Autoportret cu ochelari de ceai

Munch cu braţ de schelet. C-o ureche tăiată, van gogh. Self-

portrait c-un ochi scos, victor brauner… moartea

Ca o pînză freatică-n ramă de os, grunduită cu carne, -n chenarul

de doliu al şevaletului, mă-nfăţişează

Pe măsură ce-I caut privirea/ se uită în mine: “ce ai?”

39.

(febră? Ani? Vîrsta lui eminescu?) fiinţa-n scădere, cum ai scutura

Termometrul. La celălalt capăt al gestului, mîna turnînd în pahare

statui de negrese în lipton

Yellow label tea. Nişte cabine de sticlă, paharele, -n care

negresele mele fac duş. Li se vede-n

Săculeţe de 2 g, quality nr. 1, sarcina: toate cu gemeni, şi niciuna

din ele nu-I stearpă.

Fiecare în curgerea ei de cascadă cu părul lăsat greu pe spate,

din creştet la tălpi. Şi eu, trestie

(gînditoare) de zahăr, răsfrîntă-ntr-un ochi de fecioară din care

Curcubeul se-aruncă pe spate în celălalt ochi ca un arc de pince-

nez. Ceai cu lapte, fecioara.

Într-o dungă, de tuş, curcubeul. Această

Moarte, ochii ei – două a cîte cincizeci de coniac date-odată

Peste cap – de culoarea teinei, dau geană prin geană de parcă-ar

pocni a mînie din degete: “ce-ai sa-I faci?...”
În vederea ei – n-aş mai da ochii cu dînsa! – mi-am pus ochelari
de ceai. Nu te uita

Cum, întins pe podele, cu ochii în pod – drujba şirei spinării îşi

face de lucru, tăind în

Carne vie păduri de mesteceni de-un stat de om, gaterul sîngelui

Le despică în scînduri de-o palmă în care, la ceas de vecernie,

Bate toaca, de zor, rugăciunea lui iisus, zisă-a inimii – înfăţişez o

privelişte

Înrămată în pleoapele tale, c-un om, mort de mic copil după femei
în ediţia princeps/

Cărţi cu umerii de manechine, ce-şi schimbă bandajele

De infuzie seara de seară cum şi-ar jupui de pe văz ce-a futut din
priviri/a cetit peste zi.

Un om căruia,-aşa cum arată, teina i-a înlocuit proteina.

n-ai să vezi decît o arătare,-ntre patru pereţi, şlefuită

de lecturi – orice pagină de corectură devine-o hîrtie de şmirghel

–; o umbră-aruncată

(de idee?) pe-asfalt care, orice i-ai face şi drege, oricum nu se

simte-n

Pielea sa în conturul de cretă; decît o proiecţie

In aeternum, în negru-alb, surdă la verweile doch, du bist so

schon!*

O oglindă ce-şi pune pe faţă un văl (de ceai) negru plimbată de-a
lungul
Unui straniu peisaj abraziv

Pe coloana sonoră-a lui joplin:

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no

No, no, no, no, no, no, no, no, no,

Don’t you cry,

Cry.

Stop-cadru

Pe ramura gestului, sîngele & carnea ca un mărţişor agăţat în

Pom în ultima zi a lui martie – 2003, cînd de ziua poetului moare

poeta –

După ce l-a purtat la piept mama (se cheamă

Că-mi fac autoportretul, scriind despre umbrele dragi

– Aurel, cristian, hil, iustin, mariana – asemeni acelui

Pictor renascentist, care-şi portretiza în şedinţe nocturne clienţii,

la flacăra

Lumînărilor bine înfipte într-o pălărie – un adevărat policandru –

pe care

n-o scotea de pe cap decît pentru-a schimba lumînările arse,

consumul

de lumină – atît! – dînd valoarea tabloului. Altfel spus, arderea

de tot intră în preţul lucrării. Adică, la treişpe, opt, şase, doi, cîteva
luni de

ani-lumină – şi numărătoarea nu s-a încheiat –

de la trecerea lui aurel, cristian, hil, iustin, mariana,

scriu pe linia stingerii, io, caligraful de umbre), sub inimă.

Am venit am văzut am închis

În strîns, ochii

(sub pleoapele tale-o negresă cu sînge albastru – privirea – îşi

pune pe ea rochia neagră, de văduvă)