CAP. 1.

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definirea retelelor de calculatoare

O retea de calculatoare reprezinta un ansamblu de calculatoare (sisteme de calcul)
interconectate prin intermediul unor medii de comunicatie (cablu coaxial, fibra optica, linie
telefonica, canal radio sau satelit) in scopul utilizarii in comun de catre utilizatori a tuturor
resurselor fizice (hardware) si logice (software de baza si aplicatii) asociate calculatoarelor
din retea. Prin intermediul retelelor de calculatoare se poate asigura o integrare informatica a
unui numar foarte mare de utilizatori la nivel local, regional sau mondial.

Avantajele oferite de utilizarea retelelelor de calculatoare sunt urmatoarele:

• utilizare eficienta prin partajare a resurselor unitatii centrale (UC);
• acces direct la resursele hardware (memorii externe, imprimante, etc.) si software
(editoare, limbaje de programare, programe specializate);
• pastrarea programelor si fisierelor intr-o singura copie (pe server) si utilizarea lor de
catre orice utilizator cu drept de acces;
• sistem de protectie a fisierelor si programelor;
• utilizarea simultana a bazelor de date de catre mai multi utilizatori;
• comunicare si schimb de informatii (programe si fisiere) intre utilizatori la nivel local,
regional sau mondial.

Dezvoltarea retelelor de calculatoare a contribuit la elaborarea si utilizarea unor

aplicatii cu un impact mare asupra vietii economice si sociale din intreaga societate:
• accesul la programe complexe ce ofera informatii utile la nivel macroeconomic;
• accesul la mari baze de date din domeniile economic, financiar, comunicatii, etc.;
• accesul la informatii stiintifice si transferul rapid al articolelor stiintifice.

Din punct de vedere hardware, o retea de calculatoare este constituita din:

• calculatoare centrale ( Server);
• calculatoare de lucru (terminale; statii de lucru - workstations);
• echipamente periferice;
• elemente de conectare.

Server-ul este un calculator pe care ruleaza sistemul de operare de retea si are rolul de a
asigura gestiunea retelei. Printre caracteristicile unui server se numara urmatoarele:
• Scalabilitatea - posibilitatea de crestere a capacitatii server-ului, datorita cresterii
numarului de utilizatori, sporirii necesarului de spatiu pe disc etc.);
• Toleranta la erori - posibilitatea de recuperare a contextului curent de lucru dupa
producerea unor disfunctionalitati hardware.
In conditiile in care reteaua se dezvolta, prin conectarea de tot mai multe statii de lucru
sau utilizarea de software cat mai complex, se poate trece la utilizarea de mai multe servere.
Acestea vor fi specializate, pentru indeplinirea anumitor sarcini: servere de fisiere sau de
tiparire, de aplicatii, de posta electronica, de fax, de comunicatii etc.

Statia de lucru (workstation) este un calculator conectat la server, care are instalat o
placa de retea. Placa de retea este un adaptor care permite conectarea unui cablu de retea la un
microcalculator. Include circuite de codificare/decodificare si un conector pentru cablul de
retea.
Canalele de comunicatie sunt extrem de variate: cabluri (cablu torsadat, cablu coaxial,
cablu cu fibre optice), unde electromagnetice, transmisii satelit sau legaturi wireless (sisteme
mobile de comunicatie).
Pentru retelele care interconecteaza un numar mare de calculatoare se utilizeaza
echipamente de interconectare.

1.2. Tipuri de retele de calculatoare

Retelele de calculatoare se pot clasifica in functie de numarul statiilor de lucru si de
aria lor de raspandire in retele: LAN, MAN, WAN.

Retelele locale (LAN - Local Area Networks) - sunt retele localizate intr-o singura
cladire sau intr-o zona geografica de dimensiuni mici. LAN-urile sunt utilizate pentru a
conecta calculatoarele personale din birourile companiilor sau ale institutiilor cu scopul de a
partaja resurse si de a schimba informatii. \in cea mai mare parte au caracter privat.

LAN-urile se disting de alte tipuri de retele prin trei caracteristici:

a) marime: au dimensiuni restranse, se pot planifica timpii de transmisie si se pot
utiliza anumite tehnici de proiectare. Administrarea retelei este relativ simpla;
b) tehnologie de transmisie: legatura consta dintr-un singur cablu la care sunt
conectate toate calculatoarele. LAN-urile traditionale functioneaza la viteze cuprinse intre 10-
100 Mbps (megabiti pe secunda), au intarzieri mici (zeci de microsecunde) si dau erori putine,
iar cele mai noi pot opera la viteze mai mari, pana la sute de Mbps;
c) au topologii diverse: magistrala, stea, inel, arbore etc.

Retelele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks) – sunt versiuni extinse

ale LAN. O retea metropolitana se poate intinde pe zona ocupata de mai multe firme sau pe
suprafata geografica mai mare (de exemplu oras) si poate fi privata sau publica.

Retelele regionale/mondiale (WAN - Wide Area Networks) - acopera o arie geografica

foarte intinsa (sde exemplu o tara sau un continent). Conecteaza mai multe calculatoare
(numite si masini gazda) pentru a executa programele utilizatorilor. Masinile gazda sunt
conectate printr-o subretea de comunicatie care are sarcina de a transporta mesajele de la
gazda la gazda. Subreteaua este formata din doua componente distincte: liniile de transmisie
si elementele de comutare. Elementele de comutare sunt echipamente specializate, folosite
pentru a conecta doua sau mai multe linii de transmisie. Se mai nunesc si noduri de comutare
a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de date sau rutere.

Clasificarea retelelor, in functie de arhitectura

1) Retele punct la punct (peer to peer) – pentru aceasta retea nu exista server
specializat si fiecare statie de lucru are capabilitati si responsabilitati atat de server cat si de
workstation (fiecare calculator are acces la resursele, programele, bazele de date aflate pe
celelalte calculatoare).

2) Retele client/server – in acest caz exista un server specializat si statii de lucru

conectate la server.
Arhitectura Client-server poate fi pe mai multe niveluri.

Arhitectura Client-Server de nivel 1 implică existenţa unui FS (file server) şi a unei WS (work
station - statie de lucru). FS conţine baza de date şi aplicaţiile financiar-bancare specifice, iar
WS conţine numai o interfaţă de comunicaţie cu FS. Pentru fiecare utilizator şi WS se vor
acorda drepturi de acces specifice.
În acest caz, dezvoltarea aplicaţiilor este facilă, însă vor aparea timpi de nefuncţionare pentru
FS, ceea ce va afecta modul de satisfacere a cererilor formulate de WS.

Server de date
Nivelul Client
Logica
aplicaţiei
Interfaţa
Baza de
date

Exemplu:
În cazul operaţiunilor de decontări intrabancare, salariaţii băncii de la serviciul de relaţii cu
clienţii (conturi-viramente) operează documentele prezentate de clienţi (ordine de plată,
cecuri, bilete la ordin) prin apelarea aplicaţiilor aflate pe FS. Cu aceasta ocazie se actualizeză
on-line soldurile conturilor clienţilor, astfel încât orice operator va putea lucra ulterior contul
real al clientului.

Arhitectura Client-server de nivel 2 diferă prin faptul că pe WS sunt implementate aplicaţiile

financiar-bancare, iar FS va conţine baza de date. Cererile formulate de către WS către FS se
vor face utilizând un limbaj de interogare (SQL). Este o structură care implică partajarea
aplicaţiilor pe WS dedicate pentru diverse activităţi (acordare de credite, contabilitate,
administrativ), aplicaţii care nu trebuie şi nu este nevoie să fie lansate de către alte servicii
decât cele direct interesate.

Nivelul Client
Server de date
Client

Logica Baza de
aplicaţiei date

Exemplu:
Inspectorii de credite nu sunt interesaţi de calculul amortizărilor investiţiilor sau calculul
impozitului pe profit calculat de economiştii din compartimentul contabilitate. Nici pe aceştia
din urmă nu-i interesează etapele preliminare acordării unor credite – analiza indicatorilor de
solvabilitate, constituirea de garanţii, calculul graficului de rambursare pe diferite perioade de
acordare a creditului etc.
Rularea aplicaţiilor în mod independent de la WS nu afectează funcţionarea sistemului
informatic în cazul actualizării aplicaţiilor, blocajului sau defecţiunii unei WS.

Dezavantajele se manifestă prin faptul că o aplicaţie dezvoltată trebuie să fie implementată pe

toate WS care solicită acest lucru, ţinând cont de particularităţile acestora (hardware şi
software), ceea ce înseamnă o cheltuială sporită de resurse (umane, financiare, timp).

Arhitectura Client-server de nivel 3 presupune existenţa a trei nivele de legătură.

Nivelul Client Server de aplicatii Server de date

Logica
Aplicaţiei
Client Baza de
Servicii date

Serverul de aplicaţii implementează logica aplicaţiei, transmite cererile de la Client catre

Server dar şi rezultatul interogarilor (prelucrărilor) serverului la aceste cereri. Astfel, se evită
aglomerarea şi blocarea serverului de date, prin implementarea aplicaţiilor pe serverul de
aplicaţii. Implementarea şi actualizarea aplicaţiilor se va face mult mai rapid, aplicaţiile pot fi
implementate în limbaje de programare diferite, în funcţie de solicitările clienţilor. În cazul
unor sistemului informatic complexe, un număr mare de WS şi BD mari, se propune
partajarea aplicaţiilor între mai multe servere de aplicaţii şi partajarea bazelor de date pe mai
multe servere de date sau în cadrul serverului curent, după diferite criterii (de exemplu
frecvenţa de apelare).
În condiţiile dezvoltării sistemelor informatice financiar-bancare, prin extinderea serviciilor
de internet banking, se pot utiliza arhitecturi client-server pe mai multe nivele, care conţin
servere de aplicaţii, servere de baze de date, servere de Web, monitoare pentru tranzacţii, etc.

Client
Web browser

Server de Server Monitor

aplicatie Web tranzacţii

Servere de baze de date

Arhitectura peer-to-peer foloseşte principiile de calcul distribuit pentru implementarea

aplicaţiilor şi a bazelor de date. Echipamentele din reţea realizează funcţiile FS (care, în
realitate, nu sunt distincte). Sistemele sunt deosebit de flexibile, astfel încât orice WS poate fi
privit şi ca FS.

Exista si o varianta minimala a statiilor de lucru, terminalele neinteligente, care nu au un

harware propriu, cu unitate centrala, ci doar echipamente care permit introducerea datelor si
transmiterea acestora catre server , in vederea prelucrarii.
In cazul in care acestea dispun de procesor propriu si fac o serie de operatii cu resursele
proprii se numesc terminale inteligente.

Clasificarea retelelor, in functie de topologie

Topologia unei retele de calculatoare reprezinta modul de conectare a componentelor

active şi pasive ale reţelei, relativ la plasarea mediilor de transfer şi la ordinea existentă între
componente: servere, staţii de lucru, dispozitive de reţea,linii de comunicaţie. Modul de
conectare va determina traseul pe care va circula informatia in retea, prin urmare o structura a
comunicatiilor in retea.
Topologiile determină pentru o retea caracteristici de genul:
¾ Comportarea la extensii şi la restrângeri ale reţelei;
¾ Costurile implicate de extinderi;
¾ Modul în care reacţionează reţeaua la căderea unei staţii sau linii;
¾ Dificultăţile şi modalităţile de reconectare a unei staţii după defect;
¾ Locurile de congestie a traficului (gâtuiri)
Topologiile cuprind două părţi:
¾ Topologie fizică - plasarea firelor (mediilor fizice) şi a componentelor.
¾ Topologie logică - modul în care comunică între ele componentele reţelei.

In general, se utilizeaza trei tipuri de topologii pentru retelele LAN, in diferite configuatii
eterogene: topologiile Bus, Ring si Star.

Topologia Bus (magistrala) se caracterizeaza printr-o o fiabilitate sporita si viteza

mare de transmisie. Este cel mai raspandit tip de retea si asigura un debit ridicat si o buna
securitate.
Retelele de tip magistrala utilizeaza un singur cablu care conecteaza server-ul si
statiile de lucru. Cablul este inchis la cele doua capete cu terminatori care au rolul de a
impiedica reflexiile semnalului in capatul liber al cablului. Toate componentele sunt conectate
direct la cablul central. Datele emise se răspândesc spre ambele capete şi pot fi recepţionate
cvasi-simultan de toate staţiile.
Avantaje:
¾ pentru toate liniile individuale ale staţiilor de lucru se foloseşte un mediu pasiv de
transfer;
¾ fiecare staţie de lucru este în contact direct cu celelalte
¾ durata redusa de tranzit a pachetelor pe linie;
¾ se pot instala noi staţii de lucru fară întreruperea funcţionării reţelei (excepţie la
montarea iniţială a staţiei);
¾ funcţionarea reţelei este asigurată şi la căderea unei staţii;
¾ conectarea unei noi statii (montarea) se face fara risipa de cablu, folosind cablaje deja
existente;
¾ se poate face uşor emisie multiplă (broadcast) sau unul la mai mulţi (one-to-many )
Dezavantaje:
¾ la căderea mediului comun de transfer cade toată reţeaua;
 ¾ zonele de cablu defecte se localizează greu;
¾ informaţiile se pot "fura" uşor printr-o conectare fară întreruperea funcţionării reţelei;
¾ realizarea de conexiuni de rezervă (de schimb) este costisitoare;
¾ la creşterea numărului de staţii în reţea creşte numărul de coliziuni în reţea;
¾ nu se asigura flexibilitate la cablare;
¾ lungimea reţelei este limitată.

WS1 S WS2

T T

WS3 WS4 WS5

Figura 1. Retea de tip bus

S = Server
WS = Workstation (statie de lucru)
T = Terminator

Topologia Ring (inel)

Presupune conectarea tuturor echipamentelor pe un singur cablu de comunicatie.

Transmisia se deruleaza intr-un singur sens si este controlata de server.

WS2

WS1 WS3

WS4
S

Figura 2. Retea de tip ring

 Pachetul de date circula intr-o singura directie si, deci, nu pot fi coliziuni de
date. Datorita fluxului intr-un sens unic, topologia este perfect adaptata fibrelor optice.
Fiecare calculator receptioneaza datele predecesorului sau, le verifica si le transmite
amplificat catre calculatorul urmator. Fiecare calculator din reteaua inelara are un predecesor
si un urmas univoc. Se obţine un inel fizic de cabluri. Liniile sunt conectate astfel încât un nod
să recepţioneze date pe o linie si sa transmită prin cealaltă.
Avantaje:
¾ structura este uşor de extins şi necesită lungimea minimă de cablu;
¾ nu este necesară o staţie centrala prin care să circule toate informaţiile;
¾ zonele de cablu defecte sunt relativ uşor de localizat;
¾ exista restricţii privind lungime totală a reţelei (inelului), un factor de performanţă
fiind şi distanţa admisă între staţii;
¾ se asigură accesul la reţea şi pentru încărcări mari;
¾ la un moment dat se cunoaşte care staţie urmează să retransmită pachetul.
Dezavantaje:
¾ căderea unei staţii provoacă căderea întregii reţele;
¾ conectarea unei noi staţii se face prin întreruperea temporară a funcţionării reţelei (nu
se poate face din mers - on-the-fly), fiindcă inelul trebuie deschis;
¾ căderea unei linii provoacă o cădere totală a reţelei;
¾ durata transferului unui pachet de date creşte proporţional cu numărul de staţii
conectate în reţea;
¾ este necesară dublarea liniei, pentru ca în cazul căderii liniei principale cea
suplimentară sa intre în funcţie (stand-by-line).

Topologia Star (stea) ofera o viteza mare de comunicatie, fiind destinata

aplicatiilor in timp real.
Presupune conectarea fiecarei statii de lucru la server, dar nu si conectarea statiilor
intre ele.

WS1 WS2

WS6 S WS
3

WS5 WS
4

Figura.3. Retea de tip star

Avantaje:
¾ echipamentul central este locul de control al erorilor şi reţelei în ansamblu (Network
Management);
¾ fiecare linie la nodul central va fi utilizată doar de o staţie
¾ nu se provoacă gâtuiri în acea zonă;
¾ este o structura uşor de extins
¾ prin conectarea noilor staţii la nodul central;
¾ la căderea unei staţii nu se perturbă funcţionarea întregii reţele;
¾ viteza de transfer este maximă (faţă de alte topologii)
¾ datorita legăturii directe intre nodul central şi staţii;
¾ număr constant de conexiuni pe linie (2)
¾ adresare facila;
¾ la dezvoltarea reţelei numărul de linii suplimentare este minim.

Dezavantaje:
¾ la căderea nodului central cade întreaga reţea;
¾ cost ridicat de cablare;
¾ lungimea totală a cablurilor (liniilor) este mare
¾ la reţelele mari costul nodului central este mare
¾ este necesara asigurarea acestuia la cadere
¾ este necesară o modalitate simpla de conectare a staţiilor;
¾ la extinderea reţelei nu se poate profita de cablările existente;
¾ fiind un singur nod central se poate ajunge la supraîncărcare
¾ nodul central poate reprezenta un punct de congestie în trafic;
¾ daca linia către o staţie a căzut aceasta nu se poate conecta imediat la reţea în alt mod
(fără rezerva prin dublare de cabluri).

Ca variante ale acestor topologii de baza, se mai pot folosii topologii tip stea extinsa,
arbore sau plasa.

Topologia Stea Extinsă

Leagă între ele mai multe reţele stea utilizând distribuitoare (hub-uri ) şi comutatoare
(switch-uri).

Topologia Arbore

Este o topologie asemănătoare cu topologia stea extinsă. In loc de a lega distribuitoare

şi comutatoare, întreaga reţea este legată la un computer care să controleze traficul retelei.
Este foarte potrivită reţelelor mari şi complexe sau pentru cablările executate într-o
singură clădire pentru toate categoriile de comunicaţii.

Topologia plasă

Este implementată pentru a furniza protecţie la posibilele întreruperi ale serviciilor (de
exemplu într-o reţea dintr-o centrală nucleară). Poate fi:
¾ reţea total conectată – fiecare nod are propriile conexiuni către toate celelalte noduri;
¾ reţea parţial conectată – în caz contrar.
 1.3. Interconectarea retelelelor de calculatoare
Pentru realizarea unei reţele sunt folosite echipamente de interconectare (repertoare,
hub, swich, router etc.).

Medii fizice de de transmisie

Mediile de transmisie pot fi grupate în două mari categorii: medii ghidate şi medii
neghidate.
Mediile ghidate sunt cele care oferă o cale de propagare în afara careia semnalul nu poate
să existe intr-o formă utilizabilă, ramănând dependent de mediu. Transmisiunile neghidate
sunt cele la care propagarea nu este restrictionată la un spatiu fizic, intelegând-se de obicei
prin aceasta propgarea în aer liber.
Principalele medii ghidate de transmisie sunt:
• transmisiuni pe cabluri coaxiale ;
• transmisiuni pe cabluri cu perechi de conductoare torsadate:
- ne-ecranate: UTP (Unshielded Twisted Pairs)
- ecranate: STP (Shielded Twisted Pairs), ScUTP (Screened UTP) sau FTP
(FoiledTwisted Pairs)
• transmisiuni pe fibră optică (monomod sau multimod);
• transmisiuni prin ghiduri de undă.
Principalele medii de transmisie neghidate sunt: undele radio, microundele, radiaţia laser,
radiaţia infraroşie.