Biserica si satul romanesc” Pr. Ton Spreu Poporul roman si aparisia lui pe scena istoriei este 0 consecinsa fireasc’ dato- rati existengei satelor romanesti, cu mult inainte de aparigia lor documentari. Aceste sate nui erau atestate in documente, flindek in acele vremuti grele ale protoistoriei poporului roman erau culburate de furcuna migrasilor. Biserica si preovul au fost, in tot acest timp, factori activi in viaga satelor romanesti in jurul cirora (si a celorlalgi intelectuali ai satului), generasii dupa generagii, au trait, au gindit si au rezistat tutu- ror vitregiilor. Reazemul i puterea de rezistenya in acele vremuri de aspra furtund, in care istoria se seria nu cu acte de cancelarie, ci cu sabie si singe, a fost si Biserica si slujicorii ei. fn acele vremuti fird 0 istorie scrisS, am avut si noi o organizayie chiar modesti si cate era legati de Biserica. Aici in aceste biserici si pe ling preoyii lor s-a plimadit incet dar temeinic limba lui scrisi, Biserica concribuind astfal la afirmarea congtiingei ci aparsineau aceluiasi neam. Pe baza acestor vechi si trainice legituri dintse Biserica si popor putem ingelege si justfica de ce inci de la inceput s-a acordat atita incredere si prejuite bisericii strabune. De peste un mileniu si jumatate, viaya poporului roman este fesuta din sate si preoti, avand acelasi trai, bucurii si suferinte comune, fapt ce a creat aceeasi identitate de trai si gindire, ficind din sate si preofi o singura comu- nitate social’, romaneasci pe intregul ei teritoriu de formare'. Biserica si preotul au fost, in tot acest timp, factori activi in viata satelor romanesti in jurul cérora (si a celorlalgi intelectuali ai satului), generagii dupa generasii, au trait, au gindit gi au rezistat tuturor vitregiilor. Aparitia Tarilor Romane trebuie ingeleasi nu ca o organizare a unor oameni adusi de vanturile istoriei, ci ca o permanent si multiseculari Articol publicat in: Biserica Ortodoxa Romdand, Anul XCVIL (1979), nt. 3-4, pp. 511-525. “Jon Acirstczanu, Preotul si familia preofeasca, Sibiu, 1942, pp. 28-29. 195RESTITUIRI existenfi a satelor romanesti, repet cu mult inainte de a aparea pe scena istoriei cnezatele sau voievodatele romane. $i sate romanesti au existat de la munte la mare, de o parte gi de alta a Carpatilor ca si a Dunarii, cu mult inainte de a fi atestate documentar, Era o existenga ticuta, fara acte oficiale, permanenti insa si intr-o continuitate pe care o atesti nu numai arheolo- gia romaneasc, ci si atatea si atatea generagii ale stramosilor, ingropati in pamanul strabun, Poporul roman si aparitia lui pe scena istoriei nu este un miracol, cio consecingi fireasci tocmai datorita existentei satelor romanesti, cu mult ina- inte de aparitia lor documentara. Farid aceasta existenga deja milenari a satelor romanesti, nu poate fi inge- leasi aparitia formagiilor politice de dincolo si dincoace de Carpayi?. Aceste sate nu erau atestate in documente, fiindca in acele vremuri grele ale protoistoriei poporului roman, tulburate de furtuna migratiilor, altele fi erau grijile. mutindu-si asezirile ici sau colo, ca si poata face faya valurilor dupa valuti, care asaltau noua nasiune iesiti din contopirea dacilor si romanilor. Proverbul roménesc apa trece, pietrele riman capita in acest context 0 semnificasie plina de acest adevar istoric, furtuna migratoare a venit, a trecut, dar poporul roman a rimas in vechea lui vatra. ile trebuia si se adapteze si si manifeste o clasticitate deosebita, Biserica, limba si constiinga nafionala Reazemul si puterea de rezistengi in acele vremuri de aspra furtuns, in care istoria se scria nu cu acte de cancelarie, ci cu sabie si singe, a fost si Biserica si slujitorii ei. Crestinismul nostru este contemporan cu insisi apa- ritia poporului roman. fl atest vocabularul latin legat de cultul si de prac- tica de toate zilele a credingei noastre’, il confirma existenga episcopiilor din Dobrogea incepind cu a doua jumitate a sec. al IIl-lea, ca gi a celor aproxi- mativ 30 de biserici (bazilici) descoperite pe teritoriul acestui vechi pamant 4 romane: Tnsusi numele de sa si sérean dovedeste continuitatea, prin identitatea intre vechea limba a strimosilor nostri si actuala limba a poporului roman. * Pr. Nicolae Porsscu, Preofi de mir adormiti in Dommul, Bucuresti, 1942, p. 3. “Alexandru A. Borsacov-Guimpu, ,Organizarea bisericii din Scythia Minor in sec. VI", in: Glasul Bisericii, XIX, 1970, nt. 9-10, pp. 971-977. 196Biserica si satul roménese Discrugerile pustiitoare, care insoyeau valurile popoarelor migratoare pana in pragul sec. al XIll-lea, poarta vina siriciei noastre de informare si documentare legata de protoistoria poporului roman. Dar chiar in acele vremuri fara o istorie scrisi, am avut si noi o organi- zatie chiar modesti si care era legata de Biserica. Aici, in aceste biserici si pe langi preofii lor s-a pkimadit incet, dar temeinic limba lui scrisi, Biserica con- tribuind astfel la afirmarea constiingei ci apartineau aceluiasi neam. O dovada © constituie insusi faptul ci in momentul cand am venit in contact cu slavii sicu toate ci am wait alaturi de ei, ei nu au putut schimba nimic din tot ceea ce noi deja eram. Adicd un neam aparte cu o limba si o constiinté romaneasca de sine stitatoare, asemenea unui copac viguros si cu radicinile bine infipte in pamantul stribun gi in a cirei sev s-a contopit insusi elementul slav. Cu intuitia lui genialé, Mihai Eminescu, bun cunoscitor al istoriei noas- tre nationale, ficea aceeasi afirmasic: «Limba romana era format de secole, cand a venit la noi slavona»’. Aceasta limba, ca si constiinya ci ea este «a rominilor», s-a format gene- rasii dupa generagii in biserica gi cu slujitorii ei, nu avem documente ca si sprijinim aceasta afirmagie, dar nu este nici imposibil si dovedim logic adevi- rul acestei afirmagii, deoarece find biserica exista implicit sat si preosi. Find preot si bisericd exista si «carteay, dup’ care trebuia si se faci slujba, si cartea, impropriu zis, deoarece ea nu apiruse inci, era asa cum o arati si numele — «manuscris». Adici trebuia si fie scrisa si implicit existau stiutorii de scriere sau de carte, cum se zice astizi, precum existau si citeti» adic oameni care trebuia si citeasci textul scris. Asadar, exista un proces permanent de scris, de citi si scris. $i cum manuscrisele erau rare si scumpe, cand se uzau era nece- sari copierea lor, ca slujba bisericeasci si nu sufere. $i acest lucru se ficea mai ales in manastiri. Ceea ce dovedeste ci generajii dupi generajii, poporul nos- tru a stiut sa citeasca si si scrie in limba lui si nu a altuia. Acest lucru trebuie refinut si tot mai des afirmat. Noi am vorbit, am gandit si am scris romanegte cu multe secole inainte de a se descoperi primele texte romanesti. Nimic nu ne opreste, scrie Preasfintia Sa Episcopul Antonie Plimideala, si dim aripi gindului si si zburim inapoi, imaginandu-ne ci scrisul in limba romaneasci s-a succedat dupa generatii si c4 inainte de a se instala la noi in Biserica limba 5 Episcop Antonts Plimadeali, Clerici ortodocsi,ctitori de limba si de culturi roméneasca, Bucuresti, 1977, pp. 5-6. 197RESTITUIRI slavona, scriptura era cunoscuti, se citea, se traducea gi se explica romaneste fn «vorba gi in scris»® Ar fi de neconceput, spun $i alfi cercetatori, si se creada ci inainte de perioada folosirii slavonei, si fi fost un popor de analfabeyi’. Numai pe temeiul acestor adevaruri logice de necontestat se poate jus- tifica aparisia primelor texte roménesti din sec. al XV-lea, nu cao noutate, cio consecinga a scrisului romanesc vechi cu multe secole inainte, Deci nu Codicele voronefean, Psaltirea scheiand au inventat limba romani, ci ele sunt dimpotriva consecinga fireasca a altor scrieri in limba romani gi care in ultima vreme incep si fie scoase la iveala®, Pe baza acestor vechi $i trainice legituri dintre Biserica si popor putem ingelege si justifica de ce inci de la inceput s-a acordat atita incredere si prefuire Bisericii strabune. Era matca care pistrase si din care roise limba si fa narionala?, Tot astfel se explicd prefuirea pand in zilele noastre pe i slujitorilor ei, intrucat s-a identificat cu insigi istoria neamului nostru. in acelasi fel se explicd si menginerea unor cons care poporul roman o acorda Bisericii foarte vechi aspecte legate de preot si Biserica in viaya poporului. Asupra lor yoi insista in paginile urmatoare. 1. Numarul preogilor Numirul mare de preogi a fost specific Evului Mediu, aproape in toata Europa. Si in Tarile Romane, numérul clericilor era foarte mare. Catagrafiile privitoare la Tarile Romane din sec. al XVI1L-lea gi inceputul sec. al XIX- lea vor reflecta acest aspect printr-un mare numir de preoi gi diaconi, existent si in secolele anterioare. Faptul este cu atat mai frapant daca raportim acest numér la populatia satelor si oragelor, extrem de mica. © Bpiscop Antonie Plimadeala, Clerici ortedocsi, ctitori de limba si de culturd romaneasca, p. 8, cf. $i A.D. Xenorot, Istoria roménilor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, vol. 2,71914, p. 115. N. Nicotassc Muscel, 1974, p. 78. *E »,G. Pianuya gil, Srinsscu, Cémpulung Muscel, monografie, Campulung, iscop Antonie PLAMADEALA, Cleriei ortodocsi, citori de limba si de cultura roméneascé, ultima informagie atest existenta scrisului romanesc inca din sec. IX, cf. rev. Vatra, Pr. Ion Serv, ,Preosi si biserici in prima jumatate a sec. XIX", in: Glasul Bisericii, XXVIL (1969), nt. 3-4, pp. 417-425. 198Biserica si satul roménese Mai rar sat care si aiba mai mult de 60-80 de familii, la inceputul sec. al XIX-lea. Prezenga atator clerici, atragea atengia strdinilor care ne vizitau si care consemnau acest lucru, iar conducatorilor bisericesti si laici le puneau mereu probleme de rezolvat in aceasta privinga”. O reglementare se va face de cdtre Alexandru Ioan Cuza prin Regulamen- tul Organic, conditionand hirotoniile de indeplinirea anumitor condigii. Motivele care au favorizat existenga acestui mare numir de preofi sunt desigur multe, flind si o expresie a sentimentelor religioase. Cat priveste numitul clericilor vom da cateva cifte. De exemplu, in Tara Romaneasci in anul 1797 erau 5850 de clerici, iar in anul 1813 crau 8138". Chiar si dupa anul 1870, numirul preogilor in slujba gi a celor fara slujba ~ «rizpopi» sau arizdiaconi», deoarece se reglementase initial un preot la 50 de familii, iar apoi un preot la 100 de familii, in Principatele Romane se mai aflau inca 18.452 de cleric. Un fapt cu totul iegit din comun este si acela cd vom gisi sate cu mai pusin de 10 familii probabil distruse sau arse in perioada razboiului din- tre anii 1806-1812, dar care i i aveau bisericile cu preoyii i diaconii lor. De exemplu, in cétunul Nistoresti, la 15 familii, era biserica si un preot; in cétunul Popiti, la 7 familii, o bisericd si 2 preoti, ambele citune in jud. Dol}. fn fostul juder Vlasca, satul Sta si 5 diaconi'*, iar in Arges, in satele Bade: slavesti, cu 11 familii, avea 2 preoti , cu 5 familii si 30 suflete si la Catelesti, azi Surdulesti, la 7 familii exista bisericd si cdte un preot. Acelasi lucru fl intalnim si in judegul Teleorman, sate cu multi clerici. De exemplu, la Merisani 4 preofi la 183 familii, iar la Slobozia-Strisnitu, 7 preoti la 93 de familii, Desigur, aceleagi aspecte vor fi fost si in alte pargi ale sarii!®, "ON, ToRGA, Iitoria Bisericii Roméne si viept religioase a romanilor, vol. 1, Bucuresti, 71929, p. 276. “N, Sroresscu, Regimul feudal fiscal al preoyilor din Tara Romaneasca si Moldova, pind Ja Regulamentul Organic, in: Biserica Ortodoxa Roména, LXXXIX (1971), nt. 3-4, pp. 335-354. "N, Srorcescu, Regimul feudal fiseal al preogilor din Tara Romaneasca $i Moldove..., pp. 335-354. "8 Pr. Ton lonsscu, ,Catagrafia Episcopiei Ramnicului de la anul 1845”, in: Mitropolia Olteniei, Anul XVIL, 1965, nr. 7-8, pp. 643-644. “IN, Srorcesc, Regimul feudal fiscal al preotilor, pp. 335-354. ® Pr Ton Spuv, ,Catagratia judetului Teleorman din anul 1810”, in: Glasul Bisericii, Anul XXXII 1974 nr. 3-4, p. 358. 199)RESTITUIRI 2. De unde numarul mare de preoti? Voi incepe prin a spune ci acest lucru se datora spiritului vremii, cand credinga si Biserica erau factori de prima importansa in viata de toate zilele a strimosilor nostri. Ca o consecinsi, a ridica o biserici, era expresia unei doringe ca acolo si se sliveasci numele lui Dumnezeu, iar preofii si se roage pentru iertarea pacatelor «ctitorilor» si dupa moartea lor. De aseme- nea foarte multi oameni dorcau preotia din acecasi dorinya de a sluji lui Dumnezeu si a face parte din tagma preoyeasci. Din picate, aceasti pierate va fi ins& uneori speculata de unii arhierei, care vor favoriza hirotonisirea, preotind fara nicio justificare, in detrimentul intereselor Bisericii. Aceste abuzuri crau favorizate si pentru faptul ci nicio lege nu reglementa numa- rul preotilor gi nici raporturile dintre ei, biserica gi credinciosi, Din aceasta cauza, foarte multi preoti nu aveau nimic cu bise purtau haine preogesti®’, In sec. al XVIl-lea, stapanirea fanariota va favoriza aceste abuzuri. In astfel de condigii, se explicd mulyimea preosilor ca si nivelul lor moral si inte- lectual uneori destul de scdzut'’. Foarte multe abuzuri savarseau mai ales episcopii de peste Dunire, de la Vidin (Dii). La fel si cei din Carlovig si Vraja sau Varset mai ales pentru cei care se preofeau din Banat si Transilvania. Aceste abuzuri se sivargeau mai ales in juderele de ling’ Dunire asa cum 0 dovedeste de exemplu si dosarul referitor la preosii care treceau: ,,Din Tarchia in Jara Romaneasca in judegul Teleorman”, fard aprobare, adici pe furig si care cuprinde nu mai pusin de 70 de file. Mitropolia Tari Romanesti avea dreprate si deplinga aceasta stare de lucruri: ,Un ce au pofti de virotoniean, nelisindu-si naravurile merg far’ sfiala peste Dunire la Dii si se hirotonesc acolo firi a li se mai cerceta nici purtarea, nici stiinga, nici nara- vurile ori c& este de trebuingd sau cd este in capitatie... si numaidecat li se dau carte de hirotonie... plitind cate 6 galbeni si 11 lei Vladicdi de se intorceau de la Dii ca niste popi”". Usuringa hirotonisirii peste Dunare a intrat in folclorul poporului, care ironiza usuringa prin care acesti episcopi ficeau hirotonii, Abuzului acestulia i s-a pus capat prin mésurile luate de autoritatea de stat care va opti "EN, Loren, ltoria Bisericit Romane si viepi religioase a romdnilor, pp. 276-277. " Andrei Oyeres, Tudor Vladimirescu 1821, Bucuresti, 1971, p. 21 "© Achivele Statului Bucuresti, Marea logofetie a treburilor interne, dos. 1043/ 1832, fila 16 200Biserica si satul roménese aceasta practical”, La fel si Mitropolia garii va cduta si stapaneasci aceste abuzuri impreuna cu episcopiile din Tara Romaneasci. De exemplu, epi- scopul Iarion al Argesului (1820-1845), in anul 1837 hotira ca: ,preoyi venigi din paryile turcesti sau fara ungureasca pani, ce nu vor fi cercetagi de protopopi daca au sau nu preofie canonicé, si fie oprigi si mai slujeasci”®”, Orice hirotonie peste hotare fiind socotité din anul 1834 necanonica si negusitorie de cele sfinte””. O alta cauzi o constituiau avantajele de ordin fiscal si material, legate de preoyie, deoarece preofii, inca din veacurile XVI-XVIIL, crau scutiti de vami, de caii de olac, podvada, mertice conace, dand la vanzare si o varda numai din zece. De aceea multi ,arani recurgeau la preotie, iar preoyii gi ei cautau si-si fac copiii tot preosi. Au fost cazuri, cind din aceleasi motive chiar boieri si boiernasi au recurs la preosie, ca una ce le deschidea drumul spre treptele ierarhice, sau numai pentru ca fi scuteau si pe ei de multe da Cartea de preogie era o paviza impottiva incasatorilor de taxe. Din aceast cauzi deseori chiar jarani se plingeau impotriva abuzului facut cu preosiile si hirotoniile, deoarece erau impotriva intereselor lor. Iata de exemplu plin- gerea locuitorilor din satul Castranova adresata domnitorului Ipsilante: ,,Toti ce-i fruntasi se afl preoti si diaconi, care, milostive Doamne, la un sat se afli cate 20, 30, si 40 preoti si diaconi gi tot se fac. Unii nici carte nu stiu spre a putea sluji, firi numai de frica birului sé discolipsese (n.r. se émpiedica)””. Multimea preogilor o favoriza si faptul ci ea se mostenea din tata in fiu, fiecare preot ficindu-si copii preofi. In felul acesta preotia devenise un fel de clasi aparte, inconjurata de stima poporului si pe care riposatul nos- tru profesor Nae Popescu a numit-o: «Stepena» preogiei veche si neintre- rupta in biserici sute si sute de ani’. Tot asa preotul Agarbiceanu afirma ci slujirea preoyeasci ajunsese un fel de prerogativi a preotilor, aprobata tacit © Pr. I. Diaconescu, Pr. M. Brantgre, ,Date catagrafice bisericesti in fostul jude Olt la anii 1833-1838", in: Mirropolia Olteniei, Anul XIV, 1962, p. 376. ® Pr, Gabriel Cocora, ,Episcopul Iarion al Argesului’, in: Mitropolia Olteniei, XIV (1962), nt. 5-6, p. 310. % Pr, Tlie Gh. Draconesce, ,Date statistice bisericesti in fostul judey Vlagca in baza cata grafilor dincre anii 1832-1838", in Glasul Bisericii, XVIII (1966), nr. 7-8, pp. 668-693. ® Prof. Ilie Cunnrgh, , Monografia comunei Apele-Vi", in: Arbivele Olteniei, nt. 83-85, an XV, ianuarie-iunie 1936, Scrisul Romanesc, Craiova. % Pr. Nicolae Popescu, Preopi de mir adormiti in Domnul, Bucuresti, 1942, p. 3. 201RESTITUIRI de credinciosi’. Voi cita cateva exemple in acest sens: in satul Putineiu — Teleorman, in anul 1832, existau preotii: Ion Popa gi fiii lui, Ghigd S. Popa Ton, Stancu S. Popa Ion si Stoian Popa Ion’®, La Davidesti, Arges la 1810, erau trei grupuri de frafi, iar in satul Lunguierul judegul Damboviga tot la 1810 fusese preot Popa Dragnea, lui urmandu-i fiul siu Scarlat, care la ran- dul lui a avut ca urmas pe fiul sau Emilie, iar lui urmandu-i de asemenea fiul siu Gheorghe, preogit in 1879 si decedat dupa 1915. Deci o preotie de mai multe generagii, din aceeasi tulpina. O alté cauzi este desigur si existenta multor biserici, iar existenga lor atrigea implicit un cler mai numeros. Satele romanesti, pana la inceputul secolului XIX, erau risfirate in doud sau chiar trei cétune, fiecare avand bise- ricd gi preoyi respectivi. Aga de cxemplu, in 1914, satul Scundu — Valeea era divizat in cétunele Fundul Scundului, Gura Scundului si Scundul Blejan, si preopii lui, Desigur, 0 mulfime de exemple. Unificarea satelor, inceputi in sec. al XIX-lea, a provocat desfiingarea multor citune gi fiecare cu biser' implicit a bisericilor legate de aceste cétune”. Fiind atat de multi preoti este de la sine ingeles ci acestia nu traiau din practicarea preogiei. Nici nu se poate concepe acest lucru, mai ales stiind cat de mica era populasia satelor si oraselor romanesti pana la 1860. De aceea, ca sa poata trai preotul si familia lui munceau ca oricare alt yaran pe mosiile boieresti, numarul preotilor cu pamant propriu fiind destul de mic. Ficeau apoi stuparit, cresteau vite, erau apoi tabacari, cariusi, morari, zugravi de biserici si icoane, scriitori si legatori de cargi, dogari, abagii, croitori, ciubari si chiar negustori de vite. 3. Duhovnicia. Ranguri preofesti. Protopopul Datorita numérului mare de preofi, duhovnicia se didea numai pre- ofilor cu o practica indelungata, deci in etape. In acest fel, duhovnicia 3 Ton AGARBICEANU, Preotul si familia preofeased, Sibiu, 1942, p. 39. % Pr, Diaconsscu si M. Brawigre, ,Date catagrafice bisericesti in fostul judey Ole la ani 1833-1838”, in: Mitropolia Olteniei, Anul XIV, 1962, p. 378. 26 Tancu Anastasescu, Cand si cum s-a introdus in mod oficial scoala la sate la noi in sari si cum a trecut invigimancul din tinda bisericii in locul siu propriu’, in: Glasul Bisericii, XXIV (1972). Nicolae Srocescu, Bibliografia localitiilor si monumentelor feudale din Roménia, vol. 1-2, editati de Mitropolia Oltenici, Craiova, 1970. 202Biserica si satul roménese devenea o demnitate, iar preotul duhovnic semna cu indreptititi man- drie — «duhovnicul», Numirea preotului duhovnic se facea in acest fel: cand intr-un sat era duhovnic, obstea facea «plecata jalbi» citre protopop, recomandand pe viitorul duhovnic ca «preot bun, cuvios, cu purtari bune. Si justificau cererea: ca sd nu moar nimeni din sat negrijit sau nespovedit. Aceste jalbe intarite cu o pecete de citre parcilabul satului erau inaintate de protopop citre episcopul respectiv impreuna cu preotul propus si pri- measca duhovnicia. Acestuia i se citea «molifta de duhovnicie, dandu- certificat de duhovnicien. Practica aceasta a durat pani in preajma anilor 1860-1875, iar sem- niturile preogilor duhovnici, cu acest nume pani la moartea lor, adica spre sfargitul secolului XIX. Cu aceeasi indreptagitd mandzie semnau si preotii care aveau rangul de sachelari, mirodigi, exarhi, iconomi. Semnand mereu pe aceste acte oficiale, pe cargile de slujba sau in scri- sori, aceste distinctii preofesti aveau si devina cu timpul numele de familie: Exarhul, Mirodot, Sachelarie sau Sachelarescu, Economu gi Protopopescu, casi nu mai amintim de cele de Popa si Preoyescu, care igi trag numele de la preot gi pop: lamuriri. . In ceea ce priveste ingelesul unor vechi distinctii voi da cateva 4, Cum se hirotoneau preofii Pentru ca cineva si fie facut preot, urmand unei seculare practici, se proceda in felul urmator: se alegeau din mijlocul poporului oameni de sat, fie yarani, fie rude ale preotilor, care se bucurau de increderea intregului sat. Obstea satului inainta cererea citre protopop aritand ci acela pe care-1 dorea preot era: «cu stiinsi de carte, cu purtiti alese, om liber, cisitorit dupa canoane, cu cantare buna», adic avea calitagile pe care poporul le cerea pre- otilor lor’. In unele cazuri, cand in sat erau si alti preogi in functie, isi dadeau si ei asentimentul viitorului preot, printr-o adeverinyi semnati de ei ci sunt de acord. Viitorii preoti trebuiau si fie deci si fizic si moral, vrednici de preotie ca intreg poporul si poata spune in momentul cand erau hirotonisi: Vrednic ® Pr, Nicolae Porescu, Preofi de mir adormiti in Domnul, pp. 92-94. 203RESTITUIRI este!, La randul lui, candidatul la preosie ficea si el un legamant cu satul ci nu va pleca in alta parte, ci va sluji toata viaga in satul respectiv. Protopopul, dupa ce primea cererea candidatului la preotie ficea cuviincioasi examinare ca unuia ce voia de a se invrednici minunatului dar al preofiei». Constatand apoi ci are: «stiinsa de carte pe potriva lui; cisitorit dupa lege, neprihanic si in varsta pravilniceasci, si figiduiala ca nu se va indepirta toati viaga de bise- rica unde va fi numit, il recomandi episcopului cu raport in care avea grija si dea si semnalmentele fizice ale candidatului»?”. Odata ajuns la episcopie, viitorul preot trebuia si faci practica la scoala de grimitici urmand: «cursul poruncitelor invayituriv. Trebuia si i se verifice stiinga lui de carte, si prinda cAntarea bisericeased cit mai bine gi si inveye practica slujirii preoyegti, a sfin- telor Liturghii, a Molifetnicului. Practica aceasta se ficea fie la Mitropolie, fie pe langi unele manastiri, si nu depagea 6 luni. Aceste scoli de pregitire a clerului au existat in Moldova la manistirile Neamg, Putna, Suceava»**. In Transilvania, la Sambita de Sus sau Manistirea Brancoveany, iar in Tara Romaneascé, in secolul al XVIII-lea, au existat coli de grimitici la manasti- rea Tismana, la Cozia, precum si la Episcopia din Ramnic, unde se pregiteau preogii si din Transilvania® De pilda, la aceasta episcopie a fost preogit Lazar Popovici din Fernic, ca si preosii din satele Feleac, Managtur, Sanpetru®, Au mai existat scoli la Mitropolia din Bucuresti, la Curtea de Arges (1820-1831), la Glavacioc — Arges (1844-1852) si chiar pe langa noile seminarii infiinsate dupa 1830*. Pe masura trecerii anilor si schimbarilor sociale Tarile Romane din sec. al XIX-lea, acestor candidati li s-au predat si alte nosiuni, si anume: scrierea, cele patru lucriri de aritmetic’ si chiar noyiuni de agriculturi, istorie, geo- grafic. La terminarea cursurilor viitorilor preoti li se didea «atestate». $i in Moldova se proceda la fel. Protopopul, dupa primirea atestatului, avea indatorirea de a incredinga ® Pr. Nicolae Porescu, ,Preogie veche romaneasca”, in: Biserica Ortodoxi Roménd, Anul LULL (1939), ne. 7-8, p. 472, % Preot lon SpiRu, Preofi si biserici in prima jumadtate a sec. XIX, in: Glasul Bisericii, XVI (1969), nt. 3-4, p. 421. ® Protosinghel Ventamin Tohineanu, Mandstirea Brincoveanu, Sibiu, 1967, p. 7 © Gheorghe Maninescu, Seminarul Curtea de Arges, Bucuresti, 1937, p. 28. ® Preot Ion Spirv, ,Preoti si biserici in prima jumatate a sec. XIX”, in: Glasul Biserici, XXVIT (1969), nr. 3-4, p. 422. * Preot Ion Spin, ,Preot si biserici p. 424, 204Biserica si satul roménese pe noul preot unui preot cu experienti, ca slujind impreuni cateva siptimani si-l familiarizeze cu slujba. In adresa acuta, se cerea preotului mai batran blandete si toate cele trebuincioase in lucrarea preosici, atat pentru cele sfinte, cit si pentru celelalte lucriri pentru a fi exemplu celui tandr, urmand ca apoi acela si fie cercetat de protopop®. Abia acum, terminand si aceasta ultima practici preotul putea incepe slujba in satul respectiv. Practica aceasta a durat pani prin anii 1860-1862. De acum inainte se vor hirotoni preosi, numai aceia care ficeau Seminarul, la inceput numai patru clase, iar pe parcurs ridicindu-se numérul claselor la opt. 5. Angajamentul preotului cu satul Cind a inceput a se micsora numérul preosilor, si satele cautau si aiba permanent preot, a intervenit 0 forma noua in relasiile dintre preot gi sat, anume «angajamentul» sau «inscrisul», Acesta era un act facut de bunavoie intre cele doua pari, prin care preotul se obligi sa slujeasca permanent in sat, iar satul se angaja si asigure existenfa preotului si a familici sale, Mai tarziu si primariile de la sate si orase, prequind aportul preosilor in treburile obstesti, se obligau, inca din vremea Regulamentului Organic, si contribuie cu anumite sume banesti, iar dupa anul 1864, chiar cu leaf’. Din pacate aceste drepturi ru se plateau regulat sau chiar deloc, asa ci preorii se plangeau mereu de acest lucru, Asa de exemplu, preotul Vasile Nanescu din Titaristii de Sus — jud. Teleorman se plangea primarici respective ca: «salariul meu ca preot din invo- iala cu satenii si urca la 300 de lei pe an, din care abia se scoate pana la 150 lei anual, iar din casa comunala de peste 4 ani nu am primit nici un salariu». Si preofii din Alexandria tot in aceeasi vreme, adic prin 1880-1890, se plingeau ca primaria orasului nu le achita salariile deloc sau cu prea mare intarziere®*. De aceea, preofii aveau grija si faci cu sitenii actele amintite. 6. Bisericile romanesti Urmind firul istoric al realitiyilor romanegti din trecut, vom desco- peri cd in trecut bisericile, in marea lor majoritate, erau de lemn sau chiar % Achiva Protoieriei Turnu Magurele, 1880-1890, ds. Pricini bisericesti * Arhiva Protoierici Turnu Magurele, 1880-1890, ds., Pricini bisericesti.. 205RESTITUIRI bordeie in pimant, reflectind condisiile vitrege de dezvoltare ale popo- rului si farii, de-a lungul unei lungi perioade istorice. Voi incepe prin prezentarea bisericilor bordeie mai pusin cunoscute in literatura noastra bisericeasca. a) Biserici bordeie Existenga lor a fost o realitate mai ales in pargile de sud ale Olceniei si sud-vestul Munteniei. Existenga lor se explici prin acomodarea la locu- inta taranului roman din acele parti ale sarii si anume bordeiul, sau la cadrul geoclimatic al regiunii respective, ca si unor cauze unei lungi epoci de grele incerciri. Biserici bordeie au existat in satele oltenesti: Des, Dobridor, Maglavit, Celei, Covei, Cornu, Horlea, Rudari, Bailesti, Clilieni, Fanténa Banului, Calafat ca si in satele teleormanene: sociale specifice Islaz, Garla Mare, Raioasa, Segarcea din Deal si Segarcea din Vale. In total find identificate pana in prezent 46 de biserici bordeie in judeyele: Mehedinti, Dolj, Olt si Teleorman. Vechimea acestor biserici este mile- nari, urcind pani in vremea migratiilor, unul dintre autori mengionand ca: «Gogii aveau la noi biserici in stanci, in bordei de lemn, cu acoperis de paie, rogoz, trestie*”. Asupra acestor bordeie exista o bibliografie destul de siraci. Meritul aceluia care le-a ardtat importanga lor a fost cunoscutul om de stiingi C. S. Nicolaescu Plopsor®*. Documentar sunt confirmate abia in sec. al XVIII-lea. La Calafat 1730-1740”, Garla 1784, existenga lor fiind desigur si mai veche. fn secolul al XIX-lea se inmulyese datele asupra lor, cele mai multe fiind in judeyul Dol}. Vor fi fost desigur mai multe si credem c viitorul va aduce marturii si despre altele, Disparitia lor va avea loc in a doua jumitate a sec. al XIX- lea, iar biserica bord in com. Hotaru, jud. Olt, mentionandu-se rui- nati si la inceputul sec. al XX-lea. Aceste biserici, asa cum le arati numele, se construiau jumatate in pamant si jumitate afara, folosindu-se lemne groase de stejar, asezate unul lang altul. Acoperigul era din pamant peste Nicolaescu Logon, Biseric, bordeie in Oltenia, Craiova, 1940, pp. 11-12. % Nicolae Srorcescu, Bibliografia localitilor si monumentelor feudale din Romania, vol. 2, editata de Mitropolia Oltenici, Craiova, 1970, p. 128 VA. Urscu, storia roménilor, tom. 1, Bucuresti, 1891, p. 376 206Biserica si satul roménese care se agezau coceni. Destul de rar s-au folosit la aceste biserici caramizile sau joardele impletite printre pari de lemn, fiind numite biserici bordeie de gard. Ca aspect erau modeste, mici, neincapatoare, iar in loc de feres- tre crau agezate piei de vitei sau basici de porc. Pe jos era pamant, iar despartitura din biserica, dintre naos si pronaos, din lemne de stejar. Cu timpul, au fost inloc e cu biserici de lemn sau de zid, avand regretul de a nu ayea astazi niciun exemplar din aceste biserici bordeic®. 5) Biserici rupestre, in stanci fn regiunile de munte ca si in cele deluroase se constati existenta unor biserici sapate in stanci, desigur din doringa de a fi cat mai ascunse si inacce- sibile, avand drept cauzi aceleasi motive de ordin social geografic. Ele erau la munte, ceca ce erau bisericile bordeie la se: dar studiile asupra lor fiind abia la inceput de drum, nu avem date sigure despre cle. Totusi, ca au o origine foarte veche 0 dovedesc bisericuyele de la Basarabi, jud. Constanga, spate intr-un deal de creta si apartinand secolului IX-X, Ele de alefel sunt gi cele mai vechi biserici rupestre descoperite pana acum in sara noastra®’, Si existenga lor este foarte veche, Dintre bisericile rupestre feudale voi cita pe cele de la Corbi de Piatra, Muscel, azi jud. Arges, ca si pe cele din mungii Buzdului si anume: Agatonul, Alunisul, Fundatura, Pestera lui Iosif si Fundul Pesterii. Vechimea lor deocamdati nu coboari mai jos de sec. al XIV-lea, din care unele au functionat pana in sec. al XVII-lea, iar Alunigul functio- nand si astazi®, Alte biserici sipate in piatrd sunt: Manistirea de Maici = Namaiesti— Muscel si Schitul de cilugari Cetatuia - Muscel, azi ambele in jud. Arges. Degi atestate documentar doar in sec. al XVIII-lea, vechimea lor dupa tradigic este si mai mare®. $i existenta lor dovedeste piogenia poporului roman ca si conditiile grele in care si-a dus viafa", © Pr, Ton Spinu, ,Biserici bordeie”, in: Glasul Bisericti, an. XXXVI,1977, nr. 11-12, pp. 937-955. 4 N, Stoicescu, Bibliografia localitipilor... p. 436. © Pavel Gumiata, ,Date noi despre bisericujele rupestre din Mungii Buziului”, in: Glasul Bisericii, XXV1 (1974), nr. 5-6, pp. 507-518, © Pr L Rivyascu, ,Schitul Nimaiesti”, in Glasul Biserici, IX (1957), nt. 8-9, p. 587. “N, Srorcescu, Bibliografia..., p. 451, nota 3. 207RESTITUIRI ©) Biserici de lemn Bisericile din lemn au fost in schimb prezente pretutindeni pe pamantul romanese pana in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, dupa care vor fi, in marea lor majoritate, inlocuite cu biserici noi, de zid. Existenga lor in numir atat de mare se datoreazi, in primul rind masivelor piduroase prezente din munte pana in ses, ceea ce a facut ca peste un mileniu ele si fie singurele edificii de cult ale poporului, aléturi de bisericile bordeie. In al doilea rand reflectau locuinga sarineasca, ele nefiind decat o adaptare la locuinya acesteia. Erau simple, mici, neincipatoare, acoperite cu sisi sau coceni, fara turle sau, dincolo de muni, cu turle inalte ca niste sageti in cdutarea inal- timilor. Cat de mare cra numérul lor, 0 dovedeste urmitoarele exemple: pana la 1800, in sinutul Salaj erau 201 biserici de lemn si numai dou’ de zid®, In zona centrala a Transilvaniei in Bihor, Hunedoara si in Banat pana in anul 1850, se mai pistrau inci 1300 biserici de lemn*, $i Moldova a cunoscut prezenta numeroasa a bisericilor de lemn, ascunse privirilor si acoperite cu sii (sindrila) destul de numeroase si astizi in satele din jude- tele Neamg, Iasi, Suceava’”. Biserici de lemn in acelasi mare numiar au fost si in Tara Romaneasca. Aga, la 1810, in Eparhia Ungro-Vlahiei, pe judege, bisericile de lemn aveau urmatoarea proportie, in raport cu cele de zid: Ilfov, 61 biserici de lemn; Ialomiga, 80 din care 34 din lemn si 46 de gard; Dambovita, 56, Muscel 54; Teleorman, 83; Vlasca, 80 si singurul judet cu mai multe biserici de zid - jud. Prahova, unde 56 erau biserici de zid si numai 43 erau biserici de lemn. In Eparhia Argesului, la 1824, aceeasi situ- asic, in jud. Arges fiind 154 biserici de lemn si 109 din zid; in jud. Olt, 90 biserici de lemn si numai 53 de zid®. Si in Eparhia Ramnicului, a Buzaului, gasim acelasi numar mare de biserici de lemn*". Vechimea lor se confunda % Toana Cristache Panart si lon Scieters, ,Biserici de lemn din Silaj", in: Bulerinul Comisiei Monumentelor istorice, nt. W971, pp. 31-41. “© Arhitect Ticu Exzan, ,Punerea in valoare a bisericilor de lemn din nordul Moldovei prin restaurarea gi incadrarea lor in circuitul turistic”, in: Buletinul Comisiei Monumentelor istorice, nt, 4/1973, pp. 26-27. © Se explica prezenga bisericilor de gard in numar mai mare, prin lipsa pidurilor, cat si {intemeierii multor sate noi cate vor f folosit acest material mai usor de procurat, “Ton lowascu, Catagrafia Eparhiei Arges la 1824, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucu- resti, 1942, pp. 10-12. ® Pr, Sandu ‘Tupor, ,Biserici de lemn pe valea Slinicului — Buzau’, in: Glasul Biserici, XXII (1970), ne. 9-10; XXIV (1972), ne, 11-12 si XXVI (1974), ne. 1-2. % Dinu C. Grurescu, Jara Roméneasca in sec. XIV-XV, Bucuresti, 1973, pp. 130-131. 208Biserica si satul roménese cu insasi vechimea satului romanesc®'. Bisericile de lemn dupa anul 1830, si apoi an de an dupa aceea, vor fi inlocuite cu biserici de zid. Moda, daca se poate spune asa, se datora cresterii populasici satelor ca si unei economi franesti mai bune, la care trebuie si mai adaugim i defrigarea tot mai accentuati a pidurilor. Ca o ilustrare a doringei de ridicare a unor biserici mult mai incapatoare decat cele vechi de lemn, 0 dovedeste plangerea locu- itorilor din com. Mirosul de Jos, Arges catre protoierie: «stim grimadigi si inghesuiti unii pe alsii precum si dobitoacele in oborul Jor ci mai multe pacate facem cand mergem la biserica, iar popa nu are pe unde iesi cu sfin- tele daruri»®. Inlocuirea bisericilor de lemn cu cele de zid ilustreazd urmitoarele exemple din satele citate mai jos, la Badiceni in 1808, in Balanesti la 1820, la Badeni la 1831, la Gratia — Teleorman la 1814, la Grecesti — Mehedingi Ia 1846, la Putineiu — ‘Teleorman la 1826, la Perii Raiosi tot Teleorman la 1842. Biserici de zid vor mai fi ridicate intre anii 1839-1868 la Plopsor — Dolj, Surdulesti — Arges, Viigoara — Teleorman ca si actualele sase bise- tici din oragul Alexandria’. Ni bisericile acestea de zid ridicate in sec. al X1X-lea nu au avut o existenga prea lung’. Multe au disparut complet, altele au ramas ruine, iar cele care au rimas pana in zilele noastre au suferit mari modificéti schimbandu-le complet infayigarea lor originala. Motivele sunt aceleasi, adicd prea mici, deci neincapatoare, prea joase si deci intunecoase, acoperisurile de sis supuse repede degradarii iar picturile aproape sterse gi afumate. Din aceste motive, preofii si locuitorii satelor in decursul anilor, forsati si de cresterea destul de rapid’ a populatiei, au fost nevoiti si inlocu- jasc acoper utile, si le inalte, si le lirgeasca, sa le hungeasca, sé le ridice turle ot noi si sa le repicteze’ ) Ctitorii bisericilor Suntem obisnuiti si credem ci in general ctitorii manstirilor si bise- ricilor noastre au fost domnitorii sau familiile lor. Realitatea este insa alta 5 Pr. Ton Spinv, .Din crecutul satului Mirosi’, in: Mitropolia Olteniei, XI (1958), nr. 7-8. % Nicolae Srorcescu, Bibliografia..., pp. 350, 351, 574. ® Nicolae Srorcescu, Bibliografia.., pp. 350, 351, 574 ™ Nicolae Srorcescu, Bibliografia..., pp. 746-747. A se vedea tabloul ctitorilor bisericilor la note, p. 747. 209RESTITUIRI si de aceea nu va fi lipsit de interes, lucru sesizat si de alfi cercetitori®, si cunoastem mai aminungit cine au fost ctitorii acestor biserici romanesti, ridicate in satele si orasele noastre. Am luat pentru aceasta ca exemplu Tara Romineascd, unde numai in perioada sec. al XV-lea si prima jumitate a sec. al XIX-lea s-au construit peste 1700 locaguri de cult ai caror ctitori se cunosc. Am repartizat pe categorii sociale ctitorii si am ajuns la urmitoarea concluzie. Primul loc il degin boierii, revenindu-le peste 850 de ctitorii. Le urmeaza in ordine clerul, adica ierarhi, stareyi, calugiri, preoyi si diaconi, lor revenindu- le peste 500 de ctitorii. Abia in al treilea rand vin domnitorii si familiile lor, cu aproximativ 200 de ctitorii. Ctitori au fost si paranii, meseriasii, negustori, arendasii, micii slujbasi si chiar unii haiduci. Aceste date se refera la bisericile existente si nu la cele disparute si care pot fi cu sutele si ai ciror ctitori nu se cunosc. In felul acesta preponderenga ctitorilor inclina si mai mult spre masa firdneasci, deoarece ei au putut ridica acele biserici modeste in pamant, rupestre si chiar foarte multe de lemn. Lucrul este cu atat mai real in pirgile de peste mungi, unde bisericile din satele romanesti nu puteau fi ridicate decat de y4rani romani si preogii lor. Tata de exemplu in satul Cizer (Salaj) biserica ridicati la 1794 avea ctitor pe popa Ion. Bisericile din Sarbi si Domini, tot din Salaj, aveau aceiasi ctitori: «popa Achim si popa Matei»®, Acelasi lucru il constatam si in alte regiuni ale sari. De exemplu, in jud. Arges, in Topolog, la 1824, erau 65 de biserici, din care 45 fusesera ridicate prin contributia satenilor. In jud. Olt, din 26 de biserici, 20 aveau aceiasi ctitori. In Valcea, in satul Nemoiu, din cele 6 biserici, 3 erau ridicate prin cheltuiala preotilor din familia Nemoianu intre anii 1832-1898. Tot aga in satul Spineni (Olt), un oareoare preot Stan ctitorise numai pusin de 4 bise- ri , iar in jud. Gorj bisericile de lemn din Bajanesti si Ciorasti au fost facute in anul 1790 si respectiv 1825 de citre un oarecare diacon Dumitru si de c&tre protopopul Andrei si popa Mate”. in sfarsit, nu putem si nu amintim si pe celebrul popa Sapea din Celei, si el ctitor de bisericd in satul lui. 5 Toana Curistacn-Panarr gi arh. Ion Scuevertr, ,Bisericile de lemn din S BMI, XL, 1/1971, pp. 31-40. % Nicolae Storcescu, Bibliografia... p. 448. & Pr, I, Popescu-Cirent, Biserici, térguri si sate din jud. Gorj, Ramuri, Craiova, 1944 % Jon N. Statcu, Asezarile judefului Teleorman, Tt. Magurele, 1939, p. 30. 210Biserica si satul roménese ¢) Vanzari, mutiri de biserici Dupi legiferarea alinierii citunelor, foarte multe biserici au rimas in afara satelor si deci nu au mai fost folosite in alta vreme. Intre timp, in urma improprietaririi din 1864 si dupa aceea pana la inceputul sec. al XX-lea s-au format numeroase sate noi, mai ales la cimpie. $i cum aceste sate nu aveau biserici, s-au procurat biserici, cumpirandu-le sau refacindu-le pe cele ramase nefolosite. Acest procedeu era de altfel foarte vechi, mutarea bisericilor de lemn dintr-un loc in altul find un lucru foarte obisnuit. De pilda, Stefan cel Mare adusese la Putna o biserici de lema, iar in secolele urmitoare mulfi mesteri de biserici de lemn vindeau bisericile facute de ei in diferite pargi ale rari. Voi cita de exemplu cumpararea in anul 1875 a unei biserici de lemn de citre locuitorii din satul Basesti, azi Calmayuiu de Sus-Teleorman, cu 2 galbeni®”, In sec. al XIX-lea se inmultesc vanzarile Bacalesti (Teleorman), a fost primita in dar de la locuitorii satului Sudulesti (Arges). Ea exist si astézi®, Biserica din satul Dorobanqu (Teleorman) a fost van- duti la 1896 in satul Balta Sarata (Teleorman), cumparasera inci din anul 1750 «de la munte». Biserici cumparate sunt si bisericile din satele: Calugarita (Ilfov), Bivolita, Groseni azi Teleorman, Tecuciul de Sus si Tecuciul de Jos, fiind cumparate din satele Pacureni Arges si Baduleasa Teleorman®!, Demn de remarcat este faptul ci uneori se vin- si donatiile de biserici. Spre exemplu biserica din satul Rata a iserica pe care si ei o deau sau se dadeau in dar, fie icoanele, fie catapetesmele bisericilor de lemn. scoase din uz, ca de exemplu catapeteasma fostei biserici de lemn, ,Sfantul Alexandru” din Alexandria, care a fost data in dar Manistirii Buhalniga din Neamg in anul 1836. In sfarsit, un alt aspect legat de existenga aces- tor biserici de lemn era si mutarea lor din vechea vatrd a satului in vatra noua, cind imprejmuirile cereau acest lucru. Voi cita mutarea bisericii de lemn din Nanov-Teleorman din valea Nanovului unde satul a existat pind Ia 1820, in vatra actuald. Mutarea lor era ugurata de faptul cd aceste biserici © Dracorescu Marcel si Bix-ieanu Dumitru, Monumente istorice de pe valea Bistrigei, Bucuresti, 1970, p. 30. ©'Pr. Horia CONSTANTINESCU, ,Biserici de lemn mutate gi strimutate”, in: Glasul Biserici, XXVIII (1976), nt. 5-6. © Jon AcArsiceaNu, Preotul si familia preopeascd, Sibiu, 1942, p. 23. © Jon AcArsrceanu, Preotul si familia preofeatca, p. 24. 2u1RESTITUIRI de lemn se desficeau gi se reficeau bucata cu bucati de citre mesteri locali. Se pare ci au existat si biserici de lemn «pe roate», ca la Spatarei Teleorman, unde tradigia pistreaz pani astizi amintirea unei astfel de biserici si a cirei existenfa se justifica prin aceea ci putea fi mutatd ugor in vemuri de bejenie (nut. fuga din fata dusmanului), cdnd sacul igi ciuta adapost in inima pidu- tii, in vai ascunse iscoadelor®. 7. Preotul, familia gi activitatea lui Preofii, aga cum se stie, au apartinut prin port, grai si munca aceleiasi viei paranesti, purtdnd acelasi costum in afara bisericilor si cAstigand painea muncind pe brazdi, la padure, crescind vite etc. vechi munci ale poporului roman de cand se stia pe acel pamant™. Preoteasa ‘icea adic accleasi stri- era si ea féranci prin grai, port, munci, prin acelasi numar mare de copii, esind, legindnd, ficdnd painea la gest sau la vatr, desculya sau cu strimo- sestile opinci ca ale dacilor de pe Columna lui Traian. Si casa preotului era la fel ca a séranului, bordei la cmp ca bordeiul vestitului Popa Sapea din Celei, cu lavige, cu icoana strjuita de sticla de aghiasma gi cu milenara vatra strimogeasc’. Mergea pe jos, si veacuri de-a randul a purtat rusinosul jug al iobagiei iar cind se pribegea satul se pribegea si el. Aceasti identitate de viagi a creat unitatea dintre sat si preot, lentitate de gndire si aspiratie, fapt care a con- tribuit la pretuirea clerului de citre popor. Cum fi era portul asa ti era si graiul, iar invapaturile lui erau aceleasi de veacuri, un Dumnezeu, o credingi, un botez si o judecaté dreapti. Mai invata ci acolo unde nu-i icoana, cruce si unde nu-i biseric’ si grijanie (n.t. Impartasanie), nu-i dreapta credinga. Invata ceea ce poporul primise de la strabunii lui si pastra ceea ce se mostenise dit tata-n fiu si mamié-n fiica, incat nimeni nu a cutezat si gan- deasca altfel si sa strice legea®. Identitatea aceasta de traire si gindire, intre popor si preot, a fost salvatoare pentru unitatea spirituala si naionala, prin © Andrei Consea, O marturie germand despre romani in see. XVII, in: Magazin istori, nr, 2/1977, p. 35. Pr, Nicolae Popescu, Preofi de mir adormiti in Domnul, pp. 11-12. © Constantin Grurescu, Dinu Grursscu, [storia roménilor, vol. 1, Bucuresti, 1974, pp. 143-144. 212Biserica si satul roménese ele biruind forgele strdine care atacau aceasta unitate. Lucru sesizat chiar de strainii care au incercat sa ne dezbine, remarcind: «solidaritatea poporului pe Langa preotii lor». Prozelitismul lor religios s-a izbit de aceasta solidaritate, ei ingisi marturisind: solidaritatea continuitagii tadisiilor strimosesti in aceasta unire, Tot atat de veche ca si existenta poporului roman este gi activitatea de judecitor a preotului, ales de obste ca si fie impreund cu sfatul batranilor judecitorul neingelegerilor si si le judece in baza vechilor datini. Abia mai tarziu va folosi ca indreptar in aceasta activirate si Pravila. Exemplu, in anul 1754, cand soborul satului Orodeni, jud. Dolj, impreuna cu preogii jude- cau neingelegerile dintre siteni pentru pamant, si incheiau aceste neingelegeri printr-un act de impacaciune®. Acelasi lucru era comun tuturor satelor roménesti, dar mai ales in Transilvania, unde judecarea pricinilor dintre romani era lasati pe seama obstei si preogilor acestor sate. Sute de ani, preotul a fost oc! EI sctia «Zapisele», adica actele de vanzare si cumparare, iar prin semnatura lui, dadea gir acestor acte. Plecatele jalbe (n.t. petitii colective) prezentate citre divanul Tarii sau citre alte persoane importante, tot scrisul si mintea preosilor. Tot el scria «dietele», adic testamentele batranilor ca si ale lor pro- prii, din dorinya de a nu lisa intre urmasi certuri sau dezbinare. Tot el scria foile de zestre intocmite la cdsatoria fetelor, respectand tra- digiile si legea pamantului, altminteri nefiind luate in consideratie. Casatoria dintre doi tineri nu se putea face dacd nu avea aprobarea scrisi a preotului, care didea asigurarea ci nu sunt rude, c au o purtare buna gi ca se cisito- : «avand singur interes cel al dragostei», in general orice nevoie a satului iul si mintea faranului nestiutor de carte. rea gisea in preot usurare si indeplinire, ca unul ce avea autoritatea, cat si legea, adica Pravila. In sfarsit, nu putem uita ca preofii au fost primii dascali de limba roma- neasci, desigur inainte de existenya oricaror scoli, asa cum intelegem noi aceasta nosiune. Sute si sute de ani preofii au fost fauritori de limba si datina romaneasci, invayand generayii dup’ generatii, copili satelor si citeasci si si scrie «romaneste». © Pr, C, StANicA, ,Documente din trecutul Olteniei”, i nt, 5-6, pp. 380-382 Mitropolia Olteniei, 1X (1957), 213RESTITUIRI Mianistirile au fost in special acele vette, care secole de-a randul au intreyi- nut flacara scrisului romanesc. In toate aceste manastiri, fie ci erau Muntenia, Moldova sau in Transilvania, Maramures si Banat, existau scoli speciale de copisti, vechi si cu traditii de secole, care au avut permanent griji si suplineasci lipsa cirgilor. In toate provinciile romanesti, cand unele ministiri de peste muni gi-au incetat activitatea datorit’ vitregiei vremurilor mulfi cilugiri din si-au continuat activitatea in mnistirile din Moldova si Tara cilor de peste mungi. La nevoie, nu pusini dintre cdlugirii ministirilor din sarile romAne au trecut mungii adipos- aceste manastit Romineasca pentru a suplini lipsurile biseri tindu-se ici, colo ca si caligrafieze cartile necesare bisericilor romanesti. Chiar atunci cind au aparut caryile gi cle au inceput sa circule mai usor in lumea satelor, tofi preotii au continuat si le facd cunoscute copiilor, din noile scoli infiingate dupa 1838, Ba, mai mult, aceste gcoli au fost susyinute si banegte de citre preogi, practica aceasta fiind cunoscuta ined din secolul al XVIlea, intrucat documentele din acea vreme ardtau obligativitatea clerului de a sussine scoli romanestis si scoli romanesti au existat cu mule inainte de infiintarea scolilor oficiale, citand de exemplu pe diaconul Stoica din satul Ciesti, Arges, ca si pe preotul Dumitru din Viga de Sus, (ud. Teleorman) cu care in anul 1873 inch invefe, contra unei modeste sume, pe copii lor carte romaneascd”. Cu atat mai mule au facut preosii de peste mungi, deoarece stipanirea strain foarte mult timp nu le-a acordat nici macar dreptul la invagitura. Este «ageziminte» cu locuitorii satelor amintite ca si meritul lor de a fi ginut astfel aprinsa flacara constiinyei nationale mai ales in tinuturile instedinate ca si pastrarea limbii naionale. Si aga, generagie dupi generatie, sute de ani, acesti modesti dascili au pistrat nu numai constiinfa cd romani, indiferent unde s-ar afla, apartin aceluiasi popor, dar s-au dovedit si ctitori de scoli romanesti. Summary: Romanian Church and village ‘The Romanian people and its emergence on the arena of history is a natural outcome of the existence of Romanian villages, long before they were attested to © Nicolae Anonet, Gh. PianugA, storia invdgéméntului din Oltenia, Craiova, 1977, p. 46. 214Biserica si satul roménese by documents. These villages were not recorded by documents because the harsh proto-history of the Romanian people was troubled by migrations. During all this time, the Church and priests (as well as other intellectuals of the rural areas) were active in the Romanian villages and around them; generation after generation lived, thought, and withstood all hardships. The pillar of support and the strength during those troubled times when history was written not in chancelleries, but on battlefields with the sword and blood, was the Church with her servants During those times without a written history, we were still able to organize ourselves — however scarcely ~ around the Church. Here, in churches and near their priests, our written language evolved slowly but steadily, and thus the Church contributed to shaping the national consciousness. This is proved by the fact that, coming into contact with the Slavs and living close to them, we never changed what we already were: a people in its own right, with its own Romanian language and national awareness, like a strong tree with roots anchored deeply into the ancestral ground, whose sap incorported the Slavic elements. Generation after generation, our people learned to read and write in their own language, not a foreign one. These old and strong ties between Church and people prove and justify the trust and appreciation earned by our ancestral Church from the earliest times. The Church as been the matrix preserving and perpetuating our national language and consciousness. It is generally known that the priests shared the customs, language and life of the peasantry; outside the church they would wear the same clothes and they earned their living by working the land, growing cattle, doing the same age- old labor as the Romanian people. They shared the same vestments and language, and maintained their steadfast teachings: one God, one faith, one baptism and one right judgment. They preached the ancestral teachings and preserved the heritage passed down from fathers to sons, from mothers to daughters, so that no one presumed to think otherwise and go against these teachings. This sameness in thinking and living, by which the priests identified with the people, safeguarded the spiritual and national unity and overcame the alien factors that threatened this unity. 215