Suita de protocoale TCP/IP reprezinta cel mai flexibil protocol de transport

disponibil si permite computerelor din intreaga lume, ruland sisteme de

operare complet diferite, sa comunice intre ele. TCP/IP este prescurtarea
de la Transmission Control Protocol / Internet Protocol.

Dezvoltare lui a inceput in anii 1960 sub forma unui proiect finantat de
guvernul SUA.

Initial ARPA(Agentia petru Proiecte de Cercetare Avansata) a creat

protoculul TCP/IP pentru a interconecta retelele militare, dar a furnizat pe
gratis standardele de protocol agentiilor guvernamentale si universitatilor.

TCP/IP nu este usor de utilizat si nu este cel mai rapid protocol dar ofera
cel mai mare grad de corectie al erorilor.

Arhitectura unei retele

Figura de mai jos este o reprezentare superficiala a conceptului de

stratificare a retelelor, foarte util in intelegerea retelelor si a protocolului
TCP/IP.
Sageata albastra reprezinta scopul oricarei retele, aplicatii soft comunicand
intre ele.
Ar fi un dezastru total daca fiecare aplicatie software ar incorpora in ea un
protocol de comunicatii si un driver pentru placa de retea.

 Interfata hardware este responsabila cu trimiterea de biti "1" sau "0"

de la un computer la altul. Acest strat fizic nu stie nimic despre informatia
trimisa sau receptionata. Rolul sau este sa trateze cat mai bine problemele
legate de transmisia si receptia semnalelor electrice.
 Stratul IP foloseste stratul fizic pentru a trimite pachete IP.Stratul IP nu
ofera nici o garantie ca un pachet trimis ajunge cu succes la destinatie. IP
are un algoritm extrem de simplu de tratare a erorilor deci daca ceva merge
prost pachetul este "aruncat la gunoi" si se incearca trimiterea unui mesaj
ICMP inapoi la expeditor.
 Stratul TCP este responsabil cu realizarea unei conexiuni de incredere
care sa nu dea rateuri. El foloseste straturile aflate sub el in ierarhie iar cu
ajutorul unor algoritmi performanti de tratare a erorilor el se asigura ca
pachetele trimise ajung la destinatie si o data ajunse la destinatie ele nu
sunt degradate.
 Stratul Aplicatiilor este reprezentat in mod uzual de diverse programe
cele mai cunoscute si mai simple exemple ar fi: Netscape Navigator,
Microsoft Outlook, Internet Explorer, Telnet. De partea cealalta a conexiunii
se afla diverse servere Apache (server web ce comunica cu Internet
Explorer sau Netscape), Sendmail (comunica cu Microsoft Outlook,
Netscape Messanger).

Adresele IP

Orice interfata hardware trebuie sa aibe o adresa de internet unica numita

adresa IP.Aceste adrese sunt numere pe 32 de biti de forma
xxx.xxx.xxx.xxx. Expansiunea exploziva a internetului a dus la limitarea
serioasa a numerelor unice. Adresele clasice pe 32 biti s-au dovedit a fi
total inadecvate pentru dezvolateare rapida a internetului.

PING

Cea mai simpla metoda de a testa daca avem o ruta valida spre un
calculator ce are o anumita adresa IP este programul ping. Un simplu
exemplu ar fi rularea programului ping din Windows. Pentru a vedea daca
putem avea o legatura cu serverul avand IP-ul 33.33.28.124 se porneste
un Ms-DOS prompt si se tasteaza ping 33.33.28.124. Daca avem o ruta
valida spre adresa respectiva rezultatul arata asemanator cu cel de jos

Pinging 33.33.28.124 with 32 bytes of data:

Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time=21ms TTL=128
Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time=1ms TTL=128
Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time=1ms TTL=128
Reply from 33.33.28.124: bytes=32 time<10ms TTL=128

iar daca nu avem o ruta valida spre adresa IP respectiva rezultatul arata
asemanator cu cel de jos

Pinging 33.33.28.124 with 32 bytes of data:

Destination host unreachable.

Destination host unreachable.
Destination host unreachable.
Destination host unreachable.

Domeniile si DNS-ul

Domeniile sunt denumirile prietenoase de genul www.htomail.com sau

www.yahoo.com. Fiecare dintre aceste domenii are atribuita cel putin o
adresa IP. Sistemul care se ocupa cu traducerea domeniilor in adrese IP
se numeste DNS(domain name system). DNS-ul este o baza de date
distribuita pe tot internetul. Se numeste distribuita deoarece nu exista un
singur server care sa aibe toata informatia necesara traducerii orcicarui
domeniu intr-o adresa IP. Fiecare server mentine o baza de date cu
propriile domenii pe care sistemele de pe internet pot sa o interogheze.

Revenind la exemplul de mai sus trebuie precizat ca pentru a testa

existenta unei rute valide catre un anumit site se poate utiliza si o comanda
de genul:
ping www.link.ro. In anumite situatii aceasta metoda poate fi considerata
o metoda de determinare a adresei IP a unui site.

Despre e-mail
 Aplicatia utilizator este un program client pentru posta electronica.
Cele mai raspandite sunt: Microsoft Outlook,Netscape Messanger,
Kmail(unix), pine(mod text, unix) etc.
 Server mail - prin abuz, pentru simplitate, poate fi considerat un
program ce ruleaza pe server. Cele mai raspandite sunt: Sendmail, q-mail,
Microsoft exchange.

SMTP

Comunicarea intre aplicatia utilizator si serverul mail la expedierea

mesajelor se realizeaza cu ajutorul protocolului SMTP. Comenzile sunt
trimise de programul client in siruri de caractere inteligibile pentru om.

Cea mai simpla metoda pentru a intelege protoculul SMTP este trimiterea
unui mesaj de posta electronica fara o aplicatie specializata. Pentru a va
conecta la un server de e-mail se lanseaza un Ms-DOS prompt in care se
taseaza telnet xxx.xxx.xxx.xxx 25, unde xxx.xxx.xxx.xxx reprezinta
adresa IP a serverului de e-mail. Dupa cum se vede si din comanda
legatura se realizeaza pe portul 25. Daca totul este in regula primiti un
mesaj de "bun venit" avand codul 220.

Dupa realizarea conexiunii clientul se identifica cu ajutorul comenzii HELO

domain.ro unde domain.ro reprezinta numele complet al domeniului
clientului.

Urmatorul pas este precizarea adresei expeditorului. Pentru aceasta se

tasteaza MAIL FROM: expeditor@domain.ro unde expeditor@domain.ro
se inlocuieste cu adresa dumneavoastra de e-mail. Daca totul este in
ordine primiti un mesaj de genul: sender OK.

Urmatorul pas consta in precizarea adresei destinatarului cu ajutorul

comenzii RCPT TO: destinatar@destinatardomain.ro unde
destinatar@destinatardomain.ro se inlocuieste cu adresa de e-mail a
destinatarului. Daca totul este in regula primiti un mesaj de genul: rcpt OK.
In cazul in care primiti un mesaj de genul relaying denied inseamna ca
serveul nu accepta trimiterea mesajului. Aceasta problema apare datorita
faptului ca fiecare server de e-mail trebuie configurat sa accepte trimiterea
de mesaje doar de pe anumite domenii si doar de la anumite adrese IP, in
caz contrar serverul neconfigurat corect poate fi utilizat de terte parti pentru
trimiterea de mesaje SPAM, adica mesaje publicitare nesolicitate.

Daca totul a decurs corect pana in acest moment puteti tasta comanda
DATA dupa care se introduce textul mesajului.

In cele din urma dupa ce ati terminat de introdus mesajul se tasteaza

caracterul . (punct) urmat de ENTER, moment in care daca totul este in
regula primiti un mesaj de genul: mesage was accepted for delivery.

POP3 - IMAP

POP3 si IMAP sunt doua protocoale diferite ce permit aplicatiilor de genul

Netscape Messenger sau Microsoft Outlook accesarea casutei postale de
pe server.

Daca utilizati protocolul IMAP toate mesajele dumneavoastra sunt stocate

pe server. Aceasta metoda are avantajul de a nu ocupa spatiu pe
calculatorul client si da rezultate bune pe conexiuni lente deoarece initial se
descarca doar header-ele mesajelor. Continutul si atasamentele mesajului
sunt descarcate numai daca este nevoie.

Daca utilizati protocolul POP3 mesajele dumneavoastra sunt descrcate de

pe server pe hard-disk-ul local, toate odata, in momentul in care doriti
citirea mesajelor. Daca utilizati mai multe calculatoare pentru accesarea
postei electronice pot aparea desincronizari suparatoare iar mesajele
dumneavoastra sfarsesc in a fi imprastiate pe mai multe calculatoare.
Pentru a evita aceasta situatie trebuie sa configurati un singur client sa
stearga mesajele de pe server dupa descarcarea lor. Dezavantajul in
aceasta situatie este ca unele mesaje vor fi descarcate de mai multe ori din
nou si din nou, pana cand in cele din urma se acceseaza casuta postala de
pe alculatorul configurat sa stearga mesajele de pe server dupa
descarcare.

Configurarea programelor client de posta electronica

Vom trece in revista informatiile necesare pentru a configura un program

client de e-mail de genul Microsoft outlook sau Netscape messanger

e-mail adress adresa dumneavoastra de e-mail

incoming mail server adresa IP a serverului unde este casuta
dumneavoastra de posta electronica(va fi accesat
prin POP3 sau IMAP)
outgoing mail server adresa IP a serverului ce va fi accesat prin SMTP
la trimiterea mesajelor
account name(user nume de utilizator, necesar pentru secventa de
name) autentificare in momentul in care se acceseaza
casuta postala prin POP3 sau IMAP
password parola, este necesara tot in momentul autentificarii
in vederea descarcarii mesajelor

Modelul TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) a fost creat

de US DoD (US Department of Defence - Ministerul Apărării Naţionale al Statelor
Unite) din necesitatea unei reţele care ar putea supravieţui în orice condiţii. DoD
dorea ca, atâta timp cât funcţionau maşina sursă şi maşina destinaţie, conexiunile
să rămână intacte, chiar dacă o parte din maşini sau din liniile de transmisie erau
brusc scoase din funcţiune. Era nevoie de o arhitectură flexibilă, deoarece se aveau
în vedere aplicaţii cu cerinţe divergente, mergând de la transferul de fişiere până la
transmiterea vorbirii în timp real.
Aceste cerinţe au condus la alegerea a patru niveluri pentru modelul TCP/IP:
Aplicaţie, Transport, Reţea (sau Internet) şi Acces la Reţea.

Nivelul Aplicaţie

Nivelul aplicaţie se referă la protocoalele de nivel înalt folosite de majoritatea

aplicaţiilor, precum terminalul virtual (TELNET), transfer de fişiere (FTP) şi poşta
electronică (SMTP). Alte protocoale de nivel aplicaţie sunt DNS (Domain Name
Service), NNTP sau HTTP.

În majoritate implementărilor, nivelul aplicaţie tratează nivelurile inferioare ca o

"cutie neagră" care oferă o infrastructură sigură de comunicaţii, deşi majoritatea
aplicaţiilor cunosc adresa IP sau portul folosit. Majoritatea protocoalelor de la
nivelul aplicaţie sunt asociate cu modelul client-server. Serverele au de obicei
asociate porturi fixe, atribuite de IANA: HTTP are portul 80, FTP portul 21, etc. În
schimb, clienţii folosesc porturi temporare.

Nivelul Transport

Este identic cu cel din modelul OSI, ocupându-se cu probleme legate de siguranţă,
control al fluxului şi corecţie de erori. El este proiectat astfel încât să permită
conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă, respectiv, destinaţie. În acest
sens au fost definite două protocoale capăt-la-capăt.

Primul din ele, TCP (Trasmission Control Protocol). El este un protocol sigur
orientat pe conexiune care permite ca un flux de octeţi trimişi de pe o maşină să
ajungă fără erori pe orice altă maşină din inter-reţea. Acest protocol fragmentează
fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului internet. TCP
tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un emiţător rapid nu
inundă un receptor lent cu mai multe mesaje decât poate acesta să prelucreze.

Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un
protocol nesigur, fără conexiuni, destinat aplicaţiilor care doresc să utilizeze
propria lor secvenţiere şi control al fluxului. Protocolul UDP este de asemenea
mult folosit pentru interogări rapide întrebare-răspuns, client-server şi pentru
aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importatntă decât comunicarea cu
acurateţe, aşa cum sunt aplicaţiile de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.

Nivelul Reţea (Internet)

Scopul iniţial al nivelului reţea era să asigure rutarea pachetelor în interiorul unei
singure reţele. Odată cu apariţia interconexiunii între reţele, acestui nivel i-au fost
adăugate funcţionalităţi de comunicare între o reţea sursă şi o reţea destinaţie.

În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o

adresă destinaţie, folosind şi unele protocoale adiţionale, precum ICMP sau IGMP.
Determinarea drumului optim între cele două reţele se face la acest nivel.

Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecţie a erorilor fiind plasată

la nivelurile superioare (de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu şi IPv6),
integritatea pachetelor este asigurată de sume de control.

[modifică] Nivelul Acces la reţea

Se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a ZU-ului pe o

legătură fizică, incluzând şi aspectele legate de tehnologii şi de medii de
transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic.

Modelul de referinţă TCP/IP nu spune mare lucru despre ce se întâmplă acolo, însă
menţionează că gazda trebuie să se lege la reţea, pentru a putea trimite pachete IP,
folosind un anumit protocol. Acest protocol nu este definit şi variază de la gazdă la
gazdă şi de la reţea la reţea.

Figura de mai jos prezinta structura unui pachet TCP/IP

 4biti - 8biti -
4biti - versiunea lungime tipul de
header serviciu
16biti - identificare 3biti - date
16biti - lungime totala (in octeti) 13biti - fragment offset
fragmentare
8biti - timpul de 16biti -biti pentru cotrolul integritatii
8biti - protocol
traire TTL header-ului
32biti -adresa IP a sursei

32biti -adresa IP a destinatarului

32biti - optiuni (daca este cazul)

DATE

Adresele IP sunt folosite de catre protocolul IP pentru a identifica in mod unic un

calculator pe Internet. (Strict vorbind, o adresa IP identifica o interfata care este
capabila sa trimita datagrame IP, iar un sistem poate avea mai multe astfel de
interfete. Totusi, Atat gazdele cat si ruterele pot avea cel putin o adresa IP, astfel
incat aceasta definitie simplificata este acceptabila). Datagramele IP (Pachetele de
date schimbate intre calculatoare) sunt transmise printr-o retea fizica la care este
atasata interfata calculatorului gazda si fiecare datagrama IP contine adresa IP
sursa si o adresa IP destinatie. Pentru a trimite o datagrama catre o anumita
destinatie IP, adresa IP tinta trebuie trandusa (mapata) intr-o adresa fizica. Aceasta
poate necesita transmisii prin retea pentru a afla adresa de retea fizica a
calculatorului destinatie. Spre exemplu, pe LAN-uri (Local Area Networks) ARP
(Address Resolution Protocol) este folosit pentru a traduce adresele IP in adrese
fizice MAC (Media Access Control). Primii biti ai unei adrese IP specifica modul
cum restul adresei trebuie separata in partea de retea si partea de gazda. Termenul
adresa de retea si netID sunt uneori utilizate in loc de numar de retea, dar termenul
formal, utilizat in RFC 1166, este numarul de retea (network number). Analog,
termenul adresa de gazda (host address) si hostID sunt uneori folosite in locul
numarului de gazda.

Clase de adrese IP
Exista cinci clase de adrese IP.
 Clasa A de adrese foloseste 7 biti pentru <retea> si 24 biti pentru partea
<host> a adresei IP. Aceasta asigura 27-2 (126) retele cu 224-2 (16777214)
calculatoare host fiecare. In total un numar de peste 2 miliarde de adrese.

• Clasa B de adrese foloseste 14 biti pentru <retea> si 16 biti pentru partea

<host> a adresei IP. Aceasta asigura 214-2 (16382) retele cu 216-2 (65534)
calculatoare host fiecare. In total un numar de peste 1 miliard de adrese.
• Clasa C de adrese foloseste 21 biti pentru <retea> si 8 biti pentru partea
<host> a adresei IP. Aceasta asigura 221-2 (2097150) retele cu 28-2 (254)
calculatoare host fiecare. In total un numar de peste jumatate de miliard de
adrese.
• Clasa D de adrese este rezervata pentru multicasting un fel de difuzare -
broadcasting - dar pe arie limitata si numai gazdelor care folosesc aceeasi
clasa D de adrese).
• Clasa E de adrese este rezervata pentru dezvoltari ulterioare

In mod evident, clasa A va fi atribuita retelelor cu numar imens de gazde, iar

clasa C de adrese este indicat sa fie utilizata pentru retele cu numar mic de
calculatoare host. In ceea ce priveste retelele de dimensiuni medii (acelea cu mai
mult de 254 calculatoare sau acele retele unde se asteapta sa fie mai mult de 254
calculatoare in viitor) trebuie sa utilizeze clasa B de adrese. Numarul de retele mici
si medii a crescut foarte repede in ultimii ani si a aparut teama ca, daca lucrurile
vor continua asa, toate adresele de retea din clasa B vor fi ocupate pana la mijlocul
anilor 1990. Acest fapt este cunoscut drept problema epuizarii adreselor IP.

Se poate observa aici ca impartirea adreselor IP in doua parti conduce la

impartirea responsabilitatii privind alegerea adreselor de retea in doua parti.
NUmarul de retea este atribuit de catre InterNIC, iar numerele host de catre
autoritatea care controleaza reteaua. Dupa cum se va vedea in sectiunea urmatoare,
partea de adrese host poate fi de asemenea subdivizata: aceasta impartire fiind
controlata de autoritatea care detine reteaua si nu de catre InterNIC.

Adrese IP speciale

Oricare dintre numerele ce compun o adresa IP (numarul de retea si numarul de

host) care are toti bitii 0 sau toti bitii 1 are un semnificatie speciala:

• toti bitii 0 inseamna fie aceasta retea (adresa IP cu netID = 0) fie acest host
(adresa IP cu hostIP = 0). Cand un calculator vrea sa comunice intr-o retea,
dar nu cunoaste numarul retelei el poate trimite un pachet cu numarul de
retea 0. Celelalte calculatoare din retea vor interpreta adresa ca insemnand
aceasta retea, iar raspunsul lor va contine adresa IP completate cu numarul
retelei, pe care calculatorul emitent o va inregistra pentru a o folosi in viitor.
• toti bitii 1 inseamna toate retelele sau toate host-urile. Spre exemplu,
urmatoarea adresa semnifica toate calculatoarele din reteaua 128.2 (de clasa
B):
128.2.255.255
Aceste mod de adresare se numeste adresare broadcast directa din cauza ca
are o adresa de retea valida si un numar host de broadcast.
• Loopback. Reteaua de Clasa A 127.0.0.0 este reteaua loopback. In faza de
inceput a dezvoltarii retelelor sistemele de operare Unix foloseau adrese din
acest spatiu cu rolul de retea loopback. Adresele din aceasta retea nu
acceseaza nici o retea fizica. Ele sunt desemnate sa interfateze comunicarea
datelor in sistemul local (loopback interfaces).
Subretele IP

Datorita cresterii explozive a Internetului, principiul atribuirii adreselor devenise

prea inflexibil pentru a permite schimbari usoare ale configuratiei retelei locale.
Necesitatea acestor modificari poate apare atunci cand:

• Se instaleaza un nou tip de retea fizica.

• cresterea numarului de hosturi necesita subimpartirea retelei in doua sau mai
multe retele separate.
• Cresterea distantei necesita separarea retelei in retele mai mici, folosind
calculatoare gateway intre ele.

Pentru evitarea cererii de adrese IP suplimentare in aceste situatii conceptul de

subretele a fost introdus. Impartirea in subretele poate fi facuta sub autoritatea
locala, deoarece intreaga retea este in continuare vazuta ca o singura retea de catre
celelalte retele.

Partea ce reprezinta numarul host al unei adrese IP este subdivizat din nou intr-un
numar de subretea (subnetID) si un numar host (hostID). Astfel adresa
completa IP este divizata in:

[ netID ] [ subnetID ] [ hostID ]

Combinatia [ subnetID ] [ hostID ]este adesea numita adresa locala

sau parte locala a adresei IP.

Subretelele sunt implementate intr-un mod care este transparent retelelor

indepartate. Un host dintr-o retea care are subretele detine toata informatia care ii
este necesara despre subreteau sa, in timp ce un host din alta retea nu are nevoie sa
cunoasca aceasta informatie (si lui ii este suficienta cunoasterea detaliilor
referitoare la subreteaua lui) si nu are acces la aceasta informatie. El vede in
continuare calculatoarele din prima retea ca facand parte dintr-o unica retea si
priveste partea locala a adresei IP ca pe un numar host.
Impartirea partii locale a adresei IP in numar de subretea si numar host poate fi
aleasa fara restrictii de administratorul local, orice bit al partii locale poate fi
folosit pentru a forma o subretea.

Masca de subretea

Impartirea este facuta folosind o masca de subretea care este un numar de 32 biti.

• Bitii 0 din masca de subretea indica bitii care fac parte din numarul de host,
in timp ce
• Bitii 1 sunt atribuiti numarului de subretea.

Bitii din masca de subretea corespunzatori numarului de retea sunt setati la 1 si nu

sunt utilizati. Mastile de subretea sunt de regula scrise ca si adresele IP: fiecare
octet este scris in baza zece, octetii fiind separati prin puncte.

Spre exemplu, o retea de clasa B cu subretele, care are o parte locala de 16 biti,
poate folosi una dintre urmatoarele scheme:

• Primul octet (al partii locale) este numarul subretelei iar al doilea octet este
numarul host. Astfel sunt posibile 28-2 subretele (mai exact 254 deoarece
valorile 0 si 255 sunt rezervate), fiecare avand pana la 28-2 (254) hosturi.
Masca de subretea se alege in acest caz 255.255.255.0.
• Primii 12 biti sunt utilizati pentru numarul de subretea si ultimii 4 pentru
numarul host. In acest caz sunt posibile 212-2 (4094) subretele fiecare cu 24-2
(14) hosturi. Masca de subretea se alege acum 255.255.255.240.

Exista desigur multe alte posibilitati. De fapt, numarul de subretele si hosturi si

necesitatile viitoare trebuie luate in considerare inainte de a defini o subretea. In
exemplul anterior pentru o retea de clasa B cu subretele raman 16 biti pentru
numarul de subretea si numarul de host. Administratorul are de ales intre definirea
unui numar mare de subretele cu numar mic de hosturi sau un numar mic de
subretele cu multe gazde.
Internet Protocol (IP) este o metodă sau un protocol prin care datele sunt trimise
de la un calculator la altul prin intermediu Internetului. Fiecare calculator
(cunoscut ca HOST), pe internet are cel puţin o adresă IP unică, care îl identifică
între toate computerele de pe internet. Când trimiţi sau primeşti date (de ex.: e-
mail, pagini web) mesajul este împărţit în părţi mai mici numite pachete. Fiecare
pachet cuprinde adresa celui care trimite datele, dar şi a celui căruia îi sunt
destinate. Fiecare pachet este trimis, prima oara la un "Gateway Computer" care
înţelege o mică parte din internet.

Computerul "Gateway" citeşte destinaţia pachetelor şi trimite pachetele la un alt

"Gateway" şi tot aşa până ce pachetul ajunge la "Gateway"-ul vecin cu computerul
destinatar.

Adresa IP este utilizată la nivelul programelor de prelucrare în reţea. În schimb, la

nivelul utilizatorilor cu acces la Internet, identificarea calculatoarelor se face
printr-un nume de calculator host gestionat de sistemul DNS.[Funcţionare

Comunicaţia în Internet funcţionează după cum urmează: nivelul transport preia

şiruri de date şi le divide în datagrame. Teoretic, datagramele pot avea fiecare până
la 64 KB, dar în practică ele nu depăşesc 1500 de octeţi (pentru a intra într-un
cadru Ethernet). Fiecare datagramă este transmisă prin Internet, fiind eventual
fragmentată în unităţi mai mici pe parcurs. Când toate aceste „fragmente” ajung la
maşina destinaţie ele sunt reasamblate de nivelul reţea în datagrama originală.
Datagrama este transparentă nivelului transport, care o inserează în şirul de intrare
al procesului receptor. Cea mai mică adresă este 0.0.0.0, iar cea mai mare
255.255.255.255. Adresa IP 0.0.0.0 este folosită de gazde atunci când sunt pornite.
Adresele IP cu 0 ca număr de reţea se referă la reţeaua curentă. Aceste adrese
permit ca maşinile să acceseze propria reţea fără a cunoaşte numărul de reţea (dar
trebuie cunoscută clasa reţelei pentru a şti câte zerouri trebuie introduse). Adresele
care constau numai din 1-uri permit difuzarea în reţeaua curentă, în mod usual un
L A N . Toate adresele de forma 127.xx.yy.zz sunt rezervate pentru testări în buclă
locală. Pachetele trimise către această adresă nu sunt trimise prin cablu ele sunt
prelucrate local şi tratate ca pachete sosite.

O datagramă IP(un pachet) constă dintr-o parte de antet şi o parte de text. Antetul
are o parte fixă de 20 octeţi şi o parte opţională de lungime variabilă.

Fiecare gazdă şi router din internet are o adresă IP, care codifică adresa sa de reţea
şi de gazdă. Combinaţia este unică: în principiu nu există două maşini cu aceeaşi
adresă IP. Toate adresele IP sunt de 32 biţi şi sunt folosite în câmpurile „Adresă
sursă” şi „Adresă destinaţie” a pachetelor IP. Este important de observat că o
adresă IP nu se referă la o gazdă. Se referă, de fapt, la o interfaţă de reţea. Cu alte
cuvinte, dacă o gazdă este în două reţele, trebuie să folosească două adrese IP .

Reţelele sunt dinamice şi este posibil ca 2 pachete IP de la aceeaşi sursă să plece pe

căi diferite (BGP – Border Gateway Protocol) şi să ajungă la aceeaşi destinaţie.
Pachetele IP (dupa cum s-a mai spus) nu au garanţia că vor ajunge la destinaţie,
acest lucru fiind lăsat în seama protocoalelor adiacente (TCP UDP etc).

Headerul IP
Versiune IHL Tip Serviciu Lungime Totală
Identificator Flags Ofset Fragmentare
Time to Live Protocol Header Checksum
Adresa Sursă
Adresa Destinaţie
Opţiuni Padding

Headerul IP:

• Version – versiunea pachetului IP (curentă este 4)

• IHL – lungimea headerului IP
• Type of Service – permite gazdei să comunice ce tip de serviciu doreşte
• Total length – lungimea pachetului
• Identification – identificarea pachetului
• Flags – conţine 1 bit nefolosit 1 bit DF (Don’t Fragment) şi unul MF (non-
fragment)
• Fragmentation offset – indică unde este locul fragmentului în datagramă
• Time to Live – timpul de viaţa al pachetului (secunde), care se
decrementeaza la fiecare HOP (trecere dintr-un router în altul)
• Protocol – indică cărui proces de transport să-l predea (TCP, UDP, etc.)
• Header Checksum – suma de control a antetului
• Source Address – adresa sursă a pachetului (de unde vine)
• Destination Address – destinatia pachetului (unde trebuie să ajungă)
• Options – opţiuni ale pachetului (securitate, dirijare strictă pe baza sursei,
dirijare aproximativă pe baza sursei, înregistrare cale, amprenta de timp)

• Niciunul din câmpurile IP nu sunt criptate şi niciunul nu necesită

autentificare.