Institutul Teologic Romano-Catolic

CARTEA PROFETULUI ISAIA

Materiale pentru pregătirea examenului

Pr. dr. Iosif Antili

Iași 2022

1
 Introducere

Când pornim în călătorie prin universul profetismului biblic ne angajăm la o

experiență ostenitoare și fascinantă în același timp. Lumea profetismului biblic este
copleșitoare, atât prin vastitatea fenomenului cât și prin complexitatea problematicilor pe care
le implică. De fapt, Sfântă Scriptură este populată de numeroase figuri profetice: pornind de la
Abraham, «profetul» (Gen 20,6) și de la Moise «profetul fără egal» (Dt 34,10-12), trecând
prin epoca marelui Ilie, a marilor Isaia, Ieremia și Ezechiel, traversând apoi paginile Noului
Testament până la ultima carte a Bibliei, numită «cuvânt de profeție» (Apoc 1,3), cartea sfântă
păstrează cu gelozie în paginile ei istoriile și cuvintele acestor figuri ilustre ale istoriei
credinței noastre. Profeții biblici sunt personaje excepționale, a căror experiență de viață, de
simțire și de înțelegere nu stă la îndemâna tuturor. Această excepționalitate a figurii profetului
este o reală provocare pentru oricine dorește să înțeleagă ce este în realitate profetismul biblic.
Călătoria prin lumea profetismului biblic ne rezervă întâlniri cu personaje din cele mai
diferite: figuri carismatice, mistici singuratici, adesea neînțeleși de contemporanii lor,
făptuitori de miracole, dregători la curtea regelui sau dimpotrivă critici înverșunați ai
autorității umane a regilor și instituțiilor, oameni cu autentică vocație profetică și alții cu o
vocație doar închipuită, personaje cu îndeletniciri dubioase, la limita profeției - am numit
desigur principalele ipostaze ale fenomenului.
Moștenirea spirituală fundamentală a profeților biblici constă înainte de toate în
oracolele pe care le-au pronunțat, deși Sfânta Scriptură a adunat destul de frecvent date
biografice și fapte ale profeților. Așadar, când citim cărțile profetice cel mai adesea vom
întâlni cuvintele acestora. Cuvântul profetic reprezintă o altă provocare majoră pentru orice
cititor atent al scrierilor lor. E adevărat că uneori oracolele profetice sunt de o mare claritate,
dar adesea cuvântul profetic a fost trasmis și a ajuns până la noi într-un limbaj enigmatic,
surprinzător, tumultuos iar asta recere un efort considerabil din partea cititorului pentru a intra
în universul gândirii respectivului profet. Pentru a înțelege mesajul profeților este nevoie de a
intra într-un orizont de gândire care adesea nu corespunde modului nostru de a gândi și de a
percepe realitatea.
Prin mesajul lor, profeții au dat o direcție decisivă iudaismului și creștinismului. Este
practic imposibil să ne imaginăm Sfânta Scriptură și credința noastră fără profeți. Profeția este
parte esențială a întregului nostru sistem de valori iar conținutul predicării profetice a
contribuit in manieră hotărâtoare la formularea crezului religios biblic.
Ce este așadar profetul biblic? Care este mesajul lui central? Pentru a răspunde la
aceste întrebări și la altele asemenea, este nevoie să luăm în considerare multe aspecte
istorice, literare și teologice. Acesta este de fapt scopul prezentului studiu, care se vrea un
ghid de inițiere la lectura textelor profetice.

2
 Partea I-a

LUMEA
PROFETISMULUI BIBLIC

19
Și avem și mai sigur cuvântul profetic
la care faceți bine că luați aminte
ca la un candelă ce strălucește în loc întunecos,
până când se va lumina de ziuă
și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.
20
Înainte de toate, să știți aceasta:
nici o profeție a Scripturii
nu se interpretează după propria părere a cuiva,
21
deoarece profeția nu a fost dată niciodată din voința
omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt,
au vorbit de la Dumnezeu.
(2 Pt 1,19-21)

3
 1. PROFETISMUL EXTRABIBLIC1

Ca fenomen social, profetismul se întâlnește și în alte religii, cel mai frecvent sub
figura mediatorului între divinitate și popor. Profetismul este un fenomen universal, așa cum
lasă să se înțeleagă Biblia însăși, care vorbește despre profeți aparținând altor popoare sau
religii. Astfel Vechiul Testament menționează personaje precum Balaam, magul babilonian
(Num 22-23), sau profeții lui Baal (1 Re 18-19; 2 Re 9-10).
Începem aprofundarea profetismului biblic pornind de unele considerații asupra
fenomenului profetismului în unele culturi cu care Israelul antic a fost în contact. Această
scurtă trecere în revistă a principalelor discuții între specialiști pe baza acestei teme este în
măsură să ne permită să ne facem o idee despre ceea ce profetismul biblic are în comun cu
alte culturi și în același timp ne ajută să înțelegem care este originalitatea fenomenului
profetic biblic. Problema raportului dintre profetismul biblic și cel al popoarelor vecine a
cunoscut diferite păreri de-a lungul dezbaterii științifice în jurul acestui subiect. Acum un
secol în urmă se vedea o strânsă relație cu profeția de tip extatic canaaneană (A. Kuenen în
1875 și G. Hoelscher în 1915), mai apoi cu Egiptul, iar acum cu Mari. Diferențele de evaluare
între aceste mode care vin și pleacă constau în percepția diferită despre persoana și tipologia
profetului.

1.1. Profetism în Egipt?

Până în anii 60, Egiptul a fost considerat de unii autori drept patria profeției biblice (E.
Meyer, H. Gressmann, G. Lanczkowski), în vreme ce pentru alții era complet străin acestuia
(E. Sellin, G. Hoelscher, H. Bonnet); astăzi se preferă să se vadă o asemănare literară și de
formă alături de profunde diferențe substanțiale. Luăm în continuare în considerație câteva
texte egiptene care au constituit baza discuției despre o posibilă interdependență între două
forme de profetism.
În textul așa-numit «profețiile lui Neferti», înțeleptul Neferti vorbește despre un viitor
rege cu numele de Ameny (referință la Amenamhat, primul suveran care a inaugurat dinastia a
XII-a). Această profeție despre regele care va veni este rostită de un preot al zeiței Bastet,
chemat de faraonul Snefru ca să-i prevestească lucruri nemaiauzite despre viitor. Oracolul
preotului vorbește despre invadarea țării de către asiatici și conține promisiunea venirii unui
rege învingător și unificator, Ameny. «Profețiile lui Neferti» sunt un fel de «nuvelă istorică în
formă pseudo-profetică» (M. Lichtheim). Există afinități literare cu texte biblice mesianice
celebre: Is 8,23b-9,6; 11,1-9; Ez 37,19-24 pentru anunțul reunificării celor două regate, de
nord și sud. Scrierea egipteană are de asemenea motive în comun cu texte din Amos, Osea și

1 Prezentul capitol este o redare liberă, cu diferite inserții a materialului conținut în studiul lui B.
MARCONCINI, Profeti e apocalittici, Editrice Elle Di Ci, Torino 1995.
4
Isaia în care sunt denunțate relele din societate. Dacă pe de o parte se constată aceste
asemănări, pe de altă parte trebuie să spunem că Neferti nu face referință la o revelație divină,
nici nu pretinde să transmită oracolele zeilor. Lipsește deci acel raport strâns cu Dumnzeu,
element tipic profetismului biblic. Scrierea se prezintă mai curând ca o operă a unui
propagandist abil care evidențiază inițiativele faraonului Amenemhet.
Un alt text adesea citat este Ipu-Wer. Este vorba despre șase poeme cuprinse într-un
cadru narativ, care sunt considerate uneori ca texte în care este prezentă speranța mesianică.
Dar nu toți se pun de acord asupra acestei interpretări a poemelor.
Menționăm un al treilea text, care conține revendicările de dreptate socială ale
țăranului Khun-Anup, care a trăit cu puțin înainte de 2000 î.C. Textul are legături strânse cu Is
1,23; Mih 3,1-4; Ez 34, dar aceste detalii sunt insuficiente pentru a ipotiza o mișcare profetică
în Egipt. Discursurile țăranului sunt în apărarea propriilor interese și nu fac referință la
divinitate. În plus există dubii despre istoricitatea personajului. Nu se face deci referință la
Dumnezeu, ci este elogiat faraonul, la fel cum profeții de pace vor să capete favoarea regilor
lui Israel și Iuda.
Această scurtă considerație a unor texte egiptene, care au constituit prilej de discuție
despre o posibilă interrelație între profetismul biblic și cel egiptean, revelează faptul că în
aceste texte există unele motive comune, dar nu se poate ipotiza un model egiptean pentru
profetismul biblic sau pentru textele profetice biblice.

1.2. Profetismul în Canaan

Canaanul este cunoscut ca un tărâm al profeților nu doar din mărturiile Bibliei (e.g. 1
Re 18), ci și din călătoria preotului demnitar egiptean Wen-Amon (circa 1100 î.C.). Acest
dregător merge la Biblos pentru a organiza un transport de lemn și este hotărât să nu se
întoarcă în patria sa decât cu o navă a principelui orașului. Acesta din urmă, în timpul unui
sacrificiu adus zeilor, primește din partea acestora, printr-un paj de la curte căzut în extaz în
convulsii violente, răspunsul de a-l primi pe trimisul egiptean și de a continua tratativele.
Acesta este un exemplu de profeție extatică.
Un fenomen de tip extatic este atestat de 1 Re 18,26-29. Textul pare să vorbească
despre o autentică consultare a zeului Baal. Este un text folositor pentru cunoașterea
profetismului din acele vremuri.
Un alt text aparținând acestei zone culturale antice se găsește în Stela lui Zakir,
descoperită lângă Alepo. Textul face referință la un eveniment din 805 î.C., când regele îl
invocă pe zeul Baal-Samaim iar acesta îl asigură de protecția sa, îi amintește de alegerea sa și
îi adresează un oracol de salvare: «Nu te teme… eu te voi elibera de toți acești regi care te
asaltează». Textul seamănă cu pasaje biblice precum Is 37,4-6; 41,10; Ier 42,1-4.11.

5
 Există un alt text, găsit în 1967 în Transiordania, aproape de Yabboq, și databil între
750 și 550 î.C., care vorbește de Balaam fiul lui Peor. Textul este util pentru istoria tradiției
despre acest personaj biblic.
În concluzie, spre deosebire de Egipt, Canaanul oferă mai multe elemente pentru
înțelegerea fenomenului profetic. Prezența profeților și modul lor concret de manifestare ajută
la clarificarea asemănărilor și diferențelor față de profetismul biblic.

1.3. Profetismul în Mesopotamia

Există patru texte interesante care corectează opinia conform căreia această țară, din
cauza importanței date divinației și magiei, nu ar oferi interes pentru profeți.
Menționăm în primul rând «Profețiile lui Shulgi», al doilea rege al celei de-a treia
dinastii din Ur (2046-1998 î.C.), divinizat deja în viață. În aceste oracole de salvare și
preziceri, ca și în cuvintele despre Nipur și Babilonia, se folosește un limbaj asemănător unor
pasaje biblice în care regele apare ca ales al divinității.
«Discursul profetic al lui Marduk» este un text care se referă la salvarea adusă de
Nabucodonosor I (1127-1105 î.C.). Despre acesta se spune că «va fi mare și nu va avea rivali,
va avea grijă de oraș și-i va reuni pe cei risipiți. In același timp va împodobi cu pietre
prețioase templul lui Egalmach și alte sanctuare: va reuni și va consolida țara împrăștiată». Ca
și în textul precedent, oracolul are în centru figura regelui.
«Profeția despre Uruk» (sec. VI-V î.C.) este un text apropiat de viziunea apocaliptică a
lui Daniel (11,21-45). Este vorba despre un text care anunță o serie de regi buni și răi care se
vor succeda: «Un principe va veni și va domni 18 ani. Țara va rămâne sigură și va înflori și
poporul va avea parte de abundență… dar acest rege va muri în manieră violentă în timpul
unei revolte. Va veni un rege, va domni 13 ani…» (citat Sicre). Avem aici o gândire de tip
escatologic și ideea unei regalități de tip divin.
Din perioada imperiului neo-asirian (de la Asarhaddon la Assurbanipal) se conservă la
British Museum din Londra 10 tăblițe conținând 33 de oracole cu caracter favorabil adresate
regelui, reginei mamă, principelui moștenitor și populației asiriene. Oracolele se aseamănă din
punct de vedere literar cu oracolele lui Natan (2 Sam 7), Ahia (1 Re 11) și Deutero-Isaia, mai
ales cele referitoare la Cirus (Is 45,1-7).
Așa cum se poate vedea, apropierea între aceste texte mesopotamiene și unele oracole
biblice este relevantă pentru un studiu comparativ.

6
1.4. Profetismul la Mari

În comparație cu cele trei arii culturale antice despre care am vorbit până la acest
punct, cultura Mari a conservat de departe textele cele mai apropiate de profeția Vechiului
Testament. În cele 25.000 de tăblițe cuneiforme de natură administrativă și comercială,
descoperite în 1933 pe malul drept al fluviului Eufrat, la altitudinea Palmirei, s-au găsit 35 de
oracole adresate diverșilor funcționari ai templului și diferitor dregători. Pe baza acestei
literaturi de tip profetic, diferiți autori ipotizează originea profetismului biblic în Mari sau cel
puțin o origine comună.

1.4.1. Terminologia de la Mari

În oracolele de la Mari există o terminologie care desemnează persoanele asociate cu

activități de tip profetic. Luăm în considerație trei categorii mai des întâlnite.
(1) Un muhhum este un personaj care transmite totdeauna un mesaj autorităților din
partea divinității. Intervențiile unui muhhum sunt descrise mai curând în conținut: «Mi-a
zis...»; «S-a ridicat și a zis», ridicarea indicând se pare o tresărire a celui inspirat. Profeția de
tipul muhhum este caracterizată de aspectul cultic, public, neașteptat și surprinzător atât prin
poziția corpului (s-a ridicat) cât și prin conținutul discursului (anormal, dezechilibrat).
Caracterul impresionant al unui muhhum apare și în figura sălbatică, puțin îngrijită.
Majoritatea sunt descriși ca scoțând strigăte, fără să se spună dacă sunt strigăte care conțin
mesaje clare sau care au nevoie de interpretare. Sunt menționați ca acționând în grupuri
numeroase spre deosebire de apilum care sunt menționați totdeauna individual.
(2) Un apilum este «cel care răspunde» din partea divinității, fiind consultat în
legătură cu o situație considerată a fi periculoasă sau de criză. Nu primește un mesaj profetic
ci îl provoacă. El este desemnat de autoritate să consulte voința divină, folosind tehnici de
prezicere precum hepatoscopia, oferind răspunsuri cu «nu» sau «da». Apilum răspunde în
locul divinității consultate. Apilum este considerat doar un suport fizic al profeției transmise.
Unele texte de la Mari descriu profeția provocată: un apilum trebuie să înghită o
cantitate de lichid care îl pune în situația de a avea o revelație. Cel care a consumat acest
lichid devine un prevestitor. Visul poate fi important, dar e mai important interpretul decât cel
care îl are. Viziunea, deși nu pare să fie absentă, nu poate fi clar definită în practica de acolo.
(3) Un assinum reprezintă o categorie de «preoți» care pot prezice într-un moment de
entuziasm. Au un rol special în ceremonii: la fiecare intonare a cântecului, assinum răspundea
cu chiote de bucurie. Frenezia și comportamentul excentric în jurul cultului zeiței arată că
avem de a face cu un tip de profeție extatică.

7
1.4.2. Asemănări cu profetismul de la Mari

Studiul comparativ al textelor profetice biblice cu cele de la Mari au relevat existența

unor asemănări importante:
(1) folosirea formulei mesagerului: «zeul m-a trimis pentru…», ca în Ex 7,16; Is 6,8;
(2) centralitatea cuvântului;
(3) conștiința «profetului» de a fi trimis de Dumnezeu;
(4) importanța figurii regelui. Se observă în oracolele de la Mari o familiaritate cu
curtea regală, așa cum se întâmplă cu profeții Natan și Gad. Descrierea raportului divinității
cu regele în termeni de «tată» și «fiu» amintește de textul biblic 2 Sam 7,1-17. Și textul din Is
7,1-17 este citit în comparație cu textele de la Mari. În sfârșit, tema insistenței divinității ca
regele să facă dreptate celor nedreptățiți, ca o condiție a protecției divine, este un alt motiv
comun între textele biblice și cele de la Mari.

1.4.3. Deosebiri față de profetismul de la Mari

Dacă între textele profetice biblice și cele de la Mari există asemănări evidente, pe de
altă parte există și diferențe profunde.
(1) O primă diferență este de ordin cronologic: Mesajele profeților Vechiului
Testament sunt posterioare de un mileniu celor din regatul Mari, care înflorește pe la 1700
î.C.
(2) Mesajele profeților precum Amos, Isaia, Ieremia și Ezechiel tind spre o profundă
convertire și sunt adresate întregului popor, spre deosebire de oracolele de la Mari care se
adresează celor din ambientul curții regale.
(3) Raportul profeților cu regele este diferit în Mari și în Vechiul Testament. Afară de
Aggeu și Zaharia care sprijină ideea unui rege-Mesia, profetismul biblic nu este favorabil
puterii. Profetul biblic critică regele, curtea și funcționarii regali. Profetul denunță călcarea
alianței și nedreptatea împotriva săracilor, orfanilor etc. Ca urmare a criticilor profeții sunt
disprețuiți (Is 8,11-20; 22,1-14; Ez 33,30-33), expulzați (Am 7,10-17), persecutați (Os 9,6-9),
bătuți, aruncați în închisoare (Ier 20,1-6; 26; 29,24-28) sau uciși. În plus, putem observa că
tema regalității nu este principala temă la profeții biblici, în vreme ce la Mari este aproape
singura.
(4) O altă diferență esențială privește perspectiva asupra viitorului. Profețiile biblice
anunță o speranță escatologică și mesianică care lipsește la Mari, unde prevalează atenția
pentru cult, sanctuar, curte (oracolele stăteau în arhiva regelui). De asemenea, la Mari lipsesc
printre altele acțiunile simbolice. Prezicerile de la Mari nu privesc spre un viitor îndepărtat, ci
au în vedere în principal figura regelui.

8
 (5) Cadrul religios de la Mari este politeist în vreme ce cadrul religios al Vechiului
Testament este monoteist.
(6) O ultimă diferență importantă se referă la continuitatea în timp a fenomenului
profeției în cele două arii culturale. Profeția de la Mari are un caracter episodic, apărând în
momentele de criză. Profeția biblică însă, depășește caracterul episodic al profeției de la Mari,
devenind o «tradiție» de lungă durată. Este relevant și faptul că textele din Mari au fost găsite
întâmplător de arheologi. Nimeni nu le-a păstrat, nici nu s-a inspirat din ele, ci au fost
îngropate de contemporanii lor sub zidurile cetății2. Textele profeților au fost citite, meditate,
păstrate cu mare grijă de generațiile care au urmat.

1.5. Concluzie

Această scurtă incursiune în ambientul textelor cu caracter «profetic», aparținând

culturilor vecine Israelului, a arătat existența unor asemănări importante cu textele profetice
biblice. În același timp am putut vedea cum profetismul biblic se articulează istoric și teologic
ca un fenomen unic și original, iar această unicitate și originalitate sunt date de credința
iahvistă. Ca o concluzie a acestui capitol, propunem mai jos opinia lui Sicre, un bun
cunoscător al fenomenului profetic, care sintetizează asemănarea și diferența dintre cele două
tipuri de profeții, cea biblică și cea extrabiblică:

«Profeția Israelului în originile sale îndepărtate ale sec. XI și X oferă puncte de

contact cu Mari și Canaan… Cu toate acestea profeții evrei se vor diferenția mai târziu de
această lume așa cum se vede din modul foarte diferit de a acționa al lui Ilie și al profeților lui
Baal (1 Re 18). Și acest abis va fi și mai mare începând cu sec. VIII, când profeția ajunge la
epoca unei mari splendori (Amos, Isaia, Osea, Miheia). Începând cu acest moment, profeții
evrei au putut să folosească mijloace literare răspândite și în alte țări, dar asta nu ia nimic din
originalitatea mesajului și acțiunii lor… Cred că diferența esențială care începe să deosebească
profeția Israelului este trecerea de la un oracol solicitat de popor la un oracol oferit spontan de
Dumnezeu, un cuvânt care îmbrățișează ambientele cele mai diferite din viață» 3.

2 Într-un anume fel, textele de la Mari au avut soarta textelor profeților falși ai Israelului, texte care
probabil au fost păstrate în arhivele vreunui rege din Samaria sau Ierusalim, dar mai apoi au dispărut cu tot cu
numele autorilor lor.
3 J.L. Sicre, Profetismo en Israel. El Profeta. Los profetas. El Mensaje, Ed. Verbo Divino, Estella
(Navarra) 1992, 248.
9
 2. PROFETISMUL BIBLIC

În primul capitol am încadrat profetismul biblic în domeniul mai amplu al istoriei

religiilor și am văzut că există unele paralele interesante pentru definirea acestuia. Cu al
doilea capitol al prezentului studiu începem să aprofundăm efectiv profetismul biblic,
încercând să înțelegem amploarea acestui fenomen decisiv în istoria Sfintei Scripturi.
Primul lucru pe care trebuie să îl observăm înainte de a iniția un discurs despre profeții
biblici este că fenomenul profeției este extrem de complex în desfășurarea sa cronologică și
cultural-teologică. Cum a subliniat A. Bonora:

Profetismul biblic nu este un fenomen simplu și omogen, dar prezintă o mare varietate
de forme, de persoane, de mesaje, de stiluri, de sensibilități și de cultură. Orice profet aduce cu
sine în activitatea sa propria personalitate. Fiecare epocă are probleme, exigențe, mentalități
diferite și fiecare profet este un om al timpului său, cu o anumită cultură și educație religioasă.
În fine, fenomenul profetic este comparabil cu un mare mozaic constituit de atâtea țesuturi de
culori și desene, formă și plasare diferite4.

Începem tratarea concretă a fenomenului profetismului biblic cu unele clarificări

terminologice și cu o scurtă prezentare a ceea ce constituie în principiu experiența personală a
oricărui profet autentic.

2.1. Clarificări terminologice

În Sfânta Scriptură, profeții sunt desemnați cu termeni diferiți, din care unii apar cu o
frecvență mai mare, alții cu o frecvență redusă.

¤ Nabi. Acesta este termenul cel mai frecvent cu care sunt indicați profeții Vechiului
Testament. Termenul apare de 315x în Biblie și pare să aibă sensul de «proclamator». De
altfel profeții sunt cunoscuți înainte de toate ca «proclamatori». Ei vorbesc pentru că cineva
le-a vorbit mai întâi. Indicaţi cu numele de nabi, aceşti oameni se deosebesc net de ghicitori,
prezicători, vrăjitori, spiritişti, necromanţi şi alţii asemenea, pentru care Sfânta Scriptură
foloseşte alţi termeni (cfr. Dt 18,10-11). Nabi este deci înainte de toate omul «pro-clamării»
mai curând decât al prezicerii. Este semnificativ că primii traducători greci au ales să traducă
termenul nabi cu prophetes, cuvânt care vine de la verbul prophemi, care înseamnă «a
proclama» sau «a vorbi»5. Pe de altă parte este important să observăm că «profeția» înseamnă
proclamare dar şi «pre-zicere» (a anunța un lucru înainte ca acesta să se întâmple). Însă a

4 A. BONORA, Nahum, Sofonia, Abacuc, Lamentazioni. Dolore, protesta e speranza, Editrice

Queriniana, 1989, 18.
5 Din grecescul prophetes derivă şi cuvântul românesc profet.
10
considera profetul doar o persoană care prevede viitorul este mai curând o limitare. Sensul de
«profet» în accepțiunea modernă de prevestitor al viitorului este secundar, foarte târziu și
probabil de influență creștină6.

¤ Ish HaElohim, «omul lui Dumnezeu» este un al doilea termen biblic, mult mai puțin
frecvent, pentru desemnarea profeților biblici. Îl întâlnim în pasaje ca Dt 14,6; 1 Sam 2,27; 1
Sam 9; 1 Re 13.

¤ Roeh sau hozeh, «văzătorul» sau «vizionarul», sunt doi termeni cu același înțeles,
dar care nu se referă în nici un fel la activități de divinație. Pentru primul termen, vezi e.g. 1
Sam 9,11.18.19. Pentru al doilea termen, vezi Am 7,12.

¤ Ebed YHWH, «servitorul/ii Domnului». Termenul apare în diferite texte: 2 Re 9,7; 2

Re 21,10; 24,2; Am 3,7; Zah 1,6; Dan 9,11.

¤ Cu frecvență minoră apar și următorii termeni: «mesagerul lui Dumnezeu» (Is 44,26;
Ag 1,13); «santinelă» (Is 52,8; Ier 6,17; Ez 3,17; 33,2.6; Os 9,1); «păzitor» (Is 21,11s),
«păstor» (Zah 10,2s)7.

Pentru prezentul curs adoptăm termenul general de «profet», fără a face referințe la
nuanțele sugerate de terminologia ebraică. Vom considera în principiu că profetul biblic este
un proclamator, care are un mesaj de transmis unui destinatar.

2.2. Experiența profetică

Biografiile sau autobiografiile profeţilor, când le avem, conţin în mod obişnuit o

referinţă la prima lor experienţă mistică cu Dumnezeu. Prin termenul «mistic» înţelegem
diferite experienţe de tipul viziunilor lui Isaia sau ale lui Daniel.
Să luăm ca exemplu viziunea lui Isaia «în anul în care a murit regele Uzia» (6,1-7). În
acest moment de neuitat, profetului i se permite să asculte ceea ce se întâmplă la curtea
cerească, unde Dumnezeu este în dialog cu membrii curţii cereşti. Scena este tipică şi rămâne
substanţial aceeaşi în fiecare caz: indivizi privilegiaţi privesc în «cerul deschis». Experienţa în
sine este mai importantă decât conţinutul verbal şi vizionar. În cazul profeţilor biblici
experienţele mistice de acest tip au ca scop primar autentificarea mesajului lor. În spatele
acestor forme variate literare stă realitatea experienţei profetice.

6 H. KRÄMER, Prophetes, 479.

7 Cfr. B. MARCONCINI, Profeti e apocalittici, 29-30.
11
 O altă temă care apare în descrierea experienţei profetice este impulsul interior care îl
forţează pe cel ales să profeţească, chiar şi atunci când el încearcă să se opună. Balaam este un
bun exemplu în acest sens. Cărarea sa blocată supranatural de un înger al Domnului (Num
22,21-35) şi profeţia sa, arată că Balaam este complet sub controlul lui Dumnezeu (cf. Num
23,11; 24,10-12). Un alt exemplu este Iona, care nu poate scăpa de impulsul de a pronunţa
cuvântul lui Dumnezeu către cetăţenii din Ninive. Sugestive sunt cuvintele lui Amos:

3
Oare pot merge doi împreună
fără ca să se cunoască?
4
Rage oare leul dacă nu are pradă?
Își înalță puiul de leu glasul din vizuina lui
dacă nu a capturat [ceva]?
5
Cade oare pasărea în lațul de pe pământ
dacă nu există o capcană pentru ea?
Se ridică lațul de la pământ
dacă nu a capturat ceva?
6
Dacă sună trâmbița în cetate, nu tremură poporul?
Dacă se întâmplă un rău în cetate, nu lucrează Domnul?
7
Domnul Dumnezeu nu face nimic
fără să le reveleze planul său slujitorilor săi, profeților.
8
Leul rage; cine nu se va teme?
Domnul Dumnezeu vorbește; cine nu va profeți? (Am 3,3-8)

Există pasaje în care spaima sau tumultul spiritual al experienţei sunt descrise detaliat:

2
O viziune îngrozitoare mi-a fost descoperită:
„Înșelătorul înșală și prădătorul prădează!
Urcă, Elam! Asediază, Media!
Căci am făcut să înceteze tot suspinul tău”.
3
De aceea mi s-au umplut coapsele de durere,
m-au cuprins chinurile precum chinurile celei care naște;
sunt adânc mâhnit și nu pot auzi;
sunt tulburat și nu pot vedea.
4
Inima mi s-a pierdut, groaza m-a cuprins:
noaptea plăcerii mele mi-a schimbat-o în teroare. (Is 21,1-4)

Daniel 8,27; 10,15 ș.u. descrie în termeni asemănători reacţia umană în faţa revelaţiei divine.
Nu fiecare biografie profetică conţine descrierea completă a unei astfel de experienţe,
însă aceasta este implicită de fiecare dată când găsim formula «cuvântul Domnului a fost
către…». Acel ebraic hayah, «a fost», implică în mod necesar că ceva s-a petrecut. O altă
indicaţie, în multe cazuri, este referinţa la timpul când evenimentul sau experienţa respectivă a

12
avut loc: «la sfârşitul a zece zile» (Ier 42,7); «în al doilea an al regelui Darius, în luna a şasea,
în prima zi a lunii« (Ag 1,1); «în anul în care a murit regele Uzia» (Is 6,1).
Şi mai dramatice sunt formulările de tipul: «spiritul Domnului este asupra mea» (Is
61,1); «a pus stăpânire pe mine» (Jud 6,34); «a venit asupra» (Ez 11,5); sau «mâna Domnului
… a venit asupra mea şi mi-a deschis gura la timpul în care omul a venit la mine dimineaţa»
(Ez 33,22; Is 8,11; Ier 15,17).
Aceste expresii foarte des întâlnite vorbesc despre istoricitatea fenomenului. Aceste
experienţe, fie că le numim extaz, transă sau inspiraţie mistică sau profetică, au fost comune
tuturor profeţilor şi încearcă să deosebească un stadiu primar, în care extazul era regula, de un
stadiu mai târziu, «clasic», în care spiritul a fost mai puţin pus în evidenţă şi extazul rar.
Referinţele la spirit sunt puţine în Ieremia, dar experienţa există (cf. 1,4 ș.u.; 15,17; 20,9).

13
 3. PROFEȚII BIBLICI ÎN PERSPECTIVĂ CRONOLOGICĂ

Profeţii apar în toate părţile Bibliei, de la Balaam, înainte ca Israelul să se stabilească

în Canaan (Num 22-24), până la Aggeu, Zaharia şi Malahia după exilul babilonian (586-538
î.C.). Nu trebuie să uităm că, în ciuda credinţei răspândite că după aceştia trei «perioada
profeţiei» s-a încheiat, au continuat să existe bărbaţi şi femei în vechiul iudaism sau în altă
parte care au pretins a fi şi care au fost recunoscuţi ca «profeţi». După credinţa tradiţională
iudaică, exprimată în cartea lui Ben Sirah (pe la 180 î.C.), care se opreşte la «cei doisprezece»
şi-l omite pe Daniel (49,10), cu plecarea lui Malahia «spiritul profeţiei» a încetat de mai fi
activ în Israel, deoarece nici o fiinţă umană nu a mai fost vrednică de a primi acest dar. În
schimb, Dumnezeu a revelat voinţa sa prin bat qol, lit. «fiica vocii», o specie de «voce
cerească», un alt mod de comunicare a voinței divine, diferit de comunicarea de mai înainte
prin profeți. Distincţia modernă între profeţie şi apocaliptică a avut tendinţa de asemenea de a
perpetua acest punct de vedere că «era profeţiei» s-a încheiat cu Malahia, în ciuda faptului că
Ioel, Daniel şi probabil Is 24-27 provin dintr-o perioadă mai târzie decât Malahia.
Istoria profeţiei biblice merge dincolo de Malahia, până în evanghelii, unde poporul îi
consideră profeţi pe Ioan Botezătorul (cfr. Lc 1,76; 7,24ss) şi pe Isus (Lc 7,16; In 7,40) şi
până la Biserica primară, în care «profeţia» este considerată unul dintre «darurile Duhului»
(cfr. 1 Cor 12,10). Şi cartea Apocalipsului este descrisă ca o «profeţie» (Ap 1,3; 22,7). O altă
indicaţie că era profeţiei nu s-a încheiat cu Malahia este prezenţa printre primele scrieri
creştine a Oracolelor sibiline, care conţin cuvintele femeilor profetese din Grecia, cunoscute
cu numele de sibile.
O istorie a profeţiei biblice trebuie să ţină cont de toate aceste aspecte. Pentru
prezentul studiu, ne interesează o analiză comprehensivă a fenomenului profeţiei în Israelul
antic.

3.1. Profetismul înainte de David8

Multe figuri biblice considerate «profeți» sunt proiecții în istorie a unei mentalități
posterioare și nu oglinda unei realități istorice. Astfel Abraham este considerat nabi într-un
pasaj elohist (Gen 20,7), care depinde de cercurile profetice. În acest text profeția are probabil
sensul de mijlocire, așa cum apare din context.
Moise este prezentat de școala deuteronomistă ca modelul pentru orice profet, în
calitate de portavoce a lui Dumnezeu, mijlocitor și ghid al poporului (34,10). Este profet
adevărat cel care merge pe urmele lui Moise (Dt 18,15).

8 Pentru această perspectivă cronologică, am urmat studiul lui B. MARCONCINI, Profeti e apocalittici,
34-36.
14
 Num 12,1-8 recunoaște caracterul profetic al Mariei și al lui Aron, deoarece erau apți
de a primi cuvântul divin, dar îi consideră inferiori lui Moise care vorbea cu Domnul «față
către față». În același mod sunt văzuți și cei 70 de bătrâni care participă la spiritul lui Moise
(Num 11,24-30).
Pentru perioada judecătorilor, Vechiul Testament o menționează pe profetesa Debora
(Jud 4,4), care emite sentințe de judecată și adresează un oracol lui Barak, apoi grupuri de
profeți (1Sam 10,5-13; 19,18-24) reuniți în comunitate în preajma sanctuarelor. Aceștia sunt
mai ales profeți extatici, interesați de muzică și cult. Samuel, figura cea mai elevată a
timpului, este prezentat ca războinic, judecător, văzător, dar apare și ca profet deoarece
transmite cuvântul divin (1 Sam 3,19-21). Este activ în politică (1 Sam 10; cf. cap. 16) și îl
contestă pe rege (1 Sam 13,8-15; 15,10-23).

3.2. Profetismul de la începuturile monarhiei la Amos

Această perioadă este caracterizată de atenuarea graduală a aspectului extatic și de

conturarea mereu mai clară a unui mod de a transmite cuvântul divin și de a apăra
autenticitatea alianței. După Sicre, pentru această epocă, putem distinge trei etape ale evoluției
figurii profetului, în funcție de raportul stabilit de profet cu regele.
(a) Apropiere fizică dar distanță critică caracterizată de intervențiile lui Gad care îl
sfătuiește pe David să se întoarcă în Iudeea (1 Sam 22,5), îi anunță pedeapsa divină din cauza
recensământului și îi comunică ordinul de a construi un altar (2 Sam 24,11-12.18-19). Altă
figură profetică, și mai importantă, este Natan care intervine în momentul construirii
templului (2 Sam 7), apoi în urma adulterului cu Batșeba (2 Sam 12) și mai târziu pentru a
favoriza succesiunea la tron a lui Solomon (1 Re 1,11-48). Oracolul asupra perenității
dinastiei va fi punctul de referință al celui mai important oracol mesianic al lui Isaia (7,14-16)
(b) După perioada regelui Solomon, profetul se ține la distanță de rege și se apropie
doar pentru intervenții speciale. Ahia din Șilo, care îi promite tronul lui Ieroboam I (1 Re
11,29-39) și apoi îi anunță ruina (1 Re 14,1-18 – vezi 1-2.15) și Miheia, fiul lui Imla, unicul
profet adevărat în mijlocul atâtor profeți falși la curte (1 Re 22). Aceștia păstrează distanța
critică față de rege.
(c) Ilie (1 Re 17,1-19,21; 21,1-29; 2 Re 1,1-2,18) în vremea lui Ahab (874-853)
unește distanța față de rege cu apropierea de popor, ale cărui interese le apără, așa cum rezultă
din intervenția în favoarea lui Nabot (1 Re 21). Ilie se evidențiază prin puritatea credinței în
unicul Dumnezeu adevărat (1 Re 18,20ss), o credință exprimată programatic în numele său:
«YHWH este Dumnezeul meu». Profet itinerant, nelegat de niciun sanctuar, această persoană
extraordinară este prezentată ca noul Moise prin fuga sa în pustiu și prin exil, prin miracole,
prin călătoria la Muntele Horeb și prin zelul pentru religia iahvistă. Este de asemenea
precursorul viitorilor profeți prin chemarea interioară, apărarea celor oprimați, curajul în
proclamarea cuvântului dar și prin delicata sa umanitate care se revelează în momentele de

15
descurajare. Elizeu este moștenitorul spiritului lui Ilie. Figura și viața sa sunt descrise în
amplul ciclu din 2 Re 2; 3,4-27; 4,1-8,15; 9,1-10; 13,14-21. Apare ca un taumaturg, dar
numeroasele sale miracole sunt considerate «povestiri populare». Excelează ca om politic
împotriva dinastiei lui Omri, favorizând revolta generalului Iehu. Este legat de «fiii
profeților» (ebr. bene nebiim), a căror identitate nu este bine precizată. Ar trebui clarificat
raportul cu «grupurile profetice» în timpul lui Samuel, extensiunea geografică a acțiunilor lor
și influența socio-politică exercitată de acestea.

3.3 Profeții scriitori (sec. VIII-II)

Calificativul de «profeți scriitori» nu este cu totul exact. Oracolele acestor profeți au

fost inițial orale și mesajul lor a fost mai întâi destinat ascultării: o demonstrează asonanțele,
aliterațiile, asocierile de cuvinte și jocurile de sunete explicabile doar în discursul oral.
Trecerea la scriere este datorată necesității de a transmite gândirea lor, care produsese o
profundă impresie fie în cei care i-au respins, fie în cei care au primit cuvântul lor: scrierea
avea să ateste ceea ce afirmase profetul. Motivul principal pentru care oracolele lor au fost
puse în scris a fost acela că acești profeți au reacționat la reformele regilor, au anunțat
judecata inevitabilă asupra celor două regate și au marcat «trecerea dramatică de la tradiție la
existență» (A. Neher). Diferența față de profeții precedenți apare și din unele elemente
ulterioare: avem mai multe informații despre activitatea lor externă dar și despre raportul lor
cu Dumnezeu; cunoaștem lucruri despre poziția lor decisă asupra evenimentelor economico-
politico-sociale, despre persecuția din partea celor puternici, despre stilul personal care face
din ei autorii unui limbaj specific.
În ordine cronologică, activitatea «profeților scriitori» are loc în următoarea ordine:

Sec. VIII: Amos (pe la 760) – Osea – Isaia (capp. 1-39) – Miheia

Sec. VII: Sofonia (după 630) – Nahum – Habacuc – Ieremia

Sec. VI: Ezechiel (de la 593) – al doilea Isaia (capp. 40-55 de la 550)

Sec. VI/V: Aggeu (520) – Primul Zaharia (capp. 1-8: între 520-518) – al treilea Isaia (capp.
56-66) – Malahia – Abdia –Iona.

Sec. V-II: ultima fază a profetismului cu trecere spre apocaliptică: Ioel (un pod între sec.
V/IV) – al doilea Zaharia (capp. 9-14) – Baruh – Daniel (164 î.C.).

4. PROFETUL ÎN SOCIETATEA BIBLICĂ

16
 Științele istorice și arheologia au contribuit în manieră semnificativă la elucidarea
multor chestiuni legate de societatea Orientului Mijlociu antic în general și a Israelului biblic
în particular. Cu toate acestea, problema statutului și rolului profetului în societatea biblică
rămâne în multe privințe insuficient elucidată. Lipsesc foarte mult informațiile în acest sens.
În plus, în societatea modernă nu dispunem de paralele clare ale fenomenului, care să ne
permită să elucidăm în manieră satisfăcătoare datele problemei. Așa se face că răspunsurile la
întrebările privitoare la condiția profetului în societatea biblică rămân în mare parte rolul
deducțiilor pe baza textului biblic și a analogiei cu situații similare din lumea modernă.
Cu ce categorie modernă am putea compara profetul? Ce s-ar întâmpla cu aceşti
«excentrici» în zilele noastre? Unii ar fi socotiţi nebuni. Alţii ar fi ignoraţi cu politeţe. Unii ar
fi batjocoriţi. Singurii care ar putea supravieţui şi ar putea aduce o contribuţie la societatea
noastră ar trebui să fie protejaţi de o instituţie (ca Biserica) sau de prieteni influenţi. Situaţia în
vechea societate nu era mult diferită.
Fapt este că ei trăiau și își desfășurau activitatea, interferând cu societatea în care
trăiau. Statutul lor social era recunoscut și acceptat într-o măsură mai mare sau mai mică.
Fiecare avea personalitatea sa, modul său de a acționa și de a vorbi, dar toți aveau ceva anume
în comun, prin care erau recunoscuți drept «profeți». Din datele literare, istorice și
arheologice de care dispunem, suntem în măsură să individualizăm unele repere de ordin
general despre condiția profetului în societatea Vechiului Testament.

4.1. Profetul și societatea în general

Cum se legitima profetul în societatea biblică? În ce raport se afla cu grupurile sociale

precum regii, preoții, demnitarii sau poporul de rând? Aparținea profetul la o anumită clasă
socială? Care era fondul sau ambientul cultural din care provenea profetul? Toate acestea sunt
întrebări fundamentale pentru a putea evalua condiția socială a profetului. Din păcate, însă,
răspunsurile la aceste întrebări sunt departe a cunoaște un consens, opiniile autorilor
rămânând în general destul de divizate. Vorbim de aceea mai curând de ipoteze.
G. Fohrer a formulat ipoteza conform căreia au existat două tipuri de profetism: unul
de tip nomad, nelegat în mod necesar de un sanctuar, și un alt tip de profetism înrădăcinat în
lumea agricolă civilizată. Aceste două forme s-ar fi unit gradual. Profeți precum Samuel, Ilie
și Elizeu erau poate de origine țărănească. În ceea ce-i privește pe profeții din a doua
categorie, despre Amos avem indicii că provenea din acest ambient, fiind crescător de animale
și cultivator de sicomori (Am 8,14).
Max Weber a formulat ipoteza conform căreia profetul ar fi o «autoritate carismatică»
exercitată în afara instituțiilor tradiționale.
Reventlow și P. Berger au susținut că profetul este strict legat de cult, exercitând un
«oficiu» analog cu cel al preoților.

17
 R. Wilson a definit profetul drept un «intermediar» între lumea divină și cea umană și
între clasele sociale, motiv pentru care profetul este numit «periferic», când propune ideile
propriului grup, și «central» când se implică pentru păstrarea ordinii constituite.
D.L. Petersen a criticat unele categorii tradiționale de descriere a profetului. Astfel,
termenul «oficiu» ar presupune inserarea profetului într-o structură stabilă, recunoscută, ceea
ce nu pare să fie cazul. Ideea de «carismă» nu se împacă bine cu inițiativa profetică și cu cazul
frecvent când profetul se comportă ca un cap sau lider. Petersen atribuie lui roeh rolul de
profet urban, stabil, plătit, în vreme ce ish HaElohim, «omul lui Dumnezeu», este un profet
itinerant ca Eliseu, legat de «fiii profeților». Hozeh și nabi au un rol identic în societate și
foarte important cât privește valorile morale esențiale pentru subzistența societății: primul
termen este atribuit profeților din nord, ca Osea; al doilea celor din sud, ca Gad și Amos.

Ceea ce unește aceste variate forme de activitate și de ideologie profetică nu este unica
societate, nici unicul tipar comportamental, nici măcar o teologie unică. Mai curând, ceea ce
ne permite să vorbim despre profeția israelită este faptul că acești profeți aveau un rol în
serviciul unicului Dumnezeu, YHWH, chiar dacă era conceput în fel diferit9.

B. Marconcini exprimă o judecată sintetică despre rolul profetului în societatea

biblică. În opinia sa, profetul depinde de tradițiile ambientului. Dincolo de tradițiile
particulare primite de indivizi, se poate spune că profetul găsește înainte de toate în societatea
în care trăiește adevărul despre un Dumnezeu misterios, transcendent și angajat în istoria
umană, iubitor al dreptății, părintele orfanilor și stăpân peste viață și moarte. Primește tradiția
despre poporul considerat unul și unic, chiar dacă este reprezentat de două regate și conștient
de a fi fost eliberat din robia egipteană. Împărtăşeşte cu contemporanii săi valoarea Torei și a
înțelepciunii populare. Cu intervențiile sale, profetul purifică tradițiile, amintește poporului de
responsabilitatea față de darurile primite, redescoperă adevăratul chip al lui Dumnezeu, al
cărui mesaj nou îl transmite, ajutat de discipoli și de grupuri sociale, precum leviții în timpul
lui Osea10.

4.2. Existența profeților individuali și a grupurilor de profeți

Putem identifica două tipuri de instituţii în care profeţii individuali au existat. Primul
este exemplul profetesei Debora (cfr. Jud 4,5), judecătoare şi profetesă, consultată oficial de
autorităţi politice sau militare. Balaam este un alt exemplu de același gen. El locuiește la
Petor, lângă Fluviu în ţara lui Amaw şi este consultat de regele Moabului (Num 22,5 ș.u.).
Tradiţia asociază un profet cu Betelul (1 Re 13,11 ș.u.), unde a avut loc o spectaculoasă
experienţă vizionară (Gen 28,10-22), şi unde israeliţii consultau oracolele în zilele
judecătorilor (Jud 10,18). Asocierea lui Samuel cu Rama (1 Sam 7,16-17; 19,18-24, 28,3)

9 D.L. PETERSEN, The Roles of Israel's Prophets, 99.

10 B. MARCONCINI, Profeti e apocalittici, 38.
18
poate fi un alt exemplu. Endor este un alt exemplu (1 Sam 28,3-25). Chiar dacă sunt puţine
exemple, Biblia a înregistrat în paginile ei istoriile acestor persoane, bărbaţi şi femei,
ortodocşi sau eterodocşi. Dotaţi cu mijloace de a revela (lucruri ascunse), înconjuraţi de o
aură de miracol şi respect şi probabil plătiţi cu preţ bun, ei au supravieţuit în diferitele
generații.
Afară de acești profeți individuali, existau grupuri sau asociaţii de profeţi, așa cum
rezultă din diverse mărturii. Cei 400 de profeţi la curtea regelui Israelului (1 Re 22).
Oponenţii lui Ilie în episodul de la Carmel, care erau «patru sute cincizeci de profeţi ai lui
Baal şi 400 de profeţi ai Aşerei, care mâncau la masa Izabelei» (1 Re 18,19), arată cum
stăteau lucrurile în monarhia de la începuturi. Membrii acestor asociaţii erau cunoscuţi ca «fii
ai profeţilor» (2 Re 4,38) iar liderul lor era numit adesea «tată» (2 Re 2,12). Astfel de lideri
erau Samuel (1 Sam 19,20) şi Eliseu (2 Re 6,22). Ier 23 conţine referinţe la «profeţii din
Ierusalim» şi «profeţii din Samaria», posibile mărturii despre existenţa grupurilor profetice în
sec. VI.

4.3. Profeții și monarhia

Cât privește desfășurarea în timp, profeția și monarhia coincid: epoca monarhiei în

istoria Israelului a fost și epoca profeției clasice. Asta sugerează că au existat legături
semnificative între cele două instituții. Despre mulți profeți biblici știm că au trăit și au activat
în ambientul curții regale. Astfel au fost: Natan la curtea lui David în Ierusalim, Ilie şi Elizeu
în Samaria în zilele lui Ahab şi ale Izabelei, Isaia la curtea lui Ezechia, Hulda la curtea lui
Iosia şi Ieremia la curtea ultimilor regi ai lui Iuda înainte de căderea Ierusalimului. Mulţi din
profeţii Israelului sunt de acest tip.
Adesea profetul poate fi considerat un fel de conștiință critică a regelui iar acesta din
urmă caută un fel de legitimare din partea profetului, adică ceva mai mult decât un simplu
sprijin. Cei doi acționează simultan: Samuel ajută la apariția monarhiei, Natan îl susține pe
David, dar apoi îi reproșează erorile; Ahia din Silo îl legitimează pe Ieroboam, dar mai apoi îl
condamnă; Ilie se pune împotriva lui Ahab, Amos împotriva lui Ieroboam al II-lea și așa până
la Ieremia care îi critică pe ultimii regi ai poporului.
Nu putem să nu remarcăm că o parte semnificativă din doctrina profetică mesianică
vetero-testamentară este elaborată în jurul figurii regelui. În acest sens, putem spune că
monarhia a fost în parte un stimulent pentru profeție. În multe texte, mesianismul este legat de
monarhie: 2 Sam 7,4 ș.u.; Ps 89,20-38, psalmii regali. Isaia este apropiat de limbajul
psalmului regal prin profețiile sale despre domnia davidică (7,13-17; 9,5-6; 11,1-5). Dar el
insistă mai mult asupra acțiunii lui YHWH decât asupra «unsului». La fel se întâmplă cu
Miheia (5,1-4). Ezechiel neagă titlul de rege principelui davidic care va domni peste Israelul
cel nou (37,25). Ieremia vorbește despre mlădița lui David (23,5-6), dar acesta pare să fie
unicul oracol de acest gen al profetului, restul aparținând altor straturi din carte.

19
 Profeția exilului nu pune accent pe mesianismul regal: după Dt-Isaia, Mashiah este
Cirus, regele perșilor (41,2; 44,28; 45,1). În perioada post-exilică mesianismul davidic este
din nou în vogă: Aggeu și Zaharia revin la vechea tradiție, dar așteptarea lor a fost scurtă (vezi
textul corectat al lui Zah 6,9-15).
Isus va relua mesianismul regal, ca împlinire a speranțelor Vechiului Testament, dar a
preferat să se identifice cu alte figuri care defineau mai clar natura adevăratelor speranțe ale
Israelului.

4.4. Relația profeților cu preoții și cu cultul

Profetul nu era unicul mediator între Dumnezeu și popor, motiv pentru care adeseori
ajungea să se confrunte cu alte figuri ale societății religioase ebraice. Acest lucru se întâmpla
probabil și din cauza faptului că nu totdeauna erau clar delimitate «competențele» fiecăruia.
Funcțiile preotului și ale profetului erau distincte în Israel, dar coincideau în parte. În cartea
lui Ieremia avem o descriere a raportului profetului cu preotul:

Veniți să facem planuri împotriva lui Ieremia! Căci Legea nu va pieri din lipsă de
preoți, nici sfatul, din lipsă de înțelepți și nici cuvântul, din lipsă de profeți. (Ier 18,18)

În acest text sunt menționate trei categorii de persoane, prin care poporul avea acces la
cunoașterea voinței lui Dumnezeu: preoții, înțelepții și profeții. Preotul nu apare aici doar ca
omul cultului și al sacrificiului, ci are un rol și în privința cuvântului, păstrând cu fidelitate
ceea ce a primit și transmițând mai departe prin învățătură. În așa-numita «liturgie a porții»,
adică învățătura oferită la intrarea în templu, preotul îl ajuta pe credincios să ia conștiință de
condițiile morale recerute pentru întâlnirea cu Dumnezeu (Ps 15; 24,3-6). Dar pentru că de-a
lungul istoriei preoția nu a rămas totdeauna fidelă funcțiunilor sale și s-a pervertit, profetul are
de adresat un cuvânt al Domnului și vine cu o învățătură diferită. Astfel Ieremia pronunță în
fața templului discursul său înnoitor și de judecată împotriva unei mentalități răspândite,
conform căreia locul sacru rămâne un refugiu și o siguranță pentru totdeauna (Ier 7). În
general, profetul face apel la unitatea dintre cult și viața concretă, la ireconciliabilitatea dintre
delict și solemnitate cultuală (Is 1,13). Profetul îl judecă pe preot nu pentru omisiunea
sacrificiilor, ci pentru lipsa «cunoașterii» (Os 4,4-6). De fapt «buzele preotului trebuie să
păzească cunoașterea și din gura lui se caută legea» (Mal 2,7).
Strâns legat de discursul despre relația între profeți și preoți este și discursul despre
relația între profeți și cult. Deși unii profeți au fost preoți (Ezechiel și Ieremia), totuși în unele
cercuri critice s-a susținut că profeții au condamnat în principiu cultul (teza lui Duhm). Teza
lui Duhm a fost dovedită a fi eronată. Ezechiel și Malahia erau profund implicați în cult și
învățătura lor are o puternică orientare cultuală. Există motive pentru a-i considera ca profeți
ai templului pe Nahum și Habacuc, printre profeții pre-exilici, și pe Ioel și Zaharia, printre

20
profeții de după exil. Chemarea lui Isaia la misiunea profetică are loc aproape sigur în timpul
unei celebrări de cult (Is 6), dar nu avem probe că Isaia era altceva decât un simplu credincios.
Aceste câteva exemple sunt în măsură să arate că profeții pre-exilici nu erau împotriva
cultului. În realitate, cultul era modalitatea normală de a-l adora pe Dumnezeu.
Desigur există unele afirmații ale profeților care pot fi interpretate ca opunându-se
sacrificiului de animale, căruia îi contrapun un sacrificiu spiritual, constând în slujire și
integritate personală: Os 6,6; Ier 7,21-23; Is 1,12-17. Un text deosebit de relevant este Am
5,21-27, în care profetul vorbește în numele Domnului în acești termeni:

21
Eu urăsc, resping sărbătorilor voastre;
nu-mi este bine în adunările voastre.
22
Chiar dacă mi-ați aduce arderi de tot și ofrande ale voastre,
nu-mi vor plăcea.
La jertfele de împăcare și la vițeii grași nu mă voi uita.
23
Îndepărtează de la mine zgomotul cântecelor tale;
cântecul alăutelor tale nu-l voi asculta!
24
Dar să curgă judecata ca apa
și dreptatea, ca un râu veșnic!
25
Oare jertfe și ofrande mi-ați adus în pustiu
în cei patruzeci de ani, casă a lui Israel?
26
I-ați ridicat pe Sicut, regele vostru,
pe Chiun, idolul vostru, steaua zeilor voștri
pe care i-ați făcut pentru voi.
27
Vă voi deporta dincolo de Damasc”,
zice Domnul, al cărui nume este Dumnezeul Sabaot. (Am 5,21-27)

Cum poate urî Dumnezeu ceea ce chiar el a poruncit? Evident, Amos nu este împotriva
liturgiei, ci împotriva autoreferențialității liturgiei. Este împotriva celor care cred că
îndeplinirea anumitor ritualuri îi pun într-un raport just cu Dumnezeu, în vreme ce
disprețuiesc principiile cele mai elementare de dreptate socială și de iubire față de aproapele.
În realitate, liturgia este oficializarea credinței noastre. Liturgia trebuie să fie culmen et fons,
adică să exprime profunditatea credinței mele, altfel nu servește la nimic. Noul Testament va
da o formulare explicită și definitivă acestei idei.
În concluzie, acuzele profeților la adresa cultului sau lipsa elementelor cultuale în
învățătura lor nu fac din ei oponenți ai cultului. Ieremia frecventa cultul practicat în templul
pe care el îl acuza.

5. LITERATURA PROFETICĂ

În capitolele anterioare am luat în considerație profetismul biblic ca fenomen istoric,

social și teologic. Acum considerăm fenomenul profetic prin prisma literaturii produse de
21
către profeți și de către cei care devenit păstrătorii acestei tradiții. Ca literatură, această parte a
Bibliei are trăsăturile ei prin care se deosebește de celelalte secțiuni. O introducere de ordin
general în literatura profetică este baza indispensabilă pentru o lectură rodnică a acestor
scrieri.

5.1. Formarea colecțiilor profetice

Atunci când vorbim de «colecții», afirmăm că scrierea profetică finală este rezultatul
unei colaborări între profetul care a primit o comunicare divină și comunitatea care a primit, a
mediat și a actualizat cuvântul lui Dumnezeu transmis prin acel profet. Această coordonată
diacronică îmbrățișează o lungă istorie, care începe cu cuvântul originar rostit de profet și
continuă cu diferitele relecturi la care a acesta a fost supus de-a lungul istoriei. Iar în aceasta
se vede actualitatea perenă a cuvântului profetic. Aceste relecturi s-au produs mai ales în
momente de criză, precum dispariția regatului de nord în 722 sau distrugerea Ierusalimului în
587. Semnificativă pentru formarea colecțiilor profetice este perioada post-exilică, în
contextul istoric al dominației imperiului persan și al evenimentelor decisive legate de
cuceririle lui Alexandru cel Mare (+323).
Textul ebraic conține trei colecții mari, ale lui Isaia, Ieremia și Ezechiel și apoi
colecția celor 12 profeți minori (dodekapropheton) atestată în jurul lui 190 î.C. de Sir 49,10.
La originea procesului de formare a colecțiilor profetice se află «oracolul», adică o
declarație scurtă și solemnă, făcută în numele lui Dumnezeu, și care se poate recunoaște după
formula de introducere: «așa vorbește Domnul» (e.g. Am 3,11). Oracolul profetic poate avea
diferite finalități:

¤ amintește și actualizează preceptele alianței,

¤ indică comportamentul pe care comunitatea trebuie să și-l asume,
¤ interpretează faptele istoriei, considerată ca ambientul revelației divine,
¤ acuză și denunță vinovățiile,
¤ anunță o pedeapsă pentru a determina convertirea,
¤ formulează promisiuni, cu invitația frecventă «nu vă temeți», în acest fel educând
poporul la speranță.

Deși au fost pronunțate în ocazii diferite, oracolele individuale au fost adunate, cel mai
adesea de discipoli, în complexe majore pe baza criteriului omogenității argumentelor. În Is
5,8-24 expresia «vai» (vv. 8.11.18.20.21) permite așezarea împreună a cinci oracole. Sunt
celebre «oracolele împotriva națiunilor», pronunțate originar în arcul a diferite secole, dar
reunite în colecții compacte (Is 13-23; Ier 46-51; Ez 25-32).

22
 Din aceste mici unități orale (oracolele) s-au format la început «cărțulii/cărți», produse
în cercul discipolilor profetului respectiv. Aceste oracole sunt apoi reelaborate de către
tradiție11. Apoi sunt adăugate alte cuvinte la cele ale profeților.
Un rol deosebit în formarea și transmiterea textului sacru l-au avut scribii. Petersen
vorbește de trei tipuri de scribi:

¤ copistul, adică cel care copie cu fidelitate un text pe care îl are în față;
¤ scribul care poate adăuga mici clarificări sau comentarii;
¤ scribul care are autoritatea de a adăuga noi texte.

Evident, legea autorului în mentalitatea noastră modernă este foarte diferită.

Toate aceste observații despre felul în care s-au format colecțiile profetice nu au de a
face cu exprimarea unei judecăți de valoare asupra diferitelor straturi care formează cartea.
Întreg textul, așa cum îl avem în forma sa finală, trebuie considerat text inspirat. Dar lectura
aprofundată a textelor profetice recere considerarea atentă a etapelor pe care acestea le-au
parcurs de la început și până la forma finală. Studiul profetismului ține cont de diferitele
momente ale formării, fără să separe cuvintele considerate «autentice» de restul care au fost
adăugate ulterior: dă mare prioritate și preferință textului complet, așa cum ne-a fost transmis.
Spune R. Rendtorff:

«Intenția redactorilor nu a fost aceea de a transmite un cadru «istoric», cel mai precis
posibil al profetului și al predicării sale... Trebuie să continuăm să cercetăm până vom ajunge
să înțelegem textul actual care a reformulat cuvintele profetice într-o situație schimbată,
considerându-le cuvinte pentru prezent și pentru viitor»12.

Încheiem aceste considerații despre formarea colecțiilor profetice cu încă o observație,

care de altfel este valabilă pentru toate textele Sfintei Scripturi: un text biblic nu există
niciodată într-un vid, ci se află prins într-o rețea mai amplă de texte relaționate și legate de
cultura și de limbajul uman. De aceea este foarte important să reflectăm asupra conexiunilor
între texte, asupra raportului existent între două texte asemănătoare. Aceasta este o lectură
inevitabilă.

5.2. Genurile literare profetice

11 Adăugarea unui singur verset permite actualizarea în timp a unui cuvânt profetic. Așa se întâmplă cu
celebrul text Is 11,1-9, care este actualizat într-o perspectivă universală la vremea exilului (cfr. vv. 10-20).
Adăugirile pot consta chiar în capitole întregi, cum este cazul în Zah 9-14, sau în colecții întregi, cum este cazul
în Is 40-55.
12 R. RENDTORFF, Introduzione all'Antico Testamento, 252.
23
 Genurile literare se pot defini ca modele interpretative ale realităților și mijloace de
comunicare într-un anume timp și într-un determinat ambient. În diferitele genuri literare se
reflectă opțiunea profetului pentru tipuri de limbaj proprii timpului lui în vederea transmiterii
mesajului primit. Fiecare carte profetică se distinge prin stilul ei prevalent: clasic și măsurat în
Isaia, incisiv în Amos, Miheia și Nahum, romantic și plin de incursiuni lirice în Ieremia, baroc
în Ezechiel, liric-sapiențial în al doilea Isaia.
Sicre enumeră 24 de genuri literare pe care le clasifică după următoarele criterii 13:

(1) Genuri literare care derivă din înțelepciunea tribală a familială:

¤ parabola (2 Sam 12,1-7)
¤ alegoria (Ez 17,1-9)
¤ binecuvântările și blestemele (Ier 17,5-8)
¤ comparația (Ier 17,11)
¤ interogația (Am 3,3-6).

(2) Genuri literare provenind din ambientul cultual

¤ doxologia (Am 4,13)
¤ imnul (Am 4,13; 5,8-9; 9,5-6).
¤ psalmul de mulțumire (Is 12)
¤ rugăciunea (Ier 32,16-25)

(3) Genuri literare care derivă din ambientul judiciar

¤ cearta juridică (rib) în Is 1, Mih 6,1-3

(4) Genuri inspirate de viața de zi cu zi

¤ cântul: e.g. cântul iubirii (Is 5,1-7); cântul muncii de acasă (Ez 24,3-5.9-10); cântul
închinat sabiei Domnului: Ez 21,13-21
¤ oracole de tipul «vai» (Is 5,7-10; 5,20; Hab 2), care însoțesc cortegiul morții

(5) Alte genuri în stil narativ

¤ istorisirea vocației (Is 6; Ier 1)
¤ visul
¤ viziunea (Ier 24)
¤ povestirea biografică (Ier 20,1-6)
¤ scrisoarea (Ier 29)
¤ confesiunea (Ier 11,18-12,6; 15,10-21)

13 J.L. SICRE, Profetismo en Israel, 149-186.

24
(6) Genuri literare strict profetice. Dacă genurile menționate până la acest punct nu sunt
exclusiv profetice, următoarele genuri sunt tipice doar pentru scrierile profetice. Astfel sunt:
¤ oracolul de condamnare a unui individ (1 Re 21,17 ș.u.; 2 Re 1,3-4; Am 7,16-17; Ier
22,24-30)
¤ oracolul de condamnare a unei comunități sau colectivități (Am 1,6-8; Am 1-2 în
general; Ez 25).
¤ oracolul de tipul hoy «vai», constând în acuzație și anunțarea pedepsei (Is 5,8-10; Is
5 în șapte serii; Hab 2 în cinci serii).
¤ rechizitoriul profetic sau cearta juridică (rib) în Dt 32,1-25; Is 1,2-3.10-20; Ier 2,4-
13.29; Mih 6,1-8; Ps 50.
¤ oracolul de salvare (Is 40-44; vezi mai precis Is 41,8-13; 41,14-16; 43,1-4.5-7; 44,4-
6; Is 54,4-6.

(7) Istorisiri ale acțiunilor simbolice profetice: căsătoria și fii lui Osea (Os 1); Isaia care merge
desculț și dezbrăcat timp de trei ani (Is 20), brâul de in putrezit la Eufrat (Ier 13) și
cumpărarea câmpului (Ier 32). Ezechiel folosește acțiunea simbolică frecvent: asedierea
cetății (4,1-3), imitarea comportamentul exilatului (12,1-18); imaginea oalei (29,3-12) sau a
celor două lemne (37,15-19).

6. TEOLOGIA PROFETICĂ14

Teologia profetică este de o mare bogăție și profunzime. Îmbrăcată adesea într-un

limbaj viu, extrem de puternic, evocativ și deopotrivă frumos, teologia profeților a dat o notă
distinctivă și un caracter indelebil întregii gândiri teologice biblice. Oferim în acest capitol o
prezentare extrem de sintetică a teologiei profetice.

6.1. Experiența lui Dumnezeu la originea cuvântului

Cuvântul profetic are în sine o putere transformatoare atât de mare, care se poate
explica doar printr-o întâlnire originară a profetului cu Dumnezeu. Această putere
copleșitoare a cuvântului reiese atât din experiența personală a fiecărui profet în parte, cât și
din efectele cuvântului la diferitele niveluri ale existenței umane, cărora cuvântul le este
adresat.
Așa cum putem observa din istorisirile vocației, profetul își schimbă mentalitatea și
uneori viața în manieră bruscă în urma «experienței lui Dumnezeu» din vocația sa. Prins de
patosul divin care îl copleșește, profetul ajunge - după expresia lui A. Neher - «să guste
absolutul». Originea divină a cuvântului rostit de profet este afirmată de folosirea formulei
14 Prezentul capitol este o redare liberă, cu diferite inserții, a materialului conținut în studiul lui B.
MARCONCINI, Profeti e apocalittici, Editrice Elle Di Ci, Torino 1995.
25
«așa vorbește Domnul» (cfr. Am 1,3.6.9.11.13; 2,1; Is 29,13) și a altor formule asemănătoare.
Această convingere că profetul este deținătorul cuvântului lui Dumnezeu este exprimată
uneori prin reprezentări plastice, deosebit de evocative: cuvântul Domnului este pus pe buzele
profetului (Is 6,6-7; Ier 1,9); în Ez 3,1 profetul trebuie să mănânce un sul (Ez 3,1).

6.2. Natura cuvântului profetic

Expresia «cuvântul Domnului» apare de 241 de ori în Vechiul Testament iar în 221
din aceste cazuri desemnează cuvântul profetic. Prezența articolului subliniază că este vorba
despre «Cuvântul Domnului», și nu despre un oarecare cuvânt, motiv pentru care profetul
exprimă în principiu mereu același lucru, adică «gândul divin», în diferitele sale forme de
concretizare. Nota esențială a cuvântului este aceea că el izvorăște din Dumnezeu; este un
cuvânt divin și de aici provine și eficacitatea sa care se verifică în atâtea moduri.

¤ Valoarea dinamică a cuvântului profetic. Cuvântul lui Dumnezeu nu are doar

caracter noetic, revelatoriu, ci și dinamic, creativ: realizează ceea ce anunță. Putem vedea în
acest sens Am 7,17; Is 40,1; Ier 1,10; Is 55,11. Puterea cuvântului este semnificativă și pentru
că izvorăște dintr-o aparentă slăbiciune: profetul nu poate dovedi de unde a primit acest
cuvânt, însă cuvântul său este plin de putere și transformă realitatea.

¤ Cuvântul profetic și spiritul. Din unele texte profetice se poate înțelege cu claritate
că rațiunea acestei eficacități a cuvântului este ruah (spiritul), care coboară asupra profetului
și susține cuvântul său. Vezi Os 9,7; Mih 3,8; Is 30,1; 31,3. Prin spirit și prin cuvânt, profetul
îl întâlnește pe Dumnezeu, se apropie de misterul său.

¤ Influența cuvântului profetic asupra istoriei. Cuvântul își revelează eficacitatea mai
ales în istorie. Așa cum cuvântul pronunțat asupra haosului, l-a transformat în cosmos (Gen
1), tot așa acum el dă un nou impuls istoriei. Când «cade» în Israel, cuvântul este capabil de a
produce efecte pentru perioade lungi (cfr. Is 9,7.11.16.20; 10,4). Eficacitatea cuvântului
transcende Israelul și se revelează chiar și în mijlocul celorlalte popoare.

¤ Cuvântul profetic este generator de speranță. Gândul că Dumnezeu guvernează

istoria, suscită speranța în sufletul ascultătorilor cuvântului profetic. Mai ales experiența
exilului i-a făcut pe membrii poporului ales să înțeleagă că «mângâierea» vine de la
Dumnezeu (Ier 30-34; Ez 36-37; Is 40-55). Exilul a epuizat într-un anume fel orice speranță,
deoarece YHWH a părut că a pierdut în fața altor zei sau pur și simplu «a obosit» să mai
iubească poporul său îndărătnic și păcătos. Profetul însă invită poporul să-și amintească
semnele minunate din trecut, nu ca retrospectivă nostalgică, ci ca un impuls pentru a

26
recunoaște puterea și fidelitatea lui Dumnezeu și în același timp pentru a descoperi noutatea
pe care Dumnezeu o pregătește:

19
Iată, eu fac un lucru nou:
încolțește, nu-l recunoașteți?
Voi stabili un drum în pustiu
și râuri în ținutul uscat. (Is 43,19)

6.3. Mesajul profeților

Universul gândirii, simțirii și trăirii profetice este covârșitor prin vastitatea tematică și
prin varietatea expresivă. Putem totuși trasa câteva repere generale care constituie scheletul
gândirii și teologiei profetice.

¤ Monoteismul. Unicitatea lui Dumnezeu apare în profeții sec. VIII, este apoi propusă
de Ieremia prin imaginea «izvorului de apă vie» (Ier 2,13) și evidențiată de Ezechiel prin
conceptul de glorie (cap. 1) și de asemenea este afirmată în mod reflex de Dt-Isaia.
Dumnezeul cel unic și național, binefăcătorul poporului ales, este în același timp Dumnezeul
universal. Idoli nu sunt doar imaginile de piatră, lemnul, copacii sau înălțimile, ci orice
realitate umană considerată ca absolut. Idolatrie este și divinizarea marilor națiuni, cultul adus
înțelepciunii politice sau puterilor militare, de la care se așteaptă unica siguranță. Idolatrie este
de asemenea și divinizarea bogățiilor, care adesea conduc spre uitarea lui Dumnezeu și cultivă
încrederea doar în cei care le procură.

¤ Cultul. Am avut deja ocazia să reflectăm asupra acestui aspect. Reamintim că

profeții nu sunt împotriva cultului, ci iau atitudine împotriva unui cult de suprafață, care nu
este expresie a unei religiozități autentice și care nu se reflectă într-o atitudine de dreptate în
viața concretă de zi cu zi.
¤ Politica. Alegerile politice (alianțele, deciziile de război) au nevoie să fie iluminate
de credință15. Politica este un domeniu privilegiat al libertății umane, dar în alegerile politice
concrete trebuie să transpară mereu primatul lui Dumnezeu.

¤ Dreptatea. Prin dreptate, profeții înțeleg o atitudine loaială și constructivă a cuiva

față de comunitate, atitudine care permite membrilor ei să stabilească relații publice
armonioase și sănătoase. Dreptatea se manifestă prin atenție față de săraci, de defavorizați, de
categoriile ne-apărate (Am 2,9-10). Profeții se dezlănțuie împotriva latifundiarilor, a corupției
din tribunale, împotriva manipulării celor slabi. Mizeria este denunțată cu duritate ca fiind
rodul păcatului întregii societăți și rezultat al încălcării alianței.

15 În cazul lui Isaia s-a vorbit despre «politica credinței».

27
 ¤ Istoria. Pentru profeții biblici, istoria este epifania acțiunii salvifice a lui Dumnezeu
și câmpul de exercitare a libertății umane. Refuzul constant al poporului de a se lăsa condus
de Dumnezeu îi obligă pe profeți să ofere o lectură negativă a istoriei, pornind de la ieșirea
din Egipt până în prezent (cfr. Os 9,10-15; Is 1,2 ș.u.; Ier 2,4 ș.u.; Ez 16). Din toată această
perioadă se salvează doar timpul pustiului, când poporul răspundea cu recunoștință la invitația
lui Dumnezeu. Pe de altă parte, profeții oferă perspectiva unui viitor luminos, care nu se va
fonda pe capacitățile umane de schimbare și de convertire, ci pe o nouă intervenție a lui
Dumnezeu, care va face ca inimile oamenilor să fie capabile să asculte: acesta este de fapt
noua alianță, un gând măreț care face din profeți adevărați educatori ai poporului spre
speranță.

¤ Noua alianță. Reflecția asupra lungii istorii a infidelității (Ier 2) și asupra motivelor
care fac imposibilă convertirea (Ier 3,1-5), îl conduce pe profetul din Anatot la o concluzie
neașteptată: la sfârșit, Israelul se va întoarce cu sinceritate la Domnul (Ier 3,3-4; 31,22).
Dumnezeu va schimba termenii alianței: de data aceasta, Domnul va pune Torah înlăuntrul
omului (Ier 31,31-34). Prin acesta, omul devine capabil de a se reînnoi permanent prin puterea
Duhului lui Dumnezeu (Ez 36,25-27); așa se naște «noua creatură».

¤ Mesianismul. Alături de ideea unei epoci pline de fericire și de dreptate

(«mesianismul fără Mesia»), profeții biblici sunt promotorii viziunii despre o persoană numită
«Mesia» (ebr. Mašiah). Această figură are trăsăturile unui rege în perioada monarhică, o
concepție care se va consolida după exil, când își face drum ideea că Mesia trimis de
Dumnezeu va fi un descendent davidic care va împlini Scripturile. Firul conductor al
mesianismului regal pornește de la profeția lui Natan (2 Sam 7), este prezent în «Cartea lui
Emanuel» (Is 7-11), în alte texte pre-exilice (Ier 23,1-6) și reapare în Aggeu (2,20-23) și
Zaharia (4,6-17; 9,9-10). Cu sfârșitul monarhiei, când poporul este în exil, își face loc o nouă
figură, umilă și suferindă, aleasă de Dumnezeu pentru a «îndreptăți mulțimile» (Is 53,11); este
vorba de ebed YHWH, «servitorul Domnului», a cărui figură se articulează în cele patru cânturi
ale lui Dt-Isaia. În evoluția gândirii mesianice biblice își face loc o a treia figură, diferită și
într-o anumită măsură complementară, apărută la vremea marii persecuții religioase a lui
Antioh al IV-lea în sec. II î.C.: este vorba despre «Fiul Omului» în Dan 7. Aceste trei figuri
(Mesia-Rege, Servitorul și Fiul Omului) se întâlnesc în persoana lui Isus din Nazaret.
Profetismul și mesianismul nu se identifică, dar acesta din urmă este osatura gândirii
profetice.

7. PROFEŢII ÎN CANONUL EBRAIC ŞI CREŞTIN AL SCRIPTURILOR

28
 În canonul creştin al Sfintelor Scripturi există cinci cărţi ale profeţilor, corespunzând
celor cinci cărţi ale Pentateuhului. Avem astfel patru profeţi mari (Isaia, Ieremia, Ezechiel şi
Daniel) şi cartea celor doisprezece profeţi minori (de la Osea la Malahia). În viziunea creştină
acest «Pentateuh» profetic este orientat spre împlinirea viitoare. De la boul şi măgarul din
primele versete ale lui Isaia până la venirea profetului Ilie, înainte de marea şi teribila zi a
Domnului (Mal 4,5), prezicerea este o parte integrală a tradiţiei biblice a «profeţilor» aşa cum
a ajuns până la noi.
În Biblia ebraică «Profeţii» sunt plasaţi între «Lege» şi «Scrieri» şi se referă la ceva
diferit. Profeţii anteriori îi includ pe Iosue, Judecători, 1-2 Samuel şi 1-2 Regi, în parte,
deoarece autorii acestor cărţi nu erau istorici, ci scriitori religioşi, şi în parte deoarece profeţi
ca Debora, Samuel, Ilie, Iona, Isaia şi mulţi alţi «oameni ai lui Dumnezeu», numiţi şi
nenumiţi, joacă roluri proeminente în naraţiuni. Profeţii posteriori îi cuprind doar Isaia,
Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece, de vreme ce Daniel nu este recunoscut ca unul dintre
profeţii majori şi este grupat cu Scrierile în a treia parte a Bibliei.
Semnificaţia fenomenului profeţiei asupra religiei Israelului şi deci în final asupra
iudaismului şi creştinismului nu poate fi subestimată. Julius Wellhausen a afirmat că «Legea
(Pentateuhul) este mai târzie decât Profeţii», susţinând că profeţii se află la începutul istoriei
religiei israelite, nu la sfârşit. Oricum ar fi, este mai mult decât probabil - din punct de vedere
istoric - că acea credinţa etică a profeţilor a dat nota distinctivă religiei Israelului. Semnificaţia
imensă a fenomenului profeţiei israelite, una dintre cele mai dinamice mişcări creative în
istoria religiei, face imperativ studiul nostru.

29
 Partea a II-a

PROFETUL ISAIA ȘI CARTEA SA:

VEDERE GENERALĂ

Am auzit glasul Domnului, zicând:

,.Pe cine voi trimite
şi cine va mergepentru noi?”.

Iar eu am răspuns:
„Iată-mă, trimite-mă pemine!

(Is 6,8)

30
 1. CARTEA PROFETULUI ISAIA

1.1. PERSOANA LUI ISAIA

Deținem puține date despre viața lui Isaia. Trebuie să se fi născut prin 760 î.C. Tatăl
său se numea Amoț, dar nu sunt motive pentru a-l identifica cu profetul din Tekoa.
Locul de naștere nu-l știm, dar ar putea fi Ierusalimul. Originea sa din Ierusalim este
importantă deoarece profetul va crește în ambientul unei tradiții religioase care va condiționa
mesajul său: alegerea divină a Ierusalimului și dinastia davidică 16. Față de aceste două
realități, capitala și monarhia, Dumnezeu s-a angajat din cele mai vechi timpuri. Spre
deosebire de contemporanul său Osea (profetul din nord), Isaia își va întemeia o mare parte
din credința sa și din predicarea sa pe acești doi pilaștri. Nu în formă superficială, nici acritică,
dar deducând din ele cele mai grave consecinţe pentru momentul istoric în care a trăit.
Încă destul de tânăr a primit vocația profetică, „în anul morții regelui Ozia” (6,1),
probabil anul 740/739, când avea vreo douăzeci de ani17.
La vremea respectivă era probabil deja căsătorit. Nu cunoaștem numele soției sale, pe
care într-o ocazie o numește pur și simplu «profetesa” (Is 8,3). De aici unii deduc că a fost o
profetesă autentică precum Hulda; alţii cred că ea primeşte titlul pentru că este căsătorită cu
profetul. Această opinie pare mai ancorată în realitatea cărții lui Isaia. Din această căsătorie s-
au născut cel puțin doi fii, cărora Isaia le pune nume simbolice: Șear Yașub, „Un rest se va
întoarce / converti” (Is 7,3) și Maher-Șalal-Haș-Baz, „Repede la jaf, grăbit la pradă” (Is
8,1.3). În această privință urmează comportamentul lui Osea, demonstrând astfel că întreaga
existență a profetului este în slujba mesajului pe care Dumnezeu i-l încredințează.
Nu mai putem spune nimic despre viața lui privată. Nici măcar nu cunoaștem data
morții sale, care trebuie să fi avut loc după anul 701 î.C. Conform tradiției ebraice din
Talmud, Isaia a fost ucis de regele Manase, care a dispus ca profetul să fie tăiat în două. Deși
această tradiție a fost preluată de Iustin, Tertulian și Ieronim, ea este lipsită de fundament.

1.2. CARACTERUL LUI ISAIA

Caracterul lui Isaia poate fi cunoscut suficient prin opera lui. Este un om hotărât, fără
falsă modestie, care se oferă de bunăvoie lui Dumnezeu în momentul vocației sale (Is 6).
Aceeași energie o va arăta mai târziu, când a trebuit să înfrunte regii și politicienii, când a
eșuat în încercările sale continue de a converti poporul: nu va renunța niciodată, iar dacă tace
pe durata a câțiva ani, asta nu se datorează descurajării. Deși tăcerea sa îl face să pară aproape
insensibil uneori, mai degrabă reprezintă un indiciu că Isaia avea o fire foarte controlată.

16 G. von RAD, Teologia dell'Antico Testamento II, pp 187-218.

17 Este dificil de datat moartea lui Ozia cu exactitate. Opiniile oscilează între 747 și până la 735, dar majoritatea
înclină pentru 740/739.
31
 S-a spus despre Isaia că este un personaj aristocratic, politician conservator, dușman al
revoltelor și al schimbărilor sociale profunde. Presupusul său caracter aristocratic se fondează
pe o tradiție care îl prezintă ca nepot al regelui Amasia. Dar nimic din toate astea nu au vreun
fundament solid.
Ideea că profetul este un dușman al anarhiei, pe care o consideră o pedeapsă evidentă
se fondează pe oracolul din Is 3,1-9. Dar asta nu înseamnă că Isaia susține clasa superioară.
De la primele sale poezii până la ultimele sale oracole, cele mai mari atacuri sunt îndreptate
împotriva grupurilor dominante: autorități, judecători, proprietari de pământ, politicieni. El
este teribil de dur și ironic cu femeile din clasa superioară din Ierusalim (3,16-24; 32,9-14).
Iar când apără cu patimă pe cineva, aceștia nu sunt aristocraţii, ci cei asupriţi, orfanii şi
văduvele (1,17), poporul exploatat şi dus în rătăcire de către guvernanți (3,12-15).

2. CARTEA PROFETULUI ISAIA

Cartea profetului Isaia este prima dintre cărțile profeților majori în cadrul Bibliei
creștine.Textul biblic, care poartă numele său, este o operă compusă: conform specialiștilor,
în cadrul unei unice cărți există trei lucrări distincte cât privește datarea, autorul și ideile
dominante.

2.1. Proto-Isaia

Prima operă este denumită Proto-Isaia și este cuprinsă în capitolele 1-39. Această
parte a cărții conține oracole despre regatul lui Iuda (cap. 1-5), vocația profetului, celebrul text
despre „fecioara” care va zămisli un fiu și despre Emanuel (cap. 6-12), oracole împotriva
națiunilor păgâne (capitolele 13-23), o apocalipsă cu descrierea unei judecăți extraordinare a
lui Dumnezeu (cap. 24-27), o nouă serie de oracole (cap. 28-33), micul apocalips care conține
descrierea unei judecăți divine împotriva națiunilor și întoarcerea lui Israel (cap. 34-35) și un
apendice istoric referitor la regele Ezechia (cap. 36-39). Cercetătorii recunosc mesajul lui
Isaia doar în aceste 39 de capitole.
Din punct de vedere stilistic, Proto-Isaia este unul dintre documentele cele mai mari
ale poeziei clasice ebraice cât privește originalitatea imaginilor, solemnitatea, vigoarea și
tandrețea oracolelor. Ideile sale fundamentale sunt:
- sfințenia lui Dumnezeu:
- doctrina „restului” lui Israel (mica parte a poporului care a rămas credincios și
destinatar al promisiunilor divine):
- importanța credinței și a abandonării în mâinile lui Dumnezeu:
- figura mesianică a lui Emanuel.
2.2. Deutero-Isaia

32
 A doua operă cuprinsă în cartea lui Isaia poartă numele de Deutero-Isaia (al doilea
Isaia) sau „Cartea Mângâierii”, pornind de la cap. 40 și mergând până la cap. 55. Această a
doua parte a fost scrisă la două secole după primul Isaia, după ce Ierusalimul a fost înfrânt și
distrus iar poporul a fost deportat în Babilon.
Tema dominantă a acestei a doua părți este dată de primele cuvinte:

„Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu!”

spune Dumnezeul vostru.
„Vorbiți la inimă Ierusalimului
Și spuneți-i că suferința lui s-a terminat” (Is 40,1-2)

Savanții sunt convinși că al doilea Isaia apare ca o lucrare unitară, chiar dacă este
compusă din texte scurte puse împreună de unul sau mai mulți discipoli ai maestrului care a
fost autor.
O problemă mult discutată este cea a „cântărilor slujitorului lui YHWH” (42, 1-4;
49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12). Majoritatea criticilor consideră că aceste cântări nu ar trebui
scoase din contextul actual. Tradiția creștină a văzut în ele o „a cincea evanghelie” și le-a
aplicat lui Isus.
În orice caz, autorul anonim cunoscut cu numele de Deutero-Isaia este, fără îndoială,
una dintre cele mai mari personalități ale profeției biblice. Lui i se datorează:
- primul enunț doctrinar al monoteismului:
- cel mai profund universalism;
- prezentarea întoarcerii exilaților ca un nou și grandios exod;
- suferința ca răscumpărare întrupată în figura slujitorului lui YHWH.

2.3. Trito-Isaia

A treia operă este cunoscută cu numele de Trito-Isaia sau al treilea Isaia și este
cuprinsă în capitolele 56-66. Opera se deosebește de cele anterioare prin temele fundamentale
care o definesc:
- marea importanță acordată templului, jertfelor, legii mozaice și sabatului;
- diversitatea idealurilor care o caracterizează;
- perioada istorică (postexilică) și locația geografică (Palestina veteranilor exilului);
- lipsa de unitate literară.

*****

33
 Deși cele trei părți diferă, totuși este necesar să ne amintim că toți autorii au fost
inspirați și că unirea într-o singură scriere a avut loc la începutul secolului al III-lea î.C.
Astfel, cartea lui Isaia presupune un amplu proces de formare care a durat cam 500 de ani.
Dacă ar fi să-l definim pe Isaia în câțiva termeni, îl putem considera astfel:
- Isaia este „profetul credinței”, pentru că cere o credință absolută și abandonare în
mâinile lui Dumnezeu, împotriva oricărei încrederi în puterea omului.
- Isaia este „profetul sfințeniei lui Dumnezeu” datorită transcendenței
incomparabile a lui Dumnezeu, pe care el îl consideră și îl descrie ca fiind de trei
ori „sfânt”.
- Isaia este „profetul mesianic prin excelență” datorită oracolele sale despre regele
ideal din cartea lui Emanuel, piatra de temelie (unghiulară) a noului regat,
principalul artizan al mântuirii, care va fi universală.

2. ISAIA (1-39)

2.1. ACTIVITATEA PROFETICĂ A LUI ISAIA

Isaia a trăit în regatul lui Iuda în vremea regilor Iotam (ca 742-735 î.Cr.), Ahaz (ca
735-715 î.C.) și Ezechia (ca 715-687 î.C.), timp în care puterea asiriană era la apogeu. Viața
profetului poate fi considerată în patru etape.

2.1.1. În timpul domniei lui Iotam (740-734 î.C.)

Vezi și 2 Rg 15; 2 Cr 27

În această perioadă regatul lui Iuda trăiește niște ani de relativă pace și bunăstare. Cu
toate acestea, viața poporului este în derivă. Isaia diagnostichează cancerul din regatul lui Iuda
și propune căi de îngrijire a bolii care a cuprins societatea.
Profetul denunță păcatul din societate. Denunță înainte de toate:

- cultul fără dreptate (Is 1,10-17). Textul amintește de mesajului contemporanului lui
Isaia, Amos din Tekoa (cf. Am 5,21-24), care invită la căutarea judecății și a dreptății.

- Corupția judecătorilor: 1,21-26. Găsim în acest text viziunea profetică asupra

societății din timpul său. Textul este de mare actualitate.

- Orgoliul omenesc: 2,6-22. Textul abundă în imagini de mare forță expresivă.

Cuvântul lasă întâietatea imaginilor.

34
 - Vanitatea și luxul femeilor bogate: 3,16-4,1

Tot în epoca lui Iotam poate fi datată și Cântarea viei: 5,1-7

Demne de menționat sunt oracolele de tipul „vai” (ebr. hoy) din 5,8-22 (+ 10,1-4).
În vremea lui Iotam, profetul Isaia anunță pedeapsa: invazia asiriană: 5,26-30.

2.1.2. În timpul domniei lui Ahaz (734-727 î.C.)

Vezi și 2 Rg 16; 2 Cr 28

Războiul siro-efraimit. Epoca lui Ahaz cunoaște celebrul război siro-efraimit: 734 î.C.
Memorialul războiului siro-efraimit este conținut în Is 6,1-8,18. Principalele repere ale acestei
crize sunt: frica regelui și a poporului în fața conspirației siro-efraimite (7,1-2); insuccesul
regelui Rețin al Damascului și al regelui Pecah al Samariei și salvarea condiționată a lui Iuda
(7,3-9) și pedepsirea Damascului, a Samariei și a regatului lui Iuda (7,10-17.20).
Pedepsirea Damascului și a Samariei (8,1-4).
Pedepsirea lui Iuda (8,5-8a).
YHWH Sabaot este Domnul, unicul ce trebuie să fie temut (8,11-15).

2.1.3. În timpul cât era minor Ezechia (727-715 î.C.)

Vezi și 2 Rg 18-20; 2 Cr 29-31

În această epocă sunt databile o serie de acțiuni și oracole.

În anul 727 î.C. moare Tiglatpileser al III-lea și îi urmează Salmanasar al V-lea. În
același an moare Ahaz și îi urmează Ezechia. Profetul rostește un oracol împotriva Filisteii
care, mulțumită de moartea lui Tiglat Pileser, invită regatul lui Iuda la rebeliune (14,28-32).
Isaia reamintește că salvarea este doar la Domnul. Ezechia și poporul au ascultat cu mare
probabilitate de Isaia, neexistând nici un eveniment care să sugereze o rebeliune împotriva
Asiriei.
În anul 725 î.C., Samaria se revoltă împotriva Asiriei, ocazie cu care Isaia pronunță
oracolul din 28,1-4. Profetul atacă cu duritate decizia samaritenilor și amenință cetatea cu
distrugerea.
- 715 î.C.: campania lui Sargon al II-lea împotriva Siriei: 14,24-27; 15-16; 21,11-
12.13-17
- Oracolul împotriva filistenilor: Is 14,28-32.

2.1.4. În timpul maturității lui Ezechia (714-698 î.C.)

35
 Timp de 20 de ani Iuda a trăit în liniște plătind tribut Asiriei. În anul 714 î.C. urcă pe
tron Ezechia care are 18 sau 19 ani. Acest moment va da ocazie reformei religioase dar și
încercării de a dobândi independența politică. Marile puteri rivale ale Asiriei (Babilonia și
Egiptul) sunt interesate de acest aspect.
Rebeliunea Așdodului între 714-711 și acțiunea simbolică a lui Isaia (Is 20).
Rebeliunea din 705
Pregătirile pentru invazie: Ezechia trimite o ambasadă în Egipt cerând ajutor. Întărește
apărarea Ierusalimului. Isaia condamnă ambasada: 30,1-5; 31,1-3
Senaherib invadează Iuda și asediază Lachișul.
Marele paharnic cere predarea Ierusalimului: 36,1-37,13.
Reacția lui Ezechia: 37,14-20
Reacția lui Isaia: condamnarea orgoliului Asirei: 10,5-15; 14,24-27; 30,27-33; 37,21-
29. Anunțul salvării Ierusalimului: 31,5-6; 37,33-35.

2.2. VERSETE DE MEMORAT

Is 1,1: Viziunea lui Isaia, fiul lui Amoţ, pe care a avut-o cu privire la Iuda şi la
Ierusalim, în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, regii lui Iuda.
Is 39,8: Ezechia i-a răspuns lui Isaia: „Este bun cuvântul Domnului pe care l-ai
rostit, cum că va fi pace şi siguranţă în timpul vieţii mele”.

2.3. TEXTE PROPUSE SPRE APROFUNDARE

Rib-ul profetic: Is 1,10-17

Punctul de plecare al certei profetice este o acțiune considerată delict sau manifestarea
unui comportament care lezează dreptul partenerului de alianță.
Ribul se articulează în trei momente: acuza; răspunsul acuzatului și reconcilierea.
Exemple: Ier 2; Ez 16; Os 2 etc.

Cântarea viei: Is 5,1-7

Vezi și Is 27,2-5.
In 15,1-17 și alegoria viței și mălădiței.

Vocația lui Isaia (6,1-13)

36
 Deși este dificil de datat capitolul 6, aceasta este o experiență timpurie a profetului 18.
Această relatare, pe care nu ar trebui să o citim doar ca pe o simplă informație autobiografică,
este una dintre cele mai interesante pentru a înțelege modul în care Dumnezeu acționează în
istoria lui nIsaia. De asemenea episodul este fundamental pentru înțelegerea teologiei cărții
lui Isaia. În acest text este sintetizat nucleul mesajului profetului. Protagoniștii principali sunt
Dumnezeu, Isaia şi poporul.
Capitolul începe cu o aluzie la moarte („anul morții regelui Ozia”, cf. v. 1) și se
încheie cu o referire la noua viață care va încolți în viitor („acea rădăcină va fi sămânță
sfântă”, cf. v. 13 ). Ea cuprinde trecutul și viitorul. În acel timp va avea loc o intervenție
specială a lui Dumnezeu care va schimba cursul istoriei Israelului. Dar Dumnezeu se folosește
de un om ca să-și îndeplinească planurile: îl cheamă pe Isaia, îl trimite cu o misiune.

Capitolul poate fi împărțit în trei părți:

1) viziune: vv. 1-519;
2) purificare vv. 6-7;
3) misiune vv. 8-13.

În prima parte domină elementul vizual, în a doua acțiunea, în a treia auzirea.

Viziunea inițială (vv. 1-5)subliniază măreția și suveranitatea lui Dumnezeu și servește

ca ambientare pentru tot ceea ce urmează. Supremația lui Dumnezeu este subliniată prin trei
constante:
- în primul rând prin referința la moartea regelui Ozia: de la regele muritor se trece la
regele nemuritor.
- în al doilea rând, prin menționarea serafimilor, care sunt descriși în detaliu, în timp
ce despre Dumnezeu se spune doar că „poalele mantiei lui umpleau templul” (v. 1).
- în al treilea rând, prin imaginea lui Isaia, care se simte necurat înaintea Domnului.

2.4. CAPITOLE ȘI TEXTE CELEBRE DIN IS 1-39

Is 1: Ribul profetic / acuza profetică (1,10-17)

18 Discuția se concentrează asupra faptului dacă Is 6 conține istorisirea unei vocații, așa cum se consideră
frecvent, sau istorisirea unei trimiteri în misiune. În primul caz avem de a face cu experiența inițială a profetului.
În al doilea caz ar putea fi o experiență avută cândva după vocație, concentrată pe ceea ce va trebui să realizeze
în timpul războiului siro-efraimit. Fie că adoptăm prima ipoteză (anul 740 î.C.), fie că o acceptăm pe a doua
(anul 734 î.C.), nu există mare diferență cât privește semnificația textului.

19 A se nota incluziunea: „l-am văzut” (v. 1) și „l-au văzut” (v. 5).

37
Is 3: Luxul femeilor din Ierusalim (3,16-24)

Is 5: Cântarea viei (5,1-7)

Is 5: Vai-uirile, ebr. hoy (5,8-25)

Is 6: Chemarea / vocația / misiunea lui Isaia

Is 7: Profeția despre Emanuel (7,10-16)

Is 8: Nașterea unui fiu cu un nume simbolic (8,1-4)

Is 9: Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare

Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă

Is 11: Va ieși o mlădiță din trunchiul lui Iese

Is 14: Moartea regelui Babiloniei: mashal / satiră (14,3-23). Interpretarea
despre Lucifer.

Is 21: Viziunea îngrozitoare despre căderea Babilonului (21,1-10).

„Străjerule, cât a mai rămas din noapte?” (Idumeea, 21,11-12)

Is 24-27: Apocalipsul lui Isaia (text tardiv)

Is 25: Banchetul divin (25,6-12)

Is 38: Cântarea lui Ezechia

3. DEUTERO-ISAIA 40-55

3.1. AUTORUL

În spatele acestor capitole stă o figură impresionantă, un profet al exilului care a avut
un rol cheie în menținerea speranței printre exilați și care a anunțat sfârșitul exilului
Babilonia. Se discută mult însă asupra autorului acestor capitole, unii autori atribuind opera
grupului discipolilor lui Deutero-Isaia care au păstrat și transmis în manieră foarte originală
mesajul maestrului lor.

38
 3.2. TEMATICI

Deutero-Isaia conține teme de o mare importanță și valoare teologică.

3.2.1. Anunțul sfârșitului exilului

Sfârșitul exilului: 48,20-22

Noul exod: 43,16-21
Bucuria întoarcerii: Is 49,8-16

3.2.2. Evanghelia

A se nota expresiile: „mesageră a Sionului”, „mesageră a Ierusalimului” (Is 40,9);

„mesager de veste bună” (41,27) care au inspirat termenii de „evanghelist” și „evanghelie”.

3.2.3. Imaginea lui Dumnezeu

Viziunea despre creație: Deutero-Isaia este primul autor din Biblie care propune o
reflecție foarte bine conturată despre creație, evidențiind măreția lui Dumnezeu în actul creării
lumii: Is 40,12-31
Dumnezeu este cel ce ține în mâini soarta națiunilor (universalismul). Cirus este un
instrument în mâinile lui Dumnezeu: Is 41,1-7; 45,1-7; 48,12-15.
Este remarcabilă pagina ce conține o polemică anti-idolatrică: 44,9-20
Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul ilustrează eficacitatea cuvântului care aduce rodnicie
peste deșertul vieții noastre: 55,10-11.
3.2.4. Imaginea omului

Profetul se adresează Ierusalimului / Sionului, în realitate poporului pe care îl invită la

trezire: Is 51,17; 52,1-3. Poporul este comparat cu o femeie sterilă care va deveni de acum
fecundă: Is 54,1-17. Poporul este invitat la încredere în ajutorul și protecția divină: „Nu te
teme, vierme al lui Iacob!” (Is 41,14-15)

3.2.5. Cântările slujitorului lui YHWH

Cartea lui Deutero-Isaia conține patru cântări ale servitorului lui YHWH. Sunt patru
texte izolate, răvășitoare, care conțin o imagine cu totul nouă a lui Mesia: un Mesia suferind.

39
Putem identifica în acest chip misterios și marile figuri ale suferinzilor istoriei. Aceste texte
răspund de asemenea la marile întrebări ale omului dintotdeauna.
(1) Prima cântare a Slujitorului lui YHWH (42,1-9)

În acest cânt, slujitorul Domnului este observat din interiorul curții cerești (asemenea
lui Isaia care primește vocația, cf. Is 6). Cântul descrie maniera în care acest personaj
misterios va îndeplini misiunea sa.
Dacă mai înainte unsul Domnului era văzut ca o figură puternică ce folosește întreg
arsenalul judecății, acum ebed YHWH lasă să se întrevadă o nouă realitate: harul. Slujitorul
Domnului nu mai atrage după sine mulțimile, nu mai apare ca o „statuie” impunătoare, ci va fi
un om al tandreței, al compătimirii.
O altă caracteristică impresionantă a slujitorului Domnului este aceea că doctrina sa
nu este destinată doar Israelului, ca mai înainte, ci chiar și insulelor – considerate a fi cele mai
depărtate teritorii de pe pământ. El va duce dreptatea și judecata popoarelor.

(2) A doua cântare a Slujitorului Domnului (Is 49,1-6)

Această cântare conține o problemă interpretativă: cine este acest misterios servitor al
Domnului? Versetul 3 oferă un răspuns: „Tu ești slujitorul meu, Israel!”, dar această
identificare a servitorului este în contradicție cu v. 6 în care servitorul nu este Israelul, ci are o
misiune cu privire la Israel: „Este puțin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob și
să-i aduci înapoi pe cei rămași ai lui Israel”. Cu mare probabilitate, textul menționat mai sus
(v. 3) a fost adăugat ulterior de către un scrib.
A doua cântare a servitorului Domnului ne prezintă mai curând imaginea unui profet.
Nu mai este figura mesianică a regelui. Ultimul rege a fost dus prizonier în Babilon, unde s-a
și stins. De acum vor apărea noii lideri care vor da o nouă configurație statului. Peste un secol,
preotul și cărturarul Esdra va fi capul statului.
Profetul nu are nevoie de moștenire precum regele. Ebed YHWH este prezentat mai
curând ca un om al cuvântului: asta sugerează imaginea spadei și a săgeții (49,2). Acest cânt
ar putea face o aluzie la textul din Dt 18,15-19, care anunță venirea unui profet.
Cât privește momentul chemării lui ebed YHWH (49,1), cântul amintește vocația lui
Ieremia (Ier 1,5).

(3) A treia cântare a Slujitorului Domnului: Is 50,4-9

Textul acestei cântări este modelat după figura profetului Ieremia: putem vorbi despre
un Ieremia redivivus. Imaginea limbii și a urechii (50,4-5) indică faptul că slujitorului
Domnului este un om al cuvântului.

40
 Este uimitoare imaginea suferinței la care este supus ebed YHWH. Este lovit peste
spate, asemenea bufonului de la curte peste care se revarsă batjocura celorlalți.
Servitorul Domnului este supus unor mari umilințe. Smulgerea bărbii era un gest de
dezonorare a cuiva, barba fiind simbolul virilității. Insulta și scuipatul sunt semne ale unui
dispreț profund.
Răspunsul servitorului suferind este nonviolența absolută. Apărarea lui vine de la
Domnul, de aceea servitorul poate să ofere celorlalți o față ca de cremene. Dușmanii săi se vor
învechi ca o haină pe care o distrug moliile (v. 9).

(4) A patra cântare a Slujitorului Domnului: Is 52,13-53,12

Autorii celor patru evanghelii au avut în minte acest cânt al lui Isaia când au povestit
pătimirea lui Isus.
Cântul revelează o schimbare față de vechea mentalitate cu privire la legea retribuției.
Conform vechii mentalități, dacă cineva suferă, acest lucru este indiciul unei vinovății; boala
era văzută ca o expresie a vinovăției interioare.
În Is 52,13-53,12 durerea are semnificație diferită, misterioasă. Suferința devine un
semn al fecundității.
Putem identifica 4 scene în acest cânt:

(a) În prima scenă (52,13-15) vorbește Dumnezeu, care anunță un lucru uimitor,
uluitor: textul vorbește despre succesul de după martiriu.

(b) Scena a doua (53,1-6) ne propune o biografie a lui ebed YHWH cântată de un grup
(„noi”). Grupul evocă mai întâi „mlădița” (asta amintește de Is 11). Mai departe este
prezentată „frumusețea pierdută / distrusă”, un semn al unui blestem 20. Dar imediat este
subliniat paradoxul: el a suferit - noi suntem vinovați. Suferința lui are o valoare ispășitoare,
mântuitoare. Rănile sale ne vindecă.

(c) A treia scenă (53,7-9) este propusă de un cântăreț / o voce. Imaginea mielului dus
la înjunghiere amintește de profetul Ieremia (Ier 11,19). Mormântul slujitorului suferind este
cu cei nelegiuiți, dar Dumnezeu așază pe mormântul slujitorului un epigraf: „în el nu a fost
nedreptate”.

(d) În cea de-a patra scenă (53,10-12) vorbește din nou Dumnezeu care proclamă
glorificarea / învierea acestui erou ce a adus salvarea. Apar în scenă cei mulți care au fost
salvați prin suferința lui. Prin durerea sa, el a purtat păcatul lumii. Suferința devine aici un
mister al rodniciei, al fecundității.
20 Această imagine a jucat un rol important în reprezentările artistice picturale sau sculpturale ale lui Cristos,
care era reprezentat extrem de urât, un Cristos întunecat.
41
 (5) Cine este acest personaj?

Tradiția iudaică a propus diferite interpretări: (1) o figură corporativă, colectivă,

reprezentând Israelul cel drept care s-a întors după purificarea exilului; (2) toți luptătorii
pentru libertate care s-au opus opresiunii; (3) drepții din Cartea lui Daniel care vor străluci ca
stelele în veci și pentru totdeauna (Dan 12,2-3).
Specialiștii au venit cu alte soluții de interpretare. Unii au încercat să vadă o imagine a
lui Cirus, dar detaliile cântului nu se potrivesc cu această figură. Alții au propus imaginea lui
Zorobabel, care pare să aibă trăsături mesianice. Alții au văzut în figura slujitorului suferind o
imagine a profetul însuși încercat de multă suferință. Alte elemente din cânturi amintesc de
figura profetului Ieremia. Alții s-au gântit la regele Iosia, unul dintre puținii regi drepți, care a
murit tânăr, zdrobit de puterea egipteană.
Ceea ce este cert este faptul că figura mesianică din aceste patru cânturi cunoaște o
dezvoltare cu totul specială: funcția mântuitoare și speranța sunt mai presus de oameni. Noul
Testament vede în fizionomia slujitorului Domnului o prefigurare a lui Isus, Mesia prin
excelență.

3.3. VERSETE DE MEMORAT

Is 40,1: „Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu!”, spune Dumnezeul vostru.

Is 55,12: Veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace.

Munţii şi dealurile vor izbucni de bucurie înaintea voastră
şi toţi copacii câmpiei vor bate din palme.

3.4. CAPITOLE ȘI TEXTE CELEBRE DIN IS 40-55

Is 42: Prima cântare a Slujitorului Domnului YHWH (42,1-9)

Is 49: A doua cântare a Slujitorului Domnului (Is 49,1-6)

Sionul a zis: „Domnul m-a părăsit” Uită oare o femeie de cel pe care-l
alăptează?

Is 50: A treia cântare a Slujitorului Domnului: Is 50,4-9

Is 52-53: A patra cântare a servitorului lui YHWH

42
Is 55: „Voi, toți cei însetați, veniți la apă!”.
„Căci așa cum ploaia și zăpada...”
4. TRITO-ISAIA: Is 56-66

4.1. CARACTERISTICI GENERALE

Aceste capitole sunt atribuite adesea unui profet (Trito-Isaia), dar specialiștii sunt de
părere că ne aflăm mai curând în fața unei antologii de texte în care se exprimă mai multe
voci.
Este remarcabil cap. 61 care povestește vocația profetului (probabil una din aceste
voci). Isus va citi acest text în sinagoga din Nazaret (Lc 4) și va aplica propriei persoane
conținutul oracolului. Este important că Isus citează parțial textul, oprindu-se la „anul de
îndurare” și omițând pasajul despre „ziua de răzbunare”.
Specialiștii notează adesea stilul repetitiv al textelor din Trito-Isaia: așa este cazul de
exemplu în cap. 60 care înfățișează o imensă procesiune către Ierusalim. Acolo unde Isaia
exprima aceeași idee doar în patru versete (2,2-5), aici, în capitolul 60, avem un text amplu cu
o imensă procesiune văzută din multe unghiuri.
Este impresionant textul despre templul din Ierusalim deschis pentru toți, devenind o
casă de rugăciune pentru toate popoarele (56,1-9). Este absolut surprinzătoare afirmația din
66,21, care vestește că Domnul va lua și dintre păgâni preoți și leviți.
În rest, Trito-Isaia cuprinde texte cu imagini foarte frumoase, cu pasaje de
lamentațiune și cu motive specifice psalmilor.

4.2. VERSETE DE MEMORAT

Is 56,1: Aşa vorbeşte Domnul:

„Păziţi judecata şi faceţi dreptatea,
căci mântuirea mea este aproape să vină
şi dreptatea mea, să se dezvăluie!

Is 66,22: Căci cum cerurile noi şi pământul nou

pe care eu le fac stau înaintea mea,
aşa vor sta descendenţa voastră şi numele vostru.

4.3. CAPITOLE ȘI TEXTE CELEBRE DIN IS 56-66

43
Is 58: Postul plăcut Domnului

Is 60: Splendoarea Ierusalimului: „Ridică-te, luminează-te!”

Is 61: Vocația profetului: Duhul Domnului Dumnezeu este asupra mea

Is 66: „Cerul este tronul meu și pământul, scăunel pentru picioarele mele”
„Bucurați-vă cu Ierusalimul!” (Duminica Laetare, a IV-a din Postul Mare)
„Căci așa cum o mamă mângâie pe cineva, așa vă voi mângâia eu”

5. CARTEA LUI ISAIA VĂZUTĂ CA TOTALITATE

Dacă ar fi să considerăm cartea profetului Isaia într-o perspectivă totalizantă, am avea

următoarea configurație.

(a) Viziunea profetului

Ce putem afirma despre viziunea generală a lui Isaia? Uneori este evidențiată viziunea
pesimistă a lui Isaia, profetul anunțând ruina și dezolarea: 1,4-9. Alți autori evidențiază
viziunea optimistă a profetului perceptibilă în textele care vorbesc despre: pacea mondială
(2,1-4) sau regele drept și recuperarea paradisului (11,1-9).

(b) Profilul profetului

Cât privește profilul profetului Isaia, există o dezbatere pe acest subiect. B. Duhm și
G. von Rad văd în Isaia un profet al condamnării și al salvării, în vreme ce G. Fohrer îl vede
ca pe un profet al convertirii.

(c) Temele teologice

Cât privește marile teme teologice ale cărții, sunt subliniate trei aspecte principale: (1)
mântuirea, (2) cultul și dreptatea și (3) bucuria / veselia.

(d) Laitmotivuri

Există apoi trei laitmotivuri: (1) Ierusalimul; (2) străinii; (3) Regele / Salvatorul viitor.
(1) Ierusalimul este văzut într-o multiplicitate de imagini: amenințare în 734 î.C.;
strălucire și corupție; amenințare și salvare în 701 î.C.; Ierusalimul văduvă și fiii săi; mamă
rodnică și cetatea glorioasă.

44
 (2) Străinii îl caută pe Dumnezeu în Ierusalim. Devin instrumente ale pedepsei divine.
Vor fi judecați de Dumnezeu. Vor contribui la splendoarea Ierusalimului. Vor veni pentru a-l
sluji pe Domnul.
(3) Regele / Salvatorul viitor. Cartea îl celebrează pe Emanuel, regele care aduce
pacea (9,1-6), care instaurează dreptatea și pacea (11,1-9), care apare în splendoarea sa: 32,1-
5). De la cap. 40 regele dispare, lăsând loc slujitorului lui YHWH căruia îi revine o misiune
unică.

45
 Partea a III-a

PREZENTĂRI TEMATICE
REALIZATE DE STUDENȚI
ÎN CADRUL ORELOR DE SEMINAR

Poporul care umbla în întuneric

a văzut o lumină mare,
peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii
a strălucit o lumină.

(Is 9,1)

46
 Prezentare 1
FENOMENE AFINE PROFETISMULUI

Definiți următorii termeni:

DIVINAȚIE

MANTICĂ - MANȚIE

MAGIE

NECROMANȚIE
SPIRITISM

VATICINAȚIE - VATICINATOR

GHICITOR

VRĂJITOR - VRAJĂ - VRĂJITORIE

SORTILEGIU

INCANTAȚIE
DESCÂNTEC - DESCÂNTARE - DESCÂNTĂTOR

INCIZII PE CORP ÎN CONTEXT RITUALIC

VIZIUNE - VEDENIE

EXTAZ

TRANSĂ - DELIR

AUGUR

ȘAMAN

OCULTISM

ORACOL - SIBILE, „ORACOLELE SIBILINE”

47
 Prezentare 2
AUTORI DE STUDII DESPRE PROFETISM

Dr. Reinhard Gregor KRATZ

Născut la 25 iulie 1957 în Offenbach am Main, este un biblist german, istoric al

iudaismului antic și teolog protestant. În prezent, este profesor de Vechiul Testament și Biblia
ebraică la Facultatea de Teologie a Universității din Göttingen, Germania.
Kratz a avut un impact considerabil asupra cercetării Bibliei ebraice și a iudaismului
antic. A acordat o atenție considerabilă profețiilor antice din Orientul Apropiat și din
Vechiului Testament. Recent, însă, el s-a concentrat din ce în ce mai mult pe istoria
iudaismului în perioada persană și perioada elenistă, în special în manifestarea sa în
comunitățile din Elephantine și Qumran.

Benito MARCONCINI

S-a născut în Montaione la 18 aprilie 1938 și a fost hirotonit preot pe 22 iulie 1962.
Și-a finalizat studiile clasice la Universitatea din Florența, unde a obținut o diplomă în
literatură, ulterior a obținut licența la Institutul Pontifical Biblic și doctoratul la Angelicum. A
predat cursul despre profeți la STI care mai târziu devine Facultatea de teologie din Italia
Centrală. Printre operele sale menționăm: Profeti e apocalittici, comentariu exegetico-
spiritual la Cartea lui Daniel și la Cartea lui Isaia.

Ambrogio SPREAFICO

S-a născut pe 26 martie 1950, în Garbagnate Monastero.

A obținut diploma de licență în filozofie la Universitatea Pontificală Urbaniana, apoi a
continuat studiile pentru specializarea în Sfânta Scriptură la Institutul Pontifical Biblic din
Roma, unde a obținut licența în anul 1978, și doctoratul în anul 1984.
A predat limba ebraică la Institutul Pontifical Biblic, din anul 1978 până în anul 1991.
A predat Vechiul Testament la Universitatea Pontificală Urbaniana, din 1992 până în anul
2008, fiind și rector al Universității Pontificale Urbaniana în 3 mandate (1997-2000, 2000-
2003 și 1005-2008). Din anul 2000 până în anul 2003 a prezidat Conferința Rectorilor
Universităților Pontificale Romane.
Printre lucrările cele mai importante se numără:
- Ghid de studiu ebraic biblic,

48
 - Profeții. Introducere și citire eseuri.
- Numele lui Dumnezeu. Teme biblice din Vechiul Testament,
- Vocea lui Dumnezeu pentru a înțelege profeții,

Marvin A. Sweeney

Marvin A. Sweeney este unul dintre marii specialiști în literatura profetică, în

literatura narativă și în literatură apocaliptică a mediului iudaic antic. El este interesat în
special de formele literare ale literaturii iudaice și în interacțiunea dintre religie și politică în
lumea antică și cea modernă.
Dr. Sweeney s-a născut într-un mediu protestant în anul 1953 în Decatur, Illinois. El a
avut parte de studii de specialitate. Între anii 1975-1976 a urmat studiile la Princeton
Theological Seminary; a obținut doctoratul în Biblia ebraică la Claremount Graduate
University după care a urmat studiile post doctorale la Universitatea ebraică din Ierusalim
(1988-1990).
Opera:
- The Prophetic Literature
- Reading Ezekiel
- The Pentateuch
- Isaiah 40-66
- Reading the prophetic book
- Jewish Mysticism from anceint times through today

Luis Alonso SCHÖKEL

(Madrid, 1920 - Salamanca, 10 iulie 1998)

A fost un iezuit spaniol, cunoscut biblist și savant al Sfintelor Scripturi, profesor al Facultății
Biblice a Institutului Biblic Pontifical.
Și-a început predarea la Biblie în 1957, predând acolo, timp de aproape patruzeci de ani,
cursuri de Introducere specială în Vechiul Testament, Hermeneutică biblică, Exegeza și Teologia
Vechiului Testament.
Contribuția specifică a lui Alonso Schökel în panorama exegetică a fost aceea de a valorifica
Scriptura ca operă literară; și-a propus să-i scoată în evidență dimensiunea poetică ca o ușă de aur
pentru a-i înțelege mesajul.
Teza sa de doctorat, publicată în 1963 cu titlul Estudios de poética hebrea, este considerată
programatică pentru viața sa de cercetător; în maturitate această lucrare va fi reluată în Manualul de
poetică ebraică (ediția spaniolă 1987, ediția italiană 1989 pentru tipurile de Queriniana), considerată în
context catolic o referință obligatorie pentru studiul literar al Vechiului Testament.

49
 Trebuie amintit și interesul său constant pentru hermeneutică: pe lângă eseul acum clasic La
palabra inspirada (1966), și-a adunat cele mai semnificative contribuții pe această temă în trei volume
(intitulate Hermenéutica de la palabra). În comentariile sale la Profeți (1980), la Iob (1983), la
Proverbe (1984) și la Psalmi (1991-1993), cea mai importantă contribuție a fost aceea de a evidenția,
chiar și în constantă comparație cu alte literaturi, meritele literare ale paginii biblice; subliniind
puterea limbajului său simbolic, s-a deschis către perspective teologice considerate extrem de
semnificative.

Joseph BLENKINSOPP

N. 3 aprilie 1927 în Durham, Anglia. E romano-catolic.

A fost profesor invitat la Institutul Pontifical Biblic din Roma între 1997-1998.
A scris comentarii la Cartea lui Isaia, Pentateuh, Ezra și Nehemia. Este cunsocută de
asemenea lucrarea sa: A History of Prophecy in Israel

Ronald Ernest CLEMENTS

N. în 1929, de confesiune baptistă, este un savant britanic al Vechiului Testament.

Clements a fost membru al Colegiului Fitzwilliam și lector în Literatură și Teologie a
Vechiului Testament la Universitatea din Cambridge.
Clements a scris comentarii despre Ieremia, Ezechiel și Isaia. El a practicat o „critică
moderată superioară” și a fost descris ca „unul dintre cei mai prolifici scriitori britanici în domeniul
Vechiului Testament”.

Prezentare 3
AUTORI COMENTARII ISAIA (1-39)

Brevard Springs CHILDS

B.S. Childs (2 septembrie 1923 – 23 iunie 2007) a fost un expert american al

Vechiului Testament și profesor de Vechiul Testament la Universitatea Yale din 1958 până în
1999 (și Sterling Professor după 1992), care este considerat unul dintre cei mai influenți
savanți biblici. al secolului al XX-lea.
Childs este remarcat în special pentru interpretarea canonică de pionierat, un mod de
interpretare a Bibliei care se concentrează pe textul canonului biblic însuși ca produs finit. De
fapt, lui Childs nu i-a plăcut termenul, crezând că lucrarea sa reprezintă o abordare cu totul
nouă, înlocuind întreaga metodă istorico-critică. Childs și-a expus abordarea canonică în

50
Teologia biblică în criză (1970) și a aplicat-o în Introducere în Vechiul Testament ca
Scriptură (1979). Această din urmă carte a fost descrisă drept „una dintre cele mai discutate
cărți ale anilor 1980”.
O altă lucrare notabilă a lui Childs este și Biblical Theology of the Old and New
Testaments: Theological Reflection on the Christian Bible (1992)

Bernhard Lauardus DUHM

B.L. Duhm (10 octombrie 1847 – 1 noiembrie 1928) a fost un teolog luteran german,
născut în Bingum, astăzi parte din Leer, Frisia de Est. A fost membru al școlii de istoria
religiilor.
Duhm a studiat teologia la Universitatea din Göttingen, unde i-a avut ca instructori pe
Albrecht Ritschl (1822–1889), Heinrich Ewald (1803–1875) și Julius Wellhausen (1844–
1918), acesta din urmă devenind un bun prieten și coleg cu Duhm. În 1873, a devenit lector la
Universitatea din Göttingen și, ulterior, profesor asociat de studii ale Vechiului Testament
(1877). În 1888, s-a mutat la Universitatea din Basel, unde a fost unul dintre cei mai influenți
savanți din Vechiul Testament ai timpului său.
Duhm este amintit pentru lucrarea sa exegetică despre profeții Vechiului Testament, în
special pentru studiile care tratează complexitățile cărților lui Ieremia și Isaia. El a fost pionier
în teoria mai multor autori ai Cărții lui Isaia și a fost primul care a identificat cântările
servitorului suferind în această carte. Comentariul său a subliniat structura și conținutul
capitolelor 1-39 din Isaia (primul Isaia). Duhm, în același comentariu, oferă o analiză
aprofundată a lui Deutero-Isaia (capitolele 40-55) și a lui Trito-Isaia (capitolele 56-66).
Opere: Die Theologie der Propheten als Grundlage für die innere
Entwicklungsgeschichte der israelitischen Religion (Teologia profeților ca bază pentru
dezvoltarea internă a religiei israelite), 1875; Das Buch Jesaia übersetzt und erklärt (Cartea
lui Isaia tradusă și explicată), 1892; Das Buch Jeremia, 1901; Israels Propheten 1922.

John BARTON

J. Barton (n. 1948) este britanic, un celebru specialist în studiul Bibliei. În anul 1973 a
fost hirotonit în Biserica Anglicană.
A studiat la Merton College, Oxford, unde a întreprins cercetări postuniversitare și și a
primit diploma de doctor în filozofie în 1974. Teza sa de doctorat a fost intitulată: Relația lui
Dumnezeu cu etica în profeții secolulului al VIII-lea. Între anii 1991 și 2014 a fost Professor
of the Interpretation of Holy Scripture la Universitatea Oxford.

51
 Lucrările și proiectele sale de cercetare au ca temă cărțile profetice ale Vechiului
Testament, dezvoltarea canonului biblic, exegeza biblică și teologia Scripturii.
Isaiah 1-39 – face parte din seria Sheffield Guides - un ghid de studiu util conceput
pentru a satisface nevoile studenților și cititorilor generali într-un format concis, accesibil și
accesibil. Isaia este unul dintre cei mai dificili și totuși plini de satisfacții dintre profeții
majori. Barton îl privește pe primul Isaia (capitolele 1–39) ca pe o operă compusă a multor
autori, dar și ca pe o lucrare care trebuie citită într-o manieră liniară, ca o operă literară.

Otto KAISER

O. Kaiser (30 noiembrie 1924 – 14 decembrie 2017) a fost un savant german al

Vechiului Testament. Kaiser s-a născut la Prenzlau, Germania. A studiat medicina la
Universitatea din Berlin, precum și filozofia cu Nicolai Hartmann . A studiat apoi teologia
protestantă și studii orientale și filozofie la Universitatea din Tübingen .
Chemat la o profesie de profesor la Universitatea din Marburg, cea mai veche
universitate protestantă din lume cu una dintre cele mai distinse școli teologice din Germania,
el a primit curând catedra principală a Vechiului Testament, care, în ciuda numeroaselor
apeluri de la alte universități, a păstrat-o până la pensionare.
Opera lui Kaiser se situează în tradiția lui Rudolf Bultmann; el vede teologia ca
„studiul reflectării umane a experienței Divinului în timp și spațiu”. El a scris o teologie
completă, în trei volume a Vechiului Testament. Printre numeroasele sale domenii speciale se
numără Cartea lui Iob, Ecleziastul, apocrifele și Ben Sirah. Kaiser este, de asemenea, un
savant de frunte în filozofia antică și modernă, în special despre Kant, Hegel, Nietzsche,
Platon și Aristotel.

Prezentare 4
PROFEȚII SCRIITORI

OSEA

Capitole: 14.
Caracterizare esențială a profetului: numit și „profetul tandreții divine”, Osea își
desfășoară activitatea în Regatul de Nord, în timpul regilor Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia (regi
lui Iuda) și în timpul regelui Ieroboam al II-lea (783-743). Probabil că făcea parte din clasa
agricultorilor înstăriți, deoarece folosește imagini din acest domeniu, era un om cult.
Idei centrale: iubirea nemărginită a lui YHWH pentru Israel (gestul simbolic profetic
al căsătoriei lui Osea cu Gomer); judecată și speranță (păcatul idolatriei aduce distrugerea

52
Israelului, dar Dumnezeu rămâne fidel și așteaptă din partea poporului o convertire);
milostivirea lui Dumnezeu.

AMOS

Capitole: 9.
A trăit în sec. VIII î.C. Era din Tekoa.Era crescător de animale și cultivator de
sicomori.
Este „profetul dreptății sociale”.
Profețește în Nord la Bet-El și Samaria despre judecata iminentă a lui Dumnezeu,
împotriva cetății lui Betel și a casei lor; vacile din Basan; împotriva siguranței guvernaților.

MIHEIA

Capitole: 7.
Caracterizare esențială a profetului

● Al II-lea profet scriitor din Regatul lui Iuda (Sud).

● În jumătatea a II-a a sec. al VIII-lea î. Cr. (contemporan cu Isaia).

● Originar din Moroșet-Gat (50 km S-V de Ierusalim).

● Provenea de la țară și avea un caracter aspru.

● Orator (stil robust și vivace, concis și sever).

● Activitate profetică între 730-700 î. Cr. sub domnia lui Ezechia.

● A asistat la prăbușirea Regatului de Nord în 722 î. Cr.

Idei centrale

● Având o conștiință a misiunii sale divine și speranță în Dumnezeu denunță

lipsurile poporului și ale conducătorilor săi (în domeniul social și religios).

● Judecata lui Dumnezeu care va veni în viitor.

53
 ● Un rest fidel lui Dumnezeu (care respectă fundamentele alianței), Ierusalimul
va deveni un centru de domnie universală și de pace al Domnului, iar Sionul centru de atracție
pentru popoare.

NAHUM

⮚ 3 capitole, 47 de versete

⮚ Numele: „ YHWH a mângâiat”

- Năcut la Elcoș cel mai probabil

- Cunoștea bine relațiile internaționale
- Spirit patriotic
- Limbaj elevat la înălțimea clasicilor, poet important al lui Israel
- Imagini artistice îndrăznețe și originale
- Profetul semnelor timpului
- Activitatea profetică: 3 ipoteze:

● 698-643 – în timpul regelui Manase

● 662-612 – asta ar fi cel mai probabil după părerea mai multor cercetători

● 640-609 – înainte de reforma religioasă a lui Iosia – contemporan cu Ieremia

⮚ Tema principală a cărții: Oracol împotriva Asiriei, Căderea cetății Ninive

- În cap. I este anunțată mânia Domnului împotriva Asiriei

- Cetatea Ninive este cucerită în 612 în luna Ab (iulie-august)
- Asirienii asemănați cu lăcustele (lăcomia), pe unde trec ei nu mai rămâne
nimic
- Ninive - Cetatea însângerată

HABACUC

Capitole: 3
Spre sfârșitul cec. VII î.C.
Structura
- Dialogul dintre profet și Dumnezeul său (1,1-2,4)
- Blestemele (vai-iurile)împotriva opresorului (2,5-20)
54
 - Invitație adresată Domnului de a interveni (3,1-19)
Tema centrală: exercitatea dreptății lui Dumnezeu în guvernarea sorții popoarelor, o
problemă de teodicee asemănătoare cu cele ridicate de Ieremia, Ezechie, Cartea lui Iob și unii
psalmi.

SOFONIA

Număr de capitole: 3
Caracterizare esențială a profetului: Sofonia s-a născut, după toate probabilităţile, la
Ierusalim şi, şi-a desfăşurat misiunea profetică în jurul anilor 640-630 î.C. Oracolele sale ne
fac să înţelegem situaţia prin care trecea Regatul lui Iuda din punct de vedere social şi
religios. Era o perioadă caracterizată de influenţele cultului zeilor străini, de diverse obiceiuri
păgâne, de răutatea profeţilor falşi, de violenţă şi nedreptăţi sociale. Rolul lui a fost acela de a
deschide drum pentru reforma socială şi religioasă înfăptuită ulterior de regele Iosia.
Idei centrale: Sofonia este numit „profetul Dies Irae”, „profetul zilei Domnului”. În
această zi totul va fi distrus, inclusiv păcatul, din cauza căruia s-a declanşat această zi.
Singurul care va rămâne va fi „restul sfânt”, acea parte a poporului umilă şi săracă, cei care, în
sinceritatea sufletului lor, împlinesc totuşi voinţa lui Dumnezeu.
Sofonia este un profet al groazei. Mesajul său este unul care trezeşte fiori, dar care
este şi medicinal, vindecă acolo pe unde trece. Nimeni nu se bucura pentru distrugerea
pământului, de aceea mulţi se convertesc şi intră în rândul „restului sfânt”.

CARTEA LAMENTAȚIUNILOR

Număr de capitole: 5
Este cunoscută drept Plângerile lui Ieremia.
Face parte din sulul celor 5 texte numite meghilot destinate cântărilor
sinagogale (utilizată pentru postul din ziua a IX-a a lunii Ab – iulie-august: se plânge din
cauza căderii templului). Ceea ce dă emoție acestor cântări este căderea Ierusalimului.
Cartea nu este opera unui singur autor, ci a mai multora care se înscriu în
școala de gândire a lui Ieremia. Primele patru capitole aparțin unui martor ocular al
calamităților ce s-au petrecut la Ierusalim odată cu căderea templului, care își scrie impresiile
la cald. Cap 5 aparține unei perioade mai târzii, dar nu mai mult de întoarcerea din 537.
Structură

● Primele 4 poeme sunt niște acrostihuri, astfel că fiecare vers începe cu o literă
a alfabetului. Această ordine este pusă în contrast cu dezordinea cauzată de durerea exilului.

55
 ● Capitolul al V-lea nu mai are această formă de acrostih, ci este ca o explozie
înapoi în haos îmbrățișând pe de altă parte forma unei rugăciuni comunitare pentru a atrage
mila lui Dumnezeu.
Teologia acestei cărți se rotește în jurul motivului pentru care a căzut regatul:

● păcatul idolatriei – aduce cu sine decăderea morală, nedreptățile sociale,

dispreț față de predica profetică și profanarea Alianței.

● Lam propune încrederea absolută în Dumnezeu – orice face Dumnezeu este

bun și plin de putere (Ierusalimul cade din voința Domnului și nu din puterea dușmanului

BARUH

Număr de capitole: 6
Caracterizare esențială a profetului: Cauza exilului este păcatul și cu toate că exilul
este pentru mult timp, totuși Dumnezeu îi va readuce pe exilați în Ierusalim în pace.
Câteva idei centrale:
- evreii să se roage lui Dumnezeu pentru conducătorii imperiului babilonian ca să le
fie bine (Bar 1,11)
- Dumnezeu îi pedepsește pe evreii care au păcătuit (Bar 4,6)
- un timp de glorie va reveni (Bar 5,5)
- vanitatea zeilor babilonieni (Bar 6):

AGGEU

Număr de capitole: 2
-1,1-11: timpuri dificile din cauza nelegiuirii construirii templului
-1,12-15: începerea lucrărilor la templu
-1,15-2,23: reconstruirea templului va aduce un viitor prosper.
Caracteristicile profetului: Profetul Aggeu este trimis de Dumnezeu într-un moment
decisiv al formării iudaismului: nașterea noii comunități din Palestina. Multe detalii despre
acest profet nu cunoaștem. Profetul încearcă să le arate concetățenilor săi că dificultățile pe
care le întâmpinau în viața zilnică proveneau dintr-o slăbire a credinței, fapt pe care ei îl
manifestau prin lipsa de interes pentru reconstruirea templului. Speranța poporului revine o
dată cu întoarcerea unui nou grup de israeliți repatriați, conduși de Zorobabel și de preotul
Iosue. Acum profetul Aggeu, împreună cu profetul Zaharia, încurajează și sprijină
reconstruirea templului. Se pare că cei doi profeți au făcut parte din al doilea convoi de
israeliți repatriați. Profetul predică în 520 î.Cș. din august până în decembrie, perioadă în care
se reîncepe construirea templului. Acesta este subiectul central al profețiilor lui Aggeu.

56
 ZAHARIA 1-8

Zaharia este al unsprezecelea dintre cei doisprezece aşa-numiţi „profeţi mici”

(sintagma „profeţi mici” nu are în vedere însemnătatea lor, ci se referă, pur şi simplu, la faptul
că lucrările lor sunt foarte scurte, prin comparaţie cu „profeţii mari”. A fost contemporan
cu Zorobabel, iar primii săi ani de lucrare s-au suprapus cu ultimii ani de profeţie ai
lui Aggeu, deşi abordarea sa a fost cu totul diferită de a acestuia din urmă.
Era, deopotrivă, preot şi profet. Este identificat ca nepotul lui Ido, probabil una şi
aceeaşi persoană cu preotul Ido care l-a însoţit pe Zorobabel la întoarcerea din Babilon, în
anul 538 î.Cr. (Zah. 1,1). A profețit în regatul lui Iuda aproximativ în perioada 520–518 î. Cr.,
la scurtă vreme după înapoierea evreilor din captivitatea babiloniană.
Zaharia a motivat un popor zdrobit, promiţând venirea lui Mesia şi restaurarea gloriei
pe care Israel o cunoscuse sub domnia regelui David. El este cel care le-a insuflat iudeilor
speranță şi i-a încurajat să reconstruiască Templul.
Dumnezeu recurge la viziune ca un mijloc al revelaţiei din mai multe motive,
principalele fiind următoarele:
(1) viziunile au tendinţa de a avea o natură cosmică şi universală;
(2) deseori, simbolismul caracteristic „viselor şi viziunilor trebuie să transmită o
„istorie” care nu s-a întâmplat încă;
(3) visele şi viziunile ajută la menţinerea misterului revelaţiei divine;
(4) uneori visul sau viziunea reprezintă un „tratament de şoc” necesar în cazul unor
cititori insensibili; şi
(5) natura neobişnuită a visului şi viziunii funcţionează ca siguranţă – garantând
împlinirea sigură a Cuvântului divin. Acesta din urmă este probabil cazul lui Zaharia, întrucât
slujirea lui în Ierusalimul postexilic era în mare parte pentru încurajare şi povăţuire.

ABDIA

Cartea profetului Abdia este cea mai mică dintre toate cărțile profetice: are numai 21
de versete. În ciuda acestui fapt, mesajul ei nu poate fi ignorat sau neluat în seamă, pentru că
ea vestește, alături de alte cărți profetice venirea „zilei Domnului”. Cartea a fost scrisă după
căderea Ierusalimului din anul 587 î.C. și înainte de anul 321 î.C. pentru că ea vestește
căderea Edomului, fapt petrecut treptat între anii 530-321 î.C.
Conținutul
Edomul era o națiune vecină lui Iuda. Deși avea origine comună cu Iuda, Edomul s-a
bucurat de nenorocirile regatului de Sud, ba mai mult, i-a ajutat pe invadatori la masacrarea
iudeilor. În această situația descurajantă, profetul Abdia proclamă judecata Domnului

57
împotriva Edomului. Pentru această greșeală, Edomul va fi pedepsit: Domnul va distruge
puterea Edomului și înțelepciunea sa orgolioasă pe care se baza.
De fapt, Domnul este stăpânul istoriei și își manifestă autoritatea asupra tuturor, chiar
și asupra celorlalte națiuni care vor fi judecate de Domnul. Astfel, israeliții vor putea reintra în
pământul lor și-l vor lua în stăpânirea aclamându-l pe Domnul ca rege al lor.
Structura
- 1-14: Domnul va pedepsi Edomul;
- 15-21: Dumnezeu va judeca națiunile și va da biruință lui Israel.

IONA

Număr de capitole: 4.
Iona a fost un profet din seminția lui Zabulon. El era fiul lui Amitai din Gat-Hefer, un
sat din apropierea Nazaretului. Totodată perioada în care a fost profet este considerată a fi sec.
VIII. Numele său poate însemna ,,Porumbiță”.
Iona este cunoscut în principal pentru misiunea sa profetică în Ninive. Un loc pe care
evreii îl asociau cu apogeul barbarismului și al blasfemiei. Iona a refuzat să se ducă căci
considera că ninivitenii nu merită o a doua șansă. Astfel că s-a îmbarcat într-o corabie care
mergea spre Tarșiș. Pe drum a început o furtună, iar Iona le-a spus marinarilor să îl arunce
peste bord, după care furtuna s-a oprit. Iona nu a murit ci a fost înghițit de un pește. În burta
peștelui, Iona i-a cerut iertare lui Dumnezeu. Astfel că peștele l-a scuipat pe pământ. După
care Dumnezeu i-a poruncit din nou să meargă în Ninive.
Idei principale:
a) 1) Chipul lui Dumnezeu – Cartea lui Iona ne oferă imaginea lui Dumnezeu ca
fiind un Dumnezeu al îndurării.
b) 2) Drumul păgânilor către Dumnezeu – ninivitenii cred în cuvântul pe care îl
transmite profetul Iona și își exprimă credința prin post și pocăință.
c) 3) Milostivirea divină față de păgâni – Iona caută să apere individualitatea
milostivirii lui Dumnezeu care se adresează strict evreilor, însă Dumnezeu este dispus să-i
ierte pe cei din Ninive.

IOEL
Număr de capitole: 4.
Autorul și data redactării cărții: Ioel nu mai este menționat nicăieri în altă parte decât
în cartea care-i poartă numele. Din această carte știm că Ioel a fost profet în Iudeea, după
perioada exilului și că aprecia cultul de la Templu.
Conținut și structura. Epoca în care profetul își desfășoară misiunea este una plină de
privațiuni și exploatări. Profetul cheamă la pocăință și doliu pentru a obține iertarea de la
Domnul, deoarece păcatele au provocat pedeapsa divină; Domnul răspunde promițând

58
sfârșitul încercărilor și revenirea beleșugului (cap. 1,2-2,27). Următoarele două capitole se
referă la un timp viitor când Domnul va interveni printr-o reversare a Duhului (cap. 3) și va
face judecata finală a popoarelor (cap. 4)
Structura cărții este aceasta:

● 1-2: flagelul lăcustelor și pocăință poporului

● 1,2-2,17: pocăința și implorarea iertării Domnului

● 2,18-27: Răspunsul lui Dumnezeu

● 3-4: Ziua Domnului

● 3,1-5: revărsarea Duhului și minunile cosmice

● 4,1-17: judecarea națiunilor

● 4,18-21: restaurarea lui Iuda și a Ierusalimului

Teologia cărții
d) Ziua Domnului: pentru profetul Ioel, ziua Domnului este ziua în care Domnul
își va manifesta stăpânirea asupra istoriei; această zi se va manifesta prin catastrofe precum
incendii, secetă și invazia lăcustelor, care produc teamă în inima Domnlui.
e) Milostivirea Domnului: profetul invită poporul să treacă de la teamă la
convertire, să se întoarcă la Domnul și să se încreadă în bunătatea și milostivirea lui.
f) Revărsarea Duhului: Într-o zi Domnul va da tuturor Duhul său. Sfântul Petru
vede împlinirea acestei profeții în ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coboară asupra celor
adunați în cenacol. Datorită acest fapt Ioel este numit profetul Rusaliilor dar și penitenței.
g) Despuierea totală a omului: se manifestă printr-o devastare radicală a
pământului, sau o armată misterioasă care trece orașele prin foc și sabie iar în final i-a forma
judecății finale.
h)
DEUTERO-ZAHARIA (cap. 9-14)

Numărul de capitole: 6.
Autorul: Marile diferențe de stil, conținut și origini au dus la concluzia că ultimele 6
capitole au alt autor față de primele 8. Din punct de vedere stilistic, Zah 9-14 este compus
exclusiv din oracole lipsite de orice fel de referință temporală sau de persoană, iar majoritatea
textului este la persoana a III-a. Ca diferențe de conținut, în Zah 1-8, atât viziunile, cât și
oracolele îl prezintă pe profetul Zaharia în mijlocul exilaților repatriați, în prima perioadă de
după exil (538-518 î.Cr.). În Zah 9-14 este prezentată mai degrabă epoca mesianică și
așteptarea pentru cea escatologică. Viziunea este universalistă și constă în triumful credinței
59
iahviste și invitația adresată popoarelor păgâne de a participa la fericirea Domnului împreună
cu poporul lui Iuda. În acest context, diferă și concepția socială a poporului mesianic. În Zah
1-8, există o comunitate dirijată de două puteri: cea politică și cea religioasă. În Zah 9-14,
Dumnezeu este reprezentat în mijlocul poporului său ca păstor, mai degrabă impersonal, iar
Mesia are numai un aspect spiritual, fără nicio legătură cu descendența lui David. În timp ce
Zah 1-8 reflectă starea Palestinei și a comunității ebraice de după 538 î.Cr., Zah 9-14 prezintă
o epocă fără determinări precise, o epocă ideală, dar care nu s-a realizat pe deplin.
Idei principale: Israel și restaurarea sa, împărăția spirituală, universalismul mântuirii.

MALAHIA

Număr de capitole:
Cartea profetului Malahia încheie seria cărților profetice. Numele său e un pseudonim,
care derivă de la cuvântul maleaki care înseamnă „mesagerul meu”, „trimisul meu”, de aceea
Malahia este asemănat cu precursorul lui Mesia. Și-a desfășurat misiunea profetică între anii
480-460 î. Cr. Terenul misiunii sale a fost pregătit de profeții Aggeu și Zaharia
Malahia este un apărător fervoros al iubirii lui Dumnezeu, care, în mod gratuit, și-a
ales poporul. În numele acestei iubiri, profetul vrea ca poporul să-i ofere lui Dumnezeu o
cinstire ireproșabilă și sinceră.
În 515 î.C. se inaugurează templul, dar așteptata reînnoire nu a venit. Atât clerul cât şi
poporul îl neglijează pe Domnul. Efectele sunt imediat vizibile şi sunt materializate în
idolatrie, nedreptate, căsătorii mixte şi divorţuri, fapte care loveau direct împotriva Legii.
De aceea, profetul insistă foarte mult pe pregătirea întâlnirii cu Domnul, o pregătire
care va culmina prin reîntoarcerea lui Ilie. (E vorba de ultimul dintre profeţi, Ioan
Botezătorul)
Idei centrale: (1) Profetul iubirii lui Dumnezeu; (2) Ziua Domnului – triumful celor
drepți în ziua Domnului; (3) Asumarea responsabilității în vederea împlinirii promisiunilor -
speranță în momentele întârzierii răspunsului rugăciunilor.
DANIEL (14 cap.)

Titlul cărții vine de la Daniel, personajul ei principal. Daniel era un tânăr evreu
deportat în anul 605 î. Cr. Educat timp de trei ani la curtea regelui păgân Nabucodonosor, care
i-a pus numele de Belșațar, Daniel a vrut să rămână fidel Legii. De aceea, Dumnezeu i-a dat o
înțelepciunea ieșită din comun, puterea de a interpreta visele și de a lămuri semnele tainice.
Nabucodonosor, Darius și Cirus au apelat la serviciile sale.
Biblia ebraică așază cartea lui Daniel între Scrieri; LXX și Vulgata o așază între
profeți, după cartea profetului Ezechiel, și îi adaugă câteva părți deutero-canonice: psalmul lui

60
Azaria și cântarea celor trei tineri (3,24-90), istoria Suzanei (13), povestirile despre preoții
zeului Bel și uciderea dragonului (14)21.
Cartea lui Daniel a fost compusă între anii 167-164 î. Cr. Autorul ei, care se ascunde
sub un pseudonim, este un evreu foarte atașat de Lege, care făcea parte din partidul „pioșilor”,
din care, mai târziu, va deriva grupul fariseilor.
Structură
Partea întâi: 1-6: faptele lui Daniel și ale tovarășilor săi la curtea regală din Babilon.
Partea a doua: 7-12: cele patru viziuni apocaliptice ale lui Daniel.
Apendice: texte deutero-canonice cuprinse în LXX și Vulgata: 13-14 – alte fapte ale
lui Daniel
Teologia
În fața civilizațiilor păgâne politeiste, care îi divinizau și pe regi, este afirmată cu tărie
credința într-un singur Dumnezeu, fapt care putea antrena riscul martiriului.
Împărăția lui Dumnezeu; În ciuda creșterii prestigiului politeismului grecesc, profetul
Daniel apără cu pricepere maiestatea veșnică a Dumnezeului lui Israel, care ține în mâna sa
istoria umană și îndreaptă toate spre instaurarea împărăției sale.
Mesianismul: Expresia „Fiul Omuluii” îl desemnează pe Mesia, care nu mai vine să
instaureze vechea împărăție a regelui David. El este un personaj trancendent care nu aparține
acestei lumi decât pentru faptul că vine să o judece și să o curețe de orice stricăciune la
sfârșitul timpurilor. Această împărăție nu va aparține acestei lumi, și va începe cu învierea
celor care au murit.
Angelologia: Profetul Daniel acordă un loc deosebit îngerilor ca miniștri ai lui
Dumnezeu, prin care El arată oamenilor voința sa. Prin îngeri, Domnul îi salvează pe
credincioșii săi aflați în pericol, conduce lumea, își împlinește în lume planurile sale și se
revelează oamenilor.
Învierea morților: Cartea profetului Daniel aduce o contribuție deosebit de valoroasă
în privința adevărului învierii morților, adevăr pe care-l afirmă explicit și clar: „Mulți dintre
cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi: unii pentru viața veșnică, iar alții pentru ocara
și dezgustul veșnic”. (Dan, 12, 2)

Prezentare 5
SĂ CUNOAȘTEM CARTEA PROFETULUI IEREMIA

Povestiți cu detalii următoarele episoade / texte din Cartea profetului Ieremia.

1. Atacul lui Ieremia împotriva templului (Ier 7; Ier 26)

21 Aceste trei fragmente s-au păstrat numai în limba greacă.

61
2. Ieremia persecutat la Anatot (Ier 11,18-23)

3. Brâul lui Ieremia (Ier 13)

4. Celibatul lui Ieremia și viața profetului ca semn (Ier 16)

5. Ieremia în casa olarului (Ier 18)

6. Ieremia sparge un vas de lut (Ier 19)

7. Ieremia poartă un jug (Ier 27)

8. Cearta cu profetul Anania (Ier 28)

9. Scrisoarea lui Ieremia către exilați (Ier 29)

10. Alianța cea nouă (Ier 31,31-34)

11. Ieremia cumpără un ogor (Ier 32)

12. Exemplul recabiților (Ier 35)

13. Sulul cărții (Ier 36)

14. Ieremia este aruncat într-o fântână (Ier 38)

15. Ieremia îngroapă pietre mari la Tafni (Ier 43)

16. Ieremia aruncă un sul în Eufrat (Ier 51)

Prezentare 6
SĂ CUNOAȘTEM CARTEA PROFETULUI EZECHIEL

Povestiți cu detalii următoarele episoade / texte din Cartea profetului Ezechiel.

1. Cele patru ființe (Ez 1)

2. Ezechiel mănâncă un sul (Ez 3)

62
 3. Ezechiel lipsit de cuvânt (Ez 3,22-27)

4. Tăblița cu asediul Ierusalimului (Ez 4)

5. Briciul de bărbierit și părul tăiat (Ez 5)

6. Gloria Domnului părăsește templul (Ez 10,18-22)

7. Ezechiel imită un deportat (Ez 12)

8. Noe, Daniel și Iob în Ezechiel (Ez 14)

9. Copila abandonată la naștere (Ez 16)

10. Părinții, agurida și copiii (Ez 18)

11. Moartea soției profetului (Ez 24)

12. Căderea regelui din Tir (Ez 28)

13. Păstorii lui Israel (Ez 34)

14. Viziunea oaselor uscate (Ez 37)

15. Gog și Magog (Ez 38)

16. Izvorul din templu (Ez 47)

Prezentare 7
PERSONAJE DIN CARTEA PROFETULUI ISAIA

REZIN / REȚIN, regele din Aram

Rețin regele din Aram, cunoscut și sub numele de Rezin, regele Siriei, a condus
Damascul în timpul celui de-al VIII-lea secol î.C. În timpul domniei sale, el era tributar
regelui Asiriei Tiglar Pileser al III-lea.

63
 Rețin a conspirat alături de mulți legi levanți (de exemplu Hiram al II-lea al Tirului)
ca să se revolte împotriva lui Tiglat Pileser III. Domnia lui Rețin a încetat în 732 când Tiglat
Pileser III a atacat Damascul și și-a anexat Aram-ul.
Conform 2 Rg, Rețin s-a unit cu Pekah, fiul lui Remalia, împotriva lui Ahaz.
Înfrângerea ambilor regi este prevestită lui Ahaz în profeția din Is 7,14, legată de nașterea
copilului lui Ahaz – Ezechia.

PECAH, regele lui Israel

Pecah-fiul lui Remalia (Is 7): rege al lui Israel (737-732); duce o politică antiasiriană
și se aliază cu Rezin.

ȘEBNA

Is 22,15-24 este unicul oracol din Isaia care se referăla o persoană privată.
Acest Şebna era un străina juns să ocupe funcţia cea mai înaltă, aceea de administrator al lui
Ezechia (un fel de „prim ministru”). Isaia menţionează destituirea lui şi înlocuirea acestuia cu
Eliachim. Totuşi, din Cărţile Regilor, aflăm că Eliachim este administrator, iar Şebna nu mai
este decât secretar (2Rg 18,26-37; 2Rg 19,2). Este probabil ca mormântul lui să fi fost găsit
într-una din necropolele de la Ierusalim, aproape de Siloe.

SENAHERIB

Senaherib sau Sanherib (ca.745 î.H - 681 î.H) a fost regele Asiriei, succesor al
tatălui său Sargon al II-lea. A domnit între 705 î.Hr - 681 î.H.
Senaherib este unul dintre cei mai faimoși regi asirieni datorită campaniei sale
în Levant, descrisă în Vechiul Testament. Alte fapte ale sale care i-au asigurat un loc în istorie
sunt distrugerea Babilonului răsculat în 689 î.Cr. și construirea ultimei mari capitale ale
Asiriei, Ninive.
Senaherib era fiul și succesorul regelui neo-asirian Sargon al II-lea, care pretindea că
este fiul regelui Tiglatpalasar al III-lea, ceea ce nu este sigur, pentru că Sargon a uzurpat
tronul de la (un alt) fiu al lui Tiglatpalasar, Salmanasar al V-lea.
A murit asasinat de către un fiu al său.
În Biblie este menționat în 2Rg 18-19 și în Is 36-37.

RAB-ȘACHE

64
 Rab-șache este un titlu al unui oficial asirian care a fost trimis împreună cu Tartan și
Rab-Saria de către Sanherib, regele Asiriei, de la Lachiș pentru a-i cere lui Ezechia să predea
Ierusalimul (2Rg 18,17; 19,4-8, Is 36,2) El a acționat ca și purtător de cuvânt, adresându-li-se
cetățenilor în dialectul iudeu. Reprezentanții lui Ezechia i-au cerut să vorbească în aramaică,
pentru a evita divulgarea misiunii lui. El a refuzat și nereușind să-și împlinească misiunea s-a
întors la Lachiș.
Funcția de rab-șache era inferioară celei de comandat al armatei. Termenul asirian
rab (șef) și saqe era inițial considerată echivalentă cu cea de „mare paharnic” (ebr. Masqeh),
dar acum se știe că este asociată cu saqu „a fi înalt”. La asirieni, funcția de rab saqe se
număra printre acelea de înalți demnitari care puteau să guverneze provincii.

TIRHACA, regele din Cuș

Tirhaca a fost un faraon al dinastiei a XXV-a a Egiptului și rege al regatului Kush

(Sudanul actual), din 690 până în 664 î. Cr. El a fost unul dintre „faraonii kușiți” care au
condus Egiptul timp de aproape un secol.
Ambițiile imperiale ale Imperiului Asirian bazat în Mesopotamia au făcut inevitabil
războiul cu dinastia a 25-a. În anul 701 î. Cr., Tirhaca și armata sa i-au ajutat pe Iuda și pe
regele Ezechia să reziste unui asediu al regelui Sanaherib al asirienilor.
Se crede că evenimentele din relatarea biblică au avut loc în 701 î. Cr., în timp ce
Tirhaca a urcat pe tron aproximativ zece ani mai târziu. Dacă titlul de rege din textul biblic se
referă la viitorul său titlu regal, este posibil să fi fost încă prea tânăr pentru a fi comandant
militar.

MERODAC-BALADAN

Merodac-Baladan este o figură binecunoscută din documentele asiriene. Se născuse

într-un trib caldeean în jurul gurii Eufratului, în Golful Persic. Merodac-Baladan apare pentru
prima dată în analele asiriene în anul 731 î. Cr., când a adus un omagiu și tribut lui Tiglat-
Pileser al III-lea al Asiriei. La scurt timp după moartea lui Salmanasar al V-lea, Merodac-
Baladan a luat Babilonul și s-a ridicat ca rege, deținând tronul timp de 12 ani (c 721-709 î.
Cr.). În 709 a trebuit să fugă din calea lui Saragon.
Merodac-Baladan s-a stabilit din nou ca rege al Babilonului în 703 î. Cr., alegând
orașul Borsipa ca reședință. Nu a rezistat pe tron mai mult de 9 luni, fiind expulzat de
Senaherib. Când Senaherib și-a continuat campania spre sud împotriva lui Bît Yakin,
Merodac-Baladan a fugit la elamiți și de acolo a organizat rezistența împotriva asirienilor. În
acest moment a trimis ambasada la Ezechia, în mod aparent, pentru a-l felicita pentru
recuperarea sa, dar mai probabil să facă o înțelegere cu el împotriva asirienilor. Pentru a-i

65
impresiona pe trimișii fostului rege babilonian cu puterea sa, Ezechia le-a arătat arsenalul și
resursele sale financiare, fapt care a stârnit reproșul profetului Isaia (Is 39,1-8).

Prezentare 8
ORACOLELE ÎMPOTRIVA NAȚIUNILOR

ASIRIA

La începutul mileniului I î. Cr.(cca. 934-609), Asiria era cel mai mare și cel mai
puternic stat din sud-vestul Asiei, întinzându-se din Persia în Egipt și de la Babilon la
Anatolia și Marea Mediterană.
Asiria a devenit un stat independent unificat în timpul domniei lui Asuruballit I (1363-
1328 î. Cr.), care a făcut din ea una dintre marile puteri ale Orientului apropiat. Expansiunea
militară a început odată cu Samanasar I (1237-1244), care s-a extins la vest, în Siria. Sfârșitul
Imperiului Asirian este o temă centrală în cartea lui Sofonia. Distrugerea orașului Ninive este
prezentată într-un limbaj similar celui al blestemelor din tratatele din Orientul Apropiat antic.
Analele lui Assurbanipal cuprind blesteme împotriva dușmanilor care încălcau condițiile
tratatelor sale. Astfel, Sofonia inversase condițiile tratatului, deoarece Asiria era acum puterea
slabă, iar Iuda era partea puternică.
În primele 10 capitole din Is, profetul s-a referit adesea la Asiria ca la dușmanul din
nord trimis de Dumnezeu pentru a pedepsi atât Israelul, cât și Iuda. Isaia a vestit că: În ziua
aceea, Domnul va rade cu un brici închiriat de dincolo de Râu, cu regele Asíriei, capul și
părul de pe picioare. Chiar și barba o va rade. Asiria a fost instrumentul pe care Dumnezeu
avea să-l folosească pentru a pedepsi Israelul pentru rolul său în alianța prost inspirată cu
Siria. Is 8,5-8 afirmă că Dumnezeu se va folosi de Asiria pentru a-l pedepsi pe Iuda, deoarece
nu a avut încredere în Dumnezeu că îl va salva de alianța siro-efraimită (Pecah și Razin). Într-
adevăr, Iuda a devenit stat vasal al Asiriei timp de mulți ani, după ce Ahaz a apelat la Tiglat
Pileser, cerându-i autorul. Toate acțiunile Asiriei, conform lui Isaia au fost făcute pentru a
îndeplini planul lui Dumnezeu pentru Israel și Iuda.

FILISTEA / FILISTENII

Filistenii au fost o populație antică, de origine indo-europeană, stabilită între secolele

XIII-XI î. Cr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane.
Referitor la originea „popoarelor mării”, inscripția de la Medinet Habu precizează că
aceste populații ar fi provenit din insule. Insula Creta pare să fi fost însă doar o etapă în
itinerarul acestei populații spre coastele sud-estice ale Mediteranei.

66
 Filistenii sunt evocați repetat în Biblie. Teritoriul pe care s-a stabilit această populație
este denumit „țara filistenilor” sau Filistia (asiriană: Palastu, Pilistu). În Filistia, care
cuprindea zona de coastă la sud de Carmel, iar în interior se extindea până în zona deluroasă,
se aflau așezările Așdod, Așkalon, Gaza, Ekron și Gat (Iosue, 13: 2-3)
Prăbușirea dominației egiptene în jurul anului 1225 î. Cr. a permis filistenilor să-și
exercite dominația în Pentapolis. Abia după aceasstă dată filistenii încearcă să-și extindă
treptat sfera influenței politice și militare și asupra zonei deluroase, locuită în această perioadă
de triburi israelite. Expansiunea filistenilor a dus la confruntări militare cu israeliții, despre
care Biblia relatează frecvent (Ios 13,2-3; Jud 3,31; 13-16) și confirmate parțial de cercetările
arheologice. Potrivit Bibliei, între filisteni și israeliți au loc contacte sociale și o osmoză
culturală, facilitată și de căsătoriile mixte. Abia după instaurarea monarhiei, în timpul regilor
Saul (cca. 1025-1005) și David (cca. 1005-970), israeliții reușesc să se impună în fața
filistenilor (II Regi 8,1). Influența filistenilor scade sensibil după invaziile asiriene din
secolele VIII-VII î.Cr. În 720 î. Cr., filistenii sunt obligați să plătească tribut regelui Sargon al
Asiriei (722-705). După această perioadă izvoarele istorice nu-i mai menționează pe filisteni.
Filistenii practicau politeismul.
Erau buni constructori, cu înclinație spre artă. Mai puțin agricultori, dar creșteau
animale, vite, oi și porci. Făceau comerț, industria alimentară era sectorul economic cel mai
dezvoltat: de exemplu aveau 200 instalații ce produceau pe an 1000 tone ulei măsline, care se
exporta în Egipt.

MOAB

Terrmenul este folosit și pentru a desemna poporul Moabului (Num 22,3-14; Jud 3,30;
2Sam 8,2; Ier 48,11, 13). Aceștia își au originea, conform Gen 19,30-38, în relația incestuoasă
dintre Lot și fiicele sale.
Țara Moabului (Ier 48,24) era numită și „câmpia Moabului” (Rut 1,2.6). Moabiții
ocupau regiunea cuprinsă între câmpia Heșbonului și pârâul Zered, la marginea de miazăzi a
Mării Moarte. Deci includea întreaga regiune care fusese ocupată de amoriți. Astăzi poartă
numele modern de Kerak.
Întrucât Moabul era un dușman al Israelului, Balak regele Moabului, l-a angajat pe
Balaam profetul, în speranța că va putea blestema pe cei din Israel (Cf. Num 22-25). Tot
Balak a fost cel care i-a opresat pe evrei în zilele judecătorilor (Cf. Jud 3,12-30)
În Câmpiile Moabului, vizavi de Ierihon (Num 22:1 - Fiii lui Israél au pornit şi şi-au
fixat tabăra în stepele Moábului, dincolo de Iordán, în faţa Ierihónului; Num 26:63; Ios
13:32), copiii lui Israel au avut ultima lor tabără înainte de a intra în țara Canaanului. Era în
acea vreme în stăpânirea amoriților (Num 21, 21-22 - 21 Israél a trimis mesageri la Sihón,
regele amoréilor, ca să-i spună:„Lasă-mă să trec prin țara ta; nu ne vom abate nici pe

67
câmpii, nici în vii şi nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul regal până vom
traversa ţinutul tău.).
Moise, slujitorul Domnului, a murit acolo, în ţara Moáb, după cuvântul Domnului. 6
L-a îngropat în vale, în ţara Moáb, faţă în faţă cu Bet-Peór. (Deut. 34,5-6).
Numele de Moab este destul de întâlnit în cartea lui Isaia. În special la cap 15 există o
profeție care este adresată Moabului. Unde se vorbește despre o invazia a Moabului pe timpul
nopții. Aici poate fi vorba despre judecata lui Dumnezeu împotriva acestor orașe.

DAMASC / SIRIA

Capitala Siriei (Is 7,8), Damascul este situat la E de Munţii Antiliban, iar la SV era
umbrit de muntele Hermon (Ct 7,4). Se află în partea de NV a câmpiei Ghuta, la 700 de m
deasupra nivelului mării, la V de deşertul siriano-arab. Regiunea este renumită pentru livezile
şi grădinile sale faimoase, fiind irigată de apele râului Abana (în prezent, Barada) şi Parpar,
care se remarcă prin limpezimea lor în comparaţie cu apele mai încete şi nămoloase ale
Iordanului (2 Rg 5,12) şi ale Eufratului (Is 8,5-8). Este un centru natural de comunicaţii ,
făcând legătura cu drumul de caravane către coasta Mediteranei (cca. 100 km spre V), prin Tir
(Ez 27,18) spre Egipt, şi cărările care traversau deşertul spre E, către Asiria şi Babilon, în S
spre Arabia şi în N spre Aleppo. Cetatea Damasc a avut o importanţă deosebită, fiind capitala
statului *Arameu în secolele X-VIII î.Cr.
Centrul oraşului modern se află pe malul râului Barada, o parte ocupând zona
vechiului oraş înconjurat de ziduri. Unele străzi urmează direcţiile din vremurile romane,
inclusiv Strada Dreaptă (Darb al-mustaqim) sau Strada Lungă (Suq al-Tawileh), ca în Faptele
Apostolilor 9,11. Se spune că marea moschee construită în secolul al VIII-lea d.Cr. se află pe
locul unui templu al lui *Rimon (2 Rg 5,18).

ARAM în Cartea lui Isaia

Un teritoriu amplu, la nord-est de Palestina până la Eufrat; nume colectiv dat de către
greci şi romani statelor din sudul Siriei până în Mesopotamia; Damasc a devenit capitala unei
confederaţii de mici regate, unite sub denumirea de Aram sau Siria.
„În zilele lui Aház, fiul lui Iotám, fiul lui Ozía, regele lui Iúda, au urcat Rezín, regele
din Arám, și Pécah, fiul lui Remalía, regele lui Israél, la Ierusalím ca să facă război cu el, dar
nu au putut să lupte împotriva lui”. (Is 7,1)
„I s-a spus casei lui Davíd: Arám s-a aliat cu Efraím. A tremurat inima lui și inima
poporului său cum tremură copacii pădurii înaintea vântului”. (Is 7,2)
„Și spune-i: Ai grijă să fii liniștit! Nu-ți fie frică și inima ta să nu se teamă de aceste
două rămășițe de tăciuni care fumegă: de furia lui Rezín și a lui Arám și de cea a fiului lui
Remalía”. (Is 7,4)

68
 „Aram din față, și filistenii, din spate, îl vor devora pe Israel cu toată gura. Cu toate
acestea, mania lui nu se va potoli și mâna lui rămâne încă întinsă”. (Is 9,11)
„Va dispărea fortăreața din Efraim ca și regatul din Damasc. Dar restul din Aram va fi
ca gloria fiilor lui Israel. Oracolul Domnului Sabaot”. (Is 17,3)

ETIOPIA

Etiopia biblică (gr. Aithiops, „față arsă”, cf. Ier 13,23), ocupată de urmașii lui Cuș
(Gen 10,6), face parte din regatul Nubiei care se întinde de la Asuan, la S de joncțiunea
Nilului, în apropiere de orașul modern Khartoum. Fiind invadată în vremuri preistorice de
hamiți din Arabia și Asia, Etiopia a fost dominată de Egipt timp de aproape 500 de ani,
începând cu Dinastia a 18-a (cca. 1500 î. Cr.) și a fost guvernată de un vicerege („fiul regelui
din Cuș”) care stăpânea peste imperiul african, comandând armata din Africa și administrând
minele de aur din Nubia.
Zilele de glorie ale Etiopiei au început prin 720 î. Cr. când Piankhi a profitat de luptele
interne din Egipt și a devenit primul cuceritor al acelei țări în decurs de un mileniu. Timp de
aproape 60 de ani domnitorii etiopieni (Dinastia a 25-a) au stăpânit Valea Nilului. Unul dintre
ei, Tirhaca, se pare că a fost aliat cu Ezechia și a încercat să oprească invazia lui Senaherib.
Textul din Nahum 3,9 face aluzie la gloria acestei perioade: „Etiopia şi egiptenii fără număr
erau tăria ei (a Egiptului)”. Invaziile lui Esar-Hadon și Asurbanipal au redus regatul
etiopiano-egiptean la starea de regat vasal; distrugerea Tebei (Nahum 3,8-10) a adus o eclipsă
totală, împlinind simbolismul profetic al lui Isaia (20,2-6).
În limba ebraică este numită „Cuș”, iar în Is 18 se referă la Egipt, ajuns în timpul lui
Isaia sub guvernarea unei dinastii etiopiene. De asemenea, sub acest nume de Etiopia, era
cunoscut în antichitate Sudanul de azi, iar nu Etiopia modernă. În multe traduceri ale
Vechiului Testament teritoriul apare sub numele de „Cuș”.

EGIPTUL

Egiptul se află la sud-vestul Isrelului. Oracolul împotriva Egiptului (Is 19), poate fi
datat după bătălia de la Rafia, în urma căreia se prefigurează ocuparea Egiptului de către
Asiria. Înainte de 701 î.C., faraonii au încercat să facă o alianță cu statele mai mici împotriva
Asiriei, lucru pe care Isaia l-a respins întotdeauna.
Capitolul 19 din Isaia cuprinde două părți. Prima parte este un oracol împotriva
Egiptului. A doua parte este despre convertirea Egiptului.
Convertirea Egiptului: este un fragment post-exilic, timp în care s-au așezat în Egipt
mai multe comunități iudaice. Cuprinde 5 oracole introduse prin cuvintele. „în ziua aceea”.
Se anunță instalarea iudeilor în Egipt.

69
 Primul oracol spune că Egiptul se va teme în fața mișcării mâinii Domnului Sabaot. Al
doilea oracol spune că vor fi cinci cetăți în țara Egiptului care vor vorbi limba Canaanului. Al
treilea oracol afirmă existența unui altar și o stelă pentru Domnul în țara Egiptului. Al patrulea
oracol spune că va exista o alianță între asirieni și egipteni. Al cincilea oracol afirmă că
Israelul va fi al treilea cu Egiptul și cu Asiria, o binecuvântare în mijlocul pământului.
Domnul Sabaót va binecuvânta, zicând: «Binecuvântat să fie Egiptul, poporul meu, și Asíria,
lucrarea mâinii mele, și Israél, moștenirea mea!

CUȘ

Regatul biblic Cuș, Sudanul de azi, se afla la sud de Egipt. Armata Egiptului era
formată preponderent din soldați din Cuș. În perioada elenistă și romană acest regat avea
capitala la Meroe. Regatul era deseori condus de regine cu titlul de „candace”, titlu
asemănător celui de „faraon” în Egipt. Teritoriul acestui regat se întindea de-a lungul Nilului
și era înconjurat de râul Gihon.
Locuitorii aveau pielea de culoare neagră. Cuș înseamnă și negru.
În sec. VIII î.Cr., regele Cașta (cușitul) invadează Egiptul și timp de un secol în Egipt
au fost faraoni cușiți. După un secol, Assarhadon, regele asirian, îi alungă pe aceștia învadând
Egiptul.
În sec. IV d.Cr., regatul cușit dispare în urma rebeliunilor interne. Capitala este
cucerită și arsă din temelii de către Regatul Aksum.
2Rg 19,9 – Faraonul Tirhaca era venit din Cuș;
Ier 38,7 – Ebed – Melec, cel care la salvat pe Ieremia din cisternă era din Cuș;
Fap 8,27 – Filip în întâlnește pe sfetnicul (eunuc) uneia dintre reginele candace, îi
explică scripturile și îl botează.
Gen 10,6 – Cuș, fiul cel mai mare a lui Ham (posibilă originea; Mițraim = Egiptul)

IDUMEEA

Idumeea: nume grecesc însemnând „care aparţine Edomului”. Unii sunt de parere că
este vorba despre o porțiune diferită de Edomul propriu-zis, probabil o oază situată în Arabia
de Nord. Oricum, este asimilat Edomului. Ţară ocupată de edomiţi şi aflată la SV de Marea
Moartă. David a supus Edomul, dar a existat un conflict permanent între Edom şi Iuda. După
căderea Ierusalimului, în anul 586 î.Cr., edomiţii au profitat de lucrul acesta și început să
emigreze spre N. Mai mulţi profeţi au vorbit împotriva Edomului din această cauză. Este și
cazul lui Isaia, care rostește o profeție împotriva Idumeii (Is 21,11-12). Este vorba despre
celebra conversație cu străjerul, pronunțată, probabil in contextul cuceririi țării de către Asiria,
sub conducerea lui Sargon, in anul 711 î.C. Pe la anul 312 î.Cr, nabateenii s-au stabilit pe
teritoriul ocupat altădată de Edom şi, de asemenea, la Petra, alungându-i pe edomiţi. Anterior

70
primei jumătăţi a sec. II î.Cr., edomiţii ocupau, nu numai regiunea sudică a lui Iuda, dar şi
Hebronul şi partea de N a acestei localităţi, până la Bethsur. Iuda Macabeul reuşeşte să-i
înfrângă. Către anul 126 î.Cr., Ioan Hircan îi supune definitiv, le impune tăierea împrejur şi-i
plasează sub autoritatea unui guvernator evreu.

SEIR

Muntele Seir (har seir) este numele biblic și străvechi folosit pentru regiunea
muntoasă care se întinde între Marea Moartă și Golful Aqaba, în regiunea nord-vestică a
Edomului și la sud de Regatul lui Iuda.
În Biblie se vorbește despre două regiuni geografice distincte: „țara Seirului” și
„Muntele Seir” din Sud, înconjurat de Araba spre vest; se mai vorbește de un alt „Munte Seir”
din Nord, la granița cu Iuda, menționat în Ios 15,10. Cel din Ios este apropiat de muntele
Hebron. Muntele Seir (din Sud) a fost locul unde a locuit Esau – găsim această informație în
Gen 36,8.
Cărțile profetice folosesc acest termen pentru Edom, după cum vedem în Is 21,11
(Profeţie despre Iduméea. Cineva strigă către mine din Seír: „Santinelă, cât mai este din
noapte? Santinelă, cât mai este din noapte?”.)
Ez 25,12-14 – împotriva lui Edom - Așa spune Domnul Dumnezeu:„Pentru că Edóm a
făcut răzbunare împotriva casei lui Iúda și pentru că s-au făcut vinovați și s-au răzbunat
împotriva lor, de aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: «Îmi voi întinde mâna asupra lui Edóm
și voi nimici din el om și animal; îl voi da pustiirii: de la Temán și până la Dedán vor cădea de
sabie. Voi pune să fie răzbunarea mea asupra lui Edóm prin mâna poporului meu, Israél. Ei
vor face în Edóm după mânia mea și după furia mea și vor cunoaște răzbunarea mea»” –
oracolul Domnului Dumnezeu.
Ez 35 – oracol împotriva munților din Edom (așa apare în biblia noastră) - „Fiul
omului, îndreaptă-ți fața către muntele Seír și profețește împotriva lui! 3 Spune-i: așa vorbește
Domnul Dumnezeu: «Iată, eu sunt împotriva ta, munte Seír! Îmi voi întinde mâna asupra ta și
te voi da devastării și pustiirii.

TIR

Tirul este un oraș-stat și port important de pe coasta Libanului. Tirul a avut două
porturi, unul la țărmul propriu-zis și celălalt la țărmul unei insule din imediata apropiere. În
jurul anului 1200 î Cr., filistenii au prădat Sidonul, celălalt port fenician important, aflat cam
la 32 de km spre nord. Din acel moment, Tirul a devenit oraș-capitală.
Vârsta de aur a Tirului a fost în vremea lui David și a lui Solomon. Regele Hiram al
Tirului a pus la dispoziție lemn și oameni pricepuți pentru construcția Templului din
Ierusalim. Comerțul a înflorit, de asemenea. Produsele tradiționale ale Tirului erau articolele

71
din sticlă și purpura de calitate superioară, extrasă din melcii de mare. Regele Ahab al
Israelului s-a căsătorit cu fiica regelui Tirului. Orașul este menționat adesea în Psalmi și în
Profeți. În cadrul acestora, era condamnată mândria și luxul. În sec IX î. Cr. Tirul a ajuns sub
influența asirienilor. Orașul a plătit un tribut greu pentru a-și păstra o oarecare libertate. În
același an în care a căzut Samaria, Sargon al II-lea al Asiriei a cucerit Tirul. După ce Asiria și-
a pierdut puterea, Tirul a devenit din nou liber și prosper. Împăratul Nabucodonosor al
Babilonului a asediat orașul timp de treisprezece ani (587-574 î. Cr.). În 332 î. Cr., Alexandru
cel Mare a reușit să cucerească portul de pe insulă, construind o potecă de pe coastă. În
perioada Noului Testament, Isus a vizitat zona din jurul Tirului și Sidonului și le-a vorbit
acolo oamenilor.
Texte
„Profeție despre Tir. Gemeți, corăbii din Tarșiș! Din cauza devastării nu mai este nicio
casă: venind din țara Chitim, le-a fost dezvăluit aceasta” (Is. 23,1).
„Cum s-a auzit despre Egipt, vor tremura când se va auzi despre Tir” (Is. 23,5).
„Cine a plănuit aceasta împotriva Tirului, el care era încununat, ai cărui negustori erau
căpetenii și ai cărui comercianți erau oameni de seamă ai pământului?” (Is. 23,8).
„În ziua aceea, Tirul va fi dat uitării timp de șaptezeci de ani – sunt zilele unui rege –
dar la sfârșitul celor șaptezeci de ani, Tirul va deveni precum cântecul desfânatei” (Is. 23, 15).
„După șaptezeci de ani, Domnul va vizita Tirul și Tirul se va întoarce la câștigul său.
Se va desfrâna cu toate împărățiile lumii de pe fața pământului” (Is. 23,17).

EDOM

Trimiteri în Isaia: 11,14; 34,5; 34,6.9; 63,1.

Edom=„roșu”, „rumen în obraji”
Termenul biblic Edom (’edom) indică fie numele lui Esau, nume dat în amintirea
fierturii roşiatice pentru care şi-a vândut dreptul de întâi născut (Gen 25,30; 36,1.8.19), fie
indică pe edomiţi, în general (Num 20,18.20-21; Am 1,6.11; 9,12;), fie ţara ocupată de urmaşii
lui Esau, fosta ţară Seir (Gen 32,3; 36,20-21.30; Num 24,18).
Edomul a fost un ținut aspru, sălbatic și muntos, aflat la Sud de M. Moartă, în care s-
au stabilit urmașii lui Esau (fratele lui Iacob). Este cunoscut și ca muntele sau țara lui Seir, ce
se întindea de la capul golfului Akaba până la M. Moartă și includea, între altele, fortăreața
Sela, mai cunoscută sub denumirea sa grecească Petra.
În timpul exodului, edomiții au refuzat să permită evreilor să treacă prin țara
lor, menținându-și cu încăpățânare, de-a lungul vremii, ostilitatea față de poporul lui Israel.
Aceștia au fost înfrânți și cuceriți de David (2 Sam 8,14), iar ulterior de Amasia (2 Cr 25).

72
 În timpul domniei lui Ahaz, când Iuda a fost atacat de Pecah şi Reţin, edomiţii au
invadat Iuda şi au luat prizonieri (2Cr 28:17). Portul Elat a fost pierdut din nou. Iuda nu a mai
recucerit niciodată Edomul. Inscripţii asiriene arată că Edomul a devenit stat vasal Asiriei
după cca. 736 î.Cr.
Profitând de declinul regatului Israel (2Rg 16,6), edomiții și-au recăpătat
independența, declarând război evreilor, s-au aliat apoi cu caldeenii, când Nabucodonosor a
cucerit Ierusalimul. După toate acestea au cucerit Sudul Palestinei, până la Hebron. Până la
urmă au cedat sub opresiunea tot mai mare a caldeenilor.
Există multe profeții legate de Edom care s-au împlinit în mod remarcabil. Aspectul
actual dezolant al ținutului stă mărturie despre autenticitatea și veridicitatea acestor prevestiri.
După o existență de peste 17 secole, poporul a dispărut, iar limba a fost uitată.

PERSIA / PERȘII

Ţara vechilor perşi se întindea la SE de Elam şi se numea Parca. Nişte inscripţii

asiriene menţionează o populaţie numită per-souas, nume pe care grecii l-au transformat în
persai – perşi. Arabii au denumit Fars teritoriul Persiei moderne (Iran), care corespunde
aproape în întregime celui locuit de vechii perşi. Persia propriu-zisă se învecina la N cu Media
cea Mare (Media Magna), la SV cu Golful Persic, la E cu Carmania (Kirmanul actual), la NV
cu Suziana. Persia antică avea cca 400 km lungime, 320 km lăţime în medie şi o suprafaţă de
aproximativ 125 000 km2. Într-un sens mai general, cuv. persan apare în termenii care
definesc platourile Iranului, regiunea care se învecinează cu Golful Persic, precum şi
ţinuturile scăldate de Tigru, Cirus, Marea Caspică, Oxus, Iaxartes şi Indus (1Mac. 6.1; 2Mac.
1.19).
În perioada sa de glorie, Imperiul Persan se întindea de la India, la E, până la insulele
din Marea Egee, la V.; la N, atingea Dunărea, Marea Neagră, Caucazul, Marea Caspică; la S,
pustiurile Arabiei şi Nubiei (Est. 1:1; Est. 10:1). Teritoriul acestui vast imperiu măsura, în
lungime, aproape 4 800 km, iar lăţimea sa varia între 800 şi 2 400 km. Suprafaţa sa era de cca
5 000 000 km2. Locuitorii Persiei propriu-zise erau de origine ariană, înrudiţi îndeaproape cu
mezii.
În tabelul genealogic al naţiunilor (Gen. 10), nu sunt menţionaţi perşii, deoarece
puterea lor politică nu s-a manifestat decât la câteva secole după moartea lui Moise.
Pe la anul 700 î.Cr., Persia se număra printre aliaţii Elamului. Teispes, un şef de trib
din dinastia Achemenizilor, a cucerit Elamul şi s-a proclamat ca rege al teritoriului Anzanului
(în Elam). El a avut două linii de descendenţi: unii dintre aceştia au domnit peste ţinuturile
Anzanului, ceilalţi au rămas în Persia. Cirus II, strănepotul lui Teispes, a devenit rege al
Anzanului pe la anul 558 î.Cr. şi pune bazele unităţii persane. Ceva mai târziu, declanşează o
campanie de cuceriri şi astfel, în anul 550, ocupă Media; în anul 546, Lidia, în Asia Mică, iar

73
în anul 539, ia Babilonul. Cirus le permite iudeilor deportaţi să se întoarcă în patria lor (v.
Cirus). Cambise (Cambyses), fiul său, i-a succedat în anul 529.
Cirus le-a permis iudeilor, în anul 538 î.Cr., să se întoarcă în ţara lor, însă nu le-a
acordat şi independenţa. Ei le datorau ascultare guvernatorilor numiţi de împăratul Persiei
(Neh 3,7) şi făceau parte din satrapia „de dincolo de râu” (Esd 8,36), care includea Siria,
Palestina, Fenicia, Ciprul . Aservirea iudeilor de către perşi a durat 207 ani: de la intrarea lui
Cirus în Babilon, în anul 539, până la anul 332, când Alexandru Macedon a finalizat cucerirea
Palestinei.
Religia
Împăraţii Persiei practicau religia lui Zarathustra (Zoroastru), pe care însă nu o
impuneau şi supuşilor lor.

AMON

Cfr. Ier 49.

La nord de Marea Moartă, între râurile Amon și Iaboc, locuiau amoniții.
Regatul amonit era protejat de invadatori printr-o serie de turnuri de piatră.
Aceștia erau înrudiții cu israeliții prin Lot și nu le-au opus rezistență când aceștia au
înaintat în Țara Făgăduinței. I-au atacat mai târziu în vremea Judecătorilor și a lui Saul.
Regele Nahaș a făcut pace cu David și a împrumutat oameni de la Aram ca să lupte pentru el.
Căpeteniile lui David i-au cucerit capitala, Raba și au preluat controlul asupra țării. În timpul
domniei regilor următori, amoniții au făcut deseori incursiuni armate în Iordania, dar au
renunțat la astfel de expediții când Iuda a devenit regat puternic.
În cartea profetului Ieremia, oracolul împotriva lui Amon se găsește la capitol 49, v. 1-
6. La fel ca și Moab, Amon are aceeași origine rușinoasă relatată în Geneză 19. Ca și pentru
celelalte popoare, nici pentru Amon viitorul nu este prea optimist deoarece și acesta se va
confrunta cu distrugeri.

ELAM

Elam țara vecină cu Babilonia, constă dintr-o fâșie îngustă de pământ de-a lungul
malului drept al Golfului Persic. Elamul a aparținut grupului semiților (Gen 10,22 și 1 Cr
1,17).
Regele Šutruk Nahhunte (circa 1200-1160) a capturat Babilonul și a capturat ca trofeu
de război stela care poartă textul Codului lui Hammurabi; a fost găsit în capitala (Susa) în
timpul săpăturilor franceze în 1902.
Elamul a fost în general supus diferitelor regate mesopotamiene.
Elamul, unindu-se cu Media, avea să cucerească Babilonul (Is 21,2). Alte profeții
referitoare la Elam fac aluzie la înfrângerea și apoi la restaurarea sa (Ier 49,34-39; Ez 32,24,

74
25). Elamul devine una din provincii, iar Susa una dintre capitalele Imperiului Persan (Dan
8,2). Când iudeii s-au întors din Babilon, nişte elamiți care fuseseră siliți cu multă vreme
înainte să se stabilească la Samaria s-au alăturat celor ce căutau să împiedice reclădirea
Templului și a cetății lerusalimului (Ez 4,9). Numeroşi elamiți s-au aflat la Ierusalim, în ziua
Cincizecimii, când a avut loc coborârea Duhului Sfânt (Fap 2,9). Elamul, care s-a mai chemat
şi Susiana, se numeşte acum Khuzistan sau Arabistan și este o provincie a Iranului.
ELAMIȚI. Locuitori ai Elamului (Ez 4,9; Fap 2,9)..

75