Eu ca tovarãș al lor mã dusesem din Pilos, din țara-mi Cea de departe de tot; mã poftiserã ei de la sine. Dupã putere luptam singuratic și eu, dar cu dânșii Nimeni n-ar fi îndrãznit sã se mãsure-n ziua de astãzi. Totuși de mine-ascultau, țiind seamã de spusele mele. Hai dar și voi ascultați: e mai bine s-asculți și de altul. Tu, Agamemnon, deși ești puternic, sã nu-i iei femeia. Lasã-i-o; de la început cu ea-l dãruirã Danaii. Nu te purta, o Ahile, și tu, dușmãnește, cu craiul; N-a fost vreodatã de-asemenea cinste pãrtaș un al doilea Domn de toiag purtãtor, dãruit cu mãrire de Zeus. Dacã tu ești un viteaz și ai pe-o zeițã de mamã, El e mai mare, fiindcã-i stãpân pe mai multã oștire. Hai potolește-te, Atride, și tu; eu te rog cu-nadinsul, Lasã mânia și cruțã pe-Ahile, cã el este scutul Nerãzbãtut al Aheilor, când se pornește rãzboiul. ”Zise lui Nestor atunci mai-marele-Atrid Agamemnon: „Vorbele-ți toate sunt bune și drepte, cinstite bãtrâne, Dar mai presus de noi toți vrea dânsul aicea sã fie, Sã-i înfrâneze pe toți și la toți sã-și întindã domnia Dând tuturora porunci, dar n-o sã-l asculte nici unul. Dacã voinic și rãzboinic fãcutu-l-au nemuritorii, Datu-i-au oare și voia pe alții sã-i facã de ocarã?” Sare la rându-i Ahile și astfel îi curmã cuvântul: „S-ar cuveni negreșit sã-mi zicã mișel și netrebnic, Dacã pleca-m-aș smerit și orbește la tot ce mi-ai spune. Altora tu rânduiește, dar mie sã nu-mi dai poruncã. Nici mai îmi trece prin minte s-ascult de poruncile tale. Însã eu una ți-oi spune și bine înseamnã-ți-o-n minte: Brațele nu mai ridic sã mã-ncaier cu tine sau altul Pentru femeie, cã datã-i de voi și de voi mi-e rãpitã; Însã din tot ce mai am la corabie-n corturi la mine Nu vei putea tu nimica sã-mi iei cu puterea și sila. Haide, poftește și-ncearcã, de vrei ca sã vadã cu toții
Cum șurui-va pe loc sub lancea mea sângele-ți negru!”
Astfel cu grele cuvinte amândoi între ei se sfãdirã, Și ridicându-se sparserã sfatul de lângã corãbii. Merse Ahile spre corturi, la vase totuna de-nalte, Oastea-i cu sine luând și pe Menețianul Patroclu. Iar Agamemnon atunci spre mare o corabie-mpinse, Puse vâslași douãzeci înãuntru și jertfa spãșirii Pentru Apolon, și-aduse pe fata chipoas-a lui Hrises, Iar cãpitan de corabie a fost iscusitul Ulise. Dupã ce ei se suirã, plecarã pe cale de ape. Iar Agamemnon da zor sã se curețe oștile-n scaldã. Toți se spãlau și aruncau lãutorile, zoile-n mare Și lui Apolon dau jertfe, ardeau hecatombe depline, Capre și tauri pe marginea mãrii cea neroditoare, Fumul de arsurã a fripturii la cer se suia-n rotocoale. Asta fãcurã prin tabãrã ei. – Iar Atrid Agamemnon Nu da uitãrii ce-n sfadã-l fãcu s-ameninþe pe-Ahile, Și s-a întors poruncind lui Taltibiu și lui Evribate, Crainicii lui, amândoi slujitori deopotrivã de harnici: „Mergeți acuma la cortul pe unde-i Ahil Peleianul, Pe-mbujorata Briseis de mânã luați și-mi aduceți. Dacã el nu vrea s-o deie, -nsoțit de mai mulți mã voi duce Eu s-o ridic de la el, și atunci mai amar o sã-i fie.” Astfel le zise, pornindu-i cu cea mai grozavã poruncã. Ei peste voie pãșind pe aproape de marea pustie, Merserã la Mirmidoni, nu departe de nãvi și de corturi, Unde-l aflarã la cort pe lâng-a lui navã smolitã. Cum îi vãzu pe-amândoi, el n-avu deloc bucurie. Crainicii steterã-n fațã-i, cuprinși de rușine și teamã; Nu cutezarã mãcar binețe sã-i dea, sã-l întrebe, Dar dumerindu-se, așa-i agrãi ca prieten Ahile: „Crainici, noroc vouã, soli trimiți de bãrbați și de Zeus! Haideți încoace. Nu voi, Agamemnon e numai de vinã; El doar pe voi vã trimise pe-aici dupã fata lui Brises.
Du-te și scoate-o din cort, mãrite Patrocle, și dã-o
Celor doi crainici s-o ducã. Dar martori sã fie naintea Preafericiților zei, tuturor muritorilor oameni Și a tiranului crai, dac-o fi oarecând sã mai fie Iarãși nevoie de mine sã apãr de cruntã pieire Oștile lui. Dar el turbã și-i orb de cumplitã mânie, Nu-și mai dã seamã, nici catã-napoi și-nainte sã vazã Cum la corãbii se pot rãzboi fãrã pierdere-Aheii.” Astfel a zis, și Patroclu fârtatului sãu se supuse; Scoase pe dalba Briseis din cort și o dete s-o ducã Crainicii. Dânșii luând-o pornirã-napoi spre corãbii; Silnic femeia pãșea împreunã cu ei. Iar Ahile Merse și stete plângând pe marginea mãrii albastre, Singur, departe de-ai sãi, privind spre noianul de ape, Brațele-ntinse și rugã fierbinte rosti cãtre Tetis: „Mamã, de vreme ce-mi deteți din naștere zile puține, Cinste mãcar trebuia sã-mi dea mie-mpãratul olimpic, Cel care tunã-n vãzduh. Dar nu mã cinsti el acuma Cât de puțin, cãci marele Domn Agamemnon Atride M-a înjosit, cã luatu-mi-a darul și-l are la dânsul.” Astfel a zis lãcrimând; auzitu-l-a mamã-sa, Doamna, Tocmai din mare, din fund, de pe lângã bãtrânul ei tatã. Grabnicã ea ca o ceațã rãsare din undele albe, Vine și șade-naintea feciorului ei care plânge Și-l netezește cu mâna și zice cu drag lui Ahile: „Ce plângi tu, fãtul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine? Spune-mi tu mie și nu-mi tãinui, ca s-o știm împreunã.” Zise din greu suspinând viteazul cel iute ca șoimul: „Știi tu, și ce sã-ți înșir câte toate știute de tine? Fost-am la Teba, cetatea de piatrã a-mpãratului Vultur, Am pustiit-o și-adus-am în tabãrã prãzile toate; Oameni și-avuturi Aheii cinstit împãrțirã-ntre dânșii. Pe-mbujorata Hriseis o deterã lui Agamemnon. Tatãl ei, Hrises, ca preot slujind lui Apolon arcașul,
Vine la vasele Aheilor cei ferecați în aramã,
Vrând sã rãscumpere fata-i cu o mare mulțime de daruri. Preotu-n mânã țiind pe o cârjã de aur cununa Zeului Febos Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivã, Dar mai cu seamã de-Atrizi, cele douã mai mari cãpetenii. Cum l-auzirã, cu toții strigau, învoindu-se Aheii S-aibã rușine de preot, primindu-i bogatele daruri. N-a fost îndemnul acesta pe plac lui Atrid Agamemnon Și fãrã milã respinse pe Hrises cu asprã poruncã. Foarte-amãrât se întoarse bãtrânul și ruga-i rostitã Febos voios auzind, cã mult mai ținea el la preot, Vajnic începe sã tragã-n Ahei, de picau din oștire Morți cu duiumul și-n tabãra mare zburau ucigașe De pretutindeni sãgeți. Dar cum tâlcuitu-ne-a Calhas, Ca un deplin știutor, ce cugetã arcașul olimpic, Eu cel dintâi am dat sfatul pe zeu sã-mpãcãm. Dar de astaSe-nfurie Atrid și, sculându-se-ndatã-n picioare, M-amenințã cu o vorbã ce-acuma o vezi împlinitã. Iatã cã puser-Aheii pe fatã-n corabia neagrã Și-o petrecurã la Hrisa cu jertfe de dat lui Apolon, Iar pe copila lui Brises, rãsplata ce-mi deterã Aheii, Crainici trimiși de Atrid adineauri din cort mi-o luarã. Însã, tu mamã, de poți, ocrotește și apãrã-ți fiul. Repede du-te-n Olimp și acolo te roagã de Zeus, Dacã vreodatã fãcutu-i-ai bine cu fapta ori graiul. Te-am auzit doar acasã la tata eu însumi adese Cum te mândreai povestind cã pe Zeus cel negru de nouri Singurã tu între zei îl feriși de prãpãd și ocarã, Când s-apucaserã-n lanțuri odatã sã-l ferece zeii, Hera, Poseidon și Palas Atena. Cãci tu, o, zeițã, Dusu-te-ai și-ai izbutit pe marele zeu sã-l dezlãnțui, Iute chemând în Olimp pe cel cu o sutã de brațe, Cãruia zeii îi zic Briareu, Egeon muritorii, Un uriaș care-ntrece-n putere pe tatã-sãu Cerul.
Dânsul alãturi de Zeus se puse, fãlos de mãrire;
Zeii, de el îngrozindu-se, nu-l mai legarã pe Zeus. Ast-amintește-i, în fațã-i te-așterne și-apucã-i genunchii, Roagã-l de vrea pe Troieni la arme cumva sã-i ajute Și cu înfrângeri pe-Ahei sã-i împingã spre mal la corãbii, Pentru ca astfel de craiul lor toți sã se bucure-Aheii Și ca sã vadã ce orb a fost marele Domn Agamemnon, Când a fãcut de rușine pe cel mai viteaz din Ahaia.” Tetis, cu lacrimi în ochi, așa i-a rãspuns lui Ahile: „Vai, o copile, de ce te-am nãscut și crescut ca sã suferi? Bine ar fi fost sã rãmâi neatins și neplâns la corãbii, Cãci numãrate sunt zilele tale și scurtã ți-i viața; Scris e sã mori în curând, și totuși nu-i altul ca tine Nenorocit, în palat te-am nãscut sã fii pradã rãstriștii. Eu mã voi duce-n Olimp, pe muntele-n veci troienitul, Și-astea le-oi spune lui Zeus strãfulgerãtorul, și poate El sã m-asculte. Tu stai pânã-atuncea la repezi corãbii, Ține mânia pe-Ahei și lupta-nceteazã cu totul. Zeus de ieri a purces și s-a dus la ospețe cu zeii Spre Okeanos departe la bunul norod etiopic Și-are sã vie-n Olimp în ziua de-a douãsprezecea. Eu mâneca-voi atunci spre casa de-aramã a lui Zeus Și-l voi ruga în genunchi și poate pe el sã-l înduplec.” Asta zeița grãind, s-a dus pãrãsind pe Ahile Mult supãrat de Briseis cea bine la mijloc încinsã, Care cu sila luatã i-a fost. – Ulise-ntr-aceea, Sfintele jertfe ducând, cu vasul ajunse la Hrisa. Cum au intrat în limanul adânc înaintea cetãții, Pânzele strânserã, le-adãpostirã-n corabia neagrã Și rãzimarã catargul de furcã dând drumul la funii Și-naintarã vâslind cãtre mal la popas de corãbii, Cangea lãsarã-n afund și legarã frânghii de pripoane. S-au pogorât dupã asta cu toții pe marginea mãrii Și au cãrat hecatomba menitã lui Febos Apolon
Și pe Hriseis au luat-o din vasul pe mãri plutitorul.
Iar chibzuitul Ulise, ducând spre altar pe copilã, Tatãlui ei cel iubit o încrede și astfel îi zice: „Hrises, aici mã trimise mai-marele Domn Agamemnon Fiica-ți iubitã s-aduc și sã-nchin spãșitoare jertfire Pentru Danai, îmblânzind pe Domnul de sus, pe Apolon, Care ne-aduse prin tabãr-amaruri și vaiete multe.” Asta rostindu-i Ulise i-o dete, și vesel bãtrânul Fata-și primi. Iar oștenii degrabã pe rând așezarã, Lângã altarul cel bine clãdit, ale zeului jertfe Și se spãlarã pe mâini și orzul sfințit ridicarã. Preotul brațele-ntinse și tare-ncepu sã se roage: „Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultã, tu paznicul Hrisei, Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântã, Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostitã Aspru pe-Ahei pedepsind și cinstindu-mã astfel pe mine, Iatã și-acuma fierbinte te rog, împlinește-mi dorința: Mântuie-ndatã pe-Ahei și înlãturã neagra urgie.” Astfel rugându-se zise, și Apolon i-ascultã rugarea. Dupã ce dânșii se roagã și orzul presarã-ntre coarne, Vitele-njunghie, grumazul sucindu-le, și le jupoaie; Coapsele taie din trup, le înfãșurã apoi în grãsime, Împãturindu-le-n douã, deasupra pun crudele cãrnuri. Despicãturi cuviosul aprinde și toarnã vin negru; Stau împrejuru-i feciori și-l ajutã cu țepele-n mânã. Dupã ce arserã buturi și din mãruntaie mâncarã, Carnea rãmasã, tãind-o-n felii, în frigãri o trecurã, O rumenirã frumos și o traserã de pe jeratic. Când isprãvirã cu totului tot și ospãțul fu gata, Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânșii. Când dupã asta ei toți potoliserã setea și foamea, Cãnile ochi le umplurã cu vin și cu apã feciorii, Și tuturor în pocale turnau ca sã-nceapã-nchinarea.