent, cu
unele particularităţi. Astfel, pentru simptomele care cu au în dreptul lor cel puţin şase remedii, nu au
fost făcute fişe; nici pentru rubricile prea generale, cărora le corespund un număr foarte mare de
remedii nu s-au întocmit fişe, ori s-au perforat pe ele numai medicamentele de rang 2 şi 3 ca valoare
(gradul 3 având gradul cel mai mare). Repertoriul conţine circa 3.400 - 3.500 de fişe (corespunzător la
tot atâtea simptome). Fiecare fişă este divizată în 273 de căsuţe (totul se simplifică în cazul cursului
de faţă cu ajutorul programului de pe dischetă); fiecare corespunde pe toate cartelele, aceluiaşi
medicament, care este indicat şi printr-un simbol. Pe fiecare cartelă sunt perforate căsuţele cu numele
medicamentelor care prezintă simptomul căreia îi corespunde cartela. După selectarea din
răspunsurile la interogatoriu a simptomelor mai importante, se extrag fişele corespunzătoare. Prin
suprapunerea lor se determină foarte uşor care medicament sau medicamente posedă simptomele
selectate, căci în dreptul lor, existând la toate cartelele perforaţie se vede prin ele lumina. în afară de
perforaţie, care indică prezenţa medicamentului pe lista corespunzătoare simptomului ales, există - ca
şi la alte repertorii - o notaţie care permite să se cunoască dacă remediul prezintă intens şi constant
simptomul în cauză sau mai puţin puternic, ori slab şi inconstant. Cu alte cuvinte permite să ştim dacă
în Kent remediul este tipărit cu litere obişnuite (în acest caz pe casetă nu există decât perforaţia în
caseta corespunzătoare), cu litere italice (pe cartelă un cerc dublu înconjoară perforaţia) sau cu litere
aldine (în acest caz, în caseta corespunzătoare sunt făcute haşurări oblice).
După cum am amintit, în repertoriul pe cartele perforate al lui Leers nu sunt reprezentate toate
simptomele din Kent, în primul rând din lipsă de spaţiu. De asemenea, numărul medicamentelor este
limitat de numărul căsuţelor. în schimb, Leers a adus unele îmbunătăţiri prin completarea listei
medicamentelor corespunzătoare unui simptom, făcând apel fa informaţii ale altor autori decât Kent şi
completând cu informaţii chiar din scrierile lui Kent. Astfel, Leers îl adaugă numai pe Natrum
phosphoricum la 47 de cartele de simptome la care nu este menţionat în repertoriul lui Kent, deşi în
patogeneziile publicate tot de Kent, simptomele corespunzătoare sunt menţionate ca proprii acestui
medicament.
Un alt sistem conceput în vederea unei repertorizări rapide, dar de cuprindere limitată, îl
reprezintă fişele lui H. V. Muler. Acestea sunt de fapt tabele cu dublă intrare. Pe latura verticală din
stânga sunt enumerate simptomele, iar pe latura orizontală de sus, remediile. Căsuţele aflate la
intersecţia rubricilor (deci când simptomul şi medicamentul coincid), sunt colorate în galben. Liniile
verticale care se văd în unele căsuţe indică în câte Materii medicale a fost semnalat simptomul în
cauză la medicamentul corespunzător {Muler a utilizat sursele a 5 - 6 autori clasici, printre care şi
Kent). Un cerc într-o căsuţă desemnează simptomul ca simptom-cheie. Acestor simptome trebuie să li
se acorde o importanţă deosebită/Pentru alegerea unui medicament este determinant faptul dacă
acoperă cel puţin trei simptome ale bolnavului, din cele marcate cu cercuri, lată un exemplu: a) un
80
bolnav cardiac afirmă că simte bătăile inimii în tot corpul. în dreptul acestui simptom găsim semnalate
4 remedii: Glonoin, lodum, Lilium tigrinum şi Strophantus. De fapt numai două sunt de reţinut: Glonoin
şi Lilium tigrinum. Dacă următorul simptom semnalat este durerile mai ales noaptea, remediul va fi
ales: Lilium tigrinum. în schimb (b) dacă bolnavul prezintă iradierea durerii peste tot şi faţă roşie şi
fierbinte, atunci medicamentul care se impune este Glonoin.
3
Fragment din Tabelul Angina pectoris
Acon. Agar. Arn. Aur Glon. Iber. Jod. LiI. Naj. Spong. Stro.
a) Bătăile inimii
în tot corpul IIII 1 III 1
Modalitate timp
noaptea II II 1 IIII 1 III
b) Localizare dureri
peste tot III
Concomitente
faţă roşie II 1 II III III 1 II II
faţă fierbinte III 1 II
lată alt exemplu, care arată cum se pot ierarhiza remediile, cum se face de altfel şi când se
utilizează remediile obişnuite. Primul număr reprezintă de câte ori a fost întâlnit remediul, deci câte
simptome acoperă din cele luate în considerare, iar al doilea număr reprezintă o sumă a rangurilor, de
fapt frecvenţa cu care este semnalat în Materiile medicale.
Agar. Cuprum Iod Glonoin Lachesis Lilium
tigrinum
Agravare la vreme caldă
Ameliorare în aer liber
Clinostatismul agravează
Strânsoarea hainelor agravează
1
1
1
1 III IIII IIII
I
III
III
III
III
III I
Ierarhizarea remediilor 3/3 1/1 1/3 3/10 4/12 2/4
Dezavantajul fişelor lui Muler este că, din pricina numărului limitat de rubrici pentru
medicamente (spre exemplu 28 în tabela pentru Angor pectoris), sunt omise unele remedii, chiar din
cele relativ indicate în angor pectoral, cum sunt Espeletia, Barium carbonicum, Kalium carbonicum,
Nux vomica, Vipera, Veratrurn album şi altele. Din acelaşi motiv fişele sunt întocmite pe sindroame
limitate. în orice caz, cel care le foloseşte trebuie să ţină seama şi de constituţia bolnavului, care
adesea este hotărâtoare în alegerea remediului. în fişa pentru Angor pectoral nu există rubrici relative
la constituţie sau la aspectul exterior, în altele, cum sunt spre exemplu tabelele Bronşita cronică şi
Tulburăn'le de echilibru, există şi menţiunea ca gras, corpolent ori slab etc.
II. IERARHIZAREA SIMPTOMELOR
Făcând apel la prelucrarea pe calculator (informatică), după ce medicul a ales simptomele cele
mai caracteristice pentru caz, răspunsul remediului similium (sau a celor câteva care intră în discuţie)
se obţine cu extremă rapiditate (ex. discheta Homeopatica soft v. 2.0). Odată interogatoriul terminat,
este suficient să se bată pe claviatura dispozitivului codul simptomelor reţinute ca fiind cele mai
caracteristice. După câteva secunde apare pe ecran denumirea remediilor care acoperă simptomele,
cu o valorizare a lor. S-a reproşat în general repertorizării că duce la automatizare, la tratarea
mecanică a cazurilor şi că expune la pierderea a tocmai ceea ce reprezintă propriul homeopatiei faţă
de toate celelalte sisteme terapeutice: individualizarea tratamentelor şi explorarea în amănunţime a
laturii sufleteşti a interlocutorului. Se înţelege că această critică a fost adresată şi mai vehement
utilizării computerului.
Nu credem că este justificată critica potrivit căreia utilizarea computerului în scopul semnalat
înseamnă înlocuirea medicului cu o maşină. Din contra, graţie acestui echipament medicul câştigă
timp pentru a se consacra mai eficient interogatoriului şi discernării celor mai caracteristice simptome.
81
Căci într-adevăr, marea artă pentru a ajunge la diagnosticul remediului indicat, este
selecţionarea celor mai caracteristice simptome şi ierarhizarea acestora.
F.E. Gladwin povestea într-un articol, cum, în perioada când îşi făcea ucenicia la Kent,.
repertoriza câte un caz pe baza simptomelor înregistrate la interogatoriu şi apoi se controla, arătându-i
lui Kent ceea ce lucrase. Acesta, de obicei, după o examinare foarte atentă a listei de simptome
alegea din ele 3-4, spunând: acestea sunt caracteristice pentru bolnav. Operând numai cu acestea,
rezultatul se obţinea foarte repede şi foarte adesea, remediul indicat era altul decât cel la care
ajunsese doamna Gladwin. De ce? Tocmai pentru că, pe baza vastei lui experienţe, Kent ştia să
aleagă simptomele caracteristice pentru bolnav şi să le ierarhizeze.
Care sunt simptomele caracteristice unui bolnav dat, într-un anumit moment al pendulării lui
între starea de sănătate şi de boală? Sunt cele care exprimă modul său particular de a reacţiona,
4
adică cele care se dovedesc de simptomele comune bolii, altele decât cele care-i apropie pe bolnavii
care suferă de aceeaşi boală; importante sunt simptomele care îi deosebesc între ei. De aceea,
pentru alegerea tratamentului homeopatic nu au valoare simptomele explicabile prin boala prezentă.
Cu atât mai mult sunt lipsite de semnificaţie simptomele care se explică prin existenţa unei inflamaţii
sau printr-o cauză mecanică. Astfel, agravarea la mişcare, când este vorba de o articulaţie inflamată,
este lipsită de valoare. Cu totul altfel stau lucrurile dacă starea generală sau dispoziţia sufletească
sunt agravate de mişcare. Tot astfel, spre exemplu, o dispnee provocată de o compresiune pe trahee
- explicabilă deci printr-o leziune constituită - nu are nici o valoare. în schimb, -dacă este pur
funcţională şi survine la un bolnav în timpul somnului, la altul în momentul trezirii, iar la altul este
declanşată de vreme umedă, dispneea are semnificaţia unui mod de reacţie individual.
Se observă că, aşa cum am mai menţionat, tocmai pentru a-i conferi un grad mai mare de
personalitate, se adaugă simptomului luat în considerare o caracteristică (modalitate), care să
aparţină modului de a reacţiona al bolnavului. Dacă simptomele alese au şi un caracter neaşteptat,
paradoxal, original, cu atât mai bine.
Un simptom este cu atât mai valoros cu cât:
este mai net (mai puternic), mai vechi
sau se repetă des,
dacă este în creştere (sau dacă a părut o dată cu tulburările prezente; spre exemplu,
anumite vise, dorinţe sau modificarea mentalităţii),
în cazul unei modalităţi, dacă se aplică la un mare număr de simptome sau tulburări ale
bolnavului,
în sfârşit, dacă se găseşte că şi la remediul către care îndreaptă simptomele sau
modalităţile, aceleaşi simptome sunt la fel de bine exprimate şi corespund genului
remediului.
Rezultă clar că pentru selecţionarea remediului de administrat este mai puţin importantă
însumarea unui număr mare de simptome, fără să fim preocupaţi de rangul acestora, ceea ce se
reproşează metodelor mecanice. Calitatea este mult mai importantă decât cantitatea. în opoziţie cu
metoda cantitativă, unii medici au adoptat extrema cealaltă şi s-au mulţumit să se conducă în alegerea
remediului pe baza unui simptom neobişnuit, foarte curios (simptom-ctieie). Simptomul-cheie este tipic
şi exclusiv pentru un medicament sau cel mult pentru un număr extrem de redus de medicamente.
Sistemul este foarte atrăgător, oferind medicului o mare satisfacţie, dar expune la insuccese - după
cum am mai semnalat - pentru că de obicei simptomul-cheie este un simptom local. Pentru evitarea
insucceselor se va lua precauţia să se verifice similitudinea remediului şi cu alte simptome prezentate
de bolnav. Trebuie ca bolnavul la care s-a întâlnit simptomul-cheie să prezinte şi contraimaginea altor
simptome şi modalităţi pe care le are remediul, mai ales simptome generale. Este necesară această
precauţie pentru că, în stabilirea valorii relative a simptomelor, cele generale au o valoare mult mai
mare decât cele locale.
Ajungem astfel la discutarea ierariiizării simptomelor.
Este vorba de o operaţie cel puţin tot atât de importantă ca şi căutarea simptomelor
caracteristice şi neobişnuite.
Simptomele mintale, când sunt marcate, domină cazul, permiţând medicului accesul nemijlocit
la personalitatea şi la comportamenul individului. Este foarte important dacă se află că un bolnav este
foarte gelos, sau arţăgos, sau sperios şi echilibrat, sau retras, respingând simpatia şi consolarea. în
cursul bolii devin manifeste unele porniri, care reprezintă de multe ori adevărata natură a bolnavului.
Dacă se cunoaşte o anumită trăsătură psihică - cu atât mai mult dacă reprezintă o schimbare
faţă de starea normală a individului - ea este de cea mai mare importanţă şi trebuie regăsită în rubrica
din repertoriu cu aceeaşi intensitate ca la bolnav.
Dar chiar şi simptomele psihice sunt ierarhizate. De cea mai mare pondere sunt simptomele
82
care se referă la voinţă, dragoste şi ură, ca şi irascibilitatea şi teama şi de asemenea, dorinţele şi
aversiunile, deoarece se referă la cea mai intimă caracteristică a individului.
De o valoare mai mică sunt simptomele referitoare la intelect, iar cele care se referă la
memorie, ocupă ultimul loc printre simptomele mintale.
Nu trebuie uitat că din categoria simptomelor psihice fac parte visele. în somn omul îşi pierde
autocontrolul şi eul lui subconştient se poate manifesta, astfel încât visele trebuie considerate ca fiind
capabile să dezvăluie unele din profunzimile acestui dezechilibru pe care îl numim boală. Bineînţeles
că - pentru a le acorda importanţă - aceste vise trebuie să fie regulate şi persistente. A visa noapte
după noapte bălţi şi mări de sânge, încât somnul devine un coşmar chinuitor, poate fi o indicaţie de
Solanum tuberosum aegrotans. Coşmaruri oribile cu moarte şi sânge, cu cadavre sfârtecate se
regăsesc şi în patogenezia veninului de Lachesis (trebuie deosebite de vise de morţi).
5
Apoi, din simptomele generale, adică cele care afectează bolnavul ca întreg şi care chiar din
această cauză sunt, bineînţeles, de o valoare mai mare decât simptomele particulare, care afectează
doar un organ. Este vorba despre un simptom general atunci când bolnavul spune: mi-e sete sau mi-e
somn etc.
Atât de înalt se poate situa un simptom general, dacă este puternic şi bine marcat, încât poate
să răstoarne multe simptome particulare, chiar puternice.
Să presupunem un caz de deranjament gastric însoţit de hemicranie, vâjâituri în urechi,
aversiuni pentru grăsimi şi unt, care agravează mult simptomele, plenitudine şi presiune în stomac
după ce mănâncă, flatulenţă, vărsături alimentare şi frilozitate. Pot intra în competiţie, în mod egal,
Pulsatilla şi Cyclamen. Mai pot fi înregistrate însă unele simptome - tot particulare - care indică ferm
Pulsatilla şi anume: diaree numai noaptea, greaţă provocată de băuturi fierbinţi, dar nu şi de cele reci,
palpitaţii în decubit lateral stâng. Dar dacă găsim că bolnavul are cea mai mare aversiune pentru aer
curat, rece, atunci acest simptom general puternic exclude Pulsatilla, fiind capabil să domine
particularele, chiar marcate, şi care indicau Pulsatilla.
Pe de altă parte, nici nu trebuie să ignorăm simptomele particulare puternice din cauza unuia
sau mai multor simptome generale slabe.
Să luăm de exemplu tot un caz de indispoziţie gastrică cu dureri intense deasupra ochiului
drept, eructaţii amare şi dureri gastrice agravate de băuturi reci şi ameliorate de cele calde şi
prezentând un picior rece şi celălalt cald. Până aici Lycopodium şi Chelidonium corespund în mod
egal cu cazul. Dacă în plus găsim o limbă cu depozite galbene, cu impresiuni dentare şi scaune de
culoarea argilei, o durere sub unghiul inferior al omoplatului drept, vom prescrie fără ezitare
Chelidonium. Să presupunem însă că descoperim în continuare că bolnavul este agravat general
-deşi nu într-un grad prea marcat - după ce mănâncă şi, de asemenea că se simte mai bine dacă se
mişcă de colo până colo, decât dacă stă aşezat. Este vorba deci de simptome generale, care
pledează contra Chelidoniului şi în favoarea Lycopodiului, dar, pentru că sunt simptome slabe şi nu
puternic marcate, nu /e vom permite să înlăture particularele puternice care indică Chelidoniul.
Un general important este efectul diverselor temperaturi asupra bolnavului luat ca un întreg.
Utilitatea lui este că exclude unele grupuri de remedii, uşurând mult în felul acesta munca necesară
pentru alegerea remediului.
Am amintit situaţiile în care corpul, ca întreg şi un organ sunt afectate în mod invers de
temperatură.
Printre generale trebuie cuprinsă şi influenţa diverselor poziţii, dacă interesează bolnavul luat ca
întreg. Astfel: agravarea majorităţii simptomelor prin şederea în picioare - Sulfur- Valeriană; agravare
culcat pe partea dreaptă = Mercurius; agravare culcat pe partea stângă = am amintit deja = Pulsatilla;
agravare culcat pe stânga, dar simptomele capului sunt agravate când este culcat pe dreapta =
Phosphorus.
Unele simptome generale nu sunt recunoscute totdeauna ca atare de la început şi anume,
există situaţii în care simptomul general este alcătuit dintr-o serie de simptome particulare. De
exemplu, uneori durerile acuzate de bolnav, oriunde se întâlnesc, fie la cap, fie în piept sau membre,
sunt ameliorate dacă bolnavul se culcă pe partea dureroasă; se poate spune atunci că este o
caracteristică a bolnavului întreg.
Lateralitatea suferinţelor poate fi considerată tot un simptom general, deşi alcătuit din afecţiuni
locale. Astfel, dacă este afectată numai partea dreaptă: Apis, Belladonna, Lycopodium;
dacă este afectată numai partea stângă: Argentum nitricum, Lachesis, Phosphorus;
apariţia oblică a simptomelor: Agaricus, Asclepias tuberosa; - apariţia simptomelor în
părţi alternative (vizavi): Lac caninum; dinamica simptomelor de la stânga la dreapta:
Lachesis.
Un exemplu dat de A. Braun: o femeie căreia i-a apărut o paralizie a muşchilor inervaţi de
83
nervul peronier drept după un şoc psihic provocat de gelozie. A.B. i-a administrat Lachesis pe
considerentul că, înainte cu câteva zile de instalarea bruscă a paraliziei la dreapta, a avut senzaţia că
membrul inferior stâng basculează de mai multe ori (dări peste cap după cum se exprimă bolnava).
Diversele pofte (dorinţe) sau aversiuni pentru diferite alimente sau băuturi trebuie considerate
simptome generale, pentru că depind de o nevoie adâncă simţită în tot corpul, luat ca întreg, iar dacă
sunt bine definite şi puternice, trebuie să li se acorde un grad înalt de importanţă.
în ceea ce priveşte ingestia alimentelor, câtă vreme nu interesează direct decât stomacul,
simptomul este doar particular, dar când omul în întregime este influenţat şi spune că se simte mai
bine sau mai rău cu totul după ce mănâncă, atunci devine un general de grad înalt.
în sfârşit, simţurile speciale sunt adesea în legătură strânsă cu întregul om, încât multe din
simptomele lui sunt generale. De exemplu: când bolnavul declară că mirosul de mâncare îl
îmbolnăveşte, este vorba de un simptom general. Dar dacă afirmă numai că simte în nas un miros
greu, subiectiv aceasta se referă la un singur organ, astfel încât este un simptom particular (local) şi
încă de un grad relativ slab.
6
III. SIMPTOMELE LOCALE - ocupă un rang inferior. între ele se poate face o ierarhizare în
funcţie de intensitatea sau constanţa cu care se prezintă şi mai ales de caracterul lor paradoxal. Sunt
paradoxale simptomele aparent ilogice din datele cunoscute din patologie, spre exemplu: odontalgii
ameliorate prin mestecat {Bryonia, Rhododendron, Senega) sau se simte mai bine când este constipat
{Calcarea carbonica, Mercurius, Phosphorus). în sfârşit, dacă trebuie să dăm preferinţă unui simptom
local faţă de altul, ambele fiind calitativ egale, dar indicând remedii diferite, se va acorda un rang
superior celor care afectează partea superioară a corpului.
Mai trebuie amintit şi faptul că unele simptome locale banale dobândesc o mare valoare dacă
apar asociate. Astfel, coriza asociată cu poliurie este caracteristică pentru Calcarea.
Rangul cel mai mic îl au simptomele de leziuni constituite.
în încheiere, semnalăm importanţa simptomelor care au apărut cele din urmă (valabil în bolile
cronice). Ele pot uneori să capete întâietate chiar asupra simptomelor generale. Pentru aceasta ele
trebuie să fie bine definite şi proeminente, iar dacă sunt astfel, devin întotdeauna de primă valoare în
alegerea remediului. Sunt situaţii în care nici un remediu nu corespunde simptomelor cazului în
întregime, fie pentru că sunt puţine şi necaracteristice, fie pentru că se contrazic în ceea ce priveşte
indicarea unui remediu. Mai ales aceste cazuri obligă la luarea în considerare aproape exclusiv a
simptomelor apărute foarte recent. Prescriind numai pe baza acestora, nu trebuie să se aştepte o
influenţare în adâncime a individului sau obţinerea unui rezultat curativ; se vor modifica însă
simptomele şi se va deschide drumul pentru alte remedii {R.G. Miller).
Alteori este necesar să se dea simptomelor iniţiale gradul cel mai înalt şi să fie luate ca ghid în
alegerea remediului. De exemplu, un tânăr s-a prezentat cu o sciatică veche de un an, plângându-se
de dureri înţepătoare, lancinante, în gambă, agravate de mişcare, ameliorate de flexiunea membrelor
inferioare. Deşi părea indicat, Colocynthis n-a dat rezultat. Reluându-se anamneză, s-a constatat că
boala, la început localizată numai la rădăcina membrului, fusese tratată alopatic cu medicamente şi
aplicaţii externe, care modificaseră totul, atât localizarea, cât şi caracterul şi modalităţile durerii. Iniţial,
durerea avea alt caracter, de smulgere şi era mult agravată nu atât în timpul mersului, cât de poziţia
şezândă, dispărând aproape complet în poziţie culcată. Pe baza acestor simptome iniţiale a fost ales
Ammonium muriaticum, care a dus la vindecarea promptă [R.G. Miller).
Cititorul acestui capitol poate să aprecieze că există o oarecare contradicţie între recomandarea
de a selecţiona un mănunchi de simptome cu valoare mare pentru prescrierea remediului şi insistenţa
asupra necesităţii asupra necesităţii consemnării totalităţii simptomelor, manifestată în capitolul
precedent. într-adevăr - aşa cum s-a afirmat - pe măsura dobândirii experienţei, medicul homeopat
ştie să aleagă un număr mai redus de simptome, pe care îşi bazează prescrierea remediului,
simptome caracteristice şi foarte personale pentru bolnav, ca şi pentru medicament. Dar, pentru a se
putea face această selecţie, este nevoie să fi consemnate toate simptomele, din care se extrag şi se
ierarhizează semnele, simptomele şi modalităţile cele mai aparte. Totalitatea simptomelor unui bolnav
nu înseamnă acelaşi lucru cu similitudinea totalităţii unui remediu. Prima trebuie cercetată şi realizată,
fiind o condiţie pentru înfăptuirea celei de a doua. Realizarea acesteia din urmă este fastidioasă şi
inutilă, putând chiar să ducă la erori, fiindcă nu ţine seama de ierarhizare.
REMEDIUL HOMEOPATIC
Pentru a putea fi înţeleasă de cei nefamiliarizaţi cu homeopatia, definiţia medicamentului
homeopatic o vom da numai după ce în prealabil vom arăta unele caracteristici ale acestuia, care îl
diferenţiază de remediul farmaceutic în general şi îi conferă personalitatea.
Farmacopeea homeopatică se îmbogăţeşte continuu. Se apreciază că în prezent există mai
mult de 3.000 de substanţe foarte variate ca provenienţă, care au dobândit statut de remediu,
84
deoarece au fost experimentate pe omul sănătos. Dacă unei substanţe - oricât ar părea ea de inertă
sau de banală - i s-a redactat o patogenezie, cu alte cuvinte dacă s-a dovedit că poate să determine
unele simptome, ea devine medicament pentru homeopaţi pe baza principiului similis similibus
curentur. Se poate spune că, din punct de vedere homeopatic nu există substanţe cu calitate
preexistentă de medicament, care trebuie descoperite, ci există o infinitate de substanţe la care
trebuie descoperite simptoamele pe care le pot induce la om. Exemplul clasic este al clorurei de sodiu
(sarea de bucătărie). Ingerată zilnic în cantităţi apreciabile, când totuşi este administrată ca remediu
homeopatic, s-a dovedit activă în vindecarea unui complex de simptome care sunt caracteristice în
patogenezia ei. Şi apa de mare {Aqua maris) a devenit medicament homeopatic din momentul în care
experienţe pe omul sănătos au dus la consemnarea unor simptome proprii pe care le induce.
Exemplele de acest fel se pot multiplica.
7
I. REMEDIILE HOMEOPATICE - provin atât din substanţe vegetale, cât şi din cele animale şi
minerale. Vom expune mai departe câteva principii foarte generale, detaliile de tehnică farmaceutică
neputând fi abordate în aceste fascicule de curs.
Vehiculele utilizate sunt: alcoolul de diverse concentraţii, apa distilată, glicerina, lactoză,
zaharoză, care toate trebuie să fie cât mai pure.
Sursa de la care se fac deconcentrările succesive este reprezentată de tinctura-mamă, cel mai
frecvent, şi de pulbere pentru substanţele insolubile. în cazul primelor se fac diluţii, în cazul celorlalte
se fac trituraţii.
Plantele se recoltează din habitatul tor natural; numai în rare cazuri, din pricina marilor dificultăţi de a
le obţine în cantităţi suficiente se acceptă întrebuinţarea plantelor de cultură. Se utilizează: plantele
în întregime, în care caz se recoltează în momentul înfloririi; frunzele, în care caz se preferă
momentul când acestea sunt deplin dezvoltate, dar înainte de înflorire;
florile, în momentul deschiderii; tulpinile, după
dezvoltare, înainte de înflorire;
scoarţa, de preferinţă de pe arbori tineri, la sfârşitul perioadei de vegetaţie; în cazul
speciilor răşinoase, în momentul declanşării ascensiunii sevei;
substanţa lemnoasă, de preferinţă de la plante tinere, după căderea frunzelor sau înainte
de declanşarea ascensiunii sevei;
rădăcinile plantelor anuale la sfârşitul perioadei vegetative; ale plantelor bianuale, în
perioada de repaus vegetativ; ale plantelor vivace, în cursul celui de-al doilea sau al
treilea an de existenţă şi înainte de lignificare; fructele şi seminţele, la maturitate. Tincturamamă
se obţine:
prin maceraţie, cel mai frecvent procedeu: peste planta proaspătă se pune alcool, astfel
încât să o acopere complet, în proporţie 10 părţi la o parte din greutatea de substanţă
uscată (trebuie deci întâi determinată aceasta). Se lasă să macereze un timp ca cărui
durată variază de la farmacopee la alta. Se consideră că randamentul extractiv este mai
mare dacă durata maceraţiei este mai lungă; de aceea ea nu va fi mai mică de 15 zile,
unii recomandând trei săptămâni. Maceraţia se face în recipient astupat, la răcoare (în
general în jurul a 15"). După intervalul amintit, alcoolatura este decantată complet, ceea
ce necesită aproximativ 48 de ore, evitându-se orice evaporare. Farmacopeea americană
recomandă agitarea în cursul maceraţiei, care ar reînnoi suprafeţele de contact între
substanţă şi alcool.
prin lixiviaţie' într-un percolator tronconic. Substanţa se pune astfel încât să ocupe 2/3 inferioare;
se completează cu substanţa extractoare, care filtrează prin materialul activ. Uneori se stabilizează în
prealabil substanţele originare prin deshidratare imediată cu vapori de alcool, procedeu utilizat mai
ales în cazul produselor animale. Procedându-se astfel, se distrug unele enzime (nu toate), în special
oxidazele, responsabile de descompunerea substanţelor vegetale şi animale.
Prin aruncarea de fragmente de plantă proaspătă în alcool la fierbere se realizează simultan
stabilizarea şi prepararea tincturii.
Uscarea se realizează sub vid sulfuric; vidul trebuie să fie suficient de rapid şi de mare pentru ca
temperatura să fie în jur de 0°. Luarea ca sursă a substanţei uscate are avantajul că permite
determinarea ponderală mai precisă, plantele proaspete variind mult în conţinutul de apă. Se afirmă
că plantele uscate permit extrageri mai masive decât plantele proaspete din care provin (L. Vigneron).
Pentru produsele animale se preferă maceraţia simplă într-un amestec de alcool, glicerina şi apă
distilată în părţi egale. Din ce în ce mai rar se porneşte de la sucul obţinut fie prin utilizarea unei
prese, fie prin tocarea măruntă şi mojararea cărnii.
Pentru prima metodă este necesară obţinerea unei presiuni destul de puternice ca să dea un
randament bun; se antrenează mecanic câteva substanţe care se vor găsi în suspensie în lichidul
85
recoltat: substanţe proteice, mucilaginoase etc., încât în tincturile astfel preparate va exista totdeauna
un depozit abundent, care trebuie eliminat. A doua metodă, traumatizează şi mai mult celulele;
provoacă plesnirea membranelor şi ruperea echilibrului coloidal citoplasmatic al celulei; prin amestecul
fermenţilor care se găsesc în mod normal în diferite organite celulare, se accelerează reacţiile
fermentative, ceea ce ar avea ca rezultat obţinerea unui extract diferit de cel obţinut prin metodele mai
blânde, descrise mai înainte.
De la lixivium, în latină = leşie. Metodă de extragere a principiilor active dintr-un material, filtrând prin acesta substanţa
extractoare. Sinonim cu percolare {per = prin; colare = filtrare).
Pentru produsele vâscoase sau gelatinoase se preferă combinaţia maceraţie - lixiviaţie.
Solventul cel mai des utilizat este alcoolul, alcoolul concentrat, de 90° pentru obţinerea
tincturilor-mame, şi alcoolul de 45° pentru obţinerea primelor diluţii. Concentraţia optimă de alcool este
încă discutată. Problema este complicată de faptul că, pentru fiecare plantă se pare că există o
anumită concentraţie optimă; prea mult alcool dă extracte mai sărace, ca şi prea puţin dealtfel. Mulţi
cercetători consideră concentraţiile medii ca fiind cele mai utile, ceea ce ar corespunde şi unor
considerente (A. Berna): în practică, alcoolul diluat este un amestec de apă cu hidrat de alcool la
concentraţiile mici şi un amestec de alcool pur cu hidrat de alcool, la concentraţiile mari. Alcoolul la
53,7° corespunde concentraţiei maxime de hidrat de alcool (927 grame dintr-un litru) şi este asocierea
unei molecule de alcool cu trei molecule de apă. Acesta combinaţie se caracterizează printr-un
maximum de distanţă intermoleculară (de 6.28Â), ceea ce permite să se prezume dizolvarea cea mai
uşoară, favorizată de distanţa dintre moleculele solventului. Pe de altă parte însă nu trebuie să se uite
că, odată maceraţia începută, titrul alcoolului din solvent scade, prin prelucrarea apei conţinută în
plantă (mai ales când este vorba de o plantă proaspătă).
S-a preconizat şi întrebuinţarea curenţilor de înaită frecvenţă pentru stabilizarea plantelor
proaspete. S-ar obţine astfel distrugerea foarte rapidă a oxidazelor şi a tuturor fermenţilor care
provoacă descompunerea (în aproximativ trei minute), fără ridicareanotabilă a temperaturii, ceea ce
constituie un mare avantaj. Prepararea tincturii se face apoi printr-una din metodele amintite.
în cazul substanţelor minerale, insolubile, dacă este un corp simplu şi există sub formă
cristalizată, atunci se porneşte de la această formă; sau, dacă este vorma de combinaţii chimice
naturale ori sintetice, se porneşte de la acestea. Deconcentrarea se face prin trituraţie, vehiculul fiind
în general lactoză.
II. NOSODELE (de la nosos = boală) - sunt remedii homeopatice care se obţin pornindu-se de
la produse patologice, spre exemplu de la o picătură de secreţie gonoreică (remediul Medorrhinum),
care este deci un produs complex, conţinând germeni, leucocite întregi şi distruse, mucus, celule
seroase descuamate, mai mult sau mai puţin lizate, serozitate exudată din sânge şi ţesuturi,
imunoglobuline, anticorpi etc. Când pentru obţinerea remediului se utilizează produse patologice de la
bolnav (spre exemplu spută), atunci preparatul se numeşte isod sau isoterapic (isos = propriu, identic),
în farmacopeea franceză s-a adoptat termenul de bioterapice pentru desemnarea nosodelor şi
isodelor.
Nosedele (bioterapicele) se împart în nosode complexe, de tipul descis anterior şi nosode
simple, obţinute nu din secreţii purulente, din false membrane etc, ci din culturi din germeni cauzali.
Se preia cu o ansă o colonie microbiană şi, într-o soluţie sterilă de lactoză 1%, se face o emulsie care
să conţină 10 milioane de germeni pe ml. Se incubează la 37° timp de 48 de ore, se centrifughează 15
minute la 6.000 ture/minut.. Lichidul supranatant se separă, se zdrobeşte masa de microbi din fundul
eprubetei de centrifugă şi se reemulsionează şi reincubează. Se pune la un loc această emulsie cu
lichidul supranatant iniţial şi se filtrează prin bujie. Filtratul obţinut constituie prima diluţie centezimală
(vezi mai departe). Nosodele complexe sunt desicate, mojarate, până se obţine o pulbere foarte fină;
se adaugă un amestec în părţi egale de apă distilată, alcool de 95° şi glicerina în cantitatea de 10 ori
mai mare decât substanţa uscată iniţială. După lăsarea la frigider timp de 48 de ore se procedează ca
înainte (centrifugarea, decantarea lichidului supranatant). După filtrarea prin bujie, se obţine ca
anterior, prima diluţie centezimală.
Exemple de nosode:
din seria tuberculinică: Tuberculinum sau Tuberculinum K (Koch), sau T.K. - corespunde
Tuberculinei vechi a lui Koch;
din seruri terapeutice: Diphterinum, preparat din ser antidifteric;
din vaccinuri microbiene sau virale: Becegeinum, sau BCG, obţinut de vaccinul BCG;
din toxinele microbiene: Diphterotoxinum, din toxina difterică;
din culturi microbiene: Colibacillinum, care este un lizat microbian obţinut din amestec de
tulpini diferite de Escherichia coli;
din substanţe patologice complexe: am citat mai înainte Medorrhinum. Alt exemplu:
Luesinum, care se prepară pornind de la un raclat de şancru treponemic nesupus încă
86
tratamentului şi Anthracinum, care se obţine plecând de la un fragment de ficat de iepure
infectat cu bac. anthracis.
III. CODEXURILE FARMACEUTICE - stabilesc pentru toate nosoadele că nu vor fi livrate în
diluţii joase de a 4-a - a 5-a centezimală Hahnemann şi că nu vor fi prescrise în formule magistrale. De
asemenea, sunt obligatorii teste de sterilitate.
Organoterapicele sunt remedii care se obţin din organe sănătoase, cu tehnici farmaceutice
specifice homeopatiei. Se apropie de opoterapice. Baza teoretică a organoterapiei homeopatice este
9
că preparatul obţinut dintr-un anumit organ are un tropism special pentru acesta. în cazul când
organul este lezat, organoterapicul acţionează specific asupra lui, determinând adesea o reacţie
favorabilă. Dacă opoterapia cu doze ponderale (alopatia) este substitutivă, organoterapia
homeopatică poate permite o modulare a efectelor, în raport cu diluţiile administrate: diluţiile foarte
joase şi joase (D3 - D8 sau C1 - C5) sunt stimulatoare; diluţiile înalte (C9 şi mai mult) sunt frenatoare,
iar cele medii (C6 - C7) sunt regulatoare. Nivelurile menţionate constituie însă indicaţii foarte generale.
Orice prelevare în vederea preparării unui organoterapic trebuie să fie însoţită de un certificat
de salubritate veterinară. Codexul francez prevede că organele provenind de la animale sănătoase şi
alese convenabil, sunt recoltate cu cea mai mare curăţenie şi tratate imediat după sacrificarea
animalului. Pentru transportul în spaţiile unde se fac manipulările, se vor plasa organele astfel
prelevate în recipiente sterile şi menţinute la o temperatură de 0°. De asemenea, organele trebuie
supuse unui control parazitologic, bacteriologic şi virusologie. Se va face şi un control microscopic de
identificare. în funcţie de organul în cauză se preferă la un anumit anima! (boul, calul sau oaia pentru
hipofiză şi tiroidă, viţelul pentru suprarenală ş.a.m.d.).
Pentru veninurile de şerpi farmacopeea franceză recomandă să se pună animalul care nu a
mâncat să muşte de mai multe ori o riglă plată de sticlă, pe care se va depune astfel o anumită
cantitate de venin, eliminat prin colţii veninoşi; acesta se va amesteca cu lactoză, făcându-se o primă
trituraţie de C1. Dar, pentru că este dovedit că veninurile bine uscate şi conservate la adăpost de aer
se păstrează foarte mult timp, unii pornesc de la venin uscat, procurat de la producători şi care se
prezintă sub formă de mici mase galben-aurii, transparente.
Pentru Apium virus procedeul este asemănător: se introduc albine într-un balon de sticlă, care
se agită; albinele înfuriate, încearcă să înţepe pereţii balonului, pe care depun astfel veninul ce se
prelevă cu alcool. Altă metodă constă în a menţine cu o pensă o albină deasupra unei cantităţi de
lactoză, peste care va cădea picătura de venin ce se elimină prin vârful acului.
Din Rana bufo se recoltează serozitatea galbenă din pustulele care apar pe corpul animalului
când acesta este excitat. (Eventual se provoacă excitarea supunând animalul unor şocuri electrice).
Serozitatea se recoltează fie raclând cu o lamă pustulele şi apoi se preia cu lactoză, fie incizând
pustulele, al căror conţinut se recoltează şi se trece în alcool.
Pentru prepararea medicamentelor homeopatice, având în vedere că se operează în domeniul
infinitezimalităţii, trebuie respectate reguli foarte stricte, vizând excluderea impurităţilor. Sunt proscrise
orice fel de instrumente de metal; mojarele şi pistilele vor fi din cuarţ, porfir sau porţelan, eventual din
platină, care poate fi înroşită în foc după întrebuinţare, sau chiar din oţel în unele împrejurări speciale
(vezi mai departe). Sticlăria trebuie să fie necolorată şi verificată din punct de vedere al neutralităţii,
foarte curată şi în prealabil sterilizată. în laborator se va asigura absenţa curenţilor de aer, a oricărui
miros şi, pe cât posibil, o temperatură constantă. Manipularea substanţelor volatile (camfor, mosc etc.)
în vederea diluării, se va face într-un spaţiu îndepărtat de laboratorul propriu-zis.
Deoarece în diluţiile homeopatice ulterioare nu mai este posibil ca prin metodele chimiei
analitice să se mai poată identifica substanţa iniţială, testele farmaceutice de calitate se fac fie asupra
ti neţurilor, fie asupra substanţelor originare, atunci când acestea nu sunt solubile. Pentru fiecare
remediu sunt prevăzute reacţiile de identificare, compoziţia chimică, ca şi proprietăţile organoleptice
pe care trebuie sa le aibă tincturile-mamă şi substanţele sursa.
în farmacopeea homeopatică remediile sunt definite exclusiv prin modul lor de preparare şi nu
prin conţinutul lor de principii medicamentoase.
Tincturile-mamă se notează fie cu literele TM fie cu semnul <9sau 0.
Din tincturile-mamă sau substanţele insolubile se fac deconcentrările (diluţiile), pentru a se
ajunge la dozele infinitezimale, proprii homeopatiei. Dar diluţia dorită pentru administrare nu se obţine
printr-o singură operaţiune. Prepararea diluţiilor homeopatice se face totdeauna în trepte succesive,
de fiecare dată în proporţie de o parte din diluţia precedentă la 9 părti de diluant (diluţii sau trituraţii
zecimale, care se notează cu litera D sau cu cifra latină X) sau la 99 părţi de diluant (diluţii denumite,
în acest caz, centezimale şi care se notează cu litera C). Sursa de la care se începe numărătoarea
deconcentrărilor succesive (ar fi diluţia 0) este substanţa însăşi pentru substanţele solide insolubile.
Pentru substanţele din care s-a preparat în prealabil o tinctură-mamă, aceasta este baza de pornire
87
(diluţia 0), deşi reprezintă în realitate o primă diluţie 1/10 (sau 1/20 în cazul multor substanţe animale).
Pentru homoni, toxine şi altele asemănătoare, diluţiile sunt efectuate pornind de la cantitatea
corespunzătoare unei unităţi fiziologice.
Deconcentrarea substanţelor se face: prin triturare, dacă substanţa este solidă, prin diluare,
dacă este lichidă sau în suspensie.
După cum se doreşte să se urmeze scara decimală sau scara centezimală, amestecul cu
diluentul-lichid sau solid se va face în felul următor:
10
Pentru trituraţii se ia un gram de substanţă redusă la o pulbere foarte fină, impalpabilă şi se
amestecă într-un mojar cu 9 g dintr-o substanţă indiferentă, cum este pulberea de lactoză (dacă se
face o deconcentrare zecimală) sau cu 99 g de lactoză (dacă se face o deconcentrare centezimală) şi
anume: se adaugă întâi numai o treime din lactoză destinată diluării (respectiv 3 g sau 33 g) şi se
majorează timp de 10 minute, se desprinde cu o spatulă de os sau de ivoriu masa obţinută, se adaugă
încă o treime din cantitatea de lactoză şi se mojarează, se desprinde din nou masa şi se adaugă
ultima treime de lactoză, cu mojarare. S-a obţinut astfel prima trituraţie decimală sau centezimală.
Totalul timpului de mojarare = 1 oră.
O fracţiune din aceasta se amestecă, cu aceeaşi tehnică, cu 9 părţi de lactoză, respectiv 99
părţi. Se obţine astfel a doua trituraţie, apoi a treia şi aşa mai departe.
După câteva trepte de deconcentrare prin trituraţie nu se mai pot recunoaşte culoarea, mirosul
sau gustul substanţei iniţiale; ca de altfel şi în diluaţiile lichide, după a 6-a treaptă de deconcentrare
zecimală (a 3-a C), datorită gradului foarte mare de dispersie a materiei, metodele analitice nu mai
pun în evidenţă proprietăţile chimice specifice substanţei iniţiale, proprietăţi condiţionate de un anumit
grad de coeziune a materiei. De la acest nivel se şterge şi diferenţa dintre substanţele insolubile şi
solubile. De la treapta a 6-a decimală de deconcentrare (sau a treia centezimală) produsul trituraţiei
poate fi dizolvat în apă bidistilată şi anume, se dizolvă pulberea în proporţie de 0,1 g la 10 ml apă
bidistilată, obţinându-se astfel a 4-a diluţie centezimală (sau a 8-a decimală). în continuare diluţiile se
fac cu alcool sau cu amestec de apă şi alcool.
De câte ori este posibil, trituraţiei i se va prefera diluţia, deoarece prima are dezavantajul riscului
introducerii de substanţe străine. Substanţele foarte dure care trebuie fărâmiţate, smulg mici
fragmente microscopice din pistil şi din mojar, care trebuie, de aceea să fie din material foarte dur.
Acest lucru se petrece însă chiar cu mojarul şi pistilul din oţel, deşi este materialul cel mai dur. Mojarul
din oţel se întrebuinţează la sfărâmarea (concasarea) metalelor dure, de aceea i se dă adesea o
formă cilindrică, în care se aplică cu pistilul lovituri verticale, ca de ciocan (mojarul Abisch). O dată ce
s-a obţinut concasarea, trebuie diminuată cantitatea de substanţă din mojar; se procedează ca şi când
s-ar urmări permanent să existe în mojar un singur strat de fragmente, oricare ar fi dimensiunea lor.
Mojarele de agat au o duritate aproape la fel de mare cu cele din oţel. Substanţe cu duritate mai
mare decât a agatei provoacă apariţia de fisuri, în care se vor inclava particule fine, greu de
îndepărtat.
Mojarele din porţelan au o duritate mai mică decât a celor de agat.
Mojarele din sticlă se pot curăţa mai bine, având o suprafaţă netedă. Dar sunt şi mai puţin dure,
astfel încât nu pot fi utilizate decât pentru substanţe relativ moi.
Mojararea dă naştere la căldură, care la punctele de contact poate fi importantă, suficientă să
topească particule microscopice de materie (căldura flăcării unui chibrit este fără acţiune asupra unui
inel de platină, dar ea poate să topească un fir de platină cu diametrul de 1/100 mm - M. Berne). De
aceea există substanţe uşor fuzibile - cum ar fi sulfurul - care nu pot fi fărâmiţate mai mult decât un
anumit nivel (care variază şi în funcţie de efortul dezvoltat la punctul de contact al pistilului cu mojarul).
Mojarul şi pistilul trebuie foarte bine curăţate. Curăţarea trebuie să se facă cu o perie dură şi
apă caldă. Se poate întrebuinţa şi un detergent. După clătire în multe ape, se face curăţare foarte
minuţioasă cu alcool, apoi se etuvează la 150°.
După cum se vede, trituraţia este însoţită de riscul introducerii de impurităţi în amestec, iar
curăţarea ustensilelor este dificilă; de aceea se întrebuinţează în general numai pentru a aduce la
solubilitate substanţele care în cantitate ponderală nu se dizolvă în apă, sau glicerina.
11
IV. DILUŢIILE - se fac şi ele în trepte succesive fie în proporţie de 1/10, fie de 1/100 fa fiecare
pas (scara zecimală sau centezimală).
Efectuarea deconcentrărilor în trepte succesive - fie că este vorba de trituraţii, fie că este vorba
de diluţii - este indispensabilă, pentru că la transformarea unei substanţe în remediu homeopatic
concură două elemente obligatorii: cantitatea infinitezimal de mică şi agitarea substanţei supusă
deconcentrării. Acest al doilea lucru a fost stabilit de Hahnemann mai mult intuitiv şi confirmat empiric,
în prezent multe experienţe au dovedit impactul foarte profund pe care-l are agitarea mecanică asupra
88
substanţei iniţiale, agitare care la diluări se realizează prin sucusiuni ritmice, iar la trituraţii prin frecare
prelungită, al cărei rol nu este numai de a asigura omogenitatea amestecului. O dovadă este furnizată
de Schwabe: dacă se fac mai multe trituraţii cu cărbune vegetal, se ajunge ca la una din ele să nu mai
existe în mojar decât un praf cu totul alb; dar dacă în această fază se continuă frecarea timp de mai
mult de o oră (cu ajutorul unei mori mecanice), după un timp, culoarea pulberii se face alb-cenuşie,
apoi cenuşiu din ce în ce mai închis, până ajunge la negru. Cercetătorii italieni au arătat că apa din
conductele de aprovizionare ale oraşului, dacă era supusă unor sucusiuni foarte puternice şi apoi
recirculată prin conducte, începea să dizolve din tartrul depus în interiorul acestora... sub influenţa
aceleiaşi ape. Sucusiunea amintită nu a schimbat compoziţia chimică a apei, care tot H2O a rămas,
dar probabil, că a modificat unele proprietăţi, care încă nu pot fi precis circumscrise, dar ale căror
efecte pot fi constatate în cadrul unor experienţe, cum este şi cea a schimbării culorii amestecului de
pulbere de lactoză cu un conţinut infim de cărbune, sub influenţa unei malaxări foarte prelungite.
Agitarea mecanică pare să confere proprietăţi noi diluţiilor, pare să ie potenţeze; de aceea
procedeul de diluţii în trepte însoţite de agitare i s-a dat numele de potenţare. Hahnemann I-a numit
dinamizare, considerând că se eliberează energie. Aceasta face, afirma el, diferenţa dintre o diluţie de
sare în apă şi sare dinamizată (adică diluţia homeopatică de CINa).
S-a reproşat lui Hahnemann că a fost prea imaginativ vorbind de o eliberare de energie, pe care
n-o putea dovedi concret. Dar şi autori moderni, cum este spre exemplu L. Cardoso, nu consideră
deplasat să furnizeze explicaţii la fel de îndrăzneţe şi tot ipotetice: Materia, presupusă în trecut
indestuctibilă, se disociază, se dematerializează, cu liberarea unei energii intraatomice, comparabilă
cu forţele zise radioactive; astfel medicamentul câştigă în energie cinetică ceea ce pierde în
materialitate şi toxicitate. Este interesant de semnalat că Hahnemann a fost foarte prudent cu numărul
de sucusiuni imprimate la fiecare treaptă de diluţie; i s-a părut că medicamentul îşi exaltează prea mult
virtuţile dacă este agitat mult, fiindcă observase agravări atunci când preparatele fuseseră zguduite de
peste douăzeci de ori. în cazul trituraţiilor, agitaţia particulelor materiale se realizează printr-o
malaxare prelungită; în cazul diluţiilor, prin sucusiuni ritmice. Sucusiunea este o mişcare vibratorie de
mare amplitudine şi de frecvenţă relativ joasă. Se obţine manual sau cu agitatoare mecanice.
Wurmser şi Vishniac s-au gândit să utilizeze ultrasunetele, care realizează vibraţii cu lungimi de
undă mai apropiate de dimensiunile moleculare şi, în consecinţă, ar fi capabile să disocieze mai bine
materia. Rămâne însă deschisă problema dacă nu influenţează marile molecule alterându-le.
Deocamdată ultrasonarea nu a pătruns în tehnica preparării diluţiilor homeopatice.
în schimb, se înţelege că unul din motivele pentru care deconcentrarea substanţelor trebuie
făcută în trepte este pentru a permite ca, la fiecare treaptă, să se facă şi agitaţia mecanică a
complexului substanţă activă - diluant. Un alt motiv îl constituie faptul că, dacă s-ar trece direct la o
diluţie mare ar trebui canităţi enorme de diluant. Spre exemplu dacă s-ar dori prepararea unei diluţii
C4l (1%000000) ar trebui, pentru 1g de substanţă o sută de mii de litri de diluant.
Aceste fapte permit consideraţii privitoare la cele două scări de diluţii: decimale şi centezimale.
Judecate din punct de vedere cantitativ, diluţia 6C este echivalentă diluţiei 12D. Amândouă reprezintă
diluţia 10~12. Dar pentru a se ajunge la acest grad de dispersie a substanţei active în diluant, în cadrul
diluţiilor centezimale s-a efectuat de 6 ori sucusiunea, pe când în cadrul diluţiilor decimale aceasta a
fost efectuată de 12 ori. în consecinţă, se poate spune că, la echivalenţă cantitativă, diluţia 12D este
mai dinamizată decât diluţia 6C.
în ceea ce priveşte mediul cel mai propice în care să se execute sucusiunile diluţiilor, nu există
un consens unanim. Unii preconizează alcoolul concentrat, alţii, din contra, consideră că mediul ideal
este apa, cel mult cu un adaus de alcool într-o concentraţie de 15% şi că numai în cazuri speciale se
impune alcoolul foarte concentrat şi anume, când, spre exemplu, substanţa de diluat este uleioasă.
Cei care preferă apa pleacă de la considerentul că aceasta se pretează bine la preluarea ritmică a
impulsurilor cinetice (analogie cu undele sub formă de inele de la suprafaţa apei), considerând
totodată că şi impulsurile transmise diluţiilor este bine să fie ritmice.
- continuare în fascicula următoare -
12
Fascicul 18 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - conf. univ. dr. Trif Bella Almoş
tutore - dr. Daniela AJJAOUII
REMEDIUL HOMEOPATIC
V.1. PREPARAREA D1L.UŢIILOR
Pentru prepararea diluţiilor, până la a 30-a centezimală, în general există doaă metode:
• Metoda Hahnemann, cu flacoane separate (fig. 1 a) presupune să existe la dispoziţie atâtea
flacoane goale pregătite, câte diluţii se proiectează să fie efectuate (câte trepte sunt
prevăzute!).
89
• Metoda Korsakoff, sau cu flacon unic (fig. 1 b). Acelaşi flacon serveşte pentru toate diluţiile
succesive. De fiecare dată flaconul se goleşte. Se aproximează că, datorită fenomenului de
aderenţă, lichidul care rămâne pe pereţii flaconului ar reprezenta 1/100 din volumul iniţial
conţinut de acesta; completându-se cu diluant până la nivelul de pornire (fig. 2), se obţine
astfel o diluţie de 1/100. Şi pentru procedeul Korsakoff s-au realizat dispozitive, care
efectuează automat operaţiile de umplere, sucusiune şi golire ale flaconului. Cu acesta,
fiecare treaptă de diluţie durează 10 secunde. Dacă se scad timpii morţi, rezultă că timpul
2
de contact soluţie/perete este de 8 secunde. Se repetă operaţia până la diluţia dorită. Este
evident că dacă se schimbă medicamentul de diluat trebuie utilizat un flacon nou. Diluţiile
Korsakoff se desemnează cu litera K, urmată sau precedată de un număr, care reprezintă
numărul de operaţiuni succesive efectuate; spre exemplu Pulsatilla 200K înseamnă
Pulsatilla a 200-a diluţie Korsakoff, adică s-au efectuat 200 de goliri şi umpleri succesive ale
flaconului în care s-a pus iniţial TM de Pulsatilla.
Diluţiile Korsakoff au fost mai frecvent utilizate în Franţa decât diluţiile Hahnemann până la
reglementarea prin Codex a preparării medicamentelor homeopatice, deoarece Codexul nu a
omologat şi procedeul Korsakoff. Probabil pentru că metoda este mai puţin riguroasă decât cea
hahnemanniană. într-adevăr, cantitatea de lichid rămasă aderentă de pereţii flaconului la fiecare golire
poate să varieze cu cele calitative ale sticlei şi cu mişcările necontrolate imprimate acesteia la golire.
De asemenea, din moleculele de substanţă activă rămasă pe pereţii flaconului, trec în solventul care
va fi aruncat un număr variabil, în funcţie de forţa sucusiunilor şi de alţi factori. Deci cel puţin doi factori
sunt inconstanţi: fenomenul de aderenţă şi fenomenul de smulgere, care sunt influenţate de forma
flaconului, de timpul acordat scurgerii conţinutului flaconului la fiecare golire şi altele. De aceea diluţiile
Korsakoff trebuie să fie considerate ca mult mai aproximative în raport cu gradul de diluţie considerat,
spre exemplu în anumite condiţii, o diluţie etichetată a 30-a K poate să fie mai puţin activă decât una
etichetată a 25-a sau a 28-a K, iar alteori mai activă. Gradul de imprecizie creşte pe măsură ce diluţiile
sunt mai înalte (fig. 3). Pe de altă parte, datorită aderenţei la pereţii flaconului, în cazul diluţiilor
korsakoviene eliminarea substanţei se face mai lent decât în cazul diluţiilor hahnemanniene; cu alte
cuvinte, la acelaşi grad de diluare, diluţia hahnemanniană este o diluţie mai înaltă decât una
Korsakoff. Discrepanţa creşte cu gradul diluţiei, lată un tabel de corespondenţă între cele două feluri
de diluţii, corespondentă care de altfel este şi ea foarte aproximativă, fiind stabilită pe baza calculelor,
fără să se ştie însă efectiv cât se desprinde de pe pereţi la fiecare agitare.
Echivalenţa teoretică - între diluţiile Hahnemann şi diluţiile Korsakoff:
Diluţia Hahnemann Diluţia Korsakoff
1D 1D
2D 3D
3C 3C
46
5 30
7 200
9 M (notaţie frecventă pentru 1.000)
12 DM (notaţie frecventă pentru 10.000)
18 LM (idem 50.000)
30 CM (idem 100.000)
Dar relativitatea şi constanţa diluţiilor în flacon unic (K) fac ca şi acest de corespondenţă să fie
aproximativ. Astfel, echivalarea diluţiei 5 CH cu 30 K trebuie înţeleasă ca o medie, căci uneori 5 CH poate fi
echivalentă cu 55 K; 7 CH cu valori între 200 K şi 400 K; 9 CH cu valori între 1000 K şi 5000 K ş.a.m.d. Pe de
altă parte, dacă pe baza calculului există echivalenţă spre exemplu între diluţia 7 CH şi 200 K, aceasta din urmă
este mai dinamizată, încât este de aşteptat să aibă clinic altă acţiune.
3
Cu toate aceste critici, există şi apărători ai metodei Korsakoff. Se afirmă că după epuizarea
unor diluţii între 15 CH şi 30 CH, diluţii înalte K, pot uneori, să preia în mod util ştafeta(!)
V.2. PROCEDEUL DE PREPARARE
Procedeul prin flux continuu, ca şi cel descris mai departe, nu sunt acceptate de multe
Codexuri. Totuşi, mulţi homeopaţi, mai ales amercani, sunt convinşi de utilitatea lor. în cadrul metodei
denumite prin flux continuu (fig. 4) întâi se efectuează un număr de diluări prin procedeele
Hahnemann şi Korsakoff, cu sucusiuni la fiecare treaptă, apoi se asigură o scurdere continuă de
solvent prin flacon, dar continuându-se să se imprime smucituri acestuia. Procedeul se bazează pe
vârtejul lichid ce se formează în flacon şi care face brasajul medicamentului.
Procedeul diluţiilor cincuantamilesimale (LM) a fost descris de Hahnemann în ultima ediţie a
90
Ongranon-ului, publicată postum. Se fac 3 trituraţii centesimale. în felul acesta, ultima nu mai conţine
decât a milioana parte din substanţa iniţială. Unii dizolvă în apă alcoolizată (o parte alcool + 4 părţi apă
bidistilată), din care trec o picătură în 500 de picături de alcool de 90°. Alţii - conform schemei - trec
4
0,05 g din ultima trituraţie în 500 picaturi de alcool. După mea o trecere a unei picaturi in IUU oe
picături de alcool, se îmbibă cu această ultimă diluţie un număr de 500 de globule, de obicei de
dimensiuni mici. Se ia apoi un singur globul din această primă diluţie 50-milesimală şi se dizolvă într-o
picătură de apă distilată (timp care poate fi sărit), completându-se la 100 de picături de alcool. Aceasta
reprezintă a doua diluţie 50 M. Se procedează în continuare, putându-se ajunge la a 30-a diluţie.
Granulele din fiecare din aceste flacoane pot fi uscate şi conservate pentru întrebuinţare la cerere sub
eticheta care consemnează că sunt prima 50M, a 2-a 50M... a 30-a M (sau 1 LM, 2 LM...). Uneori se
utilizează notaţia cu cifrele arabe corespunzătoare numărului de treceri ale unei picături din diluţie
precedentă pe 500 de granule (o picătură de lichid este suficientă ca să umecteze 506 de globule de
dimensiunea 00), desenându-se deasupra acestei cifre un globul, deoarece metoda se mai numeşte şi
metoda cu globului. Deoarece fiecare globul nu preia decât a 500-a parte din picătură şi se cufundă
de fiecare dată în 100 de picături, diluţia realizată este într-adevăr de 50.000 la fiecare etapă.
Procedeul diluţiiior LM diferă esenţial de metoda iniţială a lui Hahnemann cu flacoane separate.
Cu această ultimă metodă Hahnemann a observat că efectul este cu atât mai puternic cu cât diluţia
este mai mare şi era chiar preocupat de posibilitatea unor reacţii prea puternice atunci când se
întrebuinţau deconcentrări mari. Diluţiile LM, mai ales cele de la începutul scării, nu provoacă reacţii
foarte puternice, care ar risca să mascheze ameliorarea generală. Experienţa a arătat că aceste diluţii
pot fi utilizate în tumori maligne, la bolnavii foarte gravi, preagonici, în bolile cronice cu alterare
importantă a stării generale, unde trebuie obţinut un rezultat rapid şi în cazurile acute cu risc vital.
Faptul că acţiunea lor se manifestă mai blând, mai puţin brutal, permite administrarea într-un ritm mai
frecvent, chiar zilnic pentru o perioadă scurtă.
V.3. REMEDIUL
Acum, putem să dăm definiţia remediului homeopatic. Este o substanţă diluată şi dinamizată,
prescrisă conform legii similitudinii în doze infinitezimale. Este caracteristic pentru medicamentul(?)
homeopatic faptul că nu este prescris în raport cu efectele farmacologice ale substanţei, ci cu
simptomele pe care le prezintă bolnavul. Deconcentrarea substanţei este atât de mare, încât îşi pierde
personalitatea farmacologică pe care o are în doze ponderale. Nu mai are nici culoare, nici gust, nici
miros distinctive: de aceea remediile homeopatice pot fi toate asemănătoare ca aspect: aceleaşi
granule, globule sau diluţii. Infinitezimalitatea dozelor este atât de mare, încât pentru ceilalţi medici şi
farmacologi, remediul homeopatic aproape că este numai o teorie, un principiu; foarte puţin îi trebuie
să fie considerat doar o iluzie, ceva mistic.
Din punctul de vedere farmaceutic, remediul homeopatic se defineşte prin manipulările pe care
le comportă: diluări şi agitări.
Toate formele farmaceutice pot fi utilizate ca medicamente homeopatice. Totuşi, unele forme
sunt tipice homeopatiei: granulele, globulele şi dozele.
Granulele sunt sfere de zaharoză sau lactoză, 20 ta gram, care servesc ca suport diluţiiior
discutate anterior. Devin active prin impregnare, care este ultima fază în prepararea remediului şi care
se realizează simplu, prin contactul dintre un număr de granule şi câteva picături dintr-o diluţie.
5
Datorită sfericităţii, prin agitare, repartizarea substanţei pe suprafaţa lor se face uniform. După
impregnare iau denumirea substanţei utilizate.
De obicei, granulele sunt eliberate în tuburi de sticlă ce conţin aproximativ 75 de granule, modul
de prezentare cel mai utilizat şi totodată foarte practic, tubul fiind uşor transportabil, iar bolnavul
putând să-şi absoarbă granulele în cursul ocupaţiei sale.
Granulele trebuie lăsate să se dizolve pe limbă, la oarecare distanţă de orele de masă.
Dozele sunt unităţi de priză prezentate sub formele obişnuite (fiole, supozitoare), sau sub forma
particulară de doze - pudră (din trituraţii), sau doze-globule. Acestea sunt cam de 10 ori mai mici decât
granulele şi reprezintă cantitatea de un gram conţinut într-un tub de sticlă. Granulele se impregnează,
de asemenea, cu diluţia dorită. în general această formă este rezervată diluţiilor înalte şi, în mod
obişnuit, bolnavul ia o dată toată doza.
Comprimatele sunt utilizate uneori şi prezintă toate avantajele granulelor.
Picăturile se prescriu în flacoane de 15 ml şi conţin o formă medicamentoasă rezervată T.M. şi
primele diluţii decimale sau centezimale.
Se mai prescriu poţiuni, unguente, ovule, injecţii.
VI. PRESCRIPŢIA HOMEOPATICĂ
Prescripţiile homeopatice (reţetele) diferă de cele obişnuite şi necesită şi un mod diferit de
91
lectură. Numele remediilor sunt scrise în latineşte, neprescurtat şi sunt totdeauna urmate de indicarea
diluţiei şi ritmului de administrare.
Prescripţiile homeopatice conţin uneori numai câte un singur remediu (doze unitare), sau mai
multe remedii (complexism), administrate fie prin alternanţă fie prin amestec.
Exemple:
Doze unitare:
Rp. Rhus toxicodendron CH5 5
doze un pachet la 5 zile
Complexism prin alternanţă:
Rp: Nux vomica CH9
Sulfur CH9 4 z\\e consecutiv, seara câte o doză, alternând
Lycopodium CH9
Tuberculin Koch CH30
Rp: Lachesis CH6
Secale CH6 dimineaţa consecutiv câte 5 globule, apoi repetă
Cactus CH6
Complexism prin amestec:
Rp: Paragrip (Arnica CH4)
Belladonna CH4
Eupatorium CH4
Gelsemium CH4 Sulfur
CH5 părţi egale
Administrarea se face cu cel puţin jumătate de oră înainte de masă sau cu o oră după
masă, la distanţă de ţigări, bomboane, cafea.
Se va evita excesul de tutun, cafea, şi orice băuturi aromate (ceai de tei, ceai de muşeţel,
coniac etc). Se va suprima menta, care împiedică acţiunea remediilor; se va întrebuinţa
pasta de dinţi homeopată, specială, fără mentă.
Granulele se aplică pe limbă, direct din capsulă sau tub, se evită atingerea cu mâna. Se
lasă să se dizolve sublingual sau pe limbă.
Picăturile se numără într-un pahar foarte curat care conţine puţină apă, se reţin în gură
înainte de a fi înghiţite.
Este absolut necesar ca bolnavul să păstreze medicamentele la adăpost de orice produs
mirositor.
6
Ca avantaje, putem sublinia faptul că, remediile homeopatice sunt plăcute la gust, fapt
apreciat mai ales de copii. Preţul lor este mult mai redus decât al medicamentelor alopatice.
Remediile homeopatice sunt lipsite de toxicitate. Dar la diluţii foarte joase (cum ar fi primele
decimale şi chiar centezimale) unele substanţe ca spre exemplu Arsenicum sau Phosphorus, ori
veninurile de şerpi sau alcoolaturile din substanţe toxice ca Stramonium, Conium ş.a., se află încă în
concentraţii toxice. De aceea substanţele de acest fel nu se eliberează decât în diluţii mai mari de
CH3 (respectiv mai mari de D6).
Specialităţi farmaceutice homeopate: laboratoarele specializate au pus la punct formule
complexe, a căror acţiune a fost mult studiată şi orientată asupra unui organ sau grup de'organe.
0 categorie din acestea, cu rol de a favoriza eliminarea toxinelor existente în organism, au fost
denumite drenori. Compoziţia lor variază în funcţie de organul căruia i se adresează. Drenorii se
administrează în doze de 6-10 picături de 3 ori pe zi, înainte de masă.
Printre preparatele homeopatice există, după cum s-a arătat, şi unele pentru aplicaţie locală,
mai ales pomezi, dar şi ovule şi supozitoare şi chiar fiole pentru administrarea parenterală; dar calea
de administrare preferată de homeopaţi este cea orală. Se consideră că acesta este locul normal de
contact al organismului cu exteriorul. Pe de altă parte, administrarea parenterală a unei substanţe
care este bine tolerată perorai are adesea consecinţe neplăcute: spre exemplu laptele, aliment
excelent perorai, introdus intramuscular este piretogen.
în cadrul relaţiilor dintre remedii, se poate faqe o clasificare în: complementare, antidoturi,
incompatibile.
Complementarele sunt remedii care administrate într-o anumită succesiune, prelungesc efectul
precedentului printr-o acţiune fie mai profundă, fie mai superficială sau mai localizată.
Antidotul unui remediu este alt remediu, care administrat după primul, frânează sau reduce
efectul acestuia. Trebuie cunoscute antidoturile pentru fiecare remediu, pentru a se putea interveni
atunci când administrarea vreunuia ar determina o agravare medicamentoasă.
Cât despre incompatibilitate, aceasta defineşte remediile în dezacord, care împiedică
92
vindecarea când sunt prescrise simultan, pentru că au, în general, acţiuni contrarii.
Au fost întocmite tabele ale relaţiei remediu - complementar - antidot - incompatibil, din care
dăm un exemplu:
VII. FARMACOLOGIA REMEDIILOR HOMEOPATICE
Sunt destul de numeroşi medicii alopaţi şi reprezentanţii farmacologiei oficiale care contestă
faptul că ar putea să existe o farmacologie homeopatică, căci - afirmă ei - în orice caz ar fi lipsită de
unul din componentele cele mai importante ale farmacologiei moderne şi anume de farmacocinetică,
disciplină care se ocupă cu pătrunderea medicamentelor în organism, cu absorbţia, transportul şi
eliminarea lor, cu concentraţiile sangvine realizate, cu menţinerea acestor concentraţii, cu trecerea
prin diverse biomembrane, cu eventuala lor concentrare electivă în ţesuturi, toate acestea fiind
imposibile fără determinări cantitative la fiecare din etapele parcurse, precum şi cu recunoaşterea
combinaţiilor chimice în care intră substanţele medicamentoase, ce pot să ducă la inactivare sau
potenţare.
Negarea posibilităţii studierii cu metode ştiinţifice a impactului medicamentului homeopatic este
consecinţa infinitezimalităţii dozelor utilizate. încă nu şi-a făcut loc ideea că din moment ce domeniul
farmacologiei homeopatice este domeniul infinitezimalului, nu se pot aplica metodele utilizate în
domeniul ponderalului, aşa cum nu se poate studia microcosmosul cu metodele mecanicii clasice,
întreaga structură de gândire trebuie să fie alta, din moment ce chiar de la o examinare foarte
superficială se constată că fenomenele se desfăşoară pe baza unor legităţi total diferite şi, în orice caz
nelegate de una dintre relaţiile esenţiale cantitative ale farmacologiei clasice: efectul creşte paralel cu
creşterea dozei.
7
Dacă însă se concepe mai larg obiectul farmacologiei fără să fie legat obligatoriu de tehnicile
cantitative clasice, se va putea accepta că farmacologia va avea în viitor două capitole mari şi va
aborda - bineînţeles cu metodologii diferite - atât domeniul ponderalului cât şi al imponderalului.
Descoperirile cele mai recente de biochimie a sistemului nervos (endorfine, dormofine, substanţe
neuromediatoare, care acţionează la concentraţii extraordinar de mici, ultimul la echivalentul diluţiilor
homeopatice C 10), vor facilita acest lucru. De altfel şi în prezent, unele definiţii generale ale
obiectivului farmacologiei pot fi aplicate foarte bine şi medicamentelor homeopatice, lată o formulare
dată de o autoritate în materie de farmacoterapie din Universitatea din Pensylvania (S.U.A.): Acţiunea
medicamentului depinde de contactul cu ţesuturile corpului. Rezultă reacţii ale corpului sub influenţa
remediului... Medicamentele nu creează în organism o altă calitate... Ele eliberează potenţialităţi
latente, schimbă liniile de proiecţie ale energiei corpului.
Acest mod de abordare a impactului medicamentului corespunde întru totul şi conceptului
homeopatic al acţiunii acestuia: nu prin masă, ci prin prezenţă. Homeopatia consideră rolul
medicamentului mai apropiat de al catalizatorilor.
Farmacologia homeopatică îşi propune să studieze aproape exclusiv reacţiile organismului la o
incitaţie, spre deosebire de farmacologia clasică, a cărei primă preocupare este însăşi substanţa
medicamentoasă, căreia îi urmăreşte transformările în organism. în farmacologia homeopatică se
inversează rolul organismului şi al medicamentului, punându-se accentul pe organism. Homeopatia
postulează că primordiale nu sunt proprietăţile remediului (căci nu acţionează asupra tuturor
persoanelor), ci contactul dintre remediu şi organismul viu, care pune în mişcare o reacţie. Remediul
nu este introdus, asimilat şi transformat în mod fizic. Nu determină un efect decât în circumstanţe strict
specifice, când sunt prezente anumite condiţii de sensibilitate ale organismului, de prag foarte scăzut
de iritabilitate, ceea ce s-ar putea denumi o stare de idiosincrazie... chiar faţă de substanţa care va
deveni medicamentul acestei stări. Numai în asemenea condiţii are loc reacţia organismului, reacţie
care este deci o funcţie a gazdei şi nu a substanţei.
Nu poate scăpa nici unui medic, indiferent de formaţia sa, paralela care se poate face cu
fenomenele alergice. Şocul anafilactic şi chiar moartea sunt posibile chiar la persoane altmiteri
etichetate drept sănătoase, dar care au o hipersensibilitate strict specifică faţă de una sau mai multe
substanţe şi care reacţionează dramatic la un contact cu cantităţi infime. în biologia generală se
înregistrează foarte frecvent răspunsuri la cantităţi infinitezimale.
Terapia homeopatică mizează pe existenţa în organism a stării de excitabilitate crescută,
necesară pentru a determina reacţia urmărită. Datorită acestei sensibilităţi, specifică pentru o anumită
substanţă, cantitatea din această substanţă, capabilă să provoace o reacţie este mult mai mică decât
cea necesară pentru a obţine efectul farmacologic la persoane ce nu se află în această stare de
sensibilitate. Semiotica homeopatică urmăreşte tocmai detectarea semnelor prin care poate fi
recunoscută la un bolnav sensibilitatea faţă de un anumit remediu.
De aceea, una dintre teoriile care explică acţiunea remediilor homeopatice este teoria
rezonanţei. într-adevăr, se pot stabili numeroase analogii între fenomenul rezonanţei din fizică şi
93
explicaţia acţiunii remediilor homeopatice. Pentru ca rezonanţa să aibă loc trebuie ca frecvenţa la care
sistemul rezonant este capabil să oscileze. Dacă nu există coincidenţă, nu există rezonanţă. în timpul
rezonanţei are loc un transfer de energie de la sistemul excitator către cel rezonant; amplitudinea
oscilaţiilor creşte foarte mult şi ar putea deveni infinită, dacă nu ar exista pierderi de energie datorită
unor factori de genul frecării (electrostatici!).
Clară este starea de hipersensibilitate a organismului bolnav faţă de remediu, care furnizează
un răspuns la întrebarea următoare: din moment ce diluantul este utilizat şi dinamizat în cursul
preparării, cum se mai poate atribui acţiunea terapeutică exclusiv remediului, căci ar putea tot atât de
bine să fie datorită poluanţilor? Răspunsul este că organismul nu reacţionează decât la substanţa la
care este sensibilizat, celelalte fiind indiferente. La fel, şi alergologii mizează pe acest răspuns,
specific, în cadrul testului de sensibilitate şi, dacă se purcede la desensibilizare, aceasta va fi făcută
cu substanţa pentru care există sensibilitate speeificâ(!)
Aşa după cum s-a mai arătat, imensa majoritate a fenomenologiei homeopatice răspunde
inversării efectelor farmacologice, după cum dozele sunt mari sau mici. Chiar dacă legea a fost
enunţată şi pentru valori care nu ieşeau din cadrul scării ponderale, validitatea ei persistă şi în zona
infinitezimalului, dacă îl comparăm cu dozele ponderale. în completarea aceleiaşi idei se poate aminti
că în domeniul fizic s-a înregistrat de asemenea comportamentul diferit al unei substanţe extrem de fin
divizată, faţă de aceeaşi substanţă, cantitate masivă.
Dar mai mult! O dată cu inversarea efectului farmacologic, se asistă şi la inversarea legii dozei.
în vreme ce în domeniul legii ponderalului efectul creşte proporţional cu mărirea dozei, în domeniul
infinitezimal efectul creşte proporţional cu creşterea diluţiei sau - altfel spus - efectul este cu atât mai
mare... cu cât există mai puţin medicament! Fapt care, de altfel, a fost adus ca argument în sprijinul
teoriei potrivit căreia, în cursul diluţiilor succesive se dezvoltă o energie din ce în ce mai mare.
8
Reiese deci că între cele două zone se poate constata cum, pe foarte multe planuri,
fenomenele se desfăşoară în sens invers, într-un tub cu diametru mare, apa cade, într-un tub capilar
urcă şi suie cu atât mai sus, cu cât diametrul capilarului este mai mic. în zona ponderală
medicamentele intervin cu acţiunea lor farmacologică specifică, ajutând organismul să învingă boala,
de foarte multe ori, în mod eficace. Medicamentul are unele proprietăţi chimice şi fizice care se
manifestă încă, atâta vreme cât materia conservă un grad relativ mare de coerenţă. Prin
deconcentrare foarte avansată, substanţele complexe se depolimerizează din ce în ce mai mult şi, mai
ales, se micşorează coeziunea intermoleculară până la un grad (corespunzător diluţieLD 6) când nu
mai pot fi puse în evidenţă cele mai multe dintre proprietăţile chimice şi fizice ale substanţelor. în
schimb, cantităţile din zona infinitezimală, care se părea până în prezent că nu mai au punct de impact
material, sunt tocmai cele care joacă roluri imense în fenomene esenţiale ale vieţii; ele se dovedesc
capabile să schimbe direcţia unor procese metabolice, imunologice, de proliferare celulară etc. (Am
amintit de descoperirile de ultimă oră legate de sistemul glicinergic şi de demonstraţia că
neuromediatorii din sinapsele nervoase pot influenţa procesele de conducţie a influxului nervos, deşi
concentraţia lor este de 10~10 moli/litru). Din categoria aceasta fac parte hormonii, oligoelementele,
fermenţii şi catalizatorii. Unii din ei condiţionează, prin prezenţa lor, fenomene vitale primordiale, fără
ca să se consume. Ar reprezenta tocmai elementul energetic, pe care remediul homeopatic îl
ilustrează într-un grad şi mai înalt, fiind mai diluat şi mai dinamizat. La treptele foarte de jos ale
dinamizării mai pot fi întâlnite la cele mai multe remedii proprietăţile care le caracterizează în zona
ponderală; se mai pot întâlni caracteristici comune celor două zone la primele diluţii, dar apoi
caracteristicile ponderale dispar total şi efectele se inversează pe planuri multiple, aşa cum s-a arătat.
Ca urmare a acestei legi foarte generale, se poate admite că medicamentele, aproape fără
excepţie, au un efect primar şi unul secundar. Separaţia dintre cele două aspecte nu este totdeauna
netă şi simplistă. Uneori ele sunt intricate, motiv pentru care aspectele acestea trebuie foarte bine
cunoscute pentru fiecare remediu în parte.
Să luăm ca exemplu Opium, care în intoxicaţia acută determină la om congestie cefalică şi
facială cu încetinirea respiraţiei şi a inimii, apoi somn profund şi comă. în intoxicaţia subacută,
determină, într-o primă fază, excitaţia euforică cu congestie şi supraactivitate cerebrală, hiperacuzie şi
excitaţia pneumogastricului, iar într-o a doua fază, depresiunea activităţii nervoase spinale şi
vegetative, cu amorţeală şi pierderea sensibilităţii. în intoxicaţia cronică se asistă, după prima fază de
excitare, la progresiunea fenomenelor depresive, caracteristică dominantă (pentru care dealtfel este
utilizat în alopatie: diminuarea pragului de excitabilitate în toate domeniile - durere, anxietate, tuse,
dispnee, insomnie...).
VIII. EXPERIMENTUL ÎN HOMEOPATIE
Experimentarea patogenică la omul sănătos a arătat:
când s-au întrebuinţat doze subtoxice şi slabe, dar totuşi ponderale, s-a înregistrat o primă
94
perioadă, scurtă, de excitaţie uşoară şi fugace, urmată de depresiune;
când s-au întrebuinţat doze foarte mici, s-a instalat de la început o stare hiposenzorială şi depresivă,
mai mult sau mai puţin accentuată, în funcţie de subiecţi.
Aceste lucruri explică de ce în Materiile medicale homeopatice sunt întâlnite la capitolul Opium
pe de o parte semne care traduc oarecare excitaţie (îi este somn şi nu poate dormi, hiperacuzie,
putând să perceapă zgomote foarte slabe şi îndepărtate, ceea ce-l împiedică să doarmă,
supraactivitate intelectuală cu locvacitate, adesea cu halucinaţii grandioase, dar şi înspăimântătoare)
şi, pe de altă parte simptomele unei depresiuni, mergând de la simpla încetinire a funcţiilor cerebrospinale
şi vegetative până la prăbuşirea lor totală.
Considerând deci cum se prezintă efectul primar (excitaţia, tranzitorie) şi cel secundar
(depresiunea, de durată) şi eventuala lor intricare:
dacă bolnavul suferă de algii foarte mari, i se va prescrie t>pium în doză ponderală (sedativ
farmacologic);
când se constată amestec de simptome, atât din cele care ţin de efectul pasager, atât din cele care ţin
de efectul pasager (de excitaţie), cât şi din cele care ţin de starea de fond (de depresiune), deci când
abia s-a depăşit limita de inversiune a acţiunilor, se va prescrie o diluţie foarte joasă, la zona
inferioară a homeopaticităţii;
dacă starea depresivă este mai avansată şi bolnavul are şi alte simptome specifice homeopatic pentru
Opium se va administra o diluţie mare (înaltă) sau foarte mare (foarte înaltă).
Dar nivelul la care are loc inversiunea acţiunii remediilor variază cu remediul. Digitalina
acţionează farmacologic la diluţii care se află la nivelul primelor diluţii homeopatice, iar homeopaţii
recomandă şi ei uneori diluţii foarte joase de digitalina, încât - pentru această substanţă - există o
zonă în care prescripţiile alopatice şi homeopatice se pot întâlni. în schimb, carbonatul de Ca, spre
exemplu, este tolerat de organism în cantităţi mari. Există de aceea o zonă largă între doza
terapeutică alopatică şi nivelul de la care începe zona homeopatică, lată câteva exemple de pragul de
la care substanţele devin remedii homeopatice, adică acţionează ca excitanţi biologici şi nu prin masa
lor de substanţă: Berberis D 3, Lycopodium CH 4; Platina CH 5......Cu cât un corp chimic este mai
toxic, cu atât pragul intrării în zona homeopatică se află în general în zona unei diluţii mai înalte(!)
în general se poate spune că lucrurile se petrec ca şi cum unele remedii (mai ales plantele
anuale şi din climaturi uscate şi calde) şi-ar dezvălui mai uşor calitatea de medicament homeopatic,
dar aceasta nu persistă de-a lungul a foarte multe diluări succesive. Alte remedii (mai ales cele din
vegetale cu creştere lentă sau din locuri umede ori mineralele grele şi sărurile lor) par să aibă în ele
mai multă energie cumulată, dar care, pentru a fi eliberată, necesită un anumit număr de
deconcentrări şi de aceea nu se manifestă pe deplin decât la diluţii înalte şi foarte înalte.
IX. PRINCIPII DE TERAPEUTICĂ HOMEOPATICĂ. REGULI GENERALE ÎN CONDUCEREA
TRATAMENTULUI
în homeopatie tratamentul începe întotdeauna cu diagnosticul de remediu, adică cu alegerea
acelui remediu care corespunde patogenezic simptomelor prezentate de bolnav, pentru că tratamentul
homeopatic este strict individualizat la bolnav. Orice schematizare care are la bază denumiri de boli,
de sindroame, de grupări nosologice este o abatere de la principiul individualizării. De aceea, cel ce
se iniţiază în homeopatie trebuie să înţeleagă că remediile enumerate la una din rubricile repertoriilor
terapeutice (pe denumiri de boli) sunt cele care vor fi întâlnite cu frecvenţă mai mare la persoanele ce
suferă de această boală. Este incontestabil un ajutor pentru începător, pentru că îi restrânge numărul
de remedii din care trebuie să aleagă. în schimb, nu trebuie să uite nici un moment că, dacă
Phosphorus este foarte frecvent indicat în pneumonii, ar fi o mare greşeală prescrierea lui sistematică
în toate pneumoniile; că, dacă Belladonna este incontestabil un mare remediu ai cefaleelor, ea nu
acoperă toate cefaleele; că deşi foarte adesea în odontalgii este indicată Chamomilla, există şi multe
dureri de dinţi cu modalităţi diferite de ale acesteia, că, dacă Veratrum album a fost întrebuinţat cu
mult succes în enterite coleriforme, nu toate enteritele acute sunt susceptibile de tratament cu
Veratrum album.
în mod ideal actul terapeutic trebuie să înceapă în homeopatie, cu numele unui remediu şi cu
numele unei boli. Pentru homeopat diagnosticul de boală nu mai prezintă interes din punctul de
vedere al terapeuticii, dacă spre exemplu a putut stabili că pacientul nu se poate duce la closet fără să
ia cu el batista, pentru că îi curge nasul la fiecare defecaţie. Cu ajutorul acestui simptom curios (şi
inexplicabil prin prisma gândirii fiziopatologice a şcolii oficiale) a pus diagnosticul remediului
homeopatic care urmează să fie prescris (Thuya). în prezenţa unui copil care transpiră noaptea, la cap
şi mâini, dar care are o teamă patologică de câini şi care este violent faţă de părinţi, ameninţându-i cu
pumnul dacă îl admonestează sau îi fac observaţie, homeopatul va prescrie Tubeculinum. Numai
pentru a se asigura în plus de o prescripţie corectă se va interesa şi de încadrarea nosologică a
suferinţei pe care o prezintă copilul.
95
în această etapă a conducerii tratamentului şi anume la alegerea remediului de administrat,
regula de urmat este clară şi imperativă: similitudinea simptomelor.
Totuşi practica a arătat că regula nu poate fi întotdeauna respectată, că sunt necesare câteva
abateri sau concesiuni, în interesul obţinerii unor rezultate mai bune.
IX.1. METODE DE TRATAMENT
însuşi Hahnemann, care a intervenit cu succes în tratamente homeopatice în timpul unor
epidemii contemporane cu el (holeră), a admis că în bolile infecţioase bine individualizate, în care
tablourile morbide evoluează stereotipic, se poate recomanda mereu acelaşi remediu, odată
diagnosticul pus. Ulterior şi alţi homeopaţi au izolat sindroame în care se recomandă un acelaşi
remediu sau aceeaşi combinaţie de remedii. în epoca contemporană, s-a arătat că pentru colonul
iritabil prescrierea automată de Asa foetida asigură o eficacitate terapeutică cu o probabilitate de 60-
70 %. în alte cazuri se prescrie, pe baza unui indiciu biochimic, spre exemplu Fior de piedra, în
acetonuria vitelor. (Se înţelege că asemenea indicaţii sunt mai frecvente în medicina veterinară, lipsită
de posibilitatea valorificării simptomelor comunicate de bolnav.) Se spune în aceste cazuri că alegerea
medicamentului rezultă dintr-o indicaţie verificată (şi nu din confruntarea strictă a simptomelor
individuale şi particulare ale bolnavului şi ale remediului). Este desigur un procedeu mult mai comod,
rezultat între altele şi din necesitatea unei operativităţi crescute în caz de epidemii. Dar, pentru că
acest mod de a proceda implică riscul de a nu reuşi în 30-40 % din cazuri, s-a adoptat soluţia
prescrierii de combinaţii de câteva remedii, care corespund prin simptomele lor sindroamelor în care
se recomandă. Experienţa a arătat că se obţin astfel rezultate mai bune. Din acest mod de gândire a
rezultat ceea ce a fost denumit pluralism şi care se află în opoziţie cu unicismul, care constă în
administrarea unui singur remediu, ales să fie simillimum. în decursul istoriei homeopatiei
reprezentanţii acestor două atitudini s-au înfruntat vehement, purtând polemici reciproc distructive,
care au adus deservicii homeopatiei în general. în realitate, fiecare dintre aceste practici are avantaje
şi dezavantaje şi ar trebui acceptat principiul general ca medicul să fie liber să aleagă atitudinea care
oferă bolnavului cele mai bune şanse.
Şi printre unicişti sunt unii foarte riguroşi, care nu admit nici un fel de completare la remediul
unic, care trebuie să fie atât de bine ales, încât să acopere totalitatea simptomelor prezentate de
bolnav. Deoarece în aceste cazuri similitudinea este aşadar perfectă, remediul poate fi administrat
într-o priză unică, în diluţie înaltă sau foarte înaltă. Trebuie recunoscut că se obţin cu această metodă
rezultatele cele mai spectaculoase, care dau satisfacţiile maxime medicului şi constituie demonstraţia
peremptorie a justeţii raţionamentului clinic. Este incontestabil metoda cea mai elegantă şi care
permite să se verifice dacă medicamentul a fost bine ales sau nu, tocmai pentru că se administrează
doar unul. Dar este normal să se şi greşească în stabilirea remediului (uneori din vina bolnavului sau a
omiterii unei întrebări cheie). Este nevoie atunci de reconsiderarea cazului şi de prescrierea altui
remediu, fapt care se poate repeta, şi care poate să ducă uneori la prelungirea intervalului până la
obţinerea unui rezultat pozitiv. De aceea, în practică, metoda nu poate fi aplicată decât atunci când
medicul are aproape certitudinea că a recunoscut remediul simillimum. Metoda prezintă dezavantajul
riscului unor agravări impresionante la bolnavi foarte sensibili faţă de remediu. De aceea, majoritatea
autorilor moderni consideră că în faţa unui bolnav slăbit, la care există dubii că ar avea resursele
necesare să facă faţă unei eventuale agravări, se impune prudenţă faţă de metoda unicistă(!)
Metoda pluralistă (pluricistă), după cum o arată numele, face apel la mai multe remedii
prescrise bolnavului de la început, într-o anume suită. Ea ţine seama simultan de mai mulţi factori:
etiologie, simptome prezente, simptome trecute, constituţie. Un exemplu foarte ilustrativ: în paralizia
difterică se indică Causticum. Dar, deşi corect ales pe baza simptomatologiei, aproape niciodată nu dă
rezultat, dacă nu i se asociază o doză de Diphterinum, după care Causticum dace să dispară
fenomenele, de cele mai multe ori în 48 de ore; este deci nevoie să se asocieze un remediu indicat de
etiologie la cel indicat de simptomatologie. Alteori, acţiunea Sepiei, incompletă la unii bolnavi, este
dintr-o dată potenţată dacă se administrează simultan şi Nux vomica. Aşa s-a ajuns să se stabilească
adevărate sinergii medicamentoase.
Pluralismul reprezintă o soluţie de necesitate pentru bolnavii incapabili de a furniza răspunsuri
precise privind simptomele ce ar putea duce la alegerea remediului, sau care furnizează răspunsuri
contradictorii la două interogatorii diferite. în acest caz, medicul se află confruntat cu dilema fie de a
nu mai prescrie nici un remediu, fie de a prescrie mai multe remedii cu acţiune destul de apropiată şi
între care nu s-a putut face un diagnostic diferenţial. Se poate sconta în aceste cazuri că cel puţin unul
din cele două sau mai multe remedii va fi activ. Este clar că metoda este menită să dea rezultate mai
rapide decât dacă s-ar administra succesiv câte un remediu unic până la găsirea celui activ.
în comparaţie cu unicismul, pluralismul este o metodă mai suplă şi mai cuprinzătoare pentru că
îşi propune să influenţeze terapeutic cazul pe mai multe planuri, administrându-se un remediu pentru
simptomatologia actuală (remediul principal), susţinut sau nu de unul complementar, şi de un remediu
96
de fond (indicat de diateză sau de constituţie), corespunzând astfel mai bine noţiunii de medicină a
omului total. De altfel, aşa cum s-a amintit la capitolul bolilor cronice, şi Hahnemann semnalase că în
aceste afecţiuni, efectul tratamentului cu remedii ales pe baza principiului homeopatic este parţial sau
temporar, dacă nu se intervine cu un remediu antidiatezic. El recomanda Sulfur contra psorei, Thuya
contra sicozei şi Mercurius contra sifilisului. Mai ales pentru Sulfur, practica a demonstrat în repetate
rânduri că intercalarea în cursul tratamentului a unor prize din acest remediu facilitează vindecarea
sau trezeşte reactivitatea faţă de alte remedii homeopatice indicate.
Dar, mai ales unul dintre marile avantaje ale pluralismului este că previne sau combate
agravarea medicamentoasă prin asigurarea drenajului toxinic, în momentul crizei de eliminare,
declanşată de administrarea remediului similar. Este drept că agravarea consecutivă administrării
remediilor homeopatice constituie dovada acţiunii acestora, a biciuirii modalităţilor reacţionale ale
organismului, a provocării bolii artificiale, menită să elimine din organism boala naturală. De aceea,
din punct de vedere doctrinar, agravarea medicamentoasă iniţială este privită cu satisfacţie, fiind
expresia alegerii corecte a remediului. Dar conform teoriei homeopatice (care până în prezent
rămâne o ipoteză încă nedemonstrată, dar care este total satisfăcătoare pentru practică!) această
stimulare provoacă eliberarea de toxine, care solicită emonctoriile la o activitate suplimentară şi
uneori depăşeşte capacitatea acestora. Unii homeopaţi sunt promotorii ideii că remediului de fond
trebuie să i se asigure un drenaj corespunzător. Aceasta se poate obţine fie administrând remediul
unic într-o suită de 3-4 prize zilnice, în cadrul căreia se administrează întâi câteva diluţii joase şi apoi
una înaltă. Este o metodă recomandată şi de Hahnemann. Se admite că diluţiile joase temperează
agravarea pe care ar provoca-o o diluţie înaltă, având deci rolul de drenor faţă de aceasta. Dar mai
adesea este nevoie să se susţină emonctoriile cu remedii administrate special în acest scop, care
acţionează electiv pe anumite organe sau regiuni anatomice şi care se administrează în diluţii
joase şi foarte joase. Desigur, acţiunea lor va fi marcată, dacă există o corespondenţă între
unele simptome prezentate de bolnav şi simptome existente în patogenezia lor. Totuşi se poate admite că în cazul diluţiilor
foarte joase, acţiunea lor asupra organului sau a regiunii anatomice este mult mai puţin
dependentă de patogenezie. După cum din examenul bolnavului rezultă indicii că rinichii, sau ficatul,
sau tubul digestiv, sau pielea, sau mucoasele, sau sistemul nervos creează suspiciunea că n-ar putea
face faţă solicitării provocată de remediul principal, medicul va alege drenorul din remediile cunoscute
ca fiind drenoare urinare, hepatice, digestive etc. în cadrul acestor clase stabilirea se va face tot după
similitudine, cel mai bun drenaj fiind asigurat de cel stabilit pe bază de simptome asemănătoare între
remediu şi bolnav. Se mai poate apela şi la organoterapie pentru drenaj, administrându-se extractul
din organul care se doreşte să fie susţinut.
Drenajul se impune mai ales atunci când se administrează remedii cu acţiune foarte profundă
asupra unor organe. De asemenea, administrarea tuberculinelor sau a remediului Bacillinum trebuie
făcută numai după ce organismul a fost pregătit (prin administrarea unui remediu pentru simptomele
prezente şi a unui drenor, eventual şi a unui remediu constituţional).
Putem aprecia că metoda pluralistă se bucură de partizanii cei mai numeroşi. Practica arată că
mai repede se rezolvă un bolnav care este tratat astfel, decât cu un remediu unic. Mai ales în cadrul
bolilor cronice, ca şi într-un război dus pe un front stabilizat, atacul infanteriei este precedat de o
pregătire de artilerie. Metoda pluralistă corespunde mai bine realităţii complexe a bolilor. Spre
exemplu, un bolnav cronic de Sulfur prezintă un tablou clinic alcătuit din eczemă, hemoroizi,
manifestări traumatice, abdomen de pletoră portală şi având, pe perioade, diarei acute cu nevoi
imperioase, urgente, imediat după ingestia de alimente şi agravate dacă bolnavul se află în picioare,
cu alte cuvinte un tablou de Aloe sokrotina. Este logic ca bolnavul să primească atât Aloe (pentru
fenomenele acute), cât şi Sulfur (pentru starea lui cronică), cu atât mai mult cu cât cele două remedii
sunt complementare.
IX.2. COMPLEXISM
Prin complexism se înţelege utilizarea de amestecuri gata făcute din mai multe remedii, care se
prescriu în raport cu diagnosticul de boală. în afară de câteva asemenea preparate, acceptate de
foarte mulţi homeopaţi (cum ar fi, de exemplu, amestecuri de remedii ce au în patogenezie simptome
asemănătoare cu cele din gripă = preparatul Paragrip şi alte câteva în număr foarte redus), celelalte
sunt criticate pentru că împing spre o soluţie de efort minimum de gândire şi prescrierea nu se mai
face individualizat, cu toate că alţii susţin avantajul utilizării simultane a mai multor medicamente cu
puncte de impact diferite în organism. Spre deosebire de pluralism, complexismul înseamnă
administrarea în acelaşi timp a unui amestec gata preparat de remedii. Or, în prezent nu se poate
afirma că se cunosc bine interrelaţiile posibile dintre mai multe medicamente absorbite simultan. De
aceea trebuie adoptată o atitudine rezervată faţă de un complexism exagerat, cum îl practică unii,
care utilizează adevărate cocteiluri de remedii, uneori chiar fără să ţină seama de incompatibilităţi şi
antidotare. Pe de altă parte, nici diluţia remediilor nu poate fi individualizată ea fiind determinată de
97
casa farmaceutică producătoare.
De altfel, în general considerăm necesar, pentru ca medicul să recolteze cele mai mari
satisfacţii din practica homeopatiei, că trebuie să se menţină cât mai mult posibil în limita prescrierii
conform similitudinii. Chiar şi atunci când administrează un tratament cu mai multe remedii, acestea
trebuie să aibă totdeauna o justificare conform celor expuse mai înainte.
Timpul următor, după stabilirea medicamentului sau medicamentelor care urmează să fie
administrate, este: stabilirea dozelor (sau diluţiilor) şi a ritmului în care se face administrarea.
La acest capitol există deosebiri foarte mari între autori, atât în ceea ce priveşte treapta diluţiei,
cât şi a felului acesteia (hahnemanniană, korsakoviană, etc). Unii administrează cu prudenţă diluţii
foarte joase, alţii prescriu de la început diluţii foarte înalte. Această mare deosebire de preferinţe în
privinţa diluţiilor a făcut pe unii să creadă că doza este un element secundar, cu condiţia ca legea
similitudinii să fie satisfăcută. Şi într-adevăr, mulţi practicieni homeopaţi declară că au avut rezultate
strălucite, indiferent de diluţia utilizată, cu condiţia ca remediul să se lipească perfect pe caz.
Cu toate acestea se pot desprinde unele principii generale:
diluţiile joase (sub 5-6 HC) au o acţiune mai superficială, sunt indicate când există leziuni
organice constituite; durata lor de acţiune este scurtă; pot fi administrate şi atunci când
similitudinea nu este perfectă;
diluţiile mijlocii (7-9 HC) sunt indicate mai ales în faza de tulburări funcţionale;
diluţiile înalte (de la 12 HC în sus) sunt indicate când simptomatologia psihică este
dominantă; acţiunea lor este puternică, deseori fiind necesară o singură administrare,
atunci când similitudinea este foarte mare. Durata acţiunii lor este lungă, astfel că
repetarea lor este necesară la intervale foarte mari.
IX.3. STABILIREA DOZEI
Dar, la intrarea în practică, principiile generale vor fi ajustate la caz şi la momentul evolutiv
(Fiecărui bolnav diluţia lui). într-adevăr, pentru stabilirea dozei (diluţiei), trebuie ţinut seama de trei
factori principali:
a)Bolnavul - care poate fi mai mult sau mai puţin sensibil, care poate să aibă o anumită vârstă, sau
poate fi slăbit; în aceste cazuri se va apela la diluţii joase, pentru a fi la adăpost de o agravare. în
schimb, un subiect calm, echilibrat, cu rezistenţă bună, poate să beneficieze mai mult de pe urma
diluţiilor înalte.
b)Boala. In afecţiunile acute sunt mai indicate diluţiile joase sau mijlocii, repetate des (eventual din oră
în oră într-o boală febrilă, până la defervescenţă, sau chiar mai des, în sindroame algice spre
exemplu, până la încetarea durerii). Dar chiar şi în afecţiuni acute unii recomandă diluţii înalte dacă
există semne psihice foarte caracteristice pentru un remediu. Bolile cronice sunt o indicape pentru
diluţii înalte (care au acţiune mai profundă). Totuşi în caz de leziuni organice constituite, este mai
prudent să nu se depăşească 15 CH. Cu atât mai mult într-un caz cronic, cu stare generală foarte
alterată, ajuns aproape incurabil, trebuie să se ţină seama de faptul că bolnavul nu poate face faţă
solicitării diluţiilor înalte. în aceste situaţii prudenţa cere să se prescrie diluţii joase. Trebuie reţinut şi
faptul că, în bolile cronice, durata de acţiune a remediului variază între limite largi (vei mai departe
criteriile pentru repetarea dozelor).
c)Remediul. Cu cât similitudinea remediului cu tabloul simptomatic al bolnavului este mai mare, cu atât
mai indicate sunt diluţiile înalte. Cu cât similitudinea este mai puţin perfectă, cu atât mai mult trebuie
să se rămână la diluţii mijlocii sau chiar joase. Substanţele provenite din regnul mineral şi acizii
minerali, având acţiune în general mai profundă, se prescriu de regulă în diluţii mai mari decât
substanţele vegetale. Cu atât mai mult trebuie să se apeleze la diluţii mari, cu cât se utilizează
substanţe care sunt inerte în doze ponderale (cum sunt Silicea, Lycopodium sau Calcarea carbonica),
sau care au un rol fiziologic în organism. Numai o potenţare înaltă a acestor substanţe le asigură
homeopaticitatea. Modul de preparare a diluţiilor are şi el importanţă. S-a menţionat că între diluţiile
foarte înalte Korsakoff (cum sunt 200 K, 1000 K, 10000 K) şi diluţiile echivalente Hahnemann (7 CH -
12 CH), primele sunt mai potenţate, fiindcă au fost supuse de mai multe ori sucusiunii. Acest lucru se
repercutează şi asupra duratei de acţiune, mai lungă la diluţiile korsakoviene decât la cele
hahnemanniene corespunzătoare.
în corelaţie cu medicamentul trebuie să se ţină seama şi de un tropism foarte marcat al unora din
remediile homeopatice pentru un anumit organ, spre exemplu Arsenicum album pentru rinichi, Phosphorus pentru plămâni.
Acest tropism special asigură pe de o parte succesul terapeutic (atunci când alegerea s-a făcut corect), dar, pe de altă parte,
comportă şi un oarecare risc de agravare (dacă sunt prea des repetate sau dacă diluţia nu a fost cea potrivită).
Pentru orientare prezentăm tabelul, cu criterii combinate pentru alegerea diluţiilor (simptomatologie,
vechimea tulburărilor), corelate cu forma acută sau cronică de boală.
DILUŢII
joase
98
CH3....
medii
CH5....CH7
înalte
....CH9
Gradul de organicitate Leziuni Boli foarte grave (cancer,
cardiaci decompensaţi) Indivizi
slăbiţi
Tulburări funcţionale Tulburări
ale senzoriului Indivizi cu stare
generală bună
Localizare Simptome locale şi limitate Simptome generale. Sindroame
cuprinzând mai multe aparate
Similitudine Similitudine limitată Similitudine bună (pe multe
simptome)
Psihism Absenţa semnelor psihice Semne psihice care determină
alegerea remediului
Vechimea tulburărilor
Tipul de remedii
Boli acute (dar cu excepţii) Boli
instalate recent Factorul etiologic a
acţionat recent. Bol trecătoare
Remedii vegetale Remedii la care
există riscul unei agrav iniţiale (Sulfur,
Lycopodium)
Boli cronice Boli vechi. Factorul etiologic
a Ir acţionat de mult Simptome
persistente sau repetate
Remedii de origine minerală sau ări
animală, dar şi unele remedii vegetale
cu acţiune profundă şi prelungită (Nux
vomica, Thuya)
13
IX.4. REPETAREA ADMINISTRĂRII DE REMEDII
în principiu se pune problema repetării administrării remediului iniţial prescris sau a înlocuirii
acestuia:
atunci când prima administrare s-a dovedit fără acţiune sau atunci
când boala continuă să se agraveze. Tot în principiu, nu se
administrează nici un remediu: dacă boala s-a vindecat şi atâta
vreme cât persistă o ameliorare.
Pentru începători trebuie subliniat mai ales această ultimă regulă. Este o greşeală să se
repete prea devreme dozele (din dorinţa de a vindeca mai repede). Din contra, îndată ce s-a obţinut o
acţiune favorabilă, prizele trebuiesc distanţate sau suprimate. De multe ori efectul bun al unui remediu
bine ales a fost compromis prin repetarea prematură a administrării. Hahnemann a scris: Orice
ameliorare care se conturează în mod franc şi face progrese evidente este o stare care, atâta vreme
cât durează, interzice repetarea vreunui alt medicament.
în ceea ce priveşte înlocuirea unui remediu cu altul, se recomandă ca acest lucru să se facă
după o temeinică reconsiderare a cazului. Dacă se ajunge la concluzia că remediul este bine ales, mai
bine decât să fie abandonat prea repede în favoarea altuia, să fie mai întâi încercat la alte diluţii.
Chiar când s-a obţinut un rezultat bun cu o diluţie, unii recomandă repetarea ei. Kent a enunţat
o regulă zisă: a seriilor şi gradelor: se repetă aceeaşi diluţie de două ori - rar de trei ori - după care, de
obicei, nu mai dă rezultate; atunci se trece la o diluţie superioară. (De obicei parcurgerea scării
diluţiilor se face de la diluţiile joase către cele înalte). Conform exprimării lui Kent după saturarea
completă a unui plan de dinamizare, se trece la următorul.
Deoarece durata de acţiune a unui remediu depinde de diluţia utilizată, o primă regulă generală
referitoare la ritmul repetării prizelor ţine seama de acest factor. Astfel, în general se acceptă că:
diluţiile mai mici deD6(C3) pot fi administrate zilnic;
-dllupile CH 5, CH 6 pot fi administrate de 3 şi de 2 ori pe săptămână;
-diluţiile CH 7 (respectiv K 200) pot fi administrate la 7-10 zile;
-diluţiile CH 9 (respectiv K 1.000) pot fi administrate la 15-30 de zile;
99
-diluţiile CH 30 potfi administrate la 3-4 săptămâni;
-diluţiile K 10.000 - K 50.000 (XM-LM), deşi echivalente cu CH 9 - CH 30, pentru că sunt mai
dinamizate, au şi acpune mai prelungită, între 50-60 de zile şi 3 luni;
diluţiile CM realizate prin flux continuu au o durată de acpune de 1 lună-3 luni. Adesea o diluţie
înaltă sau mai ales foarte înaltă este suficientă într-o doză unică, fără să mai fie nevoie de
repetarea ei(!)
Aceste durate reprezintă însă numai nişte valori foarte generale şi care nu sunt corelate decât
cu un singur factor, diluţia. Am amintit însă că intervin şi factorul boală şi factorul bolnav, ca de altfel şi
proprietăţile particulare ale remediului, putând să prelungească sau să scurteze intervalul acţiunii unei
doze, între limite foarte largi. De aceea regula cea mai importantă în conducerea tratamentului
homeopatic este să se administreze o doză din remediul similar şi să se aştepte, observându-se cu
perspicacitate reacţiile bolnavului. Administrările de prize nu se mai repetă câtă vreme persistă o
ameliorare evidentă. în general, durata de acţiune a remediilor homeopatice este mult superioară celei
pe care o presupune neofitul!
Când se prescrie ca mai multe remedii să fie luate în aceeaşi zi, este bine (dacă urgenţa cazului
o permite) să se lase între ele un interval de minimum o oră. Dacă este vorba de două remedii se va
prescrie unul dimineaţa pe nemâncate şi al doilea la ora 18, cu excepţia unor împrejurări speciale,
care ar impune altă schemă.
Se poate întâmpla ca, la al doilea contact cu bolnavul, medicul să fie obligat să-şi revizuiască
diagnosticul de remediu, pentru că - reconsiderând cazul - a constatat că alt remediu s-ar fi potrivit mai
bine.
Problema cu care însă este mai cu seamă confruntat medicul este de a evalua sensul evoluţiei
bolii în intervalul scurs de la prima sau primele administrări de remedii, pentru a hotărî atitudinea
terapeutică în continuare. Pasul important deci, care condiţionează pe celelalte, este de a stabili dacă
evoluţia s-a făcut în sensul ameliorării, al agravării sau dacă este vorba de lipsă de influenţare a
mersului bolii.
Aprioric, încadrarea într-una din aceste categorii pare foarte simplă; realitatea în practică arată
că acest lucru nu este totdeauna uşor.
în aprecierea gradului cu care remediul administrat influenţează evoluţia bolii trebuie să se ţină
seama de mai mulţi factori:
de cât este de gravă boala, ce alterări organice a provocat, dacă este acută sau durează de foarte
mult timp etc;
de evoluţia până la instituirea tratamentului şi de prognosticul evoluţiei spontane a bolii între cele
două consultaţii;
de intervalul previzibil în care ar fi fost posibilă o ameliorare cu tratamentul administrat.
14
Constatarea unei ameliorări nu întâmpină, de obicei, dificultăţi. Ea este de obicei reflectată de
mulţumirea bolnavului. Şi totuşi trebuie să aibă fn vedere că există ameliorări adevărate şi false
ameliorări. Uneori - şi acest lucru survine mai des cu tratamentele alopatice - poate să fie vorba doar
de o suprimare a unei manifestări morbide aparente şi de fapt răul persistă, de obicei sub forma altei
manifestări, mai profundă. Uneori, dispariţia unei erupţii, a unei dureri, a unei inflamaţii poate să
însemne numai metastazarea răului, substituirea unor manifestări cu altele, mai camuflate. Aceasta
este de fapt esenţa doctrinei homeopatice asupra bolilor cronice. Dispariţia unor manifestări
superficiale, cum ar fi o dermatoză, dacă nu este însoţită şi de ameliorarea evidentă a stării generale,
trebuie suspectată că nu reprezintă decât suprimarea simptomatologiei. Ca dovadă stă faptul că, la
administrarea ulterioară a remediului potrivit, reapar simptomele aparent vindecate, dar în realitate
suprimate.
în faţa unei secvenţe de manifestări desfăşurate în timp, vom aprecia că evoluţia se face spre
vindecare atunci când simptomele evoluează centrifug (dinăuntru în afară), de sus în jos şi în ordinea
inversă a filmului episoadelor morbide pe care le-a avut bolnavul) (Legea lui Hering).
în schimb stabilirea lipsei de acţiune a medicamentului nu este totdeauna fa fel de uşoară.
Uneori este doar aparentă. Spre exemplu (fig. 6), dacă bolnavul a prezentat până la debutul
tratamentului o agravare continuă, chiar şi o stare staţionară între prima şi a doua consultaţie
reprezintă un început de succes terapeutic. Asemenea situaţii se pot întâlni când este vorba de o
boală organică cu alterări profunde.
Evoluţia menţionată sugerează că totuşi remediul a fost bine aJes, că a avut o acţiune, e drept nu
prea profundă, din motive care pot să ţină de boală şi de bolnav. în funcţie de evaluarea
posibilităţilor reacţionate ale bolnavului, de gravitatea bolii şi de ceea ce poate sconta de pe urma
primei administrări terapeutice, se poate adopta atitudinea: fie a repetării primului remediu în aceeaşi
diluţie;
100
fie a repetării primului remediu în altă diluţie (scontându-se astfel determinarea unei reacpi mai
puternice);
fie administrarea de placebo sau abţinerea de la orice administrare, dacă se apreciază că rezultatul
înregistrat, deşi modest, este totuşi echivalent cu o ameliorare şi permite prezumţia că ameliorarea
va progresa.
Se mai poate întâmpla (fig. 7) ca, în momentul reexaminării bolnavului să se găsească aceeaşi
situaţie ca la prima consultaţie, dar în realitate să fi avut loc între timp o ameliorare de scurtă durată,
urmată de revenirea la starea iniţială.
Dacă este vorba de o boală acută, în care acţiunea remediului se epuizează repede, se va
decide repetarea acestuia. în cazul unei boli cronice, cauza unei asemenea evoluţii trebuie judecată
cu grijă.
Poate că există un factor care frânează acţiunea remediului şi care trebuie depistat şi suprimat
(uneori poate fi vorba de alte tratamente, de ceaiuri medicinale sau substanţe care antidotează
remediile homeopatice etc). Sau poate să fie vorba de reapariţia unora din simptomele suprimate în
prima fază de remediul administrat. în acest caz se poate discuta dacă nu cumva diluţia aleasă a fost
prea joasă şi astfel să se explice acţiunea prea scurtă. Concluzia ar fi repetarea remediului în diluţie
mai ridicată.
Dacă se constată însă apariţia, după faza primară de ameliorare, a unor simptome noi, pe care
bolnavul nu le-a avut niciodată şi mai ales simptome pe care remediul nu le are în patogenezia lui,
atunci prognosticul este nefavorabil. Fie că remediul ales acoperă numai simptomele superficiale şi nu
are acţiune profundă în acest caz, astfel încât efectul lui nu este decât paliativ, calmant, dar nu curativ,
fie că remediul este cel indicat, dar bolnavul este nevindecabil, boala fiind prea avansată. Pentru a
aprecia despre care din eventualităţi este vorba, cazul va fi reconsiderat, urmărindu-se în primul rând
15
verificarea similarităţii dintre simptomele bolnavului şi ale remediului administrat. S-ar putea ca
evaluarea aceasta să ducă la prescrierea altui remediu decât primul.
Oricum, împrejurările acestea ţin mai degrabă de paragraful referitor la agravări.
Lipsa reală de acţiune a remediului poate să aibă mai multe cauze: Remediul n-a
fost bine ales (nu cel potrivit pentru caz).
Remediul a fost bine ales, dar n-a fost luat de bolnav, sau a fost absorbit simultan cu substanţele
aromatice care îi anttdotează acţiunea (spre exemplu mentă), ori a fost conservat în comun cu
asemenea substanţe (spre exemplu camfor).
Există o cauză mecanică ce explică simptomele, iar acestea persistă pentru că şi cauza persistă
(de exemplu disfagia determinată de o guşe plonjantă).
A apărut între timp o altă afecţiune, care a schimbat total tabloul simptomatic al bolnavului. Există o
diateză cronică ce opune un baraj în calea acţiunii remediului indicat pe baza similitudinii
simptomatice. Va trebui intervenit cu un remediu constituţional.
Starea bolnavului este prea alterată pentru a mai putea reacţiona la stimulul remediului corect ales. în
asemenea situaţii trebuie căutate mijloacele de ridicare a rezistenţei organismului, fie din arsenalul
terapeutic homeopatic, fie din cel alopatic. Se va avea totdeauna în vedere numai interesul bolnavului
şi, când va fi cazul, se va apela la antibiotice, spre exemplu ca tratament de urgenţă, într-o stare de
infecţie gravă. Sau, altă dată, pentru a face faţă în primul moment unei prăbuşiri psihosomatice, se
vor administra câteva doze de Opium în diluţii homeopatice (bineînţeles dacă şi simptomele
prezentate au similitudine cu ale opiului, ceea ce se întâmplă destul de frecvent).
Remediul a fost preparat şi/sau conservat în mod necorespunzător din punct de vedere farmaceutic.
Bolnavul nu vrea să recunoască rezultatul. Este vorba în acest caz de o falsă lipsă de acţiune a
remediului. Ca şi la tratamentele alopatice de altfel, există bolnavi care... nu doresc să se facă bine(!)
Când se bănuieşte o asemenea atitudine bolnavul trebuie întrebat despre fiecare simptom în parte,
din cele constatate la prima consultaţie; se află că multe din simptome au dispărut ori s-au atenuat.
în sfârşit, ultima eventualitate posibilă este constatarea - cu ocazia consultaţiei următoare - că
evoluţia s-a făcut spre agravare. Dar agravarea poate să fie de diferite grade şi să aibă semnificaţii
diferite. încă de pe timpul lui Hahnemann s-a observat că administrarea remediului bine ales
determină uneori o agravare, care a justificat concepţia potrivit căreia medicamentul creează o stare
de boală artificială, care dislocă boala naturală. De regulă, când este vorba de o manifestare acută,
care durează doar de câteva ore, aceasta dispare rapid sub influenţa tratamentului homeopatic, fără
să aibă loc nici o agravare. Atunci însă când boala este veche, când a depăşit stadiul pur funcţional,
se asistă adesea la o agravare a simptomelor, proporţională de obicei cu severitatea distrugerilor
organice şi cu vechimea bolii. Această agravare trebuie corect interpretată şi bine diferenţiată de altele
posibile.
Dacă este vorba de o exacerbare de simptome deja consemnate la prima consultaţie şi
101
dacă urmează foarte curând după administrarea remediului, va fi interpretată ca agravare
iniţială, considerată ca o dovadă că organismul reacţionează la tratament - bineînţeles,
dacă agravarea rămâne în cadrul unor limite acceptabile. în aceste cazuri atitudinea este de
expectativă; cel mult se administrează un placebo, dacă bolnavul este îngrijorat de
aşteptare.
Deoarece agravarea şi ameliorarea evoluează uneori disociat pe plan general şi local, este
util să se ia în consideraţie următoarele situaţii posibile:
Ultima eventualitate poate să rezulte, uneori, din administrarea unui remediu cu acţiune foarte
profundă, cum sunt spre exemplu tuberculinele sau Phosphorus, ori din administrarea unei diluţii
neadecvate (de regulă prea înaltă). în orice caz, ori de câte ori agravarea iniţială nu retrocedează de
la sine, situaţia trebuie considerată cu multă atenţie. Este posibil ca bolnavul să fie hipersensibil la
remediu, sau ca distrugerile patologice să fie atât de avansate, încât nu mai pot fi făcute să
retrocedeze. Orice alt stimul adaugă o nouă agravare, putând să ducă în final la o catastrofă. O
asemenea agravare medicamentoasă are un prognostic foarte sever. în astfel de cazuri trebuie, în
primul rând, să se folosească antidotul remediului care a provocat-o(!)
- continuare în fascicula următoare -16
Fascicul 20 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - conf. univ. dr. Trif Bella Almoş
tutore - dr. Daniela AJJAOUI!
REMEDIUL HOMEOPATIC
IX.4. REPETAREA ADMINISTRĂRII DE REMEDII
Pentru evaluarea corectă a agravării şi interpretarea prognostică a acesteia este foarte important de stabilit şi sensul
evoluţiei simptomelor, alături de durată şi intensitate. Trebuie interpretat ca o agravare cu prognostic infaust dacă
simptomele au tendinţa să se deplaseze dinspre exterior spre interior sau de jos în sus. Asemenea evoluţie trebuie privită
totdeauna ca nefavorabilă, chiar atunci când are loc în cadrul bolii naturale (în vreme ce evoluţia dinspre interior în afară şi
de sus în jos are un prognostic bun). Dacă prima eventualitate este consecinţa administrării unui remediu homeopatic,
atunci de asemenea, se impune antidotarea. S-a spus că agravarea iniţială medicamentoasă este ca derapajul pentru un
conducător auto: nu este de dorit, dar atunci când survine, trebuie să ştii să-i controlezi. în vederea acestui obiectiv
terapeutul homeopat trebuie să cunoască antidotul remediilor pe care le administrează sau, cel puţin să dispună de tabele
speciale, care indică relaţiile de antidotare, de complementaritate şi de incompatibilitate pentru fiecare remediu(!) S-a
amintit că uneori la a doua consultaţie, se poate înregistra apariţia unor simptome pe care bolnavul nu le-a mai avut şi care
nu sunt provocate de un episod acut intercurent. S-ar putea ca acestea să reprezinte efortul făcut de organism pentru
evacuarea toxinelor, dar de cele mai multe ori traduc faptul că remediul nu este bine ales sau nu mai corespunde. într-
adevăr, se admite că remediile homeopatice influenţează numai organele bolnave şi funcţiile tulburate; spre deosebire de
medicamentele alopatice, ele sunt lipsite de efectele secundare asupra organelor neafectate de procese patologice. De
asemenea, trebuie acceptat că un remediu nu poate să determine apariţia de simptome pe care nu le are în patogenezia lui.
Deci, dacă în perioada în care acţionează remediul administrat bolnavul prezintă şi simptome pe care nu le-a mai avut şi
simptome pe care remediul nu le are, înseamnă că boala se agravează. Se poate încă spera că o reconsiderare a
simptomatologiei şi o nouă repertorizare să ducă la recomandarea unui alt remediu, fără legătură cu primul, sau la
administrarea unui remediu de diateză (de cele mai multe ori un nosod). De toate elementele enumerate se va ţine seama
pentru conducerea tratamentului în continuare. Se va aprecia deci dacă este cazul să fie administrat tot remediul precedent
sau altul. In prima ipoteză trebuie precizat dacă repetarea se face cu aceeaşi diluţie (atunci când rezultatul obţinut a fost
satisfăcător) sau în altă diluţie (dacă rezultatul a fost nul sau nesatisfăcător, şi se consideră că remediul a fost bine ales). în
general, o diluţie eficace iniţial nu mai dă rezultate satisfăcătoare după câteva repetări (dacă între timp cazul nu s-a
vindecat). Se va trece atunci la o diluţie superioară, spre exemplu 7 CH, 9 CH, 15 CH, 30 CH. în orice caz, de obicei, scara
diluţiilor se parcurge ascendent. De aceea, la începutul tratamentului este mai prudent să se înceapă cu o diluţie joasă,
pentru a se menaja posibilitatea trecerii ulterioare la diluţii mai înalte, căci parcurgerea în sens descendent a scării diluţiilor
este contraindicată de mulţi autori. Totuşi, în anumite situaţii - foarte rare - când acelaşi remediu unic a continuat să rămână
indicat şi parcurgerea ascendentă a scării diluţiilor a epuizat toate posibilităţile, până la diluţia cea mai mare, unii autori
recomandă întoarcerea la o diluţie joasă şi reluarea aceleiaşi manevre. O altă variantă o constituie tehnica unor homeopaţi
(mai ales francezi), care administrează la intervale scurte remediul în diluţie joasă (spre exemplu 5-6 CH la 2-3 zile),
intercalând la intervale mai mari câte o priză dintr-o diluţie mai înaltă (spre exemplu 9 CH la 9-10 zile,
sau 15-30 CH ia respectiv 20 şi 30 de zile). S-a amintit mai înainte că uneori, după epuizarea diluţiilor hahnemanniene
disponibile, diluţiile korsakoff, din acelaşi remediu, pot prelua, uneori cu succes, ştafeta(!) Au fost schiţate cazurile în care
este necesară administrarea altui remediu, care poate fi:
antidotul precedentului, în caz de agravare importantă sau prea lungă;
complementarul remediului precedent, fără nici o legătură cu precedentul, atunci când se constată că nu s-a făcut o
alegere bună sau când au apărut simptome care nu existau la examenele anterioare; un remediu de diateză, indicat de
lipsa de reacţie faţă de remediul ales pe baza simptomatologiei;

102
un nosod sau sarcod, conform indicaţiei etiologice (dar şi pe baza simptomelor). în ceea ce priveşte ritmul repetării
prizelor, acesta se stabileşte individual, pentru că - aşa cum s-a arătat - depinde de boală (acută sa cronică), de remediu
(unele cu acţiune mai lungă, altele mai scurtă) şi de diluţie. Ca regulă generală se aşteaptă epuizarea efectului înainte de a
se repeta administrarea. De obicei ritmul de administrare în bolile acute este foarte rapid: de mai multe ori pe zi. în cele
cronice, mult mai rar. în bolile cu manifestări paroxistice (fie că este vorba de diaree, vărsături, de tuse convulsivă, de
epilepsie) se poate recomanda administrarea după fiecare acces (sau evacuare, în cazul diareii). în felul acesta, pe măsură
ce se răresc manifestările, se răresc şi prizele de medicament; în momentul când au încetat scaunele, vărsăturile, crizele
etc, încetează automat şi administrarea de medicament.
Tot ca regulă generală se poate enunţa că frecvenţa prizelor este cu atât mai rară, cu cât diluţia este mai înaltă. Destul de
des, din diluţiile înalte, este suficientă o doză unică, fără să fie nevoie de repetarea ei.
Am precizat atitudinea care trebuie adoptată când se prescriu mai multe remedii, sau numai două, care trebuie luate în
aceeaşi zi. Repetăm că, în principiu, administrările se opresc în momentul instalării unei ameliorări durabile, ceea ce
bineînţeles, nu se referă şi la administrările în scop preventiv.
X. CONVERTIBILITATEA PREPARATELOR CELOR DOUĂ METODE, CELE MAI UZITATE
Cunoaşterea cusururilor lăuntrice care viciază, practic, fiecare dintre cele două metode de diluţie homeopatică, cuprinde în
sine şi răspunsul la prima dintre cele două întrebări formulate în fruntea acestui capitol: se pot oare stabili scări de
comparaţie între preparatele celor două tehnici, spre a le face comparabile şi deci, echivalabile?
Răspunsul este limpede: atâta vreme cât nu se va găsi un mijloc practic de a se putea evalua exact conţinutul activ, material
sau energetic, dintr-o diluţie oarecare, cele două feluri de preparate rămân necomparabile între ele şi deci, neconvertibile.
Pe de altă parte, diluţiile hahnemann sunt întotdeauna mult mai puţin concentrate (adică mai înalte) decât indică eticheta
lor, datorită atât procesului de adsorbţie parietală, cât şi inegalităţii prizelor succesive, fenomene care, fiind foarte variabile,
nu sunt calculabile.
De cealaltă parte, diluţiile korsakoff sunt întotdeauna mult mai concentrate (adică mai joase) decât indică eticheta lor,
datorită inexactităţii raţiei de progresie, a cărei valoare exactă poate fi eventual calculată, precum şi datorită procesului de
adsorbţie-cedare parietală, a cărui valoare este foarte variabilă şi deci necalculabilă.
Etichetele celor două feluri de diluţii, hahnemann şi korsakoff, deşi folosesc aceeaşi numerotaţie, nu corespund deci
niciodată gradului real al diluţiei de pe etichetă, şi prin aceasta, ele nu sunt nici comparabile, nici convertibile.
lată acum o experienţă elementară, demonstrează simplu şi foarte elegant, deosebirea fundamentală dintre cele două
tehnici, care sunt etichetate în acelaşi fel, pentru un conţinut cu totul diferit: se prepară o soluţie de 1 g petrol în 99 g alcool
şi, din această primă potentă centesimală se fac două serii paralele de diluţii: unele, după tehnica hahnemann, în sticle
succesive, altele după tehnica korsakoff, în aceeaşi sticlă. Rezultatele sunt următoarele:
în diluţiile preparate d upă tehnica hahnemann, mirosul de petrol dispare de la potenţa C4. în cele preparate după metoda
korsakoff, mirosul de petrol mai persistă chiar la potenţa C100.
Singura interpretare legitimă a acestei experienţe este că potenţa korsakoff pretinsă a suta centesimală este în realitate mai
puţin diluată decât potenţa a patra centesimală hahnemann. lată pentru ce se afirmă în homeopatie, că deconcentrarea
korsakoffienelor este întotdeauna mult - chiar enorm de mult - inferioară deconcentrării hahnemannienelor având aceeaşi
etichetă.
Cercetători foarte serioşi susţin chiar, că diluţiile korsakoff uzuale, oricât de înalte s-ar pretinde, nu ar depăşi niciodată o
limită corespunzând aproximativ diluţiiior C4 - C8, hahnemann. Deşi cele două feluri de diluţie nu sunt echivalabile, prin
însăşi imposibilitatea practică a unei exacte dozări a conţinutului lor activ, unii homeopaţi au încercat totuşi, în repetate
rânduri, să stabilească tablouri de convertibilitate, bazate pe calcule teoretice. Tabelul I prezintă - mai mult cu titlu de
orientare relativă, decât de adevăr ştiinţific - tabloul de corespondenţe(i)
Din citirea acestui tablou se vede că potenţa a şaizecea mie (60 M) korsakoff, abia dacă ar putea corespunde - şi încă într-
un chip foarte aproximativ - potentei ...C 12 hahnemann. Tabloul de corespondenţe - calculat - prezintă însă, o valoare
relativă (orientativă!).
Este o atitudine cu atat mai îndreptăţită, cu cât homeopatia cunoaşte şi alte tablouri de corespondenţe, fiecare autor cu
experienţă propunând alte valori de convertibilitate(i)
Corespondenţele, n-au putut fi stabilite decât prin calcule matematice bazate pe date teoretice, şi prin urmare, fără
valoare reală(!) Trebuie să constatăm, eşecul tuturor scărilor de diluţii, a scărilor de corespondenţe etc, bazate, cele mai
multe, pe vederi ale spiritului(l)
Numai în lumina acestor deosebiri fundamentale dintre cele două metode se poate înţelege pentru ce Hahnemann a putut
culege succese strălucite, fără a fi depăşit, de obicei, diluţia C30 - care este totuşi o potenţă extrem de înaltă, precum se va
vedea mai departe - pe când astăzi, numeroşi homeopaţi recomandă, în acelaşi scop, potente excesiv de înalte, precum:
C100, C200, C500, M (1.000), XM (10.000) şi chiar CM (100.000) etc, deşi posibilităţile de divizare ale materiei sunt
infinit mai reduse. Explicaţia acestor discordanţe stă în faptul că pretinsele potente foarte înalte, de mai sus, nu sunt
preparate hahnemann ci dinamizări de tip korsakoff. Comparaţia obiectivă a celor două metode duce deci la următoarele
concluzii:
1)în ambele metode, valoarea înscrisă pe eticheta prparatului nu corespunde niciodată gradului real al diluţiei respective,
ci mai de grabă numărului de operaţii efectuate manual sau mecanic, pentru a se obţine pretinsul grad de diluare.

103
2)La identitate de etichetă, cele două feluri de preparate au un conţinut activ foarte diferit (mult mai concentrat la diluţiile
korsakoff, mai deconcentrat la cele hahnemann şi mai ales, neconvertibil, adică neechivalabil de la o metodă la alta).
Tocmai de aceea este stăruitor reomandabil ca preparatele celor două metode de diluare să fie apreciate separat, la valoarea
lor proprie, şi nu prin comparaţie între ele. Tot de aceea este recomandabil ca homeopaţii să-şi noteze cu atenţie nu numai
valoarea diluţiei, ci şi metoda ei de preparare (ori de câte ori li se menţionează o anumită diluţie homeopatică). Este o
precauţie foarte utilă şi necesară chiar, care evită confuziile şi care, mai ales, oferă cea mai bună chezăşie de repetare a
experienţelor în exact acelaşi condiţii tehnice.
Urmează descrierea “programului” inexistent Homeopatica 3.0.
REMEDII BOIRON IN ROMÂNIA (repertoar de lucru - nomenclator: 5 CH, 9 CH, 15 CH, 30 CH)
ABIES NIGRA BAPTISIA TINCTORIA
ACETICUM ACIDUM BARYTA CARBONICA
ACONITUM NAPELLUS BARYTA IODATA
ACTAEA RACEMOSA BARYTA MURIATICA
ACTAEA SPIC ATA BELLADONNA
ADRENALINUM BELLIS PERENNIS
AESCULUS HIPPOCASTANUM BENZOICUM ACIDUM
AETHUSA CYNAPIUM BERBERIS VULGARIS
AGARICUS MUSCARIUS BISMUTHUM
AGNUS CASTUS BLATTA ORIENTALIS
AGRAPHIS NUTANS BOLDO
AILANTHUS GLANDULOSA BORAX
ALETRIS FARINOSA BOVISTA GIGANTEA
ALLIUM CEPA BROMUM
ALLIUM SATIVUM BRYONIA
ALOE CACTUS GRANDIFLORUS
ALUMINA CADMIUM SULFURICUM
AMBRA GRISEA CALADIUM SEGUINUM
AMBROSIA ARTEMISIAEFOLIA CALCAREA CARBONICA OSTREARUM
AMMONIUM CARBONICUM CALCAREA FLUORICA
AMMONIUM MURIATICUM CALCAREA IODATA
AMMONIUM PHOSPHORICUM CALCAREA PHOSPHORICA
AMYLIUM NITROSUM CALCAREA PICRATA
ANACARDIUM ORIENTALE CALCAREA SULFURICA
ANAGALLIS ARVENSIS CALENDULA OFFICINALE
ANGUSTURA VERA CAMPHORA
ANTHRACINUM CANTHARIS
ANTIMONIUM CRUDUM CAPSICUM ANNUUM
ANTIMONIUM SULFURATUM AUREUM CARBO ANIMALIS
ANTIMONIUM TARTARICUM CARBO VEGETABILIS
APIS MELLIFICA CARBOLICUM ACIDUM
APOCYNUM CANNABINUM CARDUUS MARIANUS
AQUA MARINA CAUPHYLLUM THALICTROIDES
ARALIA RACEMOSA CAUSTICUM
ARANEA DIADEMA CEANOTHUS AMERICANUS
ARGENTUM METTALICUM CEDRON
ARGENTUM NITRICUM CHAMOMILLA VULGARIS
ARNICA MONTANA CHEIRANTHUS CHEIRI
ARSENICUM ALBUM CHELIDONIUM MAJUS
ARSENICUM IODATUM CHENOPODIUM ANTHELMINTICUM
ARUM TRIPHYLLUM CHIMAPHILA UMBELLATA
ASA FOETIDA CHINA RUBRA
ASARUM EUROPAEUM CHININUM SULFURICUM
ASCLEPIAS TUBEROSA CHIONANTHUS VIRGINIANA
ASTERIAS RUBENS CHLORALUM
AURUM METTALICUM CHOLESTERINUM
AURUM MURIATICUM CICUTA VIROSA
AURUM MURIATICUM NATRONATUM CINA
AVENA SATIVA CINNABARIS
AVIAIRE CISTUS CANADENSIS
BADIAGA CLEMATIS ERECTA
104
COBALTUM METALLICUM CONDURANGO CONIUM MACULATUM
COCA CORALLIUM RUBRUM
COCCULUS INDICUS CRATAEGUS OXYACANTHA
COCCUS CACTI COCUS SATIVUS
COFFEA CRUDA CROTALLUS HORRIDUS
COFFEA TOSTA CROTON TiGLIUM
COLCHICUM AUTUMNALE - CUPRESSUS SEMPERVIRENS
COLIBACILLINUM CUPRUM ACETICUM
COLLINSONIA CANADENSIS CUPRUM ARSENICOSUM
COLOCYNTHIS CUPRUM METALLICUM
(continuare în fasciculele
următoare)
Pentru informaţii suplimentare contactaţi: BOIRON - RO S.R.L. Bd.
Mircea Vodă 44, bl. M17, sector 3, Bucureşti, tel.: 01-320 13 02, fax: 01-320 61 02
12
REMEDII BOIRON ÎN ROMÂNIA
(repertoar de lucru - nomenclator: 5 CH, 9 CH, 15 CH, 30 CH)
CYCLYMEN EUROPAEUM HYDRASTIS CANADENSIS
CYNARA SCOLYMUM HYDROCOTYLE ASIATICA
CYPRIPEDIUM PUBESCENS HYDROCYANICUM ACIDUM
DIGITALIS PURPUREA HYOSCYAMUS NIGER
DIOSCOREA VILLOSA HYPERICUM PERFORATUM
DOLICHOS PRURIENS IGNAŢIA AMARA
DROSERA INFLUENZINUM
DULCAMARA IODUM
ECHINACEA ANGUSTIFOLIA IPECA
ELAPS CORALLINUS IRIS TENAX
EQUISETUM ARVENSE IRIS VERSICOLOR
EQUISETUM HIEMALE JABORANDI
ERIGERON CANADENSIS JALAPA
ETHYLICUM JUGLANS REGIA
EUGENIA JAMBOLANA JUSTICIAADHATODA
EUGENIA JAMBOSA KALIUM ARSENICOSUM
EUPATORIUM PERFOLIATUM KALIUM BICHROMICUM
EUPHORBIA RESINIFERA KALIUM BROMATUM
EUPHRASIA OFFICINALE KALIUM CARBONICUM
FAGOPYRUM ESCULENTUM KALIUM IODATUM
FERRUM METALLICUM KALIUM MURIATICUM
FERRUM MURIATICUM KALIUM NITRICUM
FERRUM PHOSPHORICUM KALIUM PHOSPHORICUM
FERRUM PICRICUM KALIUM SULFURICUM
FLUORICUM ACIDUM KALMIA LATIFOLIA
FOLLICULINUM KREOSOTUM
FORMICA RUFA LAC CANINUM
FRAXINUS AMERICANA LAC DEFLORATUM
FUCUSVESICULOSUS LACHESIS MUTUS
GELSEMIUM SEMPERVIRENS LACHNANTHES TINCTORIA
GLONOINUM LACTICUM ACIDUM
GNAPHALIUM PQLY.CEP.HALUM LACTUCA VIROSA
GRAPHITES LAPIS ALBUŞ
GRINDELIA ROBUSTA LATHYRUS SATIVUS
GUAIACUM LATRODECTUS MACTANS
HAMAMELIS VIRGINIANA LAUROCERASUS
HARPAGOPHYTUM PROCUMBENS LEDUM PALUSTRE
HELIANTHUS ANNUUS LEMMA MINOR
HELLEBORUS NIGER LILIUM TIGRINUM
HELONIAS DIOICA LITHIUM CARBONICUM
HEPAR SULFUR LOBELIA INFLATA
HISTAMINUM LUESINUM
HURA BRAZILIENSIS LUTEINUM
105
LYCOPODIUM CLAVATUM PHOSPHORUS
LYCOPUS PHYSOSTIGMA VENENOSUM
MAGNESIA CARBONICA PHYTOLACCA DECANDRA
MAGNESIA MURIATICA PICRICUM ACIDUM
MAGNESIA PHOSPHORICA PIX LIQUIDA
MANGANUM ACETICUM PLANTAGO MAJOR
MANGANUM METALLICUM PLATANUS
MEDORRHINUM PLATINA
MELILOTUS OFFICINALIS PLUMBUM METALLICUM
MENYANTHES TRIFOLIATA PODOPHYLLUM PELTATUM
MEPHITIS PUTORIUS POLLENS
MERCURIUS Bl - IODATUM POUMON HISTAMINE
MERCURIUS CORROSIVUS PROGESTERONUM
MERCURIUS CYANATUS PRUNUS SPINOSA
MERCURIUS DULCIS PSORINUM
MERCURIUS PROTO - IODATUS PTELEA TRIFOLIATA
MERCURIUS SOLUBILIS PULSATILLA
MERCURIUS VIVUS PYROGENIUM
MEZEREUM PYROGENIUM
MOMORDICA BALSAMINA RADIUM BROMATUM
MONILIAALBICANS RANA BUFO
MORBILLINUM RANUNCULUS BULBOSUS
MOSCHUS RAPHANUS SATIVUS NIGER
MUREX PURPUREA RATANHIA RAUWOLFA SERPENTINA
MURIATICUM ACIDUM RHAMNUS FRANGULA
MYRICA CERIFERA RHEUM OFFICINALE
MYRISTICA SEBIFERA RHODODENDRON CHRYSANTHUM
NAJA TRIPUDIANS RHUS TOXICODENDRON
NAPHTALINUM RHUSVERNIX
NATRUM CARBONICUM RICINUS COMMUNIS
NATRUM MURIATICUM ROBINIA PSEUDO - ACACIA
NATRUM PHOSPHORICUM RUMEX CRISPUS
NATRUM SULFURICUM RUTA GRAVEOLENS
NERIUM OLEANDER SABADILLA OFFICINARUM
NICCOLUM METALLICUM SABAL SERRULATA
NITRICUM AIDUM SABINA
NUX MOSCHATA SACCHARUM LACTIS
NUX VOMICA SALVIA OFFICINALE
(continuare în fasciculele următoare) SAMBUCUS NIGRA
Pentru informaţii suplimentare contactaţi: BOIRON - RO SANGUINARIA CANADENSIS
S.R.L. Bd. Mircea Vodă 44, bl. M17, sector 3, Bucureşti, SANGUINARIA NITRICA
tel.: 01-320 13 SANICULA EUROPAEA
02, fax: 01-320 61 02 SAPONARIA OFFICINALE
12 SARCOLACTICUM ACIDUM
REMEDII BOIRON IN ROMÂNIA SARSAPARILLA
(repertoar de lucru - nomenclator: 5 CH, 9 CH, 15 CH, SCILLA MARITIMA
30 CH) SCROFULARIA NODOSUS
ONOSMODIUM VIRGINICUM SECALE CORNUTUM
OPIUM SELENIUM METALLICUM
ORNITHOGALUM UMBELLATUM SENEGA
OXALICUM ACIDUM SENNA SEPIA OFFICINALE
PAEONIA OFFICINALE SILICEA
PALLADIUM METALLICUM SINAPE NIGRA
PARATYPHOIDUM B SOLANUM LYCOPERSICUM
PAREIRA BRAVA SOLANUM MALACOXYLON
PARIS QUADRIFOLIA SOLIDAGO VIRGA AUREA
PASSIFLORA INCARNATA SPIGELIA ANTHELMIA
PERTUSSINUM SPONGIA TOSTA
PETROLEUM STANNUM METALLICUM
PHOSPHORICUM ACIDUM STAPHYLOCOCCINUM
106
STAPHYSAGRIA THLASPI BURSA PASTORE
STICTA PULMONARIA THUYA OCCIDENTALE
STILLINGIA SYLVATICA TRILLIUM PENDULUM
STRAMONIUM TUBERCULINUM
STREPTOCOCCINUM TUBERCULINUM RESIDUUM
STRONTIUM CARBONiUM URANIUM NITRICUM
STROPHYANTHUS HEPIDUS URICUM ACIDUM
SULFUR URTICA URENS
SULFUR IODATUM USTILAGO MAIDIS
SULFURICUM ACIDUM UVA URSI
SUMBUL VAB
SYMPHYTUM OFFICINALE VACCINOTOXINUM
TABACUM VALERIANA OFFICINALE
TARAXACUM VERATRUM ALBUM
TARAXACUM DENS LEONE VERATRUM VIRIDE
TARENTULĂ HISPANA VERBASCUM THAPSUS
TELLURIUM METALLICUM VIBURNUM OPULUS
TEREBINTHINA VIOLA ODORATA
TEUCRIUM MARUM VIOLA TRICOLOR
THALLIUM ACETICUM VIPERA REDI
THALLIUM METALLICUM VISCUM ALBUM
THERIDION CURRASSAVICUM ZINCUM METALLICUM
THIOSAMINUM ZINCUM VALERIANICUM
Pentru informaţii suplimentare contactaţi: BOIRON - RO S.R.L. Bd. Mircea Vodă 44, bl. M17, sector
3, Bucureşti, tel.: 01-320 13 02, fax: 01-320 61 02
12

107