1

Istoria Bisericii
Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic.

Monahismul

Originea monahismului

Desi sub aspect istoric monahismul a luat nastere ca organizare duhovniceasca bisericeasca in primele
veacuri crestine, exista totusi recomandari de a incerca sa-i cautam originea primara in Vechiul
Testament.

Care este motivatia? Se porneste de la ideea ca in conceptia biblica si iudaica orice act sacru este
incompatibil cu sexualitatea. Astfel, preotii se abtineau de la relatiile sexuale inainte de a sluji la
templu (Levitic 22, 3), considerandu-se ca odata cu actul conjugal se introduce si necuratia, si astfel
nu te mai poti "apropia de cele sfinte" (Levitic 15, 18).

La fel si arhiereul cand isi exercita functiile sacre, facea abstinenta sexuala. Vedem mai bine acest
lucru prin pregatirea primirii din partea poporului, prin Moise, a teofaniei de pe Sinai. Astfel Dumnezeu
ii spune lui Moise: "Pogoara-te si graieste poporului sa se tina curat astazi si maine si sa-si spele
hainele, ca sa fie gata pentru poimaine" (Levitic 19, 10-11). Pogorandu-se deci Moise din munte la
popor, el a sfintit poporul, si spalandu-si hainele, le-a zis: "sa fiti gata pentru poimaine si de femei sa
nu va atingeti" (Levitic 19, 14-15).

Astfel, cerand Moise poporului sa fie sfant prin infranare timp de trei zile de la raporturile sexuale,
rezulta ca sfintenia in gradul cel mai inalt se ajunge prin abtinerea de la raporturile sexuale. De aici
vedem apoi ca daca poporul Israel, caruia Dumnezeu nu i-a vorbit decat un ceas, si nu a putut auzi
glasul lui Dumnezeu fara a se fi sfintit vreme de trei zile, chiar de nu s-ar mai fi urcat pe munte si nu
ar mai fi intrat in norul des, atunci Moise, acest prooroc, acest ochi luminos al intregului popor, care s-
a aflat tot timpul inaintea lui Dumnezeu si a vorbit cu El gura catre gura (Numeri 12, 8), cum ar mai fi
putut el insusi sa continue starea de om casatorit? Caci Moise dupa ce a inceput sa propovaduiasca nu
s-a mai apropiat de femeia lui, nu a mai avut copii, nu a mai zamislit, pastrandu-si viata pentru a o
pune in slujba lui Dumnezeu; cum oare ar fi putut petrece 40 de zile si 40 de nopti in Sinai, daca ar fi
fost retinut de legaturile casniciei? se intreaba Sfantul Epifanie, iar Fericitul Ieronim continua: "Este
tocmai acest Moise, care, dupa ce avusese parte de o infricosata viziune, un inger sau Domnul insusi
vorbind de pe rug nu s-a mai putut apropia nimeni de el fara a-si dezlega mai intai curelele
incaltamintei si fara a lepada legaturile casatoriei."

E de remarcat faptul ca exegeza rabinica spune ca "scoaterea incaltamintei din picioare" (Iesirea 3, 5)
trebuie inteleasa ca renuntare la raporturile sexuale. Pentru acest motiv traditia iudaica invata ca din
ziua in care Moise a fost investit cu misiunea sa profetica, si-a incetat viata conjugala. Datorita
relatiilor constante de maxima apropiere cu Dumnezeu, pentru Moise castitatea trebuie sa fie
definitiva, in timp ce pentru restul poporului, avea doar un caracter temporar.

Abstinenta sexuala temporara facea parte si din riturile preliminare plecarii intr-o expeditie militara,
fiindca israelitii considerau razboiul ca o actiune sacra, de unde si expresia: "qiddes milhama",
insemnand "a declara (in sens de a sfinti) razboiul".

Asa se explica faptul ca David ajungand cu tinerii care il escortau la preotul Abimelec si ii cere sa
manance paine, iar acesta neavand decat paine sfintita de care nu se atingeau decat preotii, consimte
totusi sa i-o dea, cu conditia ca tinerii sa fie in stare de curatie sub aspect sexual (I Regi 21, 2-7).

Abstinenta temporara se mai impune apoi si ca rit penitential, in situatii critice amenintate de
nenorociri, cum a fost de pilda potopul, cand Noe si fiii sai trebuiau ca pe toata perioada sa traiasca in
abstinenta sexuala (Facere 6, 12-18; 8, 16). La fel si profetul Ieremia vazand dinainte ruina ce
ameninta tara, primeste porunca de a nu se casatori (Ieremia 16, 1-4).
 2
In contextul vietii traita in curatie este si votul nazireatului (Numeri 6, 2). El putea dura intre 30 de
zile, un an sau toata viata, si constituia un angajament moral de a trai o viata de sfintenie, consacrata
Domnului.

In concret, cel care depune acest vot, barbat sau femeie, trebuie sa evite cu desavarsire atingerea
unui cadavru, sa nu-si tunda, nici sa-si rada parul, abtinandu-se in acelasi timp de la bauturile
alcoolice, sau de la oricare alte placeri care sa-l duca la necuratie (Numeri 6, 3-6).

In acest context este potrivit sa ne referim si la secta esenienilor, si sa aratam ca desi exista datoria
de a procrea, bazata pe porunca lui Dumnezeu (Facere 1, 28), unanim recunoscuta si aplicata in
iudaism, cei apartinatori sectei esenienilor, dupa marturiile lui Iosif Flaviu (Antichitati iudaice 18, 1, 21)
si ale lui Filon din Alexandria (Apologia iudeilor 11, 14) traiau totusi intr-o totala abstinenta, renuntand
la casatorie. Daca erau totusi si esenieni casatoriti, singurul scop al familiei viza exclusiv procrearea. In
afara datoriei de a "prelungi" specia, barbatii nu se atingeau de femei.

Iosif Flaviu inrudeste termenul de "esenian" cu cel de "sfintenie", caci acestia mai presus de toate s-au
facut slujitori ai lui Dumnezeu, care nu sacrifica animale, ci considera mai potrivit sa-si faca gandurile
demne de un om sfintit. Inruditi cu esenienii sunt terapeutii, numiti si "rugatori", fiindca savarsesc o
neintrerupta liturghie spirituala. Si precum marelui preot cand slujea in templu i se impunea
abstinenta sexuala, tot astfel si terapeutii considerand ca indeplinesc o necontenita liturghie spirituala,
si-au impus o abstinenta sexuala definitiva.

Pe de alta parte, pentru a nu calca porunca lui Dumnezeu care impunea procrearea (Facere 1, 28),
multi esenieni isi infiau copii, sau multi intrau in comunitatea eseniana, fiind inaintati in varsta, dupa
ce si-au indeplinit datoria (procrearii) fata de neamul omenesc.

Tonul monahismului crestin l-a dat in istorie Sfantul Apostol Pavel, punand bazele votului fecioriei pe
un fundal eshatologic: "chipul lumii trece" (I Corinteni 7, 31), iar "eu vreau ca voi sa fiti fara grija
(fiindca) cel necasatorit se ingrijeste de ale Domnului, cum sa placa Domnului, pe cand cel casatorit se
ingrijeste de ale lumii, cum sa placa femeii" (I Corinteni 7, 32-33).

Aceste cuvinte ale Apostolului au devenit de acum inainte normative in mentalitatea si

comportamentul crestin din veacurile urmatoare, exceland cu operele patristice din epoca de aur, in
care cele mai luminate si mai de elita spirite au dedicat fecioriei nu numai pagini nemuritoare, ci
propria lor viata. Ei au gasit in feciorie expresia celei mai inalte forme de sfintenie prin asemanarea cu
sfintenia lui Dumnezeu, proclamand ca in feciorie "imago Dei luceat".

Sfantul Iustin Martirul si Filosoful ne da marturie ca in sec.II "foarte multi de ambele sexe, instruiti din
copilarie in invatatura lui Hristos, raman nestricati pana la saizeci de ani si eu ma laud ca in fiecare
stare se gasesc asemenea oameni".

Origen este primul care introduce termenul de "asceza" (ascit) referindu-se la lupta lui Iacob cu
ingerul. Iacob este numit ascet. Manastirea se va numi asketerion, iar monahul prin infranare se va
numi ascet.

Accentuand frumusetile duhovnicesti, monahul nu reprezinta numai o conditie solitara (monos = unic,
singur), ci si o unitate de simtire si actiune daruita din iubire lui Dumnezeu si oamenilor. Prin aspectul
sau exterior, calugarul (batran frumos) face ca in fiinta lui sa iradieze frumusetile duhovnicesti
patrunse de harul divin.

Cauzele aparitiei monahismului

Referindu-ne la cauzele care au determinat aparitia monahismului, se apreciaza ca odata cu

patrunderea maselor de pagani in crestinism, o data cu legalizarea acestuia aduc tot felul de obiceiuri
si datini, incat datorita superficialitatii vietii duhovnicesti, credinciosi dornici sa traiasca viata crestina
in profunzimea ei, s-au retras din tumultul vijelios al lumii, spre a asculta glasul lui Dumnezeu in
pustiuri, asemenea lui Ilie, a Sfantului Ioan Botezatorul si chiar al Mantuitorului.
 3
Dupa cum remarca Paul Evdokimov, din punct de vedere istoric, monahismul se explica inainte de
toate prin revolta cea mai radicala impotriva raului si a domniei lui in lume si printr-un "NU" categoric
fata de orice compromis, fata de orice conformism.

Violenta lui cu totul evanghelica impunea parasirea formelor confuze, echivoce ale acestei lumi si
sugera formarea unei cetati de calugari la marginea acestei lumi. Nostalgia imparatiei lui Dumnezeu se
opunea prea omenescului din Imperiu, numit poate prea devreme Imperiu crestin. In al doilea rand
trebuie sa notam ca in timpul persecutiilor, manifestarea maximalismului credintei crestine,
marturisirea ei infipta ca o teapa in trupul lumii apartinea martirilor pe care Biserica ii venereaza ca pe
insasi inima ei si ii numeste "ranitii de iubirea lui Hristos".

Martirul il propovaduieste pe Hristos devenind "spectacol" inaintea lui Dumnezeu, a ingerilor si a

oamenilor si se ridica la rangul de semn viu si izbitor al devotamentului total fata de Dumnezeu.

Origen, a lansat un cuvant destul de crud pentru noi toti zicand ca vremea pacii este propice lui Satan,
care ii fura lui Hristos martirii, iar Bisericii slava. Concordatul lui Constantin instaleaza Biserica in istorie
si ii ofera un statut legal si o existenta "pasnica", sub protectia statului si a legilor lui. De atunci,
marturia pe care o dadeau martirii despre unicul si ultimul lucru necesar existentei trece in monahism
si se transforma aici in slujire harismatica a maximalismului eshatologic. Starea monahala va fi
considerata ca un al doilea Botez. Astfel, "Botezul ascezei" inlocuieste "Botezul sangelui mucenicilor".

Altii apreciaza ca nu numai evlavia i-a dus pe oameni in pustiu, ci si nedreptatile care ii apasau pana la
insuportabil in societatea sclavagista, in care omul era considerat unealta insufletita la dispozitia
stapanului sau. S-a remarcat astfel ca taranii copti se faceau adesea calugari pentru a scapa de
impozite, de recrutarea fortata si de exploatarea marilor proprietari de pamanturi care ii oprimau.

Sclavii, la randul lor, gaseau in manastiri un loc de adapost impotriva stapanilor lor, adesea foarte
cruzi. Aceasta este, probabil, cauza profunda a numeroaselor tulburari iscate de calugari in sec. IV-V si
mai tarziu. Asa se face ca sinodul de la Calcedon (451) a ajuns sa interzica admiterea in manastiri ca
monahi a sclavilor care au fugit de la stapanii lor. Asemenea masura este posibil sa fi fost luata sub
presiunea puterii imperiale, caci imparatii Bizantului au interzis sclavilor, prin numeroase edicte, sa-si
paraseasca stapanii pentru a se face calugari.

Fericitul Ieronim, referindu-se la Pavel din Teba, primul eremit, spune ca acesta, s-a retras in
singuratate spre a nu fi prins si ucis de urmaritori. Apoi si-a facut placerea din ceea ce la inceput a
facut din necesitate (necesitatem in voluntatem vertit). La fel si Sfantul Ioan Casian spune despre ava
Moise ca s-a retras in pustie spre a scapa de pedeapsa capitala in urma comiterii unei omucideri.

Se apreciaza nu fara argumente ca persecutiile sangeroase impotriva crestinilor, i-au determinat sa

gaseasca imparatia lui Dumnezeu in afara cetatii. Spre exemplu e bine cunoscut faptul ca persecutia
lui Diocletian a marit numarul monahilor din Egipt.

Altii apreciaza ca aparitia monahismului a fost determinata de prea multe dispute si controverse
dogmatice, cu teoretizari abstracte si extrem de tulburatoare a vietii bisericesti si in special a evlaviei
crestine.

Aparitia monahismului este pusa apoi si pe seama navalirii popoarelor migratoare in imperiu, care prin
salbaticia si prin obiceiurile lor au derulat viata duhovniceasca a crestinilor dornici de desavarsire.

Scaderea disciplinei bisericesti, atat la nivelul clerului, cat si a credinciosilor au creat multa sminteala
in randul celor care cautau modele de viata sincera daruita lui Dumnezeu. Si astfel au preferat viata
linistita din pustie.

Nu este lipsit de motivatie aparitia monahismului determinat de indiferentismul si formalismul care se

instituie in viata credinciosilor, in defavorul pietatii interioare traita la cotele autentice. Rugaciunile,
posturile, participarile la cult si la activitatea sfintitoare a Bisericii si-au pierdut cu timpul caldura si
 4
lumina sufletului dornic de a se impartasi de viata divina, acestea devenind simple impliniri ritualistice
si traditionale, pline de fast si de grandoare.

Sufletele care doreau profunzimea trairii crestine, o vor cauta prin izolarea de traditionalismul formal
care nu-i mai satisfacea. La inceput s-au retras la marginea cetatilor, apoi in izolarea pustiului, si pe
urma s-au organizat in comunitati fratesti, spre a-si uni si implini in comun idealul desavarsirii crestine,
pe care lumea cu "forfota" ei tulburatoare, plina de placeri si patimi, nu-l mai putea oferi incat in
monahism s-au intalnit "toti cei care dispretuiau desertaciunile lumesti, toti cei care aveau oroare de
bicisnicia si josnicia vietii, toti cei dezgustati de existenta lor lipsita de perspective, toti cei care
simteau nevoia de a se pune in slujba unui ideal superior: fecioare fara prihana, mame care nu se
puteau mangaia pentru ca fiii lor nu mai erau, intelepti si filosofi dezamagiti de stiinta vechilor scoli ale
Alexandriei, dar insetati de mai multa certitudine, ostasi care au marsaluit prin lume pana au obosit
trupeste si sufleteste, nedreptatiti si ingenunchiati ai unei societati guvernate de legi nemiloase,
marturisitori ai credintei care, inca insangerati de pe urma schingiuirilor la care-i supusesera
prigonitorii, venisera sa prinda noi puteri si sa-si stampere curajul la izvorul racoritor al rugaciunii si
pocaintei".

Valoarea monahismului si raspandirea lui

Oricare ar fi cauza aparitiei monahismului, fapt este ca in sec.al IV-lea de-a lungul Vaii Nilului s-au
asezat "Parintii desertului", parasind Delta fertila, spre a organiza un "paradis" in care pustiul a devenit
un fel de "rai", iar vietuitorii lui s-au transformat in "ingeri pe pamant", cum spune Lucien Regnault,
care timp de patru decenii le-a studiat viata si activitatea, spre a le consemna ca documentar de
netagaduita autenticitate.

Aceasta carte si multe altele asemenea ei, reusesc sa schimbe imaginea cu care romanele lui Flaubert
si Anatole France ii stigmatizeaza pe acesti eroi ai desertului ca pe "niste fantome zburlite, umbre
zdrentaroase, naluci de fapturi omenesti". Faptul ca Jacques Lacarriere isi intituleaza cartea despre ei:
"Les hommes ivres de Dieu", Paris, 1975 (Oamenii beti de Dumnezeu) si se intreaba daca acestia "au
fost nebuni sau sfinti" (p.11), determina pe Lucien Regnault sa raspunda printr-o alta intrebare: "nu
toti sfintii sunt oare nebuni in ochii unei intelepciuni mult prea omenesti?"

Sa analizam putin aceasta dilema care pune in alternativa: "nebuni sau sfinti". Inca de la inceput
apreciem ca prea usor au fost descalificati acesti zelosi asceti cu calificativul de "nebuni". Cand vrei sa
descalifici total pe cineva ii scornesti acest atribut al dezumanizarii, si l-ai scos din circulatie,
aruncandu-l la periferie.

Dar, ori despre cine ai discuta, mai intai va trebui sa faci efortul de a-l intelege si apoi judecandu-l, sa
arunci asupra lui sentinta fatala. Asa bunaoara nici geniile nu au fost intelese in marea lor majoritate
inca de la inceput, motiv pentru care se si vorbeste despre "geniu si nebunie". Numai dupa ce va fi
inteles, geniul va produce o schimbare de mentalitate, primind aureola cuvenita.

Pe de alta parte, e suficient sa deschidem chiar si numai o carte a recordurilor spre a remarca
adevarate nastrusnicii si ciudatenii prin care oamenii au cautat sa-si afirme personalitatea prin
depasirea unui anume stadiu existent. Si totusi numai in aparenta sunt "ciudatenii". In fond este
efortul sustinut al continuei autodepasiri.

Sa trecem apoi in domeniul intrecerilor sportive, de unde chiar ascetii si-au luat numele. Observam
inca de la inceput ca doborarea recordurilor constituie marele obiectiv in afirmarea marilor
performante a celor ce se intrec in diversele competitii. Si nu putina lume urmareste cu entuziasm, de
multe ori chiar frenetic, evolutiile si performantele sportivilor, desi multe din activitatile acestora se
soldeaza cu accidente, si chiar tragic.

Vom intalni, de pilda, sportivi care isi pun viata in risc, practicand luptele cu taurii. Tot stranii pot
parea si prea durele lupte dintre ei. In America, spre exemplu, este acum la moda asa-numitul
"wresting", in care cei ce participa se lovesc reciproc cu o brutalitate bestiala fara nici o regula a
jocului si fara arbitru; doar spectatorii entuziasmati pana la delir aplauda, fie puterea celui care
loveste, fie rabdarea celui care suporta lovitura.
 5
Exemplele pot continua spre a arata ca exercitiile sportive in scopul atingerii unor anumite
performante au totusi un sens si o anumita motivatie. Cei ce le urmaresc admira la sportivi
temeritatea, daruirea, capacitatea de risc si mai ales vointa de a atinge perfectiunea, propunand in
acest scop, pe langa exersare continua, noi si variate solutii.

In aceste categorii trebuie inclusi si .eroii ascezei crestine., ca unii care poate din prea mult zel
exerseaza atingerea perfectiunii, jertfindu-si viata pentru un ideal maret si vesnic. "Oare nu stiti ca cei
ce alearga in stadion, toti alearga, dar unul singur ia cununa? Asa sa alergati ca sa luati. Si oricine se
lupta, se infraneaza de la toate: ei ca sa ia cununa stricacioasa, iar noi nestricacioasa." (I Corinteni 9,
24-25).

Pe de alta parte, trecand la cel de al doilea calificativ propus de Jacques Lacarriere pentru parintii
desertului, cel de "sfinti", vom da cuvantul lui Lucien Regnault, care arata ca: "sfintenia crestina nu sta
in ispravi spectaculoase, ci in mii de gesturi savarsite in fiecare zi din dragoste de niste fii care nu
cauta decat sa placa Tatalui lor, facand din inima tot ceea ce El le cere. Acesta a fost esentialul vietii
cotidiene a pustnicilor desertului vazut ca intr-un filigran prin intermediul cuvintelor si amintirilor
ucenicilor lor".

Desigur, din arta si literatura cunoastem pe Sfantul Antonie luptand cu tot felul de dragoni si monstri,
pe Ieronim scheletic langa leul sau infiorator, pe Onufrie neavand decat parul drept vesmant, pe Ioan
Colov udand lemnul sau uscat, pe Macarie vorbind cu craniul pe care il tine in mainile sale, pe Simeon
catarat pe stalp, pe Pafnutie smulgand-o pe Paisia parintilor ei si multe alte frumoase imagini ce nu
sunt adeseori decat niste caricaturi ce marcheaza esentialul.

Particularitatea sau harisma lor proprie care le-a adus celebritatea si le aduce si astazi nu prestigiu
incomparabil este insasi titlul lor de "Parinti ai desertului" ce le-a fost dat inca de la sfarsitul secolului
IV. Fara indoiala inca din inceputul vietii lor acesti eroi ai ascezei si virtutii au fost inconjurati de o aura
de miraculos, ceea ce facea sa se spuna, de exemplu, despre avva Macarie ca era un "dumnezeu pe
pamant", asemenea faraonului ce purta acest titlu in Egiptul antic.

Datorita importantei desertului egiptean din care s-a zamislit si s-a raspandit viata monahala in toata
lumea, precum si a influentei imense pe care Sfantul Antonie a avut-o in acest sens, vom intreprinde
in cele ce urmeaza un periplu spre a identifica raspandirea monahismului crestin si marile personalitati
care l-au reprezentat.

Marele erou al monahismului, care a temeluit spiritualitatea crestina pe fundalul unei ascensiuni ce
conduce la viata de sfintenie a lui Dumnezeu, a fost Sfantul Antonie cel Mare (356). Ascultand in
biserica pericopa evanghelica cu tanarul bogat, dornic sa mosteneasca viata vesnica, si-a gasit vocatia
de a urma pe Hristos, vanzandu-si averile, si dupa ce le-a impartit saracilor, s-a retras in pustie.

Desigur, si inaintea lui au fost multi care s-au retras in pustie din vuietul lumii. Pavel din Teba (247)
este considerat incepatorul monahismului, impunand forma eremita (pustnica, izolare fata de lume).
Sfantul Antonie a fost insa primul organizator al vietii monahale sub forma anahoretica (retragere in
diferite colonii sau lavre), exercitand o influenta imensa asupra vietii spirituale, mai intai in Rasaritul
crestin, si indirect in Apus.

Cel care a organizat pentru prima data monahismul chinovial, prin viata traita in comun, a fost Sfantul
Pahomie (349). Pe la 330 el aduna toti calugarii in insula Tabena, aflata pe Nil, in Egiptul de Sus.
Sfantului Vasile cel Mare ii va reveni meritul de a fi desavarsit monahismul chinovial, lasand peste
veacuri Reguli mari si mici, ca indreptare duhovnicesti ale vietii de obste.

Revenind la epopeea crestina de pe Valea Nilului, vom intalni incepand cu secolul al IV-lea marea
personalitate a Sfantului Antonie, care a adunat in jurul sau peste 6 000 de monahi din toata lumea.
Interesul pentru Egipt creste din ce in ce mai mult, incat dupa moartea lui Antonie, numarul monahilor
se ridica la 10 000. Cele mai populate erau partile Nitrik, Kellia si Sketic, unde vietuiau 5.000 de
calugari.
 6
In astfel de situatii se poate vorbi despre un entuziasm pentru Hristos determinat chiar de "farmecul
pustiului" ca un nesfarsit nisipos si lipsit de viata si umezeala prins in clestele de foc al unui soare
pururea arzator ca o tacere de mormant. "Un ocean nesfarsit de nisip ondulat de valurile dunelor ce
uneori se misca purtate de taria aerului. Nimeni nu iese in cale, nimic nu atrage atentia. Natura
aceasta fara nici o articulatie, fara tablouri particulare si fara a fi deosebite unele de altele, fara
privelisti izolate, in care nu se vede decat totalitatea, inspira maretia divina fara atribute concrete si
sugereaza unicitatea lui Dumnezeu".

Populatia monahala a desertului la care ne-am referit era organizata in grupuri mici asezate in jurul
unui parinte duhovnicesc numit "avva". Astfel, cel dintai staret din muntele Nitria a fost ava Amon, iar
in pustiul Sketic a fost ava Macarie, ucenic al Sfantului Antonie.

In Egipt a trait zece ani si Sf. Ioan Casian (435). Evagrie din Pont a venit din Ierusalim, s-a asezat in
mijlocul anahoretilor din Nitria si Kellia, vietuind timp de 16 ani, pana la moarte. La fel si Isaia
Pustnicul a fost mai intai in Sketic, si de aici a plecat in Gaza, unde a murit in 491. De fapt, toti
organizatorii si intemeietorii de manastiri din secolul al IV-lea au vizitat Egiptul si au ucenicit aici.
Dintre acestia mai amintim si pe Rufin, Ieronim, Paladiu, Paula, Melania, Sfantul Vasile cel Mare, etc.

Un mare rol in raspandirea monahismului l-a avut cartea "Viata Sfantului Antonie cel Mare" scrisa de
Sfantul Atanasie. Raspandirea ei in Rasarit, apoi in Occident prin traducerea in limba latina a suscitat
vocatii monahale si convertiri in Spania, Galia, Roma, Africa.

Nu numai in desert, ci si in regiunile muntoase iau fiinta manastiri, prin efortul Sfantului Antonie. Pe la
anul 313 ucenicii lui au intemeiat viata monahala in peninsula Sinai si in partea muntoasa de langa
actualul Canal Suez. Dintre vietuitorii celebri de pe muntele Sinai spiritualitatea rasariteana retine
numele Sfantului Nil Ascetul si Ioan Scararul.

In Palestina, viata manastireasca a fost intemeiata de Sfantul Ilarion, originar din Gaza. Sfantul
Epifanie, ucenicul Sfantului Ilarion intemeiaza in regiunea muntoasa a Palestinei colonii de monahi.
Viata monahala din Palestina se intinde apoi spre Siria si Mesopotamia.

In muntii din jurul Antiohiei, unde la inceput a pustnicit Ieronim si Sfantul Ioan Gura de Aur se aflau si
ravnitori calugari, ucenici ai Sf. Antonie si Vasile cel Mare. Un alt egiptean, Eustatiu din Sevasta va
introduce viata monahala in Asia Mica.

In Apus viata monahala se formeaza si se consolideaza odata cu exilul Sf. Atanasie la Roma, in aprilie
339. Luand cu el doi ucenici, unul din ei ajunge duhovnicul unui asezamant de 70 de calugarite. Sf.
Atanasie si ucenicii sai il fac cunoscut pe Sfantul Antonie in Cetatea eterna, devenind modelul
desavarsirii crestine pentru multi credinciosi printre care si Fericitul Ieronim, dupa ce mai intai
cunoscuse viata monahala in Egipt.

In Italia se converteste la monahism Fericitul Augustin si prietenul sau Alipius, cand erau la Milan,
insufletiti tot de .Viata Sfantului Antonie. scrisa de Atanasie. In Galia monahismul este intemeiat de
Sfantul Martin (401). El a temeluit aici o manastire, atragand prin bunatatea inimii sale foarte multi
vietuitori. Se spune ca a fost condus pe cel din urma drum de 2 000 de monahi veniti din toate partile.

In 410 episcopul Honoratus de Arelate a intemeiat o manastire pe insula Lerin. Sfantul Ioan Casian
(435) intemeiaza la Marsilia (de azi) in jurul anului 415 o manastire in care va impune regulile
Sfantului Vasile.

Cel ce va oficializa monahismul in Apus este Benedict de Nursia. El va intemeia in 529 manastirea de
la Monte Cassino, Italia. Preluand Regulile Sfantului Vasile cel Mare, le va mai domoli gradul de
austeritate, incat se vor forma doua ordine monahale: vasilienii care se vor orienta dupa regulile
Sfantului Vasile si benedictienii, care si-au insusit privala lui Benedict.

Mai tarziu, Sinodul de la Aachen, din 817 a dat monahismului latin caracterul de ordin monahal,
condus de un prior general. Revenind la monahismul rasaritean al secolului al V-lea, vom avea prilejul
 7
sa cunoastem pe siliti, sau stalpnici. Celebru ramane Simion Stalpnicul (489), care si-a ridicat in pustia
Sinai un stalp de 20 de metri, pe care va vietui 30 de ani.

Tot in Sinai, la poalele muntelui va zidi, in 527, Justinian, Manastirea Sfanta Ecaterina. In Capitala
Imperiului vor aparea calugarii "achimiti" (nedormiti), vesnic rugatori, pentru ca Alexandru,
conducatorul lor, i-a impartit in trei cete pentru a asigura privegherea la neincetata rugaciune publica.
In timp ce o ceata se ruga, alta muncea, iar alta se odihnea, incat prin alternanta si succesiune, era
asigurata rugaciunea continua.

Tot la Constantinopol, se va intemeia in 463 Manastirea Studios, unde calugarii impleteau armonic
activitatea monahala cu studiul teologiei. In sfarsit, este de necontestat existenta monahismului pe
teritoriul tarii noastre, in partile Scitiei Minor (Dobrogea), sub forma organizata a manastirilor inca de
pe timpul Sfantului Epifanie. Raspandindu-se in ciuda vicisitudinilor vremii pe intregul teritoriu
romanesc si ortodox, manastirile au indeplinit un rol cultural de prim ordin in istoria de doua ori
milenara a poporului nostru. Ele au fost primele scoli romanesti, iar primele tiparituri s-au facut in
manastiri. Existenta manastirilor pe langa episcopii, ca si rolul duhovnicesc al acestora, a facut ca ele
sa fie de-a lungul vremii oaze de credinta si cultura, pe masura sa afirme si sa mentina identitatea si
constiinta noastra nationala.

Se vorbeste tot mai mult de literatura romana cu reprezentanti de seama printre monahii primelor
secole crestine. Daca la toate acestea adaugam valoarea arhitecturala si pictura manastirilor, ca
monumente de arta, intelegem mai bine inestimabila contributie pe care a avut-o monahismul in viata
religioasa si culturala a poporului nostru.

Inceputurile vietii de obste in manastiri

Marele merit in definitivarea organizarii vietii chinoviale in manastiri a avut-o Sfantul Vasile cel Mare.
Inspirandu-se din experienta Sfantului Antonie si Pahomie din Egipt, care desi nu au alcatuit coduri de
legi, au stabilit reguli de convietuire a celor dornici sa implineasca sfaturile evanghelice, Sfantul Vasile,
la care se alatura si Sfantul Grigorie de Nazianz, precum si numerosi ucenici, a intemeiat la Pont, pe
malul raului Iris, in apropierea localitatii Ivonia (unde mama si sora sa traiau cu mai multe calugarite)
prima comunitate monahala organizata dupa regulamente scrise, inspirate din Sfanta Scriptura si din
viata manastireasca pe care o cunoscuse in calatoriile sale prin Egipt, Mesopotamia, Palestina si Siria.

Aceste randuieli temeinic documentate, experimentate de-a lungul vremii, si-au dovedit viabilitatea,
fiind mereu actuale. Ele sunt cuprinse in trei din scrierile sale:

1. Etica sau Moralia - avand 80 de capitole, reprezinta o colectie de texte luate din Sfanta Scriptura,
mai cu seama din scrierile apostolice.

2. Regulile Mari cuprinzand o colectie de 55 de norme formulate pe temeiul Sfintei Scripturi,

cuprinzand aspectele cele mai importante cu caracter religios-moral.

3. Regulile Mici cuprinzand 313 raspunsuri scurte pentru rezolvarea diferitelor probleme ale vietii
religioase.

Organizarea vietii chinoviale a monahismului de catre Sfantul Vasile cel Mare are la baza urmatoarele
principii:

1. Principiul dragostei fata de Dumnezeu si de oameni ca suprema porunca dumnezeiasca.

2. Principiul renuntarii sau al saraciei de buna voie.

3. Principiul ascezei, al infranarii, al lepadarii de sine, care cunoaste forma cea mai inalta a consacrarii
lui Dumnezeu prin votul fecioriei.

4. Principiul trairii in singuratate cu privire la locuinta.

 8
5. Principiul trairii in comuniune cu cei ce au acelasi scop, avand totul de obste.

6. Principiul ascultarii neconditionate de superiorul comunitatii pentru a duce o viata ordonata.

7. Principiul imbinarii cercetarii Sfintelor Scripturi cu rugaciunea si munca.

8. Principiul impartasirii zilnice ca semn al comuniunii cu Hristos, si a comuniunii fratesti.

Pledoaria Sfantului Vasile cel Mare pentru avantajele vietii obstesti este motivata de faptul ca nici unul
dintre noi nu este in stare sa-si satisfaca singur cerintele trupului sau; iar pentru castigarea celor
necesare (vietii) aveau nevoie unul de altul. Caci precum piciorul are o anumita putere, dar are nevoie
si de alta, - caci fara ajutorul celorlalte membre nu gaseste pentru viata nici energia proprie indeajuns
de tare sau suficient pentru nevoile sale, nici nu are cu sa inlocuiasca ceea ce-i lipseste - la fel si in
viata solitara: ceea ce avem devine vara folos si ceea ce nu avem nu se poate gasi, fiindca Dumnezeu
Creatorul a hotarat sa avem trebuinta unul de altul. Afara de aceasta, nici ratiunea iubirii lui
Dumnezeu nu ingaduie ca fiecare sa aibe in vedere numai interesul lui. Caci "iubirea - spune Apostol -
nu cauta ale sale"; in timp ce viata solitara are un singur scop: ingrijirea de trebuintele proprii.

Apoi in aceasta separare nu-si va cunoaste usor cineva lipsurile sale, din moment ce nu va exista
cineva care sa-l mustre si sa-l indrepte cu blandete si cu inima buna. Caci mustrarea, chiar si din
partea unui vrajmas, poate sa nasca, adeseori, dorinte de indreptare la omul de bun simt; iar
vindecarea pacatelor se face cu pricepere de catre cel care iubeste sincer.

Un asemenea indrumator este cu neputinta sa gaseasca cineva in pustie, daca nu a fost iubit cu el mai
inainte in viata. Incat se potrivesc eremitului cuvintele Scripturii: "vai celui care este singur, ca daca el
cade nu este altul care sa-l ridice" (Ecleziast 4, 10). Dar daca noi toti, care am fost primiti in una (si
aceeasi) speranta a chemarii noastre, formam un trup care are cap pe Hristos si suntem membre unii
altora.

Daca noi nu suntem legati in mod armonios in Duhul Sfant, spre zidirea unui singur corp, ci fiecare din
noi isi alege viata singuratica, fara sa iubeasca binelui comun dupa felul bine placut lui Dumnezeu si isi
indestuleaza pofta placerii proprii, cum putem - atunci cand suntem dezbinati si impartiti - sa pastram
legatura reciproca si slujirea membrelor, unul fata de celalalt, sau supunerea lor catre corpul nostru
care este Hristos?

Pentru ca nu este cu putinta nici sa ne bucuram cu cel preamarit, nici sa compatimim cu cel ce sufera,
in timp ce viata noastra este impartita. Apoi, fiind unul singur nu poate sa ispraveasca toate darurile
spirituale, caci harul Duhului se da dupa credinta care exista in fiecare, in viata in comun darul propriu
fiecaruia devine dar comun al celor care formeaza comunitatea. Deci acela care primeste unul din
aceste daruri nu-l are pentru sine mai mult pentru altii. De aceea in viata in comun este necesar ca
puterea Duhului Sfant, care exista intransul, sa treaca in acelasi timp la toti.

Pe langa acest aspect social si religios-moral, traiul in comun are si un important rol educativ, privind
crearea deprinderilor de comportament crestin temeluit pe "bunacuviinta si randuiala" (I Corinteni 14,
40).

Cuviosul Isaia Pustnicul vietuitor in pustia Sketica a Egiptului, si apoi in pustia Gaza din Palestina a
ramas in memoria posteritatii ca "inteleptul intre intelepti". In capitolul al V-lea al Asketiconului sau
luam la cunostinta asupra modului cum se cuvine sa se comporte monahii ce-si petrec viata in comun.

Spicuim cateva indemnuri: "De calatoriti mai mult impreuna, tineti minte in toate de parerea celui
slab, fie ca are nevoie sa stea putin, fie sa manance ceva, inainte de vreme. Daca faceti un lucru
impreuna. lasati pe cel ce lucreaza sa faca cum se pricepe; iar daca el zice: "ai dragoste si-mi arata
frate cum sa fac, fiindca nu stiu", cel care stie sa nu spuna cu rautate: "nu stiu", ca aceasta nu-i
smerenia cea dupa Dumnezeu.
 9
"Daca fratele tau a pregatit o mancare si nu este buna, sa nu-i zici: "ai facut-o rau", caci asta este
moarte pentru sufletul sau, ci gandeste-te ca te-ai fi tulburat tu daca altul ti-ar fi spus aceste cuvinte,
si asa vei avea pace".

"Daca psalmodiati mai multi impreuna si unul din voi a gresit un cuvant lasa-l asa; dar daca fratele iti
zice: "ai dragoste si-mi arata", arata-i, daca lucrati impreuna ceva, si daca unul oboseste si lasa lucrul,
nimeni sa nu-i faca observatii, ci dimpotriva aratati-va binevoitori fata de el."

"Daca te indeletnicesti cu lucrul mainilor, si daca mergi la chilia fratelui tau, sa nu cugeti ca tu ai lucrat
mai mult decat dansul sau el decat tine. Daca lucrezi impreuna cu un frate slab, sa nu te intreci in
ascuns, voind sa faci mai mult decat el. Daca fratele tau, din nerabdare, iti va zice un cuvant aspru,
rabda-l cu bucurie, caci daca te vei certa dupa judecata lui Dumnezeu, vei vedea ca tu esti cel
vinovat."

"Daca vine la voi un frate strain despre care ai auzit ca-i place sa fie vazut de altii, nu-i iscodi lipsurile,
ci lasa-le sa se vada singure. Feriti-va sa faceti un lucru despre care stiti ca de-ar afla fratele vostru, s-
ar intrista. Daca vrei sa primesti vreun lucru de care ai nevoie, nu murmura impotriva fratelui, zicand:
de ce nu s-a gandit el singur sa mi-l dea?, ci spune-i lui cu toata sinceritatea si simpatia: "ai dragoste
frate si da-mi cutare lucru, ca-mi trebuie. Aceasta este cu adevarat sfanta curatie a inimii; caci daca
nu i-o spui, daca murmuri si-l osandesti in inima, te faci vinovat de judecata".

"Daca vorbiti intre voi cuvinte din scriptura, cel ce stie si intelege, sa nu-si arate pe fata fratelui
cunostinta sa, ca sa-l odihneasca cu bucurie. Talcul acestui lucru este smerenia inaintea fratelui tau.
Daca cineva locuieste cu tatal sau, cu fratele sau, sa nu se poarte niciodata ca un strain, ci sa tina
seama de cel cu care locuieste. Iata pacea si ascultarea".

"Daca primesti vreun frate sa stea cateva zile in chilia ta, sa nu-l socotesti ca si cum ar fi sub
stapanirea ta. Daca traiesti singur in chilie si daca iti pui o randuiala anume in privinta mesei, fie sa nu
mananci nimic fiert, fie sa te retii de la ceva, nu cumva cand mergi la cineva la masa, sa spui: "iarta-
ma ca eu nu mananc aceasta", ca toata osteneala ta se va duce fara folos in mainile vrajmasilor tai.
Domnul si stapanul spune precis "Lucreaza in ascuns pentru ca Tatal tau care vede, sa-ti rasplateasca
la aratare"(Matei 6, 4).

"Daca locuiesti cu fratii care s-au ostenit toata ziua, fa-le usurare, dandu-le sa manance mai
devreme .Nu lua aminte la tine, ci la judecata lui Dumnezeu, si in tot ceea ce faci sa vezi de-a pururi
pe Dumnezeu inaintea ochilor. Cititi acestea pentru dragoste lui Dumnezeu si paziti-le, ca nu-i putin
lucru pentru un credincios, sa fie in neoranduiala cu ceva".

Revenind la Regulile Sfantului Vasile cu privire la monahismul chinovial, va trebui sa precizam ca

activitatea manastireasca este, intr-adevar, bine organizata dupa o randuiala temeinic chibzuita, dar
aceasta organizare religios-morala avea un caracter particular. Ea nu intra sub autoritatea legislativa a
Bisericii.

Abia sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451, prin canonul 4 stabileste ca monahii sa se supuna
ierarhiei bisericesti. Continutul canonului are in vedere si alte aspecte legate de viata chinobitica: "Cei
ce cu adevarat si fara prihana petrec viata cea singuratica (monahala), sa fie invredniciti de cinstea
cuvenita. Dar fiindca unii, folosind chipul monahului cu fatarnicie, tulbura bisericile si treburile politice,
pribegind cu nepasare prin cetati, ba purtandu-se cu gandul sa-si intemeieze lor si manastiri sau casa
de rugaciuni (biserica) fara invoirea episcopului cetatii. Iar cei ce traiesc viata monahala in orice
cetate, fie la tara, sa se supuna episcopului si sa pazeasca si sa petreaca numai in post si rugaciune,
ramanand neincetat in locurile in care au fost randuiti; sa nu tulbure nici treburile bisericesti, nici cele
ale vietii obstesti, nici sa se amestece in ele parasindu-si manastirile lor, fara numai daca ar fi randuiti
de catre episcopul cetatii pentru vreo trebuinta. Iar in manastiri sa nu se primeasca nici un sclav
pentru a se face monah, fara invoirea stapanului sau. Iar cel ce ar calca aceasta oranduire (hotarare)
a noastra, oranduim sa fie afurisit (excomunicat) pentru ca sa nu se huleasca numele lui Dumnezeu.
Iar episcopul cetatii trebuie sa poarte grija trebuitoare manastirilor."
 10
Sinodul IV ecumenic a mai dat si alte canoane cu privire la viata manastireasca. Astfel, prin canonul 6
nu se accepta hirotonia fara destinatie nici a clericilor, nici a monahilor. Canonul 7 opreste pe clerici si
pe monahi sa se incadreze in oaste, sau in alte dregatorii lumesti incompatibile cu misiunile lor.
Biserica poate insa da dezlegare, dupa chibzuinta, ce nume dregatorii lumesti pot ocupa.

Prin canonul 16 li se interzice, sub pedeapsa excomunicarii, fecioarelor care au depus votul castitatii,
sa se casatoreasca: "Dar am hotarat ca episcopul locului sa aibe puterea de a fi cu pogoramant
(ingaduinta) fata de acestea".

Canonul 18 osandeste conspiratia unui cleric sau calugar indreptata contra episcopilor sau clericilor
impreuna cu dansii. Canonul 23 pedepseste clericii si monahii vagabonzi care tulbura randuiala
bisericeasca. Canonul 27 prevede ca manastirilor legal constituite sa nu li se schimbe destinatia,
devenind locasuri lumesti.

De aici vedem ca Biserica a fost inca dintru inceput interesata sa se implice in buna desfasurare a
vietii chinoviale din manastiri. Acelasi interes il va arata Biserica de-a lungul vremii, veghind cu
chibzuinta asupra vocatiei celor ce doresc sa intre in manastiri, instituind in acest sens o perioada de
verificare, precum si fixand varsta de maturitate a celui ce-si asuma aceasta hotarare plina de
sfintenie.

Particularitati duhovnicesti ale vietii monahale

Referindu-ne la latura spirituala a monahismului, vom distinge cateva particularitati specifice unele cu
caracter simbolic si cu profunda semnificatie duhovniceasc.

1. Am vazut in spiritualitatea crestina "zdrobirea inimii". La crestinii de limba siriana "penthuntes" (cei
care plang) devine numele monahilor. Ei imbraca haina neagra, de doliu pentru a-si exprima zdrobirea
inimii pentru pacatul savarsit. Penthosul este intristarea dupa mantuirea pierduta de catre sine, sau de
catre altii. De aceea, ascetii vor privi ca lipsit de ratiune doliul (plansul), dupa parinti, sau prieteni, ori
dupa un accident oricare. Un parinte filocalic spune: "Nu trebuie nicidecum sa ne intristam pentru
vreun lucru al acestei lumi, ci numai si numai pentru pacat".

Exista insa si o alta forma de manifestare a penthosului. "In ce priveste lacrimile omului duhovnicesc -
spune un traitor filocalic - iata gandurile care il pricinuiesc: uimirea in fata maretiei lui Dumnezeu,
uimirea in fata adancimii intelepciunii Sale si altele asemanatoare. De altfel, acest plans nu vine din
miscarea unei intristari, ci dintr-o bucurie intensa".

2. Dezbracarea (de omul vechi = Coloseni 3, 9) are o semnificatie de mare adancime in viata
monastica. Mai intai trebuie sa precizam ca a intrat in spiritualitatea crestina ca un inceput al iubirii
duhovnicesti prin imbracarea in omul cel nou. Astfel, catehumenul se dezbraca de haina cea veche, si
imbraca dupa botez o haina noua, alba, stralucitoare. E vorba de moartea si invierea lui Hristos
(Romani 6, 1.6).

La fel monahul se dezbraca de haina lumii si imbraca o haina noua, .haina de nunta., in care va fi
primit in comuniunea cu Hristos. Aceasta dezbracare de haina veche, care inchipuie omul cel vechi,
inseamna pentru monah un angajament de participare, prin haina cea noua, la sfintenia lui Hristos.

3. Intrarea monahului in manastire inseamna o parasire a lumii care reprezinta o ispitire spre pacat.
Iar aceasta parasire primeste de multe ori forme dramatice, in sensul ca cel intrat in manastire
recunoaste ca parinte al sau doar pe parintele duhovnicesc care l-a nascut la viata cea noua in Hristos.
Iar unii lepadandu-se de parintii dupa trup, au refuzat orice legatura cu ei. In "Viata Sfantului Simeon
Noul Teolog", Nicheta Stetathos citeaza cazul ucenicului Arsenie.

La poarta manastirii bate mama lui dornica sa-l vada si sa comunice cu el. Portarul manastirii se
opune la inceput, dar la insistentele staruitoare ale mamei, portarul il anunta pe Arsenie. Acesta insa
refuza categoric, si fara nici o ezitare, sa-si vada propria mama, explicandu-se in felul urmator: "Eu de
acum incolo sunt mort pentru lume. Cum m-as putea din nou sa ma intorc inapoi? Cum as mai
 11
revedea pe cea care m-a nascut dupa trup? Eu am un parinte dupa duh, de la care primesc zilnic
laptele prea curat al harului dumnezeiesc, adica parintele meu intru Dumnezeu. Tot el e si maica mea
pentru ca el m-a nascut in duh, si el m-a incalzit la sanul sau ca pe un prunc nou nascut. Niciodata nu
voi primi sa-l parasesc, ca un dezertor, ca sa merg la ea, chiar daca mi s-ar spune ca si-a dat sufletul
la poarta". Se spune ca trei zile si trei nopti a asteptat sarmana mama sa-si vada fiul, dar totul a fost
in zadar.

Comentand acest caz, Nichifor Crainic face urmatoarele observatii: "Episodul acesta foarte caracteristic
pentru spiritualitatea bizantina, e de o cruzime salbatica daca il consideram pe planul omenesc sau
"psihic". El apare sublim insa pe planul duhovnicesc si in perfecta conformitate cu Evanghelia, care
porunceste ruperea legaturilor de sange pentru viata pnevmatica, si cu Apostolul Pavel, care zice:

"Sunt bineincredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile
de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea nici adancul, nici alta faptura nu vor fi in stare sa ne desparta
de dragostea lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, Domnul nostru." (Romani 8, 38-39).

Aceasta intamplare evidentiaza implinirea faptica a cuvintelor Domnului: "Cel ce iubeste pe tata sau pe
mama mai mult decat pe mine, nu este vrednic de mine. Si cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult
decat pe mine, nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37). Iar Apostolii carora le-au fost adresate aceste
cuvinte, au putut spune la un moment dat: "Iata noi am parasit toate si am urmat tie. Ce oare va fi
noua? Iar Iisus a zis: "Si oricine a lasat frati sau surori sau tata sau mama sau femeie sau copii sau
tarine sau case pentru numele meu, insutit va lua, in viata vesnica va mosteni" (Matei 19, 27-29).

Aceasta este marea taina a urmarii lui Hristos, identica cu destinul insusi al vietii. Manastirea, ca
retragere din lume, va primi numele de "dezbracat de lume" in sens de inaccesbil, necalcat, neintinat,
sfant. Adica, manastirea va fi locul necalcat de de femei, copii, tineri, imberbi, eunuci. S-a ajuns pana
la forme, carora omul modern le-ar spune misogine, cand unii monahi din prea multa rigurozitate
socoteau femeia drept "unealta diavolului". S-a chiar instituit urmatoarea apoftegma: "Un monah
spunea: Copii mei, sarea vine din apa. Si daca e in contact cu apa, se dizolva si dispare. Tot asa
monahul vine din femeie si, daca se apropie de femeie, se dizolva si sfarseste prin a nu mai fi monah".

Monahii ca filosofi crestini

Intelepciunea elina avea ca obiectiv insanatosirea firii umane si perfectionarea ei. Filosofii purtau
aureola intelepciunii, fiind de catre toti pretuiti tocmai fiindca se straduiau sa gaseasca adevarata
viata, care sa-i aduca la atingerea desavarsirii naturii umane. Pentru implinirea acestui ideal, ei au
stabilit ca nici imbuibarea, nici bautura peste masura, nici lacomia dupa bunurile materiale si nici
placerea exercitata fara discernamant nu conduce la fericire.

Mai degraba toate acestea il pot inrobi pe om, facandu-l sclavul propriilor sale interese. Ei au
demonstrat prin propria lor viata ca virtutea cumpatarii temeluita pe asceza le deschide orizontul
luminos ce conduce la perfectionarea naturii umane.

Cateva exemple sunt convingatoare: Diogene Laertios ne informeaza, de pilda, ca Pitagora a intemeiat
in Elada o congregatie de tip religios-esoteric, trezind admiratia celor din jur si castigandu-si o mare
popularitate. Ducand o viata cumpatata, membrii acestei organizatii considerau .betia pur si simplu
vatamatoare si dezaprobau mancarea excesiva, spunand ca nimeni nu trebuie sa treaca justa masura
nici in bautura nici in mancare. Despre satisfacerea sexuala, de asemenea, spunea: "lasa placerile
trupesti, nu sunt bune pentru sanatate". Intrebat odata cand e bine ca un barbat sa se impreune cu o
femeie, raspunse: "Cand vrea sa-si piarda vlaga ce o are" (D.L. VIII, 9).

Pitagora insusi duce o viata infranata, chiar ascetica: "Unii spun ca se multumea cu putina miere, sau
paine, neluand vin in gura. In timpul zilei, pe langa paine manca legume fierte sau crude. Haina ii era
alba si curata, asternutul de pat de lana alba. N-a fost niciodata vazut usurandu-se, sau facand
dragoste, sau beat. Se ferea sa rada si nu-i placea dezmatul, batjocoririle si povestirile vulgare. La
manie nu pedepsea nici pe sclav, nici pe omul liber". (D.L. VIII, 19.20).
 12
Despre Socrate, intemeietorul eticii, se spune ca "se mandrea cu viata lui cumpatata si nu cerea
niciodata un ban nimanui. Avea obiceiul sa spuna ca-i place cel mai mult mancarea care avea nevoie
de cat mai putine garnituri, si bautura care nu-i deschidea pofta pentru alta. El spunea ca bogatia si
originea nobila nu aduc nici un bine celui care le are, ci dimpotriva, dauneaza". (D.L. IX, 18-40).

Despre Platon, cel mai mare discipol al lui Socrate, se spune ca era "atat de sfios si asezat (linistit),
incat niciodata nu fusese vazut razand in hohote" (D.L. III, 26). Aceasta stapanire de sine o
transmitea si ucenicilor sai, invatandu-i sa traiasca in cumpatare: "nicaieri nu trebuie sa se intample sa
bei pana te imbeti". De asemenea ii displacea si dormitul prea mult. Unii scriitori spun ca-i placea mai
ales viata retrasa (D.L. III, 29).

Aristotel, discipolul lui Platon, fixeaza virtutea ca mijlocul intre doua extreme daunatoare vietii:
hiperbole (prea mult) si elleipsis (ceea ce lipseste), si deschide astfel perspectivele unei morale
echilibrate temeluita pe ratiunea capabila sa faca randuiala in viata omeneasca, aducand armonia
naturii umane.

Chiar si despre Epicur "binecunoscutul dascal al placerii" se spune ca ducea o viata foarte austera,
avand "zile cand abia isi astampara foamea ca sa vada daca lipsea ceva deplinatatii si perfectiunii
placerii sale, si cat anume lipsea si daca merita sa-si dea cineva osteneala sa-i implineasca aceasta
lipsa" (Seneca, Scrisori catre Licilius, XVIII, 5-10).

Toate aceste elemente ale cumpararii si ascetismului apartinand filosofiei aveau rolul de a implini
idealul anticilor care rezida in interesul de a trai conform naturii in scopul desavarsirii ei. Ne explicam
de ce inca din buna vreme, in limbajul Bisericii cuvantul "filosofie" a primit intelesul de ascetism, de
viata desavarsita si crestineasca in asa masura incat pentru unii scriitori ecleziastici a deveni filosof
echivala cu a te face monah..

Monahi crestini vor deveni adevaratii filosofi. Ascetismul lor nu este intru nimic contra naturii, ci
indeplineste functia de desavarsire a ei, punand temelia sfinteniei crestine prin care devenim
asemenea desavarsirii Parintelui ceresc.

Parintii filocalici definesc filosofia ca fiind .cunoasterea lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.. O astfel de
cunoastere vine de la Dumnezeu, iar rugaciunea ca filosofie prin excelenta este mijlocul de a ajunge la
ea.

In "Elogiul Sfantului Vasile cel Mare", Sfantul Grigorie de Nazianz arata ca in manastirile organizate de
catre prietenul sau, erau astfel oranduite incat "filosofia sa nu fie fara viata de obste, iar viata activa
sa nu fie fara filosofie".

Ca filosofi crestini, monahii sunt unificati in ei insisi. Insusi numele "monachos" le "demasca" unitatea
interioara bazata pe apatheia ca lipsa de tulburare a pacatului, asemanandu-se prin aceasta cu
Dumnezeu - Unul. Aceasta liniste interioara il angajeaza pe monah ca fiu al lui Dumnezeu si facator de
pace, transmitand lumii pacea lui Hristos, adica pacea mantuitoare, ca rod al crucii lui Hristos.
Monahul castiga pacea lui Dumnezeu prin osteneli, sau nevointele la care se supune, cum ar fi:
ascultarea, smerenia, rabdarea, pocainta, primirea unei pedepse, sau obiceiul de a ne invinui prin noi
insine.

In mod paradoxal si simultan, in viata lor duhovniceasca "acolo unde este nevointa (osteneala) ei isi
gasesc odihna". Pentru acest motiv multi monahi se vor numi isihasti, ca unii care vor cauta si vor
dobandi linistea prin rugaciune si prin eliberarea de patimi, fiindca ce altceva este mantuirea daca nu
actiunea sustinuta de eliberare din sclavia patimii prin puterea harului lui Hristos!?

"Viata ascetica nu are decat un singur scop: mantuirea sufletului", spune Sfantul Vasile cel Mare. Dar
aceasta mantuire pe care monahul si-o doreste siesi, cuprinde in sine rugaciunea pentru mantuirea
lumii. Pentru aceasta manastirile constituie pentru credinciosii aflati in lume, adevarate oaze de
regasire duhovniceasca, de mangaiere si de pace cu Dumnezeu si cu intreaga creatie.
 13
5. Una din calitatile specifice monahilor ca filosofi crestini este tacerea. Este cunoscut faptul ca in
antichitatea precrestina tacerea era un mod de viata specific pitagoreilor, iar monahii isihasti, numiti si
"filosofi isihasti" au facut din tacere o virtute. Se spune ca Arsenie "parintele" miscarii isihaste a primit
din cer porunca: "fugi, taci, linisteste-te!".

Consecvent acestei porunci, el spunea: "M-am cait adeseori pentru ca am vorbit, dar niciodata pentru
ca am tacut". Numai in tacere, isihastii au putut practica rugaciunea neincetata ca adevarata
intelepciune si filosofie crestina.

Sfantul Vasile cel Mare, organizand viata chinoviala, a impus tacerea ca o virtute, aratand ca "orice
cuvant e nefolositor atunci cand nu slujeste cu nimic scopului slujirii lui Dumnezeu; aceste cuvinte
sunt atat de primejdioase incat, chiar daca cele spuse sunt bune in ele insele, totusi, daca nu se leaga
de zidirea credintei, bunatatea acestui cuvant nu e in stare sa-l indrepteze pe cel care il rosteste, ci va
mahni pe Duhul Sfant prin aceea ca aceste cuvinte n-au contribuit la zidirea credintei".

Isihastii au reusit sa cultive o tacere mistica, aratand ca asceza crestina nu este nu numai "exercitiu",
ci si unire cu jertfa lui Hristos. Prin tacerea lor au reusit sa se daruiasca in totalitate voii lui Dumnezeu,
eliberandu-se de gandurile rele. In astfel de situatii, ei imita viata lui Hristos, cultivand trasaturile ei
specifice. "Asa a facut tacerea lui Hristos in viata Sa ascunsa, si mai cu seama in Patima Sa: Batut, nu
si-a deschis gura Sa. (Isaia 53, 7)".

Experimentand aceasta tacere profunda pe intreaga perioada a postului pastelui, Sfantul Grigorie de
Nazianz marturiseste: "Mi-am junghiat limba cu Hristos in timpul postului si i-am redat viata atunci
cand a inviat Hristos. Motivul tacerii mele era acela de a aduce o jertfa, o minte lipsita de orice mijloc
de a se exprima, pentru a-I putea aduce acum cuvinte curatite".

Desigur, aceasta forma ascetica a tacerii, urmata de foarte multi monahi a avut roadele ei benefice,
stavilind cleveteala (flecareala, poliloghia) ca vorbe fara rost si fara sens pornite din kenodoxia (slava
desarta) si care incita sufletul spre pacatele impotriva iubirii (invidia, ura, mania). Prin asceza tacerii s-
a demonstrat, si psihologia moderna este intru totul de acord, ca dialogul si cunoasterea reciproca
dintre oameni se realizeaza cu multa eficienta prin "tacerile care vorbesc".

Sorin Cosma

Epoca sinoadelor ecumenice

Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Arianismul.

Arie - originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost instruit
de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe Eusebiu
al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea si Leontie al Antiohiei. Dupa terminarea studiilor,
a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul Achila,
primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai insemnata din cele noua biserici ale Alexandriei.

Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleaca din Egipt spre Palestina la Eusebiu al
Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul sau coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei.
Din cauza neintelegerilor aparute, Constantin cel Mare a invitat pe intaistatatorii Bisericii la un sinod
ecumenic, unde urma sa fie luate masurile necesare contra lui Arie.

Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an.
La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Sedintele
oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia
episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328). Traditia bisericeasca
 14
a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la Niceea. Parintii intruniti la
Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o.

Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului. Se remarca in gandirea

lui Arie conceptii rationale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

1. Dumnezeu-Tatal singur este principiul necreat si nenascut. Denumirea de Tata cuprinde

inevitabil in sine intaietatea sau superioritatea fata de Fiul.

2. Fiul e creat din vointa Tatalui, dar nu din fiinta Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are
existenta inainte de timp, dar nu din eternitate, caci a existat un timp, cand El nu era.

3. Desi Fiul este dupa fiinta Sa o creatura, schimbabil, marginit, imperfect si chiar capabil de a
pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat
toate, chiar si timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creatia lumii, fiindca Dumnezeu cel prea Inalt
nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Aceasta este o idee
gnostica si eretica, dupa care materia este rea in sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge
direct de materie, caci s-ar intina de aceasta.

5. La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatalui. Fiul poate fi numit si El Dumnezeu,
deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatal, a devenit un Fiu adoptiv al Tatalui. Ca
atare Fiul are o divinitate imprumutata din divinitatea Tatalui.

Parintii Sinodului s-au impartit in trei directii: unii, in frunte cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie s. a.
sustineau credinta adevarata ortodoxa ca Iisus Hristos este si Dumnezeu si om; altii, ca Secund al
Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii si inca vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar altii, in frunte
cu Eusebiu de Nicomidia, tineau calea de mijloc. Acesta a prezentat in Sinod o formula de credinta in
care raportul dintre Tatal si Fiul era numit cu termenul omiousios "asemanator dupa fiinta cu Tatal" in
loc de omoousios "deofiinta cu Tatal", cum afirma doctrina ortodoxa. Aceasta insemna mentinerea
ereziei ariene sub o formula camuflata.

Membrii Sinodului au respins formula. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii sinodali au hotarat ca

invatatura formulata in Sinod sa fie redactata intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8
incepe cu marturisirea: "Credem si intru Duhul Sfant".

In Simbolul niceean, s-a fixat invatatura despre Dumnezeirea Fiului, in partea intai, se recunoaste ca
Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut,
deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut", iar in partea a doua, se anatematizeaza ideile principale
ale lui Arie si anume : ca Fiul a fost creat in timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau fiinta
decat Tatal si este schimbabil.

Cei care au refuzat sa semneze Simbolul niceean au fost depusi din scaunele lor si exilati in Iliric, dupa
toata probabilitatea la sud de Singidunum (Belgrad).

Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui. Sinodul
a stabilit ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca Pastile in Duminica intai dupa luna plina ce
urmeaza echinoctiului de primavara. Daca i se intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor,
crestinii amanau sarbatoarea Pastilor in Duminica urmatoare, sau il sarbatoreau cu o saptamana mai
inainte.

Pe langa erezia lui Arie si rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat si alte probleme : schisma lui
Novat, a lui Melitie si erezia lui Pavel de Samosata, antitrinitar dinamic, care socotea ca cele trei per -
soane ale Sfintei Treimi sunt doar niste "puteri" impersonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul a
hotarat, prin canonul 19, ca aderentii lui Pavel de Samosata, sa li se ceara, in cazul cand vor sa revina
la Biserica Ortodoxa, Botezul in numele Sfintei Treimi. Cu privire la melitieni putem spune ca cei
hirotoniti de el puteau sa ramana in functiile lor, cu conditia sa ceara confirmarea de la Arhiepiscopul
Alexandriei, prin punerea mainilor.
 15
Simbolul de credinta niceean, le-a ingaduit preotilor novatieni sa-si reocupe posturile avute. Drept
garantie, ei trebuiau sa dea o declaratie scrisa, marturisind ca vor respecta toate hotaririle Bisericii
Ortodoxe.

Trebuie amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu
numai de catre episcopi, ci si de preoti si diaconi. Impotriva propunerii episcopului Osiu al Cordobei,
ca pe viitor preotii si diaconii sa nu mai aiba dreptul de a locui Cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul eremit,
episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat cinstea si vrednicia Tainei casatoriei.
Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai
departe viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celibatari sa nu mai aiba dreptul sa
incheie o casatorie.

Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Erezia

pnevmatomahilor. Apolinarismul
1. Erezia pnevmatomahilor - a aparut ca o noua forma a arianismului. Negarea Dumnezeirii lui
Iisus Hxistos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine in discutie si Dumnezeirea Sfantului Duh.

Denumirea de macedonieni li s-a dat dupa numele episcopului semiarian Macedoniu, depus din scaun
in 360 de sinodul din Constantinopol, ca eretic. Dupa moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmato-
mahilor a preluat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu de Constantinopol episcop de
Nicomidia, de la care au primit numele de maratonieni.

Pnevmatomahii sau macedonienii au tinut in 376 un sinod, la Cizic. In acest sinod, au adoptat o
formula de credinta, in care afirmau ca Sfantul Duh este creat.

In vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental, intrunindu-se in sinodul de la Sirmium
sub presedintia episcopului locului Anemius si a Sfantului Ambrozie al Milanului, au condamnat odata
cu erezia arienilor si erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor, raspandita atunci in Rasarit.

Pnevmatomahii sau macedonienii nu aveau o doctrina bine precizata. Ei admiteau Dumnezeirea

Tatalui si a Fiului, cei mai multi acceptau consubstantialitatea Fiului cu Tatal, dar refuzau sa
recunoasca consubstantialitatea Sfantului Duh cu Fiul si cu Tatal, si negau Divinitatea Lui, socotindu-L
doar "Duh" sau "Spirit", superior naturii spirituale a ingerilor.

2. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381.

In 381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind sa restabileasca linistea si ordinea in Biserica, a convocat
pe intaistatatorii Bisericii din jumatatea orientala a Imperiului sau la un Sinod ecumenic. Sinodul s-a
deschis in Constantinopol, la inceputul lunii mai 381 si a durat pana la 9 iulie acelasi an. Au participat
150 de episcopi, printre care mai de seama au fost urmatorii : Meletie al Antiohiei, Grigorie de
Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars s. a. La Sinodul II
ecumenic a participat si Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanta), in Scythia
Minor. Ceva mai tarziu au fost prezenti si episcopii din Egipt si Iliricul oriental, in frunte cu Timotei al
Alexandriei si Aholiu sau de Tesalonic. La sinod, au participat si 36 episcopi pnevmatomahi, in frunte
cu Eleusiu de Cizic si Marcian de Lampsac.

Papa Damasus al Romei (366-384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecumenic nici un delegat, deoarece
episcopii din Occident si din provinciile Iliricului occidental pregateau tinerea unui sinod al lor, con-
vocat de imparatul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie 381, la Aquileea.

Presedintia Sinodului II ecumenic a avut-o la inceput, episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), fiind cel
mai in varsta dintre sinodali. Dupa moartea lui Meletie, la sfarsitul lunii mai 381, presedintia Sinodului
i-a revenit, de la inceputul lunii iunie, Sfantului Grigorie de Nazianz, recunoscut de Sinod episcop al
Bisericii din Constantinopol, in calitate de episcop al capitalei Imperiului de Rasarit, Roma cea Noua.
 16
Episcopii egipteni, invidiosi pe prestigiul scaunului capitalei si pe Sfantul Grigorie insusi, suparati mai
ales ca trimisul lor Maxim Cinicul a fost depus din treapta arhieriei si alungat in chip rusinos din
Constantinopol, au refuzat sa ia parte la sfanta liturghie, oficiata de Sfantul Grigorie de Nazianz in fata
Parintilor Sinodului, sub pretext ca alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necananica.

El a demisionat, dupa toata probabilitatea, la 30 iunie 381, atat de la presedintia Sinodului, cat si din
scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol. In locul Sfantului Grigorie de Nazianz, a fost ales
episcop al Bisericii de Constantinopol un laic in varsta inaintata, Nectarie (381-397), catehumen inca,
care a trebuit sa fie mai intai botezat, apoi a primit pe rand harul diaconiei, al preotiei si arhieriei.

Sub presedintia lui Nectarie, episcopii prezenti au rostit anatema, dupa cum ne confirma primul canon
al Sinodului, contra tuturor ereziilor, indeosebi contra diferitelor fractiuni ariene, eunomienii sau
anomienii, arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiti in text si pnevmatomahi, apoi contra
sabelienilor - urmasii antitrinitarului modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor - aderentii lui Marcel
de Ancira (+374), a fotinienilor - adeptii lui Fotin de Sirmium (+ 376), si apolinaristilor - sustinatorii
ereziei lui Apolinarie de Laodiceea Siriei
(+ 392).

Parintii Sinodului au redactat de asemenea o definitie sau expunere dogmatica, prin care marturiseau
consubstantialitatea si deosebirea celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnevmatomahi,
precum si intruparea desavarsita a Cuvantului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui
Apolinarie.

Sinodalii au completat Simbolul niceean cu inca 5 articole de credinta, care stabilesc invatatura
Bisericii despre Sfantul Duh si despre Biserica. Despre Sfantul Duh, se accentueaza ca El este "Domnul
de viata facatorul care de la Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit".

Despre Sfanta Biserica, articolul IX al Simbolului arata lamurit ca, potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei
Traditii, este "una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca".

Recitarea regulata a Simbolului la Sfanta Liturghie a fost introdusa mai intai la Antiohia, in 471, de
patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o masura contra hotararii dogmatice a Sinodului IV
ecumenic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fara ca prin aceasta sa poata fi servita
cauza lor.

Patriarhul Constantinopolului Timotei (512-518) a poruncit ca la fiecare slujba sa se rosteasca Simbolul

niceean, simbol se rostea numai o data pe an, in Vinerea Patimilor, cand catehumenii il rosteau in
vederea primirii botezului. Mai tarziu, in 567, Simbolul niceean a fost inlocuit, printr-un edict dat de
imparatul bizantin Justin II (565-578), cu Simbolul constiantinopolitan, care se rosteste pana astazi la
sfanta liturghie si la celelate servicii religioase, in toate Bisericile Ortodoxe ale Rasaritului.

3. Condamnarea apolinarismului.
Marturisirea sau expunerea dogmatica a Sinodului II ecumenic a condamnat si erezia lui Apolinarie de
Laodiceea.

"Logosul insusi s-a facut trup, afirma Apolinarie, dar n-a luat ratiunea omeneasca, ratiune
schimbatoare, iar Dumnezeirea este ratiune neschimbatoare, cereasca". Prin aceasta conceptie
eronata, Apolinarie distrugea integritatea sau deplinatatea firii umane a Mantuitorului, primita la
intrupare, si punea astfel in primejdie intreaga Sa opera mantuitoare. Apolinarie a murit in 392, dar
erezi s-a mentinut pana la jumatatea secolului V, cand apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431. Nestorianismul

Scoala antiohiana invata ca unirea dintre cele doua firi ale Mantuitorului a fost numai morala si consta
numai din armonia conlucrarii celor doua firi. Concluzia acestei invataturi era ca nu se cuvine inchinare
trupului Domnului, iar expresiile : "Nascatoare de Dumnezeu, Dumnezeu s-a nascut, Dumnezeu a
patimit" - sunt eronate.

Dimpotriva, Scoala alexandrina invata ca cele doua firi erau unite in chip real. Expresiile "Dumnezeu s-
a nascut, a patimit, Nascatoare de Dumnezeu" erau considerate ca ortodoxe.
 17
Nestorianismul
Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos exista doua-persoane - persoana divina a Fiului lui Dumnezeu,
nascut din Tatal mai inainte de toti vecii si persoana umana sau istorica a lui Iisus Hristos, cu care s-a
nascut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism.
Aceasta conceptie eretica despre existenta a doua persoane in Iisus Hristos ducea la afirmatia ca
Dumnezeul-Tatal a avut doi fii.

Consecinta acestei erezii era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu ca sa merite a fi
numita "Nascatoare de Dumnezeu" ci a nascut pe omul Hristos si de aceea trebuie numita "Nascatoare
de om", sau cel mult "Nascatoare de Hristos".

La 11 august 430, Celestin a convocat un sinod la Roma care si-a insusit doctrina Sfantului Ciril in
privinta hristologiei. Teoria lui Nestorie despre "cei doi fii ai lui Dumnezeu", a fost declarata erezie. Ca-
lugarul Casian, originar din Scythia Minor (Dobrogea), a fost insarcinat sa studieze in amanunt
invataturile lui Nestorie. Rezultatul cercetarilor sale a fost alcatuirea unui studiu cu privire la intrupare
(De incarnatione), in care a combatut erezia nestoriana.

In noiembrie 430, Ciril a tinut un sinod in Alexandria. Hotararile dogmatice ale acestui sinod le-a
cuprins intr-o lunga epistola sinodala, adresata lui Nestorie, aratand ca natura umana nu s-a cufundat
in cea divina, ci Cuvantul s-a unit ipostatic cu natura umana. La sfarsitul scrisorii, a alaturat faimoasele
sale "12 capitole", care contineau pe scurt tot ceea ce trebuia sa anatematizeze Nestorie, daca voia sa
mai ramana in comuniune cu celelalte Biserici. Mai tarziu, celebrele "12 capitole" au fost numite
Anatematismele lui Ciril din Alexandria.

Sinodul al III-lea ecumenic s-a tinut la Efes intre 22 iunie si 31 iulie 431.
Sfantul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, in catedrala Sfintei Fecioare Maria din Efes. Nestorie nu
a dorit sa se prezinte in fata sinodului, iar atat comisul Candidian cat si cei 68 de episcopi din Asia au
protestat pentru deschiderea sinodului, pentru ca episcopii din Asia nu sosisera.

Cei 198 de episcopi, luand ca baza cele 12 anatematisme ale Sfantului Ciril si alte texte din scrierile
Sfintilor Parinti, in deosebi, din Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nisa, au
declarat ca in Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta umana, dar o singura persoana, cea divina
a Fiului lui Dumnezeu.

Nestorie a fost destituit din demnitatea arhiereasca si excomunicat la 22 iunie 431.

A doua zi dupa tinerea sinodului, hotararea rostita de Parintii episcopi a fost adusa la cunostinta lui
Nestorie, a credinciosilor din Efes si a clericilor si credinciosilor din Constantinopol. Contra ei a pro -
testat delegatul imparatului. Cinci zile dupa deschiderea sinodului, a sosit la Efes si Ioan al Antiohiei cu
episcopii din Asia. Informat de cele petrecute, si-a convocat prietenii la un sinod, declarand nule si
fara valoare hotararile luate de Ciril si episcopii intruniti cu el. Ei au anatematizat pe Ciril, autorul celor
12 Anatematisme. Ambele sinoade, atat cel prezidat de Ciril, cat si cel prezidat de Ioan de Antiohia, au
adus la cunostinta imparatului Teodosie II hotararile lor. Dupa primirea rapoartelor, Teodosie II a
trimis la Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie, ca sa comunice episcopilor ca socoteste nule si
fara valoare hotararile luate la 22 iunie.
Trebuie amintit ca sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin al Romei, s-au mai tinut in prezenta
lor inca sase sedinte, conduse tot de Ciril. Au fost examinate din nou invataturile lui Nestorie, iar in
ziua de 11 iulie, in sedinta a III-a, s-au aprobat toate hotararile luate in sedinta din 22 iunie. Nestorie,
Ioan al Antiohiei si prietenii lor, au fost excomunicati.

Imparatul a destituit atat pe Nestorie, cat si pe Ciril si Memnon, ordonand intemnitarea lor. Dupa
indelungate negocieri imparatul a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea lui Ciril al Alexandriei si
Memnon al Efesului, reasezandu-i in scaunele lor. Dimpotriva, Nestorie a fost exilat in Manastirea
Sfantul Euprepiu de langa Antiohia, unde fusese tuns in calugarie, iar in locul sau la Constantinopol a
fost adus Maximiam.

Dupa inchiderea sinodului, sciziunea a continuat totusi intre cei din Alexandria si cei din Antiohia.
Episcopii din Antiohia erau acum suparati si pentru alegerea lui Maximian la Constantinopol. In sinoa-
 18
dele tinute la Tars si Antiohia, s-a reinnoit anatema contra Sfantului Ciril. Imparatul Teodosie II a
propus lui Ciril al Alexandriei si Ioan al Antiohiei sa se intalneasca la Nicomidia pentru impacare. Desi
intrevederea ceruta de Teodosie II n-a avut loc, totusi, in urma multor discutii si tratative, s-a ajuns la
un acord. Ioan al Antiohiei a trimis la Alexandria pe episcopul Paul de Emesa, cu o formula de credinta
care recunostea expresia ŤNascatoare de Dumnezeuť si invatatura ca in unica persoana a Mantuito-
rului sunt doua naturi: dumnezeiasca si omeneasca.

Impacarea dintre patriarhul Ioan al Antiohiei si Ciril al Alexandriei s-a facut, dupa doi ani de discutii si
corespondenta, la 12 aprilie 433.

Nestorie moare in exil pe la 450. Din ordinul imparatului, toate scrierile lui Nestorie au fost arse.
Persecutat fara crutare, nestorianismul si-a gasit un refugiu, dupa 431, la marginea Imperiului, in
scoala de la Edesa. In 489, cand, din ordinul imparatului Zeno, scoala a fost inchisa, nestorienii,
nemultumiti cu stapanirea Bizantului, au trecut in Persia. In Persia, nestorienii au infiintat la Nisibe o
scoala sub conducerea mitropolitului Barsuma, un nestorian infocat. Din Persia, nestorianismul s-a
intins, in Mesopotamia, Arabia, si chiar pana in India si China de Vest.

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

Monofizismul. Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la

Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem invatatura din Alexandria despre unirea
celor doua firi din persoana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din
ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie
sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intrupare a fost absorbita de firea Sa
dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumnezeiasca,
iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii
monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a
dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a
apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau
Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi,
dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divimo-umana.

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea Lui
dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului.
Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.

2. Sinodul de la Constantinopol din 448

Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de episcopul Eusebiu de Dorileum,
Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la
Constantinopol, la care au participat episcopii aflati in capitala. Dupa multe ezitari, Eutihie s-a
prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire : "Recunosc ca
inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat
o singura fire". In urma acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul local din
Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata de 30 de episcopi si 23 de egumeni.

3. Sinodul talharesc de la Efes (449). Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat
ca invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes,
pentru luna august 449.
 19
Eunucul Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti sa vina la sinod episcopii
banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit
pe patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a deschis la Efes, in biserica Sfanta
Maria, la 8 august 449, presedintia fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.

Dezbaterile sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Astfel s-a retras dreptul de vot al
ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.
Dioscor al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii ortodoxe despre existenta celor doua
firi in persoana Mantuitorului si a impus monofizismul ca doctrina ortodoxa.

Papa Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes in 449, a numit acest sinod :
"sinod talharesc", nume care i-a ramas in istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare
a respins toate hotararile sinodului talharesc.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in lipsa unui mos-
tenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au hotarat
sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon.
Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici un Sinod ecumenic.
Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecumenic din Calcedon 5 delegati : trei
episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati
incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor.

Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea solemna a
hotararii de credinta, iar el a tinut cuvantarea de inchidere a sinodului.

In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din
persoana lui Iisus Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta: "Urmand Sfintilor Parinti, noi
invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in
Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si
trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate
asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa
Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din
Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut
in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind
nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-
o singura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi
Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El
proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".
Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si
numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de
bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553

Mitropolitul Teodor Askidas si imparateasa Teodora, l-au convins pe Justinian ca pentru a impaca pe
monofiziti cu Biserica Ortodoxa, ar trebui sa fie condamnate "cele trei capitole", adica scrierile lui
Teodoret de Cir contra lui Ciril al Alexandriei si contra sinodului din Efes ; epistola lui Ibas din Edesa
adresata episcopului Maris din Ardasir (Persia) si persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia.

La 544, imparatul va da un edict teologic de condamnare a "celor trei capitole".

Primii apuseni care au pornit in public lupta impotriva edictului din 544, au fost episcopii Daciu de
Milan si Facund de Hermiane. Episcopul african Pontian a scris imparatului ca desi scrierile
condamnate nu sunt cunoscute in Africa, infiereaza procedura intrebuintata, deoarece au fost
 20
sanctionati unii care nu se mai pot apara. La fel a procedat si diaconul Fulgentiu Ferrand din
Cartagina.

La 547, papa Vigiliu a venit la Constantinopol, invitat de Iustinian spre a lua atitudine impotriva "celor
trei capitole". Sosit in Capitala, a refuzat pentru o vreme sa stea de vorba cu patriarhul Mina si cu
episcopii care semnasera edictul imperial. S-a lasat convins de argumentele imparatului si ale Teodorei
si a aderat la condamnarea "celor trei capitole". La 15 aprilie 548, la un simulacru de sinod, la care au
participat 70 de episcopi, care refuzasera sa semneze edictul imperial, Vigiliu, prin faimosul sau
"Judicatum" trimis patriarhului Mina, a acceptat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia si a scrierilor
indicate ale lui Ibas de Edessa si ale lui Teodoret de Cir si contra celor "12 Anatematisme" ale
Sfantului Chiril al Alexandriei.

Diaconul Fulgentiu Ferrandus din Cartagina s-a ridicat impotriva atitudinii episcopului roman,
criticandu-i actul de tradare. Episcopul Facundus de Hermiane a luat si el apararea traditiei apusene si
a Sinodului calcedonian. Chiar si diaconii Bisericii romane, Rusticus si Sebastian, nepotul lui Vigiliu, s-
au ridicat impotriva lui.

In Africa, Dalmatia, Scitia, Iliric si chiar in Galia, s-au tinut sinoade de protest. Episcopii din Africa au
tinut un sinod la 550, excomunicand pe Vigiliu.

In vara anului 550, Justinian si Vigiliu au cazut de acord sa fie convocat un sinod ecumenic.
In vara anului 551, imparatul, indemnat de Teodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub
numele de "Marturisirea de credinta a imparatului Justinian contra celor trei capitole".

In urma acestui edict, Vigiliu a rupt orice comunitate cu patriarhul Mina si cu Teodor Askida. Episcopul
Romei s-a refugiat cu 11 episcopi latini si 2 africani in biserica Sfantul Petru, lovind cu anatema in
patriarhul Mina si in Teodor Askida. Trecand prin mai multe peripetii, in noaptea de 23 decembrie 551
a reusit sa treaca Bosforul, adapostindu-se in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon. De acolo, in
ianuarie 552, a publicat un alt decret de condamnare a patriarhului Mina si a lui Teodor Askida.

Presedintia sinodului V ecumenic a avut-o Eutihiu. La deschiderea sinodului au fost prezenti Apolinarie
de Alexandria, Domnus de Antiohia, trei reprezentanti ai patriarhului Eustahiu de Ierusalim si alti 145
episcopi, din care numai 8 latini. Vigiliu nu a participat, motivand ca e bolnav. Sinodalii au lucrat in
sase sedinte, pana la 19 mai.

Justinian a recunoscut autoritatea celor patru sinoade ecumenice anterioare, si a propus condamnarea
"celor trei capitole" astfel, ca sa nu fie prejudiciata de fel autoritatea deciziilor de la Calcedon; apoi a
aprobat condamnarea lui Origen, a lui Didim cel Orb, si a lui Evagriu din Pont pentru adeziunea la
apocatastasa origenista. Vigiliu in schimb a alcatuit separat un memoriu, numit "Constitutum", in care,
la 24 mai, refuza sa recunoasca condamnarea "celor trei capitole". Acum gestul lui necesita o
sanctiune. Astfel in sedinta a 7-a din 26 mai, a fost luat in dezbatere "cazul Vigiliu", pentru ca a
absentat voit de la sesiunile sinodului si nu a avut o tinuta consecventa in problema "celor trei
capitole", infruntand insusi sinodul. In sedinta a 8-a din 2 iunie, a fost formulata decizia de
condamnare in sens ortodox a "celor trei capitole" si au fost din nou anatematizati Arie, Macedonie,
Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. Intreaga condamnare a fost cuprinsa in 14 anatematisme, si
publicata prin cele 13 puncte din edictul imparatului Justinian. "Cele trei capitole" condamnate sunt :
Teodor episcop de Mopsuestia (392-428), persoana si opera; Scrierile lui Teodoret, episcop de Cir
(433-458), indreptate contra Sfantului Chiril al Alexandriei si contra Sinodului III ecumenic din 431 ;
Scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (435-457), adresata episcopului Maris de Ardasir, in Persia,
contra Sfantului Chiril al Alexandriei.

La 23 februarie 554 Vigiliu si-a revocat primul memoriu publicand un al doilea "Constitutum", in care
si-a retras toate afirmatiile anterioare, accentuand condamnarea "celor trei capitole".

Amintim ca opozitia episcopilor din Venetia si Istria impotriva sinodului de la 553, precum si impotriva
scaunului roman, e cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana. In decursul acestei schisme,
 21
episcopii schismatici si-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de Aquileea, care si-a luat
resedinta la Grado, in apropierea Aquileei pana la impacarea din 607.

Prin condamnarea origenismului a fost discreditata si metoda platonica, folosita in exegeza teologica,
si in consecinta scolile de la Alexandria si Antiohia si-au pierdut din prestigiul vechi; acum ca metoda
noua de exegeza biblica si teologica a fost adoptat sistemul aristotelis-mului, care a dat nastere
scolasticii.

Monotelismul. Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681

Sinodul II trulan (quinisext) din 692

In vremea lui Eraclie existau persoane care sustineau ca daca Hristos are o fire dumnezeiasca si o fire
omeneasca, trebuie sa aiba si o dubla libertate de actiune si vointa. Dimpotriva, alte persoane
spuneau ca daca Hristos constituie o singura persoana si in virtutea principiului ca vointa omeneasca
urmeaza intru toate vointei divine, urmeaza ca El are o singura vointa si o singura energie.

Pentru imparatul Eraclie (610-641) importanta era buna intelegere, avand in vedere ca printre
preocuparile lui principale se numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea
provinciilor pierdute in timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, imparatului i-a fost dat
sa constate o totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei
lor. Impotriva acestei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de
Eraclie a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa castige
Imperiului pe monofiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data imparatului de
cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii moderati ar fi gata sa primeasca hotararile Sinodului de la
Calcedon in cazul ca Biserica greceasca ar accepta invatatura ca in Hristos sunt doua naturi, dar nu si
doua vointe si doua energii, a socotit-o Eraclie ca puntea de unire intre dogma ortodoxa si
monofizism.

Cel care s-a ridicat impotriva invataturii propuse pentru compromis a fost eruditul calugar palestinian
Sofronie. El zicea : cel ce admite ca Hristos are o singura energie, nu poate sa admita decat o singura
natura, iar cel ce crede in existenta a doua naturi nu poate decat sa admita o dubla sfera de actiune.

Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia monotelita a fost condamnata la sinodul
de la Ierusalim (634). Dupa inchiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului a adresat o scrisoare
sinodala celor mai insemnati conducatori bisericesti, dezvoltand invatatura ca fiecare din cele doua firi
ale lui Hristos trebuie sa-si aiba si vointa sa, caci altfel nu ar fi depline, deoarece vointa este o insusire
necesara a firii. A sustine ca Hristos a avut numai o singura vointa inseamna a afirma ca a avut o
singura fire. Prin urmare, invatatura despre o singura vointa sau monotelismul nu este altceva decat
un monofizism prelungit.

Ca sa puna capat disputelor care framantau Biserica Rasaritului, Eraclie a dat la 638 un edict de
credinta, in care se ordona cu asprime sa se admita numai o vointa in Iisus Hristos, interzicand
intrebuintarea expresiilor "una sau doua energii in Hristos".

In anul 641 imparatul moare, i-au urmat la tron fiii sai Constantin al III-lea (641) si Eraclie cel Tanar.

Imparatul Constans al II-lea pentru a ajunge la un compromis, emite in septembrie 648 a emis un
edict dogmatic, "Typos". Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre
sanctiuni ale legilor de stat, orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor
la una sau doua vointe in persoana Mantuitorului.

"Typos"-ul n-a putut satisface nici pe ortodocsii convinsi, nici pe adevaratii monoteliti.

La 5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papa Martin I (649-653), care in octombrie 649, a tinut in
biserica Mantuitorului din palatul Lateran din Roma un sinod in care a condamnat "Typos"-ul si erezia
 22
monotelita, declarandu-se pentru: doua naturi unite, care nu se confunda, doua vointe naturale,
divina si umana si doua lucrari naturale, divina si umana in perfecta armonie.

Papei Martin i se va rosti sentinta de condamnare la moarte, dar la staruin tele patriarhului capitalei
Paul II, imparatul i-a schimbat pedeapsa in exil, trimitandu-l la Cherson, unde papa a murit in anul
655.

O soarta asemanatoare o va avea si Sfantul Maxim Marturisitorul. Moare in fortareata Semalion, in

apropierea localitatii Muri de astazi.

Lui Constans II i-a urmat fiul sau Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Barbosul). El va
convoca al VI-lea Sinod ecumenic la Constantinopol. Ca reprezentanti ai scaunului roman, noul papa
Agathon (678-681), a delegat pe episcopii Abundantiu de Paterno, Ioan de Reggio si Ioan de Porto,
precum si alti clerici. Imparatul a instiintat pe patriarhul Gheorghe (679-686) si prin intermediul lui si
pe patriarhul Macarie de Antiohia si pe mitropolitii si episcopii supusi jurisdictiei lui, sa se prezinte la
sinod. Din cauza ca resedintele scaunelor de Alexandria si Ierusalim se aflau sub ocupatie arabo-
islamica, au fost reprezentate de preotii Petru si Gheorghe.

Sinodul VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septembrie 681 la Constantinopol, intr-o sala
boltita a palatului imperial, din care cauza i s-a mai zis si "sinodul trulan". Au participat la el 174
episcopi. Imparatul a participat la primele sedinte si la ultima. In sedinta a 18-a din 16 septembrie
681, in prezenta imparatului, s-a publicat in mod solemn marturisirea de credinta, care invata ca "in
Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi,
neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea
omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi
socotita fara lucrare sau fara vointa. Marturisirea de credinta alcatuita de cei 174 de parinti a fost
semnata de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului
obligatorii pentru toti crestinii, avertizand pe cei ce nu le vor recunoaste ca vor fi loviti cu pedepsele
cele mai aspre. La cererea sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci exemplare si
trimisa celor cinci scaune patriarhale.

Disputele monofizite si monotelite au slabit mult disciplina Bisericii. Tot mai mult s-a simtit nevoia
intaririi ei, din cauza ca nici la Sinodul V si nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci
imparatul Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod la
Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului imperial in care se tinuse si.-Sinodul VI
ecumenic. Din aceasta cauza a capatat numele de "al doilea Sinod trulan". Deoarece acest sinod a fost
o completare cu dispozitii disciplinare a sinoadelor de la 553 si 680-681, s-a numit si "sinodul
quinisext" sau al "cinci-saselea" ecumenic.

Cele 102 canoane date de acest sinod au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si
ritului bisericesc.

Sinodul a intarit hotararile dogmatice si canoanele apostolice si ale Sinoadelor ecumenice de pana
atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor Parinti bisericesti; s-a recunoscut din nou
egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma; s-a oprit pictarea Mantuitorului in chip de miel; s-a
condamnat celibatul clerului admis de Biserica romana, precum si practica apuseana de a manca
branza, lapte si oua in postul cel mare.

Din cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara drepturile patriarhului de Constantinopol si a
condamnat unele practici si obiceiuri ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca
ecumenic.

Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787

Prigoana contra clericilor si a credinciosilor care venerau icoanele se numeste iconoclasm (distrugerea
icoanelor) sau iconomahie (lupta contra icoanelor).

Primul imparat iconoclast a fost Leon III Isaurul (717-741). Prima masura iconoclasta a fost porunca
sa fie indepartate icoanele din biserici (726).
 23
Din dorinta de a arata ca a lucrat in mod legal, Leon III a convocat pentru 17 ianuarie 730 un sfat al
senatorilor si al celorlalti demnitari ai statului si ai Bisericii, cu scopul de a-i castiga pentru planurile
sale iconoclaste.

Patriarhul Gherman care s-a opus iconoclasmului va fi inlocuit de Anastasie.

La Constantinopol toti crestinii erau somati sa-si aduca icoanele in pietele publice, spre a fi arse. Cine
se opunea, era ars de viu sau torturat, taindu-i-se o mana sau un picior.

Impotriva iconoclasmului a scris Sfantul Ioan Damaschin. Respingand invinuirea ca prin venerarea
icoanelor s-ar comite o erezie, el concepe icoana ca simbol si mijlocitor cu sfantul reprezentat. Astfel
icoana are un rol multiplu : de a impodobi locasul de inchinare (estetic); de a invata din istoria Bisericii
(pedagogic) ; de a insoti cultul divin (latreutic) si de a mijloci harul divin (haric).

Dupa moartea lui Leon, lupta iconoclasta o va continua fiul sau Constantin V zis si Copronymos (741-
775).

Daca Leon al III-lea a lasat ca edictul de interzicere a icoanelor sa fie sanctionat de consiliul suprem al
Imperiului, fiul sau Constantin al V-lea va convoca episcopii Imperiului la un sinod bisericesc pentru a
se pronunta impotriva icoanelor. Astfel, in anul 754 s-au intrunit in mare sobor la Hieria. La 29 august
754, in forul din Constantinopol, s-au dat publicitatii hotararile eretice ale acestui pseudo-sinod. Ca
urmare a acestiu sinod, cine indraznea pe viitor sa faca o icoana sau s-o cinsteasca, s-au s-o aseze
intr-o biserica sau casa particulara, in cazul ca era episcop sau preot ori diacon, urma sa fie depus, iar
daca era calugar sau laic sa fie anatematizat si predat autoritatilor civile spre a fi judecat, ca unul ce s-
a declarat dusman al Tatalui ceresc si al dogmelor sfinte. Imparatul a dispus ca si moastele Sfintilor sa
fie profanate
si arse.

Dupa inchiderea sinodului, Constantin V a ordonat ca toate sa fie impodobite cu tablourile imparatului,
cu picturi inspirate din natura.

Urmasul lui Constantin al V-lea, a fost fiul sau Leon IV Chazarul (775-780), numit asa dupa mama sa
Irina, prima sotie a imparatului Constantin V. Dupa moartea lui Leon IV, tronul bizantin a trecut in
seama lui Constantin VI (780-797), un copil de 10 ani. In locul minorului, conducerea a fost preluata
de mama sa Irina (+802), care oficial a impartit tronul cu fiul ei. Domnia ei a fost o binefacere pentru
crestinii rasariteni, care au putut din nou sa cinsteasca icoanele.

Al VII lea sinod ecumenic s-a tinut la Niceea in anul 787. Sinodul s-a tinut intre 24 septembrie si 13
octombrie 787.

Imparateasa si fiul ei au fost reprezentati prin doi demnitari superiori, papa Adrian I prin
arhipresbiterul Petru si abatele Petru de la Sfantul Sava, iar patriarhii Alexandriei si Antiohiei prin
monahii Ioan si Toma. Din actele sinodului se stie ca sedintele au fost conduse de patriarhul Tarasie.
Numarul episcopilor care au participat la acest sinod a fost intre 330 si 367. Afara de membrii cu drept
de vot au mai fost prezenti peste 130 arhimandriti, egumeni si monahi. Sinodul a combatut punct cu
punct hotaririle pseudosinodului de la 754, contestandu-i-se calitatea de "adunare ecumenica",
intrucat la asa zisul "sobor bisericesc" nu au fost reprezentati nici patriarhii Rasaritului, nici episcopul
Romei. Hotararea sinodului, orientata dupa precizarile Sfantului Ioan Damaschin, cuprindea
urmatoarea decizie dogmatica : Este permis si chiar util si bineplacut lui Dumnezeu a face icoane
religioase si a le venera; dar aceasta venerare sa fie numai cinstire, iar nu adorare, caci adorarea se
cuvine numai lui Dumnezeu. Cinstirea nu se adreseaza materiei icoanei si astfel ea nu este idolatrie.

Curand dupa inchiderea Sinodului VII ecumenic de la Niceea, Carol cel Mare (768-814) - care nu va
recunoaste acest sinod - a primit traducerea latina deformata a actelor sinodului si atunci el a predat-o
teologilor de la palat, comentand cu ei atitudinea ce urma sa fie luata fata de Sinodul VII ecumenic.
Teologii franci au fost insarcinati sa alcatuiasca o scriere polemica impotriva celor stabilite la Niceea,
cunoscuta in istorie sub numele de Libri Carolini.
 24
Infrangerea suferita in luptele cu bulgarii hanului Krum a facut ca armata sa proclame imparat pe
Leon V Armeanul (813-820), armean de origine si iconoclast. Din al doilea an al domniei lui Leon V,
din 814 luptele iconoclaste au izbucnit din nou. La conducerea iconodulilor se aflau Teodor Studitul,
Nichifor Marturisitorul si calugarii.

Leon V Armeanul a convocat un sinod. La sedinta I a sinodului din 815, s-a rostit anatema asupra
celor prezenti la Sinodul al VII-lea ecumenic, anulandu-se toate hotararile aduse de acel sinod si
declarand valabile numai hotararile pseudosinodului de la 754.

Mai tarziu patriarhul Metodie a convocat la sinodul de la Constatinopol, pe toti episcopii, egumenii si
monahii, care in decursul luptelor iconoclaste au avut de suferit. Sinodalii au declarat valabile la 11
martie 843 toate hotararile celor sapte Sinoade ecumenice, restabilind cultul icoanelor, rostind
anatema asupra tuturor iconoclastilor. Episcopii iconoclasti au fost destituiti, locurile lor fiind ocupate
de cei ce au avut de patimit in timpul domniei lui Teofil. La sfarsit a fost compus un text special de
anatematizare a tuturor ereticilor; textul acesta si al tuturor dogmelor Bisericii, a intrat apoi intr-un
"sinodycon" special ca decizie sinodala, spre a fi citit anual in intreaga Biserica, in prima Duminica din
postul Sfintelor Pasti, ca un avertisment general. Cum masura a fost luata in ajunul primei duminici
din postul pascal, duminica aceea, din 11 martie 843, a fost denumita "Duminica Ortodoxiei" ca sa fie
spre amintire despre biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.

Biserica in secolele VIII – XI

Popoare crestinate in Apus: germanii, anglo-saxonii si scandinavii

Popoare crestinate in Apus: germanii, anglo-saxonii si scandinavii

Pentru o vreme, Carol cel Mare a cerut de la fiecare preot din Imperiul sau sa cunoasca invataturile de
baza ale credintei crestine si sa le poata explica poporului, in limba lui proprie, insa, mai tarziu, missa
latina si reformele cultice romane vor fi acelea care vor exclude din cult toate particularitatile nationale
ale popoarelor din vastul Imperiu roman, renascut in noaptea de Craciun al anului 800.

Reformele civile si bisericesti s-au desfasurat fara prea mare rezistenta. La alemanii din sud-vestul
Germaniei, la bavarezii din sud, la francii de pe Rin si la Frizii din Tarile de jos, pretutindeni se organi -
zasera episcopate (vreo 15 pe la anul 750). Acolo unde a trebuit sa se faca, insa, si uz de forta in
masura mai mare, a fost la convertirea saxonilor, care locuiau in nord, intre Rin si Elba.

Invidiosi pe vecinii lor franci, care s-au crestinat si au primit, credeau ei, prea usor, credinta noua,
Saxonii au navalit adeseori in tinuturile francilor devastandu-le si provocand multe distrugeri. In zadar
au incercat misionarii Ewald cel Negru (monah) si cel Alb sa-i castige. Mai mult, fanatici propagatori ai
vechii mitologii, saxonii subminau unitatea statului carolin-gian prin indemnuri la rascoale. Atunci, cu
toata opozitia sfetnicului sau Alcuin, Carol cel Mare declara razboi contra lor. A fost nevoie de peste 30
de ani (772-804) pana cand imparatul i-a ingenunchiat, silindu-i sa se crestineze. La cea dintai dieta,
din Paderborn din anul 777, o parte din saxoni s-a botezat. Un decret publicat in anul viitor oprea
practicarea cultului pagan. Rascoala saxona nu intarzie: mai multe biserici crestine sunt distruse, noii
crestinati batjocoriti si ucisi. Imparatul distruge Cresburgul, centrul fortificat al saxonilor, iar idolul lor
national Irminsaule a fost nimicit.

Apar noi rascoale, in care armata saxona condusa de Widukind ucide un numar mare de cres tini. Ca
raspuns, Caril in anul 782 in orasul Verden executa intr-o singura zi nu mai putin de 4500 saxoni. S-a
decretat pedeapsa cu moarte pentru cine nu se va crestina. Conducatorii saxoni, in frunte cu Widukind
si Alboin s-au botezat. Nu mai putin de 8 noi episcopate au fost create aici: Bremen, Mlinster,
Paderborn, Osnabriick, Hildesheim, Halberstadt si Minden, iar in anul 804 peste 10.000 familii de
saxoni au fost ridicati si colonizati in rasaritul Elbei.

Dupa incercarile nereusite ale misionarilor britanici Wilfried si Wilibrord de a crestina Iutlanda
(Danemarca) si tinuturile din sud, primul episcop de Bremen Willehad a incercat si el, dar cu prea
 25
putin succes. Episcopului Ludger din Munster, reuseste sa infiinteze o comunitate in insula Helgoland.
Dintre toti cei plecati in nord sa predice Evanghelia cel mai cunoscut a fost Ansgar (Oscar) din Corvey.

La mesajul regelui suedez imparatul Ludovic Piosul infiinteaza arhiepiscopia de Hamburg (831),
numindu-l pe Ansgar titular.

Dar greutatile nu intirziara : in anul 840 navalesc normanzii in Flandra, distrugindu-i baza materiala,
iar in 845 regele Erich al Iutlan-dei ocupa si Hamburgul, intrerupind astfel pentru 10 ani opera atit de
frumoasa a lui Ansgar.

Danemarca se va crestina complet abia sub Canut cel Mare (1014 -1053). Existau pe atunci 3 episcopii
in Danemarca.

Plecat pentru a doua oara in Suedia, Ansgar se imprieteni cu regele Olaf si continua vreme de 13 ani
opera de crestinare a tarii. Deplina crestinare a Suediei va avea loc spre sfarsitul secolului XI, dupa ce
crestinii obtin in 1075 libertatea religioasa de la regele Inge, iar pe la 1160 regele Erioh cel Sfant va
organiza arhiepiscopia din Upsala.

Norvegia a cunoscut pentru prima data pe crestini in secolul IX, cand regele Harald cel Frumos
reuseste sa injghebeze pentru prima data un stat militar.

Regele Olaf Tryggwison (995-1000), educat in Anglia, a reusit sa- increstineze pe cei din insulele
Orkney, Shetland si Hebride. Definitiva crestinare a norvegienilor continentali o implineste Olaf
Haraldson (1014-1030).

Nici teritoriul Islandei nu a fost strain de misionari. La anul 1000, dupa o petrecere de cativa ani aici a
printului normand Olaf Tryggwison si a preotului saxon Dankbrand, poporul islandez incheia o legatura
de unire intre partidele crestine si pagane. Mentionam ca in secolul XI existau deja 2 episcopii in
Islanda.

In legatura cu slavii de rasarit, de la Elba spre Marea Adriatica, putem spune ca s-a asociat interesul
misionar papal cu cel politic al Imperiului franco-german, divizat in trei regate, in 843.
Arhiepiscopia din Salzburg a cautat sa activeze spre regiunile slave de la Dunare, spre cehi, moravi,
panonici, croati si sarbi. Dar misionarii "latini", mai mult de origine germana, nu erau agreati de aceste
populatii slave, asa ca incercarile de convertire erau legate mai mult de imprejurari politice. Locuitorii
din Panonia, avarii in secolul VIII, au fost siliti de Carol cel Mare, in 796, sa se crestineze si apoi ei s-
au pierdut in masa slavilor si a valahilor.

Daca in 845 s-au crestinat 14 jupani cehi la Ratisbona, acest fapt nu a afectat populatia ceha propriu-
zisa, pentru ca jupanii erau fugari din Cehia-Boemia. Abia mai tarziu, in staruinta de a reprima
misiunea bizantina a fratilor apostoli ai slavilor Constantin si Metodie, in Moravia si Panonia, dupa 870,
prin actiuni combinate cu politica germana, care considera crestinarea ca o problema de stat, in 881 a
fost cuprinsa Croatia in cadrul jurisdictiei arhiepiscopiei latine de la Spalato din Dalmatia.

La interventia politicii imparatilor germani Otto cel Mare si a nepotului sau Otto III, cneazul ceh
Boleslav I (967-999) primeste o episcopie latina la Praga, in 973, in frunte cu saxonul Detmar sau
Thietmai, dependent de arhiepiscspia din Maienta-Mainz.

La poloni, Evanghelia a ajuns din Moravia, in forma slavona-ortodoxa. Insa, la presiunea politica a
imparatului Otto I, in 968 a fost creata o episcopie la Poznan, in partea vestica a Poloniei si
subordonata Arhiepiscopiei din Magdeburg. Abia sub presiunea imparatului Otto III, in 991 s-a reusit
insa ca polonezii sa se declare total supusi scaunului papal, platind cneazul Mieszko-Mieczislaw ca
semn vizibil al supunerii "denarul Sf. Petru". In consecinta, Boleslav I cel Viteaz (Chrobry) urmand la
tron (992-1025) s-a apropiat mai mult de papa Silvestru II, spre a evita astfel presiunea germana. Din
aceasta colaborare s-a nascut, in anul 1000, Arhiepiscopia de Gnezno pentru poloni, cu episcopii la
Kolberg, Krakow si Wroclaw.
26