HARD-DISKUL

 Discul dur (numit și disc rigid sau hard disk) este un dispozitiv electronic-
mecanic pentru stocarea sau memorarea nevolatilă a datelor. Utilizatorul
normal nu poate sau nu are voie să despartă discul de circuitele de comandă
corespunzătoare, vezi imaginea alăturată; împreună ele formează așa-numita
„unitate fixă”, „unitate de disc fix” sau, prescurtat, HDD.
 Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane rotunde
metalice rigide. În general discurile rigide sunt utilizate ca suport de stocare
extern principal pentru servere și calculatoare personale, dar și pentru anumite
aparate electronice (playere și recordere DVD, playere MP3). Dacă la
începuturi capacitatea unui disc rigid nu depășea 20 megaocteți (MO) =
20 megabait(MB), astăzi (2020) un disc rigid obișnuit poate depăși 30,7
teraocteți (TO) = 30,7 terabaiți (TB).
 Hard disk-ul este unitatea principală de stocare a datelor. Orice instalezi și
copiezi în calculator se stochează în hard disk. Fie că ai băgat muzică, poze,
filme, jocuri, ele se află în hard disk (sau SSD).
Istoria si evoluția Hard Disk-urilor
Hard Disk-urile au fost inventate în anii 1950. Aceste discuri se numeau, inițial,
discuri fixe (Winchester) iar, mai tarziu, au devenit cunoscute ca Hard Disk-uri,pentru
a se deosebi de Floppy Disk și aveau un diametru de 20 de inch (50.8 cm).

Hard disk-ul funcționează aproape la fel ca o casetă veche obișnuită. Hard Disk-urile
și benzile magnetice folosesc aceleași tehnici de înregistrare magnetică, având marele
avantaj ca se pot scrie și rescrie foarte repede și pot tine datele stocate mai mulți ani.

Diferența dintre benzile magnetice și hard disk-uri este aceea că suportul de

înregistrare magnetică a unei casete este o bandă din plastic foarte subțire, pe când la
hard disk-uri suportul pe care se înregistrează este imprimat pe un disc de sticlă sau de
aluminiu care formează platanul.

Primul hard disk care a fost lansat pe piață de IBM în 1956 cântarea o jumatate de
tonă și oferea un spațiu de stocare pentru 5 MB de date. La vremea respectivă un
astfel de mediu de stocare avea nevoie de un compresor de aer încorporat pentru a
funcționa și reprezenta un vis imposibil de atins, din punct de vedere financiar, pentru
entuziaștii calculatoarelor.

Abia după 31 de ani, în 1987, au aparut hard disk-urile cu o capacitate de 20 MB, care
erau un pic mai mici ca dimensiuni dar, de asemenea, mai mult sau mai puțin
accesibile, având un preț de aproximativ 2000 de mărci germane.

 Hard disk-ul are un asa-zis buffer (sau cache). Acest buffer este o memorie
suplimentara integrata in hard disk, pentru a nu se apela la datele din hard
disk utilizate frecvent. Este o memorie RAM a hard-disk-ului. Cand
procesorul are nevoie din nou de acele date, hard disk-ul nu le mai ia de pe
platane sa i le trimita, ci din acest buffer. Procesorul ia datele de acolo, in
loc sa tureze hard disk-ul pentru a ajunge la fisierul cautat. Astfel, treaba
merge mai rapid.
Marimea buffer-ului hard disk-ului a ajuns in prezent pana la 64 MB.
Cele două tipuri principale de hard disk-uri sunt de tip IDE si
SATA
IDE SATA

Cum sunt stocate, citite si

șterse datele pe hard disk?
Stocare:
Suprafața hard disk-ului e magnetică. Se pot face enorm de multe polarități Nord-Sud.
Polaritățile astea înseamna 0 și 1, care formează logica, limbajul binar, adică fișiere
tale care sunt colecții de 0 și 1 interpretate de programele care citesc hardul pentru a
deschide fișierele.
Când rescrii ceva, se rearanjează polaritățile.

Citire:
Stările (polaritățile) magnetice existente "imping" înapoi curentul în capul de citire,
din cauza câmpului magnetic propriu care creează un câmp electric. E o lege naturală.
Nu e inventată de nimeni, nu e patentată de nimeni, pur și simplu e folosită în hard
disk-uri și în alte multe electronice.

Ștergere:
Când ștergi ceva, de fapt nu se șterg fișierele (biții, polaritățile), ci pur și simplu îi
ștergi intrarea din index, din "catalogul principal", fapt care face ca fișierul să nu mai
fie văzut, apoi hard-ul are unda verde sa rescrie biții acelui fișier. Să-l înlocuiască.
Adică tu rescrii fișierul nou peste cel vechi pentru că ala a disparut de pe radar și pe
hard' nu-l mai interesează, pentru că nu-l mai vede în index. Deci la adresa lui e libera
demolarea și reconstuirea.

Producători
• Western Digital
• Toshiba
• Seagate

Costuri
HDD Western Digital Caviar Blue 1 ТБ /889 lei
HDD Western Digital Blue 1 ТБ /1019
HDD Western Digital Red 1 ТБ /1299 lei
SSD Kingston A400 480 ГБ /1269 lei
Устройство хранения SSD Samsung 970 PRO 1 ТБ /5999 lei
Устройство хранения SSD Transcend SSD220S 120 ГБ /589 lei

Instalarea unui hard disk:

• Pentru a înlocui un hard disk dintr-o unitate centrală, desfaceți unitatea centrală
 și căutați locasul în care se montează hard disk-ul;
• Scoateți vechiul hard disk din șuruburi cu ajutorul unei surubelnițe de tip
philips și introduceți noul hard disk;
• Conectați cablul de date SATA în hard disk apoi în placa de bază;
• Conectați cablul de alimentare de la sursa unității centrale;
• Când vine vorba de laptopuri, procesul se simplifică;
• Laptop-urile nu au cabluri, mufele hard disk-ului sunt lipite pe placa de bază
ceea ce înseamna ca hard disk-ul va fi introdus prin împingere sau apasare;
• Scoateți capacul locasului unde se află hard disk-ul din spatele laptop-ului;
• Scoateți hard disk-ul tragându-l în partea opusă față de mufe și scoteți-l din
locas;
• Introduceți noul hard disk facând procesul de mai sus invers.

SSD
O unitate cu stare solidă (SSD) este un dispozitiv de stocare cu stare solidă care
utilizează ansambluri de circuite integrate pentru a stoca date în mod persistent,
utilizând de obicei memorie flash și funcționând ca stocare secundară în ierarhia
stocării computerului. Este, de asemenea, numit uneori un dispozitiv de stocare cu
semiconductor, un dispozitiv cu stare solidă sau un disc cu stare solidă, chiar dacă
SSD-urilor le lipsesc discurile fizice care se rotesc și capetele mobile de citire-scriere
utilizate în hard disk-uri (HDD) și dischete.

SSD(Solid State Drive)

În comparație cu unitățile electromecanice, SSD-urile sunt de obicei mai rezistente la
șocuri fizice, funcționează silențios și au timp de acces mai rapid și latență mai mică.
SSD-urile stochează date în celule semiconductoare. Din 2019, celulele pot conține
între 1 și 4 biți de date. Dispozitivele de stocare SSD variază în ceea ce privește
proprietățile lor în funcție de numărul de biți stocați în fiecare celulă, celulele cu un
singur bit fiind în general tipul cel mai fiabil, durabil, rapid și costisitor, în comparație
cu celulele de 2 și 3 biți
Majoritatea producătorilor de SSD folosesc memorie flash NAND nevolatilă în
construcția SSD-urilor lor datorită costului mai mic în comparație cu DRAM și a
capacității de a reține datele fără o sursă de alimentare constantă, asigurând
persistența datelor prin întreruperi bruște de curent. SSD-urile de memorie flash au
fost inițial mai lent decât soluțiile DRAM, iar unele modele timpurii au fost chiar mai
lente decât HDD-urile după o utilizare continuă.

Cache pentru hard disk

În 2011, Intel a introdus un mecanism de stocare în cache pentru chipset-ul Z68 (și
derivatele mobile) numit Smart Response Technology, care permite ca un SATA, SSD
să fie folosit ca cache pentru un hard disk magnetic convențional. O tehnologie
similară este disponibilă pe cardul HighPoint RocketHybrid PCIe.Unitățile hibride cu
stare solidă (SSHD) se bazează pe același principiu, dar integrează o anumită cantitate
de memorie flash la bordul unei unități convenționale în loc să utilizeze un SSD
separat.