Prezentare Carte

O autobiografie a minunilor trăite de autor,

percepute cu toate simțurile, într-o călătorie cu final
indecis însă către o destinație bine definită. Nu este
un roman, nu este o nuvelă, nu este o înșiruiere de
experiențe ci un mod de a vedea lumea în drumul
bine ghidat de un maestru permanent prezent.
Scrierea s-a făcut sub îndrumarea propriului destin,
cu ajutorul ghidului care nu s-a lăsat alungat dar
nici nu a fost o povară permanentă.

Ghid de intrare Rai

Asa cum am mai spus referindu-mă la acea zonă

cosmică pe care o denumim Rai, cu siguranță ai
aflat punctul meu de vedere. Și dacă nu l-ai aflat,
se datorează faptului că nu țin minte să mai fi scris
vreodată despre acest subiect, așa că poate ai aflat
de la alții ca mine care au dorit să-și exprime
imaginația și să o ridice la rang de adevăr suprem.
Dacă nici de la ei nu ai aflat, pesemne că ai tu
undeva acolo, în ungherele minții tale alambicate, o
părere de neclintit asupra divinului loc celest pe
care omenirea l-a botezat simplu și ușor de
exprimat: Rai.

1
Ei bine, te invit să scoți din sertarul cu imaginație al
minții tale acest frumos și mirobolant concept și să
te uiți la el ca la o scenetă de Crăciun cu personaje
biblice, unde într-o iesle sunt paie curate, un prunc
înfășat în scutece , un măgar curios, trei bătrâni cu
simbolurile tainice țesute pe mantiile lor decolorate
de praful drumurilor, o Maică tandră și un păstor
uimit, făcuți din ipsos, colorați cu vopsele lucioase
și înconjurați de un gard din lemn alb ce desparte
copii uimiți de personajele țepene din cretă.
Strecoară-te ușor printre idoli, ca nu cumva să le
strici cheful de mărire și ca nu cumva să iei vreo
boală atingându-le poala veșmintelor. Atenție mare
că idolii au gură, au dinți și au în loc de brațe,
tentacule cu mii de ventuze. Și-au ascuțit dinții de
oasele sfărmate ale altora ca ei. Vezi că idolii sunt
canibali. De cele mai multe ori se mănâncă unii pe
alții, se amușinează de la distante mari și se
pândesc ani de zile până prind ocazia de a sări la
gâtul celui mai slab și de ai rupe beregata cu colții
de rechin ai învingătorului.
Idolii apar când te aștepți mai puțin. Sunt metamorfi
vicleni, egoiști și rapaci. Aș vrea să spun că de cele
mai multe nașterea lor e lipsită de logică dar de fapt
intotdeauna apariția lor e irațională și acaparatoare.
Ocolește-i ca și cum ocolești o baltă noroioasă ca
nu cumva să-ți murdărești pantofii proaspăt spălați.
Uită-te în ochii lor iar dacă nu îi mai au, caută cu
privirea arcadele lor goale lipsite de sclipire și
2
înfruntă-le scurtătura prefăcută. Ei își scot ochii unii
altora, sar la gât și se sfâșie cu sete golindu-și
adversarii de credibilitate și de sânge. Se
canibalizează cu ușurință ori de cîte ori apare câte
unul nou dar au două elemente comune, peste
timpuri și peste istorii: sunt flămânzi de timp și sunt
avizi de emoții. Se hrănesc cu aceste două resurse
ale umanității și cu cât își umflă stomacurile mai
mult, cu atât idolii se urcă pe treptele cele mai
înalte. Idolii cunt ca vulturii flămânzi. Sunt ca lupii
singuratici care omoară nu de foame ci de plăcerea
de a linge sângele victimei pulsat de ultimile
convulsii ale existenței. Au capacitatea de a dăinui
dincolo de creatorii lor. De fapt se îndoapă cu viața
celor care i-au născut și i-au venerat. Se
metamorfozează în pietre, în animale, în obiecte, în
lideri, în idei sau concepte. Au fost idoli deghizați în
principii. Iar alții în curve sau în politicieni. Unii au
tenacitatea de a suporta prezentele altora ca ei,
înghițind cu greu fiecare secundă de vecinătate
însă permanent aflându-se în căutarea primului loc.
Da, asta caută: să ocupe poziția dominantă. Deși
nu le stă în fire, de multe ori trăiesc în haite dibaci
construite pe umerii unor istorii incerte. Par că se
alintă reciproc. Se ling precum puii de lupi. Se
gudură unii pe lângă alții dar stau cu ochii deschiși
permanent pentru a prinde timpul și emoția
muritorului. Uneori își împletesc destine comune,
fac pui și par a se iubii doi câte doi ori muți câte
mulți, în funcție de vremurile oamenilor.
3
Iar noi, veșnicii pierzători ai universului, le hrănim
burțilelor cu trupurile noastre, cu munca și
sudoarea pieilor noastre. Ne dăm copii pradă lor și-i
ținem în brațe nebănuind rapacitatea fiecăruia
dintre ei. Am născocit alinturi pentru ei, plecăciuni
specifice fiecăruia și mângâieri destinate doar lor.
Unora le stăm ân genunchi, iar altora le plecîm doar
capul. Pentru unii oferim timp iar altora sânge.
Unora lacrimi iar altora bătăturile milioanelor de
metanii. Pentru unii ne târâm pe burtă perin biserici
sinistre iar altora leîmpletim ghirlande de flori. Au
zile de naștere , au zile de nume, au zile de moarte,
au zile de minuni, au zile de înălțare și zile de
odihnă. De apt au toate zilele noasre, una după
alta, cu ore , minute și secunde destinate lor.
Iar dacă nu știai, unii dintre idoli se mănâncă, se
savurează sau se îngurgitează pe nemestecate, iar
ei se lasă înfulecați ca mai apoi să ne dirijeze
spasmele noastre și din afara dar și din lăuntrul
nostru. Pe unii îi bem, sorbindu-le consistența din
butoaie de stejar răpănos,din cupe de sticlă
limpede, din vase atent ticluite. Ne intră în ochi, în
burți și în vene.
Iau formele cele mai hidoase ori cele mai elegante.
Unii dansează având în pântece erotismul nostru
greu încercat. Mișcare a trupurilor de idoli pe ritmuri
viscerale în hore fără sfârșit , în dansuri frenetice
pe jarul trăirilor umane.

4
Alții pictează lumea în culorile apei ori uleiurilor pe
pânze mângâindu-ne ochii cu pensule de fir de
veveriță. Cascade de pigmenți pe șevaletele ochilor
noștrii ce stau uimiții la ușa galeriilor cu tablouri
moarte.
Unii s-au făcut arhitecții Pământului construind
poduri și case pe care tot ei le dețin. Zidari vicleni
ce țin compasul în stânga și echerul în dreapta. Ei
sunt ciclopii din capul piramidei lumii care au pus
din loc în loc bolți de catedrale din ce în ce mai
mari.
Alții și-au luat penelul drept unealtă vicleană și au
umplut miliarde de foi cu litere, cu trăiri și cuvinte.
Au scris fără întrerupere din Sumerul Mesopotamiei
până în ziua de mâine cînd au pus litere pe pieptul
unui roverce-a pășit pe Marte.
Pe unii dintre ei i-a apucat cioplitul în pietre și-n
bronzuri, în lut și-n suflete. S-au așezat ca statuile
în grote și în temple, pe vîrfuri de munte
îmbrățișând cu brațele larg deschise întreaga
Brazilie, în frontispicii și sau în mijloc de piețe,
sculptându-și unii altora mușchii și chipurile reci.
Altora le place vibrația timpanului și au început să
cânte cântecul sirenelor amăgitor al minților firave.
Muzica apelor compusă de idoli ai sunetului bine
ticluit, urcat la cer cu tunuri de trâmbițe alămite, a
pus botina fină pe gingașa și bruta ființă umană. Un

5
joc al mărgelelor de sticlă compus pentru slava
eternă a muzicii a uns găurile naiului ciudatului de
Pan, făuritor de idoli bipolari ce au rămas când
jumătate om, când jumătate animal. Idoli ce cântă
cu lacrimi ori cu râset, cu coarne ori cu naiuri și
care lasă lumii vibrații cosmice inegalate.
Iar ultimii veniți sunt idolii cu cele mai complicate
abilități printre toți idolii lumii. Stau în lumini de
reflectoare și născocesc povești ce nici prin cel mai
întunecat ungher al creierului nu credeai că pot
exista. I-au scos din pălăria magică Lumiere și le-
au pus aripi de vis nătâg, lăsând-ui să plutească
peste minți înfirbântate, oarbe și neputincioase.
Uite așa sunt idolii! Cinici și lacomi, vicleni și avizi
de iubire, giganți ori pitici, însă niciodată morți cu
desăvârșire. Sunt artiști desăvârșiți și sunt de multe
ori carne cu sânge și oase.
Unii zboară cu două aripi, alții au patru, iar odată
am văzut unul cu șase aripi. Se prind de nori apoi
cad odată cu picăturile de ploaie peste capetele
noastre de oameni uimiți de oameni nepăsători, de
oameni temători. Cei rezistenți la vremuri și la frig,
se agață de fulgii de zăpadă și ning în hainte peste
sărbători și peste dorințe.
Ai să dai de ei ori unde ai trăi, oriunde ai merge,
orice ai face și orice ai gândii. Sunt peste tot și sunt
în toate, fie că-i vezi fie că sunt în stare latentă

6
aștepând cel mai mic gând al lumii ca să le
deschidă ușa către viețile noastre. Strecoară-te cu
atenție printre ei și fă-te că nu-ți pasă de existența
lor, apoi fugi cât poți tu de tare până ce gâfâitul te
va sufoca și picioarele se vor muia de atâta efort.
Când te vei oprii aduți aminte că sunt peste tot și nu
îți rămâne decât o singură cale: fugi.
Acum ești mai aproape ca niciodată. Despre idoli ai
învățat atâta teorie încât tu însuți vei putea să scri
un manual de utiliazre a alor sau să faci un
documentar amănuțit privind importanța acestora în
geopolitica lumilor ori despre influența lor asupra
încălzirii globale. Unii au mers cu imaginația atât de
mult încât au suprapus modele cosmice generând
formule matematice prin care au dovedit că idolii au
fost martori la Big Bang-ul ce a generat supa
cosmică în care ne limpezim picioarele de miliarde
de ani. Alții au creat școli de gândire despre idoli
care sunt acum în opoziție cu școlile vechi de
gândire despre alte proprietăți ale idolilor, și uite
așa lumea se poate diviza în curente filosofice și
practici idolatre foarte elaborate, unele , cele mai
multe, inconștiente. Mă uit în jur, apoi la ghidul
meu, îmi iau din praf urmele tălpilor cu mine și plec.

Cum mi-am cunoscut ghidul

7
Mi se pare lipsit de sens însă mărturisesc faptul că
nu l-am cunoscut. Ba era, ba nu era. Uneori îl
auzeam; de cele mai mule ori nu. Apărea, dispărea,
Este, apoi nu mai este. Odată mi-a spus că e ghidul
meu sau așa am înțeles. Clar nu a vrut să-mi spună
niciodată de unde vine și ce vrea, cine l-a trimis și
dacă mă pot bizui pe el ca pe un prieten bun. Nu a
vrut să-mi răspundă la întrebările mele. Era serios
când eu râdeam din tot sufletul și era glumeț în cele
mai tensionate momente când aș fi vrut să spună
clar ce am de făcut. I-am auzit respirația chiar lângă
urechea mea dreaptă iar dacă m-am întors brusc,
se făcea nevăzut. Uneori mă lua de umeri ca pe un
copil dar imediat se uita la mine ca la un străin. Si
astăzi a apărut lângă mine îmbrăcat cu un trenci
albastru, din doc subțire. Nu l-am văzut niciodată
așa de clar, însă nu am reținut decât ochii mereu în
mișcare și trenciul ăla verde. Și zâmtetul când
vesel, când serios, când distant, când șugubăț, și
trenciul ăla portocaliu care îi atârnă până la
glezne.Într-o zi mi-a întins o poză cu tatăl meu.
Oare cum a făcut rost de poză?

De vorbă cu patriarhul
8
Stăteam întins în lanul de grâu ateptând să se facă
dimineata. Ajunsesem cu câteva ore înainte de
apus cu trenul care nu își schimbă niciodată
aspectul. Credeam că există un singur tren în tara
asta. Fiecare vagon era identic oriunde ai merge.
Vopseaua verde , scorojită, ici acolo reîmprospătată
de vreo mână de ceferist plictisit. Geamurile
niciodată curate, cu marginile înfipte în chederul de
cauciuc crăpat, inconjurate de o dungă maronie de
murdărie și vechime greu de estimat, care nu se
deschid mai mult de câtiva centimetri ca nu cumva
să intre ori să iese cineva în timpul mersului. Sub
geam, o scrumieră de aluminiu cu sigla CFR, la ale
cărei utilităti s-a renuntat mai tarziu, odată cu
interzicerea fumatului in compartimente. În copilărie
am fost martor multor nori de fum gros scos din
tigările vecinilor de compartiment. După un drum
de câteva ore îti intra fumul de tigară în păr, în
piele, în haine de nu îl scoteai câteva săptămâni,
indiferent de oricât te-ai fi aerisit. Apoi fumătorii s-
au mutat pe holurile vagoanelor cativa ani până
când li s-au retras bucuria de a pufăi cu geamurile
închise. Băncile erau tapisate cu mușama maro pe
care o brăzdau vitejii cu bricegele din plictiseală și
de drumul lung. Un bec chior lumina
compartimentul veghind la somnul pelerinilor ce
atipeau în șezut cu capetele în voia legănatului de
tren. La o mișcare bruscă, ne trezeam toti din
atipeala salvatoare. Exista și un neon mai puternic
pe care il aprindeam cand trenul oprea în câte o
9
gară sau când ajungeam la destinatie. Pe la 14 ani
am făcut un drum dintr-un capăt al tării spre
capitală, chiar de ziua mea, într-o iarnă cumplită. În
8 ore ar fi trebuit să ajung, însă trenul avea
întârzieri inexplicabile,pentru mine. Eram singur
într-un compartiment cu geamul înghetat, cu turțuri
pe tavan de la aburii condensați și lipsit total de
vreo intentie a șefului de tren să dea drumul la
căldură.Nu că nu ar fi droit asta, dar nu exista așa
ceva. De fapt acel personaj nu s-a arătat le fată
decât la pornirea trenului, verificându-mi biletul.
Apoi a dispărut, înghitit de cele 15 vagoane ale
monstrului de fier rece. Îmi învelisem genunchii în
două pulovere. Gleznele îmi erau vinete de frig.
Aburul scos pe gură se ridica la tavan ca un tub de
ceată leneșă. Donul liniștit mi-a tinut tovărășie o
bună parte din drum. Era o carte groasă, cu foi
subtiri, de tigară, un fel de editie de lux. Șolohov
tocmai descria cumplita iarnă care i-a prins pe
soldati în ghiarele ei mistuitoare. Tremuram din tot
corpul. Aveam paisprezece ani. Era ziua mea de
naștere și o serbam într-un congelator cu roti de fier
care se oprea în cele mai sinistre câmpii posibile.
Vedeam prin geamul înghetat cum viscolul plimbă
zăpada printre tufele singuratice, apoi se izbește de
trenul teapăn ca un mort uitat pe catafalc. Un frig
cumplit, tocmai acum, de ziua mea. Tocmai aici,
într-un compartiment uitat de lume. Șolohov îmi
șoptea la ureche să rezist. Mi-au trebuit cateva luni
să citesc acea carte, superb omagiu adus
10
vremurilor tulburi. Am locuit în acel tren douăzeci
și două de ore. Ziua a trecut destul de repede însă
noaptea a fost groaznică. Nu simteam nici foame,
nici sete. Doar frig . Enorm de frig. Ușa
compartimentului era întepenită dar mă puteam
strecura destul de ușor pe culoar. M-am plimbat
toată noaptea. Era ca afară doar că nu bătea
vântul. Într-un alt compartiment era un om tolănit pe
banchetă, cu o cizmă scoasă din picior și cu o șubă
de pâslă groasă până la genunchi. Mirosea a
băutură ca într-o crâșmă de tară ticsită de
petrecăreti. Eram doar noi doi în tot vagonul. Spre
dimineată am atipit, chircit de frig, cu genunchii
umflati și cu umerii întepeniti. M-am trezit cu câteva
minute înainte ca trenul să oprească în celebra
Gară de Nord. Nu mai tin minte decât ziua aceea
senină, pașii care scârtâiau pe stratul subtire de
zăpadă și mirosul de gară. Mergeam ca un robot
neuns printre alti călători norocoși.
E vară toridă, e seara și caut un loc unde să dorm
câteva ore până la trenul de dimineată. O haltă în
Apuseni uitată de lume unde oprește un singur tren
pe săptămână. Prima casă e la o oră de mers. Un
lan de grâu înconjură lumea asta mică. Grâu , halta
și cerul de seară. Îmi iau rucsacul și mă afund în
galbenul de spice coapte. În urma mea crește o
cărare subtire ce separă apele aurii de-a stânga și
de-a dreapta. Vocea lui Moise îmi spune că lui i-a
fost mai greu. Fugea de sclavia sutelor de ani spre
11
lumea lui promisă. Ape de jur împrejurul său, grâu
de jur împrejurul meu, fiecare fugind de câte ceva.
Oare ce gândea bătrânul după tot ce pătimise ?
Patruzeci de ani ca orbul prin pustiu, mânat de
vocea interioară. Știa că nu va pune piciorul în
lumea lui visată și cu toată certitudinea
intangibilului pământ, a umblat prin arșita deșetului
până i-au murit fratii, l-au trădat prietenii, l-au
părăsit copii iar la final, muntele Nebo l-a
îngenuncheat și l-a ucis ca nu cumva să ducă
umilinta în lumea nouă. O generatie pierdută prin
nisipuri. Pretul platit de o generatie în schimbul
libertătii urmașilor. Singura modalitate de a modifica
paradigma prin care era păstrată umilinta și robia.
Sub tălpi spicele îmi suportă îndrăzneala de a le fi
rupt destinul. După un timp mă opresc , îmi așez
sacul de dormit pe spicele calde și mă întind cu fata
la cerul senin. Se lasă seara tiptil ca un hot viclean
care își pândește victima. Spicele verticale îmi
vor păzii trupul meu orizontal. În jurul meu e
galben și zumzet gâze obosite. Cerul serii își
descoperă prima stea. Zeită a frumosului, Venus
îmi face cu ochiul din vestul cerului, în timp ce-i
tine de urât lui Marte. Frumusetea și războiul atât
de aproape în cer , atât de împletite pe Pământ într-
o ceartă permanentă a frumosului cu urâtul și a
mortii care ingroapă frumusetea.
Privesc cum galbenul grâului este înghitit de
întunericul de vară. Spicele sunt mângâiate ușor de
12
un vânt firav ce lasă în urmă un foșnet ca de hârtie
mototolită de mâini uriașe. Paiele se lasă aplecate
de pala de vânt și își cântă foșnetul fără oprire. E
cald iar stratul de spice pe care stau întins
păstrează arșita diminetii. Miroase a fân și a mentă,
a cimbru zdrobit între degete și a zahăr ars. Un
amestec ciudat de arome mă învălui odată cu
noaptea. Am sentimentul deplin al sigurantei. Stiu
că nu mi se poate întâmpla nimic rău, aici, în
bratele spicelor și a mirosurilor fine. Lumea e
undeva departe, de parcă nici nu a existat
vreodată. Am senzatia că sunt singurul om de pe
lume. Sunt singurul om alintat cu atâtea senzatii.
Cât efort doar pentru mine! Licuricii pământului au
început să se ridice la cer. Milioane de stele se uită
nepăsătoare la mine și îmi așteaptă destinul.
Cândva voi fi și eu printre ele.
Aud pași în lanul de grâu. Departe, cineva desparte
apele galbene pe aceeași potecă pe care am
făcuto cu câteva ore înainte. Pași rari, fără grabă,
vin spre mine. Aud acum și repiratia celui nechemat
aici. Zgomotul e din ce în ce mai aproape, mai
aproape, de parcă am face împreună această
plimbare prin grâu. Pașii se opresc aproape de
capul meu. Privesc doar la cer în timp de neinvitatul
se așează în cercul meu galben, își dă jos
încăltările și li se întinde lângă mine. Trec minute
bune în liniștea foșnetelor de spice. Singurătatea
mea e vegheată de cel de lângă mine. Leneș,
13
întorc ușor capul și-i văd profilul fetei sale luminat
de licuricii cerului. Are părul alb, cu fire gri și ușor
îngălbenite la vârfuri. Pielea măslinie a fetei, nasul
mare și bărbia puternică descoperă un zâmbet
discret al buzelor. Seamănă atât de bine cu tata.
Bătrânul meu s-a stins cu câteva luni în urmă și a
lăsat un gol pe care nu știu să îl umplu cu nimic.
Îmi mut privirea spre cer și las bucuria revederii să
îmi inunde corpul.
Aș fi vrut să te învăt mai multe, să am putere să mă
joc cu tine, să te cunosc fiule cum nu te-am
cunoscut. Ai fost lumina vietii mele și nu am știut
cum să te tin în mâini. Când erai mic râdeam
împreună și te luam în toate drumurile mele. Ti-am
pus în brate primele cărti si am fost bucuros când
îmi povesteai ce citiseși. Te duceam la școală și îti
verificam temele, visam împreună și te faceam să
speri la o lume mai bună. Mi-am dorit să cânti la
violoncel dar nu aveai talent și mă bucuram că
înveti singur să coși, să meșterești de toate, să
repari și să strici ceasurile de masă. Tineam în
dulap o pungă cu treizeci de ceasuri pe care le
desfăceai și le luai rotitele făcându-le titireze. Am
plâns când am aflat că deveniseși campion și mi-a
fost frică pentru tine când plecai singur pe munti .
Ti-am văzut dezamăgirile când erai nedeptătit și nu
puteam face nimic. Nu am știut. Apoi am îmbătrânit.
Te-am privit cum devii bărbat și ti-am iubit copilul ca
pe propria mea carne. Despre mine ti-am spus
14
putine lucruri ca să nu te amărăsc și să nu îi încarc
sufletul, dar apoi am aflat ca vroia să ști totul. Prea
târziu ca să mai fac ceva fiule. Te-am învătat multe
și văd că ai tinut cont de ele dar nu te-am învătat
despre moarte nimic. Nici eu nu am crezut că
moartea e aici. Mi-aduc aminte când ti-am adus la
spital opera completă a lui Tolstoi în 14 volume și
te-a pufnit râsul. Treceam zilnic pe la tine și îți
aduceam lapte. Ti-a plăcut laptele de mic. Intr-o
lună ai citit tot și mi-ai spus că nu mai vrei scriitori
ruși. Te-am vizitat în armată și m-am mândrit cu tine
în haina militară. Am simtit că urai armata, dar nu
am putut face nimic. La nunta ta am râs și m-am
bucurat împreună cu tine. Nu ti-am spus nimic de
nunta mea și de viata mea. Nu ti l-am arătat pe
Dumnezeu niciodată pentru că era undeva departe
de mine și abia târziu m-am întâlnit cu El. Ai crescut
sub ochii mei care nu ti-au înteles solitudinea sau
evadările tale, nici iubirile nici răzvrătirile. Aveai o
bicicletă de care nu te despărteai niciodată pe care
o cumpăraseși din primul tău salariu. Când erai mic
mă rugaseși să-ti cumpăr o semicursieră dar nu am
reușit. Cand am iesit din spital m-ai dus cu bicicleta
până la autobuz și te-ai tinut după mine până
acasă. Ce liber erai și ce naiv. Umpleai casa de
prieteni pe care îi aduceai la mine să mă cunoască.
Cred că ai fost mândru de mine, pentru că eu pot
spune asta despre tine. Mi-au rămas atât de multe
să discutăm. Jucam șah și câștigam mereu. La
rummy eu pierdeam. M-ai făcut să mă las de fumat
15
și mă bucur că tu nu ti-ai făcut un obicei din asta.
Să ai grijă de sănănătatea ta că vine o vreme a
neputintei. Să nu faci politică și respecti pe toată
lumea. Mă uimeai cu câte cărti citeai și m-aș fi
bucurat ca refugiul tău pe lumea asta să fie muzica
și lectura. Nu știu ce ești și ce ai ajuns. Îmi pare
rău că nu am băut o sticlă de vin doar noi. Mie mi-a
plăcut vinul bun.
Știu tată, și mie îmi place vinul bun, să-i simt aroma
în cerul gurii, să-mi gâdile nările cu mirosul de
căpșună dulce și să-mi doboare trupul în molateca
betie. Mi-aduc aminte cand ai râs cu lacrimi că nu
mă găseai prin casă fiind ascuns după un dulap. Ai
râs minute-ntregi și te-ai dat bătut în joaca dea
ascunsa. Îmi pare nespus de rău că nu te-am avut
aproape când am terminat facultatea, că nu ai aflat
de mersul meu prin viată, că nu-mi cunoști copii și
nu ai participat la cursurile mele. Ce putine poze
am cu tine ! Cât de serios ești în toate pozele! Tin
minte cand m-ai invatat să developez filme și să
merg pe bicicletă, când am prins primul pește cu
undita ta și când îmi aduceai cadoul de ziua mea
tinând-ul la spate. Aș fi vrut să facem un zmeu
împreună, să mă înveti să conduc o mașină, să
mergem pe munti și să dormim în cort. Câte sunt
pe care mi le-aș fi dorit să le facem împreună ! M-ai
rugat să pun Corul Sclavilor să-ti cânte la mormânt.
Mi-am adus laptopul și l-am ascultat împreună.
Stăteam pe lespedea rece și mă uitam cum fumul
16
lumânării îti înegrește crucea. M-am tinut tată de
promisiune. Ce e dincolo tată?
Întorc iar capul spre el. Face și el la fel. Privirile ni
se întâlnesc cu bucurie și-i văd fața surâzând. E
privirea unui om resemnat, singuratec dar vesel.
Ne-am privit mult timp, apoi am adormit în foșnetul
grâului, în mirosul noptii calde. Și-aș fi dormit toată
dimineata dacă nu m-ar fi gâdilat greierii dezmortiti
de răsăritul soarelui. Am deschis ochii încet de
teamă să nu risipesc frumusetea lumii. M-am ridicat
în picioare și am privit culcușul noptii. În grâul
doborât se distingea clar două forme de oameni
care stătuseră unul lângă altul. De atunci nu l-am
mai văzut, dar la plecare i-am auzit vocea:
Să ști că dincolo nu e nimic. Ești doar tu și
conștiinta ta.
Zăpăcit, la fel ca după o căzătură zdravănă, caut un
punct de reper. Habar nu am unde sunt. Caut fețe
cunoscute sau clădiri, obiecte, copaci cunoscuți.
Nimic. Sunt în totalitate amețit, lucid și confuz. Duc
mâna în față și observ palma cum se rotește în
încercarea de a număra degetele. Îmi ascult
respirația ritmică, fără sincope ori urme de agitație.
Simt cum căldura mă copleșește, obrajii îmi ard
fără rost, privirea se tulbură și toate dispar. Nu știu
cât am stat așa, fără să-mi țin mintea în lesă dar m-
am trezit scuturat ușor de umărul drept: hai,ridicăte

17
și umblă. E ghidul meu buimac și el de ceea ce
văzut.
Urmează harta. Ține-te de ghid
O jumătate de secol de experiențe care mai de care
mai neobișnuite pentru mulți dintre oamenii pe care
i-am întâlnit, m-a lăsat ani de zile să mă gîndesc în
a pune pe hîrtie și a împărtășii lumii, atât cât poate
să o facă o simplă carte, gândurile și pățaniile unui
curios, veșnic aflat în mișcare.
Nu v-oi fi deținătorul unei vieți nemaipomenite, însă
cu siguranță sunt proprietarul unor experiențe
unice, la fel ca încă șapte miliarde și jumătate de
colegi care trăim călare pe mingea albastră, veșnic
roditoare, tristă și tolerantă în rotirile ei fără sfârșit
prin Univers. Iar din respect pentru fiecare co-
pământean, mă aplec în fața oricărei povești de
viață de orice natură ar fi aceasta.
Stau în fața hârtie goale fiind convins că multe
povești trăite pot schimba destine și pot contribui la
parcursul altora prin lumea largă. Am propriile mele
îndoieli date de confruntarea educației, a culturii, a
normei sociale și a standardelor impuse, cu
propriile descoperiri, temeri și convingeri plăpânde
construite de mine , negociate și îmbrățișate strâns
la sânul rațiunii mele. O lume în mișcare
permanentă, care nu se împiedică de o viață, nu
stă pe loc și nu așteaptă, o lume care fuge în toate

18
direcțiile , ca un ocean expodat a cărui picături și
valuri o iau în toate direcțiile urmând legi simple ,
dure dar protectoare, incredibile dar raționale,
neștiute dar relevate fiecărui curios.
Fiind crescut într-o familie fără practici religioase,
consider că am avut șansa deschiderii spre orice
formă de credință, fără să judec sau să critic
orientările bine conturate de orice fel. Mi-am dat
repede seama că orice credință care face ca omul
să fie mai bun astăzi decât în ziua de ieri, este la fel
de valoroasă ca oricare dintre marile religii ale
lumii. Am putut să iau modele de oriunde, din orice
poveste, mit său religie fără să consider că una
este mai presus decât alta, fugind de violență și
ignoranță. Iar fascinația gândirii libere mi-a conturat
propria imagine a unui Spirit atotcunoscător,
determinant și omniprezent. Asta a făcut ca să mă
pot minuna de cât de frumosă este viața pe care o
trăiesc și de cât de la îndemână sunt toate
instrumentele de care am nevoie ca să-mi duc pașii
în liniște pe potecile pământului. Apoi am făcut
diferența dintre religie și credință, prima fiind
abilitatea grosolană de manipulare în masă și fără
de care se poate ajunge la cea de a doua,
indispensabilă echilibrului propriu. Iar omul are
nevoie de echilibrul dat de cel puțin două elemente,
ca picioarele unui gigant, fără de care fie te clatini și
cazi, fie șchipătezi iar finalul este același: căderea
inevitabilă. Credința și familia. Astea ne dau
19
echilibru. Credința dă setul de valori specifice
conținutului de credință iar valorile conturează
principiile, iar acestea ne revelează drumurile de
urmat. Familia vine cu suportul emoțional, refugiu,
generatorul de sens și semnificație. Amândouă cât
de puternice posibil. O familie puternică și o
credință puternică. Șansa de a avea o familie
clasică puternică este destul de mică, așa că poți
creea o familie din ceea ce ai. Fie soț, soție copii,
fie părinți și frați fie unul, doi prieteni de încredere,
sau un mic grup de dicuții și năzbâtii. Ori de câte ori
familia mea o lua razna, tot de atâtea ori mă
simțeam debusolat, fără perspectivă, lipsit de
dorințe și motivatii. Revenirile mi-a dat putere.
Credințele au variat în timp și spații. Valorile
schimbându-se m-au călăuzit precum Steaua
Polară pe marinari, spre multe obțiuni pe care le-
am crezut posibile. Și pentru că întotdeauna facem
cele mai bune alegeri posibile, am ales de fiecare
dată valorile care mi se potriveau în timpul și locul
respectiv.
Mărturisesc faptul că nu am reușit să am obiceiuri
repetitive care să îmi creioneze principii rigide de
nedepășit. Gândurile nasc acțiuni care la rândul lor,
prin reluarea acestora, devin obiceiuri. Repetarea
obiceiurilor dă nașterea abilităților ce determină
principii ce pot construi personalitatea individului,
ceea ce înseamnă că fiecare din noi funcționăm în
matricea unor norme proprii, considerate principii
20
ce pot se pot încadra sau nu în normele sociale.
Am cunoscut oameni a căror principii le guvernau
toate acțiunile vieții. Profesorul de etică de la
facultate, V. M este unul dintre cei care mi-au
dovedit faptul că un principiu poate guverna viața în
toate expresiile sale. Acest om preda etică, respira
etică, trăia etic, împărtășea etică oricui , în orice
mediu, oricând.
Un principiu poate fi argumentat și motivat în
funcție de valorile care stau la baza paradigmei
respective. Asta face importantă alegerea unui set
de valori de care să ținem cont în toate
menifestările noastre, chiar dacă de multe ori
renunțăm la unele dintre valori dar imediat ne
agățăm de altele care devin baza acțiunilor noastre.
E atâta freamăt în jurul meu încât valorile au
devenit volatile iar principiile de multe ori au fost
uitate. Asta nu mi-a adus disparitia, ceea ce a făcut
să se instaleze frica față de acest mod de existență,
lipsite de valori. Putem exista în afara regulilor etice
și putem trăi in lipsa principiilor guvernatoare.
Trăiesc o realitate înfricoșătoare și deprimantă care
mă face să observ atent toate ororile din mine și din
jurul meu și care mi-a dat posibilitatea de a găsi un
pod subțire, personal, cu care să trec peste tot.
Simplitatea. O trecătoare printre munți, suspendată
deasupra prăpăstiilor lumii, prinse cu sfori împletite
de rădăcinile ieșite la suprafață, care se leagănă la
fiecare pas și te obligă să te ții strâns cu mâinile de
21
funiile laterale. Dar când ajungi să îi simți utilitatea
și fascinația, simplitatea devine cel mai trainic pod
posibil. Nu te complica ! Urlă prietenul meu
imaginar în urechi sperând ca asta să devină cheia
oricărei probleme. Nu te complica. Orice
desprindere a tălpii de pe linia subțire a podului
face posibilă căderea în gol. Toate gândurile care
sar peste sforile împletite ale balustradei, duc la
oboseală și neputință. Primii pași sunt temători și
nesiguri pe scândurile rare care lasă să se vadă
tumultul lumii de dedesupt. Cu cât merg mai des pe
acolo, cu atât corpul se lasă legănat odată cu
balansul întregului pod, ca un pendul orizontal ce
bate la fiecare pas făcut. Nu te complica. E modelul
care a făcut posibilă existența punții fragile.
Vocea ghidului îmi răsună în creier. Încerc să fac un
rezumat al primilor pași, ocolind idolii, ținându-mă
srâns de cărarea simplității și făcându-mi iubirile
copii ai familiei dorite.
Cu ochii larg închiși
Făgăraş 1992, Fereastra Mare, cabana plină cu de
toate la Sâmbăta de Sus. Vin şi pleacă turişti, care
mai de care mai coloraţi, mai veseli ori mai obosiţi,
tineri şi exuberanţi, unii gălăgioşi, alţii tăcuţi şi
obosiţi, fiecare cu gândul şi cu soarta lui. Șase zile
de antrenamente pe stâncă, prin șeile ciobanilor, pe
limba de gheată care nu se topește niciodată, în
fluieratul marmotelor și sub rucsacul greu cu tot ce
22
aveam nevoie. După o săptămână de discuţii cu
mai toţi bătrânii de piatră, cu de-alde Moldoveanu,
Gălăşescu, Colţul Bălăceni, Podragu, Hruba lui
Ersene Boca şi cine mai era pe-acolo, am aflat că
ar fi o mânăstite undeva, mai jos, la poale, dar e în
mare renovare şi modernizare. Mi-am strâns
gândurile în boccea şi am plecat la vale. Grea
bocceaua. Gânduri multe. Temeri mari. Greşeli cât
roata Carului Mare. Regrete şi păcate. Nedumeriri
cât frunzele pădurii. Şi timp pierdut. Şi răutăţi. Şi
aroganţa unui vărsător aiurea. Întrebări fără capăt.
Răspunsuri inutile. Şi câte vorbe fără de stăpân ! Şi
oameni. Şi nervi. Şi ceartă. Încăpăţânări fără
noimă. Şi cu capul mare clătinat pe picioarele
obosite, am ajuns în faţa uşii cu geam şi perdea a
chiliei unui uriaş în negru. Seară, linişte, răcoarea
verii, iese o femeie cu faţa acoperită de tristeţea
unei vieţi întregi şi mă strecor în vârful paşilor. În
urma mea femeia inchide ușa lăsându-mă buimac
lipit de perete. Încremenesc lângă uşă. Uriaşul, cu
spatele la mine, pipăie foile dintr-o carte groasă.
Degetele umblă rând după rând alintând filele
ceaslovului. Un minut. Respir încet şi reţinut. Un
sfert de oră. Între mine şi el, vreo cinci metri.
Aceeaşi linişte. Aceleaşi degete într-o mişcare
continuă mângâie foaie după foaie. Se aud clipele
ceasului de perete. După aproape o oră, Uriaşul se
întoarce spre mine, cu capul aplecat şi ochii închişi
într-o linişte eternă. E orb.

23
- Ce faci, frate Victor ?
Am înlemnit. Ştie tot. Mi s-au muiat picioarele. Mă
aplec fără vlagă şi cad pe podea în genunchi. Vine
spre mine, mă ia de mână şi mă aşează pe laviţa
lui.
O noapte de neimaginat. Până la prima geană a
dimineţii, mi-a vorbit şi m-a ascultat fără încetare.
Vezi frate, doar doi proşti se ceartă. Dacă unul ar fi
deştept, nu s-ar mai certa ! Ştia tot! Nu m-am putut
ascunde nicăieti. Ştia tot. Unde să mă ascund ?
Până dimineata am stat și i-am ascultat misterele.
Tot ce spunea era atât de rational și de ancorat în
trăire încât nu mai găseam nicio scuză prostiilor
mele. Mi-a spus cum își trăia viata fără
încrâncenare, fără să judece, fără să urască, cum
vede lumea cu ochii închiși, cum se bucură de tot
ce e în jurul său, de muzică și de arome, de fiecare
gură de mâncare și de fiecare respiratie, cum simte
oamenii cu care discută și cum le vede păcatul
înainte ca aceștia să îl rostească, cum știe numele
și vietile celor pe care îi aduce soarta spre el, cum
vede moartea în inima unora și cum simte pruncii
abia conceputi în pântecele mamelor. Cu atâta
simplitate și ratiune încât nu încape nici un fir de
orgoliu, de invidie sau ură, de lene sau nepăsare.
Un trăitor lucid , ancorat în modernitatea acestei
lumi dar care a păstrat puterea de a selecta
experientele și emotiile.

24
L-am întrebat de ce la Mânăstirea asta umblă porcii
prin curte iar călugării au la masă carne de porc
chiar și în acea perioadă de post. La o asemenea
întrebare copilărească, Uriașul Orb și-a căutat
repede răspunsul ca să nu ia avânt orgoliul meu de
vegetarian. ”Frate Victor, nu judeca! Pot să îti spun
despre mine, că în post dacă vreodată mi-e poftă
de o felie de salam, păi mănânc o felie de salam.
Dacă mi-e poftă de carne păi mănânc carne. Dar să
ști că de când am ales să fiu călugăr, nu mi-a fost
niciodată poftă! ”. Am înteles sensul alegerilor, al
propriilor decizii, al liberului arbitru.
Tineretea lui spusă cu un farmec neegalat și un
pragmatism care nu poate să îl aibă decât cineva
care trăiește ceea ce gândește și gândește ceea ce
știe că îi înaltă sufletul. Săpa cu fiecare întrebare și
cu fiecare poveste până în adâncul întunecos al
mintii nelăsându-mi nicio portită de scăpare.
Îi zic: părinte, mă cert cu sotia mea și îi aduc toate
argumentele logice posibile, însă tot ne certăm. Stă
câteva secunde și-mi spune: Vezi tu, doi proști se
ceartă. Dacă unul din voi ar fi deștept, ar renunta.
Nu există ceartă între un deștept și un prost, doar
între doi proști. Faci ce vrei, că doar e alegerea ta
de care parte ești.
Ce puteam să mai spun ?! Mai sincer de atât nu
găsesc răspuns. Mai tranșant decât această
împărtire temeinică între cei care știu să își
25
sustină o idee și cei care comunică haotic ceea ce
gândesc, nu am înâlnit la niciunul din sfetnicii mei.
O noapte cât o viată. Aș fi rămas cu el acolo o
veșnicie dar m-a întrebat dacă am aflat ceea ce
vroiam să aflu și dacă nu cumva mă așteaptă
cineva pe lumea asta. După cincisprezece ani am
ajuns din nou la Mânăstirea Sâmbăta și l-am văzut
pe părinte în drumul său de la biserică la chilie. Îl
ducea de brat un călugăr tânăr . M-am apropiat de
el: părinte, binecuvintează. S-a oprit, și-a întors fata
către mine, a zâmbit apoi s-a desprins de călugărul
tânăr. ” Te-ai întors , frate Victore. Rămâi sau tot
încerci marea cu degetul ?” M-a îmbrătișat și mi-a
șoptit: vezi că eu plec în curând, nu vi să-mi iei
locul?”
Dimineată m-am întors la tabăra de alpinism, la
colegii mei gălăgioși și la munții tăcuți. Părintele
Teofil Pârâianu acum nu mai e. A plecat cu toate
tainele mele.

Între resemnare și toleranță

26
Nu m-am dumirit prea repede, ba chiar abia târziu
am înțeles că lumea nu o pot schimba, iar toate
revoltele și frustrările pe lângă faptul că sunt
zadarnice, mi-au provocat nenumărate neplăceri,
inutile de altfel. Târziu am dat peste ghidul meu
care a început să-mi descrie drumul de intrare în
Rai. Dădeam ca omida în piatră ori de câte ori
sângele clocotea de revoltă pentru nedreptățile din
jurul meu. Căutam soluții, făceam planuri, visam că
se poate rezolva și că ce bine o să fie, însă de
fiecare data simpaticul și cinicul meu prieten,
timpul, mă ajuta să dau totul pradă uitării ( o altă
prietenă bună de-a mea, cu care am cochetat după
furia tinereții ) și să îmi astâmpăr dorințele de
schimbare.
Cu cat îmi păsa mai mult de ceva ori cineva într-o
situație, cu atât dorința de a interveni era mai mare
și ,așa cum e uman, urmau erorile de percepție și
comportament. Rezultatul? o permanentă frustrare
și supărare de cele ma multe ori vizibilă și pentru
ceilalți. Urmând harta am observant că cei care nu
se implicau, nu aveau de suferit iar concluzia a fost
dureroasă: nepăsarea este una din soluții.
Termenele elegante de neimplicare , acceptare ori
toleranță ar fi mai ușor de digerat, însă conținutul
este același. Resemnarea este forma plăcută a
renunțării la investițiile emoționale și la implicările
obsedante de a rezolva bine și corect orice. Dar
atât binele cât și corectitudinea fiind greu de definit
27
rational. Aici filosofia mă lasă să plutesc în
obsedanta dorință de a define adevărul, ca
percepție subiectivă la nivel colectiv, in moment
istoric specific, ceea ce face ca în alt moment, o
altă percepție subiectivă îmbrățișată de un colectiv
cât mai mare, să devină adevăr unic.
Și ca acum să denumesc acceptare ori toleranța
forme supreme de lașitate, parcă nu ar fi just ( ce
e just ?). Să mă uit în ochii celui din oglindă și să
recunosc faptul că de cele mai multe ori lașitatea
m-a salvat de la implicările inutile, nu prea îmi este
comod. Scuza vine din mai toate credințele lumii
care mă sfătuiesc să stau pe malul fluviului și să
aștept ca toate să curgă la vale, duse de apele
vremurilor, în acceptarea mea și în judecata unui
Tătic al Universului.
Acceptarea este a lașilor. Toleranța este a lașilor.
Resemnarea este a lașilor. Indiferența este a lașilor.
Răbdarea este a lor. Dar cine spune că nu e bine
să lăsăm lașitatea să ne învelească trupurile ca un
cocon de mătase subțire și alba? O lume de lași,
fiecare motivându-și acceptarea în felul lui, cât se
poate de rational, cu cele mai sofisticate argumente
și zâmbete senine. Nu condemn ci doar constat că
natura mea e configurată și să fiu laș, ceea ce face
ca actele de vitejie în a face câte ceva, sunt smulse
din tiparul nostru comun. Poate e nebunie, poate e
e o caracteristică mult prea incomodă, sau e
ingredientul ultim al nostru, acela de a fi altfel decât
28
lași. Sau poate e modul in care ne-am conservat
specia în tot parcursul nostru de mii de ani. Nu au
supraviețuit vitejii ci acei care s-au pitit în spatele
faptelor ferindu-și trupurile din calea săbiilor crude,
cei are au îndurat biciul și au scrâșnit din dinții
amărăciunii. Vitejii locuiesc în statui. Lașii trăiesc.
Lașii iubesc și cresc copii. Vitejilor li se pomenesc
doar numele. Vitejii nu-și mai pot mângîia iubitele,
iar a ele , neavând cine să le mângâie, umblă oarbe
în căutarea unui laș liber care să le bage în seamă
și cu care să ducă lumea mai departe.
Ghidul îmi spune că e bine, apoi că nu e bine. Nu-i
lăsa să te abată de pe drumurile tale. Lașii sunt și
ei aici, în noi și printre noi, ca să coloreze harta
lumii, ca un tăvălug tras de nu știu încă cine și
care sparge cocoașele vreunui viteaz pus de-a
curmezișul drumului făcând-ul una cu praful din
care e făcut pământul. Un abur homeostazic greu
ce se lasă ca o pâclă la nivelul solului și prin care
pășim fiecare fără să îl simțim, pe care îl respirăm
odată cu aerul cel de toate zilele și cu care ne-am
obișnuit atât de mult încât nici nu mai percepem ca
ceva neplăcut.
Așa am mai adăugat la formula aerului pe care în
sorbim secundă cu secundă, pe lângă azot și
oxigen, lașitate, nepăsare, dorințe, idoli, incertitudini
și valori volatile care dau capacitatea aerului de a
ne intra în nări și în ochi și încă multe altele pe care
ni le v-a releva ghidul. Aerul e vehicolul umanității
29
ce-și plimbă trena peste mințile noastre și ne
încarcă cu nici nu bănuiești ce , adus de prin nici nu
bănuiești care cotloane umane. Conștiința umanului
plimbată de aerul cosmic, cu bine și cu rele ( dă tu
definiția termenelor aceștia, până când îți trântește
cineva vreun dicționar peste nas), și care ne inundă
spațiile pe nevăzute și pe neauzite, făcându-ne să
ne treacă viața mai repede.
Ghidul spune să fiu atent la toate însă de aer nu pot
scăpa. Aerul e condiția viului. Iar asta scapă
vigilenței cotidiene și veghii ancestrale.
Pot tolera cu nepăsare, pot ignora ori pot
contempla resemnat, stând pe malul apei și
așteptând lumea să se scurgă. Doar asta mă va
face să nu îmi aprind dorințele amăgitoare , știind
că acestea sunt gropile din fața mea. A! Și
speranța. Da, e liant al particulelor de aer și veșnic
amăgitoarea rațiunii. Sublima nemuritoare a
neputinței, speranța care mă îndepărtează de orice
acțiune a minții mele și a trupului meu păcălit.
Mă uit la ghid și nu îl găsesc pe lângă mine. Ciulesc
urechile și parcă îi aud vocea obosită. Ce mai vrei?
Ți-am spus atâtea cât nici nu poți ține minte. Îi este
greu și lui să mă țină de mână ori de câte ori pașii o
iau razna. Sunt ca o furnică amețită și mă agit fără
țintă. O furnică aterizată pe o picătură de vin care
cu greu mai știe câte picioare,ce oricum nu o mai
ascultă ,mai are, care a uitat regula de mișcare în
30
marș ordonat, și care au pierdut ritmul furnicarului:
stângu l! dreptul !, stângul ! dreptul ! O insect beată
cu zeci de speranțe, buimăcită de toate din jurul
său.
Acceptă că toate sunt așa cu sunt pentru că au un
singur numitor comun: există. Suntem o lume care
își ascunde nepăsare și lașitatea în termeni din ce
în ce mai eleganți, spirituali și cosmici: tolerăm
meditatie, acceptăm social și ne resemnăm
duhovnicește. E un program al ființei uname ascuns
în cuvinte alambicate. De cele mai multe ori e bine
să ai capul gol de orice gand transformator altfel
riști să ieși din matricea păcii tolerante și să începi
să duci lupte fără sensuri și fără finaluri
holliwudiene. Te transformi în biata Rozinante care
a suportat stoic toate luptele unui nebun căruia
morile de vânt îi deveniseră dușmanii și îi blocaseră
gândurile în dorința schimbării. Martoră la toate
neroziile unuia cu mintea scindată, biata Rocinante
urmărește absolut neimplicată rotirea palelor de
moară străpunse de sulița neputincioasă a unui de
sine numit stăpân peste servitor, peste cal, peste
spadă si peste nepăsătoarea Dulcinee . O existență
nonumană contemporană cu neroziile vremurilor
sale pe care le acceptă în mod stoic și resemnat.
Soluția tuturor religiilor, să își transforme adepții în
rozinate cu spinările tari, grumazul plecat și
rezistență în răbdare.

31
Caut vocea ghidului, pașii lui pe lângă mine sau
umbra palidă peste umbra mea. Îmi face semn să
fiu atent pe unde-mi duc pașii pentru că în fața mea
e o fântână.
M-am făcut după cinci zile
Cu o putere pe care nu o bănuiam, am ridicat
capacul betonat al fântânii. Corpul îmi tremura de
efort. Transpirasem. Aerul rece al hăului din fata
mea îmi răcorea obrazul. Discul de beton stătea
învins, jumătate sprijinit de fântână, jumătate
adâncit în pământul moale . Din adânc, ochiul
negru al apei mă fixează impasibil. Cercuri mici
desenează irisul tenebru al cercului de apă. E
adâncă și înfricoșătoare. Marginile sunt pietruite cu
lespezi de râu, mari, gri și netede. Câtă răbdare!
Piatră cu piatră, de jos, în sus, ca o catedrală mută,
înăltată în taină de fântânar. Lespede cu lespede.
Un tunel vertical de o extraordinară precizie. Ca o
gaură neagră a cosmosului aruncată pe pământ,
între două lumi. O invitatie la trecerea spre o altă
dimensiune.
Stau de câteva minute sprijinit de marginea fântânii
și observă că jos, aproape de nivelul apei este o
scândură lată prinsă în peretii tunelului. O bancă
deasupra ochiului de apă. Acum îmi dau seama de
liniștea din jurul meu. Soarele arde, vântul tace. E
lumină, ca în ziua întâi. Nimic nu se mișcă. Atât de
senin. Nicio pasăre, nicio gânganie care să bâzâie
32
pe-aproape. Totul încremetit într-o așteptare
inexplicabilă. Ce caută scândura aia acolo? De ce o
fi pus fântânarul o bancă tocmai pe fundul fântânii?
E liniște iar gândurile o iau razna, într-o analiză
nedorită. De câte ori nu am urât analiza asta inutilă!
Palmele-mi stau relaxate pe cercul de piatră
stabilind centrul de greutate între torsul aplecat
spre hăul răcoros și picioarele care abia mai ating
pământul. Sunt ca o cumpănă între realul fierbinte
al verii și ireala răcoare a necunoscutei fântâni. Mă
uit atent la lezpezile impecabil zidite. Din loc în loc
câte una e scoasă ușor din rândul soldatilor de
teracotă. Dar nu oricum ci urmează un zig zag
imaginar. Stânga, dreapta. Stânga, dreapta. De sus
până la luciul apei. Până la blana de lemn aflată-n
așteptare. Ca un șarpe care dă să iese din fundul
pământului, plictisit de atâta liniște.
Ce ar fi dacă? Dacă m-aș lăsa dus de șarpe? În
aceal moment îmi imaginasem drumul de aici, la
scândura din lemn din fundul fântânii. Mă aplec și
îmi trec corpul peste margine. Las tălpile să urmeze
șarpele de lespezi, dreptul la dreapta și stângul la
stânga. Stâng drept. Stâng, drept. Incet lumea se
reduce la un cerc de cer senin. Un ochean negru
prin care văd doar partea frumoasă a lumii: cerul.
Pielea se strânge la răcoarea din lăuntrul
misterului. Peretii sunt din ce în ce mai reci. Îi simt
răcoarea pe spate în timp ce cobor treaptă cu
treaptă. Priceperea fântânarului de a pune fiecare
33
lespede exact acolo unde talpa mea o caută mă
face să-mi las gândul să zboare spre marile temple
ale lumii, unde nici fila de hârtie nu pătrunde în
rosturile zidurilor.
Cobor de o oră. Sau poate mai mult. Lumea a uitat
de mine. De parcă i-ar păsa prea mult lumii de
mine. Cobor. Rotundul de cer de deasupra mea se
face din ce în ce mai mic. Lumea din jurul meu se
face din ce în ce mai mică. Cerul deasupra. Ochiul
de apă dedesupt. Între cele două ape cobor și
cobor fără să simt oboseala. O fântână ce desparte
apele ca în ziua a doua. Cerul lumina deasupra
mea, de ieri, din ziua întâi. Acum apele sunt
separate. Eu , intre ape. Pe verticală între ape. Între
cerul de sus și cerul de jos.
Cobor de câteva zile. Mă uit în jos și-mi dau seama
că mai am mult. Printre lespezi, un fir verde și-a
găsit rodirea. O fi ziua a treia ? Iau firul de iarbă
cu dintii și-l las pe limbă să-i simt gustul. Fraged și
suculent, iarba răsărită-n turnul meu de lespezi îmi
dă tot ce are, Ușor aromat, putin dulce-acrișor,
multă răcoare, simt iarba verde în gura prinsă de
sete. O plantă care face sămânță, după felul ei.
Ridic ochii spre petecul rotund de cer. E seară. Văd
luna mică pierdută și ea printre stele. Continui să
cobor cu soarele deasupra mea, cu luna deasupra
mea. De patru zile cobor. Prind fiecare lespede ca
pe mâna unui prieten bun și mă las dus mai
34
departe în zig zagul șarpelui de piatră. Pietre de râu
netede, plate și reci, adunate în visul fântânarului.
Luminătorul de seară se uită ciudat la mine ca în
ziua a patra.
Nu sunt obosit deloc. Nici aerul rece nu-l mai simt.
Doar sete. O sete în tot corpul. Mi-e sete din cap
până-n picioare. Tălpilor le e sete de drumuri,
ochilor le e sete de lume, urechii mele drepte îi e
sete de muzică și sunet, inimii mele îi este sete de
iubire, gurii mele de vorbe, pieptul îmi arde de sete
de aer, pielii mele de atingeri, degetelor de
mângâiere, genunchilor de umilintă, gândului de
mine. Mi-e atât de sete. Și cobor mai departe de
parcă asta am vrut dintotdeauna. Cu palma
încleștată pe treapta șarpelui, ating ceva mic și
rece. Un păianjen uimit de prezenta mea îmi face
semn să-l las în pace. Mă opresc și mă uit la
dungile lui albastre de pe spate. Atât de mic și atât
de colorat. E la fel ca orice ființă vie, care se
mișcă și de care mișună apele, după felul ei, și
orice pasăre înaripată, după felul ei. Cred că am
coborât cinci zile. Îl las să plece. Mă lasă să plec.
Două fiinte care fac să mișune apele de ființe vii și
să zboare păsări deasupra pământului, pe
suprafața întinderii cerurilor. Cobor de cinci zile.
Așa cred.
A fost seară. Acum iar e dimineată iar până jos nu
mai e mult. Așa cred. Mă uit la degetele care apucă
pietrele, una câte una. Palmele sunt murdare de
35
praful peretelui gri. Atât de pline de praf încât nu
mai fac distintia dintre pumni și pietre. Au culoarea
lespezilor. Atâtea zile au strîns zidul cu putere încât
parcă sunt doi bolovani de râu, gri, reci și netede.
Doar degetele mai fac diferenta. Cobor piatră cu
piatră, palmă cu palmă, zidul fântânii clădit din
pietre și pumni. Si bratele au devenit gri, Și pieptul,
Mă uit la zid, apoi la mine. Nu mai știu care e zidul
din carne și care e corpul din piatră. Talpa stângă
atinge lemnul așteptării. Am ajuns
Stau pe scândura groasă ancorată în peretii
fântânii. Stau așezat ca pe o bancă din parc. Îmi
legăn picioarele iar vârfurile tălpilor ating apa doar
dacă le întind ușor. Stau rezemat de perete privind
apa neagră. În apă e soarele de sus, din cercul
albastru părăsit cu zile în urmă. Ating apele de
jos, privesc la apele de sus. Între ele sunt eu după
o lungă călătorie inexplicabilă. În a șasea zi sunt
eu, cu mine însumi, cu gândurile mele care trec în
sus și-jos, din stânga în dreapta, din spate către
fată, precum o giruetă tridimensională. Ciudată
fiintă prinsă între orgolii și realitate. Incep să mă
întreb dacă știu care este realitatea. Realitatea cui?
Aici sunt eu, cu gândurile mele, cu adevărul meu și
numai al meu. Adevărul, ca perceptie subiectivă la
nivel colectiv. Minciuna, ca perceptie subiectivă la
nivel de individ. Ambele definite prin sita sinelui.
Realizez câte adevăruri am îmbrătișat până acum
și pentru care aș fi dus războaie interminabile. Câtă
36
încăpătânare prostească, lipsită de semnificatie și
sens. Ce lene a ratiunii m-a aruncat în luptă! Și câte
lupte inutile ! Ce încăpătânare m-a adus la cel ce
sunt?! Încerc să urlu fără glas. Urletul îmi rămâne în
gât iar corzile vocale îmi sunt uscate de lene și
prostie.
Privesc rotocoalele de apă care pleacă din vârful
tălpii mele și se așează una după alta pe peretii de
piatră, dispărând fără să lase vreo moștenire, ca
urma păsării prin aer, ca urma peștelui androgin
prin ape, ca urma gandului de acum prin mintea
mea, ca mine prin umbletul meu pe pământ. Las
urme doar în amintiri, în mintile și-n sufletele
câtorva oameni, în iubirile arse de vreme și în
lacrimile înghetate a le copiilor mei. În rest sunt
precum cercurile de apă de sub tălpile mele.
Atât de aproape e apa și nu pot să-mi potolesc
setea. O lene mă cuprinde și mă lasă inert. Atât de
aproape sunt eu și nu am reușit să mă ating, să mă
cunosc. Aceeași lene mă face inert. Ce scurt e
drumul către mine și ce greu e de făcut. Cât de
ușor mă amăgește lenea și cât de departe mă
aruncă de apă, de mine. Tezaurul cosmic ascuns în
adâncul fântânii, misterioasă apă, tainic leagăn al
vietii dorit de planetele lumii. Tezaur cosmic ascuns
de fântânar, misteriosul eu, tainică rezolvare a
gândurilor lumii. Cum să-mi dobor propria lene și
să fug spre mine măcar odată? E cea mai grea
călătorie, spre centrul pământului, spre mine. Mă
37
simt ușor ca într-o betie cu vinuri alese; plutesc în
mine și în lume ca o frunză ridicată de vânt, fără
vreo destinaie anume, bucurându-mă de zbor. E
unul din visele mele din copilărie care s-a de câteva
ori mai târziu, la maturitate. Plutesc, și am
convingerea că pot să o fac ori de câte ori doresc,
cunoscând tehnica. Îmi tin respiratia, mă încordez
și zbor. Ce simplu pare. Când mă trezesc după
visul acesta, tin ochii închiși, rememorez călătoriile
și amân trezirea căt pot de mult. Sunt minute când
am convingerea că pot să mă ridic de la pământ și
să zbor. Ca și acum. Plutesc lent între stări
confuze. Ce logică pare renuntarea și cu toată asta
nu pot să renunt aproape niciodată. Ce
încăpătânare mă tintuiește pe malul uscat al
încrâncenărilor?
Cel mai puternic sentiment este acela al inutilitătii
actiunilor mele, al lipsei de sensuri în mai toate
trăirile avute. Cu fiecare clipă petrecută aici mă
conectez din ce în ce mai puternic la pulsul
universului. Am senzatia că fac parte din praful
intergalactic, că mă apropii de stele și mă rotesc
printre galaxii. Îmi simt menirea pentru care m-a
zidit Fântânarul. Cât de mic pot să fiu pe pământ;
cât de mare aș putea să fiu în univers. De ce aleg
mereu să fiu mic?
Acum cunosc totul. Ca niciodată,am răspunsurile la
toate misterele lumii. Acum descopăr că dețin cea
mai de preț retetă a lumii, având toate ingredientele
38
necesare: simplitatea. În miezul pământului, cu
mine însumi descopăr că detin tot ce am nevoie,
fiecare ingredient al retetei fiind valoros prin lipsa
lui, nu prin detinerea acestuia. Simplitatea.
Micul păianjen atârnă de undeva de sus, pe un fir
invizibil pentru mine. Cu dungile albastre și
picioarele fragile, stă atârnat între lumină și
întuneric. Îmi face semn să mă apropii de el. Stă la
câtiva centimetri de obrazul meu. Îmi șoptește: nu
te complica. Nu te complica. Atât. Apoi își devoră
firul invizibil urcând repede spre soare. Nu lasă
nimic în urmă. Propriul trecut devorat fără regrete.
Aici și acum, urcă consumându-și trecutul, firul pe
care a coborât până la mine pentru a-mi devoala
secretul șoptit. Nu te complica. Doar prezentul îi dă
acces la firul vietii; devorează-l și urcă, pleacă, du-
te. Dar: nu te complica. Prezent devorator și firul
lung al unui viitor improbabil. Mica făptură dispare
urcând. Eu rămân pe scândura lată tăcând.
Mi-e greu să plec. Aș rămâne aici pentru totdeauna,
cu mine și cu ceea ce detin. Mi s-au liniștit
frământările și am certidudinea că pot face fată
lumii întregi, fără să mai nasc războaie inutile. Totul
mi-e clar iar lumea a devenit limpede. Patimile mi
s-au ars, dorintele mi-au dispărut, timpul s-a dilatat
la infinit. Am timpul în palmele mele și lumea
prinsă-n tălpi. Ce simplu pare totul.

39
Mă desprind leneș de reazămul fântânarului, mă
agăt cu vâful degetelor de pietre și trag corpul greoi
înspre lumină. Urc mult mai repede decât am
coborât. Ce simplu e urcușul spre lume . Ce greu a
fost coborârea spre mine. Stâng, drept, pas cu pas
caut zigzagul de lespezi. Nu mai au aceeași pozitie.
Treptele sunt așezate într-o spirală care urmează
peretele tubular al fântânii. Cât oi fi stat aici dacă s-
au schimbat toate ? Urmez spirala ca pe un nou
lanț de ADN, de parcă întreaga structură s-a
modificat. O transformare a lumii din jurul meu și a
mea totodată. Parcă urc turnul secret al unui
castel, construit invers, în pământ , în taină, ca să
nu poată fi găsit de cuceritori. Urma firului de
păianjen fixează centru spiralei, sustinând adn-ul
fragil, nou născut în această coborâre și urcare a
mea. Apuc ultimile lespezi, fixez marginea fântânii
și îmi trec corpul ușor dincolo, în lumea ireal de
adevărată.
Liniștea lumii este umplută cu dusul vântului spre
nicăieri, cu aripi de păsări, cu glasuri îndepărtate
și cu freamăt de frunze. Stau în picioare și mă uit
de jur împrejur uimit de grația lumii. Privesc spre
fântână: aerul răcoros plutește deasupra ei. E
fântâna mea și a multor altora. Oare o voi mai
regăsi și altădată? Îmi desprind mâinile de pe buza
de piatră ca de un ultim sărut al iubitei. O șoaptă
urcă odată cu răcoarea apei de jos: nu te complica !
Ghidul îmi face cu ochiul și pleacă.
40
Pe Olimp , printre zei.
S-a întâmplat în anul 1999, pe fârful unui munte din
Bucovina. Cumpărasem de câțiva ani Cabana
Giumalău și muncisem mult ca să o fac funcțională.
Fusese Revelionul iar turiştii plecaseră fiecare de
pe unde au venit. Cabanierul mi-a solicitat o
săptămână de pauză şi a plecat acasă la el.
Minus patruzeci și două de grade. Pleoapele au
ţurţuri, nările se lipesc, aburul răsuflării îngheaţă în
milioane de licurici minusculi, zăpada scârţâie ca o
coardă de vioara ruginită. Înaintez încet, fără grabă,
ca de ziua Sfântului Vasile, în care totul este
încremenit într-o ciudată aşteptare. Zgomotele
nopţilor de sfârşit de an sunt undeva departe, de
parcă nici nu s-ar fi întâmplat. Panta e abruptă şi
acoperită cu puritatea cristalelor de gheaţă. Alunec
şi mă sprijin în genunchi. Mă ridic şi vreau să râd
de neputinţa umană, dar gerul îmi îngheaţă pomeţii.
Fruntea e caldă sub căciula de lână aspră. Corpul
mi-e fierbinte sub cerul incredibil de senin.
Gândurile sunt aiurea sub liniştea muntelui
îngheţat. Lângă mine, cu smuncituri lente, mă
urmăreşte şi mă urmează Rona, ciobănescul meu
alb, cu privire de copil agil şi curios. Covorul de
cristale îi gâdilă labele. Înaintăm abrupt spre o linie
albă dintre cer și pământ, care se pierde brusc într-
un fantastic univers albastru. De jos, mă urmăresc
41
bătrânii, încremeniţi în rădăcinile seculare. Mă uit la
ei şi le caut rostul. O pădure întreagă se uită la
mine şi îmi caută rostul. Două ore de linişte şi
oboseală. Câinele se trage în lesă, îşi ridică
urechile şi înfoaie nările. Înaintăm încet, cu
prudenţa singurătăţii în vârful unui munte străbătut
de urmele urşilor singurateci şi a ciutelor răzleţe.
Pe vârf, s-a construit o cruce cu greu, la peste 1800
metri, cu ciment cărat cu spatele şi nisip în colbii
cailor. Apa au cărat-o femeile în burdufuri de capră.
A venit preotul şi au plâns morţii primului război. Pe
atunci se credea că e ultimul. Acum nu mai credem
nimic. S-au rugat, au plâns, au îngenunchiat şi au
sfinţit. Apoi s-au dus acasă, lăsând o Cruce de 8
metri, cu minuni cu tot, să îşi aştepte temenelele de
la vitejii muntelui. De-atunci au plecat aproape o
sută de ierni şi veri şi toamne. Primăverile sunt
scurte şi amăgitoare. Multi au spus că e un loc al
minunilor și al dorintelor împlinite. Acum crucea e
refăcută, după o sută de ani și resfintită de părintele
Pârvu de la Negru Vodă, pe când acesta trăia.
Iarna ploaia înghetată se agată de beton și creează
forme de gheată ce sfidează gravitatia. Lungi turturi
orizontali așezati în directia vântului stau de veghe
singurătătii.
O cruce peste tranşeele unui război nedorit peste
obuze explodate şi cioburi de grenade, cazemate
din lespezi sparte, acum devenite refugiile
drumeţilor. Şi peste toate, o cruce imensă deschisă
42
minunilor lumii. O văd acoperită de gheaţă. Mai
am de mers până la tălpile crucii. Se vede mică, dar
creşte pas cu pas, gând cu gând, minune cu
minune. Aici au fost duse lupte în război, au murit
oameni, s-au spulberat destine și s-a câștigat
demnitate. Doar bătrânii știu istoria locului pentru
că celor tineri nu li se mai spune nimic. Mi s-a
povestit că drumul printre munti și tranșeele au fost
săpate de generali alături de soldati, cot la cot, la
târnăcop și la lopată, fără nici un utilaj motorizat.
În fiecare an, de la Crăciun la Anul nou urcau trei
bătrâni la cabană pe orice vreme ar fi fost. Fiecare
avea cu el o ranită verde plină cu schimburi și cu
mâncare. Zece ani le-am ascultat amintirile. Se
trezeau dimineata, se spălau și se așesau în sala
de mese. Povesteau, râdeau și plângeau. Fuseseră
copii în primul război, apoi colegi de front în al
doilea război, fuseseră în prizonierat la ruși, toti trei,
apoi în închisoare la Aiud, toti trei. Cel mai bătrân
avea nouăzeci si doi de ani. Toti trei fumau țigări
fără filtru, ieftine. Stăteau câte o săptămână la
cabană și nu făceau decât să depene amintiri ale
vieții lor comune. De fiecare data unul din ei scotea
o sticlă de un litru cu țuică, se adunau în sala mare
și începeau poveștile. Tot din litrul ăsta servea pe
oricine mai intra în cabana în acea perioadă. Și
acum mă mir cum ajungea un singur litru câte o
săptămână întreagă. Fiecare avea un toi de sticlă
de cincizeci de mililitri, îl umplea cu tuică și din
când în când muiau buzele în lichidul distilat. Mi-
43
au povestit despre fiecare fir de iarbă al acelor
locuri. Într-o iarnă nu au mai urcat.
Ciobănescul meu blănos se trage mai tare în lesă.
Se agită şi vrea să o ia înainte. Mă uit atent, ca nu
cumva mormăitul unui urs trezit de Vasile Sfântul să
mă ia prin surprindere. Patru grămezi negre
contrastează cu albul perfect al zăpezii. Patru pete
negre aşezate la tălpile crucii. Câinele începe să
mârâie uşor. Mă apropii cu fiecare scârţâit al
ghetelor. E frig. Foarte frig. Prind lesa câinelui de
pintenul unei stânci şi mă apropii de ciudatele
grămezi negre. E linişte şi e frig. Zăpada e groasă
şi tare. O cruce îngheţată, patru călugări, un câine
şi un om uimit! Zăpada din jurul lor e ușor topită.
Unul din ei îmi face semn să mă aşez. Aşa? Pe
crusta de gheaţă!? Mă supun gestului şi mă aşez.
Genunchii îmi îngheaţă brusc. Dau să mă ridic şi nu
pot. Gândurile o iau razna. Zăpada e topită în jurul
fiecărui călugăr. În jurul meu nu. Niciodată soarele
nu a coborât atât de repede. Nu mai transpir. Nu
simt frigul. Câinele stă liniştit şi mă aşteaptă. Vreau
să întreb cine sunt ei și de unde vin, dar unul din ei
își duce un deget la buze și îmi face semn să tac.
Miroase a tămâie, a frig, a piele caldă. Am plecat
dimineaţa, la şapte. Nu simt foamea, nici setea. Nu
simt timpul, nici oboseala. Stau cu ochii închiși și
ascult zgomotele din vârf de munte: vântul fluieră
tăios, câinele respiră des, inima pulsează în tâmple
ca o toacă în zi de duminică. Cine sunt oamenii
44
ăştia? Cum stă crucea asta acolo de o sută de
ani ? Cum de văd cerul cu pleoapele închise? Ce
albastru e cerul ! De ce mi-e cald ? Unde a dispărut
frigul ? De ce nu spun oamenii ăştia nimic ? De ce
nu-mi pot deschide ochii ? Ce caut aici? Dacă
acum e ora nouă oare de cât timp au venit cei de
lângă mine? Cât o fi ceasul ? Pe unde umblă tata?
Mâine voi ma fi ? Sau e doar astăzi? Ce-oi face prin
viata asta și căt voi mai trăi? Şi câinele !? De ce
latră aşa tare !? Ce gânduri aiurea ! Ce ar fi să
deschid ochii?
O stare de plutire îmi inundă tot corpul iar lumea din
jurul meu a dispărut inexplicabil. Am urcat la Cruce
de sute de ori iar la baza ei am făcut o cutie
metalică în care ori de câte ori veneam aduceam
cateva pâini, o pungă de zahăr, ulei și câteva
napolitane. Mă gândeam că sunt oameni care
ajung aici epuizati de oboseală sau rătăciti pe
cărările muntelui. Întotdeauna era cineva care
golea cutia dar nicodată nu am știut cine se bucura
de alimentele aduse. Mi-a spus tatăl unui preot de
la mănăstirea Mestecăniș că aici locuiesc câtiva
călugări care nu au mai coborăt de cel putin
patruzeci de ani. Stau în hrube zidite de piatră, la
nivelul pământului ca să nu fie deranjati de nimeni.
Fac focul foarte rar pentru a nu fi vazuti de călători.
Mâncarea le-o dă pădurea: afine, ciuperci, muguri,
zmeură și alte trufandale nebănuite. Voiam să mă
stau de vorbă cu ei ca să aflu secretele lumii.
45
Aveam certitudinea că ei știu de mine și că îi voi
întâlni într-o bună zi.
E noapte afară. Luna plină aruncă lumina de ghiată
pe muntele înzăpezit. De jur împrejur se văd ceilalti
munti învecinati. Nu am crezut vreodată că noaptea
poate fi atâta lumină. Nici stelele nu se văd bine în
contrast cu lumina lunii. În jurul meu e linişte.
Doar patru găuri în zăpadă până la pământ, ca şi
cum cineva ar fi făcut patru focuri, le-ar fi stins şi ar
fi curăţat cenuşa cu grijă. Găuri adânci cât stratul
de zăpadă, de aproape optzeci de centimetri. Mă
ridic buimac, iau câinele şi plec spre cabană. Am
ajuns la cruce pe la nouă. Acum e miezul nopţii.
Patrusprezece ore! Unde s-au dus? Când?
Cobor în lumina nopţii senine şi reci. Câinele îmi
urmează paşii. Ajung după o oră la cabana de
bârne, singur şi nedumerit. Fac focul în sobă, mă
uit cum joacă lumina limbilor fierbinţi pe tavan.
Trec orele nopţii cu aceeaşi întrebare-gând: CE
FOC A TOPIT ZĂPADA SUB OAMENII ĂIA !?
Giumalău, 1857 metri.

Galeria de artă imaginată

Am vizitat sute de muzee din jurul meu însă nu mi-
am găsit viata mea nici ca poveste, nici ca exponat,
nici măcar în depozitele pline de obiecte și istorii,

46
nu m-am regăsit niciunde. În lumea în care
muzeele și-au conservat obiectele, a apărut
dorinta vizitatorilor de a scoate acele obiecte și a le
expune în contexte inedite. Și nu doar contexte ci și
stimuli diferiti, ca nu doar ochiul să transmită
creierului mesaje diverse ci toate celelalte simturi.
Poti pipăi materiale diverse, ți se oferă arome
specifice locului expus , muzici sau sunete care te
duc mai aproape de obiectele expuse, ori gusturi
care te pun la masa artistului în timp ce acesta își
savurează mâncarea preferată.
S-a deschis un muzeu al despărtirilor, undeva în
Croatia anului 2006 unde sunt obiecte din cele mai
banale la care s-au atașat povești ce au schimbat
destine. De fapt e o punere la un loc al unor povești
personale, care fac apel la dorinta vizitatorului de a-
și băga ușor nasul în viata altora , astfel ca să-și
poată trăi existenta prin altii. O înlocuire a sinelui cu
trăirile altora, un voaierism extins și degenerat în
curiozitate cotidiană. Un muzeu al poveștilor
ascunse după obiecte bizare.
Mi s-a părut stupid un asemenea demers cu
pretentii culturale însă am constatat că m-aș opune
inutil naturii firești a omului, iar dacă acestă idee de
muzeu este căutat, se dă frâu liber oricărei
imaginatii posibile. O mătură este unul din obiectele
expuse și a fost aruncată de unul din parteneri
către celălalt, decanșând despărtirea finală. Lângă

47
mătură stă povestea de iubire și despărtire ca să
scuze artistic voaierismul despre care discutam.
Pentru că totul este posibil, m-am gândit să deschid
un muzeu al imaginaiei, al artei inexistente, am
istoriei netrăite, al iubirilor imaginare, al poveștilor
scrise ori nescrise, un muzeu al mobilitătii creative
în care obiectele să existe doar în mintile
vizitatorilor. Rame de tablou de diverse dimensiuni
în care fiecare să-și picteze în gând oprera: natură
moartă cu mere roșii, dacă ti-au plăcut merele roșii;
peisaj de iarnă , dacă iarna ti-a scris vreodată o
poveste; vas cu flori galbene și roșii, dacă roșu ti-a
umezit vreodată sufletul. Vitrine goale pe care le
poti umple cu istoria ta sau a altora. La fiecare câte
o bancă pe care poti sta și crea. O sală de istorie, o
sală de artă clasică, un culoar al oamenilor de
seamă, o sală a instrumentelor muzicale, o galerie
de artă modernă, o banană prinsă cu lipici de
perete și încă multe alte săli cu teme diferite în care
vizitatorul să-și construiască propriul său muzeu.
Ei bine, am ajuns în fata muzeului. Ușa enormă din
fier forjat nu are balamale ci doi rulmenti mari care
sustin greutatea ușii. Mânerul elegant îmi învăluie
rece mâna. Deschid timid tesătura de frunze forjate
a ușii. Intru în prima sală unde mă intâmpină
zâmbind ghidul din oglindă al muzeului. Elegant
atât cât e nevoie, nonconformist atât cât i se
permite, căutător până la capătul lumii, hazliu și
dur, sensibil dintr-o parte, romantic și ascuns , copil
48
răzvrătit al lumii lui mature, un visător incorigibil și
foarte ușor de rănit. Un ghid cum altul nu am întâlnit
prin toate muzeele lumii. E Ghidul meu, al lumii
create în așteptarea unei lumi necreate încă.
Oglinzile îmbracă peretii primei încăperi, deformând
imaginea. Sunt eu lungit și lătit pe luciul oglinzilor
deformatoare. O imagine a propriei fiinte deformată
de ochiul viclean al celor din jur, sau poate-i
imaginea reală pe care am nu sunt capabil să o văd
decât deformată. O lume când hidoasă când hazlie
acceptată cu greu de ochii vizitatorului. Încerc să
disting în imagini ceea ce știu că sunt dar nu la las
pe nimeni să vadă. Ascunsul din mine, nebănuit de
nimeni, un monstru pitit după colturi care mă
privește complice. Cât de bine l-am hrănit ! E gras
și se mișcă greoi ca o umbră permanentă, lipită de
mine. Vreau să mă scutur dar zadarnic efortul.
Greoiul îmi urmărește fiecare mișcare și-alunecă
din mine nelăsându-mă o clipă. Aș vrea să fug dar
imediat hidosul devine vioi și-mi cucerește spatiul. Îl
știu! de mic e cu mine. Am crescut împreună și nu l-
am băgat în seamă. De multe ori greoiul era gelos
ori leneș, mintea și se-ascundea pe după gene.
Fricosul. Îl știu de mic și-i știu meteahna. Iar astăzi
se răzbună arătându-mi rușinea goliciunii. E
dependent de ungherele mintii mele și le caută cu
disperare apoi mi le arată radiind de bucurie. Și îl
hrănesc, și îl hrănesc. Hidosul meu ascuns.

49
Pășesc mai departe prin sala oglinzilor clare. E
cineva cu mine, lângă mine, în mine. Nu văd nimic
dar simt că e aici. Doar sticla groasă a oglinzilor îl
cunoaște. Și știu că e aici. Eul meu văzut doar de
oglinzi. Mi-e teamă să le întreb de el. Cine știe ce
povești ciudate pot afla. Mai bine îl las acolo unde
e, ca imagine a mea în ochiul lumii. Hidosul se
ceartă cu el, se bate dând în aer cu mâinile greoaie
și sare în toate părtile căutând forma nedeslușită a
celuilalt. Abilul stă și-așteaptă mișcările Hidosului.
Observă, speculează și se hrănește cu șiretlicurile
Hidosului. Nu-l văd dar îl intuiesc; îl știe doar
oglinda lumii. Cu fiecare stângăcie a hidoșenie,
Abilul crește, se umflă și sufocă gândul lumii.
Ghidul privește incapabil să facă ceva. Se uită la
Hidos, îl simple pe Abil. Acum e prea târziu. Aici e
inutil. De mâine însă toate se schimbă. Sigur. De
mâine, întotdeauna.
Caut din priviri vreun indiciu către următoarea sală.
Nimic. Cu ce să încep?
Pășim timizi în incăperea a doua unde rame goale
atârnă pe pereti. În fata fiecăreia sunt scaune care
ne-nbie la odihnă. Ghidul îmi face semn să mă
așez. Privesc o ramă subtire care cândva a fost
aurită. Se văd urmele șterse ale foitelor de aur.
Timpul le-a smuls de pe lemnul sculptat și a lăsat
pulberea de aur să cadă pe gresia sălii. Cândva a
fost o ramă trainică, mângâiată atent de artist.
Lemn de esentă rară, pișcat de cariile lacome. Iar
50
pânza smulsă de hotii lumii a lăsat câteva fire albe
agătate de cuiele din spatele ramei. În golul alb
încep forme încă nedeslușite să apară răzlete ca
aduse de vânt. Umbre fugărindu-se una pe alta, ca
un vârtej de frunze picate la pământ. Ochii încep să
le coloreze în nuante palide. Mov și roșu, verde și
galben într-un amestec perpetuu, formele prind
culoare, arome, gusturi. Întind mâna spre ramă dar
ghidul mă oprește iritat. Știam că nu am voie să
ating exponatele. E regula oricărui muzeu de artă.
Îmi retrag mâinile și las doar degetele să mă atingă.
Orice atingere provoacă reașezarea umbrelor
colorate din rama tabloului. Pielea mea a devenit
avatarul pânzei nepictate. Îmi ating fata; umbrele se
așază într-un chip de bărbat. Îmi ating pieptul,
umbrele prin forma corpului meu, în rama cândva
aurită. Personajul începe să crească, să se miște,
vă creadă, să plângă și să râdă. Mâinile s-au oprit
brusc iar degetele au întepenit pe coapse.
Personajul se uită fix la rama din dreapta. Mă ridic
si trec la următoarea ramă. Lemn simplu, geluit și
dat cu lac . Mă așez pe scaunul din fată. Degetele
încep să se miște ușor iar palmele au parcă in un
glob de sticlă între ele, învârtindu-l. Apar
personaje noi în rama dată cu lac. Iubiri ratate,
drumuri șerpuite, femei frumoase, lupi flămânzi,
umbre ciudate, dezamăgiri și dorinte fără rost,
câteva vise împlinite fără să mă gândesc vreodată
că s-ar putea împlini. Umblu de acolo acolo prin
lama lăcuită urmând un drum pe care nu îl văd și
51
care apare abia după ce trec mai departe, de parcă
nu pot intui nimic iar concret e doar trecutul
materializat într-un drum sinuos. O joacă
permanentă de-a vati ascunselea de mine însumi
și-o revoltă nătângă în dorinta de a schimba mersul
lumii spre nicăieri. Singurătatea îmi stăpânește
răzvrătirea împotriva lumii. Iubiri frugale și fierbinti
dar singur, niciodată doi, povestite mie de Rene
Magritte în una din bețiile cu vorbe goale. Iubire,
solitudine și revoltă împletite într-o funie menită să
atârne de o ramură groasă. Și un cerb trufaș apărut
de nicăieri îmi face semn să plec.
Mă duc pe următoarea bancă. In fata mea prinsă
de un fir de aur, o ramă din abur diafan începe să-și
umple golul. Mă uit la firul auriu care se pierde în
sus , depășește plafonul sălii și se ridică spre cer. O
ramă prinsă chiar de cerul nouă. Pragmaticul
Pavel s-a oprit la al treilea cer pentru că auzise
cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu îmi
este îngăduit ca om să le rostesc. Nu mi-a spus
dacă a vrut sau nu să umble atât de departe dar mi-
a povestit că fusese răpit. Mă uit la rama de abur
contorsionat și admir răbdarea artistului care a pus
suflare lângă suflare și le-a dat forma ramei. Stau și
privesc golul care se umple încet. Iubire și
inconștientă. Un copil mă ia de degetul mic al mâinii
și mă plimbă pe drumuri de munte. Un băiat frumos
și serios îmi ascultă pașii și mi-i urmează. Mă
privește ca pe un zeu. Este cu mine peste tot. În
52
ochii mei, în inima mea, în hrana zilnică și-n visele
mele. Sunt orb și-l văd doar pe el cum crește de
frumos. Călătorim amândoi prin păduri și pe ape,
luăm muntii în piept și visele la trântă, nimic fără
amândoi. O lume nebănuită prinsă în rama de abur.
Noptile nedormite și planurile mărete mi-au
temperat revoltele dar au hrănit dorinta de fugă
spre nicăieri. Un tablou de două zeci de ani agătat
cu fir de aur de cel mai îndepărtat cer posibil. Cer
fără limite. Două personaje inseparabile până acolo
când apare inimaginabila fisură. Ochii lui mă
privesc mirat. Nu bănuia ca pânza să se rupă. Nu
intuia nimic din toanele artistului. Uimire și revoltă,
neputintă și dezamăgire, toate spuse în cuvinte
mute. Știam că voi regreta acest tablou. Dar pânza
continua să se rupă. Il las să-și deseneze propria
lui galerie de artă trăită. Copilul a devenit adult, și-
mi arată cu indexul mâinii drepte dincolo de rama
de abur, un alt exponat al galeriei.
Nerăbdători ocupăm scaunul din fata ramei ciudat
vopsite în negru cu încrustatii albe de ulei, precum
părul cănit al unui pictor bătrân cuprins de frenezia
creatiei. Îmi îndrept coloana, privesc fix centrul
ramei, pun mâinile pe coapse și degetele ușor în
sus ca pentru un moment de meditatie. Urmăresc
respirata fiecăruia dintre noi. Inspir adânc, expir
lung și intru în starea de plăcută așteptare a
gândului celui bun. Privesc cum rama protejează
pictura în devenire. Tot drumuri, tot iubiri,
53
nemărginitele revolte și patimi deșăntate. Mă caut
prin labirintul de culori dar nu dau de mine. O formă
difuză pictată-n uleiuri de toate culorile rătăcește în
careul înrămat. O umbră ce-și caută identitatea
printre milioane de statui, un disperat ce-și caută
figura sub maldăre de măști abandonate. Confuz
tablou în rama lui cănită.
Las opera neterminată și ne mutăm obositi în fata
unei rame în formă de clepsidră. Un opt perfect
care varsă prin silueta sa culori din ce în ce mai
estompate. Culorile curg și timpul curge într-un
infinit vertical. Nu caut formele personajelor pe
pânză pentru că mâine încă nu și-a arătat conturul.
Arta e a trecutului și a prezentului deși naște emotii
ale intuitiilor viitoare. Doar ieri și astăzi amestecați
pe pânză. Privesc șuvoiul de culori care fierbe în
căutarea unei forme. Artă abstractă precum viata
fiecăruia dintre noi, lăsând în urmă marele nimic
cosmic. Sunet și culoare. Un joc al mărgelelor de
sticlă propus de Hesse, ca odă adusă vibratiei
eterne ca un recviem pentru sunete și armonie.
Muzica apelor și a culorilor, muzica atingerilor și a
mirosurilor de tot felul, veșnica muzică de a cărei
prezentă nu scapă nicio particulă a universului,
oricât de egocentrică ar fi. În rama cu formă de
clepsidră culorile au scăpat sălbatice pe pânza
invizibilă, mânate de o mantră vindecătoare și a tot
cuprinzătoare. Nu apare nicio formă, nici un
personaj, nicio idee a prezentului care m-ar putea
54
reclădi bucată cu bucată; un haos în care eu nu mai
încap acum și nici aici.

O ramă ca o fereastră, împărtită în patru cadrane

deloc egale, strânge în bratele sale o oglindă. E
singurul exponat al galeriei de artă imaginată care
contine ceva. Fiecare cadran oglindește câte un
personaj. Ghidul stă solemn în postura unui
semizeu care pozează artistului. Meticulos își
așeză zâmbetul pe fată, cutele fruntii le face să
dispară ori de câte ori se uită cineva atent, ochii
mari fixează privitorul și-l duce exact acolo unde
așteptările acestuia iau sfârșit. Ghidul este un artist
manipulator sincer și totodată ascuns, vesel și
sever, dulce și amar, jucăuș și trist, un actor care își
exersează rolul secundă cu secundă. De multe ori
l-am surprins și în somn scriinduși replicile de
spectacol. E permanent prezent deși nu de putine
ori zăcea beat în șantul vietii îngânând cântece de
petrecere când nimeni nu mai avea chef să asculte.
Dibaciul Ghid așa cum doar eu îl pot face să existe
în forma și umplerea sa.
Abilul a abordat aliura sobră a fiarei ce-și pândește
victima. Ochii reci privesc încordati orice mișcare,
nescăpând nici un detaliu. Adună hulpav în pivnite
toate scăpările, toate mișcările greșite, tot ce iese
din tipare, toate cuvintele ieșite pe negândite.
Adună tot, lipsit de empatie, apoi speculează. Știa
55
el dinainte. Iar dacă nu știa, avusese el intuitia
necesară ca să arate că avea dreptate. Meticulos și
tipicar notează tot în marea sa lucrare a
conformismului uman ca nu cumva să mai ating
cerul vreodată.
În al treilea ochi de geam al oglinzii se agită Hidosul
meu, ascuns permanent în umbrele trecutului
devorând pofticios prezentul. L-am tinut în cele mai
tenebroase locuri ale galeriei și i-am oblojit toate
rănile avute, i-am tăinuit metehnele și culorile
sumbre, m-am prefăcut că nu-i cu mine și că nu-i al
meu. L-am alungat ca pe-un câine răpciugos și de
fiecare dată s-a întors mai gras și mai puternic. De
multe ori venea milog la mâna mea și cerșea un
rest al mesei mele, iar când era sătul îmi apuca
bratul în coltii lui negrii și mi-l sfâșia până la sânge.
Urlam de durere iar el venea și-mi lingea rănile de
fiecare dată. Câteodată mirosea greu a cadavru și
lăsa urma pestilențială în dulapuri. Treceau acele
zile și revenea la izul său de lene. Nu am putut
niciodată să scap de el. Se făcea când mic, când
mare, uneori tăcut, alteori urla cât îl tinea gâtul de
tare. Complicată făptură, incapabilă de moarte
solitară.
Ultimul ochi de oglindă adăpostește un chip ciudat
cu ochii mari, uimit și încremenit în șteptare ca un
sfinx ce privește orizontul știind că de acolo sigur
apare cineva. Ochii lui mă îndeamnă să fac ceva,
să-mi pun gândurile în mișcare și să nu mai stau
56
îmbrătișând confortul. Mă aprobă tăcut și îmi
încurajează toate căutările. Îl aud în urechi fără ca
el să fi deschis gura. Mă admiră
și-mi zice cât de aproape e mina de aur. Sapă și vei
vedea peste ce dai. E totul atât de aproape.
Privirea îi sclipește în timp ce-mi spune o poveste
despre comori nebănuite, diamante neșlefuite încă,
tezaurul tainic din adâncul lumii, și multe alte
pretioase tentaiti peste care doar eu pot să dau
fiindu-le stăpân. Ascult uimit fără să cred o iotă din
ce spune doar pentru că mi-e mintea prinsă-n lene.
Mă uit cum imaginea lui crește acoperindu-l pe Abil
și pe Hidos, apoi se micșorează în ochiul ei de
oglindă. Îi simt vocea în creier și-mi spune că-l pot
face să crească și să-i înving pe cei doi, doar dacă
nu renunt la căutare. Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă. Cu ce să încep?!

Sunt buimăcit și simt cum peretii galeriei de artă

imaginată se învârt în jurul meu, făcându-mă să îmi
pierd echilibru. Vreau să fug, să ies din labirintul
minotaurului și să alerg cât mai departe. Mă prind
ametit de pereti, ajung la poarta grea de fier forjat și
o împing cu toată forta. Arhitectul a construit
labirintul. Dedal e mort: i-au rămas aripile cu care a
evadat. Sunt afară și respir aerul proaspăt al unei
alte zile. Simt aripile-n spate.

Am luat decizia să mă odihnesc câteva momente,

să uit de faptul că nu pot să uit și să las toate să
57
curgă în făgașele lor, amăgindu-mă că de mâine,
veșnicul mâine, voi face lucrurile altfel, că voi pășii
pe nisipuri fără neputința prizonierului și că voi
accepta toate așa cum vin. Îmi amintesc de o
discuție cu ghidul meu în puținele momente de
admirație a unui răsărit de soare de după linia
subțire a unei creste de munte. Stătea lângă mine
și-mi spune: tu știi ce dă vaca? Da, zic, lapte. Ba
nu. Vaca dă balegă. Atât. Dacă vrei mai mult, nu
aștepta de la vacă să îți dea ci iei singur. laptele îl
iei . Nu ți-l dă. Ei, vezi, asta e și cu viața. Vrei mai
mult, iei. Dacă nu, viața e la fel ca o vacă. Îți dă
doar ce vrea ea. Pentru orice altceva este necesar
efortul de a lua.
Stau pe o bordură și mă uit cum trec picioare
grăbite, mâini agitate, fețe vesele și chipuri
îngrijorate, aure de înger tineri și fețe zbârcite de
vremuri, toate parcă ținându-se de mâini nevăzute
ce îi trage când la stânga, când la dreapta. Iar dacă
ciulesc urechile creierului, se distinge un zumzet
ritmat ca și cum ar bate timpul într-o tobă iar toate
s-ar mișca după ritmul străzii. Bordura rece îmi
amorțește genunchii și încep să simt furnicături în
tălpi. Aerul cald mă învăluie a lene iar pleoapele
cad din ce în ce mdes. Vreau să ațipesc aici și
acum, moleșit de toate câte sunt în mine și în jurul
meu. Mâna puternică de pe umăr mă trezește din
letargie. Ghidul se uită de sus la mine: Hai ! Mă
ridic și plec după el.
58
Intre cer și pământ: levitația
Fiecare din noi are cel puţin un moment în viaţă
când i se trezeşte creierul şi sufletul, când are un
contact cu acea parte a sa legată la spiritul lumii,
când inutilitatea lucrurilor îl apasă și când vrea să
cunoască consistența luminii, a spiritului, a
gândului. Cei mai norocoși rămân acolo pentru o
vreme sau chiar toată viața. Cei mai mulți însă
revenim la cele cotidiene și ,încet încet, uităm
clipele de lumină.
În anii 90 Prietenul meu Imaginar m-a facut să
găsesc răspunsuri la acele căutări ce începuseră
să mă frământe. Așa am ajuns sa cunosc trăitori de
spiritualitate cum doar în povești crezi că există, în
cazul în care nu te-ai întâlnit cu unul din ei.
Am ajuns la Mânăstirea Secu apoi la Mânăstirea
Sihăstrie iar în cele din urmă la Mânăstirea Sihla.
Am stat perioade lungi de timp cunoscând oameni
deosebiți, povești incredibile și realități diferite.
Toate mi-au construit conștiința existenței unui
Meșter care duce povara iubirii absolute, conștiinței
absolute, bunătății absolute, rațiunii absolute si a
toate cele bune la nivelul absolut. De acolo mi-au
venit răspunsurile neliniștilor mele și drumul pașilor
pe care ar fi fost bine să îi fac. Însă despre
Prietenul meu Imaginar mi-e greu să vorbesc
pentru ca știu atât de puține despre El, deși el știe
totul despre mine ( inegală și nedreaptă situație ).
59
La Mănăstirea Sihăstrie, pe vremea când nu se
construia imensa catedrala ce strivește
singurătatea pustnicilor și risipește urma de
modestie a celui care trece pe-acolo, l-am cunoscut
pe Părintele Cleopa cel Tânăr, un preot ucenic al
marelui Cleopa, om cu două facultăți ( pe vremea
aceea cam rar așa ceva ), cunoscător și traducător
din limba franceză. Pe Părintele Cleopa îl ajuta
părintele Cleopa cel tânăr.
Acesta m-a introdus la Părintele Cleopa cel Mare,
care mi-a ascultat luni de zile gândurile și mi-a
îndrumat visele. În fiecare seară discuta cu mine,
adică el vorbea, eu ascultam, mă binecuvânta și
mă punea să stau cu el la câte o rugăciune.
Aceasta era un mare privilegiu pe care abia acum îl
înțeleg. I-am spus că vreau să mă călugăresc. I-am
spus tot ce aveam pe suflet dar el deja știa ce-i cu
mine din primele zile.
Cel tânăr m-a dus prima dată la duhovnicul din
livada cu meri. Era o căsută lungă cu o cameră în
stânga, un gol și o a doua cameră în dreapta. În
fata casei erau așezate bănci lungi, din lemn geluit,
unele acoperite cu câte o cuvertură uzată. Părintele
stătea în camera din stânga iar în spatele casei, la
vreo douăzeci de metri sub un pom, amenajase un
mic loc de retragere, unde din când în când
părintele venea singur să se roage. În prima seară
când am ajuns, am dormit într-o căpită de fân
proaspăt cosit pe platoul din fata portilor mari.
60
Apoi am cunoscut o lume peste care nu trecuse
urletul. Încă nu începuse proiectul catedralei noi,
care astăzi sufocă toată curtea. În discutiile cu
părintele Cleopa acesta mi-a spus că el nu dorește
o asemenea constructie pentru că va dispărea
liniștea pentru care multi pustnici sau acolo.

Luni de zile apoi un an. Alte luni de zile, aproape

doi ani veneam la ușa lui, stătem prin Mânăstire și-
mi construiam prezentul din cele mai incredibile și
prețioase cărămizi.
Obiceiul era ca vineri seară sau sâmbătă să apară
la poarta Mânăstirii autocare cu pelerini de tot felul
și din toată țara, cu sutele, cu miile câteodata. În
fața chiliei Părintelui Cleopa cel Mare erau
amenajate băncuțe pentru 80-120 de persoane
care puneau înrtebări Trăitorului și ascultau
sfaturile, aminitile , poveștile lui. Stăteau pelerinii pe
ploaie, pe soare, pe frig sau pe foame fără să
clipească și sorbeau cuvintele până când se lăsa
noaptea , Părintele binecuvânta și se retrăgea din
prispa casei în chilia sa modestă cu țoale pe jos, cu
o masă mică, un pat tare și pereți plini de icoane.
Veneau curioși, veneau bătrâni, femei cu copii,
măicuțe , tineri, bolnavi, oamenui disperați , veneau
îndoiți de griji sau de durere, veneau tot felul de
oameni fiecare cu nevoile sale știute doar de

61
Prietenul meu Imaginar, cel cu absolutul în palme.
Iar mijlocitorul era Părintele Cleopa.
Într-o seară de vară târzie, printre cei care
ocupaseră locurile pe băncuțele din fața chiliei era
o mamă cu fata sa de 12-14 ani, îmbrăcate modest,
mama având tristețea pe chipul stors de orice
speranță.
În timpul predicei ținute de Părintele Cleopa, la vreo
oră de ascultat, fata începe să urle și să scoată
cuvinte grele, să geamă și să horcăie ca un
muribund chinuit pe cele mai cumplite dureri. Din
jurul celor două femei oamenii au fugit formând un
cerc larg îndepărtat, fiecare uitându-ne cu
groază , frică și curiozitate la ce se întâmpla. Vocea
groasă și puternică a Părintelui ne-a readus la
realitate:
-Unde fugiți fraților !? Credeți că necuratu” nu știe
unde să vă găsească !?
Mulți însă deja părăsise înfricoșați adunarea.
Părintele Cleopa și-a chemat ucenicul, i-a spus să
aducă trei preoți din chilii și o cadelniță. În timpul
acesta fata urla și gemea iar fața i se întunecase în
comparație cu ochii bulbucați și roșii. Părintele
calm vorbea mai departe despre cele ce începuse,
iar peste câteva minute în care urletele se
precipitau, a început să aibă un monolog cu fata ce
începuse să se smulgă din brațele mamei și să se
trântească pe iarbă.
62
Veniseră cinci preoți cu cadelnițe , lumânări si
crucifixuri din lemn cioplit. Au începu să citească
dintr-un Moliftelnic. Părintele Cleopa stătea pe
scaun strângea crucifixul în ambele mâni moi, albe
și catifelate. A urmat un dialog incredibil între el și
vocea care guverna biata fată. Mama fetei stătea
neputincioasă cu genunchii lipiți de pământul
moale. Fata se zbătea din ce în ce mai tare. La un
moment dat stând întinsă pe iarbă s-a ridicat în aer
la nivelul spătarului unui scaun și brusc s-a trântit la
pământ. Incă odată. Și încă odată. Un fel de
levitație lentă urmată de o căzătură zdravănă pe
pământ. Tot corpul era ridicat de la pământ apoi
trântit cu forță. Fără ca să fie atinsă de cineva, fata
se ridica de la pământ, stătea câteva clipe în aer
apoi cădea. M-am uitat la fetele celor din
apropierea mea. Dacă pentru mine era uimire, pe
ceilalti îi cuprinse spaima. Corpul fetei se ridicase
de opt ori. Din grupul de pelerini rămăseseră o
mână de oameni. Am numărat unsprezece bărbați.
Părintele ne-a spus să apucăm fata de mâini și
picioare și să o ținem pe pământ. Am prins o mână
a fetei iar alți trei bărbați i-au prins picioarele și
cealaltă mână. Datorită căzăturilor fata avea un
firișor de sânge la nas si la urechi. Am reuși să o
imobilizăm cu putere, cu milă dar și cu multă frică.
Părintele simțind asta ne-a spus blând că nu frica
ne va păzi de necuratul, nu fuga , nu necredința.
Fata s-a smuncit și iar s-a ridicat cam la 80 de
centimetri, cam cât spătarul unui scaun. Mama fetei
63
s-a așezat cu corpul ei pe abdomenul fetei, ca
greutatea să nu o mai lase să se ridice de la
pământ. In timpul acesta preoții cadelnițau iar unul
din ei citea fără oprire din Moliftelnic. Părintele
Cleopa pe cât era de blajin ori de câte ori se uita la
cineva, pe atât era de grav acum când vocea
schimonosită scoasă din gura fetei căuta să îi
arunce cuvinte urâte.
Să fi durat două ore sau o oră jumătate. Era
noapte. Fata se liniștise. Privirea copilărească dar
tristă i-a revenit pe chip. Mama a șters fruntea și
obrazul copilei cu un prosop apoi amândouă au
plecat spre o chilie. Părintele Cleopa le-a spus
celorlalți preoți să se pregătească pentru mâine că
urmau câteva zile grele pentru ei și pentru fata cu
pricina. Noi, cei câțiva bărbați rămași acolo ne
uitam unii la alții uimiți și în continuare cu frică.
Părintele s-a ridicat din scaunul său cu spătar, s-a
îndreptat spre chilie, s-a întors în ultimul moment
spre noi și ne-a binecuvântat: Mânca-v-ar Raiul !
Sedința de levitație se terminase. A doua zi m-am
întâlnit cu bărbații pe care știam că au văzut toată
povestea. Vorbeam între noi și fiecare relata ce a
simțit și ce a văzut. Mi-am confirmat faptul că nu
fusese o vedenie de seară sau o amăgeală
colectivă dată de oboseala zilei. Da, chiar se
întâmplase cele relatate. Toți aveam încă uimirea și
frica în inimi. Unii încercat să glumească dar nu
prea le ieșeau glumele. Timp de o săptămână în
64
Mânăstire se vorbea doar de asta. Fata și mama sa
au rămas trei zile apoi au plecat. Erau din sudul
țării. Părintelui Cleopa o singură data i-am adresat
o întrebare legată de acest eveniment și mi-a spus
că acolo vin des oameni cu suflete grele și că nu
prea e treaba mea asta. Am mai rămas la
Mânăstire câteva luni apoi Prietenul Imaginar mi-a
transmis prin părintele Cleopa drumul ce ar fi bine
să îl urmez.
După mai multe discuții care se lungeau de multe
ori până spre miezul nopților, Părintele a aflat că
dorința mea de atunci era să mă călugăresc și să
mă retrag în unul din locurile alea. Mă asculta, îmi
povestea, mă sfătuia , mă certa și mă încuraja. Nu
erau discuții filosofice ci mai degrabă povești din
viața lui, trăiri miraculoase, interpretări simple ale
unor nelămurite lecturi sau realități aflate în
discuție. Avea un glas moale, ușor copilăresc și de
multe ori jucăuș. Iertase toate ticăloșiile care i se
făcuseră de către urmăritorii acelor vremuri. Postea
mult și senin. Treceau multe zile în care bea doar
aghiazmă. Om puternic si sincer.
Știa că am venit ca să stau mai mult pe acolo,
poate chiar să mă călugăresc. M-a lăsat să mă
obișnuiesc cu locurile, cu oamenii, cu treburile
comunitătii și cu liniștea excesiv de apăsătoare
uneori. Ori de câte ori mă băga în seamă, îmi
vorbea rar, cu tonul jos, abia de se auzea ce spune

65
iar deodată se anima începând povești și pilde cu
care umplea curtea.
După luni de discuții , în una din dimineți ( niciodată
nu discutasem decât seara cu el ) m-a chemat în
cămara modestă unde avea un pat, o masă și
multe cărți. Stai jos băiete. Nu mi-a spus ca de
obicei, frate .
Era prima dată când nu vorbea cu mine despre
îngeri și sfinti, despre păcate sau virtuti ale credintei
ori despre Taica de sus care are grijă de toate.
Avea o memorie foarte bună. O poveste nu era
doar despre un eveniment sau un om ci era un
labirint de alte povești sau fapte istorice, despre
oameni și minuni care oricât de mult ar fi spus, se
întorcea la prima poveste pentru a o încheia cu o
morală imbatabilă.
M-am așezat pe un scaun cu trei picioare cioplit
atent de vreun meșter tâmplar. Și vrei să te faci
călugăr? Da , zic. Bună treabă spune el. Da să ști
că în viață sunt mulți bărbați foarte buni tați, poate
că tu ești unul dintre ei. În viața asta sunt mulți
bărbați buni ingineri, poate tu ești unul dintre ei. În
viața asta sunt mulți bărbați buni proesori, poate tu
ești unul dintre ei. În viața asta sunt mulți bărbați
foarte buni directori, poate tu ești unul dintre ei.
Și a continuat cam o jumătate de oră să înșire rar o
grămadă de meserii spunând că s-ar putea ca eu

66
să fiu bun în una din acesea. Nu m-a întrebat nimic.
Nu era un dialog. Tăceam și ascultam. Rar, cu
accent moldovenesc, ușor înfundat datorită musțății
care îi acoperea buzele, fără să se uite la mine,
doar la mâinile mele, bătrânul și-a continuat
povestea prin lumea meseriilor posibile.
Și-n viața asta sunt multi bărați foarte buni
educatori, poate tu ești unul dintre ei. În viața asta
sunt mulți cercetători buni, din ăia care caută
adevărul meseriei lor. Poate tu ești unul dinre ei. În
viața asta sunt mulți scriitori foarte buni. Poate tu
ești unul dintre ei. În viața asta sunt multi bărbați
foarte buni călugări. Poate tu nu ești unul dintre ei.
În clipa aceea și-a fixat privirea pe ochii mei, a stat
mult, fără să zică nimic, aștepând ca să înțeleg ce a
vrut să spună. Rar se uita în ochii cuiva. In acel
moment mi-am dar seama cât de puțin contează o
dorință.
Stăteam încremenit pe scaun, și căutam un sens.
Se uita la mine, tăcea și tăcea și tăcea. O lume
întreagă s-a prăbușit în jumătate de oră. O lume
întreagă mi-a oferit în acea jumătate de oră.
A tăcut brusc. Învârtea mătăniile din mâna dreaptă.
Se uita la geam printre firele de păr alb care îi
inundau fruntea și mișca din buze într-o rugăciune
permanentă. M-a lăsat să stau în chilia lui fără să
vorbească cu mine. A trecut o jumătate de oră,

67
apoi încă una și încă una. Noaptea am ajuns în
camera cu priciuri unde stăteam singur la patul de
la geam.
A doua zi pe la prânz am bătut la ușa lui , m-a lăsat
să intru, a zâmbit privindu-mă îmbrăcat de plecare
și cu un mic bagaj cu care venisem. M-a
îmbrătișat , m-a binecuvântat și mi-a dăruit o cruce
cioplită.
Mi-a pus mâna tremurândă pe cap, mi-a prins
obrajii între degetele lui moi, s-a uitat la mine și m-
a lăsat să plec. Nu aveam ce să iau cu mine. La
plecare am trecut pe la el, m-a binecuvântat și mi-a
dăruit un zâmbet ștrengăresc al unui trăitor care și-
a făcut datoria față de sufletul meu.
Mă întâlnesc cu el aproape în fiecare seară.

De la părintele Cleopa am primit o cruciuliță cioplită

în piatră de cuarț. Și tot de la el o binecuvântare cât
toate cuvintele din lume: Mâncate-ar Raiul frate
Victor !
Așa să fie Părinte ! că sigur mă aude

Malefica a incertitudinii
E vis, e real ce trăiesc? O lume amăgitoare limitată
la degetele de la o mană rasfirate în simțuri
convertite în monede de schimb a existenței, ne
împresoară și ne îmbată cu iluzia realității supreme.
68
Vicleana Maya care mă face să cred că sunt doar
carne și sânge, că am doar lucruri și spații și că
finalul e impenetrabil. Ghidul mă lasă cu ea și se-
ndepărtează discret. Rămân cu ea, cu amăgirea în
trup de zeiță învelită în pânze subțiri prin care se
întrezăresc sânii tari aruncați în vânt, coapsele
tinere și umerii delicați. Îmi simt buzele lipite
încercând să scot căteva cuvinte de uimire.
Pământul e moale sub tălpi. Pașii tremură unul
după altul. Caut să mă sprijin de orice care mi-ar da
puțină sabilitate însă ghidul îmi spune că nu e nimc
ce m-ar putea ajuta. Totule vis, totul e ceață.
Amăgitoare umbre ce joacă roluri de busole
volatile. Și totuși apuc un lanț unsuros care ba îmi
scapă din mâini, ba îmi încolăcește trupul și mă
scoate din pământurile mișcătoare, apoi iar îmi
alunecă printre degete și iar mă lasă să îmi agăț
valorile de el ca hainele pe umerașele din dulap,
unele după altele, fără să țin cont de rostul lor.
Lanțul are culoarea speranței mult urâtă de mine,
insrument în trusa de scule a zeiței, care dă aripi
naivilor și înflăcărează mințile visătoare.
Tenebroasa amăgire încarnată intr-un lanț molatec
ne păcălește că e ultima fiară care nu a căzut din
cutia Pandorei. Mi-e capul gol de ganduri bune. Mi-
e mintea uscată dusă în căutarea de rosturi care să
mă scoale din pat. Lipsesc sensurile. Au dispărut
gusturile certitudinii și culorile concretului. Pielea
mea vrea să pipăie himera unei ancore. Nu găsesc
nimic. Doar muzica este scăparea. Vibrația aerului
69
e singura constantă. Unduirile calde ale muzicii mă
lasă să mă agăț de ele și să plutesc împreună cu
ele. Opera mă poartă în brațe. Muzica operelor
lumii e pămîntul de sub picioare pe care îl ating cu
vîrful tălpilor, ca o plantă de nufăr a cărui rădăcină
abia gîdilă fundul apei în timp ce frunza caută aerul
precum naufragiatul obosit plimbat de valuri ce
soarbe ultimile guri de aer. Muzica lumii in jurul
meu. Vibrațiile cosmice unite în simfonii fără
moarte. Scăparea mea, muzica.
Mă prind de ghid ca de un portativ ambulant. Pe
unde umblii? Nu vezi că toate sunt amestecate? Nu
le găsești noima oricît te-ai strădui. Vrei să
înnebunești ? Tine-te de mine și urmărește muzica.
Doar ea ne e hrană si salvare. Nu înțelegi?
Vibrează, ascultă, cîntă.
Amintiri complicate despre o lume simplă

Fascinatia unei lumi spirituale care să ofere accesul

către secrete ale vietii extrasenzoriale , care să
depășească cele cinci simturi comune și să mă
ajute să cunosc experiente superioare, m-a fascinat
și m-a determinat să caut apropierea de oameni
care trăiesc intens spiritualitatea la cote înalte. Așa
am ajuns să stau cu săptămânile apoi cu lunile în
pacea unor locuri retrase de gălăgia orașelor, la
mânăstiri izolate , împreună cu pustnici ori călugări
ce își găsiseră calea regală a spiritului. Pe părintele
70
Cleopa îl întâlneam aproape zilnic, iar după câteva
luni m-a primit în chilia lui unde eu puneam o
întrebare și el îmi răspundea o seară întreagă. Asta
în cursul săptămânii, pentru că de vineri până
duminică seară veneau sute de pelerini să îi ceară
sfatul ori să îi asculte poveștile. În una din seri mă
aflam pe scaunul cu trei picioare din chilia lui iar el
stătea pe divanul tare pe care îl folosea ca pat.
Povestea cum a trăit transformarea vinului în sânge
sau când stătea ascuns prin păduri de teama
comuniștilor, cum a vizitat Mormântul Sfânt și ce a
trăit la Ierusalim, cum i-a fost duhovnic Patriarhului
și ce sfinti a întâlnit în viata lui, iar la un moment dat
a tăcut și se uita fix pe geam, încremenind-ui
amintirile pe chip. Mâna albă învelită în mânușa
pielii fine și bătrâne a pipăit pe masă după
creionul negru permanent aflat pe caietul gros. A
deschis caietul fără să părăsească punctul fix din
afara geamului. Degetele zburau pe hârtie fără ca
privirea să-i coboare măcar o clipă. Scria și se uita
fix pe geam. Buzele îi murmurau cuvinte pe care nu
le deslușeam. Scria, murmura și admira. Pret de
douăzeci de minute sau poate mai mult a scris
câteva pagini. Îi priveam din profil părul alb care-i
acoperea fruntea, barba și ea albă de vremuri,
urechile mari pregătite să asculte gasul divin. A pus
creionul pe masă , și-a făcut cruce și a cerut
binecuvântare . După alte minute în care rostise o
rugăciune, s-a întors către mine și mi-a spus că l-a

71
văzut pe Arhanghelul Mihail care i-a dictat o poezie.
Nu ai tu ochi să-l vezi, mi-a zis. Așa am scris multe
poezii pe care am să le public . Îngerul îmi spune
ce să scriu, iar eu scriu. Nici măcar nu mai puneam
întrebări. Îl ascultam și-i sorbeam povestea cu
îngeri, cu sfinti, cu poezii, cu rugăciuni.

Viată, moarte și sfinți

Cătălin a fost unul dintre foarte putinii cabanieri
priceputi în a fi bune gazde și totodată harnici. I-am
cunoscut gândurile și iubirile, dorintele și nevoile
manifestate sau invizibile celor din jur, puterea și
sufletul său nobil. Am lucrat împreună doi ani , la
1857 de metri, l-am învătat ce să facă și cum să
actioneze în situatiile grele dar am și preluat de la
el tineretea curată, debordantă și sinceră. Era un
bun meditator. Stătea ore întregi privind apusul,
apoi zâmbea și-mi povestea despre visele și
dorintele lui. Îi făcusem cadou de ziua lui un ceas
de argint de buzunar la care tinea mult. Îl purta
peste tot. Cu degetele fine trăgea de lantul gros,
scotea ceasul, deschidea capacul și zâmbea
timpului care trecea fără să ne bage în seamă.
Stătea la cabană și-si căuta lucrul în tot ce-l
înconjura. Un băiat cu răbdare și mult bun simț.
Iarna ne vedeam la două săptămîni și-i aduceam
tot ce avea nevoie acolo, în vîrful muntelui
misterios. Uneori zăpada acoperea totul, alteori
72
doar gerul uscat mțngîia pietrele și smîrcurile de
iarbă de pe cocoașa muntelui.
De opt martie a coborât în sat să cumpere cateva
lucruri necesare grupului de turisti anunțat la
sfîrșitul săptămînii. Trecând seara prin fata unei
cârciumi, a fost atăcat de doi frati și ucis bestial. I-
au ascuns trupul într-un fânar și nu a fost de găsit
aproape șase săptămâni. A doua zi m-a anuntat
femeia de la tabăra de copii aflată la jumătatea
drumului dintre sat și cabană. Mi-a spus că la
miezul noptii a auzit că o strigă Cătălin afară. A ieșit
și l-a văzut clar sub becul care lumina drumul.
Stătea drept lângă stâlp,sub becul de neon aprins,
serios, uitându-se la ea. I-a vorbit dar el tăcea. A
vrut să meargă spre el dar nu o lăsau piciaorele.
Mi-a povestit că tălpile erau prinse îmn zăpadă și
nu putea face nicio mișcare. După cîteva minute,
Cătălin s-a răsucit și a plecat spre cabană. A știut
că s-a întâmplat ceva. M-a anuntat la prima oră a
diminetii. De atunci au început căutările. Tatăl său a
venit la cabană împreună cu Ion, tatăl unui călugăr
din Mestecăniș. Acesta donase terenul și construise
o mănăstire pentru fiul său care acum era preot
acolo. Cunoștea muntii la fel de bine cum își
cunoaste o mamă copilul. Nea Ion ne-a condus la
câtiva pustnici din zonă.
Disperarea tatălui era fără limite. Bănuia ce s-a
întâmplat dar nu găsea trupul fiului nicăieri. Politia
nu ne ajuta deloc, ba chiar băga bete în roate
73
oricărei încercări de a face lumină. Cei doi frati care
îl omorâse pe Cătălin, erau rude cu șeful de post
și aveau un gater în sat. Politistul trecuse pe la toti
care au fost martori evenimentului și îi ameninta cu
confiscarea lemnelor aduse din pădure dacă depun
mărturii anchetatorilor. Am apelat la o comisie a
ministerului de interne pentru a veni să cerceteze
crima. Doar așa am aflat detaliile crude în care
Cătălin și-a pierdut viața.
Nea Ion tinea legătura cu pustnicii din zonă. Mi-a
povestit cum primise o scrisoare acasăcu mai mulți
ani în urmă, în care era rugat să se ducă într-un sat
, la o biserică arsă de unde să recupereze Sfântul
Antimist al acelei biserici. A crezut că e o glumă,
știind că nu poate găsi un asemenea obiect oricît s-
ar strădui. Este un obiect sacru și irepetabil pentru
orice biserică. Fără să știe alte detalii, s-a dus în
locul indicat și a găsit nepretuitul Antimist pe care l-
a înmânat după alte indicatii, unui pustnic din vârful
Alunul al Giumalăului. Așa a devenit omul de
legătură dintre cei care alesese drumul meditatiei
fără sârșit și lumea care a abandonat calea regală.
Mergeam toti trei prin zăpada moale de dimineată
până seara într-o tăcere grea care făcea frigul și
mai intens. Ajunsesem la a treia chilie, săpată în
pământ și căptușită cu lespezi lungi. Dacă nu ar fi
cunoscut fiecare cărare secretă a muntelui, nu am fi
nimerit niciuna din chilii. Înăuntru câte o scândură
prinsă dintr-un perete în altul, o polită unde ardea
74
câte o candelă, pietre pe jos și o ușă din coji de
bușteni prin care trecea lumina și frigul. Toate
arătau la fel, dar nici urmă de pustnici. Ne auziseră
pașii din depărtare și au părăsit locul pentru a nu da
cu ochii de noi. Tatăl era tăcut , trist și îngândurat.
Ochii erau aprinși de o răzbunare mută sub
sprâncenele groase încărcate de moartea fiului.
Chiliile erau săpate în malul plin de pietre al câte
unei vâlcele. Muntele Giumalău e făcut din piatră
zdrobită, un sinclinal suspendat în care am săpat
cu mare greutate un beci timp de doi ani. Nimic la
lopată. Doar târnăcop, palme însângerate și piatră.
După doi ani aveam o excavatie în care am zidit un
mic beci în fata cabanei pentru rezerva de alimente
a cabanei. Fiecare chilie îmi aducea aminte de
munca enormă pe care o făcusem. Piatră, frig și
nici un călugăr.
A doua zi o luam de la capăt. Trei zile am umblat
prin toate ungherele muntelui. De multe ori vara și
iarna am urcat de la cabană la crucea din vârful
muntelui unde lăsam alimente într-o cutie de tablă
pentru cei care ajungeau acolo cu ultimele puteri.
Niciodată nu am văzut fum sau abur ieșind din
locurile unde acum constatam că pustnicii locuiau
permanent. Am prins friguri de minus patruzeci si
trei de grade sus la cruce, de unde se vedea cerul
cu miliarde de stele iar orizonturile se apropiau
ajutate de aerul pur devenit lupă gigantică, dar
niciodată fum . Câtă putere au rugăciunile.
75
Intr-una din drumetiile de la Rarău la Giumalău am
mers pe o potecă nemarcată ca să învăt muntele
mai bine. Era vară și îmi permitea vremea să fac
asta. La un moment dat am ajuns la un mal de
pământ în pădure unde era o intrare de bordei, cu
ușă din bârne subtiri izolate cu mușchi de copac.
Pe ușă era o hârtie pe care scria: ”Drumetule
continuă poteca și nu mă deranja. Am venit aici ca
să fug de lume nu ca să am musafiri”. Am aflat de
la un alt coleg despre existenta unei pustnice care
își făcuse o chilie de vreo patru ani și stătea acolo.
Nu am mai trecut niciodată prin acea zonă.
Nea Ion tăcea.Era și el tată de fiu. Tăceam și eu
odată cu ei. Am și eu un fiu. A treia zi era ceață iar
zăpada se lipea de haine îngreunându-ne mersul.
-Vă mai duc într-un singur loc. Dacă nici aici nu
găsim pe nimeni, nu vă mai pot ajuta cu nimic.
Mergeam toti trei obositi de tristete. Râsul lui
Cătălin îmi suna în urechi la fiecare amintire cu el.
Un băiat atât de vesel, inteligent și frumos. Pentru
orice îmi cerea sfatul iar când nu eram lângă el mi-
a povestit că se gândea oare ce aș face eu în acea
situatie ca să poată rezolva bine ceea ce avea de
făcut.
Sub bocanci nu se vedea nicio cărare. Zăpadă
peste tot. Tristețe și zăpadă. Tăcere și cristale de
gheată. În fata noastră pe un buștean gros stă

76
Sfântul și se uită la noi. Nea Ion îngenunchează.
Facem și noi la fel. Un bărbat cu plete albe, barbă
lungă și privire pătrunzătoare își tine în mâini
șiragul de metanii mici și negre. Deși e frig și
aproape seară, e îmbrăcat doar cu o rasă ponosită,
și o vestă de lână scurtă, neîncheiată. În picioare
are ciorapi de lână împletită iar tălpile îi ating
zăpada ușor. În jurul lui nu este nicio urmă care să
ne indice de unde a venit. Parcă cineva l-a tinut în
brate până acum și l-a așezat ușor pe bușteanul
înghetat. Tatăl începe să plângă. Mă uit la călugăr
ca să îi descopăr vârsta. Peste sută, cred. Nea Ion
îngaimă sugrumat de emotie: blagosloviti părinte.
Bătrânul se uită la el, apoi la mine, apoi la tatăl ars
de durere. Începe să spună în șoaptă o
rugăciune. Ridică mâna spre noi și face semnul
crucii. Începe să povestească cu lux de amănunte
tot ce s-a întâmplat. Patruzeci de zile nu vei găsi
băiatul. E dus la Domnul. În a patruzecea zi îl
găsești în albia Bistritei. În locul unde atârnă o
salcie, lângă podul de piatră. Are mâna ruptă și
capul crăpat. Roagă-te pentru tine și nevastă
pentru că băiatul e sus de tot. Cei vinovati într-un
an vor pierii. Se uită la mine. Noi o să ne mai
vedem odată. A tinut mult la tine. Să-l pomenești.
Ne face semn să ne ridicăm , ne atinge fruntile cu
mâna noduroasă și ne spune să plecăm
Drumul de întoarcere a fost încâlcit și straniu. Am
ajuns în cabană la miezul noptii. Focul ardea în
77
plita din bucătărie iar pe masă se aflau patru
pahare și o sticlă de vin cu dopul scos. Închisesem
cabana la plecare, dimineata, iar acum parcă ne
aștepase cineva să ne întoarcem. Nici unul dintre
noi nu vorbea. Tată a turnat vin în cele patru
pahare. Ne-am dat hainele grele jos și le-am așezat
pe sârma de lângă sobă, la uscat. Nea Ion a băgat
trei lemne pe foc. Stăteam împreună la masa
acoperită cu mușama albastră. Fiecare și-a ridicat
paharul. Dumnezeu să te ierte fiule! Dumnezeu să
te ierte Cătăline! Dumnezeu să te ierte , a spus și
Nea Ion. Al patrulea pahar a rămas pe masă plin, în
timp ce noi golirăm sticla. Tatăl nu mai avea lacrimi
dar plângea odată cu noi. Am adormit fiecare pe
scaun, la lumina lămpii cu gaz prinsă în cuiul
peretelui alb. Dimineată focul încă ardea în sobă.
Pe masă erau trei pahare goale iar al patrulea era
întors cu gura în jos. Ne-am uitat unii la altii fară să
zicem ceva. Sticla golită seara acum era plină iar
dopul de plută scos era pus pe o farfurie mică. Din
sala mare se auzeau voci și râsul lui Cătălin. Ne-
am ridicat repede și ne-am îngrămădit spre ușă. În
sala de mese ardea o lumânare înfiptă într-un
pahar cu mălai. Nu eram decât noi și peretii reci ai
cabanei. Am rămas la cabană uitându-mă la urmele
lăsate în zăpadă de cei doi. Pe tatăl lui Cătălin l-am
mai întâlnit la înmormântare. Mi-a întins ceasul de
argint care stătuse în apă în buzunarul de la
pantaloni. Nu am vrut să îl iau și l-am lăsat pe
capacul lăcuit al sicriului. Cătălin îmi apare doar
78
râzănd, ușor peltic, stingerit de lumea din jur. Cei
doi frati care l-au omorât au dispărut după un an
măcinati de boli . Gaterul le-a luat foc. Șeful de post
s-a pensionat imediat după ce a paralizat. Cu
Cătălin mă întâlnesc în fiecare seară, îmi zâmbește
și se uită la ceas. Cu nea Ion am făcut câteva
drumuri în anii următori. El mi-a arătat imposibilul.
……………………………..
Mă uit în urmă la câte mi s-au întâmplat. E un
amestec de inimaginabil cu realități incredibile și
multă, foarte multă inconștiență. Am sărit în gol fără
să știu dacă dincolo mă așteaptă ghidul cu palmele
întinse, gata să mă prindă. Prudență minima și
salturi mortale. Nu mă gândeam că mi se poate
întâmpla ca să rămâm țintuit la podea iar
posibilitatea de a-mi frâțnge viața e doar o poveste
pentru alții. Mă uit în urmă și nici nu-mi vine să cred
că le-am făcut eu pe toate câte le-am trait. Ce
provocare! Aveam certitudinea că trebuie să ard cu
tot corpul, să gust din cât mai multe și să nu țin cont
de pericole. Oricum pericolele apăreau în capul
meu abia după ce mi s-au întâmplat toate. Un
imprudent implacabil care înfulecă tot ce dorește.
Iubiri neterminate, lecturi fără sfârșit, tristeți și
bucurii venite una după alta, oameni și locuri, bune
și rele, și peste toate muzica lumii care care mi-a
coborât capul din nori și mi-a lipit tălpile de pământ.
Vibrațiile mi-au dus pașii pe cărări de munte, pe
stânci abrupte gâdilate cu pitoanele mele de
79
alpinist, în peșteri unde de multe ori viața era legată
cu un fir subțire de lumină data de casca de
speolog, în țări străine unde am cunoscut că lumea
nu e bună, nu e rea ci e așa cum trebuie să fie, m-
au plimbat în aule și săli de cursuri apoi prin
catedre și catedrale. Muzica lumii, medicamentul
meu permanent.
…………………………………….

Nu-l judeca pe tata.

Dacă pentru ficțiune e nevoie de logică, am aflat că
realitatea poate fi lipsită de orice rețiune.
E o lume spectaculară ce ne arage în comedii și
tragedii simultane, de multe ori și unele și altele în
același act istoric. O lume a spectacolului grotesc și
elegant, diafan și macabru, bolnav și efervescent în
aceleași momente istorice. O piesă de treatru cu
regizori multiplii unde te trezești ba textier, ba actor,
ba păpușar ori scenarist, clown trist sau bufon
vesel, iar uneori chiar regizorul propriei piese. Trăim
în lumea spectacolului permanent unde se plânge
și se râde cu aceeași frenezie. Ghidul mi-a spus că

80
nu există o rețetă unică după care să prepari cea
mai bună porție de mâncare de viață. Încerci,
ratezi, uneori îți iese însă de cele mai multe ori
fiecare își gătește propriul meniu iar bupă ce te
obișnuiești cu gusturile ingredietentelor, e trezești
că, brusc, vrei altceva. O iei de la capăt, cu alte idei
de bucătar bătrân, te-ncântă noile arome apoi iar te
plictisești cât de curând. Ghidul trece pe lângă
mine, se uită în pământ, merge legănat și
fredonează o melodie :
Maladia ce-aveam se trăgea din amor
Și sufeream seara destul de nasol
Câte am luat toate au fost in zadar
Dar ma salvat un biet bucătar
Tot mormăind iar si iar...
Dragostea e o salată
Cu ceva sare in plus...
Ea se ia pe farfurie
Iar fetele, dragă fetele,
Ah... fetele se iau pe sus
Nu judeca,nu da verdicte. Cine ești în universal
ăsta de crezi că poți avea propriul tău adevăr la
care să se-nchine lumea? Dacă ți-am spus că
există atâtea rețete câți oameni sunt pe lume, nu
căuta să condamni pe nimeni. Nu judeca. Nu-l
judeca pe tata.

81
Am rămas în urmă privind-ui silueta cum se
micșorează în ochii mei și cum scade pas cu pas
până ajunge mărimea unui copil pierdut prin lume.
Mă iutam la el ca și cum m-aș fi văzut pe mine cel
de la cinsprezece ani, un copil deșirat pe drumurile
lumii.

Cu inima în lumină
Am revenit dintr-o tabără Vipassana, după zece zile
de tăcere și meditație. Un important episod al vieții
în care mi-am amintit și re-analizat gânduri și emoții
dintre cele mai copleșitoare. O tabără în Apuseni pe
care o recomand fiecăruia dintre noi Am întâlnit
oameni frumoși, practicanți ai tăcerii, ai introspecției
și meditației, iar printre ei, un om cu care am
depănat în ultima zi amintiri comune. Una din
discuțiile avute a reaprins interesul și atenția pentru
o practică foarte interesantă, neabordată de mine
decât teoretic.
Parcul Izvor din București îndulcește tristețea
gardului imens al Palatului Parlamentului, care ține
la depărtare poporul permanent de politicienii
trecători. Un gard care ar fii bine să nu existe, dar
frica ține gardul în picioare. Hofstede analizează
amănuntit cărămizile acestui gard al puterii
irationale. Parcul este tânăr, cu copaci subțiri,
iarbă timidă și flori puține, însă citadinii au voie să-
și pună un cearșaf de plajă, să stea la soare sau să
își joace copii pe gazonul verde. Plimbându-mi

82
labradorul în una din zile pe alei, am observat un
bărbat atletic, îmbrăcat în pantaloni scurți, stând în
picioare, cu mâinile ridicate către cer, ochii închiși și
tălpile goale pe iabă. Parcul nu e mare însă poți
petrece mai multe ore de parțială liniște pe aleile
sale. Am revenit pe banca aceea după o oră.
Bărbatul nu și-a modificat poziția. Și încă o oră. Și
încă una. Curiozitatea nu-mi dădea pace. Cu
oarecare reținere, m-am apropiat de el. Doream să
îl întreb cum reușește nemișcarea atâta timp. A
deschis ochii , s-a uitat la mine cu fața calmă și un
pic stânjenit. Un bărbat de 55-60 de ani. L-am
salutat. Mi-a răspuns cu un surâs, apoi m-a
întrebat: ”V-am deranjat cu ceva ?! ”
Delicatețea lui m-a fascinat. L-am întrebat dacă
este o postură de Yoga și cum poate stat atâta timp
fără să miște. ”Soarele. Mă solarizez.” L-am
întrebat ce înseamnă asta. ”E hrana mea, sunt la
ora mesei. Aici, acum, eu mă hrănesc” . Mi-a fost
de ajuns ca să încep să pun milioanele mele de
întrebări a căror răspunsuri, bărbatul din fata mea
mi le-a oferit cu plăcere. ”De douăzeci de ani nu
mănânc nimic. Beau doar apă, atât. Nu ceaiuri sau
alte lichide. Apă curată. Am început să postesc
vineri, apoi si miercuri, iar după un an, foamea era
doar o amintire. Am continuat luni , miercuri și
vineri, apoi și duminică. Apă și soare. Nu sunt un
credincios profund, nu sunt un practician al unei
religii. Pur și simplu așa am gândit. După doi ani,
mi-am făcut o salată și , odată cu prima gură pe
care doream să o iau, am simțit că de fapt nu mi-e
foame deloc. Am renunțat la salata. A doua zi la
83
fel. Încet încet nu am mai avut dorințe sau
gânduri despre hrana mea. Nu am avut pofte deloc.
Nu mi-a fost greu. Nu m-am înfometat niciodată. Nu
am simțit foame nici în primele zile sau luni, dar nici
acum după atâția ani. În schimb, îmi arde pielea
dacă nu mi-o mângâie soarele. Simt ca o sete
teribilă lipsa căldurii soarelui . Pielea se usucă. Mă
furnică tot corpul. Apoi stau la soare, doua – trei
ore. Uneori la munte îmi permit să stau și câte cinci
ore. La mare stau dimineața iar apoi umblu doar în
pantaloni scurți. Muncesc la fel ca orice om. Am o
curte mică, îmi place să planez flori și să cresc
pisici. Sunt un om activ și liniștit. Cam asta e
povestea mea. Prietenii mei mă cunosc, nu insistă
niciodată și sunt cel mai bun partener de terasă al
lor. Cel mai ieftin. Ei beau iar eu stau și mă uit la ei.
Când sunt invitat undeva, pe ceilalți nu îi costă
nimic pentru că eu nu beau și nu mănânc. Pare
frustrant dar pentru mine este amuzat. Dar soarele,
of soarele ăsta ! Când lipsește trei zile cerul gurii
îmi arde de sete oricâtă apă aș bea. Of , soarele
ăsta.
Mi-a promis că ne vom mai vedea. Dar nu am mai
dat de el . Nu l-am mai căutat prin parcuri. O
singură dată, pe fuga mașinii, la intersecția cu
Bulandra și cheiul gârlei ( Dâmbovița), tot desculț,
tot cu fața spre soare, tot atletic și frumos, i-am zărit
trupul care se lăsa mângâiat de căldura soarelui de
prânz.

Umblând prin țară obișnuiam să iau la ocazie în

mașină mulți oameni care făceau autostopul. Mie
84
îmi dispărea somnul, iar ei ajungeau mai repede și
mai ieftin acasă. Tot felul de oameni. Seara mă
bucuram de experiențelor lor și de banii strânși
destul de ușor. Când luam măicuțe sau preoți, nu
acceptam plata însă aveam deja pregătit un
pomelnic pentru următoarele patruzeci de zile.
Pe drumul Focșanilor, o siluetă neagră și mică
sprijinea drumul 85 în ceata subtire a diminetii. Am
oprit. Era un bătrân călugăr, cu o barba albă de
parcă era însuși Moș Crăciun. Optzeci de ani tot
avea, deși spatele drept și privirea albastră
aminteau de un bărbat puternic și frumos. Și-a
ceruit voie să intre în mașină și mi-a spus că merge
spre Suceava. Ei bine, așa cum mi-e obiceiul, încep
să întreb câte în lună si-n stele. Că de unde vine,
că dacă e preot, că ce l-a făcut să se călugărească,
unde-i stau gândurile, de prin ce colț al Universului
a apărut și ce-l determină să stea în viață.
Multe,multe întrebări. Răspunsuri scurte, unele
seci, altele exact la subiectul întrebării. În sfârșit,
îmi făcusem damblaua în acea zi. Aflasem o
mulțime de lucruri interesante.
Încet s-au liniștit vorbele. Stătea lângă mine, ochii
vioi treceau dincolo de parbrizul mașinii cu pace și
compasiune. Venea de la Patriarhie. Îl cunoștea pe
Teoctist. Mi-a arătat o cruce pe care o primise cu o
zi înainte de la Patriarh. Jumătate de kilogram de
aur ! Un lanț greu atârna crucea mare frumos
alcătuită. Și-a băgat crucea înapoi la piept, printre
câteva cămăși, vestă și sutană. ”I-am zis că nu-mi
trebuie, dar Patriarhul a insistat. N-am vrut să o iau
85
dar mi-a spus că este ascultare și e musai să o iau.
Ce să fac eu cu crucea asta !? Spune mata că te
văd om mare, ce să fac cu ea !? ” Apoi a tăcut.
Învârtea metaniile de pe mâna stângă. Cu coada
ochiului îi vedeam cum buzele murmură o
rugăciune. Mașina mergea aproape singură.
Tăcerea umplea spațiul dintre mine și el. Apoi m-a
întrebat dacă pot trage mașina printre viile
oamenilor, că are o putină treabă. M-am gândit că
fiind bătrân nu mai poate aștepta destinația așa că
la primul drum pietruit am făcut dreapta și-am oprit
mașina la vreo cinci sute de metri de E85. Am ieșit
amândoi din mașină, mi-am întins oasele iar el și-a
suflecat mânicile sutanei, a ridicat palmele spre
soare, și-a dat jos mitra de pe cap. Privea spre
soare. Fața albă, barba albă, palmele albe, privirea
albastră. Privea spre soare.
După jumătate de oră și-a cerut scuze că a avut
atâta nevoie și a trebuit să mă țină și pe mine pe-
acolo. După ce a intrat în mașină, ne-am reluat
mersul spre Suceava. Liniște. Apoi din desaga sa
de doc verde și gros, a scos o anafură rotundă, cu
semnul crucii pe ea, așa cum fac oamenii duminica
pentru slujba de dimineață . ”Ca să nu am mândria
refuzului, iau o firmitură iar restul te rog să o
mănânci dumneata”. ” Părinte dar rupe-mi
jumătate” . Păi nu că eu nu o pot mânca” . Mă uit
la el. Privirea albastră mă fixează. Simt un fel de
reținere: să îmi spună, să nu îmi spună.
Curiozitatea îmi aprinde privirea. Apoi bătrânul
începe .....

86
”De mulți ani nu am mai mâncat nimic. Nimic.
Nimic. Beau doar apă sau aghiazmă. Aghiazmă
câte o gură ca să nu creadă ceilalți că sunt nebun.
La mese le spun că am probleme cu stomacul sau
că am canon de la duhovnic pentru păcatele mele
să nu mănânc în ziua aceea. Doar duhovnicul meu
știe. De acum și dumneata ști. Te văd om cu carte
și poate înveți ceva din ceea ce am să spun.
Posteam zile întregi, apoi cu săptămânile. După
vreo doi ani nu îmi era foame deloc. Vroiam doar
soare. Soare pe fața mea, pe mâinile mele. La
mânăstire nu mă pot dezbrăca. M-ar lua de nebun.
Ar spune toți că a înnebunit popa. După vreo doi
ani mâncam apă și soare. Odată pe lună mă
împărtășesc și-i spun preotului să îmi dea pe vârful
de cuțit o picătură, că nu sunt vrednic de mai mult.
Așa scap și de mine și de ei. Nu mi-a fost greu. Mai
suntem câțiva dar tot de vârsta mea. În rest nu mă
interesează dar nici nu vreau să știe frații de asta.
Cu fața spre soare mă gândesc la Dumnezeu, la
puterea Lui, la frumusețea Lui. Îl văd în soare, apoi
Îl simt pe mine , în mine. Dacă ninge sau plouă, Îl
caut cu ochii pe cer și El îmi răspunde . Pentru
mine atunci se înseninează. Poate fi iarna oricât de
grea, soarele trece prin nori și se oprește pe fața
mea. Atunci e vară în mine și în jurul meu. ”
Am ajuns la Suceava, la mânăstrirea Sfântului Ioan
. M-a binecuvântat, s-a uitat în ochii mei apoi la
soare, iar în ochii mei. ” În tine e tot , caută”

Despre autofagie am citit mult timp după acestea.

Japonezul Yoshinori Ohsumi, profesor la Institutul
87
Tehnologic din Tokyo a făcut descoperiri științifice
despre capacitatea de hrănire fără alimente. Apoi
Iuri Nikolaev a studiat efectele înfometării. Dar nu
sunt singurii. Există comunități de autofagi care iau
Prana din aer. De origine sanscrită cuvântul prana
semnifică suflul vieții. Este menționat în mai toate
culturile lumii. Dar practica transcede cuvântul.
Teoria este strivită de trăire.
Două vieți iar cu a mea, trei. Cei doi cu soarele, eu
încă printre umbre
…………………….
Acum nu sunt un credincios irațional, un dogmatic
rigid ori un trăitor spiritual autentic. Spun ”acum”
pentru că nu știu cum și unde mă vor duce pașii în
lumea asta frumoasă. Iar această stare de analiză
și trăire zilnică nu mă ridică la nivelul la care să pot
emite raționamente absolute referitoare la existența
sau inexistența unui creator cosmic absolut. O fi
sau poate nu . E doar o poveste, sau poate că nu.
Iar starea asta dubitativă mi-a alimentato un una
din poruncile Prietenului imaginar, care spune într-o
carte că ”eu sunt domnul dumnezeu tău.. să nu a
alți dumnezei înafară de mine”, apoi continuă și cu
alte sugestii interesante. Am citit de câteva ori
aceste cuvine. Am recitit după câteva zile și apoi mi
s-au deschis ochii: da, eu sunt dumnezeul meu. Eu.
Iar asta e una din cheițele care mi-a creeat apetitul
de mine însămi. Poate că ăsta a fost mesajul dorit.
Eu sunt creatorul meu, a comportamentelor mele, a
88
valorilor adoptate, a deciziilor luate și a tot ce se
înâmplă cu mine. Iar orice altcineva este
nesemnificativ pentru mine. Să nu ai alții a tine.
Să nu îi crezi pe alții dumnezei ai tăi ci doar proprii
lor dumnezei. Da , poți să fii dumnezeul altuia cu
condiția ca acela să nu își fi descoperit valoarea sa
de creator, deci dacă nu poate, nu știe și nu vrea,
nu strică să fiu eu dumnezeul lui. Asta pe unii ne
transformă în instrumentele altora. Gânditul este
inevitabil și totodată obțional.

Timpul e un sălbatec flămând

Stăteam la marginea unui copac căzut și mă uitam
cum propria-i greutate l-a smuls din pământ
scoțând-ui rădăcina stufoasă la aer. Scoarța umedă
e gazdă pentru toate gâzele pădurii. Un șir de
furnici mari, negre și agiate mărșăluesc dealungul
tulpini în căutarea avidă de frunze dulci. Câteva
gărgărițe stau strânse una în alta așteptând rândul
la moarte. Răcoarea toamnei o să le alunge pe
toate. Copacul gros zace printre frunzele căzute în
tăcere absolută. Cândva a gemut de tristețe, s-a
89
rupt și a căzut. I-o fi bătut inima câteva zile în
agonia morții dar ne putând să urle, moartea l-a
cuprins din vârf și până-n ultimul fir al rădăcinii
smulse. Sute de ani trântite la pământ. Iar apoi
timpul își bagă ghearele în lemnul tare și-l sfâșie
încet, pe nesimțite, milimetru cu milimetru, ore și
zile, ani întregi până când rumegușul maroniu va
devenii singura dovadă a trecerii secolelor prin fibra
lemnului. După care dispare și asta. Simt cum
timpul roade fibră cu fibră din viteazul căzut. Aud
ronțăitul și-i simt cum îi curge seva pe la colțul gurii
hapsâne. Nu iartă nimic. Rupe și roade cu ochii
închiși din corpul celui căzut. Parcă roade din mine.
O umbră învăluie umerii și mă apasă puternic
făcându-mă să mă întind dealungul trunchuiului
gros. Urechea dreaptă atinge asprimea scoarței
groase. Aud din ce în ce mai tare ronțăitul hulpav
care devoră căzutul. Îmi vine să adorm aici și să-mi
las corpul pradă sălbatecului lacom. În jurul meu
lăstarii se uită mirați ca niște copii care nu au crezut
vreodată că vor rămâne singuri pe lume, lipsiți de
grija umbrei divine. Acumstau nedumeriți la
căpătâiul copacului căzut ș nu știu ce să facă. Au
amuțit cu toții. Altă dată zbenguiau în bătatia
vântului și își aruncau frunzele de la unii la alții așa
cu aruncă cei mici mingile chinuindu-se să le
prindă. Se unduiau și își roteau crengile la fiecare
adiere bucurându-se de siguranța maiestoasă a
unui semeț de neclintit. Iar acum stau cu frunzele
pleoștite și nu mai știu ce să facă. Aha! Deci asta
90
ne așteaptă! Așa sfârșim cu toții. Deci așa, pe
neanunțate, vine cineva și ne smulge din pământ,
ne trântește printre cei vii apoi ne dă pe mâna
sălbatecului ăsta care ne scoate ochii și ne roade
oasele. Cum ? Doar praful rămâne din noi ?! Ce
câine fără inimă ești de ne rozi sufletul după ce am
căzut ?! Puteai să te agăți de putregaiurile de pe
jos, dar ai ales să-l culci la pământ când încă ar mai
fi ținut piept vântului sute de ani. Ești un sălbatec
fără inimă! Te-aș blestema dacă aș sti că blestebul
te-ar ucide. Însă furia mea e vorbă goală în fața
plutonului de execuție. Hapsân și crud ești timpule.
Îl văd cum ridică sprâncenele fără să-și deschidă
pleoapele, de parcă m-ar asculta, dar nu se oprește
de înfulecat. Zâmbetul îi trage colțul gurii în sus. Se
vrea ironic. Se vrea important. Stau întins pe
rumegușul de sub mine. Atât a rămas din falnicul de
demult. Timpul roade precum termitele deșertului
creangă cu creangă, braț cu braț, trunchiul și
abdomenul celui căzut. Nu pot să-mi șterg din ochi
uimirea neputincioasă a celor din jur, ca un priveghi
lipsit de negrul doliului, lipsit de fumul tămâii și a
lumânărilor arse. O privegrere tăcută lipsită de orice
speranță caracteristică nouă, oamenilor. Ronț-ronț-
ronț se aude cum toate cad pradă gurii neostoite a
sălbatecului flămând. Fiorul fricii mă trezește și mă
înpinge să mă ridic. Mă uit în jur și-mi văd frații cu
gurile împietrite, muți de neputință. Pășesc printre
ei, umbra mă prinde de piciorul drept, îmi smulg

91
talpa din ghearele sălbatecului orb și-ncep să fug.
Unde !?

De teamă să nu fiu singur

Aveam 14 ani de câteva luni. Se terminase anul
școlar și intrasem la liceu. Nu era ceea ce imi
dorisem, dar la urma urmei tot un liceu era și acela.
O pălmută dată orgoliului. Și era doar începutul…
Colegii mei plecaseră prin lumea largă, atât de
largă era posibil pe atunci, adică pe la tară, prin alte
orașe sau prin vreo statiune accesibilă omului de
rând. Stăteam singur în camera mea și admiram
mărul verde ajuns la geamul meu. Primul etaj. Dar
era cel mai frumos măr din lume. Făcea mere roșii,
mari și zemoase. Putine . Mai toate le mâncam eu.
Nenea Aramă nu prindea nici unul. Dar nu mă
certa. Era vecinul de la parter, un bătrân liniștit,
resemnat și pacifist. M-am întristat când n-a mai
fost. Mărul este și astăzi. Nici verile nu mai sunt.
Când aerul nu mai îngheta afară, scoteam ramele
geamului și le duceam în beci. Intrau păsările în
camera mea ca în propria lor lume. Mărul mă păzea
de tântari și-mi odihnea privirea zi de zi. Patul tare,
din scânduri mi-l construisem singur în clasa a
cincea. O glumă a colegului meu Cătălin T mi-a
deformat coloana. Din joacă în clasa a treia, mi-a
făcut cadou un pumn în zona cervicală fisurându-mi

92
o vertebră. Ani buni nu am știut de ce aveam dureri
și de ce coloana mea era curbată. Un maestru al
medicinii , un evreu care îl bătea pe tata la șah de
nu vorbea cu mine vreo două zile, fiind radiolog, a
văzut fisura și mi-a indicat câteva remedii, printre
care și patul meu de scânduri, acoperit doar cu o
pătură subtire ca să nu îmi intre așchiile în piele.
Nenea Berlinski. Când ploua , stătea la geam și
fuma. Ploaia îi uda tigara, îi uda părul, îi uda umerii.
Fuma și privea ploaia. Din casa lui răsunau cele
mai frumoase concerte ale lumii. Un doctor de
exceptie. Un om bun ce-mi zâmbea ori de câte ori
mă vedea pe-afară. De la el am învătat să mă plimb
în ploaia caldă a verii. Mi se lipea cămașa de piele.
Părul era măturat de picăturile mari ale cerului.
Fugeam prin ploaie și râdeam. Vara trecea. Ploaia
trecea.
Patul mi-l pusesem lângă geam, ca să văd stelele
cum roiesc deasupra blocului cautându-mă.
Parchetul era umflat la fiecare ploaie. Aduceam
ramele geamului doar când prima ninsoare se
punea la picioarele mele peste pătura roșie. Îmi
place răcoarea, uneori frigul. Iernile sunt un deliciu.
Avea tata un rucsac verde, de armată. O ranită
soldătească cu mânere de piele lată și groasă.
Altfel de rucsaci nu existau pe-atunci. Mergea la
pește cu rucsacul plin de momeli , cârlige și
lansete. De cele mai multe ori se întorcea cu doi-
trei bibani pe fundul unei plase puturoase, plină de
93
iarbă și pământ. Știa să facă saramură de pește.
Ars pe plită, cu ardei iute și mămăligă aspră. Avea
o răbdare de fier. Gătea grozav. Toamna punea
pește marinat în borcane. Atât de bine îl făcea că
se topeau oscioarele peștilor în sosul acela picant.
Pește și pâine caldă. O pâine enormă coaptă pe
vatră pentru care stăteam două ore la cozi
interminabile. Rândul la pâine înconjura piata.
Mirosul de pâine caldă înconjura pământul.
Cuptorul de Aur al fabricii de pâine era lângă piata
mare. Stăteau oamenii câte trei pe rând și se
formau cozi de sute de metrii. Trebuia să cumperi
două pâini dacă vroia să ajungi cu una întreagă
acasă. Săreau copii pe noi și ne cereau pâine. O
pâine avea trei kilograme. Mare și crocantă. Caldă
ca obrazul unui copilaș când doarme. Și un gust.
Iarna înebuneam cu pâinile strânse la piept. Nu
rupeam. Mușcam direct din coaja crăpată în
milioane de bucăti, ca o hartă a unui fund de lac
uscat. Ajungeam acasă sătul de frig, de miez cald,
de miros de vatră și de vocea mamei care mă
certa. Pâine și pește.
Am luat rucsacul verde și l-am umplut cu câteva
haine. Era vară. Câteva tricouri, pantaloni, un cutit,
chibrituri, un toporaș mic de inox cu mâner
albastru. Îl am și acum. Același mâner. După
patruzeci de ani. Același mâner. Și o oală. Roșie,
cu buline albe. Am adus-o neagră de funingine,

94
afumată și galbenă pe interior. O legasem în
exteriorul rucsacului. Și o conservă.
Mama a plâns când am ieșit pe ușă. Tata era prin
oraș. Mă rugase mama să nu plec singur. Uite că
plouă. Unde te duci? Cum pleci așa , singur? Nu
vezi că plouă? Aveam 14 ani. Mama plângea.
Vroiam să merg pe jos până la munte. La un
munte. Care munte? La un munte. Mama plângea.
Am traversat orașul mângâiat de sute de priviri,
niciuna rea. Zâmbeam și mergeam. În centru m-am
întâlnit cu tata. Ai plecat Da. Ai bani la tine? Nu.
Tine 100 de lei. Mi-a întins bancnota albastră cu
mâna lui sigură și răbdătoare. Drum bun!
Zâmbeam, plouam, mergeam.
Seara am depășit orașul. Luminile se vedeau stinse
după deal. Mergeam de opt ore. Ranita nu era grea
însă oala roșie cu buline albe se legăna la fiecare
mișcare și-mi număra pașii ca un metronom nebun.
Începuse cu număratul pașilor. Acum îmi șoptea :
stâng, drept / stâng ,drept. Din ce în ce mai tare :
stâng, drept/ stâng, drept. Mirosea a câmp. Stâng,
drept. Mirosea a foc. Stâng , drept. Niște bocanci
moi, subtiri. Stâng, drept. Se făcuse noapte. Nici nu
știu dacă aveam vreun plan . Stâng, drept. Ce
cuvânt interesant. Pentru vreun, e vere-unus, din
latină. E latină. Mi-a plăcut profa de latină. Deci mi-
a plăcut latina. O doamnă minionă, enigmatică și

95
mereu serioasă. Râdea doar în colul gurii, ca o
Monalisă delicată . Stâng , drept . La latină aveam
note mari. Și cam atât. Și biologia. Și desenul. Tata
mi-a spus că matematica și carnea de porc sunt
grele. Așa au fost. Mama ei de matematică. Multi
ani am avut coșmaruri în care se făcea că rămân
corigent. Peste câtiva ani mă îndrăgostisem de o
colegă foarte bună la matematică. A stat cu mine în
vacanta de primăvară și am recuperat tot ce nu
știam. A fost uimitor să văd că-mi place
matematica. Un an am avut note de zece.
Nebunescu, proful de matematică a venit acasă și a
vorbit cu tata ca să mă dea la facultate de profil.
Eram bun. Colega mea a plecat. Matematica a
plecat. Stâng, drept. Stâng , drept, oala se leagănă
ca un clopot nebun.
Unde mergi băiete?
Mă întorc și văd o cărută plină cu fân. Un cal și un
bătrân cocotat pe grămada de paie. Îi spun că
merg la munte. Râde . Sub mustată văd dintii albi
luminati de o tigară scurtă. Stâng, drept. Stâng ,
drept.
Stai. Urcă mă băiete aici lângă mine că doar n-ai să
mergi toată noaptea. Urc cu greu în vârful grămezii
de fân. Dau jos rucsacul și îl așez lângă mine.
Moșul tace. Eu tac. Cerul tace. Nu mă întreabă
nimic. Îi văd umerii aplecati și părul alb gălbui. Îi
văd brâul lat de piele coșcovită care îi păzește
96
spatele de frig. Fumează și tace. Calul îl ascultă
fără măcar să-i fie hăturile întinse. Lumina lunii îi
descoperă pielea cefei arsă de soare . Mă întind
de-a lungul cărutei și-mi așez ranita lângă mine.
Miroase a fân proaspăt, a fum de tigară și a cal
asudat. Moșul fumează aceleași tigări ca tata.
Miroase a cer senin . Miroase a noapte de vară.
Moșul se întoarce ușor spre mine și îmi întinde un
măr. Mănâncă mă băiete. Mușc din măr. Are gustul
merelor din fata geamului meu. Peste câteva
minute moșul se întoarce spre mine și îmi întinde o
bucată de plăcintă cu brânză de oaie. Ia mă băiete
că e caldă. Așa e. Caldă, cu brânză sărată de oaie.
Mă uit cu coada ochiului la oala roșie cu buline.
Tace. Nu mai știu nimic. Fânul mă învăluie într-o
îmbrătișare moale. E mai bine decât în patul meu
de lemn. Am să îmi fac o pernă de fân ca să-i miros
tăcerea proaspătă în fiecare seară. Nu mai știu
nimic. Nimic.
Sunt transpirat și mi-e cald. O muscă îmi gâdilă
pleoapa stângă. Stau cu ochii închiși și simt cum
mă arde soarele amiezii. Deschid ochii și văd oala
roșie cu buline albe lângă mine. Sunt în căruta cu
fân, cocotat deasupra lumii. Îmi arde gura de sete.
Întind mâna și ating ceva rece. E o sticlă de un litru
cu apă. Sticla e ușor aburită sub câteva paie
galbene. Iau sticla și beau. Apă proaspătă și rece.
A avut grijă moșul de mine. Beau și mă răcoresc.
Apa cu gustul setei celei mai aprinse. Beau
97
aproape jumătate de sticlă. Pun dopul de plută pe
gura sticlei și îl apăs cu fortă. Am băut, am fortă.
Învelesc sticla intr-un tricou și o bag în ranită.
Căruta e lângă un fânar din lemn înegrit de soare și
de ploaie. Nu e nimeni pe-aproape. Nu e calul, nici
moșul. Mă ridic în capul oaselor și privesc prin
ograda pustie. Nimeni. Cobor greu din patul meu de
vară , iau ranita pe spate și dau să intru în șură. O
ușă grea din scânduri stă să cadă , părinsă-n două
sârme de grinda de sus a șurii. Mă strecor
înăuntru. Nu e nimeni. Totul pare uscat și părăsit. În
curte o fântână cu capac de lemn zace uitată de
setea lumii. Ridic capacul . Fântâna e secată.
Cușca unui câine stă să latre a pustiu. Doar un lant
ruginit aduce aminte că a existat cândva un paznic
al noptii legat în curtea stăpânului.
Sub tălpi, o cărare duce spre poartă. Cândva a fost
pietruită cărarea, Acum e iarbă printre pietre de
parcă nimeni nu a călcat poteca ani buni. E amiază.
Soarele arde aerul. Îmi arde părul negru. Ies din
ograda fără poartă și las în urmă căruta plină cu fân
proaspăt, poteca uscată și fântâna secată. Las în
urmă lantul ruginit al câinelui inexistent și ceafa
arsă de soare a moșului. Iau cu mine sticla aburită
de apă proaspătă, cerul senin noptii de ieri,
îmbrăișarea fânului și mirosul de cal asudat.
Ograda se afla pe o culme iar de jur împrejur sunt
case modeste, case bogate, drumul cu piatră și
asfaltul negru din centrul satului. O femeie trage
98
copilul după ea și-l blagoslovește cu câteva cuvinte
uscate. Dau bună ziua. Tata mi-a zis totdeauna să
salut și pietrele pe unde merg. Nu-mi răspunde. O
altă femeie stă pe o bancă în fata curtii sale. Bună
ziua. Bună mă băiete. Da ce-ai căutat la moș Nelu
în ogradă? Îi povestesc toată pătania de aseară, lux
de amănunte. Femeia, la vreo 40 de ani se uită la
mine și tace. Face ochii mari și tace. Se ridică și
tace. Pleacă în casă de unde vine cu mâna dreaptă
lipită de piept. Iese la poartă și îmi întinde mâna.
Avea o poză cu moșu. Mă uit la poză. Moșul cu
părul alb gălbui, cu gâtul ars de soare și brâul de
piele coșcovită. Da, el e. Îi spun femeii că e moșul
de aseară.
Femeia tace, se așează pe bancă și rămâne cu
ochii împietriti la mine.
Îmi amortiseră tălpile. După vreo jumătate de oră
dau să plec. Femeia îmi face semn să mă așez
lângă ea. Soarele arde. Praful drumului zace
încremenit între cer și pământ. Femeia îmi spune
că moșu Ion, căruia i se spunea moș Nelu fusese
clopotar în sat. Un om liniștit și bun. Nu avusese
copii dar iubea copii altora și le făcea cadouri de
sărbători covrigi și mere. Duminica o ruga pe
vecina lui să îi faca plăcintă cu brânză de oaie.
Plătea și lua plăcinta caldă la el în ogradă, sus pe
deal. Murise acum 8 ani. Curtea lui e pustie iar
rudele i-au luat totul. I-a rămas căruta dar și aia e
putredă toată. Apoi femeia tace.
99
Satul Păltinoasa în drum spre Gura Humorului. Pe
femeie o cheamă Ileana și are casa lângă o mică
pădure de duzi. În 1982 duzii erau destul de mari.
Din aceeași duzi am cules dude cu fiul meu după
douăzeci de ani când o vizitasem pe tanti Ileana.
Băiatul meu avea cinci ani și culegea dudele
scuturate de mine. Cămășile noastre se pătaseră
cu fiecare fructă moale și zemoasă care cădea din
copac. Cămăși albe si dude negre.
Ajung printre oameni unde încep întrebările.

Elogiu
Ce culoare are iubiea ? Glasul fetei mele sună
stingher: galben! Ce formă are libertatea ? Ea
răspunde : rotundă ! Ce gust are familia ? Acru !
zice ea. Dar la 4 ani spunea că e dulce. Apoi că e
sărat. Nu demult era acru. Sunt plecat cateva zile.
Pun mâna pe telefon și o sun: Ce gust are....? Hai
măi tata. Am treabă. Și așa e bine ce pot face dacă
i-a pierit gustul ? Dacă i-a dispărut culoarea din
ochi. Dacă formele nu mai sunt clare în capul ei.
Crește sub ochii mei și toate i se tranformă în
alteva, în universuri personale total diferite față de
ceea ce exprima până nu demult. Și așa e bine.
Probabil că își construiește aromele proprii, formele
personale și culorile pe care doar ea le poate
100
percepe și exprima. Ce să fac? Pentru mine încă
bucuria are culoare. Și iubirea are formă. Și
universul are miros. Dar sunt ale mele. Fata mea
nu îmi mai lasă visele să se intersecteze cu ale ei.
Universurile s-au desprins așa cum se desprinde o
celulă din altă celulă, mai întâi prin mărirea celulei
mamă, apoi alungirea ei și apoi ruprerea celei noi
de cea veche. Incepe un nou univers. Fără niciun
Big Bang ci doar în liniștea cosmică a copilului are
alege să crească cât mai departe de celulele care i-
au determinat gândurile și mirosurile și culorile și
formele. Totul încet, pe tăcute, ca hoțul care se
furișează lângă patul tău și te fură în timp ce visezi
cu ochii deschși. Apoi te trezești cu soarele-n ochi,
buimac după o noapte confuză și cu sentimentul că
ceva a dispărut din jurul tău dar încă nu îți dai
seama ce anume. Ești singur și confuz iar în
camera cealaltă hoțul împarte prada cu propriul
meu copil. O altă poveste a început iar tu nici nu
mai intri printre personaje, sau măcar printre
obiecte, ori printre culori, sau forme, sau mirosuri.
Un bulgăre de plastilină pe care cândva îl țineam în
palme și-l modelam cum îmi trecea prin cap, a prins
viață si a început să palpite între degetele mele, a
prins plăcerea de a se mișca precum un jeleu plin
de viață și nu îmi mai ascultă mângâierile mele.
Apoi expandează și începe să salte și să-și
formeze propriul destin. Brusc nu mai am în căușul
palmelor decât căldura dulce a mor amintiri
translucide. Un univers cald cu miros de lapte
101
proaspăt și vanilie care îmi intră în nări și în creier.
Ce simplă e dispariția! Mai simplă ca o scamatorie
precedată de un hocu pocus gălăgios. Pus și
simplu ești și nu mai ești. Schimbarea se întâmplă
conținând sfințenia unui proces cosmic: pe tăcute și
be nebăgat de seamă. Scchimbarea e îsăși parte a
sfințeniei cosmice. Schimbarea e sfântă. Dureros
de sfântă. Pentru că este creatoare de povești noi,
de forme și culori nebănuite, de combibații unice și
imposibil de măsurat, poate chiar imposibil de
înțeles. Transformarea e forma prin care Universul
își relevă ingeniozitatea sfântă. Nu e loc de bine
ori de rău, de interpretări personale ori de valori
colective. Schimbarea e sfântă și atăt. Restul e
tăcere. Restul e resemnare. Restul e bucurie. Ce
culoare are bucuria ? Vocea zice că e galbenă. Dar
ce formă are simplitatea ? Păi nuvezi?! E ca o stea
cu sapte colțuri. Și ce gust are schimbarea ? Gustă,
îmi zice. Simți? Ce gust are? Mă întreabă acum
vocea. Schimbarea acum e un personaj care stă
lângă mine, zâmbește și pune întrebări
provocatoare. Mă înclin și-i răspund cu un zâmbet
amar.
În pădurea de fagi
La Petru Vodă este o mănăstire lângă Târgu
Neamţ ctitorită de părintele Iustin Pârvu. În aceste
locuri se deschide cerul iar dealurile Stânişoarei
curg unul după altul până la poarta unei familii cu
vreo 90 de fraţi şi cam tot atâtea surori. În curte
102
peretii bisericii sunt pictaţi de sus până jos cu
fresce imense. Lângă ele, o bancă de lemn
negeluit pe care stă iscoditorul: nouăzeci de ani, o
barbă albă, ochi tineri sub streașina sprâncenei
obosite de vreme, palme osoase şi moi, voce lină
dar fermă. Auzisem multe despre libertatea gândirii
acestui preot, despre cum își crește ucenicii,
despre vitalitatea sa și sacrificiile făcute pentru ca
să existe mânăstirea, dar mai ales despre faptul că
părintele vede prin om așa cum vedem noi peștii în
apele limpezi.
- Ai întârziat, frate Victore, dar e bine şi-acum. Am
înlemnit ! Ştia tot ! Unde să mă ascund !? Două ore
de calm, de viaţă, de suflet, de răbdare, de
încuviinţări şi dojeneli. Peste toate,
binecuvântarea lui în ceea ce aveam de facut. Nu
am avut loc unde să fug ! Ştia toate! Şi asta era
doar prima întâlnire cu părintele Iustin Pârvu-
iscoditorul de suflete. Nu mai trăieşte dar fiecare
cărămidă zidită acolo îi poartă amprenta. Şi dacă
tot n-am unde a mă ascunde, mai bine mă deschid
în Faţa Lui, să mă citească-aşa cum sunt !
Negru Vodă-1997
La omul ăsta am mai ajuns de câteva ori și de
fiecare dată știa care îmi sunt gândurile și ce
dileme am. Nu se grăbea nicodată să îmi spună ce
am de făcut și mă lăsa pe mine să scormonesc
printre toate povețile, poate-poate mă deștept și eu
103
odată. Deși bătrân,avea putere de a muncii cât trei
oameni tineri. Dădea tot ce avea celor care cereau.
Iar de multe ori nu cerei nimic dar te trezeai cu câte
o carte sau un mic obiect care să te țină ancorat în
lumea lui frumoasă și curată. A creeat nu doar un
loc, o mânăstire și multe case pentru nevoiași ci a
format o școală de gândire și trăire metalumească,
un mod de existență cât mai departe de materie ,
cât mai ferită de lupte și foarte iubitoare de tot ce e
viu. Stătea minute bune cu câte o frunză în mână,
ruptă de vânt ori de oameni, o privea și se minuna
de frumusețea ei, apoi lăcrima din ochii lui iuți
pentru moartea prematură a frunzei. Nu iubea
măreția nimănui și se arăta supărat de bisericile
imense, lipsite de intimitate, de lupta fiecăruia
pentru lucruri care dispar însă nu jignea pe nimeni
evitând orice formă de judecată a oricui din jurul
său.
Fericirea e un uriaș care dansează
Cele mai intense emoții le-am avut alături de băiatul
meu care a crescut om mare și lângă fata mea care
încă merge la școală. Obișnuiam să mergem cu
cortul cât era vara de lungă. Băiatului nu-i plăceau
toate ieșirile însă fata, cât a a fost mică nu rata
nicio sâmbătă fără foc, apă și cort. Se băga în cele
ma reci izvoare și stătea ore întregi jucându-se cu
mormolocii, cu picăturile de apă ori cu propriile
degete care se murau de atâta umezeală.
Amândurora le plăcea să stăm la foc și să roadem
104
cartofii negrii fierbinți scoși cu mâna din jar, să ne
uităm la stele și să povestim toate poveștile lumii.
Noaptea își puneau capul pe umărul meu iar în
timpul somnului le trăgeam căciulile pe ochi ca să
nu se piardă căldura pleoapelor în aerul rece al
nopții. Cât erau mici mergeau în patru labe prin
iarbă și încercau să prindă furnicile care le invadau
pielile lor moi și curate, râdeau la soare și se tupilau
în cort când începea căte o ploaie de vară. Au
învățat ce ciuperci sunt bune de mâncat și cum ce
să facă dacă îi prinde noaptea prin vreo pădure.
Ascultau povești cu urși, cu iepuri și gâze și se
bucurau de orice vedeau în jurul lor. Pentru fată
născocisem o poveste pe care i-o spuneam când
începeam să urcăm potecile lungi. Obosea. Nu
prea îi plăcea să facă eforturi prea mari. Uneori
plângea și încerca să negocieze fiecare pas.
Povestea îi amorțea încăpățânarea și fără să își
dea seama ajungeam la finalul traseelor. Odată a
prins o șopârlă mică, a puso într-o cutie de chibrite
și a plimbato zece ore spunând-ui povești și vorbind
cu ea. Pe băiat l-am cărat în spate pentru că își
epuizase toate puterile cu jumătate de oră înainte
de finalul unui traseu. Fiecare din ei avea un alt fel
de a simții natura, însă amândoi aveau încedere
oarbă în tot ce le spuneam și tot ce făceau
împreună cu mine. Am intrat în peșteri și am
escaladat munți, am înotat în ape reci și ne-am
încălzit la focuri de lemne ude pe care tot ei se
chinuiau să le aprindă, am mers prin zăpezi până la
105
piept și le-am arătat cum să călărească fără șea. O
lume în care eram noi cu noi și vântul din jurul
nostru iar undeva departe era și o altă lume lipsită
de culorile noastre. Ni se ascuțiseră simțurile
reușind să facem diferența dintre aerul care aduce
ploaie și cel care aduce zăpadă. Simțeam anumite
plante de la sute de metri, iar apropierea unui
animal sălbatec o remarcam de departe după miros
ori după reacția păsărilor. O lume a simțurilor, a
simplității și a semnelor. Un uriaș tolănit în univers
care se ridică greoi în picioare și se lasă dus de
muzica lumii. Stângaci dă din cap și balansează
corpul greoi odată cu ritmul melodiei. Ridică brațele
lateral și caută să cuprindă totul în brațele sale.
Țopăie alene și râde. Dansează haotic și se învârte
lent cu brațele desfăcute. Își înfoaie nările și lasă
parfumul ierbii să îi inunde pieptul. Încearcă să
inventeze un dans numai al său și continuă să își
balanseze trupul greoi ca un elefant care caută să
nu strivească firele de iarbă acolo pe unde pășește.
E stângaci ca un copil. Râde și țopăie. Fericirea e
un uriaș care dansează. Ne rostogoleam prin
ierburile înalte și moi până amețeam apoi ei se
ridicau și încercau să stea în picioare clătinându-se
ca oamenii beți. Unde erau pantele mai lungi, ne
lungeam cu mâinile deasupra capului, ca niște
clătite și ne dădeam drumul la vale . Ochii noștrii
vedeau cu repeziciune cerul și iarba cerul și iarba
cerul și iarba cu viteză din ce în ce mai mare.
Râdeam unii de alții de cât de verzi eram de la
106
zeama firelor de iarbă. Iar când ne prindea ploaia,
niciunul nu se adăpostea ci continuam drumul până
când ploaia și noi deveneam o singură ființă. Doar
gândurile mai erau uscate dar și ele se abandonau
ploii odată cu ultimul centimetru de piele neatinsă
de apa cerului. Dimineața mă trezeam primul și
făceam focul în fața cortului căutând să nu fac prea
multă gălăgie. Aburul pământului se ridica ușor
odată cu fumul focului. Atingeam pământul cu
genunchi și mă întindeam în iarba udă de rouă. Cu
obrazul lipit simțeam cum tremură ușor muntele, la
fiecare pas, la fiecare legănare a uriașului care
dansa lângă mine. Tremurau frunzele copacilor,
apele începeau să facă cercuri. Totul vibra în ritmul
unui dans fără nicio regulă pe care o înțelege doar
riașul meu. Un zbor greoi de bondar care se
leagănă din frunză în frunză, un fir de fum ce prinde
adierea dimineții și o invită la plimbare, mână în
mână, până la cer. Fericirea e un uriaș care
dansează lângă mine.
Ai urmărit vreodată soarele când apune? Cerul
senin își concentrează tot albastru spre mingea
portocalie care tremură ușor la fiecare milimetru
coborât spre orizont. Pământul începe să înghită
câte o felie din soare. Lacom și răbdător așteaptă
ca soarele să-i cadă în brațe apoi îl înfulecă cu
poftă, gură cu gură. Un sfert, jumătate.Încă un pic și
rămâne o dungă subțire, portocalie și timidă care
încearcă să se agațe de reflexia sa pe o umbră de
107
nor ori luciu de apă. Și gata.Doar o lacrimă cât un
punct luminos stă agățată în urma soarelui, doar
luceafărul de seară e martor la pofta fără margini a
orizontului care a devotat tăcutul portocaliu.
Rămâne liniștea cu ritmul ei cosmic. Cineva a
învățat ritmul iar acum dansează greoi.
Ai ținut în brațe un copil care doarme? Respirația îi
miroase a floare de tei iar genele îi gâdilă ploapele
roz. Părul moale se lasă dus de fiecare pală de
vânt iar pumnii țin strâns aerul umed al palmelor.
Pieptul se ridică și coboară cu fiecare suflu și
buzele mișcă ușor în ritmul viselor. Oare ce visează
un copil? Stă scurs în btațele mele știind sigur că
nu i se poate întâmpla nimic. Se abandonează mie
din vârful tălpilor până în creștetul moale.
Respirația are un ritm al ei pe care nu îl înțeleg.
Cineva prinde ritmul și începe să țopăie greoi.
Ai stat întins pe iarbă fără să urmărești timpul cum
curge? Ochii urmează norii pufoși care își schimbă
forma ca într-un puzzle uriaș. Vântul caută să
îmbine fiecare formă a lor una cu alta dar efortul e
distrus imediat născându-se alte forme, alți nori
într-o geomerie ce contrazice orice linie dreaptă. O
dată am văzut o inimă imensă pe cer. O singură
dată. Incredibil de bine conturată. Corpul era
abandonat nisipului ferbinte, câteva fire de iarbă
joacă deasupra feței mele, grele de spicul necopt al
semințelor. Gâzele lumii trec nestingherite peste
pielea mea iar cele mărunte caută să treacă de
108
părul negru a brațelor mele. O gărgăriță beată de
soare a aterizat de pieptul meu iar acum caută să
înțeleagă sensul vieții ei printre monștrii lumii care
zdrobesc totul fără discernământ. Toate par că s-au
prins în muzica unei zile leneșe ce urmează viața și
se dau la oparte din fața pașilor uriașului care
dansează la urechea mea.
Te-au năpădit lacrimile când ai ascultat o muzică,
oricare ar fi fost aceea? Când sunetul îți inundă
urechile și cauți să reglezi volumul difuzoarelor în
așa fel ca melodia să o auzi în mijlicul creierului,
când ești printre instrumente și printre cei care
cântă, când puful părului de pe brațe se ridică ușor
iar picioarele devin moi de parcă ai începe să
plutești, când nu îți mai simți corpul și toate din jurul
tău dispar, când gândurile devin amintiri dureroase
ori trăiri intense, când nu mai simți frigul ori brațul
amorțit, când nimic nu poate intra în scena ta, unde
muzica ta stăpânește totul iar degetele îți sunt
atinse ușor de vibrația aerului. Când îți înghiți
lacrimile și nodul din gât reglează pulsul mărit al
inimii. Când șimți că ești singur, tu cu tine și doar cu
muzica din capul tău. Atunci vine un uriaș care suflă
spre nările tale un aer de mere crude și miros de
flori uscate. Apoi îți atinge fruntea cu mâna sa
gigantică și îți apasă ușor pleoapele ca să rămână
închise, te ia de umeri și te aduce lângă el. Și
dansează odată cu tine. Își apropie buzele de

109
urechea ta și lasă cuvintele șoptite să vină către
tine: eu sunt uriașul care dansează.
Ai simțit vreodată că ești atât de iubit încât nu crezi
că e real ? Că stai lângă ființa iubită care se
scurge pe pielea ta și care te mângâie ca pe un
copil al ei, te sărută de parcă doar săruturile alea
mai exită pe lume și îți privește corpul ca un culptor
care își admiră opera? Că respirațiile amândurora
sunt de fapt originea adierilor de primăvară, a
tuturor vânturilor care plimbă frunzele lumii dintr-o
parte în alta, a uraganelor fierbinți care pot scoate
rădăcinile copacilor la lumină și esența suflărilor de
viață împletite într-o singură îmbrățișare? Că
cearșaful alb din jurul trupurilor este ca un cocon de
mătase care te vă protejează de orice rău și că
nimeni și nimic nu mai poate penera coconul de
mătase? Că nu îți dorești să îți desprinzi mâinile
unele de atele, unite pe vecie ca o graniță care
desparte lumile între ele? Lumea voastră de oricare
alta. Ai văzut cu ochii omului care te iubește? Că
până și gustul mâncării are aroma pielii ei sau a
lui ? Ai simțit că amândoi sunteți ținuți în brațe unul
de altul iar pământul e undeva departe în timp ce
voi levitați într-o îmbrățișare fără sfârșit? Iar buzele
lipite de urechea ta șoptesc ușor: eu sunt uriașul
care te iubește ! sunt fericirea care dansează
împreună cu tine.
........................

110
Primăvara are mirosul inconfundabil. Asa cum iarna
miroase sobru, a ger și singurătate, primăvara are
aroma călătoriilor și a desprinderii de cotidian.
Parfumul ei te desprinde de pământ și te îndeamnă
să fugi oriunde vezi cu ochii. Călătoria fără țintă și
urma pașilor uitați prin lume, abandonul total în
brațele hazardului și alungarea rațiunii oricărui
gand de stabilitate, ruperea de tot ce te înconjoară
și capitularea în fața zefirului cald și seducător care
învârte fuioarele de praf și firele de iarbă. E
perioada începuturilor fascinate și inconștiente în
care am avut parte de cele mai incitante momente
ale vieții mele. Deși mă simt minunat indiferent de
anotimpuri și mă bucur de orice îmi oferă lumea,
mirosul de libertate totală pe care îl aduce
primăvara este inconfundabil. Am întâlnit
sentimentul ăsta la Panait Istrate în Neranțula
rebelă și inexplicabilă fată rebelă. O dorință de
evadare din lume și din propria mea persoană mă
îndeamnă la plecare departe , departe de tot, fără a
definii locul și drumul, cu un egoism nătâng care
alungă orice urmă de stabilitate și de ancorare în
prezent. Dispare sensul oricărui fapt iar mirajul
zborului deasupra lumii mă îmbată și mă farmecă
deopotrivă. Este un aer plin de contraste: cald și
rece în același timp, umed dar suficient de uscat ca
să îți mângâie pielea fără să tresari, puternic de
parcă ar vrea să te smulgă din temelie însă gingaș
în așa fel încât decizia să vină de la tine, seducător
și totuși zgârcit dacă nu dai și tu drumul fiecărei
111
celule să iubească. Am învățat să miros
anotimpurile și să le știu aroma ținând nările atente
la mirosul fiecărui fir de vânt. Cu ochii închiși și fața
îndreptată spre cer las porii liberi să primească
fiecare atingere a aerului. Deschid ușor gura ca
până și papilele să fie martore la miresmele
vremurilor. Încet, creierul desenează forma
anotimpului, culoarea și puterea fiecăruia. Începe
să se contureze un tablou mental în care toate
simțurile desenează câte ceva relevant pentru
opera mea interioară unde modelul nu stă ca în
orice atelier de pictură, în fața pictorului, ci învăluie
artistul, îl îmbată și îl adoarme cu farmecele sale.
Stau minute lungi cu ochii închși, abandonat total în
bătaia vântului și știu că acum e vremea să las
anotimpul să-mi intre în inimă.
...............................................
Las toate să se întâmple. Nu credeam că mă voi da
la oparte din fața furtunii. Multă vreme așteptam cu
brațele desfăcute să vină totul spre mine. Nu luam
în calcul niciun pericol, nicio amenințare. Mă luptam
cu lumea, cu prezentul, cu mine și cu oricine ar fi
vrut să mă avertizeze de ceea ce se poate
întâmpla. Așteptam trenul stând pe linia ferată, cu
mușchii încordați și cu mintea la clipa prezentă. Ce
era după? Nici nu mai contează. Uneori
evenimentele mă trânteau rău de tot, alteori treceau
toate fără urme, însă de cele mai multe ori lupta
asta inutilă îmi dădea cele mai frumoase și
112
puternice emoții astfel că lumea era a mea, numai a
mea. Nu țineam cont de nimic în inconștiența mea
permanentă și dorința de a sparge cerul cu
gândurile și cu acțiunile mele. Imprudent
iremediabil, greu de suportat dar fascinant pentru
cei mai mulți dintre apropiații mei. Până când încet,
încet inutilitatea acestot teribilisme m-au făcut să
abandonez inconștient dorințele de a schimba
lumea, locurile, universul. Nu demult mi-am dat
seama că acum las toate să curgă prin mine, pe
lângă mine și peste capul meu zăpăcit de toate
câte am făcut. Nu mai am dorințe care să mă așeze
pe linia ferată și care să îmi întindă nervii ca o
coardă de arc gata să lepede săgeata cu viteaza
unui glonte. Acum sunt moale în fața oglinzii plină
de amintiri. Undeva lângă mine lumea trăiește la fel
ca totdeauna. Uraganele vin,fac prăpăd și mai
trântesc pe câte unul care stă cu brațele desfăcute
aștepându-le lovitura. Trenurile au loc acum de
mine iar mecanicii de locomotivă îmi zâmbesc
complice trăgând sirena în semn de salut. Oare câți
nebuni au văzut ei stând cu pieptul gol pe liniile
trenurilor? La câte lupte au fost martori și câte
orgolii au văzut spulberate de viteza vieții pe șine?
Mi-am surprins lașitatea de multe ori copleșindu-mă
dar acum mi-a rămas doar muzica mea proprie.
Răbdarea este a lașilor. Nu am răbdare. Niciodată
nu am avut. Măcar cu asta mai duc de nas căte o
furtună care bate disperată la uși închise. O las să
aștepte și când simt că nu mai are puterea
113
începuturilor deschid ușa și-i înfrunt zeflemitor
privirea. Nu mai pot. Nu mai vreau. Pleacă! Îmi
întoarce spatele dezamăgită și se duce să caute
nebuni adevărați. Ce dezamăgire! Să nu ai cu cine
să te lupți și să găsești doar pielea leului mototolită
în colțurile încăperilor părăsite. Mă așez pe
canapeaua moale de catifea, îmi întind picioarele și
îmi las capul să se adâncească în spătarul înalt.
Pornesc muzica cu vocile celebre și las timpanele
să vibreze și să nască lacrimi. La picioare zace o
piele de leu plină de zgârieturi și cicarici adânci.
Cunosc fiecare centimetru din platoșa asta. Fiecare
cută arsă de soare și lovită de trenuri. O ridic și mi-
o așez pe umeri. Încă simt cuțitul care mi l-a băgat
vicleana în piept. A tras lama ușor în jos și a urmat
liniile lungi ale corpului apoi mi-a desprins pielea
usor, cu mișcări sigure, centimetru cu centimetru,
până când m-a separat complet de pterea mea de
leu. A ridicat-o deasupra cu toate mâinile, ca un
trofeu apoi mi-a pus-o la picioare. Mi-a spus
râzând: să nu-ndrăznești să o mai pui pe umeri!
Abia atunci am simțit usturimea ruperii pielii de
corp. Nu mi-a curs nicio picătură de sânge însă
durerea îmi învăluia degetele, genunchii, pieptul și
urca până în creștetul capului. Doar mâinile ei erau
pline de sânge ca ale unui măcelar nebun după ce
eviscerează ultimul unicorn din lume.
Mă uit la puii de lei care se joacă prostește cu
ciucurii vieții și fac giumbușlucuri nevinovate, cad în
114
praful drumurilor și se joacă cu propriile umbre
precum orice pui de pisică neînțărcați încă. Gata.
Mi-ajunge. Las lucrurile să treacă prin mine și toate
să se-ntâmple.

Temeri
Un studiu pe zeci de mii de oameni ne arată că nu
moartea este teama cea mai puternică temere a
umanității ci singurătatea doboară moartea ca frică
a lumii. Iar mămica tuturor fricilor este aceea de a
vorbi în fața unor mulțimi de oameni. Cu teama de
moarte ne naștem fie că vrem , fie că nu o dorim,
iar despre asta s-au scris miii de studii și lucrări de
inteligente. Iar dacă celelalte doua temeri o
surclasează pe cea cu care ne naștem, înseamnă
că sunt cu mult mai puternice decât softul cu care
apărem pe lume. Incapacitatea de a spune lumi
ceea ce gândim nu este conștientizat ușor pentru
că cei mai mulți dintre noi discută lejer despre vrute
și nevrute cu aproape oricine și chiar cu destulă
ușurință. Teama apare în momentul când aceleași
subiecte mai mult sau mai puțin personale sunt
prezentate unei mulțimi de oameni a căror chipuri
transmit foarte multe din emoțile pe care nu le
dorește nimeni: dezgust, dezaprobare, indiferență,
aroganță, acord, nepăsare, oboseală și multe
altele. Ei bine, îmi amorțesc această teamă scriind.
E modul meu prin care spun ceva dar pot să
115
corectez și să revin la text. Iar mulțimea din ața
mea nu îmi mai pune piedică gândurilor. E o
mulțime tăcută și ne cunoscută mie, iar murmurul
respirațiilor abia abia dacă ajunge la mine. Cu toate
acestea există și teama de a scrie, care apare nu în
fața sutelor de oameni și atunci când eu sunt în fața
mea. Suportul pe care scriu devine o oglindă
implacabilă, necruâîtoare și rece. Tocmai lipsa
emoțiilor mă înfricoșează. De cele mai multe ori îmi
surprind ochii privind prin hârtie, undeva departe, în
căutarea ideilor și a formelor prin care să le scriu.
Hârtia devine nu o fereastră prin care să văd clar ce
e dincolo de creierul meul, de visele și gândurile
mele ci devine o foaie mată, ușor translucidă, ca un
filtru a ceva ce încă nu pot să definesc. E o pleoapă
închisă peste ochii îndreptați spre lumină: nu vezi
nimic dar deslușești rozul lumii din afară, umbre
care trec din când în când, pete colorate care se
amestecă în rozul pleoapelor închise. Iar gândurlle
apar și dispar, trec în fugă precum o pasăre rătăcită
iar unele se agață de mână și o împinge spre litere
apoi spre cuvinte, fraze și emoții scrise unele după
altele. Teama de public e atenuată de căutarea
oarbă a ideilor rătăcite prin creier. Ce amăgire dulce
și nătângă! Hârtia alungă ușor oamenii care poate
ar râde de mine. Ce act de curaj ! Pot scrie în fața
lumii inexistente. Un univers pe care am reușit să îl
dezarmez fără să isc războaie , doar printr-o foaie
de hârtie. Sau poate e doar un alt fel de lașitatea a
scriitorului care nu are curajul de a-și striga în gura
116
mare gâdul !? Asta mă face să tresar. Sunt fricosul
ce se ascunde în spatele unui voal protector sau
sunt viteazul care înfruntă lumea? Trec zile fără să
pun nimc între mine și lume. Pe foaia translucidă ca
o foaie de copt încep cu greu să apară cuvintele
care se grupează soldățește ca armatele în fața
dușmanului imaginar. O literă e o picătură de
transpirație a sinelui, care asudă pe interior. Un
cuvât e febra muscuară a creierului. Fiecare cuvânt
e un soldat. Îi pun armura, îl aliniez alături de
camarazii săi, îl antrenez zi de zi și îl trimit cu
pieptul în vânt să lupte pentru mine. Cu cât scriu
mai mult cu atât oștirea mea crește. Un soldat e o
idee. Un regiment e un gând. Un batalion e o
experiență. O companie este o emoție. O armată e
o lume proprie în care am trăit fiecare clipă. Fiecare
capitol e o luptă unde stau în fața oștirii mele de
cuvinte și mă lupt cu propria lume, cu propriul chip
al sufletului meu. Nici nu știu cine o să cârștige, de
parcă ar mai conta asta în fața atâtor lupte și atâtor
cuvinte scrise. E o luptă cu teama de a nu spune cu
glas tare ce simt. Un război pe care nu frica îl
câștigă, dar nici căpitanul armatelor scrise. Un
război unde cuvântul e învingătorul lumilor. Cât de
greu apare fiecare cuvânt. Mă uit atent la câmpul
de luptă desenat pe hârtia din față și văd cum
înaintea tuturor, a gândurilor și a mâinii mele, a
rândurilor așezate ca soldații în tranșee și a
asteagului care flutură în mâinile stegarului, stă
semeț cuvântul. În fața tuturor. Înaintea tuturor
117
acestota. Înaintea universului și înainte de toate. La
începutul a orice. Cuvântul.

Meșterii lumii.
Construiesc și mă uit în jur. Și alții construiesc. Apoi
repar. Privesc la ceilalți și-i văd cum repar. Se
năruie. Și la ceilalți se năruie. Construiesc, repar,
demolez, repar și iar construiesc. Si ceilalți fac
exact la fel. Din când în când mă opresc, respir
adânc și o iau de la capăt. Câteodată mă întind pe
pământ ca să îmi trag sufletul și să-mi îndrept
spatele, să privesc cerul și să o iau de la capăt. Cei
mai mulți fac la fel: se întind pe pământ să se
odihnească. Unii rămân acolo și nu se mai ridică
deloc. Cei mai mulți o iau de la capăt. Diferența
dintre unii și alții o dau căile fircăruia prin care
construiește, repară și demolează și iar și iar până
la următoarea așezare pe pământ. La început nu
aveam mult timp să văd ce este în jurul meu.
Construiam, construiam, reparam, iar dacă se
năruia ceva, plecam mai departe cu nonșalață. Cu
timpul sunt ceva mai atent la tot și la toate. Plimb
praful lumii dintr-o parte în alta. Un alt scop al vieții.
Mutatul prafului dintr-un loc în altu. Am construit
relații care s-au demolat. Pe unele le-am reparat
așa cum m-am priceput. Unele arătau ca petecele
de pe pantalonii unui clown de la circ. Altele se
destrămau la fiecare atingere ori încercare de a le
118
consolida. Orice aș fi făcut, arătau ca ruinele unei
cetăți abandonate după atacuri succesive. Cu
oamenii e și mai greu. Ceea ce edificam câțiva ani,
veneau furtunile și demolau aproape tot. În urmă au
rămas amăgiri uriașe. Ce să repar când până și
constructorul începea să aibă crăpături în palme, în
suflet, în ochi !? Am zidit și am năruit cu propriul
meu creier oameni și locuri la care acum mă uit cu
vin alții și construiesc într-o nebunie perpetuă de
parcă ar rămâne ceva după ce lumea nu ar mai fii.
Oare cum gandeau arhitecții piramidelor în timp ce
milioane de oameni ridicau piatră peste piatră
lăsând în urmă praful bolovanilor ciopliți și mirosul
pielii arse de atâta arșiță ? Cu un gest suprem
demolau ceea ce alții zidiseră zile întregi. Tot cu un
gest de bunăvoință cioplitorii și cărătorii de pietre își
primeau pâinea și-și sorbeau apa îndoită cu sânge.
Un deget ridicat condamna la înălțarea ori la
surparea unui vis de mărire și nemurire. Câte
piramide s-or fi construit în lumea asta !? Câte
piramide am construit eu și câte am cârpit apoi le-
am demolat ori le-am lăsat pradă timpului și a
vânturilor care mușcă din pietre și duce nisipul fin în
colbul drumurilor? Oameni, relații, copii, vise și
crezururi pentru care am tremurat și mi-au fluturat
roiuri de fluturi în cap și-n stomac, le-am zidit și le-
am năruit, le-am ridicat și le-am cârpit cum mi-a
trecut prin minte. Mă uit la povestea din urma mea
și constat că sunt arhitectul și cioplitorul multor
piramide, așa cum fiecare din jurul meu își ridică
119
propriile piramide. Mă trezesc în fiecare dimineață
și-mi umflu pieptul cu aerul zilei și cu toată puterea
lumii pe care o are constructorul în fața zidirii sale.
Calc desculț prin cioburile de marmoră rămase ieri
și de alaltăieri, rămase de la prima zidire și-mi las
mâna să se-apuce de treabă. Oare astazi ridic sau
distrug ? Uneori stau pe treaptele scării și îmi
privesc șantierul perpetuum. Mă întristez. Râd. Mă
deprim. Mă exaziez . sunt stări confuze și omogene
ca și mortarul zidarului : nisip și var, lacrimi și iubire,
ciment și praf, călătorii nesfârșite și tălpi desculțe,
apă și ipsos, riduri și piele arsă de soare, cărămidă
și piatră, îmbrățișări și despărțiri care se contruiesc
și se dărâmă sub mâinile mele. De multe ori simt o
putere din afara mea care mă ia pe sus, mă
amestecăși mă zidește, apoi mă repară și mă
demolează, mă uită și iar mă construiește. Și eu
zidesc, și Altul mă zidește. Zidire și ziditor în același
timp. Demolator și demolat într-un amestec uniform
din care e facută lumea. Inconștient mi-am surprin
mâinile zidindu-mă , așezându-mi gândurile și
îndreptându-mi ochii să vadă. Îmi curățau pielea cu
un ștergar aspru ca să pot simții mai bine și îmi
lărgeau nările în speranța că voi prinde mirosul
vieții așa cum simte un tigrul izul prăzii și-și
pregătește ghearele ca să zidească morte ducând
viața mai departe. Am zidit și m-am zidit în fiecare
clipă. Nu pot spune că m-am lăsat construit cu
ușurință dar de multe ori m-am trezit gata înălțat ori
gata demolat de aceeași forță pe care o simt
120
dimineața când îmi umplu pieptul cu aerul lumii.
Zidesc apoi repar apoi demolez, zidesc și plec mai
departe ducând praful lumii pe tălpi.

40
Eliberat de povara propriilor pofte, m-am hotărât să
exersez pe propriea ființă o pauză de la mâncare.
Aveam treizeci de ani, un copil, un loc unde
munceam, o cabană la munte și alte mărunțișuri
care fac viața frumasă ori o complică inutil. Prea
multe despre o asemena încercare nu erau scrise
pe atunci, deci nu puteam face o documentare
aprofundată. Încep și voi vedea ce se întâmplă, cât
rezist, ce stări am și care îmi vor fi trăirile. Mi-am
anunțat apropiații a nu cumva să mă îmbie cu
bunătăți în această perioadă. Alte pregătri nu am
făcut, pentru că nu găseam ce așmai fi putut
introduce în această etapă. În regulă: încep. Și a
trecut prima zi. Fără efort, fără dorințe. Apoi a doua.
Umerii îmi sunt grei de pofte. Mă gândesc la
mâncare, la mirosuri. Trece cu greu toatul. A treia zi
minutarul ceasului din perete parcă a înțepenit.
Timpul trece greu, foarte greu. Cerul gurii e inundat
de gusturi imaginate. Beau apă la fiecare jumătate
de oră. Dar nici măcar nu mă mai uit la ceas. Beau
121
apă ca să topesc gândurile hulpave. Fiecare
înghițitură îmi spală gâtul și creierul. Simt răcoarea
apei în fiecare celulă. Nu mai pot. Vreau să mestec
ceva. Orice. Să mușc din merele roșii. Să simt
gustul vinului galben din sticla de pe raftul camerei.
Ochii se opresc pe orice se poate mânca. E greu. E
noapte. Mă întind în pat cu stomacul în plină
revoltă. Dimineață e mai bine. Niciodată în toată
viața mea nu mi-a fost foame dimineața. Până la
prânz nu mi-e foame. Iar cand mănânc dimineața, o
lene îmi cucerește tot corpul. Nu mi-e foame însă
aș vrea să mănânc. Astăzi nu. Ceasul împietrit pe
perete râde de mine. Mi-e poftă de orice. Apa îmi
inundă gândurile și corpul. Ce idee!? Am să stau în
apă mai mult timp. A patra zi am prelungit baia
exagerat de mult. După două ore pielea îmi e
creață și albă. Dar măcar nu simt foamea. A cincea
zi la serviciu am amețit câteva secunde. M-am
ridicat brusc de pe o bancă și am simțit că pereți
camerei se învârt fără sens. Un coleg m-a prin se
umeri și m-a așezat pe bancă. Ziua a trecut fără
alte pățanii dar foamea persistă în tot corpul. Mi-e
foame în creier, mi-e foame în stomac. Gurii mele îi
este foame. Mi-aduc aminte de o glumă: ce trebuie
să faci dacă îți este foame? Nimic mai simplu: linge
sare! Îți va fi brusc sete ! E noapte iar ochii mei
reuză să se închidă. Pleoapele se încăpățînează să
rămână deschise. Ce noapte lungă! Căteva zile se
scurg greu de tot. Pielea mi-e inundată de pofte.
Aromele mi-au bulversat orice gând. Mâncarea e
122
un ținut de basm îndepărtat la care de multe ori
visez chiar și fără să dorm. De fapt dorm din ce în
ce mai puțin. După zece zile mușchii îmi tresaltă
sub piele. Am energie incredibil de mare. Merg cu
bicicleta și mi-am prelungit plimbările până spre
miezul nopții. După două săptămâni mi-au dispărut
toate poftele culinare. Am început să găresc pentru
fiul meu care are nouă ani. Îi prepar mâncarea
zilncă și pachetul pentru școală. Degetele se joacă
cu pâinea fără să lase urme de dorință. Nopților le-
am dat un rost mai mare. Adorm după ora două și
mă trezesc la șase dimineața. Citesc mult și repede
fără să ațipesc în cursul zilei. La cabană zilele trec
fără să îmi dau seama iar efortul fizic este din ce în
ce mai mare: îmi pregătesc singur lemnele pentru
iarnă, tai și despic bușteni aproape fără să simt
oboseală. Am început să beau apă din ce în ce mai
des ceea ce face ca pielea să transmpire ușor însă
fără mirosurile obișnuite. După douăzeci de zile s-a
întâmplat ceva incredibil: dimineață aveam impresia
că plutesc. Tot corpul îl simt brusc foarte ușor.
Creierul mi-e limpede și am o veselie lăuntrică greu
de explicat. Nu am întrerupt nicio zi munca iar la
sfârșit de săptămâni efortul este amplificat de
muncile necesare la cabană. O cabană de creastă,
la o mie cinci sute de metrii, pentru care trebuie să
pregătesc cincizeci de meri cubi de lemne indiferent
de cât durează iarna. Oricum din octombrie până în
luna mai plita de teracotă e mereu caldă. Nu ma am
nici un gând la mâncare. Totul s-a ușurat brusc. Mă
123
uit la palmele mele care mângîie totul în jur. Lumea
e mult, mult mai simplă așa. Îmi vine să zbor.
Oamenii din jurul meu sunt mult mai frumoși. Toate
au căpătat alte sensuri în lumea din jurul meu. Mă
joc mai mult cu băiatul meu și-l privesc cum crește
cu rost. Râdem și ne jucăm zilnic. E un copil foarte
bun. Nu îmi mai disturbă nimic liniștea din suflet. Nu
am mai numărat zilele de mult. Cineva totuși a avut
grijă să îmi spună că au trecut treizeci și cinci de
zile. Nu mă afectează nimc. Muncesc. Citesc, dorm
două ore pe noapte. Acum ochii se închid pe la
patru dimineața iar la șase sunt în picioare fără pic
de oboseală. Mă întreb cum am trăit altfel până
acum!? E cea mai prostască întrebare. Câte inutile
frământări mi-au copleșit fiecare zi!?. Nu îmi vine să
cred că pot trăi starea asta de detașare față de
mine însumi și față de războiul pemanent pe care îl
duceam zilnic. E o plutire permanentă într-o lume
colorată. Senzațiile sunt amplificate foarte mult.
Culorile frunzelor, a cerului și a apei sunt puternice
și-mi pictează în creier tablouri pastelate. Piele e
din ce mai atentă la orice stimul: aerul cald,
atingerile, vântul răcoros, ori câte vreo gâză
rătăcită. Papilele gustative desfac particulele de aer
și apoi le combină în gusturi incredibile. Aerul are
gust. De mere coapte, de lapte, de vanilie. Mii de
gusturi se amestecă în creierul meu doar când
respid cu gura întredeschisă. Mă gândesc la
căpșuni coapte și gura mi se umple de aroma și
savoarea lor. Orice gând materializează
124
instantaneu texturi, gusturi și arome reale. Aud
bătăile din aripi ale unui fluture ca și cum s-ar fi
așezat direct pe timpanele mele și, fără jenă
continuă să își scuture firavele umbre catifelate în
dorința de a se ridica la cer. Totul, absolut totul
trăiesc amplificat.Nu știu care este maximum unei
senzații însă aceste stări supradimensionate sunt
greu de descris. Totul în jurul meu are altă
structură. O moale detașare mi-a cucerit creierul.
Nimic nu mai are consistența anterioară și nici
sensul de dinaintea celor patruzeci de zile. Nu mai
există necestitate ci doar curgere de timp și
materie. Joaca cu băiatul meu e ca un carusel
cosmic plin de râsete și zbenguieli nesfârșite. El nu
pune întrebări dar mă simte într-un fel anume, mult
mai intens și mult mai aproape unul de altul. Cred
că înțelege ce mi se întâmplă deși nu se arată oarte
curios. Am ieșit de câteva ori în oraș să ne plimbăm
și să mănânce o prăjitură. Mă uitam atent la fiecare
linguriță pe care o lua din frișcă și o băga în gură. E
un copil meticulos. Încet își savura fiecare
înghițitură. Cicolata care forma glazura o ținea pe
limbă până se topea apoi închidea pleoapele încet
plin de satisfacție. Toate gesturile erau normale
însă eu le percepeam cu încetinitorul și îi urmăream
mimica ca și cum ar fi reluarea unui film lent. Nu m-
a întrebat niciodată de ce eu nu mănânc nimic ori
de câte ori am ieșit cu el în oraș. Slăbisem câteva
kilograme iar asta mi-a dat o lejeritate în mișcări
mult mai mare. Când mergeam pe munte senzațiile
125
se amplificau și mai mult. Aveam impresia că
fiecare pas pe cărare era de fapt un pas în mine. E
greu de explicat ce senzație trăiam. Făceam parte
din natură și mergeam prin mine însumi. Copacii
parcă au cresut în mine și eu mă plimb printre ei,
prin mine. Aerul mă învăluie dinlăuntrul meu spre
înafară iar din afară îmi pătrunde prin piele, prin
ochi și prin gură ca și cum nu ar existat nicio
barieră între înafară și înauntru. Am căutat să leg
aceste trăiri de experiențe religioase ori de natură
mistică. Fără succes. Sunt stări umane, absolut
ușor de explicat și de intergrat în propria natură.
Nimic fabulos, nimic habotnic. Ce păcat că totul se
pierde atât de ușor. Aproape brusc. Acum, după
mai mulți ani, mă întreb neputincios de ce nu am
continuat. De ce alte forțe, dorințe și pofte sunt mai
puternice decât ceea ce am răit atunci? De ce
lenea îmi arată neputințele atât de ușor? Și brusc
se termină periplul meu prin dimensiuni nebănuite.
De multe ori mă întreb ce mă reține să reiau
experiența dar imediat simt cum molateca amăgire
mă ia de umeri și mă plimbă printr-un concret
banal. Brusc se termină totul.

Sămânța de mac
Îmi plac semințele coapte puse pe coaja de pâine
ori pe covrigii calzi din simigeriile orașului. Fie
semințe de dovleac, fie susan, dar mai ales bobițele
126
mici de mac crocant, ușor coapte odată cu aluatul
fraged împreună cu fire de sare grunjoasă. Nu de
puține ori mi-am cumpărat covrigi calzi și i-am
savurat înainte de a se răcii. Încep cu partea
neacoperită de mac și termin ultima gura cu
bucățica cea mai bogată în magicele semințe
minuscule. M-am surprins savurând aceste delicii
fragede privind în gol și simțind pe limbă gustul
cremos dat de aluatul pufos. Da, știu că nu sunt cel
mai sănătos aliment și că fiecare gură contribuie la
deplasarea în dreapta a indicatorului de la cântar
ori de câte ori mă împinge curiozitatea să-mi verific
greutatea. Iar nutriționiștii au grijă să îmi explice
într-o sumedenie de articole postate pe toate
mediile posibile că făina albă și că aceste copturi
ispititoare ce fac glandele salivare să funționeze
intens, de fapt sunt rele, iar fericirea e undeva
departe de forma rotundă a covrigilor calzi. Ei bine,
gurmandul ascuns undeva printre papilele mele
iese din când în când la iveală și își joacă dansul fix
pe creierul meu de pofticios. Stau cu o pungă de
hârtie maro lângă mine iar pe biroul alb, printre
hârtii, căni de ceai și pixuri un covrig stă arogant
jumătate în pungă și jumătate pe albul mesei.
Odată cu aroma diabolică din învelișul maro al
pungii s-au rostogolit nenumărte semințe negre de
mac. Ascult muzică și mănânc covrigi calzi. Și o
gură de cafea. Și o gură de covrig. Dulce alint,
amară amăgire. Muzică mă vrăjește, gustul mă
fascinează iar amestecul ăsta de plăcere și
127
aroganță culinară îmi lenevește total voița. Doi
covrigi. S-au terminat. Am adunat într-un colț al
pungii tot macul desprins de pe coaja galben-
maronie al ispitelor coapte și, ca pe un tobogan,
ridic colțul punșii și las bobițele de mac să-mi
alunece pe limbă. Fiecare sămânță își etalează
gustul și-mi lasă cerul gurii amețit de uleiurile
conținute. Un deliciu nevinovat, plin de savoare
care tocmai s-a terminat. Strivesc punga și o fac un
ghem de hârtie care acum zboară spre coșul din
plastic din stânga mesei. Minutele trec, muzica
trece. Îmi continui treburile obișnuite înfipt în
scaunul moale al biroului. Trec ore, trec zile, trec
ani, trec vieți, însă plăcerea de a strivi în dinți macul
copt rămâne neschimbată. Mă întorc zilnic la birou
și-mi continui existența bulversată din când în când
de câte o poftă gurmadă, cabotină. Astăzi mi-am
propus să-mi fac ordine printre iconițele din
calculator, pline cu toate documentele posibile
adunate dealungul anului. Deschid fereastra
încăperii, pun muzică și caut cu săgeata albă pe
ecran chestii adunate în neștire și depozitate în
foldere. Îmi obosesc ochii. Pun ochelarii pe masă,
mă uit cu vântul clatină vârfurile platanilor din fața
geamului. Pe blatul alb al biroului sunt câteva
puncte mici și negre împrăștiate timid pe locul unde
odată trona o pungă cu covrigi calzi. Aratătorul
presează grăuntele și mi-l duce pe vârful limbii. O
singură boabă de mac. Incizivii trsivesc bobița și ....
O poveste își face loc brusc în capul meu. Un
128
univers ascuns într-o bobiță de mac. Toate poftele
revin frenetic. Un singur grăunte de mac a reușit
să-mi răscolească firava mea liniste. Cuptorul
simigeriei. Geamul curat al vitrinei. Fata cu halat alb
și mănuși de plastic. Rola de sârmă care plimbă
covrigii pe sub căldura rezistențelor electrice. Aerul
rece de toamnă. Mirosul de covrigi calzi. Mâna
mole a iubitei mele care se ascunde în palma mea
fierbinte. Are vârful degetelor reci și subțiri iar podul
palmei e ușor umed. Părul îi miroase a vânt. Ne
plimbăm în neștire prin parcurile golite de frunză.
Din când în când ne oprim și ne uităm unul la altul
de parcă dor noi am fi pe lumea asta. Buzele
noastre se ating ușor. Are nasul rece și zâmbet pe
buze. Uneori sărutul e mai apăsat. Ne plimbăm pe
dealuri, pe munți. Stăm umăr la umăr și plănuim
universul. Ne mințim cu ochii senini și râdem
aproape mereu. Visăm amândoi la o viață
împreună și la planuri mărețe. Lumea s-a făcut
bună. Cerul picură pasteluri la fiecare apus. Fluturi
ne colindă prin vene și ochii ori de câte ori ne uitam
unul la altul. Amânăm somnul doar doar vom mai
mai putea prelungii clipele astea unice. Dimineața e
moale. Fețele noastre se ating și respirăm același
aer cu miros de mere, de frunze umede și de
săruturi. Atât de puțin pentru atât de multă fericire.
Un grăunte de mac ne cuprinde pe amândoi și ne
aruncă într-un univers plin de culoare , de arome și
atingeri. Totul este magie. Atât de mult între doi
oameni.
129
Mă uit la celelale bobițe de mac de pe birou. Pe
albul lemnului fiecare pare o gaură neagră aruncată
de marea explozie înr-un univers al trăirilor.
Sămânța de mac adună totul din jurul său și totul
pare să fie absorbit de ea ca lichidul care se
grăbește să intre într-o pâlnie. O gaură neagră ce
concentrează toate gândurile, tot universul într-un
singur punct. Toată iubirea lumii. Acel puțin care
rezolvă totul. Atingerea care dă sens relației și
domolește spiritele. Tot timpul meu într-un singur
moment. Cum să găsesc bobița de mac în tot ce
fac și trăiesc?

Mormântul sfânt
Evlavia domnește peste cel care îmi povestește
cum a fost în excursia din Israel. Printre multe locuri
încărcate de istorie și emoții, Mormântul Sfânt este
de departe magnetul lumii. O năzuință, un vis, o
altă iluzie a multor creștini. Acolo si-au îngropat
credincioșii singura picătură cosmică care
concentrează tot universul într-un mormânt și într-o
cruce. Alții și-au construit un zid unde plâng și pun
bilețele în crăpăturile pietrelor în speranța că pe

130
nevăzute Mâna divină culege bilețelele, le ciește și
le pune în aplicare iar un bătrân rabin taie păcatele
de pe răbojul din piele de vițel. Sunt mulți care
limitează prezența cosmică paternă doar le o
singură direcție: fața spre Mecca, pentru că, așa
cum e scris, Creatorul nu e peste tot ci apare și te
ascultă doar din stanga în dreapta, ori din față, ori
din spate dar doar de la Mecca. Locurile sfinte
mărginesc grosolan nesfârșita putere a oricărui
creator care e peste tot, oriunde și în același timp.
Mă uitam cum pășesc oameni înr-un cimitir
păstrând trează grija ca nu cumva să calce peste
vreun mormânt, oricât de apropate ar fi și oricâtă
îngrămădeală de monumente ar exista unele în
altele. Ușor, cu teama ca nu cumva să deranjeze
pe cel care cu voia sau fără voia sa a fost așezat
adânc acolo, pășind temători ca mersul unor pisici
prin fața cuștii câinilor bătrâni. Am cunoscut un
bătrân de nouăzeci și opt de ani care avea putere
să își cosească singut curtea, să crească o vacă și
alte câteva animale care îi asigura hrana. Mai sus
de casă, la mijlocul dealului, avea o palmă de
pământ îngrădit cu gard de nuiele iar înauntru erau
câteva grămezi lungi de pământ și puțin mai înalte.
Mi-a spus că acolo e locul sfânt a casei lui. Sunt
sfintele morminte ale străbunului său,ale bunicilor și
ale părinților lui. Sunt doar neamurile lui directe. Pe
ale soției sunt îngropați în locul sfânt din curtea ei
de când era fată. Toate sunt morminte sfinte. Iarba
din curte era inaltă și plină de scaieți dar cea din
131
locul îngrădit era tunsă și bine îngrijită. Urca
sătămânal , aprindea o lumânare la mormintele
sfinte și apoi își vedea de treabă. Tot așa simt când
merg la mormântul tatălui meu. Un loc sfânt, unde
tatăl meu s-a dus să se odihnească. Fiecare cu
viața lui, cu amintirile și drumurile lui. Orice poveste
e sfântă. Orice mormânt e sfât. Toate amintirile sunt
sfinte. Sfințenia vine din perfecțiunea trecutului. Un
lucru perfect este acela la care nu are rost să
intervii pentru că este perfect. Orice intervenție pe
lângă faptul că ar fi inutilă, ar strica perfecțiunea
acelui lucru. Nu am întâlnit încă așa ceva însă cu
siguranță perfecțiunea nu trebuie deranjată. Ei
bine, trecutului nu îi mai poți ace nimic. Nu poți
intervenii în nicio situație trecută. Nu poți schimba
nimic. Nu poți adăuga nimic. Nu poți lua nimic.
Trecutul e perfect. De asta nu mai da vina pe
trecut. Oricum ar fi fost, e perfect. Oricum ar fi
acesta și oricui i-ar aparține,trecuturile au ceva
comun: perfecțiunea. Iar perfecțiunea este esența
sfințeniei. Sfinții sunt sfinți nu pentru că au defecte
ci pentru că acum sunt perfecți. Nu pot face rău și
nu pot fii corupți. Nu pot aduce urâțenie și nici
prostie. Sunt acum perfecți, indiferent ce au fost
odată, demult, în viața lor pământeană. Iar dacă
trecuturile sunt sfinte și poveștile sunt sfinte.
Poveștile cu tot ce conțin ele, sunt sfinte pentru că
poveștile sunt viețile noastre trecute, duse, uitate
sau spuse de cei ce încă pășesc. Sfințenia oricărui
mormânt e dată de povestea vieții trăite, de aceea
132
se calcă cu teamă pe lângă ele. Teama de a nu
strica nimic, de a nu corupe sfințenia. Orice
mormânt este sfânt. Nu există loc în jurul notsru
unde să nu se fi dus lupte, să nu fi murit oameni, să
nu fi locuit familii ori vieți singuratice. Nu poți pune
degetul pe harta lumii iar sub buricul arătătorului să
nu se ascundă războaie duse tocmai pentru acel
mic petec de pământ. Iar acolo sunt povești. Sunt
trupuri îngropate. Sunt locuri sacre. Fiecare pas al
nostru acoperă un loc sfânt. Ar trebui nu să pășim
ci să plutim la fiecare călcătură, de teamă să nu
strivim sfințenia poveștilor trecute. Un pas, un loc,
un suflet, o legendă, un vis , o viață, un pământ
sfânt. Nu există locuri destinate sfințeniei. Tot
pământul este impregnat de noi, de ei, de cei ce
suntem și de cei ce au fost, de destine și de
povești, de sfințenie. Mă întind cu fața în jos pe
iarbă. Obrazul gâdilă firele subțiri. Palmele
desfăcute ating pământul cald. Pieptul mi-e lipit de
verdele pământului. Stau cu ochii închiși și las
corpul să se scurgă prin crăpăturile fine ale
pământului. O moleșeală protectoare mă învăluie și
îmi blochează mușchii. Simt inima cum bate în
piept și în urechea lipită de pământ. Pulsul meu e
pulsul lumii. Respir ușor de frică să nu îmi intre
micile gâze în nări. Sub mine zac sfinții lumii. E
tata, e mama, e Tatăl. Sunt toți în fiecare fir de praf
pe care stau întins într-o dulce lene a minții. O
gărgăriță curioasă s-a urcat pe urechea mea
trecând prin pădurea de fire de păr de pe brațul
133
drept. I-am urmărit căutările printre toate
obstacolele întâlnite. Le-a ocolit, le-a urcat fără
oboseală și a ajuns pe ureche. Pământul îmi
șoptește prin glasul gărgăriței: vezi pe unde calci! tu
urmezi, cu povestea ta cu tot.

Nu zbura când ești trist

Cateodată stelele sunt întunecate, aproape negre,
lipsite de sclipire. Și gândurile mele sunt tulburi.
Lipsește lumina din ochii mei care ar aprinde stelele
dacă și-ar propune asta, însă lenea inundă tot
universul. E lenea mea. Incapacitatea mea de a ieși
din mine către tot ce mă înconjoară. Mă las copleșit
de singurătate și de propria mea iubire. Nu știu ce
s-ar întâmpla cu mine dacă aș încerca să zbor.
Niciodată să nu zbori când ești trist. Fă asta doar
când simți atingerea lui Dumnezeu pe pielea ta.
Icar a încercat să zboare când era disperat. Vroia
să evadeze împreună cu tatăl său din propriul
134
labirint construit cu măiestrie, din propriile gânduri
care nu te mai lasă să evadezi atunci când te lași
pradă propriului orgoliu. Era trist și disperat
dorindu-și evadarea cu orice preț. În zborul lui s-a
apropiat de soare nu să îi mulțumească pentru
lumina ochilor ci a să își arate sieși că face ce vrea.
Din disperare,nu din fericire. Fericirea nu este a
oricui ci doar a celui care și-o dorește. Iar zborul e
doar al celui care nu e trist. Ghidul mi-a spus odată
ca să nu vin la tata când sunt trist ci atunci când
sunt fericit. Tristețea nu mă va lăsa să-i văd chipul
și să-i simt bunătatea, să-i pipăi căldura și să-i sorb
mirosul iubirii. Dacă ajung doar când sunt trist, nu
pot să zbor așa cum sunt făcut să zbor. O fac doar
cu o aripă precum un porumbel lovit care se chinuie
în iarbă să-și salte trupul greoi. Iar când zbori cu o
aripă nu ajungi nicăieri.
Cele nespuse
De cele mai multe ori când m-a durut gâtul câteva
zile în așa fel încât nu reușeam nici să respir cu
ușurință, nici să înghit fără să simt uscăciunea și
usturimea laringelui, am observat că aș fi avut ceva
de spus dar nu am putut spune. Erau suficiente
două-trei zile de tăcere revoltată, ori de abținere în
rostirea unor gânduri și imediat o mică răceală îmi
cuprindea amigdalele într-un clește ce nu mă lăsa
fără durere vreo săptămână. Gândurile nășteau
cuvinte care nu puteau evada. Rămâneau ancorate
de corzile vocale și putrezeau lent până când
135
timpul, groparul oricărei dureri, venea și le arunca
în ghena uitării. Îmi ciuleam urechile la orice șoaptă
a înțeleptului meu ghid însă nu auzeam nimic.
Urmăream orice urmă de pași prin praful drumului
din jurul meu, în speranța că poate poate zăresc
prezența sfătuitorului meu, însă totul era neatins.
Stăteam singur cu vorbele înfipte în gând. Tăceam
și muream odată cu fiecare spusă nespusă.
Simțeam cum pielea mi se usucă de neputință.
Dacă vorbesc, mă risipesc. Dacă gândul evadează
acum nu mai mor eu ci moare rănit cel de lângă
mine.Cuvintele se vor înfinge în pielea lui iar gâtul
meu se va salva de la durere. Ce să aleg? Și câte
am de spus!. Mă uit la ochii celui din fața mea, la
fruntea celei din fața mea, la colțul gurii încordat și
la cutele sprâncenelor și simt cum se agață gândul
de cuvinte apoi de corzile vocale și se țin strâns
de pereții laringelui și nu vor să sară la lumină.
Seara,când totul se lasă pradă lenii cosmice,
fiecare înghițitură mă ustură. Am spus și n-am
spus. O alegere permanentă între mine și tine, între
durerea mea de gânduri și războiul pe care m-il
declari. O să tac. Și toate cuvintele se vor face
noduri sub piele la fel ca nodurile unei parâme
încâlcite, și se vor împrăștia pe fiecare fibră a
mușchilor mei. Când ai să mă mângâi ai să simți în
palme fiecare cuvânt nerostit iar pielea mea nu va
mai fi netedă ci nodurosă și aspră. Ai să te întrebi
când am îmbătrânit și când m-am urâțit în halul
ăsta și ai să afli că atunci când tăceam moartea se
136
strecura pe sub piele și își construia cazemate din
gândurile mele nespuse. Cuvintele se solidifică sub
piele și o întăresc ca o platoșă solzoasă. Iar la un
moment dat se adună atât de multe încât devin
carapace de țestoasă, grosă și impenetrabilă care
și-a devorat carnea iar acum zace pe nisipul plajei
în bătaia soarelui și a valurilor mărunte. Un schelet
inutil și lipsit de viață al baricadării cu gânduri
nerostite.Orice armură este făcută din cuvinte
nerostite , devenite ziduri de apărare. Orice scut
este rodul celor nespuse, al cuvintelor ascunse
dibaci în cotloanele creierului. Când se adună
cvinte nespuse, incepe o luptă în care fiecare atacă
și se apără în spatele unor gânduri înțepenite în
gâturi, nescoase pe gură. Armurile soldaților sunt
cuvinte nespuse la timpul lr. Blindajul tancurilor sunt
ganduri nefinalizate. Vestele antiglonț sunt țesute
din cele nerostite atunci când trebuiau rostite.
Tristețile noastre sunt armuri la fel de triste ca acele
cuvinte nespuse la vreme.
O siluetă prinde contur înaintea mea. Nu are scut,
nu are nicio armură. Se uită la mine și-mi șoptește
să tac sau să vorbesc, să spun sau să nu spun. Ce
ghid glumeț !.

137
Iluzii optice
Desi fiecare schimbam lumea, solutia este să
costientizăm ca nu putem schimba lumea , așa
cum ne-am dori. Practic nu suntem în stare să
întrerupem un război ori să scoatem camioanele de
pe autostrăzi, sau să facem ca politicienii să aibă
un anumit comportament,etc.Ne dorim.De aici
încep necazurile. Din dorințele nesatisfăcute.
Neputințele acumulate ne trimit în tristețea
personală. Și atunci soluția este ca să nu ne mai
dorim ci să ne raportăm altel la evenimentele din
jurul nostru. E un continuum vicios care conține
schimbările produse de noi, frustrările că nu putem
modifica mare lucru , revoltele acumulate, trezirea
la realitatea că nu putem schimba mare lucru,
consolările ulterioare, schimbările posibile,
modificarea percepțiilor care oricum nu le putem
138
schimba, resemnări succesive urmate de
concentrarea atenției pe propria persoană ca nu
cumva să mai suferim pentru neputințele noastre,
apariția unui egocentrism care crește odată cu
amăgirea că putem modifica percepțiile asupra
venimentelor pe care nu le putem schimba, și tot
așa până când moartea ne va despărți, ca să
termin într-o notă optimistă. Da este un cerc unde
începutul nu se întâlnește niciodată cu sfârșitul
cercului, adică , deși urmărim cu creionul pe
această hârtie ca să închidem cercul trasat, nu
putem atinge niciodată punctul de la care am pornit.
Acceptăm faptul că pentru a nu suferi este
necesar să ne retragem atenția cât mai mult către
noi, ignorând ceea ce nu putem schimba, fie îprintr-
o nepăsare ori indolență vădită, fie printr-o
acceptare și blazare disructivă. Și uite-așa ne
amăgim că am rezolvat problema. Nu mai suferim
că o anumită persoană ori situație este imorală ori
injustă ci o tratăm cu indeferență, astfel că nimic nu
se schimbă dar noi o ducem mai bine,
nemaisuferind. Ghidul îmi șoptește că un egoism
mai mare ca asta nu a prea mai întâlnit. Îl ascult și-
mi duc observația mai departe. E doar un punct
de vedere, o percepție a ochiului meu, a unui organ
optic ce crează distorsiuni și povești.O iluzie optică.

139
Spune ceva!
Se învârte agitat în jurul meu, pășește des și îmi
aruncă priviri insistente. E lângă mine , pe pielea
mea, în capul meu, în aerul meu. Îl văd, îl simt. Îi
miros prezența și-l las să curgă prin vene . Îi aud
inima cum bate, acum mult ma repede decât
altădată. Se oprește în fața mea: spune ceva !
vorbeșe! Urlă! Eu mă uit la el uimit și nu înțeleg de
ce îmi vorbește așa. Se apropie mai mult și începe
să turie deznădăjduit. De ce nu spui lumi de mine?
De ce nu ai curaj să mă arăți tuturor, să le spui că
am fost cu tine mereu, că te-am învățat să mergi ,
să privești. Ți-am deschis lumea și am ploat
pământul din jurul tău, am curățat aerul pe care îl
respiri și ți-am îndreptat umerii. Te-am ascultat când
aveai gândurile încâlcite și ți le-am depănat ca pe
firele de lână, le-am tors apoi ți-am explicat cum să
140
le țeși fără să rupi urzeala lumii, fără să strici
împletiturile celorlalți și fără să fi zgârcit când
folosești culorile cerului. Te-am adus dintre stele și
te-am lăsat să pui genunchii pe pământ ori de câte
ori te-ai împiedicat, iar tu acum taci și mă ți ascuns
alor tăi. Mă luai de mână și îmi spuneai că sunt
ghidul tău cu puteri magice și mă alungai când
călărei caii mari cu copite uriașe. Aduți aminte că
mă căutai cu disperare când îți sângerau gingiile
apoi uitai de mine când dansai în jurul focurilor beat
de fericire. Iar acum taci. Sunt trist când după atât
de multe clipe în care mi-ai văzut urma în praful din
jurul tău și mi-ai cerut cheile de la cingătoare ori de
cîte ori înțepeneai în fața unei porți împietrite, acum
nu a curaj să vorbești lumii de mine. O parte a lumii
este cu tine mereu. Și mi-am făcut timp ca ochiul
meu să te privească permanent. Oriunde aș fi fost,
ai știut că sunt cu tine. Oricât sunt, o parte a mea e
cu tine mereu, iar tu crezi că singur le-ai făcut pe
toate. Și că eul meu din tine e al tău, că gândul cu
care mișc lumea sunt defapt mușchii tăi tineri cu
care credeai că vei muta axa lumii. Apoi veneai iar
la mine, ca un neputincios pui somnoros care își
caută căldura. Simțeam cum vrei să mă trădezi și
cum cochetai cu fantome lascive și tentante. Ce
crezi tu că făceam când o luai razna primăvara
când vântul călător îți umplea imaginația ? Când
pur și simplu nu mă mai căutai și credeai că sunt
doar un cui de care să îți agăți haina . Ei bine, află
că îmi făceam un jilț din piatră și așteptam să te uiți
141
la mine și să mă bagi în seamă. Iar acum? Nu-ți
vine să crezi că vorbesc cu tine, că am nevoie să
simți că exist, că mă recunoști ca ghid al tău și că
fără mine, de fapt, ești singur, singur, singur. Te
luase mama ta în brațe pentru prima dată, în timp
ce tu scânceai de foame. I-am dus mâna dreaptă la
pieptu ei, i-am prins nasturii cămășii cu degetele ei
de mamă tânără, i-am dezgolit sânul și am dat
miros de lapte pe sfârcul ei moale. Apoi ți-am întors
capul golaș și am potrivit buzele tale pe pielea ei
netedă și umflată de atâta belșug. Și-i spuneam
cum să te legene și ce să-ți cânte, Tu nu mai ții
minte, dar îți șoptea un cântec, același de fiecare
dată când te lua în brațe:
”Peste dealuri, pe un nor, plutind ca un gând
Luna trece ușor, aripi de vis legănând
Și cu ea rătăcind din înalt stele vin
Parcă ar spune veghind, noapte bune copil”

L-am întrebat ce am de făcut. S-a uitat trist la mine

și mi-a spus: mai întâi să știi că exist. Bine, dar asta
știu. Apoi să mă simți, zice. I-am răspuns că și asta
se întâmplă. Da, dar să mă simți în fiecare celulă a
ta. Nu știu dacă înțelegi asta, oricum e mai bine să
nu înțelegi ci să o faci. Sunt lucruri pe care e bine
să nu le înțelegi. Însă dacă le simți, e totul ! Ei bine,
asta îmi doresc de la tine acum. Să mă simți. Și
apoi ?, întreb. Arată-mă. Trăiește știind că sunt aici
mereu, oriunde, în tine, în jurul tău, iar absența mea
este defapt o prezență discretă pentru a te lăsa din
142
când în când să pășești pe pământ cu propriile tale
tălpi. Nu fii laș spunând lumii că le faci singur pe
toate.Stiu că poți și asta dar tu știi că nu poți asta.
Doar știi ce știi. Mai știi și ce nu știi. Dar habar nu ai
că nu știi ceea ce ai în tine. Iar singur, e greu de
găsit. Aproape imposibil. Ai nevoie de un ghid, fie
că vrei, fie că te opui. Nu pierde vremea aiurea.
Doar spune-mi că vrei să mă vezi.
Stau blocat în propriile mele gânduri și ascult cum
pașii se îndepărtează de mine în ritmul bătăii inimii
pe care o simt în tâmple.Buzele îmi sunt strânse
într-o tăcere cosmică. Nu pot scoate niciun cuvânt.
Ce am de făcut? Ce să fac? Simt pașii lui în creierul
meu cum se îndepărtează păstrând ritmul inimii.
Cum să spun asta? Cui să-i spun despre gidul
meu? Cine mă va înțelege?

Colosala lume colosală

Stăteam în fața paharului de vin roșu, împreună cu

singura ființă care nu mă critică.Un vin făcut cu
pricepere, fără grabă și fără lăcomie.Se culege
strugurele târziu, bob cu bob, se aruncă orice
ciorchine mucegăit și nu se pune zahăr în butoi.
Puțin însă foarte bun.Lăcomia nu e bună. Nciodată.
Pereții camerei îmi limitau ființa și mă sileau să
ascult gândurile. Când gândurile curg, Dumnezeu
se retrage. Apare din când în când, între două
gânduri, atunci când capul reușește să se scuture
de orice fir de praf lumesc. Apare când sunt singur
și urlu ca un lup uitat iar urletul nu are de ce să se
izbească. Atunci când urletul se izbește de un zid,
143
ecoul se întoarce către mine. Ei bine, ecoul acela e
însuși Dumnezeu care nu vine decât după ce
gândurile mele se sparg de ziduri ca valurile de
danele de piatră.Când din ele nu rămâne decât
spuma apei pierdută în nisip. Când pur și simplu
nici urma lor nu se mai vede. Dispar. Iar ceea ce
apare e glasul Lui, un ecou altfel, o undă dieferită
de urletul meu. O undă care se întoarce către mine
după ce mintea sa lepădat de dorințe și de gânduri.
Mă uit în jur și nu pereții camerei din ce în ce mai
departe. Dacă aș vrea să mă spriin de ei, nu am
cum. Pentru câteva secunde materia se
indepărtează de mine și face loc Ecoului. Eu si
ecoul care m-a făcut. Sau eu sunt ecoul său ? O
expresie a gândului cosmic care cândva a spus să
se facă și s-a făcut. Iar după ce toate erau făcute,
gândul lor s-a izbit de pereții pe care tocmai îi
făcuseră și s-a creeat un ecou imens care mă
conținea și pe mine, un fir de praf de stele purtat de
Ecoul divin. O lume colosală. Oare câtă singurătate
trebuie să fi fost în univers de încât cineva a urlat
ca un lup sihastru iar urletul lui s-a lovit de pereții
infinitului și s-a născut primul ecou al lumilor?
Câteodată îmi vine pofta să schimb lumea și
imediat apare gândul că pot să o fac și că îmi stă în
putere, sau că e chiar menirea mea pe pământ, să
schimb eu lumea. Și că toate imperfecțiunile din
jurul meu și din depărtarea mea își găsesc soluții
doar la mine. Aroganța mă face să cred că ideea
asta apărută din cine știe ce colț al creierului
neaerisit este una viabilă pentru care am un milion
de argumente. Apoi câteva zile îmi vine în cap un
144
gând care se tot repetă: dacă aș fi eu cel care
decide, de mâine aș face, aș schimba, aș modifica.
Și nu durează mult până când mintea mea atinge
asfaltul rece și mă trezesc constatând cât de mic e
glasul meu față de ecoul lumii. Cât de mărunt e
pământul față de soare și eu în comparație cu cel
care a născut primul urlet care a umplut universul și
a dat ordin să se facă. Cum am putut gândi că pot
eu schimba ceva ?!
În ochii ghidului văd privirea blândă ca cea a unui
bunic în fața căruia copilul care abia își păsrează
echilibrul pe două picioare, încearcă să ducă
lingurița de mâncare la gură, nu nimerește,
mâncarea îi cade pe jos, iar după multe încercări
nimerește gura flămândă. Și zâmbetul tolerant al lui
mă pune pe gânduri.

Invenatorul
Am călătorit de câteva ori prin lumea largă și asta
mi-a dat curajul să îmi reconsider dorinițele și
totodată visele. Fiecare drum făcut mi-a dăruit câte
o lume, un univers printre atâtea universuri umplut
cu lucruri unice însă guvernate de legi comune. Iar
ceea ce mi-a rămas în minte și în inimă au fost
poveștile. Oriunde am ajuns, poveștile m-au
așteptat cu pâine caldă, mi-au umplut sufletul și mi-
au răcorit curiozitatea. O poveste este un univers.
Acum înțeleg conceptul de multiversuri, de lumi
care există unele lângă altele, la fel de infinite, la fel

145
de valoroase, interdependente și susținute de
aceeași mână unică a ghidului absolut ce se plimbă
în răcoarea dimineții și în roua ierburilor. Întins cu
fața la cerul înstelat mi-am adus aminte cum am
inventat respirația în momentul când plămânii mei
hulpavi își doreau duhul aerului din jurul meu. Apoi
am inventat plânsul și nu m-am oprit decât când
cineva cere inventase legănatul, mă ținea în brațe
și îmi câta, pentru că inventase cântecul. Am
inventat mersul în patru labe și echilibrul
momentului când m-am ridicat în picioare. Aproape
țin minte cum mâinile mele căutau să se sprijine de
pereți ca nu cumva să inventez căderea și să
rămân captiv invenției. Am inventat o metodă unică
de a crește și de a scrie cu mâna dreaptă. Iar
desenatul pe creier ca pe o hartă l-am inventat
când am avut nevoie ca toate clipele trăite să le
pun undeva unde să nu le uit și să le folosesc când
am nevoie. Observam cum și alții inventau în jurul
meu tot felul de lucruri, de pățanii , de emoții, de
trăiri care le umpleau ziua cât era de mare. Am
văzut cum cineva inventase iubirea iar mai târziu
am inventat un roi de fluturi pe care îl țineam în
stomac. Îi învățasem să dea din aripi ori de câte ori
inventatoarea iubirii se apropia de mine. Cred că
altcineva a inventat magnetul, pentru că eu doar
am observat cum oamenii atrag oameni și lucruri.
Eu am inventat observația. A fost una din invențiile
cele mai importante. Ce fascinant este să pot
atinge și să pot folosi invențiile lumii! Eu sunt
146
inventatorul atâtor lucruri și totodată am în jurul
meu o sumedenie de oameni care fiecare
inventează câte ceva. De mult, mă uitam la
degetele mânii care încercau să prindă aerul. Mă
jucam cu degetele moi și atingeam în joacă tot ce
era lângă mine. Mi-am dat seama că inventasem
ceva cosmic. Inventasem joaca. Aveam să nu mă
mai desprind niciodată de propria mea invenție. O
scoteam ca pe o magie ori de câte ori vroiam să
fug. Sau când capul meu se izbea de pereții lumii.
Când eram trist. Și când lumea plângea. M-am
jucat când umerii mei se încovoiau de durere și
când genunchii îmi tremurau de frig. Am îmbrățișat
această invenție în fiecare clipă a mea. Iar acum
invenția asta mă ajută să respir și să decupez aripi
de fluturi pe care cineva să și-i pună în stomac. Am
inventat un copil căruia i-am arătat tot ce
inventasem mai de preț și l-am văzut cum creștea
mare, pentru că inventase și el o metodă unică de a
crește mare. Am inventat o fetiță iar acum văd cum
și ea meșterește la propriile ei invenții. Cineva a
inventat un sine și l-a pus cu gingășie printre stele
iar eu acum lucrez la o altă invenție, tainică, cu care
să descopăr printre stele invenția altuia, mai mare
ca mine. Iar când voi descoperii ceea ce caut
demult am să urlu de fericire, pentru că cineva a
inventat înaintea mea urletul, ecoul, căutarea. Eu
însă am inventat joaca iar altcineva fericirea.
Demult, la începuturi, așa cum am inventat scrisul
pe harta mea din minte, cineva a inventat o gazelă
147
și a desenato pe pereții unei peșteri. Si multe alte
animale, desenate cu o grație greu de egalat.
Pereții peșterii au devenit creierul lumii unde artistul
mi-a arătat că a trecut pe acolo, că lumea lui arăta
așa, cu gazele,bizoni și arcași. Toate astea le-a
inventat cineva în urmă cu paruzeci de mii de ani.
Într-un loc unde altcineva a inventat Franța acum o
mie de ani. Povești fascinante ale unei lumi
inventate. Multiversurile exiestenței mele. Pe toți
din jurul meu îi rog să îmi aducă de oriunde merg, o
poveste. A locurilor pe unde le calcă tălpile, a
oamenilor și a invețiilor pe care le văd dar mai
presus de orice, în cazul în care nu au ce să îmi
aducă, să inventeze o poveste pentru mine. Iau
fiecare poveste și mă joc cu ea până când cineva
care a inventat luciditatea îmi spune să mă trezesc.
Inventatorul ăsta nu știe să se joace. Eu știu. Tot eu
am inventat curiozitatea. Așa am descoperit sarea
și am observat că uneori pământul are sare. Viața
area sare. Are gust. Oare cine a inventat gustul?
Curioșii sunt sarea pământului.Iar dacă cineva m-a
inventat pe mine, pe inventatorul meu cine l-a
inventat? Sau eu sunt inventatorul lumii? Dacă încă
nu ai o poveste, inventează una., apoi trăieșteo
până la ultima literă. Te aștept.

148