Patimile – „boli ale sufletului” şi „flori ale răului”

„Sufletul e prin fire nepătimitor” 1. Iată cum înţelege Isaac starea accidentală a patimilor. Ele
nu ţin de fire, pentru că doar „binele e sădit în fire, iar răul, nicidecum. Tot ce e străin şi intră din
afară în firea noastră are nevoie de un mijlocitor pentru primirea cunoştinţei lui.” 2 Patimile şi
virtuţile nu reprezintă un dat al firii, ci se activează atunci când omul cumpăneşte într-o parte sau
alta, ataşându-se, hrănindu-se şi iubind pe unele sau pe celelalte: „Patimile şi virtuţile nu sunt
subzistenţe, ci licăresc în sufletul nostru plecând de la nişte prilejuri.”
Ideea că patimile sunt străine naturii umane se regăsea şi la Ioan din Apamea, unul din
izvoarele lui Isaac: „natura sufletului a fost creată luminoasă şi foarte bună”, iar Isaac, în acord cu
marele mistic sirian, afirmă că firea sufletului a fost întru început „străvezie şi curată prin primirea
fericitei lumini”3. Patimile se dezvăluie ca „legături ascunse”, „piedici văzute” şi zădărnicesc
alergarea omului în căutarea raiului pierdut: „Tu, Care dezlegi firea noastră, dezleagă-mă [...] ca să
pot alerga şi să intru în raiul tainelor Tale şi să mănânc din Pomul Vieţii din care nu i s-a îngăduit să
mănânce lui Adam [Fc 3, 22].”
Deşi nu face o prezentare concentrată şi elaborată a patimilor, asemenea lui Evagrie, Sfântul
Isaac face distincţia între „patimile trupeşti”: „pofta, mânia, dragostea de întâlnirile deşarte sunt
domolite prin post, slujbă şi şederea în linişte” şi „patimile sufleteşti”: „risipirea lipsită de
cunoaştere, invidia, slava deşartă, mândria sunt făcute nelucrătoare prin rugăciune, citire şi
cunoaşterea care vine de aici.”
Atât timp cât omul asaltat de patimi nu încetează să le urască, trăind cu teama de a nu-L
pierde pe Dumnezeu îndepărtându-se prea mult de El, chiar şi de va fi biruit cândva de patimă sau
va fi doar rănit cu „loviturile ei”, totuşi „nu-i va fi socotită drept păcat dacă el continuă să o urască,
fiindcă Dumnezeu este drept”: „În trupul iubitor de plăcere nu locuieşte cunoaşterea lui
Dumnezeu.”
Ura faţă de lucrarea degradantă a patimilor şi teama ce „nu părăseşte nici inima, nici
gândirea omului” sunt expresia smereniei redobândite prin experienţa părăsirii de către Dumnezeu:
„Seamănă în mine cunoaşterea smereniei şi un avânt nestăvilit în alergarea spre Tine.” De cealaltă
parte, ataşarea de patimi şi îndrăgirea lor sunt osândite de Dumnezeu. Chiar dacă nu ajungem să le
trăim efectiv în viaţa noastră, vom primi „pedeapsa fie aici fie în lumea viitoare [...] pentru că ne-am
complăcut în inima noastră într-un lucru despre care ştiam foarte bine că e contrar voii lui
Dumnezeu şi pentru că l-am îndrăgit şi îl iubim încă în amintirea noastră.”
Dumnezeu îngăduie asaltul patimilor asupra gândurilor omului 4, pentru ca el să-şi înteţească
rugăciunea şi, astfel, să-şi „înţelepţească inima ca să cunoască aceste lucrări ascunse” 5. De cele mai
multe ori omul percepe aceste încercări ca pe o certare din partea lui Dumnezeu, însă El caută
îndreptarea celui căzut şi tămăduirea celui bolnav, într-un cuvânt vindecarea „chipului Lui” :
„Dumnezeu ceartă din dragoste, nu ca să se răzbune, să nu fie, ci voieşte să se vindece chipul Lui şi
nu ţine mânia mult timp. Acest fel de dragoste urmăreşte îndreptarea şi el nu se abate cu patimă
spre răzbunare.”„Înţelege aşa şi luptele ascunse: uneori ele ne zdrobesc, alteori ne dau uşurare,

1
Este evidentă apropierea de textul omiliilor macariene: „În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de
firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor” (Omilii duhovniceşti 4, 8, p. 101).
2
„«Străin ce intră din afară» numeşte aici răul. Aceasta o învaţă firea prin mijlocirea demonilor, nu se mişcă în fire de la
sine. Sfântul Isaac afirmă mereu aceeaşi viziune optimistă a firii noastre.”
3
„Deci când se mişcă în chip pătimaş, este în chip vădit în afara firii, precum ne asigură cei învăţaţi de Biserică. Deci
patimile au intrat în suflet pe urmă şi nu e drept să se spună că patimile ţin de suflet, chiar dacă acesta se mişcă în ele.
Prin urmare, e vădit că se mişcă în cele din afară (când e pătimaş), nu în ale sale.”
4
„Numai încuviinţarea lui Dumnezeu, în a Cărui mână e sufletul oricui e făcut din trup, le-a îngăduit să se apropie de noi,
ca să ne trezim şi să privim la noi înşine. Dar când umbrirea lui Dumnezeu e peste noi, nu se pot apropia de noi.”
5
„Când gândul şi lucrările noastre se alipesc de un păcat”, Dumnezeu ne ceartă „ca să nu ne pierdem şi să ne
depărtăm de El.”
1
uneori ne chinuie, alteori ne odihnesc.”
„Arta luptelor duhovniceşti”6 nu se deprinde oricum şi oriunde, „aşa cum e cu neputinţă să
înveţi meşteşugul trasului cu arcul în mijlocul mulţimilor şi în pieţe, ci într-un loc pustiu şi gol, bun
pentru cursele de cai şi trasul săgeţilor, unde acestea pot alerga neîmpiedicat spre ţinta lor” 7.
Pentru cei care veghează şi „se ţin în bună rânduială şi-şi păzesc cu grijă simţurile şi gândurile”,
încercările sunt primite ca „lupte”, fiind prilej de „povăţuire şi învăţătură”, pentru că „vin dintr-o
economie [dumnezeiască].”8 Aceştia vor şti întotdeauna cu înţelepciune „să le îndepărteze prin
smerenie şi mulţumire, ascultând de sfaturile bărbaţilor care au cunoaşterea şi experienţa luptelor,
chiar dacă faţă de alţii aceştia par simpli în ce priveşte educaţia şi învăţătura dobândită prin scris şi
prin cuvânt.” Pentru cei lipsiţi însă de răbdare şi neînţelepţi, ele sunt socotite „supărări”, având
drept cauză „o gândire neştiutoare, predată întunericului, lâncezelii [akediei], tulburărilor şi
întristării”.
Isaac afirmă explicit că atât „akedia”, cât şi „întunecarea şi tulburarea gândirii amestecate
de purtarea de grijă a Duhului în făptuirea luminoasă” sunt inerente pe calea desăvârşirii,
experienţa chiliei nefiind nicidecum o revărsare neîntreruptă de bucurie. Remediul akediei văzută ca
o stare de întuneric lăuntric „se naşte din însăşi osteneala care însoţeşte rugăciunea. Când te lupţi şi
stărui în ea, vei simţi numaidecât ajutorul care vine de la rugăciune”.
Atunci când sufletul „slăbeşte din pricina ostenelilor şi a întristărilor liniştirii şi singurătăţii”,
mângâierea poate veni din cugetarea la „viaţa sfinţilor care nu se gândeau la ei înşişi cât la voia lui
Dumnezeu şi care au îndurat cu toţii această viaţă în aşezări [omeneşti] sau locuri pustii, până ce au
lăsat şi părăsit acest „trup al umilinţei” [Flp 3, 21] prin care au împlinit cu osteneală calea fricii de
Dumnezeu.”
Lupta cu patimile nu se duce la întâmplare, ci învăţând „mai întâi stratagemele unei
adevărate lupte”. Gândirea plină de supleţe a lui Isaac descoperă aici tainele biruinţei asupra
patimilor. Înainte de toate, o chestiune de strategie: lupta cu patimile nu e un efort încrâncenat al
omului care se zbate în tulburare şi în roi de gânduri 9, ci un meşteşug iscusit în a zădărnici lucrarea
patimilor, cunoscând hrana fiecăreia, pentru ca apoi să li se ia această hrană: „Îţi voi spune un
cuvânt şi să mă asculţi: nu încerca să birui patimile prin luptă, căci patimile nu se biruie prin lupte; ci
sileşte-te să le slăbeşti cât poţi, fără să te lupţi cu ele cum fac cei neştiutori. [...] Tu însă răpeşte
patimilor hrana lor, căci acesta e scopul strategiei. Vezi ce anume hrăneşte fiecare patimă în parte şi
fii iscusit când o întâlneşti. Când slăbesc patimile, se împuţinează şi gândurile, care este fumul lor;
când se împuţinează gândurile, gândirea încetează şi ea năvala mişcării ei; iar când se linişteşte
gândirea, strângerea [concentrarea, reculegerea] ei în locul ei devine uşoară, îngăduindu-i să-şi vadă
firea ei, iar prin strângerea [concentrarea, reculegerea] gândirii vom intra uşor în curăţie prin darul
lui Hristos.” Isaac nu recomandă lupta directă cu patimile care asaltează sufletul prin războiul
nevăzut al gândurilor, ci luminarea cugetării prin „citirea duhovnicească” şi descoperirea comorilor
lăuntrice: „Dar mai bine este a scăpa de patimi prin aducerea aminte de virtuţi, decât prin
împotriviri.”10
Curăţirea de patimi devine astfel nu un „zel lipsit de raţiune”, ci un efort de înţelegere, de
cunoaştere de sine, „prin darul lui Hristos”: „Curăţia e locul liniştit al firii a cărui uşă o ţin închisă

6
„alergarea iscusită spre ţinta dumnezeiască”, „meşteşugul gândurilor şi înţelepciunea navigării duhovniceşti pe
această mare cumplită”.
7
„e nevoie de o liniştire neîncetată, în locul gol de tot ceea ce ţine şi împrăştie inteligenţa, sau care o face să înceteze
implorarea necontenită. Cine nu face aşa va cădea.”
8
„Cunoaşterea dobândită din lupte are nevoie de încercare.”
9
„Câtă vreme omul e în război şi adaugă luptă la luptă, nu poate să atingă lumina gândirii, nici să simtă pacea gândurilor.
„Nu sunt veşti bune în zilele luptei, spune Ecleziastul [8, 8]”
10
Iar virtuţile se susţin unele pe altele în bine: „Virtuţile urmează una după alta, ca să nu fie calea virtuţii neplăcută şi
grea; şi pentru că se dobândesc pe rând. Şi aşa faptele grele săvârşite pentru bine se fac plăcute ca unele ce se întăresc
unele pe altele în bine.”
2
patimile. Dacă omul nu o deschide, nu va intra în locul liniştit al firii. Dacă s-a învrednicit cineva să
ajungă la el, primeşte, pe cât socot, simţirea înnoirii lui prin semnele curate care se pun în mişcare în
gândirea lui.” Şi aici, barometrul este tot rugăciunea, „fiindcă ea este oglinda sufletului şi ea îi arată
petele şi frumuseţea lui; aici se descoperă înşelăciunile şi frumuseţile gândirii. Ea arată dacă sufletul
e nepăsător sau zelos, dacă ne ostenim numai cu trupul sau şi cu mintea, ori cu amândouă deodată,
dacă suntem tăiaţi de lume în gândire sau suntem legaţi de cineva sau ceva. În vremea rugăciunii se
vede limpede ce anume pune în mişcare gândirea şi ce mişcări se stârnesc în ea: dumnezeieşti,
naturale sau lumeşti, dacă e tare sau slabă împotriva patimilor. Cere sufletului tău o cercetare
asupra tuturor acestor lucruri mai mult la vremea rugăciunii decât oricând altcândva.” 11
Demonul aduce tulburare sufletului chiar şi în acest timp: îndoială şi gânduri de mândrie.
Chiar şi unele descoperiri, „căci (demonii) iau înfăţişări şi arată sufletului năluciri care îl sperie.”
Cernerea acestor „vederi întipărite în suflet” se face în palmele rugăciunii care hrăneşte
discernământul. Îmbărbătarea gândurilor se face prin amintirea elanului plin de hotărâre şi
statornicie dintru început: „Iar tu, o, omule, care mergi pe urmele lui Dumnezeu, adu-ţi aminte, în
tot timpul nevoinţei tale, mereu de început şi de întâia râvnă a începutului acestei căi.”
Atunci când concentrarea asupra gândurilor şi lupta împotriva patimilor alternează cu
seninătatea liniştirii, revenirea în „arenele luptelor” nu înseamnă o întoarcere „în locul cunoscut al
luptelor”, ci o continuare având „însă în minte amintirea necontenită a lucrurilor minunate ca ajutor
neîncetat în rugăciune. Şi aşa vom înainta zi de zi în săltarea sufletului şi vom fi duşi spre
desăvârşirea în Dumnezeu.”12 În lupta aprigă cu patimile, descoperind cauzele şi prilejurile prin care
ele cuceresc „casa sufletului”, omul se întunecă, dar „o dată ce aceste lupte au trecut, mintea
devine ca un soare care străluceşte cunoaştere.” 13 Ca în orice luptă, sunt şi biruinţe, dar şi înfrângeri.
Şi câştig, dar şi pierderi14.
Isaac învaţă despre lucrarea sufletului care se desparte de duhul lumii. Atunci când în suflet
rămâne o oarecare ataşare faţă de o patimă, chiar dacă omul renunţă la această însoţire, amintirea
ei „rămâne multă vreme” în minte. Dacă însă murim cu adevărat faţă de lume, „când nici o iubire
faţă de ceva anume nu se mai găseşte în noi, atunci şi patima lui se stinge, şi nu mai suntem
tulburaţi nici de amintirea, nici de vederea lui. Atunci însă când amintirea şi vederea lui ne tulbură, e
evident că patima lui e încă vie în noi din pricina iubirii pe care i-o purtăm.” 15
Demonul întinde sau mai exact ascunde curse în calea omului, cu un scop precis: „să împingă
la necucernicia păcatului.”16 Cel rău, căutând să pătrundă în suflet, pentru a-l săgeta în lăuntrul său,
„pe toate le face ca să înduplece pe om, să se învoiască cu el şi să se predea în mâinile lui”. În toată
viclenia sa, demonul nu-l întâmpină pe om dintru început, nici pe cei care stau cu multă bărbăţie 17,
„ci se strânge pe sine şi le dă lor loc şi nu le iese înainte de la prima lor pornire, nici nu intră cu ei în
război. Căci cunoaşte că tot începutul războiului este mai fierbinte şi ştie că nevoitorul are multă
râvnă şi că nu pot fi biruiţi uşor cei mai nevoitori dintre nevoitori. De aceea nu din laşitate face
11
„Citirea acestor lucruri e pentru cel treaz care păzeşte regulile rugăciunii şi e ucenic al liniştirii.”
12
„Dacă te înconjoară ce e rău, nu părăsi ce e bine, şi vei birui!”
13
„Bătută de patimi în încercările îndurate pentru Domnul, ea este ca roadele de fiecare an care, bătute de tăria razelor
soarelui, dobândesc dulceaţă şi slujesc ca desfătare [oamenilor].”
14
„prin bătăile şi antrenamentul primit în luptele şi războaiele duhovniceşti, în inteligenţă se naşte în chip simţit o putere
care face la rândul ei să se nască în suflet o bucurie în toată vremea, prin care se apropie de curăţia gândurilor, numită şi
locul curat al stării naturale.”
15
„Inima care a primit simţirea celor duhovniceşti şi vederea întocmai a veacului viitor îşi aduce aminte, în conştiinţa sa,
de patimi, aşa cum un om sătul de mâncare aleasă priveşte la mâncarea proastă aşezată înaintea lui. El nu-i dă nici o
atenţie şi nu o pofteşte deloc, ci mai degrabă se îngreţoşează şi se întoarce de la ea, nu numai pentru că mâncarea însăşi
e greţoasă şi neplăcută, ci şi pentru că s-a săturat de mâncarea foarte bună de care s-a îndestulat mai înainte.”
16
Demonul „a câştigat o mare putere din obişnuinţa pe care a primit-o în aceia care s-au predat pe ei înfrângerii, prin
învoirea cu gândurile lor.”
17
Râvna şi căldura începutului de drum se păstrează numai prin necontenita înălţare a rugăciunilor, prin dorirea lui
Dumnezeu „cu rugăciune îndurerată şi cu răbdare”
3
diavolul aceasta, ci pentru că se teme de puterea dumnezeiască ce-i învăluie pe aceştia şi care-l
înfricoşează pe el.”18
Dacă atunci când descrie manifestarea mâniei pătimaşe, Isaac consideră că este rodul
mândriei, „Uşurinţa spre mânie vine din mândrie. Mângâie-te cu acest cuvânt: de fiecare dată când
vei avea în tine gânduri smerite, nici cea mai mică urmă de mânie nu se va putea apropia de tine.
Fiindcă smerenia ştie să rămână fără mânie chiar şi în neputinţă, precum şi în necazurile şi
nenorocirile care ne vin de la aproapele.” El nu uită să amintească şi mânia din fire: „Există însă şi o
mânie care vine din mişcarea temperamentului; ea nu pricinuieşte asprime, se domoleşte
numaidecât şi e urmată de o străpungere necontenită.”
Aşadar, mânia pătimaşă izbucneşte din mândrie, iar remediul este gândul smerit, care
potoleşte iuţimea şi îl fereşte pe om de căderi. Nu mânia din fire este vătămătoare, ci aceea arătată
„în faptă, aruncând de pildă un cuvânt nechibzuit care răneşte pe cineva sau făcând un gest de
mânie”. „O mânie deasă, uşor de stârnit şi prelungită e semnul unei boli serioase a sufletului.” Sunt
descrise şi cauzele unei astfel de stări: la începători, ea vine din „marea iubire faţă de poftele lor” şi
din mândrie sau slavă deşartă; pentru ceilalţi, ea pleacă „de la lâncezeală [akedia] şi mâhnirea
conştiinţei lor”.
După ce prezintă tulburătoarea stare a mâniei, Sfântul Isaac scrie despre patima desfrânării,
căreia îi găseşte cauza: fie o ispitire din exterior „care ne vine prin simţuri”, fie „o părăsire de Sus în
scopul luptei”. Dumnezeu încetează să-l mai însoţească pe om ca o „Călăuză” 19 şi îi încearcă voinţa
lăsându-l o vreme să lupte cu patima desfrânării. Pentru a arăta sensul acestei părăsiri, Isaac afirmă
că ea se face din două motive: apare când omul judecă şi dispreţuieşte pe alţii care trec printr-o
astfel de încercare sau când primeşte gândul amăgitor că biruinţa în lupta cu patimile ţine doar de
puterile omului, de efortul său. El vede şi în slava deşartă o cauză a desfrânării: „Când slava deşartă
sălăşluieşte într-un cuget trupesc, ne predă patimii desfrânării”; totodată, nu uită să recomande
armele pentru biruirea acestei patimi:
„rugăciunea însoţită de îngenunchere, căderea prelungită la pământ înaintea crucii unită cu
durerea şi smerenia inimii, şi o înfometare autoimpusă.” Descriind lupta pe care un ascet o are
atunci când vederea unei femei sau simpla ei amintire tulbură şi „pun pe jar gândirea” lui, Sfântul
Isaac ajunge să dezvăluie dinamica şi interdependenţa patimilor.
Vedere şi aducere aminte: „Înclinaţia spre una trădează plăcerea încercată în cealaltă:
înclinaţia spre aducere-aminte trădează plăcerea vederii, iar înclinaţia spre vedere trădează plăcerea
aducerii-aminte.”. Acest lanţ vicios se desfăşoară numai prin acceptarea „cu uşurinţă a impulsurilor
pătimaşe. Cum poate scăpa sufletul de strânsoarea acestui cerc vicios? Atâta vreme cât omul
rămâne în „gândurile trupeşti”, el nu-şi poate curăţi gândirea.
Patimile îmbată sufletul, tulburând cugetarea şi dându-i „libertatea care duce la robia cea
rea”: „Cât timp poartă cineva în sine ameţeala beţiei păcatelor sale, toate cele săvârşite de el i se
par cuviincioase. Căci când firea iese din rânduiala sa, e la fel de beată, fie de vin, fie de pofte.” Cel
cuprins de patimi strigă ca un rob către Dumnezeu, pentru ca apoi, dobândind „curăţia şi sănătatea
sufletului”, să se roage ca un fiu. Cel bolnav „nu zice tatălui său: «Fă-mă împărat!», ci se îngrijeşte
întâi de boala lui şi, după însănătoşirea deplină, primeşte împărăţia de la tatăl său; aşa şi păcătosul
ce se pocăieşte primeşte întâi sănătatea sufletului său şi, după aceea, intră cu tatăl în ţara firii curate
şi împărăţeşte întru slavă cu tatăl său.” 20
18
Pentru ca mai departe să spună: „Deci când îi vede pe ei astfel, nu îndrăzneşte să se atingă de ei, până ce nu-i vede
cu râvna răcită şi aruncând armele pe care şi le-au pregătit în cugetele lor [...] şi sapă o groapă de pierzanie sufletelor
lor prin împrăştierea gândurilor ce le vin din lene, gânduri prin care se face stăpână răceala în ei, sau în minţile şi în
inimile lor.”
19
„Călăuza ascunsă Care este cu ei”
20
„Nimeni nu poate birui patimile, decât prin virtuţile simţite şi văzute. […] Căci patimile sunt un perete în faţa virtuţilor
ascunse ale sufletului. Şi, de nu cad acestea prin arătarea virtuţilor, nu se văd cele dinlăuntru. Şi nimeni nu vede Soarele
în întuneric, nici virtutea firii sufletului, cât mai stăruie în el tulburarea patimilor.”
4
 Biruinţa asupra patimilor şi roadele pocăinţei

Prin cunoaşterea de sine, omul află pricinile patimilor 21, descoperă ademenirile demonilor,
căci „mai de folos îţi este să te îngrijeşti să înviezi din patimi sufletul tău căzut, prin mişcarea
gândurilor tale în cele dumnezeieşti, decât să înviezi pe cei morţi”. De aceea, în viziunea lui Isaac,
simţirea păcatelor e un dar dumnezeiesc: „A simţi cineva păcatele sale e un dar ce vine de la
Dumnezeu şi i se iveşte în cuget când vede Dumnezeu că a suferit de tot felul de încercări, ca să nu
plece de aici împovărat de toate strâmtorările şi necazurile, nefolosindu-se întru nimic de lumea
aceasta.” Conştientizarea păcatelor, a pricinilor lor şi a curselor amăgitoare întinse la tot pasul nu
stă doar în efortul şi trezvia omului, ci ţine hotărâtor de lucrarea harului dumnezeiesc, căci „nu
există dreptate care să nu vină din căinţă, nici conştiinţă fără har.”
Adesea, spune Isaac, urâm păcatele, dar pricinile ce le aduc în noi le primim cu plăcere:
„Cine nu va fi uimit văzând toate cele făcute şi săvârşite pentru lume în Hristos Domnul? [...]
Văzând şi auzind acestea, cine va mai fi tulburat de amintirea păcatelor sale care aruncă astfel de
îndoieli în inima lui: «Îmi va ierta oare Dumnezeu, dacă-L rog, aceste lucruri de care-mi pare rău şi a
căror aducere-aminte mă chinuie? Lucruri spre care alunec, deşi mă scârbesc de ele şi pentru care
părerea de rău şi durerea pe care mi-o produc, atunci când vin, e mai mare decât înţepătura unui
scorpion; deşi le urăsc, stau în ele, şi deşi mă căiesc de ele cu durere, mă întorc în chip nenorocit din
nou la ele.»”
Patimile se constituie într-un obstacol atât în calea interiorizării, cât şi în vederea luminii
tăinuite a lui Dumnezeu. „Acest zid trebuie surpat prin virtuţi. Prin aceasta, se câştigă şi pacea şi
transparenţa spre cele dumnezeieşti”. Lumina curată a cugetării nu poate fi descoperită decât prin
convertirea patimilor. Eliberarea de patimi înseamnă părăsirea „lumii” păcatului, adunarea omului în
sine însuşi şi descoperirea adâncului fiinţei sale. Începutul căii pocăinţei este legat de experierea
fricii de Dumnezeu, care aduce păzirea poruncilor dumnezeieşti. Prin teamă, Dumnezeu conduce pe
om către „Edenul spiritual”, dăruindu-i harul Său negrăit. Înţelegând în chip dinamic împătimirea,
lupta cu patimile şi eliberarea de patimi, Isaac arată că fără „frică şi întristare” nu se pot birui
patimile. Omul se teme să nu piardă milostivirea lui Dumnezeu, iar prin durere şi întristare
conştientizează păcatul şi boala sufletului. Luând povăţuitor pe Sfântul Apostol Pavel, Isaac învaţă
că „întristarea pentru Dumnezeu” rodeşte pocăinţa spre mântuire: „Întristarea pentru Dumnezeu
lucrează căinţa sufletului şi întoarce la viaţă” (cf. 2 Co 7, 10) 22.
„Împărăţia libertăţii” sufletului se câştigă însă cu multă osteneală, Dumnezeu sădind iubirea
Sa în mijlocul încercărilor. Demonul încearcă să semene în sufletul omului gândul că nu va izbuti,
fiind părăsit de Dumnezeu şi de oameni. Pentru aceasta, Isaac îndeamnă: „Când voieşti să pui
început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te îndoieşti
de adevăr. Căci este un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu credinţă
fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare, ca, venind prin aceasta la
frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se apuca de
lucrarea plăcută lui Dumnezeu”.
Asemenea lui Iov, sufletul nu primeşte acest noian al necazurilor decât din voia lui
Dumnezeu, care „poartă de grijă şi le cârmuieşte pe toate.[…] Nu lasă Domnul ca de zidirea Lui să
se apropie puterea demonilor şi să-şi împlinească în ea voia lor”. Dumnezeu nu voieşte osteneala de
dragul acesteia, ci ca jertfă a iubirii. Încercările apar astfel ca leacuri binefăcătoare dăruite de
21
„Şi care sunt pricinile patimilor? Sunt momeli aşezate în lucrurile lumii acesteia, care mişcă trupul spre cele de
neapărată trebuinţă ale lui. Şi ele nu încetează să momească cât timp există lumea. Dar omul care s-a învrednicit de
harul dumnezeiesc şi a gustat şi a simţit ceva mai presus de acestea nu le lasă să intre în inima sa. Pentru că în locul
momelilor a pus stăpânire pe el o altă dorinţă mai mare şi mai bună ca ele. Şi nu se mai apropie de inima lui nici ele, nici
cele ce se nasc din ele. Ci rămân afară, nelucrătoare.”
22
În Centuria a treia va echivala durerea lăuntrică motivată spiritual şi starea de rugăciune: „Durerea pentru
Dumnezeu este rugăciune”
5
„Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui din lăuntru”, printr-o „iconomie nearătată”,
tainică. Întru necazuri şi-au arătat sfinţii iubirea de Dumnezeu, tăria şi statornicia vieţii lor. Refuzul
încercărilor aduce zădărnicirea voii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Isaac sfătuieşte ca făptuirea să
se împlinească „întru cunoştinţă”, ca să nu se piardă tot drumul. Cunoscând purtarea de grijă a lui
Dumnezeu şi roadele încercărilor, omul află un sens în necazurile ce vin asupră-i. Numai printr-o
astfel de înţelegere, încercările sunt primite în chip liber, pentru a spori în cunoaştere, căci „cât de
dulce este cunoştinţa câştigată prin deprinderea din cercarea lucrurilor şi câtă putere dăruieşte celui
ce a aflat-o pe ea prin multa lui cercare (experienţă), este un lucru cunoscut celor ce s-au încredinţat
despre aceasta şi au simţit ajutorul ei”.
Dumnezeu este Cel care dă omului puterea de a răbda toate necazurile şi ispitirile. Isaac
oferă aici pilda „unuia dintre sfinţi”, care mărturiseşte convorbirea sa cu „un bătrân prea cinstit
dintre pustnici”. „Iar el era bolnav şi se afla culcat. Şi după ce i-am făcut plecăciune, am şezut lângă
el şi am zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, că mult sunt supărat de ispitele demonilor”. Iar acela,
deschizând ochii lui, a căutat la mine şi mi-a zis: „Fiule, eşti prea tânăr şi nu aruncă Dumnezeu
ispitele asupra ta”. Iar eu i-am spus: „Sunt tânăr, dar sufăr ispitele unor bărbaţi în putere”. Acela îmi
zise iarăşi: „Dumnezeu te va înţelepţi”. Iar eu i-am zis: „Cum mă va înţelepţi, că eu în fiecare zi gust
moartea?” Acela zise iarăşi: „Dumnezeu te iubeşte, taci. Dumnezeu îţi va da harul Lui”. Apoi a zis
iarăşi: „Cunoaşte, fiule, că treizeci de ani am făcut război cu demonii şi până ce n-am trecut de al
douăzecilea, n-am fost ajutat deloc. Iar după ce am izbutit să trec peste al cincilea (după cei
douăzeci), am început să aflu odihnă. Şi trecând încă un an, s-a înmulţit odihna. Iar după ce a curs şi
al şaptelea an, şi a venit al optulea, s-a înmulţit şi mai mult. Iar trecând şi al treizecilea şi ajungând la
sfârşit, aşa s-a înmulţit odihna, că nu mai cunoşteam nici măsura la care am ajuns”.
Moartea păcatului şi a patimilor nu este decât „moartea morţii” şi redobândirea sănătăţii
fireşti a sufletului. Respingerea ademenirilor demonului înlesneşte sufletului dobândirea curăţiei şi a
libertăţii spirituale: „Smulge greşeala cât încă este mică şi slabă, înainte de a se lăţi şi de a se întări.
Nu fi fără grijă când greşeala ţi se pare mică. Căci mai târziu îţi va fi ca o stăpână nemiloasă şi vei
umbla în faţa ei ca o slugă în lanţuri. Iar cel ce luptă de la început împotriva patimii, curând o va
birui”23.
Se vede limpede că Isaac se adapă din izvoarele Sfintelor Scripturi, dar şi dezvăluie mai mult
din strălucirea lor. Iată cum tâlcuieşte Avva Isaac cuvintele Apostolului Petru – „Dumnezeu le stă
împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” (1 Petru 5, 5): „Simţirea harului cu mintea se
descoperă în lucrarea căinţei cu mintea.” Şi nu doar face să coboare harul peste cel smerit, care
trăieşte pocăinţa cu toată fiinţa, inclusiv cu mintea, ci şi să îl simtă cu mintea sa. Şi continuă gândul
asupra pocăinţei cu mintea numind-o „plânsul omului ascuns, vărsat în inimă când înţelege iubirea
Tatălui său, iar nu când se teme de osândă.” Mintea se subţiază prin aceasta lucrare tainică a
pocăinţei şi, smerindu-se înaintea noianului de iubire dumnezeiască, poate să primească şi să
păstreze harul. Isaac subliniază: abia acum omul înţelege lucrarea lui Dumnezeu, iar înţelegerea
stârneşte în sufletul său „nădejdea bucuroasă” a mângâierii lui Dumnezeu. Această simţire a harului
este nedespărţită de „lucrarea liniştirii”.
Sfântul Isaac vede în tâlharul cel de-a dreapta „chipul credinţei şi al căinţei”, iar „cei care
cred şi se roagă ca el nu vor fi fără îndoială departe de părtăşia împreună cu el la făgăduinţa pe care
a primit-o acesta, chiar dacă ar fi ucigaşi sau desfrânaţi, cu condiţia să pună capăt purtărilor lor
dinainte.” Înţelegem care este rodul pocăinţei: redescoperirea luminii lăuntrice, renaşterea
strălucirii sufletului, care de acum este gata să primească „taina descoperirilor cereşti” şi
„descoperirea celor neînţelese”, căci „nici o virtute nu e mai presus de pocăinţă. Pentru că

23
„Căci patimile sunt asemenea câinilor ce obişnuiesc să stea în preajma măcelăriilor şi care fug la auzul unui
cuvânt, dar dacă nu sunt luaţi în seamă, se năpustesc ca leii cei foarte mari. Dispreţuieşte pofta cât timp e mică,
pentru ca să nu-ţi aduci aminte de tăria fierbinţelii ei. Căci stăpânirea peste cele mici alungă primejdia. Pentru că e cu
neputinţă să stăpâneşti peste lucrurile mari, dacă nu biruieşti pe cele mai neînsemnate.”
6
niciodată nu se poate desăvârşi lucrarea ei. [...] Şi nu e hotar al desăvârşirii [...] De aceea pocăinţei
nu-i pun hotar nici timpurile, nici faptele, înainte de moarte.” Se vădeşte astfel dimensiunea
pocăinţei ca şansă unică de a regăsi calea spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi regăsirea autentică de
sine: „Pocăinţa s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua naştere
din Dumnezeu, şi darul a cărui arvună am primit-o prin credinţă îl primim prin pocăinţă. Pocăinţa
este uşa milei, deschisă celor ce o caută pe ea.”
Minunată Pronie dumnezeiască! Până şi de păcatul şi patimile omului se foloseşte pentru a-l
înţelepţi: „Chiar dacă uneori se întâmplă să fii biruit, o milostivire e deja pregătită pentru tine, mai
ales dacă în înfrângerea ta n-ai slăbit şi n-ai dat înapoi, ci plin de durere, întristare şi plâns, te-ai
întors deîndată şi curajos la luptă împotriva ei, te-ai înarmat şi ai coborât în arenă împotriva ei. Dacă
faci aşa, atunci fiecare patimă te va face să înţelegi ceva.” Cel care însă nu se ruşinează de păcatele
sale ci, dimpotrivă, se adânceşte şi mai mult, în mod conştient, în vâltoarea patimilor, acela nu va
putea cunoaşte bucuria pocăinţei: „În schimb, sufletul neruşinat şi netemător care e îndrăzneţ în
păcat, povăţuit de amăgiri ticăloase, şi care nu cunoaşte căinţa sau durerea pentru încălcările lui ci,
dimpotrivă, îşi procură neîncetat mijloacele pentru săvârşirea păcatului său, sufletul acesta rămâne
prizonier osândei.”
Trăind în duhul Evangheliei, încredinţat de „logica” totdeauna surprinzătoare a lucrării lui
Dumnezeu, Isaac scrie spre mângâierea celor care aşteaptă vindecarea de patimi, ca boli ale
sufletului. Cu cât rana este mai gravă, cu atât mila Domnului este mai mare. Este nevoie doar ca
omul să dorească scăparea şi întoarcerea la Dumnezeu: „Dumnezeu vrea să dea întotdeauna
vindecare oricui, dacă bolnavul îşi caută scăparea la El. Măreţia Lui nu se scârbeşte de bolile grele şi
pline de duhori. [...] Căci Dumnezeu nu închide uşa şi nu o deschide din când în când.” 24
În pocăinţă, asemenea fiului risipitor, omul îşi aminteşte de greşelile lui, şi asta naşte
smerenia, dar mai ales redescoperă mila lui Dumnezeu, Care îl primeşte. „Jertfa împăcării e
smerenia adusă lui Dumnezeu dintr-o inimă moartă din pricina aducerii-aminte de greşelile de care s-
a făcut vinovat omul înaintea Celui care este Viaţa lumilor, fie de cele făcute în trecut, fie de cele pe
care le face greşind în fiecare zi. Un asemenea om îşi trezeşte sufletul, îl smulge din acestea şi nu
încetează să-l îndrepte spre întoarcere [căinţă] amintindu-şi în fiecare clipă de milele lui Dumnezeu
Căruia această rugăciune Îi place mai mult decât toate jertfele şi decât orice ofrandă.” În fond,
experienţa pocăinţei nu face decât să-L odihnească din nou pe Dumnezeu în sufletul omului întors
„la El ca să-I ceară împăcarea”. Omul care se apropie „să guste din vederea şi lucrarea” pocăinţei se
luminează de încredere, iar rugăciunea se coboară în inima „robită pe urmele lui Dumnezeu”. Acum,
chipul rugăciunii devine cel al mulţumirii 25, ca o împlinire a cuvântului Domnului: „Acestea vi le spun
vouă ca să aveţi bucuria Mea desăvârşită întru voi.” (Ioan 17, 18).
Îndreptarea omului nu priveşte o schimbare exterioară, ci o înnoire lăuntrică a sa: „Tu, Care
le faci noi pe toate [Ap 21, 5], înnoiește-mă făcându-mă să simt nădejdea Ta 26. Bucurie a creaţiei,
învredniceşte-mă de bucuria ce se mişcă dincolo de trup şi care se primeşte în liniştea sufletului.
Îngroapă în mădularele mele focul iubirii Tale. Pune în inima mea temeliile minunării de Tine. Leagă
mişcările mele lăuntrice cu tăcerea cunoaşterii Tale, întrucât aceasta e cu desăvârşire mută.
Învredniceşte-mă să Te văd cu ochi mai lăuntrici decât ochii larg deschişi.” Ni se descrie
concomitenţa pocăinţei cu patimile, care „alear-gă”, asaltându-ne permanent 27. Prin parazitarea lor,
24
„Ci ori de câte ori Îl cheamă cineva, e gata să-l ajute cu purtare de grijă şi nu-l dispreţuieşte din pricina bolii lui reale,
ci dacă acesta îl cheamă degrabă, îl învredniceşte de o purtare de grijă încă şi mai mare faţă de el din pricina bolilor lui
grele care duc spre moarte.”
25
„Iar inima lui se luminează de încredere şi nu mai rămâne în împietrirea de mai înainte şi în simpla grăire a gurii. Şi când
le cunoaşte acestea astfel, dobândeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Şi de multa veselie, chipul rugăciunii lui
se schimbă în glas de mulţumire.”; „o bucurie ce înalţă mulţumiri”
26
O inspiraţie constantă în gândirea Sfântului Isaac: „Tu, Care le-ai făcut noi pe toate, înnoieşte-mă cu cunoaşterea Ta şi
pune în mişcare înăuntrul inimii mele adevărata Ta nădejde.”
27
„Un plâns ascuns strigă în mine când îmi văd neputinţa. Şi deşi vreau să-mi tăgăduiesc păcatele cu suspinele mele, iată
7
patimile zădărnicesc lucrarea duhov-nicească, prefăcând elanul schimbării lăuntrice în „cădere” şi
deturnând gândul de la rugăciune.
„Am spus-o şi o spun iarăşi: iubirea Ta e mai mare decât datoriile mele. Puţin lucru sunt
valurile mării faţă de numărul păcatelor mele, dar dacă le cântărim, pier ca nimic în faţa iubirii Tale.”
Re-cunoaşterea iubirii negrăite a lui Dumnezeu nu este pentru Isaac prilej de nelucrare. Dimpotrivă.
Conştientizarea manifestării iubirii dumnezeieşti faţă de om înseamnă pentru Isaac o înteţire a
luptei, un soi de „încăpăţânare” de a nu lăsa ultimul cuvânt păcatului, neputinţelor, deznădejdii,
răzbind dincolo, către „sfânta sfintelor a cunoaşterii” lui Dumnezeu, „prin gustarea iubirii” Sale.
„Cele urâte care sunt în mădularele noastre ne ţin ca într-o închisoare; duhoarea lor să iasă
din trupul nostru prin îmbătarea noastră de darul Tău.” Isaac mizează şi de data aceasta nu pe o
luptă directă cu patimile, ca o concentrare asupra lor, ci pe dorirea cât mai firească a „tot ce e mai
bun”. Primind darul dumnezeiesc, omul nu mai trăieşte seducţia patimilor, ci este motivat profund
de iubirea faţă de Dumnezeu, urmând pilda sfinţilor care „în ceasul nopţii se îmbătau în iubirea Lui.”
Aducerea-aminte de păcate nu exclude simţirea proniei, ci îl menţine pe om în realismul
smereniei, nelăsându-l pradă gândului că i se cuvin toate, socotindu-se „vrednic de purtarea de grijă
a lui Dumnezeu.” De ce ar fi nevoie de această aducere-aminte „în toată vremea de păcate”? Uitând
de păcate, pe de o parte omul uită bunătatea lui Dumnezeu, Care l-a iertat, pe de altă parte,
socotindu-se drept, el renunţă la „ostenelile pentru ceea ce e mai bun” 28.
Pocăinţa este nedespărţită de aducerea-aminte de mila lui Dumnezeu 29. Conştien-tizarea
păcatelor nu înseamnă blocaj în amintirea greşelilor, ci dorinţa apropierii de Dumnezeu, cu
„îndrăzneala inimii şi încrederea că păcatele sale de odinioară au fost iertate” 30. În acelaşi timp,
amintirea păcatelor nu reprezintă asumarea unei nelinişti sau convingerea apăsătoare că păcatul nu
poate fi iertat, ci înainte de toate cunoaşterea milostivirii lui Dumnezeu care iartă şi revarsă „harul
Său prin care uită marile greşeli pe care le-ai săvârşit şi nu te face să pieri şi, mai presus de orice, te
lasă să te apropii de El prin bunăvoirea Lui.” În acest punct, Isaac aruncă direct la ţintă, spunând:
„Cine uită măsura păcatelor sale uită şi măsura harului lui Dumnezeu faţă de el.”
„Dulci sunt prilejurile păcatelor, dar amare sunt roadele lor. Amare sunt prilejurile care fac să
sporească virtutea, dar foarte dulci sunt roadele care strălucesc din ele.” Isaac reia cugetarea
formulată în aceiaşi termeni, în care „prilejurile” sunt motivaţiile, iar „roadele” reprezintă
finalitatea. Atâta vreme cât „gândurile şi înăuntrul său le iubeşte pe cele din urmă [virtuţile]”, „cum
va putea înmulţi oare în afară prilejurile celor dintâi [patimile]?”
Lumea e o şcoală31, în care omul se pregăteşte pentru „o lume slăvită a cărei viaţă nu mai
cunoaşte asemenea suferinţe”, trecât prin moartea ce pune capăt „rătăcirilor născătoare de
chinuri”32. În această „şcoală duhovnicească”, Dumnezeu a descoperit omului căinţa ca dar
dumnezeiesc, al doilea după cel al creaţiei, „pentru ca omul să nu fie lipsit de acea fericire din
pricina abuzului de libertatea pe care a primit-o” 33.

că împreună cu ele aleargă şi poftele ce prefac în cădere durerea inimii mele şi depărtează gândul meu de rugăciunea
de cerere în care stărui meditând la Tine.”
28
în starea aceasta trufaşă, dar plină de „murmur şi laşitate”, omul va primi „judecata hărăzită lui Satan [cf. Is 14, 12-
15].”
29
„să-şi aducă aminte şi de mila lui Dumnezeu şi să se mângâie.”şi „Adu-ţi aminte în toată vremea de păcatele tale,
ca să te păzeşti pe tine însuţi […] Adu-ţi aminte cât de mari şi de multe sunt ele, dar nu-ţi adu aminte de ele spre
pierzania ta.”
30
„Fiindcă mângâierea vine la cei care rabdă ispitele întâlnite în calea a ce e mai bun din pricina încrederii în
Dumnezeu, Care Se apropie şi îi ajută pe cei care-L iubesc spre bine.”
31
„Lumea aceasta e ca o şcoală în care Dumnezeu învaţă în cunoaştere tinereţile noastre şi îndreaptă lipsa noastră de
minte.”
32
„chinurile condiţiei noastre muritoare”
33
„prin care acela să poată fi înnoit în fiecare zi şi îndreptat în orice timp, şi pe care a rânduit-o fără să-i fixeze timp, nici
limite sau osteneli care să întreacă puterile [omeneşti], ci numai în gândire, în voinţă, în cuget, într-o inimă îndurerată
care simte străpungere, aşa încât pentru fiecare să fie uşor să scoată folos din ea, repede şi în orice clipă.”
8
 În ordinea condiţiei umane căzute, Dumnezeu lasă pocăinţa spre îndreptarea oamenilor,
„pentru ca ei să nu creadă că primesc totul ca pe un drept al lor, iar nu în întregime prin har, şi să
socotească cumva că stă în puterile lor”; experienţa pocăinţei este văzută ca „o greutate care
ascunde o taină a înţelepciunii Lui, ca pe cât e cu putinţă oamenii să rămână ţinuţi de El.” 34
S-ar putea naşte gândul că întreaga viziune valorizată entuziast spre iertare poate duce la
indiferenţă şi delăsare. Isaac priveşte cu discernământ realitatea vieţii duhovniceşti, afirmând că
Dumnezeu nu-l vrea pe om în păcat, ci în sfinţenie: „Că El nu se bucură de prilejurile de păcat e
limpede din faptul că iartă: aici Îşi arată deschis voia Sa, care e aceea de a avea milă [compătimire].
[E ca şi cum ar spune:] «Iubesc iertarea, şi nu iert doar din anume pricini, ci pentru că acest lucru e
plăcut bunătăţii Mele; fie acolo unde sunt prilejuri de păcat, fie acolo unde e dreptate, Eu dăruiesc
oamenilor iertarea şi harul care acoperă cu un văl totul». Arătându-Şi harul, El îl face să încolţească
spre folosul acestuia [al omului].” De fapt, Isaac înţelege starea omului căzut, neputinţa lui,
persistenţa într-o viaţă plină de păcate, ceea ce nu-L împiedică pe Dumnezeu să lucreze mântuirea:
„Fiindcă Economia [mântuirea] Sa nu ţine seama de prilejurile de păcat datorate relaxării, pentru că
nu sunt de nici un folos, şi chiar dacă el arată limpede toată înţelegerea Sa faţă de ele, totuşi
păcătoşii vor continua să le facă. Şi chiar dacă înclinarea noastră n-ar fi în stare să facă ceea ce
trebuie, şi drept urmare răul sporeşte nemăsurat, acest lucru nu e o piedică pentru ca, oriunde se
întâmplă, să lucreze deschis harul Său pe care îl arată faţă de datornicii care-i datorau unul 500, iar
altul 50 de dinari.”
Gândirea lui Isaac rămâne constant evanghelică, nelăsându-se purtat de vreo sensibilitate
fără discernământ; reperele lui nu sunt sentimentale, ci inspirate din Scriptură: îndurarea lui
Dumnezeu în Vechiul Testament pe de o parte, necântărind faptele, ci văzând iubitor „foarte mica
bunăvoinţă” a omului (2 Rg 12, 13; Iş 32, 1-14), iar pe de altă parte cuvântul veşnic al lui Hristos,
oglindit în pilde: fiul risipitor (Lc 15, 11-32), vameşul şi fariseul (Lc 18, 9-14), cei doi datornici (Lc 7, 41-
42).
Isaac aduce spre înţelegere punerea faţă în faţă a omului cu Dumnezeu: pe de o parte
„păcatele” omului, de cealaltă parte „bunăvoinţa” biruitoare a lui Dumnezeu; „necucerniciile”
omului şi mila dumnezeiască; „datoriile” omului în faţa iubirii covârşitoare a Domnului. Iar omul, în
acest punct, tace, smerindu-se. El rămâne mirat că în chip neaşteptat Dumnezeu răspunde cu
bunătate, cercetând viaţa omului şi răsplătind. E un paradox. Pentru ce să răsplătească Dumnezeu?
Lucrarea Lui depăşeşte logica de tip merit-răsplată, pentru că are ca bază iubirea.
„Darul tău m-a apropiat de cunoaşterea Ta, nu pedeapsa Ta! mila Ta m-a rourat cu iubirea Ta,
nu nevoinţele mele [ascetice].” Încrederea Sfântului Isaac în manifestarea iubirii lui Dumnezeu nu
vrea să conducă spre delăsare şi indiferenţă, ci să-l întărească pe om, arătându-i minunata realitate
în care păşeşte şi încredinţându-l că îl aşteaptă nu un tată pus pe răzbunare şi dornic de pedepsire,
ci un părinte iubitor. „Prin slăbiciunea noastră înţelepciunea Ta ne descoperă iubirea Ta faţă de noi.
Ai aşezat în noi o înclinare ca ea să dea mărturie de firea Ta; îndelungă răbdarea Ta e mai mare decât
greşelile şi păcatele noastre.”
„Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin
Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Rm 5, 5). Pătrunzând logica Evangheliei, potrivit căreia „nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la
pocăinţă.” (Mc 2, 17), Sfântul Isaac dezvoltă cugetarea despre împărtăşirea harului şi mirabila
lucrare a lui Dumnezeu în viaţa omului, în ciuda căderilor sale, a slăbiciunii firii chemate să se
întărească şi să se statornicească în bine: „De aceea, chiar dacă omul e păcătos, agăţându-Se de cel
mai mic pretext, El îl numeşte numaidecât drept; şi pentru binele unei singure zile îi iartă ticăloşiile
întregii sale vieţi. Pentru o singură faptă bună, El îl socoteşte nevinovat pe cel care şi-a petrecut
toate zilele sale în păcat. Numai să se mâhnească în conştiinţa sa şi El îi iartă fărădelegi nemăsurate:
34
„Dar motivul lucrului despre care vorbim, şi anume pentru ce e nevoie de darul pocăinţei [...] e ascuns cunoaşterii
noastre a tuturor.”
9
în locul unei mulţimi de fapte El îi primeşte de la acesta chiar şi cea mai mică voinţă; şi pentru păcate
de ani de zile, grele şi îndelungate, îi e de ajuns căinţa unei singure clipe. El îi socoteşte acest lucru
ca dreptate, chiar dacă mai apoi trupul nu e în stare nici măcar să se oprească de la căderile de
odinioară. E ca şi cum ar spune: «Nu poţi să nu păcătuieşti, şi atunci nu voi socoti aceste păcate
făcute de tine. Dă-ţi seama numai de harul care ţi s-a dat!» […] Căci s-a spus: «Acolo unde s-a
înmulţit păcatul, a prisosit şi harul35.»”
Minunarea în faţa iconomiei dumnezeieşti nu stârneşte temerea omului copleşit de
milostivirea lui Dumnezeu, ci bucuria lui privind „toate aceste minunăţii ale lui Dumnezeu şi judecăţi
ale iubirii Lui”; „Bucuria sa e o bucurie care vine din har şi nu e omenească. Şi deşi nu are nimic, în
credinţă are totul, fiindcă pricina bucuriei lui e Cel prin care subzistă totul.”; „Căci cine se bucură de
Firea lui Dumnezeu şi pentru bogăţia pe care o revarsă asupra noastră acea înaltă Fire – fiindcă
Dumnezeu Însuşi e toată bogăţia noastră, iar bogăţia Sa e pentru noi milă, iubire şi bunătate –, cel a
cărui bucurie ţâşneşte de aici, acela are o bucurie care se veseleşte pentru lumea întreagă, fiindcă
tot ce e al lui Dumnezeu e şi al nostru.”
„Bunătatea, iubirea şi înţelepciunea” pe care Isaac le numeşte „semnele distinctive ale Firii
lui Dumnezeu” sunt readuse în Cuvântul 7, socotindu-le măsura cu care Dumnezeu va judeca pe
oameni: „Căci bunătatea Ta, iubirea Ta şi puterea binelui care e în Firea Ta sunt, Doamne, cumpăna
pe care vei aşeza povara păcatelor noastre. De aceea dai timp păcătosului chiar şi fără să aştepţi
întoarcerea lui.” Isaac duce cugetarea mai departe, arătând că aşteptarea lui Dumnezeu se
manifestă chiar şi atunci când Dumnezeu ştie că omul nu se va întoarce. Ce sens ar avea o astfel de
îngăduinţă? „[…] dacă prin bunătatea Ta şi prin milostivirea Ta nemăsurată îl rabzi pe cel păcătos -
chiar şi pe cel despre care ştii că nu se va întoarce - nu e pentru că nu ştii cele făcute, ci fiindcă-l rabzi
din pricina bunăvoinţei Tale. Şi deşi cunoşti limpede orice lucru, nemăsurată e, Ziditorule, iubirea Ta
pentru oameni!”
Taina îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu este aprofundată într-una din rugăciunile
Cuvântului 7. Isaac descrie două căi: pe de o parte înstrăinarea de cuvântul Scripturii într-un ţinut al
păcatului, iar pe de altă parte o înţelegere pătrunzătoare a lucrării lui Dumnezeu pentru binele
veşnic al omului, aşteptând întoarcerea, pocăinţa lui: „Fă, Doamne, să nu ne oprim cu înţelesurile
noastre la calea din afară a Scripturilor care osândesc prilejurile păcatului. Ci învredniceşte-ne de
adevărul Tău care e înăuntrul lor.” Dumnezeu „rabdă pe cei păcătoşi” – spune Isaac – nu pentru a
descoperi alegerea omului, căci El cunoaşte „mişcările firii noastre” în chip desăvârşit dintru
început. Şi încheie: „Căci faptul de a nu şti ce se va întâmpla în viitor e propriu făpturilor create.”
În sufletul omului neputincios şi pătimaş, realitatea „iubirii nemăsurate” a lui Dumnezeu
poate încolţi ca o îndrăzneală spre cele rele, având convingerea că Dumnezeu este bun şi iertător.
Conştient de neputinţa sa ca om, Isaac cere ajutorul lui Dumnezeu, dar într-un fel neobişnuit: „Ţine-
mă cu frâiele milei Tale36, ca să fiu în stare să mă împotrivesc mişcărilor care mă asaltează şi
prilejurilor care mi se ivesc.”„Frâiele” nu sunt însă constrângătoare, anulând libertatea omului, căci
nu manifestă puterea sau autoritatea lui Dumnezeu, ci mila Sa şi stăruinţa cu care îl călăuzeşte pe
om.37 Nici însoţirea îngerului păzitor nu este trecută cu vederea, căci se roagă: „Trimite lângă mine
pe sfântul Tău înger păzitor.”

35
„Textul siriac al lui Isaac are aici a prisosit şi bunătatea (tabuta) în loc de harul (taybuta). Dată fiind diferenţa grafică
minimală între cele două vocabule siriace, ar putea fi vorba de o eroare de copist, dar nu e exclus ca însuşi Sfântul
Isaac să fi operat această schimbare de termeni, pentru a sublinia ideea că harul lui Dumnezeu e de fapt bunătatea Lui.”
36
Ideea o regăsim şi într-o rugăciune alcătuită de Arhimandritul Sofronie Saharov, tradusă de Ieromonahul Rafail Noica:
„… iar de mă va duce voia mea cea stricăcioasă pe alte căi, atunci nu mă cruţa, Mântuitorul meu, ci cu sila mă întoarce
la calea Ta cea sfântă.”
37
În alt Cuvânt, Isaac învaţă astfel: „Să se întărească sila harului Tău peste intelectul nostru prin mişcările meditării
noastre, iar prin darul Tău să fim conduşi la sălaşul făpturilor netrupeşti, spre casa de odihnă a sfinţilor, iar în credinţă
să ne facem părtaşi ai locului înalt al celor ce sălăşluiesc acolo prin ajutorul puterii harului Tău.”
10
 Realitatea harului şi experienţa pocăinţei

Fără lucrarea harului, omul nu ar putea scăpa de lanţul păcatelor; de aceea revărsarea
bunătăţii lui Dumnezeu, ca har, asupra omului depăşeşte logica omenească, cea care nu uită să
cântărească atent şi să vadă mai degrabă lipsurile şi căderile. Tocmai pentru că Dumnezeul nostru
este „un Dumnezeu milostiv”, „cu roua harului Tău birui pururea focul păcatelor noastre”, iar
„harul Tău a întrecut măsura cunoaşterii noastre”. Apare aici ideea în-frânării omului prin puterea
harului: „Cu un prisos al harului Tău ai pus frâu păcatelor noastre.” De aceea, în focul încercărilor şi
al necazurilor, cine ar putea pătrunde lucrarea minunată a harului dumnezeiesc: „La urma urmei – o,
mila lui Dumnezeu! – cine va măsura oceanul harului Tău?” Isaac aminteşte neobosit că „a răbda nu
stă în puterea noastră. Căci cum ar putea vasul de lut să ţină apa curgătoare, dacă nu l-ar fi întărit
focul dumnezeiesc?”
Cunoaşterea păcatelor şi întoarcerea prin pocăinţă nu sunt posibile fără har, zdrobirea
lăuntrică fiind ea însăşi un dar: „Fie ca prin zdrobirea ei, care e un dar al Tău, să găsesc uşurare de
năprasna păcatelor, căci fără puterea harului Tău nu sunt în stare să intru în mine însumi ca să-mi
cunosc întinăciunile mele şi văzându-le să opresc multele mele împrăştieri.” 38 Intrat în vâltoarea
patimilor şi mânat de făgăduinţa lor mincinoasă şi amăgitoare, omul nu mai poate să cunoască
frumuseţea lăsată de Dumnezeu în el; harul ajută ca sufletul să vadă „marile şi negrăitele comori pe
care Dumnezeu le-a aşezat în el, şi care îi erau ascunse lui de veşmântul murdar al patimilor şi
neştiinţei.”39
Începutul eliberării de patimi şi apropierea de „limanul curăţiei” se fac simţite nu doar ca
roade ale trezviei şi-ale ostenelilor, ci prin lucrarea harului care-i arată omului că nu este singur, ci
rămâne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu 40: „Nu există gând bun, care să nu se ivească în inimă
venind din harul lui Dumnezeu.” Deşi atunci „când omul se depărtează de liniştire şi îmbrăţişează
relaxarea, acesta [darul] se retrage de la el. Când însă intră iarăşi în liniştire, ia seama la sufletul său
şi-şi reia cu putere osteneala obişnuită, el iese din nou spre sufletul său şi-i arată puterea.”
Această descoperire a harului dumnezeiesc este o putere în sufletul omului, însoţită mai
totdeauna de „uimire şi tăcere”, de „lacrimile (care) curg ca nişte pâraie”. Omul începe să cunoască
atât realitatea văzută a lumii, cât şi ordinea ei nevăzută, dar nu rămâne la această cunoaştere
exterioară, ci descoperă toată mizeria patimilor ascunse în el 41. Harul aduce cunoaştere, dar şi
ocrotire în faţa vrăjmaşilor nevăzuţi: „Din pricina harului odraslele stăpânitorului întunericului nu se
pot apropia de noi, nici nu pot să ne înconjoare fiindcă ne încercuieşte sabia şi suliţa harului.”
După cugetarea Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care
nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rm 7, 19), Sfântul Isaac deplânge neputinţa sa, în viaţa în care
regretul păcatelor, dorinţa de îndreptare sunt permanent pândite de revenirea patimilor şi de
„răzvrătirea trupului”; de aceea el cere har, prin ajutorul lui Hristos, „Doctorul care cunoaşte
zbaterile inimii; puterea care alină suferinţele care se află în ea”: „Tu, Doamne, ştii că sunt trist,
pentru că păcatele mele sunt pururi înaintea Ta. Un plâns ascuns strigă în mine când îmi văd
neputinţa. Şi deşi vreau să-mi tămăduiesc păcatele cu suspinele mele, iată că împreună cu ele
aleargă şi poftele ce prefac în cădere durerea inimii mele şi depărtează gândul meu de rugăciunea
38
„Căci Tu dai căinţă şi inimă mâhnită păcătosului care se căieşte, şi Tu eşti Cel Care prin mângâierea plânsului şi darul
lacrimilor uşurezi inima lui de povara păcatului care apasă asupra ei.”; „Stârneşte în mine străpungere şi căinţă la
vederea rănilor din mine, măcar că ele nu vor fi pe măsura păcatelor mele [...]. Vino în ajutorul slabelor mele mişcări
spre adevărata căinţă.”
39
Patimile au imprimat lumii „sensul fără sens”, opacitatea luată drept realitate.
40
„[...] purtarea de grijă dumnezeiască îl însoţeşte pe om în toată vremea, deşi el nu-şi dă seama şi nu ştie acest lucru,
îl fereşte tot timpul de cele potrivnice şi-l îndreaptă spre ce-i este mântuire şi odihnă atât pentru sufletul, cât şi pentru
trupul său şi spre dobândirea vieţii.”
41
„În acest timp vei găsi că demonul mândriei, mai mult decât toate celelalte patimi, e legat şi azvârlit sub picioarele
sufletului tău. Prin acest dar omul se învredniceşte de iubirea lui Dumnezeu şi de smerenia desăvârşită.”
11
de cerere în care stărui meditând la Tine.”
Conştient de neputinţa omului, Sfântul Isaac mărturiseşte că nu poate birui fără Hristos care,
cu mărinimie, atribuie omului biruinţa: „Tu ştii că nu mi-a fost dat să birui în această generaţie.
Puterea Ta biruie şi îmi atribuie mie biruinţa ei. Biruie Tu în mine, fiindcă Tu ştii să câştigi biruinţa şi
atribui-o mie potrivit înţelepciunii Tale. Fiindcă El a fost biruinţa pentru cei ce au biruit în acest fel.” 42
Curăţindu-se de patimi, omul desluşeşte tot mai mult tainele lui Dumnezeu şi începe să vadă
„în el însuşi lumina frumuseţii sufletului său”. Într-un fragment scurt, dar concentrat, Isaac prezintă
viziunea sa asupra conlucrării dintre harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Omul este bun prin firea
lui, dar pentru manifestarea binelui este nevoie atât de harul dumnezeiesc, cât şi de râvna omului:
„Binele e aşezat în firea sufletului, aşa cum focul e aşezat în firea cremenii şi a fierului; are nevoie de
cineva care să-l pună în mişcare, adică de harul lui Dumnezeu şi râvna omului. Harul lucrează în chip
firesc şi invariabil, dar râvna omului cere o voinţă neatârnată şi liberă, nelegată de nici o necesitate.”
În treptele înaintării sale către luminarea minţii şi curăţia inimii, nevoitorul simte lucrarea
harului, dar şi încordarea voinţei sale. Vorbind despre eliberarea de patimi, Isaac rămâne foarte
realist.

Nepătimirea – vindecarea lăuntrică

„Nepătimirea nu înseamnă că patimile nu se mai mişcă în suflet, ci că stârnirile lor nu mai

sunt simţite cu plăcere.”43 Făcând analogie între experienţa nepătimirii şi deprinderea rugăciunii
curate, Isaac afirmă că nu în acest stadiu, adică pe „treapta făptuirii rugăciunii”, va trăi omul
„încetarea gândurilor, a mişcărilor şi atacurilor gândurilor şi a stăpânirii lor asupra noastră” 44, ci pe
piscul cel mai înalt al „vieţuirii treptei duhovniceşti”. Isaac nuanţează: nu putem primi descoperirile
duhovniceşti fără efortul curăţirii de poftele pătimaşe, însă aceste descoperiri pot veni odată cu
purificarea de patimi, „în măsura în care biruim patimile, (şi) putem vedea din zi în zi în noi urmările
curăţiei. Cu fiecare patimă învinsă străluceşte numaidecât în noi binele opus ei: pe măsura curăţiei
găsim odihna duhovnicească, şi pe măsură ce gândirea se eliberează de legăturile gândurilor
pătimaşe, strălucesc în inima noastră razele cunoaşterii.”
Sufletul nu poate dobândi liniştea, care este „maica pocăinţei”, dacă amintirea păcatelor
este încă vie. Lumea complexă a patimilor apare sufletului, care se angajează pe drumul pocăinţei,
cu toată inconsistenţa sa amăgitoare. Curăţirea de patimi, ca primă treaptă a înaintării duhovniceşti
nu reprezintă decât însănătoşirea firească a sufletului 45, tămăduirea lui de această „fiinţă
învârtoşată”, care este patima. Atât timp cât omul este în trup, ispitele nu vor înceta, nici măcar
după dobândirea unei minţi curate; ea „e însă ispitită, nu şi robită”. Ispitele vin, dar sufletul le
dispreţuieşte.
Ca şi în viziunea Sfântului Apostol Pavel, reflectată în Epistola către Filipeni 3, 13-14, Isaac
socoteşte esenţială privirea şi alergarea nerătăcită către „Pământul Făgăduinţei”, limanul mântuirii.
Deprinzând „meşteşugul lung şi anevoios” al vieţuirii duhovniceşti, Isaac anticipează una din
temerile celui ce caută „curăţia inimii”: greutatea drumului şi imposibilitatea atingerii ţărmului 46: „Să
nu-ţi fie greu în ochii tăi, frate, atunci când un gând îţi şopteşte: «Cine poate atinge curăţia inimii şi
să se bucure de odihna şi fericirea de dincolo?» Căci tocmai din pricina acestui gând acest lucru ne
42
Iar în alt loc, Isaac afirmă că firea „se numeşte biruitoare numai prin harul Lui. Niciodată n-a cunoscut biruinţa prin
propria ei fire.”
43
Sau în alt Cuvânt din prima Centurie: „Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi.”
44
II, 3, C3, 41, p. 180; „fără luptă, rugăciunea nu va putea fi curată decât din când în când, pentru scurtă vreme, cu
ajutorul îngerilor.”
45
„Nepătimirea”, ca „sănătate a sufletului”, apărea la EVAGRIE în Tratatul practic 56.
46
„Aceasta e un pământ întins şi cu hotare vaste, în care mulţi din cei ce merg spre ea se întâlnesc, înainte de a o
atinge, desfătări minunate, chiar dacă în drum spre ea se războiesc cu ei filistenii şi nu întâlnesc nici minuni, nici odihnă
duhovnicească.”
12
devine greu şi încetăm să-l mai aşteptăm şi să ne ostenim pentru el. Curăţia inimii nu este un lucru
neînsemnat şi puţin şi în ea nu putem să intrăm şi să ne sălăşluim dintr-o dată”.
Isaac nu oferă mângâierea unui drum uşor de parcurs, ci caută să convingă despre
necesitatea parcurgerii lui „încetul cu încetul”, folosind imaginea recâştigării „Pământului
Făgăduinţei”47. Omul care tinde spre „bunătăţile duhovniceşti” se aseamănă fiilor lui Israel care „n-
au ieşit din Egipt într-o clipă, nici n-au intrat şi ocupat numaidecât Pământul Făgăduinţei, ci au ieşit
încetul cu încetul şi până au ajuns să intre în el pe drumul istovitor spre el n-au văzut nici una din
bunătăţile pământului, şi abia încetul cu încetul au pus stăpânire pe pământul popoarelor pe care le
biruiau şi ale căror pământuri bune le moşteneau: pentru fiecare popor nimicit şi pentru fiecare
popor ocupat moşteneau o parte din Pământul Făgăduinţei locuit de toate acele popoare ale căror
nume denumesc patimile.”48
Recunoscând în nepătimire condiţia prealabilă a contemplării, Isaac spune: „Nepătimirea nu
constă în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi, din pricina multelor şi feluritelor virtuţi, arătate şi
ascunse, pe care le-au dobândit unii care au slăbit patimile în ei, încât ele nu se mai pot răscula uşor
împotriva sufletului.[…] De aceea, când încep să se mişte, cugetarea e răpită dintr-o dată din
apropierea lor de vreun înţeles ce s-a ivit în minte. Şi patimile rămân nelucrătoare.” Astfel,
nepătimirea nu reprezintă anularea simţirii, ci dobândirea stării de linişte, de pace a sufletului
eliberat de patimi: „Libertatea omului adevărat constă în eliberarea de patimi, în învierea cu Hristos
şi-n bucuria sufletului”, va spune Părintele Iustin Popovici, reflectând la conceptul de „nepătimire”
în viziunea Sfântului Isaac Sirul.

47
„Pământul Făgăduinţei” „desemnează limpezimea”
48
„Cunoştinţa subţire a tuturor acestora (patimile) şi a semnelor pe care trebuie să le aibă omul despre ele e ca să simtă
la tot pasul pe care-l face unde a ajuns şi în ce pământ a început sufletul să calce, în pământul Canaan sau dincolo de
Iordan.” Iată şi tâlcuirea lui Nichifor Theotokis: „Pământul lui Canaan arată curăţia trupului şi desăvârşirea câştigată în viaţa
omenească. Iar cele de dincolo de Iordan arată necurăţiile pricinuite de patimi şi tulburarea produsă de păcat şi vieţuirea
pătimaşă.”
13