RUGĂCIUNEA DIN GRĂDINA GHETSIMANI și PRINDEREA LUI IISUS

- STUDIU COMPARATIV IOAN 18, 1-11 vs EVANGHELIȘTII SINOPTICI -

I. 1) IDEI PRINCIPALE

IOAN 18, 1-11:

- Iisus cu ucenicii, în grădină, dincolo de pârâul Cedrilor (1).

- Iuda cunoștea bine locul, fiind o locație în care Mântuitorul Se aduna frecvent cu ucenicii (2).
- vânzătorul Iuda vine acolo cu ostași și reprezentanți ai iudeilor înarmați (3).
- preștiința Fiului lui Dumnezeu (4).
- dialogul lui Iisus cu cei ce au venit să-L prindă (4 - 8): Iisus se descoperă - Eu sunt (Εγω είμί), redat de
3 ori (vs. 5, 6, 8); aceștia se dau înapoi și cad la pământ (6).
- împlinirea făgăduinței lui Hristos - ca niciunul să nu se piardă / să nu piară... (Ioan 6, 39; 17, 6 și 12).
- Petru îi taie urechea lui Malhus, sluga arhiereului (10).
- acceptarea paharului suferințelor primit de la Tatăl (11).

MATEI 26, 36-46 (rugăciunea) și 47-56 (prinderea) şi MARCU 14, 32-42 şi 43-52:

* Relatările de la Matei și Marcu (în privința ambelor scene) sunt aproape identice, cu mici diferențe.
MATEI:
- Iisus cu ucenicii, în locul numit Ghetsimani, îi înștiințează că merge să se roage (36).
- El ia cu Sine doar pe apostolii din cercul restrâns (Petru, Iacov și Ioan - cei 2 fii ai lui Zevedeu) (37).
- întristarea lui Iisus (38) - moment accentuat în prezentarea Sf. Luca (22, 43-44).
- îndemn la priveghere şi rugăciune (38 şi 41).
- paharul suferinței / Iisus face voia Tatălui - prima adresare către Părintele Ceresc (39); a doua - vs.
(42) iar a treia oară nu mai repetă textul rugăciunii ci doar acelaşi cuvânt zicând (44).
- Iisus revine de fiecare dată şi îi găseşte pe cei trei ucenici dormind (40, 43).
- repetarea îndemnului la priveghere; comparaţia trup - suflet (41) - textul este preluat identic la Marcu
14, 38.
- apropierea ceasului; Iisus este Fiul Omului (45) - la fel în Marcu 14, 41.
- sosirea lui Iuda cu mulţime multă pentru a-L prinde pe Iisus (47).
- semnul trădării - sărutarea (48).
- salutul lui Iuda: Bucură-Te, Învăţătorule! (49), comparativ cu Marcu 14, 45: Învăţătorule!.

1
- dialogul dintre Iisus şi Iuda (49-50).
- Iisus Se lasă prins (50).
- Petru îi taie urechea lui Malhus (51), spre dezaprobarea Mântuitorului (52).
- conştient de puterea Sa dumnezeiască, Iisus îl mustră pe Petru, spunându-i că Tatăl ar fi putut trimite în
apărarea Sa legiuni de îngeri (53).
- împlinirea Scripturilor (54 şi 56).
- ,,reproşul” lui Iisus adresat reprezentanţilor iudeilor - (55).
- fuga ucenicilor şi părăsirea lui Iisus - despre care relatează doar Matei (26, 56) şi Marcu (14, 50).

MARCU:
* urmează aproape identic textul de la MATEI, dar prezintă şi un element inedit, neregăsit la ceilalţi:
- tânărul care mergea după Iisus, înfăşurat într-o pânzătură şi care a fugit gol... (14, 51-52). Este vorba
chiar de autorul evangheliei - Sf. Ap. Marcu, unul din cei 70 de ucenici ai Domnului, care nu-şi declină
identitatea în text. El Îl urmase pe Iisus şi însoţitorii Lui încă din foişorul Cinei, care era de fapt casa
mamei sale.

LUCA 22, 39-46 şi 47-53:

- Iisus şi ucenicii, în Muntele Măslinilor; nu precizează nici de grădină, nici denumirea de Ghetsimani.
- îndemn la priveghere şi rugăciune (40 şi 46).
- rugăciunea lui Iisus (41-45): paharul suferinţei (42), arătarea îngerului (43), chinurile şi sudoarea lui
Iisus prefăcută în sânge (44)
- venirea lui Iuda cu mulţime de oameni (47).
- replica Mântuitorului cu privire la gestul trădării (48) - este singurul loc în care Iisus pare că-i
reproşează acest lucru lui Iuda. Ioan şi Marcu nu schiţează nici-o rostire a Domnului către Iuda, iar Matei
notează adresarea blândă, calmă şi amicală către ucenicul-vânzător: Prietene, pentru ce ai venit? (26, 50).
Cel mai probabil continuarea întrebării ar fi ,,...pentru ce ai venit cu atâta oaste şi mulţime de oameni
înarmaţi?...”, a cărei urmare decurge firesc în spusele Mântuitorului din finalul relatării: În toate zilele
fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea... (53).
- tăierea urechii slugii arhiereului (49-51).
- Iisus se atinge de urechea lui Malhus şi îl vindecă (51) - detaliu unic.
- adresarea către trimişii mai marilor templului (52-53).
- ceasul răutăţilor şi stăpânirea întunericului (53).

2
 OBSERVAȚII / PARTICULARITĂŢI / ASEMĂNĂRI ŞI DIFERENŢE:

- Ioan prezintă foarte succint scena rugăciunii din Grădina Ghetsimani; rugăciunea lui Iisus a fost
consemnată detaliat în capitolul 17, fără a fi menționat locul în care a fost rostită.
- Cele 3 omisiuni semnificative care NU se regăsesc în Evanghelia după Ioan dar apar menţionate la
sinoptici sunt: scena agoniei din Grădina Ghetsimani (accentuată de Sf. Luca); sărutul lui Iuda
Iscarioteanul; fuga ucenicilor şi părăsirea lui Iisus (Matei 26, 56 şi Marcu 14, 50).
- Relatările de la Matei și Marcu (în privința ambelor scene) sunt aproape identice, cu mici diferențe.
- Locul acţiunii: Ioan este singurul care vorbește despre pârâul Cedrilor și despre o grădină, nu folosește
denumirea Ghetsimani (Matei și Marcu) sau Muntele Măslinilor (Luca).
- Marcu (14, 33) este singurul care redă integral numele ucenicilor pe care i-a luat cu Sine pentru
rugăciune; Ioan și Luca Îl nominalizează doar pe Iisus, Matei vorbește doar de Petru și cei 2 fii ai lui
Zevedeu (26, 37).
- Toţi evangheliştii menţionează despre paharul suferinței (a se vedea punctul I. 2-3).
- Apelativele cu care Iisus I se adresează Tatălui în rugăciunea Sa: Părintele Meu (de 2 ori la Matei 26,
39 şi 42); Avva Părinte (Marcu 14, 36) şi Părinte (Luca 22, 42) - la fel ca în rugăciunea redată de Ioan în
cap. 17 [vs. 1, 5, 11 (Părinte Sfinte), 21, 24, 25 (Părinte Drepte)].
- Rugăciunea lui Iisus - detalii privind modul în care Se ruga Iisus / gesturi însoţitoare ale rugăciunii :
- atitudinea dinaintea şi în decursul rugăciunii: întristarea şi mâhnirea lui Iisus, mărturisirea făcută
ucenicilor: Întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei 26, 37-38) / tulburarea şi mâhnirea (Marcu
14, 33-34) / un înger îl întărea... fiind în chin de moarte (Luca 22, 43-44) / ucenicii erau adormiţi de
întristare (Luca 22, 45).
- ridicând ochii Săi la cer (Ioan 17, 1);
- mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se… / şi Se ruga... (Matei 26,
39 / Marcu 14, 35);
- Iisus S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind, Se ruga... (Luca 22, 41)
iar când a încheiat ruga: ridicându-Se din rugăciune... (Luca 22, 45);
- elemente specifice evanghelistului Luca (22, 43-44): arătarea îngerului care-L însoţea şi-L
întărea (43), temei pentru îngerii care ne asistă şi pe noi în rugăciune;
- Mântuitorul se ruga insistent, stăruitor (44);
- sudoarea Lui făcută ca picături de sânge care picurau pe pământ (44).
- Paharul suferințelor - toţi evangheliştii vorbesc despre acest pahar: Ioan 18, 11; Matei 26, 39 şi 42;
Marcu 14, 36 şi Luca 22, 42. Parafrazând cuvintele lui Iisus, Marcu face referire la pahar folosind
termenul ceas (14, 35). ***subiectul a fost tratat la punctul 2-3 (a se vedea mai jos).
- Apropierea ceasului prinderii lui Iisus (Matei 26, 45 şi Marcu 14, 41); Luca este un pic diferit, nu
vorbeşte despre ceasul lui Iisus ca moment al împlinirii celor ce aveau să se întâmple, ci despre ceasul
lor, al evreilor (arhierei, căpeteniile templului, bătrînii poporului - 22, 52), ca un ceas al răutăţii şi al
nelegiuirii, al lucrării lui Satan (acesta ceasul vostru şi stăpânirea întunericului - 22, 53).
- În episodul prinderii lui Iisus, la Ioan apare de 3 ori numele lui Iuda, (vs. 2, 3, 5), de 2 ori este numit
Iuda vânzătorul (vs. 2, 5) la sinoptici se face referire de câte 2 ori (Iuda / Iuda vânzătorul - ex. Matei 26,
47-48; Marcu 14, 43-44); la Luca i se dă numele tot de 2 ori (22, 47-48).
3
- Semnul trădării - sărutarea: Ioan NU precizează nimic; Matei (26, 48-50) şi Marcu (14, 44-46) vorbesc
şi despre semn şi despre gestul sărutării propriu-zise, Luca notează doar intenţia lui Iuda (22, 47) şi
replica Mântuitorului: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? (22, 48).
- Dialogul dintre Iisus şi Iuda: Matei vorbeşte despre un schimb de replici (salutul perfid al vânzătorului şi
întrebarea lui Hristos - 26, 49 şi 50), Marcu - doar de salutul lui Iuda (14, 45) iar Luca doar de replica
interogativă a lui Iisus (22, 48).
- Tăierea urechii: ***subiectul a fost tratat la punctul II, 4 a) (a se vedea mai jos).
- Conştient de puterea Sa dumnezeiască, Iisus îl mustră pe Petru, spunându-i că Tatăl ar fi putut trimite în
apărarea Sa cel puţin douăsprezece legiuni de îngeri...(Matei 26, 53) - menţiune unică.
- ,,Reproşul” lui Iisus adresat reprezentanţilor iudeilor - comparaţia cu prinderea unui tâlhar şi atitudinea
paşnică, deschisă a lui Iisus care învăţa zilnic în templu, pe faţă... - întâlnite la toţi cei 3 sinoptici - (Matei
26, 55; Marcu 14, 48-49; Luca 22, 52-53). Sesizăm o antiteză între Iisus şi adversarii Săi:
- El Se manifestă cu blândeţe, paşnic, rămânând singur după fuga ucenicilor - ei vin cu
agresivitate, cu oaste şi slujitori, de la arhierei şi farisei,... cu felinare şi cu făclii şi cu arme (Ioan 18, 3) /
cu mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege (Matei 26, 47) / mulţime cu săbii şi cu ciomege (Marcu 14, 43) /
o mulţime… (Luca 22, 47 - aici nu insistă asupra detaliilor);
- Iisus este deschis, lucrează ziua, pe faţă, pe lumină, învăţând într-un spaţiu public (templu) -
fapta lor este săvârşită noaptea, pe întuneric, în ascuns, prin trădarea şi perfidia unui apropiat (Iuda);
- Mântuitorul împlineşte voia Tatălui (Ioan 11, 11; Matei 26, 39 şi 42; Marcu 14, 36; Luca 22, 42)
- ei fac lucrarea Satanei şi a întunericului (Luca 22, 53).
- Despre fuga ucenicilor şi părăsirea lui Iisus (una din omosiunile semnificative) NU relatează nici Ioan şi
nici Luca, ci doar Matei (26, 56) şi Marcu (14, 50).

1 d) Evrei 5, 7-9: El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel
ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa, şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea
din cele ce a pătimit şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică.
Sfântul Apostol Pavel rememorează aici momentul rugăciunii Mântuitorului din Grădina
Ghetsimani, făcută cu strigăt şi cu lacrimi (5, 7) către Dumnezeu - Tatăl, Cel ce putea să-L mântuiască
din moarte (5, 7). Calitatea de Fiu a lui Iisus nu-L scuteşte de ascultare, dar asta nu înseamnă că El face o
ascultare silită, fără voie, ci ascultă din iubire jertfelnică faţă de Tatăl - al cărui plan şi a cărui voinţă le
urmează întocmai, şi faţă de oameni - pentru care şi în locul cărora Se jertfeşte.
A învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (5,8) - deducem că, prin ceea ce a suferit, Iisus S-a făcut pildă
de ascultare supremă pentru noi iar Pătimirile Sale sunt consecinţa ascultării desăvârşite de care a dat
dovadă. Roada jertfei şi a ascultării Sale până la moarte este mântuirea veşnică, pentru toţi cei ce-L
ascultă (5,9). Aşadar, cei care ascultă de voia şi poruncile lui Hristos imită de fapt ascultarea lui Hristos
faţă de Tatăl.

2-3) Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl? (Ioan 18, 11b)

Despre paharul primit de Iisus de la Tatăl fac menţiune toţi cei 4 evanghelişti, cu oarecare
deosebiri. Sinopticii prezintă acceptarea paharului înainte de prinderea Mântuitorului - în cuprinsul

4
rugăciunii Sale din Ghetsimani, iar Ioan notează asumarea lui după ce Iisus este prins, printr-o întrebare
adresată lui Petru:
- Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl? (Ioan 18, 11).
- Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu,
ci precum Tu voieşti… Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu
putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta... (Matei 26, 39 şi 42)
- Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu
ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu. (Marcu 14, 36)
- se ruga zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta
să se facă (Luca 22, 42).
În scena rugăciunii şi a prinderii lui Iisus, cuvântul pahar apare de 5 ori, la care putem adăuga alte
2 referinţe, din care se subînţelege că este vorba despre acelaşi lucru:
- Şi lăsându-i, S-a dus iarăşi şi a treia oară S-a rugat, acelaşi cuvânt zicând (Matei 26, 44), cu
referire la Matei 26, 39 şi 42.
- Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga, ca, de este cu putinţă, să
treacă de la El ceasul (acesta) - Marcu 14, 35. Aici, cuvântul pahar este înlocuit prin termenul ceas, cu
sensul de ceas la suferinţei, pahar al suferinţei...
Observăm că, spre deosebire de toţi sinopticii, doar în Evanghelia după Ioan Iisus nu-i cere
Părintelui Ceresc să depărteze de la El acest pahar, ci îl acceptă ca pe un dar primit de la Tatăl (paharul
pe care Mi l-a dat Tatăl). Imaginea paharului care exprimă amărăciunea patimilor voite de către Tatăl
este redată de sinoptici mai înainte, în contextul agoniei lui Iisus1 din cadrul rugăciunii Sale din grădină.
Paharul despre care se vorbeşte este redarea metaforică a întregului ansamblu de chinuri, pătimiri
şi suferinţe pe care Iisus avea să le primească pentru noi, oamenii şi în locul nostru. Datorită firii Sale
dumnezeieşti, ştiind ceea ce urma să suporte, Iisus îi cere Tatălui - ca om, de data aceasta - să depărteze
de la El acest pahar al suferinţei şi să-L scutească de chinurile ce se apropiau. Este un moment de
slăbiciune omenească a lui Hristos, dar nu una alterată, provenită din păcat, ci doar din conştientizarea
naturii omeneşti neputincioase. Este unul din momentele în care ambele firi ale lui Iisus (divină şi umană)
se manifestă, împletindu-se şi completându-se reciproc în această sinergie (împreună-lucrare) de a împlini
planul şi voinţa Tatălui, aflate în deplin acord cu propria Sa voire.
Hristos este dispus să accepte voinţa Tatălui, care prevăzuse din veşnicie moartea pe cruce a
Mântuitorului, precum afirmă şi părintele Dumitru Stăniloae: ,,El nu Se fereşte de cruce..., căci vrea să ne
arate că merge până la primirea ei, în iubirea Sa faţă de oameni. Dacă S-ar fi ferit de ea, ar fi arătat că
Se iubeşte mai mult pe Sine decât pe oameni. Ar fi justificat şi egoismul nostru. Nu l-ar fi socotit păcat.
De ce ar mai fi venit, în acest caz, în lume? Un Hristos fără cruce nu ne aduce nimic deosebit”2.
Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, faptul de a bea acest pahar înseamnă ca Iisus să rabde
adâncul somn al morţii, spre desfiinţarea morţii şi stricăciunii, de aceea El nu-l refuză, odată ce, bându-
1, se încredinţează neamului omenesc atâtea bunătăţi3. Hristos pătimeşte nu fără voie, ci cu voia Sa.
Pătimirea pentru alţii este un pahar care i se dă de către Dumnezeu (Tatăl) şi El nu voieşte să-l refuze, ci
să-1 bea, pentru că prin aceasta aduce mântuirea oamenilor cu care S-a înfrăţit. Paharul morţii îl beau

1
Pr. Conf. Dr. Constantin PREDA, Pătimirile şi Moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan - curs pentru Studiul
Noului Testament, Universitatea din Bucureşti, p. 9.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, pp. 243 - 244, apud Pr. Conf. Dr.
Constantin PREDA, op. cit., p. 9.
3
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, COLECŢIA PSB, volumul 41, Editura IBM al BOR, Bucureşti,
2000, p. 747.
5
de silă toţi oamenii în urma păcatului strămoşesc. Hristos îl bea de bună-voie, ca să biruie băutura Lui
pentru Sine şi pentru toţi4.

II 1) Tema grădinii (κήπος)

a) În Noul Testament, cuvântul termenul grecesc κήπος = grădină, apare de 5 ori în 4 versete, în
două dintre Evanghelii (Luca şi Ioan), de cele mai multe ori (4) fiind menţionat în Evanghelia după Ioan
(de 2 ori numai în capitolul 18), astfel:
- Luca 13, 19: Asemenea este grăuntelui de muştar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în
grădina sa, şi a crescut şi s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui. - pilda
grăuntelui de muştar.
- Ioan 18, 1: Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o
grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi - locul arestării lui Iisus.
- Ioan 18, 26: Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a
zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu El? - Petru este recunoscut de sluga arhiereului (întreita
lepădare).
- Ioan 19, 41: Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină (era) un mormânt nou,
în care nu mai fusese nimeni îngropat - înmormântarea lui Iisus într-o grădină.

b) Asocierea teologică κήπος = grădină cu Grădina Raiului = παράδεισος

În Evanghelia după Ioan, termenul <<grădină>> are o profundă valoare simbolică şi teologică.
Putem face o analogie între grădina (κήπος) în care a fost prins Iisus iar mai apoi înmormântat (cfm. Ioan
19, 41) cu Grădina Raiului, paradisul pământesc (παράδεισος) în care au fost aşezaţi Adam şi Eva înainte
de cădere.
Cuvântul παράδεισος = rai, paradis sau sânul lui Avraam (Luca 16, 22) şi denumeşte locul sau
starea celor drepţi şi fericiţi, care au pacea în suflet şi pe Hristos prezent mereu în inima şi în viaţa lor 5.
Termenul este de origine persană şi înseamnă parc, grădină cu apă, grădină a desfătărilor6.
Apa este simbolul vieţii; aşadar, prin Jertfa şi Învierea Sa, Hristos ne-a izvorât viaţa veşnică şi ne-
a rechemat la viaţa cea adevărată, de la începutul existenţei noastre pe pământ. A se vedea originea vieţii
şi a lumii (fizice) tot în apă - element primordial al creaţiei, cfm. Facere 1, 2: Duhul lui Dumnezeu Se
purta pe deasupra apelor.
Grădina Ghetsimani era situată lângă un curs de apă, Pârâul Cedrilor (a se vedea mai jos, punctul
II 1 c). Cuvântul Ghetsimani înseamnă teasc de măsline, iar grădina de măslini se afla la poalele Muntelui
Elon (Muntele Măslinilor), spre răsărit de Ierusalim.
Dacă vechiul Adam, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu a pierdut Raiul, Adam cel Nou -
adică Hristos - prin ascultarea de Dumnezeu-Tatăl - prins şi înmormântat tot într-o grădină, a recâştigat
Raiul cel de demult pierdut şi ne-a aşezat la starea de fericire paradisiacă de la început.
Acest lucru îl afirmă Sf. Chiril al Alexandriei, când spune: Locul (Ghetsimani) era o grădină
care simboliza Raiul dintru început... era punctul de întâlnire şi de adunare a tuturor spre starea de la
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 2041, la Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., pp. 746 - 747.
5
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura IBM al BOR, București, 1995, p. 434.
6
Maurice Carrez, Francois Morel, Dicționar grec - român al Noului Testament - traducere de Gheorghe Badea, Societatea
Biblică Interconfesională din România, București, 1999, p. 215.
6
început. Căci în Rai s-a petrecut începutul tuturor celor ce ne-au întristat, şi în grădină este începutul
Pătimirii lui Hristos, care a adus îndreptarea tuturor celor ce ni s-au întâmplat odinioară7.
Simbolismul acesta este acceptat de majoritatea comentatorilor biblici mai noi, ca şi M. Boismard,
care notează: Grădina evocă foarte probabil paradisul pământesc despre care se vorbeşte în Facere
capitolele 2-3; crucea, aşezată în mijlocul grădinii va fi atunci <<pomul vieţii>> (cfm. Facere 2, 9),
izvorul nemuririi de care primul om s-a lipsit din cauza păcatului8…

c) Pârâul Chedron (Cedrilor) - Ioan 18, 1 - loc geografic şi loc teologic în Vechiul şi Noul
Testament
Pârâul Cedrilor (Chedron) sau Pârâul Negru (de la evreisecul Nahal qidron care înseamnă a fi
închis, întunecat) se afla în imediata apropiere a Grădinii Ghetsimani şi era de fapt un fir de apă ce
străbătea valea cu acelaşi nume, şerpuind între panta şi zidul de răsărit (est) al Ierusalimului şi Muntele
Măslinilor, vărsându-se în Marea Moartă. Albia râului Chedron străbate de la nord la sud Valea lui
Iosafat - partea cea mai înaltă. Cuvântul chedron poate fi tradus şi prin murdar, tulbure, trist, negru,
sumbru. În această notă geografică putem distinge mai multe semnificaţii tipologice şi teologice:
- faptul că râul se afla la răsărit de Ierusalim, ne trimite cu gândul la Hristos - Răsăritul Cel de Sus,
care îşi începe lucrarea de a ne readuce în Ierusalimul Ceresc tot dintr-un spaţiu geografic aflat la răsărit;
- însăşi denumirea de tulbure, trist, negru, sumbru… conduc parcă la tristeţea ce a cuprins sufletul
lui Iisus mai înainte de Cinstitele Sale Pătimiri, după cum chiar El mărturiseşte ucenicilor: Întristat este
sufletul Meu până la moarte (Matei 26, 38). Aşadar, până şi natura se afla în concordanţă cu trăirile
Mântuitorului.
- dat fiind că - din punct de vedere fizic - pârâul şi valea erau cunoscute pentru pantele alunecoase
şi cu râpe, greu de urcat până la acea grădină, înţelegem că încă de aici, de până la sosirea în grădină,
începe calvarul Domnului9;
- unii comentatori văd în această menţiune toponimică evocarea regelui David, strămoş al lui Iisus,
care traversează Pârâul Cedrilor pentru a scăpa de urmărirea fiului său, Abesalom (2 Samuel 15, 23) 10.
Demnitatea împărătească a lui Iisus este evidenţiată de evanghelistul Ioan chiar şi în relatarea Patimilor
Domnului.
Menţiuni în Vechiul Testament:
- David a traversat Chedronul când a părăsit Ierusalimul, pe vremea răzvrătirii lui Absalom (2 Sam
15, 23 şi 30).
- Aici Asa a ars stâlpii idolatri ai mamei sale (1 Regi 15, 13). Septuaginta traduce aici „ Valea
cedrului”; cuvântul înseamnă „negru”, referindu-se probabil la culoarea închisă a albiei acestei ape
curgătoare sau la verdele închis pe care îl aveau cedrii care creşteau pe malul acestuia.
- Regii evlavioşi ai lui Iuda - Ezechia şi Iosia, care au readus poporul pe calea adevăratei închinări,
au scos din Templul Domnului simbolurile idolatriei şi, după ce le-au ars, le-au aruncat cenuşa în viroaga
Chedronului (1 Regi 15, 13 şi 23, 4).
- Tot aici a fost executată Atalia, pentru a nu spurca templul (2 Regi 11, 16), după cum relatează şi
istoricul Iosif Flavius.

7
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB, volumul 41, Bucureşti, p. 1072.
8
M. Boismard, A. Lamouille, L’ Evangile de Jean, Paris, 1977, p. 452, apud Pr. Conf. Dr. Constantin PREDA, op. cit., p. 8.
9
Pr. Dr. Ioan Mircea, op.cit., p. 90.
10
Pr. Conf. Dr. Constantin PREDA, op. cit., nota 9, p. 8.
7
 - A devenit apoi depozit pentru tot felul de gunoaie, groapă comunală (2 Cronici 29, 16 şi 30, 14),
iar în vremea regelui Iosia era chiar cimitirul cetăţii (2 Regi 23, 6; Ieremia 26, 23).
- În partea de vest a Văii Chedron se află izvorul Ghihon, de unde regele Ezechia a adus apă în
interiorul zidurilor oraşului, prin canalul Siloam.
Cu excepţia perioadelor când plouă foarte puternic, această zonă este uscată, iar apele curg din
munte. Lungimea de la izvor până la En-rogel este de 4,5 km. Malurile stâncoase sunt pline de morminte,
mai ales pe partea stângă a zonei templului. Cea mai mare dorinţă a evreilor era să fie îngropaţi aici,
pentru că Chedron era considerat ca făcând parte din Valea lui Iosafat, menţionată în Ioil 3, 2.
Mai jos de En-Rogel, Chedronul nu mai prezintă niciun interes geografic, istoric sau religios. Are
un curs sinuos prin pustia Iudeii, până la malul nord-vestic al Mării Moarte. Lungimea totală, în linie
dreaptă este de circa 35 km, parcurşi pe o diferenţă de nivel de 1190 m.
În prezent, valea este numită Wadi Sitti Maryam. În dreptul porţii Sf. Ştefan, Chedronul are peste
30 m adâncime, dar nu mai mult de 120 m lăţime. De aici o ia din nou spre sud-est şi se varsă în Marea
Moartă, după ce a descris câteva meandre. Are apă numai iarna, atunci când cad ploi mai abundente. Se
pare că niciodată Chedronul nu a avut apă pe parcursul unui an întreg. Săpături recente au descoperit că
vechea albie a Chedronului era cu aproximativ 13 metri mai joasă decât albia actuală şi cu 21 de metri
mai aproape de zidul templului din Ierusalim11.

2) Tema preştiinţei şi a puterii dumnezeieşti a lui Iisus

a) Întreita revelaţie Eγω ειμί = Eu sunt (Ioan 18, vs. 5, 6 şi 8).

Sfântul Ioan este singurul dintre evanghelişti care accentuează tema regalităţii sau a demnităţii
împărăteşti chiar şi atunci când istoriseşte Pătimirile lui Iisus. Impresionanta Sa maiestate şi efectul
produs de aceasta asupra adversarilor Săi este evidenţiată în episodul arestării Lui, pe care Ap. Ioan îl
descrie într-o manieră unică, proprie (Ioan 18, 2 - 11). Preştiinţa dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu este
reliefată încă din relatarea Cinei (Ioan capitolul 13) când Iisus, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui (13, 1), a
pregătit acel moment euharistic din foişor. Ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu
a ieşit şi la Dumnezeu merge… (13, 3) le spală picioarele ucenicilor, inclusiv pe ale lui Iuda, despre care
ştia pe (că el este) cel ce avea să-L vândă (13, 11), drept pentru care - cunoscând mai dinainte planul lui
diabolic - îi şi spune imediat după împărtăşire: Ceea ce faci, fă mai curând (13, 27).
În momentul în care s-a apropiat mulţumea înarmată spre a-L prinde, Iisus, ştiind toate cele ce
erau să vină asupra Lui, a ieşit… în întâmpinarea lor (Ioan 18, 4). Vedem aşadar, că iniţiativa o are tot
El, care practic Se predă, Se lasă arestat. Ba chiar, cu îndrăzneală şi cu blândeţea-I firească, îi şi întreabă,
de 2 ori chiar: Pe cine căutaţi? (18, 4 şi 7). Proclamându-Şi de 2 ori (redată întreit de evenghelistul Ioan)
identitatea şi originea Sa divină prin numele dumnezeiesc Eγω ειμί - Eu sunt (18, 5, 6 şi 8), adversarii
Lui, de teamă, s-au dat înapoi şi au căzut la pământ (18, 6) prosternaţi şi copleşiţi de puterea
dumnezeiască a lui Iisus. Aşteptându-se să găsească un om fioros, un călcător de Lege, un tâlhar (cum
notează sinopticii), rămân frapaţi şi plini de uimire văzând chipul blând al lui Hristos care îi întâmpină şi
le vorbeşte blând, drept pentru care cad cu faţa la pământ, neputând suporta energia dumnezeiască pe care
Acesta o emana.
Libertatea suverană cu care domină scena, revelarea identităţii Sale prin intermediul acestei
expresii repetată întreit şi preştiinţa divină, fac din acest episod al arestării o adevărată teofanie, o
manifestare a dumnezeirii lui Hristos. Deplin conştient că prin tot ceea ce face împlineşte, de fapt, voinţa
şi planul din veşnicie al Tatălui cu care este în deplin acord, Iisus prevede şi domină evenimentele, fără a
11
Sursă web: www.eBiblia.ro.
8
fi copleşit de un destin fatal. El nu este târât de desfăşurarea evenimentelor, ci preia iniţiativa predării
Sale, Se lasă prins în mâinile celor păcătoşi, pentru izbăvirea lor 12. Acest Eγω ειμί ne aminteşte de numele
„enigmatic” al lui Dumnezeu aşa cum Se descoperă şi Se auto-proclamă în anumite revelaţii din
Vechiului Testament: Eu sunt Cel Ce sunt… Cel Ce este… (Ieşire 3, 14).
În Noul Testament, expresia Eγω ειμί apare de multe ori, cel mai frecvent în Evanghelia după
Ioan:
1) 4, 26: Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. - Iisus se descoperă femeii samarinence.
2) 6, 20: Iar El le-a zis: Eu sunt; nu vă temeţi! - Mântuitorul Se face cunoscut ucenicilor înfricoşaţi de
teama furtunii iscată pe mare (umblarea pe mare şi potolirea furtunii).
3-4) 6, 35 şi 48: Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va
crede în Mine nu va înseta niciodată. - Iisus Hristos = Pâinea vieţii (după minunea săturării mulţimilor cu
doar cinci pâini şi doi peşti).
5) 6, 41: Deci iudeii murmurau împotriva Lui, fiindcă zisese: Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer.
6) 6, 51: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în
veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. - referire la Sfânta Euharistie =
Trupul lui Hristos.
7-8) 7, 34 şi 36: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi să veniţi. - veşnicia lui
Iisus.
9) 8, 12: Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieţii. - Iisus Hristos = Lumina lumii, care luminează pe toţi cei care-L vor
urma.
10) 8, 18: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Cel ce M-a
trimis. Hristos Îşi este propriul martor, iar Tatăl - cu care este în deplin acord, poate certifica aceasta,
dând dovadă.
11) 8, 23: Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea
aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. - originea cerească, dumnezeiască şi veşnică a lui Iisus,
comparativ cu obârşia lumească a iudeilor, cărora li se adresează.
12) 8, 24: V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi
muri în păcatele voastre. - se subînţelege continuarea firească Eu sunt Dumnezeu; Mântuitorul îi
avertizează aici pe cei care nu vor crede în dumnezeirea Sa şi nu-L acceptă ca Dumnezeu, că vor muri în
păcatele lor, vor fi osândiţi.
13) 8, 28: Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că de la
Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc.
14) 8, 58: Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. - existenţa
din veşnicie a lui Hristos.
15) 9, 9: Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. - sunt
cuvintele orbului din naştere vindecat de Iisus.
16) 10, 7: A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. - Hristos este uşa,
poarta prin care păşim spre veşnicie.
17) 10, 9: Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.

12
Pr. Conf. Dr. Constantin PREDA, op. cit., pp. 3 - 4 şi 7.
9
18) 10, 11: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. - Iisus Hristos =
Păstorul cel bun. - metafora păstorului.
19) 10, 14: Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine.
20) 11, 25: Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
21) 12, 26: Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-
Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. - cei care Îi slujesc şi-I urmează pe Hristos vor avea parte cu
Dumnezeu în veşnicie şi vor fi cinstţi de către Tatăl.
22) 13, 19: De acum vă spun vouă, înainte de a fi aceasta, ca să credeţi, când se va îndeplini, că Eu sunt.
23) 14, 3: Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde
sunt Eu. - se reia ideea de la Ioan 12, 26.
24) 14, 6: Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
25) 15, 1: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Iisus = Viţa cea adevărată.
26) 15, 5: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă
multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. - se reia ideea din versetul de mai sus; analogia Iisus şi
ucenicii săi.
27) 17, 24: Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să
vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. -
text preluat din rugăciunea lui Iisus către Tatăl, mai înainte de prinderea Sa în Grădina Ghetsimani.
28 - 30) 18, 5, 6 şi 8: …Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul
era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ… Răspuns-a Iisus:
V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă… - întreita revelaţie
din grădină.
31) 18, 37: Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu
spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine
este din adevăr ascultă glasul Meu. - Iisus înaintea lui Pilat, îi confirmă identitatea Sa împărătească,
citându-l, dar nu în sensul împărăţiei lumeşti ci a celei veşnice, o Împărăţie a adevărului.
32) 19, 21: Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt
Împăratul iudeilor. - discuţia dintre arhiereii evrei şi Pilat cu privire la vina lui Hristos scrisă pe cruce.
Împărţire pe categorii:
- Mântuitorul Se descoperă pe Sine: Ioan 4, 26 / 6, 20 / 18, 5; 6 şi 8.
- dumnezeirea şi existenţa din veşnicie a lui Iisus:
Ioan 4, 26 / 7, 34 şi 36 / 8, 18; 23 (Eu sunt din cele de sus); 24; 28; 58 / 12, 26 / 13, 19 / 14, 3 / 17, 24.
- Auto-numiri ale lui Hristos prin intermediul unor asocieri, analogii, comparaţii:
Iisus este: - Pâinea vieţii (6, 35 şi 48)
- pâinea ce s-a coborât din cer (6, 41)
- pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer (6, 51)
- Lumina lumii (8, 12)
- uşa oilor (10, 7)
- uşa (10, 9)
10
 - Păstorul cel bun (10 - 11 şi 14)
- învierea şi viaţa (11, 25)
- Calea, Adevărul şi Viaţa (14, 6)
- viţa cea adevărată (15, 1)
- viţa (15, 5).
- Hristos - Împărat veşnic vs. Împărat lumesc: Ioan 18, 37 / 19, 21.
b) Comentariile Sf. Chiril al Alexandriei ( PSB vol. 41) privind Eγω ειμί = Eu sunt în Evanghelia după
Ioan
(1) Eu sunt Pâinea vieţii (6, 35 şi 48)... pâinea ce s-a coborât din cer (6, 41)... pâinea cea vie,
care s-a pogorât din cer. (6, 51):
Mântuitorul Hristos Se numeşte pe Sine Pâinea vieţii, care ni s-a făgăduit odinioară şi ni s-a
arătat atunci în chip, iar acum e prezentă şi împlineşte făgăduinţa făcută nouă. El este Pâinea vieţii, nu
pâinea trupească, care desfiinţează numai pătimirea foamei şi eliberează numai trupul de moartea venită
din lipsa ei, ci cea care eliberează întreg omul spre viaţa veşnică şi arată mai mare decât moartea pe
omul făcut pentru viaţa veşnică. Prin acestea dă de înţeles viaţa şi harul cele din sfântul trup, prin care
Unul-Născut Se uneşte cu noi, dăruindu-ne ceea ce-I este propriu, adică, viaţa.... Pâinea (spirituală
venită) din cer (ca necesitate de împlinirea a tuturor oamenilor 13), adică Hristos, ne hrăneşte pe noi spre
viaţa prelungită prin dăruirea Sfântului Duh, şi împărtăşirea de Dumnezeu desfiinţează moartea din
vechiul blestem14.
...Ce făgăduieşte deci Hristos? Nimic stricăcios, ci mai degrabă binecuvântarea prin împărtăşirea
cu sfântul Lui Trup şi Sânge, care înalţă pe om deplin la nestricăciune, ca unul ce nu mai are nevoie de
nimic din cele ce aduc moartea trupului său, adică de mâncare şi băutură. Aici se arată iarăşi numind
apă sfinţenia prin Duhul, sau Însuşi Duhul dumnezeiesc şi Sfânt, Care e numit astfel de multe ori în
dumnezeieştile Scripturi. Deci, Sfântul Trup al lui Hristos face vii sau dă viaţă celor în care vine şi îi
susţine spre nestricăciune, unindu-Se cu trupurile noastre15.
Cine stă lângă Iisus şi se deschide Lui prin credinţă nu flămânzeşte şi nu însetează spiritual
niciodată. El dă o hrană şi o băutură nesfârşite, pentru că este, ca Persoană nesfârşită în comuniune
nesfârşită cu altele, un astfel de izvor nesfârşit al oamenilor. Prin trupul îndumnezeit al lui Hristos ne vine
viaţa dumnezeiască a ipostasului Său dumnezeiesc. În Euharistie se foloseşte pâinea ca chip al trupului
Său, pentru că El a spus despre Sine că e Pâinea ce s-a pogorât din cer, pentru că pâinea, ca hrană
universală de toate zilele, e cel mai potrivit chip al Lui ca hrană universală a vieţii veşnice a oamenilor.
Trupul Lui însă e pâinea care nu ne prelungeşte viaţa doar temporar, ci pentru veşnicie, fiind trupul înviat
şi susţinut în veşnicie de ipostasul dumnezeiesc, în orice trup viu e persoana ca viaţă; în trupul lui Hristos
e ipostasul dumnezeiesc, e Persoana eternă a Cuvântului. Nu trupul lui Hristos, cugetat în sine, ci
ipostasul dumnezeiesc al Cuvântului ne susţine viaţa veşnică, prin el. Materia devine astfel eternă nu
numai prin voia lui Dumnezeu, ci şi prin lucrarea lui Hristos, lucrare care o şi îndumnezeieşte. Hristos Se
numeşte pe Sine pâinea vieţii pogorâtă din cer, nu o mană creată pe pământ. Este Pâinea care susţine
prin excelenţă viaţa nesfârşită. Şi numai dacă e de o fiinţă cu Tatăl poate fi această pâine a vieţii veşnice,
fiind viaţa prin Sine, ca şi Tatăl Său16.
Hristos S-a arătat pe Sine pâinea reală şi adevărată a vieţii, opusă manei dăruite părinţilor lor în
pustie ca chip şi umbră: „Căci cel ce vine la Mine, nu va flămânzi niciodată.” (Ioan 6, 35). Cei ce au

13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 659, la Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 255.
14
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 254 - 255.
15
Ibidem, p. 256.
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 662 - 663 / p. 256 şi 692 / p. 268, la Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit.
11
mâncat acea mană au avut o foarte scurtă şi trecătoare plăcere a trupului, dar cei ce vin la El prin
credinţă nu vor ajunge la un folos asemănător cu al acelora de atunci, ci vor avea harul ca
binecuvântare continuă17.
În tâlcuirea sa, Sf. Chiril face o paralelă între mana primită din cer de către poporul ales în timpul
lui Moise şi Hristos - Pâinea vieţii: Căci părinţii şi strămoşii voştri, zice, mâncând pâinea, au plătit
datoria cea prin fire a trupului, adică au dobândit prin aceea o viaţă trecătoare, primind hrana trupului
de fiecare zi, pământească, prin ea putând să nu moară îndată. E o dovadă cu totul clară, zice, că n-a
fost o pâine coborâtă cu adevărat din cer aceea care le-a fost de folos celor ce s-au împărtăşit de ea spre
stricăciune. Dar e un semn sigur că Fiul este în mod propriu şi adevărat Pâinea vieţii: faptul care i-a
arătat mai tari ca legăturile morţii pe cei ce se împărtăşesc şi se unesc într-un anumit mod cu El, prin
comuniunea cu El. Iar că mana e înţeleasă ca chip şi umbră a lui Hristos şi că ea a preînchipuit Pâinea
vieţii, dar ea însăşi nu a fost pâinea vieţii, s-a spus în multe feluri. O spune şi Psalmistul, care declară în
Duh: „Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul” (Psalmul 77, 28-29)18.
Părintele Stăniloae completează explicaţia patristică: Mana, fiind o mâncare ca obiect material, nu
putea da decât o prelungire a vieţii trupeşti. Hristos, ca Persoană dumnezeiască, poate da ca hrană viaţa
veşnică. Aşa răspundea evreilor, care socoteau pe Moise superior pentru că le-a dat mana patruzeci de ani,
iar El le-a dat numai o singură dată pâinea înmulţită pentru cele câteva mii de oameni prezenţi. Nu pentru
o mică prelungire a vieţii pământeşti cu hrana trupească a venit El, ci pentru a li Se daca pâine a vieţii
veşnice. Cei ce au mâncat mana lui Moise au murit. Cei ce-L mănâncă pe El nu vor muri în veci… Iisus
n-a promis numai că El va fi pâinea vieţii nemuritoare pentru cei ce cred în El şi că aceştia, ca urmare a
acestei credinţe, se vor împărtăşi de El, ci a şi dovedit aceasta prin învierea Lui. Cum a putut învia trupul
Său, aşa va putea învia şi pe cei ce se vor împărtăşi de trupul Lui şi, prin el, de El însuşi ca Persoană, în
dumnezeiasca Euharistie. Pogorându-Se din cer, S-a făcut prin trupul asumat izvor al vieţii veşnice pentru
cei ce cred că El este Dumnezeu. Şi vor avea temei al credinţei faptul învierii Lui 19.
Hristos Însuşi este Pâine şi sfinţilor îngeri - Îngerii nu mănâncă pâine materială. Psalmistul,
numind hrana îngerilor „pâine din cer” (cfm Psalmul 77, 28-29), Îl numeşte de fapt pe Hristos. Prin
aceasta se arată caracterul spiritual al lui Hristos ca pâine. El susţine nu viaţa trupească, ci viaţa spirituală
veşnică. Propriu-zis, viaţa e altceva decât existenţa materială. Ea e existenţa spirituală a persoanelor. De
aceea, ele sunt chemate la veşnicie, câtă vreme existenţele materiale se strică. Numai trupul omenesc
poate fi ţinut prin spiritul omenesc întărit de Hristos într-o viaţă veşnică a învierii. Dealtfel, trupul nu e
numai readus la viaţa veşnică şi copleşit spiritual de spirit, ci e şi organizat prin el. Este una din marile
taine chiar faptul că materia neorganică e transformată prin spiritul omului în trup viu, trup de carne, prin
care se manifestă gândirea şi simţirea spirituală20.
Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în
veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (6, 51) - Pâinea vie este Pâinea
care trăieşte. Expresia arată caracterul personal al acestei pâini. Se spune că „trăieşte” despre cel ce e
conştient de viaţa Lui. Fiul lui Dumnezeu trăieşte ca Persoană conştientă din veci şi până în veci. Iar cel
ce mănâncă trupul Lui va „trăi” şi el în mod conştient în veci. Nu se spune despre plantă că trăieşte, ba
nici măcar despre animal. După ce Hristos a spus că El este pâinea vie, acum spune că această pâine este
trupul Lui. Se identifică pe Sine ca Persoană cu trupul Său. Pentru că, făcându-Se om, viaţa Lui ca om e
una cu viaţa în trupul Său. Dând trupul Său, Se dă pe Sine ca om. Dar ca ipostas dumnezeiesc îl ţine viu şi
îşi învie trupul Său, ori viaţa Sa de om, ca să ne învie şi pe noi, înviind trupul nostru21.
(2) Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii. (8, 12):
17
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., p. 269.
18
Ibidem, p. 276.
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 713 - 714 / p. 276.
20
Ibidem, nota 715, p. 277.
21
Ibidem, notele 717 / p. 277 şi 718 / p. 278.
12
 Prin aceasta vrea să spună: Umblând prin toată Scriptura şi socotind că pătrundeţi cele spuse
prin Prooroci despre Mine, vă abateţi mult de la calea vieţii. Şi nu e de mirare. Căci nu este în voi Cel ce
descoperă tainele şi luminează toată lumea asemenea soarelui, luminând în inimile celor ce-L caută.
Căci cel ce nu are în sine lumina dumnezeiască şi spirituală umblă în mod necesar în întuneric şi de
aceea cade în multe nebunii. Iar că Lumina prin fire este Unul-Născut, ca Cel ce a strălucit din
Dumnezeu şi Tatăl ca din Lumina cea după fire, am arătat-o prin multe cuvinte în cartea întâi, explicând
spusa: „Era Lumina cea adevărată” (Ioan l, 9). El nu Se numeşte pe Sine lumină, în mod special şi
separat, a celor din Israel, ci a lumii întregi, şi prin aceasta spune lucrul cel mai adevărat. Căci spunem
că El este Cel ce răspândeşte în toată firea lumina spirituală şi că seamănă înţelegerea cuvenită în
fiecare om chemat la existenţă, ca pe o sămânţă pusă în om, după cum s-a spus despre El: „Era Lumina
adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan l, 9). Dar socotesc că în spusa
aceasta se află şi un înţeles ascuns. Căci dacă spusa n-ar avea în sine un astfel de înţeles, ar fi trebuit să
spună numai: „Eu sunt Lumina.” Dar, deoarece a adăugat „a lumii,” socotesc că El vrea să dea acum
de înţeles ceva deosebit. Căci dacă Dumnezeu ar fi fost cunoscut numai în Iudeea şi numele Lui ar fi fost
mare numai în Israel, tot pământul celălalt ar fi fost umplut de un întuneric adânc şi nimeni din cei din
lume n-ar fi avut lumina dumnezeiască şi cerească, ci numai Israel... Iisus nu spune „Lumina e în
Mine”, ci „Eu sunt Lumina”, ca nu cumva aceştia să-L taie într-o doime de fii după iconomia întrupării,
căci „este un singur Domn, Iisus Hristos”, cum zice Pavel22 la I Timotei 2, 5.
În Ioan l, 9, Sfântul Evanghelist Ioan spune că Hristos este Lumina cea adevărată. Acum o
spune Însuşi Hristos despre Sine. Deci Sfântul Ioan s-a întemeiat în introducerea Evangheliei sale pe
cuvântul lui Iisus însuşi despre Sine. Mântuitorul nu spune despre Sine că e „lumină”, ci în mod articulat,
şi anume, Lumina lumii întregi. De aceea a putut spune şi Sfântul Ioan că „era Lumina cea adevărată”.
E Lumina care luminează totul. E izvorul luminilor parţiale. Fiecare om reprezintă o oarecare lumină
în lume, sau sesizează anumite sensuri din ea şi anumite sensuri ale existenţei. Dar Hristos e Lumina
care luminează, sau sensul întreg al lumii, cu toate sensurile parţiale ce intră în componenţa sensului ei
total... Dacă n-ar fi deci Unul-Născut, sau o unică Lumină prin fire, strălucind din Unica Lumină prin
fire, ci toate ar fi la fel, n-ar exista decât lumea cu imperfecţiunile ei, toate ar fi nu create, ci emanate şi,
în acest caz, nu s-ar putea explica existenţa lor... Mai trebuie remarcat că Hristos este Lumina lumii
întrucât este Cuvântul. Lumina şi Cuvântul sunt o unică realitate. Cel ce luminează toate le dă sens
tuturor... Sfântul Chiril vede în cuvântul lui Hristos: „Eu sunt Lumina lumii” intenţia de-a arăta că acum
nu mai luminează numai pe Israel, cum o făcea ca Logos neîntrupat prin Lege şi Prooroci, ci întreaga
lume. Acum Se face cunoscut tuturor neamurilor. Expresia are un sens universal23.
Întuneric vs lumină, cunoaștere: Înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu cel infinit este înaintarea
în lumină. Infinitul dumnezeiesc, infinitul existenţei este lumină, nu abis întunecat. Sau Dumnezeu,
necunoscut de noi în infinitatea Lui niciodată deplin, este taină luminoasă, e lumină, nu întuneric, cum
se cugetă despre Walhala în folclorul german. Întunericul e una cu neştiinţa, cu o cumplită sărăcie în
cunoaştere, sau o aparenţă mincinoasă a cunoaşterii. Să se vadă aceasta şi în filosofiile atee: o cumplită
necunoaştere, mascată de pretenţia cunoaşterii. Cum ar putea înmulţi cunoaşterea o realitate redusă la
materie, sau la lumea aceasta monotonă în legile ei, care nu ne scot din mizeria lumii? De aceea, bogăţia
luminii, corespunzând bogăţiei realităţii, este şi o bogăţie a vieţii. Taina lui Dumnezeu este lumină şi
viaţă, pe care omul aspiră să şi le însuşească tot mai mult, fiind şi bunătate. Fiindcă e bun, voieşte să ne
dea viaţa veşnică, vrea să experiem bunătatea Lui în veci. De aceea înaintăm spre El nu numai prin
cunoaştere, ci şi prin experierea bunătăţii Lui. Şi, cu cât devenim mai buni, cu atât arătăm că ne-am
apropiat mai mult de El, că avem tot mai mult din puterea Lui, din lumina Lui, din viaţa Lui în noi.
Dumnezeu este adevărul pentru că are în Sine existenţa şi, în toate sensurile, lumina, bunătatea, bucuria24.

22
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 380 - 381.
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 1028 / pp. 380 - 381 și nota 1029 / p. 381.
24
Ibidem, notele 1032 - 1033, p. 382.
13
 Continuarea versetului - cel ce Îmi urmează Mie... este tâlcuită astfel: ...adică cel ce păşeşte pe
urmele învăţăturilor Mele, nu va fi niciodată în întuneric, ci va spori în lumina vieţii, sau descoperirea
tainelor cu privire la Mine îl va conduce la viaţa veşnică. Domnul, fiind foarte iscusit în cuvinte, nu irită
şi mai mult furia duşmanilor Lui, spunându-le direct că vor rămâne în întuneric şi vor muri prin
neascultarea lor, ci le spune aceasta în alt mod, făcând înţelesul cuvântului mai blând. Prin cele ce
făgăduieşte aici, că cel ce se hotărăşte să-I urmeze Lui va avea lumina vieţii, tot prin ele arată în mod
concentrat că cei ce refuză să-I urmeze vor fi lipsiţi de lumina care poate să-i ducă la viaţă. Căci, oare,
nu e tuturor vădit şi vrednic de aprobat că cei ce fug de bunătatea inimii au parte de ceea ce este
contrar? Deci cuvântul Mântuitorului nostru era adevărat şi ceea ce a spus cu delicateţe era
neîndoielnic25.
(3) Eu sunt uşa oilor (10, 7)... Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va
intra şi va ieşi şi păşune va afla. (10, 9):
...prin ceea ce s-a spus în cuvintele de mai sus, ne arată că prin El ajungem la conducere şi la
rolul de învăţători ai oilor cuvântătoare... Căci, fiind uşă a Sfântului şi dumnezeiescului staul, îl
cheamă să intre pe cel capabil, dar îi închide intrarea înlăuntru celui ce nu este astfel26.
Păstorul despre care vorbeşte este Cel care vine la oamenii conduşi prin El ca uşă. Căpeteniile
iudaice nu sunt conducători adevăraţi, ci furi şi tâlhari, care nu intră la cei conduşi prin El ca uşă şi nu îi
iubesc pe aceia. Pot fi văzute aici ambele înţelesuri. Căci Hristos Care e uşă Se poate afla şi în episcopi şi
preoţi, fiind Păstorul suprem aflat: în aceşti păstori chemaţi de El la această calitate... Hristos e şi uşa,
şi Stăpânul uşii. Aceasta o spune Sf. Chiril. Căci, dacă Hristos este uşa, nu poate fi altcineva Stăpân
peste ea. Totuşi poate fi cunoscută şi o deosebire între uşă şi portarul ei, în sensul că cineva mai apropiat
de Hristos ca uşă îmi poate deschide pe Hristos ca uşă. În special preotul şi episcopul pot fi portarul
care-mi deschide pe Hristos ca uşă. Dar Hristos ca uşă poate fi şi Păstorul suprem aflat în preot şi
episcop ca păstori vizibili... Hristos e uşă la Tatăl pentru toţi şi a Tatălui către toţi. Dar e în mod
special uşă a celor ce conduc pe oameni spre (Dumnezeu) Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în general,
spre oameni, adică a păstorilor aleşi dintre oameni. Cinstea de a conduce pe oameni la Dumnezeu şi de a
aduce pe Dumnezeu la oameni, prin Hristos ca uşă, nu şi-o ia cineva de la sine. Căci atunci acela ar fi
uşă. Uşa rămâne Hristos, şi anume o uşă activă, deşi se cere şi de la cei chemaţi ca martori o lucrare. În
păstorul adevărat e prezent marele sau supremul Păstor Hristos (cfm Ioan 10, 11 şi 14). De aceea
numai El este uşa prin excelenţă. În uşa omenească e şi Hristos activ ca uşă... Acum nu repetă atât că
este uşa prin care intră păstorii adevăraţi la oile cuvântătoare, ci că este uşa prin care intră şi ies oile
înseşi. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând păşune spirituală, dar şi ies spre
oameni, aflând în comuniunea dintre ei în Hristos de asemenea o păşune spirituală. E uşor şi folositor a
intra prin Hristos şi la Tatăl, dar şi a ieşi cineva din sine la semeni. Hristos e singura uşă prin care omul
iese din închisoarea egoismului şi a omenescului închis în lume. Dumnezeu Cuvântul le cuprinde pe toate
şi, făcându-Se om, actualizează şi face vie comunicarea dintre oameni între ei şi dintre ei şi Dumnezeu.
Dar prin El făcut om, omul vede pe Dumnezeu şi în lume. Prin El, ca om şi Dumnezeu, oile intră la
păşunea potrivită lor. Cele dumnezeieşti sunt hrana potrivită pentru oameni. Cu ele se hrănesc oamenii.
Iubirea lui Hristos ca Dumnezeu infinit, apropiat de ei prin umanitatea Lui, este viaţa lor. Omul e făcut cu
aspiraţia spre infinit, spre absolut. Când se împărtăşeşte de Dumnezeu, adică de Hristos prin Duhul Lui,
se simte unit cu infinitatea, cu absolutul personal spre Care aspiră, sau Îl trăieşte pe acesta în mod
virtual... Hristos e, cum s-a mai spus, uşa oilor cuvântătoare spre Dumnezeu şi spre semeni, Cel ce
deschide uşa şi Păstorul Care intră la ele şi le duce spre Dumnezeirea Sa şi spre Tatăl. Dar El vine la oi,
sau Se introduce la ele, Se deschide lor ca să le dea o viaţă spirituală cât mai bogată, ajutându-le să
înainteze în infinitatea cunoaşterii şi bunătăţii Lui, în iubirea nesfârşită faţă de oameni. Căci dacă
persoana altuia îmi este viaţă prin atenţia pe care mi-o arată, Hristos, ca Dumnezeu venit în maximă
apropiere iubitoare de noi, ne este viaţa fără sfârşit, cu toată bucuria ce ţine de ea. Nu obiectele ne sunt

25
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., p. 382.
26
Ibidem, p. 488.
14
viaţa, ci celelalte persoane, şi, în grad suntem, Dumnezeu făcut om... Avem în Hristos o tot mai bogată
viaţă spirituală, dar ea este în acelaşi timp în mare parte virtuală, şi tocmai în această virtualitate se află
adâncimi nesfârşite, către care înaintăm cu puterea ce ne-a fost dată... Viaţa sau existenta veşnică simplă o
vor primi prin înviere şi cei păcătoşi. Dar ceea ce e mai mult decât această existenţă, adică prisosul, ceea
ce depăşeşte existenţa simplă, e ceea ce vine din infinitatea şi comuniunea cu Dumnezeu, sau cu Hristos,
prin împărtăşirea de Duhul lui Hristos. Aceasta e Împărăţia cerurilor, e deschiderea vieţii îngustate de
izolare, viaţă care a fost creată pentru infinitatea şi pentru bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu, prin
Duhul Sfânt. Aceasta e păşunea sau hrana adevărata a oamenilor. Omul e făcut totuşi să se hrănească cu
ceea ce e propriu lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu, omul nu realizează o viaţă satisfăcătoare. Nu are
„păşunea” care-i trebuie. Trăieşte într-o sărăcie, într-o foame chinuitoare, într-o lipsă de sens. Intru la
Dumnezeu cu adevărat prin Omul adevărat Care este Hristos. Dar tot prin Hristos, ca Om, unit cu
Dumnezeirea, intru şi la inima semenului meu, la omul adevărat Ceea ce ne aduce Fiul lui Dumnezeu,
făcându-Se Om şi jertfindu-Se pentru noi, este iubirea al cărei prim act este iertarea. Dar dacă nu ne
însuşim iubirea Lui faţă de Dumnezeu, părăsind despărţirea de Dumnezeu, şi iubirea Lui faţă de oameni,
al cărei prim act este iertarea altora de către noi, iertarea şi iubirea Lui n-au nici un efect mântuitor asupra
noastră. E ca şi când am iubi o piatră. „Şi ne iartă nouă... precum şi noi iertăm.” Prin iubire vrea să intre
El la noi şi tot prin iubire vrea ca noi să intrăm la Dumnezeu şi la oameni. Acesta e Duhul de Care ne
împărtăşim. Altfel, înviem doar cu trupul, dar nu ne unim cu Dumnezeu şi cu semenii. Rămânem în iadul
singurătăţii. De aceea Apostolii şi urmaşii lor primesc de la Hristos, după înviere, Duhul iubirii şi al
iertării, ca să-L comunice şi altora prin iubirea şi iertarea lor27.
(4) Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. (10, 10 - 11) Eu
sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. (10, 14):
Așa cum am sesizat mai sus, există o strânsă conexiune între Păstor și ușă, ambele numiri
identificându-se în persoana Mântuitorului, dar fără a se confunda între ele.
Iisus este cu adevărat Păstorul oilor Sale cuvântătoare. Căci El le-a dat existenţa şi de El
depinde fericirea lor veşnică. El le iubeşte cel mai mult şi Se face foarte apropiat lor. Îşi pune viaţa pentru
ele, apărându-le de lupul care vrea să le răpească. El e Păstorul propriu-zis, de Care depind cu totul oile.
El e Păstorul păstorilor28.
După ce S-a numit pe Sine Păstorul cu adevărat, (Iisus) Se îndreaptă spre înşişi învăţătorii
iudeilor şi arată conducerea Sa superioară celei a fariseilor. Şi le dă cea mai vădită dovadă prin
comparaţie, opunând nepăsarea lor, veghii şi iubirii Sale. Arătându-i pe aceia fără nici o grija de turmă,
Se înfăţişează pe Sine venind plin de grijă pentru ea, ca Unul ce Se îngrijeşte foarte mult de suflet, care e
mai iubit decât toate. Arată în ce mod se face vădit ca Păstorul cel bun, Care nu şovăie să-Şi obosească
sufletul luptând pentru mântuirea oilor, ceea ce s-a şi făcut prin Hristos. Căci omul a părăsit iubirea faţă
de Dumnezeu, încuviinţând păcatul, şi de aceea a fost scos din sfântul şi dumnezeiescul staul, adică din
grădina raiului... s-a făcut ţintă săgeţilor lupilor aspri şi înşelători. Iar Hristos S-a arătat Păstorul cel
bun al tuturor şi Şi-a pus pentru noi viaţa Lui (I Ioan 3, 16), luptându-Se cu perechea acelor fiare
sălbatice, a răbdat pentru noi crucea, ca să omoare moartea prin moarte, şi a fost condamnat pentru noi,
ca să scape pe toţi de condamnarea pentru păcat, desfiinţând prin credinţă păcatul ce ne tiraniza şi a
pironit pe crucea Sa zapisul potrivnic nouă, precum s-a scris (Coloseni 2, 14). Deci, părinţii păcatului au
fost trimişi în iad ca nişte oi, îngăduindu-se să fie păscuţi de moarte, după spusa din Psalmul 48, 14. Dar
a murit pentru noi în mod real Păstorul cu adevărat bun, ca, scoţându-ne din umbra morţii întunecate,
să ne pregătească pentru a ne uni cu cetele cereşti şi, în loc să ne lase în staulele abisului şi în adâncurile
mării, să ne dăruiască lăcaşurile de sus, lângă Tatăl29.

27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 1309 - 1316, pp. 486 - 491.
28
Ibidem, nota 1317, p. 492.
29
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 492 - 493.
15
 ...Hristos a venit nu numai ca oile să aibă viaţa, ci şi ceea ce e prisositor, şi de aceea bine şi drept
a declarat: „Eu sunt Păstorul cel bun”. Iar acum declară acelaşi lucru, arătând că este Păstorul cel bun
prin faptul că voieşte să moară înaintea oilor şi e gata să-Şi pună viaţa pentru ele, pe când cel plătit şi
stăpânitorul străin sunt fricoşi şi fugari30.
Păstorul cel bun, spre deosebire de simbriaş (cel plătit), nu numai că duce oile la păşunea cea mai
hrănitoare şi le îngrijeşte cu toată osteneala, ci e gata să-Şi dea şi viaţa pentru ele, când cineva vrea să I le
fure. Aici se arată că ele sunt cu adevărat ale Lui, că există o intimitate deosebită între El şi ele. Cine ţine
mai mult la cineva decât cel ce i-a dat aceluia viaţa? Dacă tatăl ţine la copiii lui, pentru că seamănă cu el,
cu mult mai mult ţine Fiul lui Dumnezeu la oamenii pe care i-a creat după chipul Lui, ca să se înţeleagă
cu ei şi să fie într-un dialog cu ei. Tatăl pământesc nu le-a dat copiilor totul prin voia sa, pe când
Dumnezeu-Cuvântul le-a dat tot ce-a voit El. Tot ce au corespunde gândirii Lui. De aceea I-a şi plăcut să
Se facă Fiul om ca ei, apropiindu-Se şi mai mult de ei31.
(5) Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi... (11, 25):
Viaţa veşnică este rodul şi încununarea credinţei în Hristos, şi aceasta nu vine altfel sufletului
omenesc. Căci dacă toţi înviem pentru Hristos, toţi înviem în Hristos. Iar viaţa adevărată nu este decât a
vieţui fără sfârşit în fericire. Căci arată că învierea spre pedeapsă nu se deosebeşte întru nimic de
moarte. Iar de vede cineva murind şi pe sfinţii care au primit făgăduinţele vieţii, aceasta nu este decât un
accident. Pentru timpul de acum s-a rezervat arătarea harului, nu ca o prezenţă parţială, ci în toţi sfinţii
neîncetat încă înainte de moarte, căci şi ei gustă puţin moartea, până la învierea de obşte. Atunci toţi se
vor bucura de toate bunătăţile. Spunând deci Mântuitorul: „chiar dacă va muri, va trăi”, nu desfiinţează
moartea în veacul acesta, ci o lasă să acţioneze împotriva celor credincioşi numai ca un accident. Pentru
că, pentru timpul cuvenit, s-a rezervat harul învierii. De aceea zice: Cel ce crede în Mine nu va fi
nepărtaş de moartea trupului, dar nu va suferi din aceasta nici un rău, Dumnezeu putând face viu cu
uşurinţă pe cel pe care vrea El să-l facă viu (cfm Ioan 11, 26). Căci cel ce a crezut în El are în veacul
viitor viaţa nesfârşită întru fericire şi totală nestricăciune. Deci să nu râdă nici unul dintre
necredincioşi. Căci n-a zis Hristos, în mod relativ, nu va muri, ci a spus în înţeles absolut: „nu va muri în
veac” (Ioan 11, 26). Aceasta a spus-o şi despre veacul viitor, rezervând pentru acel veac capătul
făgăduinţei. Iar întrebând pe Marta: „Crezi tu aceasta?” cere Martei, ca Cel ce este Izvorul şi
Pricinuitorul vieţii, mărturisirea credinţei... Iar dacă, precum ştim, este deosebit de făpturi după
raţiunea firii, pentru că El este și Viaţa, cum ar fi Fiul făptură, dacă este şi El Viaţă după fire, ca şi Cel
ce L-a născut? Dintre făpturi nu este nici una viaţă, ci părtaşă la viaţa din Dumnezeu Cel ce este, o dată
ce „în Dumnezeu vieţuim şi ne mişcăm şi suntem”, cum zice Pavel (Fapte l7, 28). Poate mulţi dintre cei
ce cred, dar nu au credinţa neclintită şi sigură, sunt astfel, că se poate spune despre ei că au credinţă în
Iisus şi vor primi moartea şi vor muri cândva. Dar, murind, nu vor rămâne în moarte, ci vor recâştiga
viaţa. Dar dacă cineva, dobândind neclintire şi siguranţă, are credinţa ca o deprindere, acesta este viu şi
credincios cu adevărat şi nu va muri în veac32.
Numai în Hristos este viaţa veşnică. Numai El ne-o comunică, numai din El e viaţa şi numai din
El ne vine puterea biruitoare asupra morţii. Căci El e Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu prin Care am fost
creaţi şi numai din El ne vine îmbogăţirea dumnezeiască, fără sfârşit, a existenţei. În afară de Hristos nu
sunt văzute decât obiecte şi persoane finite. Şi ele există tot prin Hristos, dar fără El rămân într-o
mărginire monotonă. În afară de El nu cunoşteam şi nu există taină, ca izvor al neîncetatei înnoiri. Viaţa
mea este legată de o altă persoană. Dar viaţa veşnică îmi este dată numai de Persoana Lui... Moartea
poate fi veşnică, manifestându-se prin monotonie mărginită şi chinuri, prin trăirea unor lipsuri dureroase,
ba chiar a unor stări rănite. Numai în Hristos este Viaţa completă, cu adevărat infinită, creşterea
veşnică spre infinitate într-o continuă mulţumire. Fiind Viaţa prin Sine, Care nu poate sfârşi, ia trupul
în Sine, şi acesta se descompune din solidaritate cu celelalte trupuri, dar redă viaţa, prin învierea
30
Ibidem, p. 494.
31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 1320, p. 494.
32
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 518 - 519.
16
trupului Său, şi celorlalte trupuri, care nu mai pier. Deoarece Fiul lui Dumnezeu, prin Care s-au creat
toate, S-a făcut om, li se dă viaţă nesfârşită tuturor... Harul adevărat şi deplin ne conduce spre viaţa
veşnică întru fericire. Ea este comuniunea veşnică cu Hristos în iubire. În Hristos se face accesibil şi
comunicabil acest har, sau iubirea Lui nesfârşită, căci El e viaţa noastră veşnică33.
(6) Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (14, 6):
...Hristos trece peste curiozitatea ucenicului (Toma). De aceea, nu răspunde la ceea ce voia el, ci
păstrând aceasta pentru Sine şi lăsând-o pentru timpul potrivit, le descoperă spre folos doar ceea ce le
era necesar să afle. Şi că Domnul e drept spunând acestea despre Sine, socotesc că nimeni dintre cei ce
cugetă sănătos nu se va îndoi vreodată. Deși e numit în de-Dumnezeu-insuflatele Scripturi: Lumină,
Înţelepciune şi Putere, şi cu alte multe nume, de care se foloseşte ca de unele potrivite şi având în ele
mult înţeles, Se numeşte acum: „Calea, Adevărul şi Viaţa”... El ne arată că ne apropiem de încăperile
dumnezeieşti şi ne urcăm la Biserica celor întâi născuţi prin trei lucruri: prin lucrare, sau prin virtuţi de
multe feluri, prin credinţa cea dreaptă şi prin nădejdea în viaţă... El ne-a arătat calea pe care, dacă o
cunoaştem, trecem bine la virtutea cu lucrul şi câştigăm, prin faptele cele după Hristos, trecerea plină de
râvnă la cele de sus. Deci El este Adevărul şi El este Calea, adică temeiul adevărat al credinţei şi norma
cunoaşterii nerătăcite a lui Dumnezeu. Căci, crezând în Fiul cu adevărat, adică în Cel ce S-a născut din
însăşi fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, nu ne vom îmbrăca într-o laudă falsă şi mincinoasă socotind pe Hristos
creatură sau făptură, ci în credinţa adevărată. Fiindcă cel ce a primit pe Fiul ca Fiu a mărturisit
neîndoielnic pe Cel din Care este şi cunoaşte şi primeşte pe Dumnezeu ca Tată. Deci El este Adevărul, El
este Viaţa, şi ne va da nouă viaţa prin nădejde, adică cea nestricăcioasă şi fericită şi întru sfinţenie ...
Căci El ne învie pe noi, chiar ajunşi morţi din cauza vechiului blestem. Şi ne va aduce iarăşi la ceea ce
am fost la început. Deci toate le avem în El; şi prin El s-au arătat şi se vor înfăptui toate cele bune şi
înalte foarte. Deci, observă că în explicarea celor dinainte e multă raţiune. Căci, îndoindu-se încă
ucenicul şi zicând: Cum cunoaştem calea?, a arătat pe scurt că, dacă cei ce voiesc să dobândească
bunurile de sus Îl ştiu pe El drept cauză, dăruitor al lor şi călăuzitor spre acestea, nu vor mai avea
trebuinţă de nimeni spre a cunoaşte calea34.
Hristos ne este cale pentru faptele bune, sau pentru virtuţi, ne este adevăr pentru credinţă, şi
viaţă, prin nădejde, căci ne susţine prin nădejde viaţa de pe pământ şi ne asigură, prin ea, viaţa
veşnică. Dacă nu-L avem pe El în aceste trei calităţi, n-am fi în stare de fapte bune, de credinţă dreaptă şi
de nădejde, care să ne întărească în viaţa de aici şi în siguranţa celei viitoare. Hristos e Calea care ne
duce spre ţinta veşnicei existenţe fericite. Hristos e Adevărul care e mai presus de ceea ce
cunoaştem în lumea trecătoare. Şi de El suntem siguri prin credinţă, care depăşeşte ceea ce ştim din
lume, ştiinţă care e trecătoare. Dar credinţa aceasta are în ea şi un temei pe care, dacă nu-1 admitem, totul
este fără sens. Hristos e şi Cel ce ne susţine ca Viaţă adevărată, la care vom ajunge prin nădejde. Fără
El nu am avea nici o nădejde într-o viaţă adevărată şi veşnică. De fapt, prin toate Hristos e Adevărul,
prin toate e Calea şi prin toate e Viaţa. Dacă n-ar fi Adevărul, n-ar fi Calea şi Viaţa. Dacă n-ar fi
Viaţa, n-ar fi Adevărul şi Calea. Dacă n-ar fi Calea, n-ar exista o ţintă adevărată, sau un adevăr în
existenţă şi n-ar fi o nădejde. Existenţa noastră nu se poate susţine în veci fără El ca Adevăr absolut, fără
Cel ce e Cale sigură şi Viaţa veşnică... Legea veche şi legile naturale nu ne descoperă adevărul absolut,
calea desăvârşită şi nădejdea sigură. El este acestea, deoarece e mai presus de aceste legi... Fiul este
Adevărul şi Viaţa pentru că numai dacă este Dumnezeu cu adevărat are un Tată Care este şi El
Dumnezeu adevărat. Numai în acest caz Dumnezeu e Viaţa, căci Viaţa este existenţă conştientă şi
iubitoare. O existenţă inconştientă şi neiubitoare nu e viaţă. O existenţă care nu ştie de sine nu e viaţă...
O viaţă coruptibilă, lipsită de fericire şi sfinţenie, care nu pot exista fără să existe conştiinţă, nu e viaţa
adevărată. În ea nu există nici nădejdea, nici conştiinţa existenţei, adică a adevărului. Calea, Adevărul

33
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 1399 - 1400 / p. 518 și nota 1403 / pp. 518 - 519.
34
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 582 - 583.
17
şi Viaţa nu pot fi decât în Persoana conştientă, în Persoana fericită de comuniunea cu alte Persoane, în
Sfânta Treime. Deci Hristos, ca Fiu, ni Se face cunoscut ca Adevărul, Calea şi Viaţa35.
(7) Eu sunt viţa cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul... (15, 1) Eu sunt viţa, voi sunteţi
mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face
nimic. (15, 5):
Voind să arate că se cuvine să fim uniţi cu El prin iubire şi cât de mare folos câştigăm din alipirea
la El, Se înfăţişează ca viţă, iar pe cei uniţi cu El, articulaţi în oarecare fel şi întăriţi în El, făcuţi părtaşi
ai firii Lui (cfm II Petru l, 4) prin împărtăşirea de Sfântul Duh, îi numeşte mlădiţe. Căci Cel ce ne uneşte
pe noi cu Mântuitorul Hristos este Duhul cel Sfânt al Lui. Alipirea la viţă a celor ce vin la ea este voită,
iar unirea ei cu noi este prin relaţie, fiindcă prin voinţa noastră cea bună am venit la El prin credinţă şi
ne-am făcut de un neam cu El, primind de la El demnitatea înfierii... Se numeşte pe Sine viţă a mlădiţelor
ce răsar din ea, ca maică şi hrănitoare a lor, fiindcă ne-am renăscut din El şi în El în Duhul spre rodirea
vieţii, nu a celei vechi, ci în înnoirea credinţei şi a iubirii în şi faţă de El. Suntem păstraţi în existenţă,
alipiţi de El şi păzind sfânta poruncă dată nouă, silindu-ne să păstrăm binele nobleţei dobândite, adică
să nu supărăm pe Duhul cel Sfânt sălăşluit în noi, prin Care se înţelege că locuieşte în noi Dumnezeu...
Precum rostul viţei stă în a face mlădiţele să se bucure de calitatea ei naturală, aşa Cuvântul Unul-
Născut al lui Dumnezeu-Tatăl procură Sfinţilor, uniţi cu Sine prin credinţă şi evlavie, înrudirea cu Sine,
dându-le Duhul Său, căci îi hrăneşte spre dreapta credinţă şi lucrează în ei toată virtutea şi priceperea
facerii de bine... Deoarece Fiul S-a numit acum viţă, iar Tatăl, lucrător, suntem hrăniţi în mod special
şi susţinuţi în buna existenţă numai de Fiul, iar de la Tatăl avem îngrijirea. Căci e propriu viţei să
hrănească mlădiţele ei, iar lucrătorului, numai să se îngrijească de ea. Dar, dacă cugetăm drept, vom
socoti că nici aceea nu se face fără Tatăl, nici aceasta, fără Fiul şi nimic nu se va înfăptui fără Sfântul
Duh. Toate sunt, precum am spus, de la Tatăl prin Fiul în Duhul. În mod foarte iconomic, Mântuitorul a
numit acum pe Tatăl lucrător. Din ce motiv a făcut aceasta, nu e greu să spunem. Ca să nu socotească
cineva că numai Unuia-Născutului I s-a dat grija faţă de noi, a înfăţişat pe Dumnezeu-Tatăl oarecum ca
împreună-lucrător, numindu-Se pe Sine viţa care procură mlădiţelor viaţa şi puterea de-a rodi, iar pe
Cel ce L-a născut numindu-L lucrător. Prin aceasta ne-a învăţat că se săvârşeşte cu privire la noi şi un
altfel de lucrare a fiinţei dumnezeieşti, adică îngrijirea. Căci trebuia ca Dumnezeu, înţeles în Sfânta şi de
o fiinţă Treime, să ne facă nu numai părtaşi de firea Sa, ci să ne arate şi grija atentă faţă de cele ale
noastre, înţeleasă foarte bine ca lucrare prezentă. Numind înainte viţa şi mlădiţele din ea, cum n-ar fi
arătat în mod foarte cuvenit şi pe lucrătorul lor, înfăţişându-l pe privitorul şi îngrijitorul tuturor, adică
pe Dumnezeu?... Socotesc deci că nu trebuie să înţelegem aceasta altfel decât că Hristos Se află în
calitate de viţă, iar noi atârnăm de El ca nişte mlădiţe, îngrăşându-ne prin harul şi bând din puterea
Lui, prin Duhul, spre rodire duhovnicească... Iar dacă a numit pe Tatăl lucrător, nu vrea să-L
socotească de altă fiinţă, căci nu vrea să-L înţeleagă aşa precum am spus înainte, ci vrea să arate că
firea dumnezeiască s-a făcut, prin grija iubitoare, rădăcină a rodirii noastre duhovniceşti din El, dăruită
nouă cu rol de înduhovnicire ca să ducă pe cei chemaţi prin credinţă la împărtăşirea de ea... Așadar, în
mod deschis Domnul nostru Iisus Hristos S-a numit pe Sine viţă numai cu scopul ca noi să înţelegem clar
şi să vedem şi cu ochii trupului, printr-o pildă îngroşată, sensibilă şi vizibilă, că cei ce se silesc să se
alipească de El şi s-au hotărât să rămână aşa, se vor bucura de puterea şi de capacitatea să zămislească
virtutea şi să o rodească duhovniceşte, primind de la viţă, ca de la o maică, puterea de a lucra aceasta.
Dar în cei ce se rup de El, sau se taie din relaţia cu El prin aplecarea spre cele ce nu se cuvin şi spre o
raţiune străină de Dumnezeu, nu se va vedea nici o tărie a capacităţii spre virtute şi nici puterea de-a se
remarca prin roadele facerii de bine, ci se va vedea mai degrabă, ca ceva de neocolit, necesitatea de-a fi
aruncaţi în focul a-toate-consumator. Căci cel nefolositor în dreapta credinţă şi evlavie se arată vrednic
de pedeapsă, precum mlădiţa uscată nu e de folos decât focului36.

35
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 1591 - 1592, 1594 / p. 582 și nota 1595 / pp. 582 - 583.
36
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 640 - 643 și 652.
18
 Plecând de la metafora viței și a mlădițelor, Părintele Stăniloae regăsește aici legătura de iubire ce
caracterizează unirea și unitatea dintre Hristos, apostoli și toți cei care urmează învățăturile Lui: Ioan este
Apostolul iubirii. Aşa îl vede Sfântul Chiril. Iubirea uneşte persoanele fără să le confunde. Aceasta e
unirea în unitatea Duhului. Unirea dintre viţă şi mlădiţă este dată ca simbol al unirii dintre Hristos şi
noi. Hristos numindu-Se pe Sine viţă, iar pe Tatăl, lucrător, n-a dispreţuit pe Tatăl, sau nu S-a prezentat
despărţit de Tatăl, atribuindu-Şi puterea de-a da viaţă, iar Tatălui o simplă îngrijire exterioară, ci Şi-a
afirmat doar Dumnezeirea din care dă viaţa cea nouă mlădiţelor, după ce acestea s-au veştejit, nemaifiind
aşa cum au fost aduse la existenţă la început. Dar viţa fără lucrător, sau fără îngrijitor, nu poate exista.
Lucrările lor se îmbină într-una singură, pornind de la Tatăl şi efectuându-se prin Fiul. În Fiul ne
împărtăşim de viaţa dumnezeiască, dar aceasta se face nu fără grijă, sau voia Tatălui, adică nu într-un
mod nevrut de Dumnezeu. Tatăl lucrează în alt mod decât Fiul şi Duhul, dar lucrarea Lui nu e
despărţită de a Lor, căci porneşte din Tatăl şi se efectuează prin Fiul, sfârşindu-se în Duhul37.
Comparația Hristos - pâinea (Ioan 6) - Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14) - vița (Ioan 15):
Hristos, anunţând şi pe Tatăl ca lucrător prin Sine, precum viţa în mlădiţe, a voit să arate ca în
cei credincioşi nu lucrează o singură Persoană dumnezeiască, sau Fiul, ci întreaga Treime iubitoare,
făcând lucrătoare iubirea Ei între noi. Precum spunându-se că împărtăşindu-ne toţi din Hristos, ca pâine,
ne facem şi noi o pâine cu El, dar nu se spune că ne facem de aceeaşi fiinţă dumnezeiască, aşa nici
spunându-se că suntem mlădiţe ale Lui ca viţă, nu se spune aceasta. Ne facem ca El, sau ne îndumnezeim
prin puterea Lui, de care ne umplem, nu prin schimbarea fiinţei noastre în fiinţa Lui dumnezeiască. Şi ne
îndumnezeieşte trupul prin trupul Său care e de o fiinţă cu al nostru, pentru că a fost asumat de El, dar şi
prin faptul că a rămas totodată şi Dumnezeu. De aceea putem fi şi ca nişte mlădiţe în El. Când Hristos
spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), declară că e acestea pentru om. Omul înaintează
în El, Care e Adevărul, Viaţa, Care e Adevărul viu, Care e Viaţa nesfârşită, umplându-se tot mai mult de
El ca Dumnezeu, fără să înceteze să fie om. Cu această aspiraţie este creat omul. Fiind toţi mădulare ale
lui Hristos prin Sfântul Botez şi Sfânta Împărtăşanie, suntem uniţi şi cu alte mădulare, căci facem parte
din acelaşi trup38.
(8) Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi?
Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. Atunci
când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar
ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul. Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine,
lăsaţi pe aceştia să se ducă... (Ioan 18, 4 - 8).
Vânzătorul a venit noaptea, aducând cu sine pe slujitorii iudeilor, împreună cu oastea. Căci,
precum am spus adineauri, socotea că Îl vor prinde fără voia Lui, încrezându-se în mulţimea celor ce-l
urmau. Socotea că Îl va afla retras în locurile obişnuite, căci nu venise încă ziua plecării în altă parte,
acea noapte aducând pieirea Domnului. Hristos, ca să arate că Iuda cugetă astfel, considerându-L
simplu om, şi că planurile lui sunt deşarte, iese în întâmpinarea mulţimii, arătând prin aceasta că nu
ignoră îndrăzneala lor şi că, fiindu-i uşor, ca Celui ce preştia ce avea să vină, să se ascundă şi să scape,
merge de la Sine spre patimă, necăzând din pricina puterii omeneşti în primejdie. Aceasta, ca să nu râdă
înţelepţii elinilor, făcând din cruce o sminteală şi o dovadă a uşurelniciei lor, şi nici iudeul, omorâtorul
Domnului său, să nu-şi înalţe sprânceana împotriva lui Hristos, socotind că L a biruit fără voia Lui.
Hristos întreabă pe cei ce vin să-L prindă, pe cine caută? Aceasta nu pentru că nu ştia, ci pentru ca s ă le
dovedească, celor ce veniseră şi-L vedeau, că nici măcar nu-L puteau cunoaşte pe Cel pe Care-l căutau,
iar pe noi să ne întărească în dreapta cugetare că El n-ar fi fost prins dacă n-ar fi venit El însuşi de
bunăvoie în întâmpinarea celor ce-L căutau. Căci, priveşte cum, întrebând direct: „Pe cine căutaţi?”
aceia n-au răspuns: „Am venit să Te prindem pe Tine, Cel ce grăieşti,” ci vorbesc ca de cineva care nu
ar fi fost de faţă, nici în faţa ochilor lor: „Pe Iisus Nazarineanul”... Aici se arată demnitatea
dumnezeiască a lui Hristos, Care Se înfăţişează celor ce-L căutau, deşi ei nu-L recunoşteau. Pentru a le
37
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 1753 - 1755, p. 641.
38
Ibidem, notele 1758 - 1760, p. 643.
19
dovedi că erau atât de orbi încât nu-L puteau recunoaşte, El zice direct: „Eu sunt”. Pe lângă aceasta, ca
să arate şi lipsa de putere a mulţimii şi că toată puterea oricărui om nu e nimic faţă de tăria
dumnezeiască negrăită, grăind cu cuvânt blând şi liniştit, răstoarnă la pământ mulţimea celor ce-L
căutau, ca să aflăm că firii celor făcute îi este greu de purtat chiar şi un singur cuvânt al lui Dumnezeu,
măcar că acesta este de oameni iubitor, după spusa din Psalmi: „Tu eşti înfricoşător şi cine va putea sta
împotriva mâniei Tale?” (Psalmul 75, 7). Iar ca semn al căderii de obşte a neamului omenesc arată, în
parte, fapta celor ce vin să-L prindă. De fapt, Proorocul Ieremia îi plânge pe toţi iudeii, zicând: „Casa lui
Israel a căzut, nu este cine să o ridice din nou pe ea” (Amos 5, 2). Fapta întâmplată ne arată un chip al
acestui adevăr, căci ne învaţă că va cădea tot cel ce va unelti răul împotriva lui Hristos39.
Dacă Iisus n-ar fi ieşit de bună voie în faţa celor ce L-au dus la cruce, ar fi dat prilej de sminteală
atât slujitorilor iudeilor, care ar fi socotit că nu putea să fie Dumnezeu o dată ce a fost prins fără voia Lui,
cât şi Apostolilor... Iisus ştia pe cine caută slujitorii şi ostaşii. Totuşi îi întreabă, ca să aibă ocazia să le
spună că El este Cel pe care Îl caută. El ar fi putut scăpa de ei dacă nu le-ar fi dat putinţa să-L cunoască
prin autoprezentarea Sa. Iar prin aceasta ne lasă şi celor ce am urmat dovada că S-a predat morţii de
bunăvoie... Ştia că va fi dus la moarte fără să fie vinovat. Acceptând să fie dat morţii fără vină, primeşte
să fie socotit vinovat fără să fie de fapt. Aceasta echivalează cu a primi să poarte o vină falsă. Cerând să-i
lase pe Apostoli să plece, deşi ei purtau vina păcatului general omenesc, care a adus moartea, cere să fie
scăpaţi toţi oamenii de moarte, murind El în locul tuturor. Oamenii, deşi continuă să moară, nu mai mor
pentru păcat, o dată ce a murit El pentru ei. Ei mor doar pentru a lepăda acest trup pământesc şi coruptibil,
pentru a-1 primi la înviere pe cel ceresc şi incoruptibil40.
Mântuitorul întreabă a doua oară în chip iconomic, ca să arate mărimea orbirii aflate în mintea
lor. Căci ei pierduseră subţirimea minţii şi, împietriţi de necredinţă, nu cunoşteau că vorbesc cu Cel
căutat de ei. Dar că ceea ce spunea Hristos e adevărat, ne arată El, căci zice: „Eu sunt Păstorul cel
bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Deci Domnul asigura de mai
înainte izbăvirea Apostolilor şi, primejduindu-Se anticipat, Se îndreaptă spre cei care veniseră să-L ducă
la patimă, trimişi de arhierei şi farisei. Răspunzând ei la întrebarea: pe cine sunt trimişi să prindă şi să
lege în lanţurile morţii, că pe Iisus Nazarineanul, a arătat către Sine şi, învinovăţindu-Se în mod fals, a
poruncit să-i lase pe ceilalţi să plece. Căci trebuia să moară Unul pentru toţi, a Cărui viaţă plătea pentru
viaţa tuturor, „ca să stăpânească şi peste morţi, şi peste vii” (Romani 14, 9)41.
...Iisus, fiind Dumnezeu adevărat, putea să-i piardă pe cei ce se apropiau de El şi i-a făcut să afle
de la începutul luptei puterea Lui în aşa măsură, încât i-a culcat la pământ (căci toţi au căzut înapoi -
Ioan 18, 6) printr-un singur şi blând cuvânt42: „Eu sunt - Eγω ειμί” (Ioan 18, 5; 6 şi 8).

c) Elemente care indică puterea dumnezeiască șia lui Iisus în scena rugăciunii şi a prinderii Sale:
- preştiinţa Fiului lui Dumnezeu (Ioan 18, 4): Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui...
- puterea dumnezeiască a lui Iisus care îi face pe adversarii Săi să cadă la pământ (Ioan 18, 6): Atunci
când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.
- Iisus este Stăpânitor al celor de jos dar mai ales al celor de Sus, putând să trimită oricând legiuni de
îngeri pentru a-L apăra, dar nu o face, acceptând de bună voie jertfa supremă spre împlinirea Scripturilor
(Matei 26, 53): Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de
douăsprezece legiuni de îngeri?

39
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 743 - 744.
40
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notele 2031 - 2032 / p. 744 și nota 2033 / p. 745.
41
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., pp. 744 - 745.
42
Ibidem, p. 746.
20
- sudoarea prefăcută în picături de sânge (Luca 22, 44): Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge
care picurau pe pământ.
- vindecarea urechii lui Malhus, tăiată cu sabia de apostolul Petru (Luca 22, 51): ...Şi atingându-Se de
urechea lui l-a vindecat...

3) Prinderea lui Iisus - ***subiectul a fost tratat în observaţiile şi ideile extrase la punctul I (de mai
sus).

4) Tăierea urechii lui Malhus

a) Particularităţile fiecărui evanghelist:

Episodul tăierii urechii lui Malhus - sluga arhiereului, este comun tuturor celor patru autori
evanghelici, şi se regăseşte în următoarele locuri scripturistice: Ioan 18, 10-11 / Matei 26, 51-52 / Marcu
14, 47 / Luca 22, 49-51.
Doar Ioan și Luca (22, 50) indică cu exactitate care ureche i-a fost tăiată lui Malhus (dreaptă),
Matei (26, 51) și Marcu (14, 47 - cel mai succint, dealtfel) notează doar că i-a tăiat urechea, unul dintre
cei ce erau cu Iisus. Evanghelistul Ioan este singurul care consemnează numele protagoniştilor - Petru şi
Malhus (nume evreiesc, derivat de la melek = rege, împărat, slujitor al marelui preot; putem face
analogie cu Hristos - Împăratul lumii, Regele iudeilor - așa cum i-a fost scrisă vina pe Cruce - INRI).
Matei notează dezaprobarea Mântuitorului, mustrarea şi avertismentul Lui către Petru şi către toţi:
cei ce scot sabia, de sabie vor pieri..., precum şi replica privind puterea dumnezeiască pe care Iisus refuză
să şi-o arate aici, preferând asumarea jertfei spre împlinirea Scripturilor şi a misiunii Sale (26, 53-54).
Marcu mărturiseşte - sumar, în treacăt şi fără a insista - doar despre tăierea urechii (14, 47) iar Luca
menţionează despre întrebarea lor dacă să lovească cu sabia, înainte de săvârşirea gestului (22, 49-50).
Tot Luca aduce elementul de noutate, fiind singurul ce relatează vindecarea urechii de către Iisus
(22,51), neîntâlnită în nicuna dintre celelalte trei relatări evanghelice.

b) Interpretarea Sf. Chiril al Alexandriei privind textul de la Ioan 18, 10-11:

Mântuitorul îl mustră pe Petru pentru gestul său şi datorită faptului că El nu a venit să Se
folosească de propria putere dumnezeiască împotriva celor ce-l duşmăneau, ci să dea exemplu de iertare,
fiind Învăţătorul iertării şi modelul nemânierii mai presus de toate 43, precum Însuşi mărturiseşte la Matei
11, 29. Certându-l şi oprindu-l pe Petru să nu lovească mai rău sau poate şi pe alţii, Iisus îi dovedeşte
acestuia şi tuturor celor de faţă că El nu are nevoie de apărarea sau intervenţia cuiva, căci este infinit mai
presus de cei ce veniseră să-L prindă44.
Practic, ceea ce face verhovnicul apostolilor nu contravine deloc poruncilor Legii vechi, a
talionului, care spunea: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte… Deci, din punct de vedere al legilor
omeneşti evreieşti, Petru nu greşeşte cu nimic, fapta lui fiind conform Legii şi neabătându-se de la vechile
rânduieli. Dar Domnul Iisus a venit ca să ne aducă cele mai presus de Lege şi să ne preschimbe pe noi
potrivit bunătăţii Lui... căci binele desăvârşit nu constă în a răspunde prin aceleaşi (gesturi, măsură), ci
se arată prin iertarea desăvârşită45.

43
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 746.
44
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 2039, la Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 746.
45
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 747.
21
 Amănuntul surprins doar de Ioan (18, 10) şi Luca (22, 50) - urechea dreaptă - este explicat astfel
de Sf. Chiril: fapta aceasta arată, prin chip, că-i lasă pe iudei (al căror exponent este Malhus, sluga
arhiereului, adică cel ce duce la îndeplinire sarcinile Legii vechi...) lipsiţi de auz pentru că nu voiau să
priceapă cuvintele lui Hristos. Ei cinsteau doar urechea stângă, (partea stângă - asociată cu partea rea)
căci se supuneau numai propriilor nebunii, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi (cfm II Timotei 3, 13)
deoarece, călcând Legea veche, s-au abătut spre învăţături şi porunci ale oamenilor. Porunca lui Iisus de
a pune sabia în teacă şi a nu o ridica împotriva nimănui pune începutul vieţuirii evanghelice şi a spiritului
ei, a celei rânduite prin Hristos, care ne opreşte să ne folosim de sabie, ba chiar şi de trebuinţa de a ne
apăra... şi scoate din rădăcină slăbiciunea inimilor noastre46.

PLOSCARU (DINU) DANIELA - ZENOVIA

ANUL I MASTER
EXEGEZĂ ȘI ERMINEUTICĂ BIBLICĂ

46
Ibidem, p. 747.
22