Ion

de Liviu Rebreanu
-tema si viziunea despre lume-
Liviu Rebreanu se inscrie ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe care
Transilvania i-a dat literaturii romane in prima jumatate a secolului al 20-lea. Nuvelist,
dramaturg, romancier, publicist, Liviu Rebreanu se afla in fruntea romancierilor
romani din perioada interbelica, precum Camil Petrescu, George Calinescu, Mircea
Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu si alaturi de reprezenti de seama ai romanului
din literatura universala: Tolstoi, Balzac, Standhal, Zola, Dostoievski, Proust. Romanul
sau se inscrie in linia traditiei realiste, reprezentate de romanul lui Nicolae Filimon si
Duiliu Zamfirescu, proza lui Slavici, Creanga, Agarbiceanu si Sadoveanu.
Intemeietorul romanului romanesc modern, a carui opera se caracterizeaza printr-
o diversitate tematica, a surprins in scrierile sale, o multitudine de aspecte umane,
reusind sa prezinte viata in complexitatea ei sociala si psihologica. Acesta este autorul
primului roman obiectiv din literatura romana, ”Ion” , si a primului roman de analiza
psihologica din proza romaneasca ”Padurea spanzuratilor”. Originalitatea si
modernitatea romanului rebrenian rezultat din insasi viziunea artistica a scriitorului,
care exprima un crez artistic realist. Prin Rebreanu, literatura noastra creeaza primul
ei romancier obiectiv, atras de marile miscari ale vietii multimilor anonime. Este
fondatorul prozei romanesti moderne, prin preocuparea pentru social si psihologic,
fiind considerat ”romancierul cel mai viguros, cel mai natural si cel mai captivant”.
Astfel, opera literara ”Ion”, aparuta in anul 1920, constituie o data istorica, am
putea spune, in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”, fiind ”prima
creatie obiectiva din literatura noastra”.(Eugen Lovinescu) Acesta este un roman, o
specie epica in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune complexa,
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase, amplu
caracterizate si prin intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare
asupra existentei omenesti.
”Poem epic”, opera cuprinde ”momente importante din calendarul sempitern
al satului, miscatoare prin calitatea lor elementara”(G. Calinescu). Scriitorul trateaza
aspiratia personajului pentru implinirea socaiala in prima parte a romanului, intitulata
”Glasul Pamantului”, insistand pe faptul ca idealul sau degenereaza in patima
devoratoare. Pentru a sustine teza aceasta, cea de-a doua parte -”Glasul Iubirii”-
urmareste personajul evoluand de la sentimentul sau de multumire la imposibilitatea
de a mai iesi din starea tensionata si din incrancenata lui confruntare cu lumea.
 Drumul prin care cititorul intra si iese din roman reprezinta prima scena
fundamentala. Astfel, acesta este descris detaliat, neted, vesel la inceput ”drumul
urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate, pe urma insa
inainteaza vesel, neted mai ascunzandu-se printre fagii tineri ai Padurii Domnesti”,
batran, batatorit la final: „Copitele cailor bocanesc aspru pe drumul batatorit si rotile
trasurii uruie mereu, monoton,monoton ca insusi mersul vremii”.
Nicolae Manolescu considera drumul ca fiind primul, dar si ultimul personaj din
roman, deoarece acesta deschide si inchide o lume. De asemenea, exista anumite
elemente din incipit care se regasesc si la final: Cismeaua Mortului, Rapele Dracului,
Hristosul ruginit, rastignit. Orasul Pripas se afla ”pitit intr-o scranitura de coline”,
spatiu care conserva traditiile si obiceiurile. Liviu Rebreanu sutine ca ”Descrierea
drumului coincide realitatii, insa in roman totul este obiectiv”, primele capitole ale
cartii fiind inspirate chiar din copilaria sciitorului.
Evenimentele romanului incep intr-o zi de duminica, in care satul este strans la
hora, in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. Aceasta reprezinta o memorabila
pagina etnografica, in jocul indracit al flacailor stand insasi vigoarea lor, expresia unei
vitalitati primare ce izvoraste din lauta tiganului. Nicolae Manolescu considera ca este
”o hora a soartei”, deoarce aici se stabilesc principalele conflicte ale romanului:
batalia dintre George si Ion prefigureaza crima din final, iar replica lui Vasile Baciu ”o
fata am si eu si nu-mi place deloc fata pe care o am” schiteaza conflictul dintre tata si
fiica. In plus, aceasta reprezinta o posibilitate de interactiune intre flacai si fete,
modul in care sunt grupati satenii evidentiind raporturile dintre tarani: sarantocii nu
indraznesc sa se amestece prin bogatani.
Roman de inspiratie rurala, ”Ion” are in centru problema pamantului, ceea ce
Rebreanu considera ca este ” o problema menita sa fie vesnic de actualitate,
indiferent de eventualele solutii ce i s-ar da in anumite conjuncturi”. Fiind o ”fresca a
vietii romanesti” din Ardeal, romanul impresioneaza prin accentele originale puse
asupra legaturii taranului roman cu pamantul sau, pe care scriitorul o explica: „Pentru
taranul nostru, pamantul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinta vie, fata de care
nutreste un sentiment straniu de adoratie si teama”. Ion, personajul principal, face
parte prin nastere din categoria sarantocilor si nu exista nicio cale cinstita de a-si
depasi conditia. Astfel, el hotaraste sa obtina pamantul lui Vasile Baciu si se
incranceneaza sa-l dobandeasca. Stapanit de patima, care ii da puterea sa astepte si
sa nu abandoneze, Ion elimina toate preocuparile care nu au legatura cu idealul sau:
uita binele facut, isi pierde respectul pentru ceilalti si apoi pentru orice alta valoarea,
il tradeaza pe Herdelea, respinge cu brutalitate sfaturile preotului Belciug, raneste
sentimentele Anei, pentru ca este prins intr-o singura dorinta, care devine absoluta.
Ion vrea toate pamanturile lui Baciu si nu renunta pana cand nu le obtine, lasandu-l
pe socrul sau pe drumuri. Nepasarea lui fata de lume se compenseaza printr-o
legatura speciala cu pamantul. Intoarce spatele lumii si toata dragoastea sa se revarsa
asupra gliei; scena in care Ion ingenuncheaza si saruta pamantul reprezinta simbolic
momentul in care el pierde sensul social al vietii.
 Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune.
Nasterea, botezul, nunta, moartea sunt ,in roman, momente care fixeaza cadrul si
pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea intr-un mod de viata ce ramane
acelasi, incat, daca oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii se sting, altii le iau
locul, in acelasi sat, in care pare ca nimic nu s-a schimbat. Astfel, Ana naste in mijlocul
campului, fiind mosita de Zenobia: ”ca mai toate batranele satului, se pricepea la
mosit fara sa-l fi invatat”, buricul copilului este taiat cu custura Glanetasului, iar
copilul este scaldat in parau. Intrucat taina botezului are loc in ziua de Sf. Petru, nou-
nascutul primeste numele de Petrisor. De asemenea, nunta reprezinta un alt element
de monografie a satului si tine 3 zile dupa obicei. In frunte se aflau calaretii care
pocneau din pistoale, apoi lautarii, urmati de alta caruta cu parintii mirilor si cu
drustele, apoi altele incarcate cu flacai si fete. Nunta lui Ion cu Ana este
reprezentativa, barbatul folosindu-se de iubirea ei pentru a-i lua zestrea si,
dispretuind-o apoi, o impinge la moarte. Ultima scena sugestiva este cea a
inmormantarii lui Ion, unde vine aproape tot satul. Aceasta este jelit de catre
Zenobia, mama sa, si i se face slujba de catre preotul Belciug, care il inmormanteaza
pe pamanturile noi ale bisericii: ”Ion fiu coborat in pamantul care i-a fost prea drag si
oameni au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed”.
Astfel, prin fresca sociala, prin observatia psihologica, dar mai ales prin atenta
constructie a motivatiei artistice, scrierea lui Rebreanu ilustreaza realismul
traditional. La acestea se adauga, desigur, atitudinea neutra si echilibrata a unei
instante narative care se situeaza in ipostaza unui spectator atent si eliberat de
emotii.