Toshikazu Kawaguchi Seria Pana Nu Se Raceste Cafea - 231017 - 164629

Poveşti din cafenea
TOSHIKAZU KAWAGUCHI
POVEŞTI DIN
CAFENEA
Traducere din limba japoneză
şi note IOLANDA PRODAN
1
Toshikazu Kawaguchi
CUPRINS
Prolog ............................................................................... 3
Cel mai bun prieten .......................................................... 5
Mama şi fiul .................................................................... 57
Îndrăgostiţii .................................................................. 103
Domnul şi doamna Manda ............................................ 135
2
PROLOG
☕
O legendă urbană misterioasă spune că într-un oraş
există o cafenea în care, dacă te aşezi pe un anumit scaun,
te poţi întoarce în timp, la momentul pe care ţi-l doreşti.
Însă legenda are ceva care întrece orice imaginaţie.
Cinci reguli foarte stricte.
Prima regulă: chiar dacă te întorci în trecut, nu-i vei
putea întâlni pe cei care niciodată nu au trecut pragul
cafenelei.
A doua regulă: chiar dacă te întorci în trecut, orice ai
face, nu vei putea schimba prezentul.
A treia regulă: pe scaunul care te trimite înapoi în trecut
stă aşezată o clientă care are întotdeauna prioritate; ai voie
să te aşezi doar după ce s-a ridicat ea.
A patra regulă: atât timp cât eşti în trecut, îţi este
interzis să te ridici de pe scaun.
A cincea regulă: te poţi întoarce în trecut doar după ce ţi
se toarnă cafea în ceaşcă; ai voie să zăboveşti în trecut
până nu se răceşte cafeaua.
Povestea misterioasă nu se termină cu cele cinci reguli
foarte stricte.
Zvonurile despre legenda urbană s-au răspândit, încât şi
în ziua de azi clienţii continuă să vină la cafeneaua
Funiculi Funicula, ca şi cum nu le-ar păsa de regulile greu
de respectat.
Tu ce-ai face dacă ai fi în locul lor?
Ţi-ai dori să te mai întorci în trecut, chiar dacă ai şti cât
de stricte sunt cele cinci reguli?
Aceasta este povestea unei cafenele misterioase în care
3
Toshikazu Kawaguchi
au avut loc patru miracole emoţionante.

Dacă ai putea să te întorci în trecut, pe cine ai vrea să
întâlneşti?
4
CEL MAI BUN PRIETEN
☕
Au trecut douăzeci şi cinci de ani de când Chiba Gōtarō
îşi minte fiica.
„În viaţă, cel mai greu e să trăieşti fără să minţi”, a spus
Feodor Dostoievski.
Oamenii mint din diferite motive. Uneori, minţim ca să
arătăm celorlalţi o imagine mai bună a noastră, alteori
minţim ca să-i înşelăm. Minciunile ne rănesc sufletul, dar
câteodată ne salvează. Indiferent de motivul pentru care
minţim, de cele mai multe ori regretăm că am minţit.
Şi Gōtarō simte la fel. Minciuna pe care i-a spus-o fetei i-
a distrus sufletul. De o jumătate de oră se plimbă nervos
prin faţa cafenelei ai cărei clienţi se pot întoarce în timp,
repetându-şi întruna: „Nu am minţit-o fiindcă am vrut să o
mint!”
Cafeneaua în care te poţi întoarce în trecut e la câteva
minute de mers pe jos de gara Jimbocho din Tokyo. Aflat
pe o alee dosnică şi îngustă dintr-un cartier de birouri,
localul atrage atenţia printr-un mic banner pe care scrie
Funiculi Funicula.
În lipsa bannerului, oamenii ar trece pe lângă cafenea
fără să o observe, fiindcă e la subsol.
Gōtarō coboară scările şi se opreşte în faţa uşii cu
decoraţiuni sculptate în lemn. Dă mărunt din buze, clatină
nehotărât din cap, se răsuceşte pe călcâie, începe să urce
scările, însă, brusc, paşii i se opresc din nou. Pe chip i se
citeşte zbuciumul sufletesc. Timp de câteva minute, urcă şi
coboară scările de mai multe ori.
— Ce-ar fi să intraţi în cafenea şi apoi să vă gândiţi la ce
5
Toshikazu Kawaguchi
vă frământă?
Speriat de glasul care-l smulge din gândurile sale,
Gōtarō tresare şi întoarce capul: în faţa lui e o femeie
minionă, îmbrăcată cu o vestă neagră peste o cămaşă albă,
cu un şorţ lung de somelier, care-i trece de genunchi.
Văzând-o, îşi dă seama pe loc că e chelneriţă în cafenea.
— A… O, da… Păi…
În timp ce Gōtarō se bâlbâie, încercând să dea un
răspuns, fata trece pe lângă el şi coboară scările cu paşi
iuţi.
Ding-dong!
Se aude clinchetul clopoţelul atârnat de uşă şi fata intră

în cafenea. Gōtarō coboară iar scările. Nu e ca şi cum fata
l-ar fi forţat să intre în cafenea, dar se simte ciudat.
Asemenea unei adieri răcoroase, cuvintele ei i- au pătruns
în suflet, dezgolindu-i toate secretele.
Preţ de câteva minute continuă să urce şi să coboare
scările – nu e sigur că a ajuns la cafeneaua despre care se
zvoneşte că te trimite înapoi în timp. A venit aici crezând
într-o legendă urbană, dar dacă zvonul pe care l-a auzit de
la vechiul său amic nu e decât o farsă, în curând, după ce
va trece pragul cafenelei, se va face de râs.
Dacă, dimpotrivă, povestea întoarcerii în timp e
adevărată, atunci înseamnă că nici regulile stricte care
trebuie respectate ca să ajungi înapoi în trecut nu sunt
nişte minciuni.
Şi una dintre ele spune aşa: chiar dacă te întorci în
trecut, orice ai face, nu vei putea schimba prezentul.
„Cine ar mai vrea să se întoarcă în trecut, dacă nu poate
schimba prezentul?”, s-a întrebat Gōtarō, când a aflat
regula, însă acum, încremenit în faţa uşii cafenelei, îşi
spune: „Chiar şi aşa, eu tot vreau să mă întorc în timp!”
Să-şi fi dat seama tânăra de adineauri că e nehotărât, că
are îndoieli? Dacă da, n-ar fi fost mai simplu să-i spună:
6
„Doriţi să intraţi în cafenea? Vă rog, sunteţi binevenit!”?

Însă femeia l-a întrebat: „Ce-ar fi să intraţi în cafenea şi
apoi să vă gândiţi la ce vă frământă?” Cu alte cuvinte, i-a
spus: „Da, vă puteţi întoarce în timp, dar mai întâi intraţi
în cafenea şi abia apoi hotărâţi dacă vreţi sau nu să
călătoriţi în trecut”.
Şi totuşi rămâne un mister: de unde ştie femeia motivul
pentru care este el acolo? Ajutat de întrebarea ei
nonşalantă, Gōtarō găseşte imediat răspunsul.
Pune mâna pe clanţă şi deschide uşa.
Ding-dong!
Gōtarō păşeşte în cafeneaua despre care se zvoneşte că

te poate trimite înapoi în trecut.
☕
Chiba Gōtarō are cincizeci şi unu de ani. E solid, bine
făcut – o explicaţie plauzibilă ar fi că în liceu şi în anii
studenţiei a jucat rugby. E trecut de prima tinereţe, dar
încă mai poartă costume de mărimea XXL. Locuieşte
împreună cu Haruka, fiica sa, care anul acesta va împlini
douăzeci şi trei de ani.
„Mama ta a murit de o boală gravă, când erai mică” – aşa
i-a spus fetei. Nu i-a fost uşor să o crească singur şi, în
timp ce avea grijă de ea, se ocupa şi de Kamiya, micul său
restaurant cu meniuri tradiţionale japoneze din Hachioji,
un oraş din zona metropolitană a oraşului Tokyo. Uneori,
Haruka îi dădea o mână de ajutor la treburile din
restaurant.
Gōtarō trece pragul uşii din lemn masiv, înaltă de doi
metri, dar până va intra în salonul cafenelei mai are de
traversat un mic coridor. Drept în faţă este uşa toaletei, iar
pe partea dreaptă, la mijlocul unui perete, este intrarea în
7
Toshikazu Kawaguchi
salonul cafenelei. Bărbatul păşeşte înăuntru, iar privirea i

se intersectează cu ochii unei femei care stă aşezată pe
unul dintre scaunele din faţa tejghelei, pe care se află casa
de marcat.
— Kazu! Scumpo, ai un client, strigă femeia privind spre
o cameră din spate.
Lângă ea e un băieţel ce pare a fi elev la şcoala primară.
La masa cea mai îndepărtată de uşă stă o femeie îmbrăcată
într-o rochie albă, cu mâneci scurte. Palidă, ruptă de
realitatea din jurul ei, femeia citeşte liniştită dintr-o carte.
— Tocmai s-a întors de la cumpărături. Luaţi loc, vă rog.
Mai aşteptaţi puţin. Nu mai durează mult.
Femeia nu se complică cu formalităţile obişnuite atunci
când te adresezi unui client nou. Îi vorbeşte degajată, ca şi
cum l-ar cunoaşte de o veşnicie. Probabil e o clientă fidelă a
cafenelei. În loc de răspuns, Gōtarō apleacă uşor capul în
semn de mulţumire pentru amabilitate.
Femeia îl priveşte ca şi cum ar vrea să-i spună că o poate
întreba orice despre cafenea, însă Gōtarō, prefăcându-se că
nu a observat privirea ei plină de subînţeles, se aşază la
masa cea mai apropiată de ieşire.
Se uită în jurul său cu ochii plini de curiozitate: câteva
orologii retro, mari, întinzându-se de la podea până în
tavan; un ventilator uriaş, atârnat de tavanul pe care se
intersectează bârne din lemn natural; din loc în loc, pe
pereţii acoperiţi cu argilă de culoarea făinii din boabe de
soia prăjite, se văd pete, semne ale patinei timpului; prinse
de tavan, câteva lustre retro cu abajur luminează slab
cafeneaua de la subsol, fără ferestre, învăluind-o într-o
nuanţă de sepia.
— Bine aţi venit!
Tânăra care i-a vorbit pe scări iese dintr-o cameră din
spate, se apropie de masa lui Gōtarō şi îi pune în faţă un
pahar cu apă.
O cheamă Tokita Kazu şi e chelneriţa cafenelei Funiculi
Funicula. Părul semi-lung e legat la spate într-o coadă,
8
peste cămaşa albă, de gulerul căreia e prins un papion, are

o vestă neagră şi un şorţ lung, de somelier. Are trăsături
frumoase, tenul alb ca spuma laptelui, ochii migdalaţi, dar,
cu toate astea, chipul ei nu te impresionează. Dacă închizi
ochii imediat după ce ai cunoscut-o, nimic nu-ţi mai
aminteşte de chipul ei. Anul acesta, tânăra al cărei chip o
face să treacă neobservată împlineşte douăzeci şi nouă de
ani.
— Mă scuzaţi… Acesta e locul… unde… Locul acela…
Gōtarō se bâlbâie. Pur şi simplu, nu ştie cum să întrebe
despre întoarcerea în trecut. Kazu îl priveşte calmă pe
bărbatul fâstâcit. Dintr-odată, se întoarce cu spatele la el
şi, îndreptându-se spre bucătărie, îl întreabă:
— La ce moment din trecut doriţi să vă întoarceţi?
Din bucătărie se aude cafetiera bolborosind.
„E clar, chelneriţa asta îmi poate citi gândurile”, îşi
spune bărbatul.
Aroma cafelei se răspândeşte în cafenea, amintindu-i lui
Gōtarō de ziua aceea.
☕
Gōtarō şi Kamiya Shūichi s-au revăzut după şapte ani,
chiar în faţa cafenelei Funiculi Funicula. În anii studenţiei,
fuseseră coechipieri în echipa de rugby a universităţii.
La vremea aceea, Gōtarō nu avea un acoperiş deasupra
capului şi niciun ban în buzunar. Garantase pentru un
împrumut făcut de un amic şi, după ce compania acestuia
a dat faliment, a fost executat silit şi a pierdut toată
agoniseala. Dormea pe străzi sub cerul liber, hainele de pe
el erau murdare, mirosea îngrozitor.
Dar Shūichi n-a fost dezgustat de înfăţişarea jalnică a
vechiului său prieten, ba chiar a fost bucuros să-l revadă,
din întâmplare, în faţa cafenelei. L-a invitat la o cafea şi,
după ce i-a ascultat povestea, i-a spus fără ocolişuri:
9
Toshikazu Kawaguchi
— Vino să lucrezi în restaurantul meu.

Jucător talentat de rugby, după absolvirea facultăţii,
Shūichi a fost recrutat de o companie din Osaka ce
sponsoriza o echipă de rugby, însă după numai un an a
fost nevoit să renunţe la cariera de rugbist din cauza unei
accidentări. După accidentare, s-a angajat la un lanţ de
restaurante fast-food.
Mereu optimist şi privind doar către viitor şi niciodată în
trecut, Shūichi a văzut accidentul ca pe şansa vieţii sale. A
muncit de trei ori mai mult decât oricare alt angajat şi în
scurt timp a fost numit în funcţia de manager zonal,
coordonator a şapte restaurante din lanţul de fast-food.
Când s-a căsătorit, a hotărât să-şi facă propria afacere.
Împreună cu soţia sa, a deschis un mic restaurant cu
meniuri tradiţionale japoneze.
— Nu ne vedem capul de treabă, avem multe comenzi şi
puţini angajaţi. Mi-ai fi de mare ajutor dacă ai accepta să
vii la mine.
Sătul de sărăcie, disperat şi fără nicio speranţă că
vreodată va trăi mai bine, Gōtarō a izbucnit în plâns. Cu
lacrimi de recunoştinţă curgându-i pe obraji, nu a putut să
îngaime niciun cuvânt. A acceptat, dând uşor din cap.
— Perfect! Să mergem! a răspuns Shūichi.
Nerăbdător, Shūichi s-a ridicat de îndată de pe scaun.
— Abia aştept să ţi-o arăt pe fetiţa mea, i-a spus,
zâmbind fericit.
Gōtarō nu era căsătorit şi a fost surprins să afle că
prietenul său avea un copil.
— O fetiţă? l-a întrebat, făcând ochii mari de uimire.
— Da! Abia s-a născut. Ah, e atât de drăgălaşă!
Încântat că Gōtarō i-a acceptat propunerea, Shūichi a
luat nota de plată de pe masă şi s-a îndreptat spre casa de
marcat ca să plătească consumaţia.
— Mă scuzaţi, a spus Shūichi. Doresc să achit.
La casa de marcat era un tânăr ce părea să fie elev la
liceu. Avea aproape doi metri, ochi mici şi înguşti ca nişte
10
dungi subţiri.
— Şapte sute şaizeci de yeni.
— Desigur.
Foşti colegi la echipa de rugby a universităţii, cei doi
prieteni erau solizi, bine făcuţi, mai înalţi decât majoritatea
bărbaţilor din jurul lor. Şi totuşi, când au văzut că tânărul
de la casă era mai înalt decât ei, au schimbat priviri cu
subînţeles şi au izbucnit în râs în acelaşi timp – probabil
şi-au spus în sinea lor: „Puştiul ăsta s-a născut să joace
rugby”.
— Restul dumneavoastră.
Shūichi a luat restul şi s-a îndreptat spre uşă.
☕
Înainte să trăiască pe străzi, Gōtarō dusese o viaţă
îndestulătoare, moştenind compania tatălui său care făcea
un profit de cel puţin o sută de milioane de yeni pe an.
Era un băiat serios, muncitor, dar banii îi schimbă pe
oameni. Începuse să petreacă, să arunce cu banii în
dreapta şi-n stânga; era convins că, dacă are bani, poate
face orice. După ce compania amicului pentru care
garantase la un împrumut a dat faliment, a fost executat
silit, a adunat un munte de datorii şi, în cele din urmă, şi
compania pe care o moştenise de la taică-su s-a prăbuşit.
De îndată ce a rămas fără bani, toţi cei care îl cunoşteau
au început să-l evite. Era convins că cei care i-au ţinut
companie în vremurile bune erau prietenii lui adevăraţi,
dar aceştia l-au părăsit. Unul dintre ei i-a spus drept în
faţă: „La ce bun să fim amici, dacă nu mai ai niciun ban?”
Shūichi însă era altfel. L-a tratat cu respect pe Gōtarō,
chiar dacă acesta pierduse totul. A fost unul dintre puţinii
oameni care erau gata să-i ajute pe ceilalţi la nevoie, fără
să aştepte nimic în schimb. Mergând în urma prietenului
său când se îndreptau spre uşa cafenelei, Gōtarō i-a spus
11
Toshikazu Kawaguchi
în gând: „într-o zi, am să-ţi răsplătesc bunătatea”.

Ding-dong!
☕
— S-a întâmplat în urmă cu douăzeci şi doi de ani.
Chiba Gōtarō întinde mâna spre paharul din faţa sa.
Gâtul i s-a uscat şi oftează adânc. Arată destul de tânăr la
cincizeci şi unu de ani, dar din loc în loc are fire de păr
cărunt.
— Am început să lucrez la restaurantul lui Shūi-chi. Am
muncit din greu, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să
învăţ cât mai repede ce trebuia să fac. La un an de când m-
am angajat la el, Shūichi şi soţia lui au murit într-un
accident de maşină.
Au trecut mai mult de douăzeci de ani de la tragedie, dar
nici acum Gōtarō nu şi-a revenit din şoc. Ochii i se
înroşesc, i se pune un nod în gât, nu mai poate vorbi.
Băieţelul care stă pe un scaun în faţa tejghelei soarbe
zgomotos printr-un pai ultimele picături din sucul de
portocale din pahar.
— Şi? îl întreabă pe un ton rece Kazu, fără să se
oprească din lucru.
Aşa e ea. Oricât de serioasă e tema conversaţiei, tonul ei
rămâne neschimbat. E felul ei de a-i ţine la distanţă pe
ceilalţi oameni.
— Fiica lui Shūichi a rămas orfană şi am hotărât să o
cresc eu, răspunde bărbatul în şoaptă, ţinând capul în jos
ca şi cum ar vorbi singur.
Gōtarō se ridică încet de pe scaun şi face o plecăciune
adâncă în faţa lui Kazu.
— Vă implor, trimiteţi-mă înapoi în trecut, în ziua aceea,
în urmă cu douăzeci şi doi de ani, îi spune tinerei, ţinând
capul în jos.
12
☕
Suntem în faimoasa cafenea Funiculi Funicula, cea în
jurul căreia, în urmă cu zece ani, s-a ţesut o legendă
urbană: aici te poţi întoarce în trecut.
Nu e niciun secret că legendele urbane sunt inventate,
dar lumea vorbeşte că în micuţa cafenea poţi călători cu
adevărat în timp.
Şi în ziua de azi oamenii îşi amintesc de tânăra care s-a
întors în trecut ca să-şi vadă iubitul de care se despărţise,
despre femeia care a fost în trecut ca să-şi reîntâlnească
sora mai mică, ce murise într-un accident de maşină,
despre femeia care s-a întors în timp ca să vorbească cu
soţul ei, ce îşi pierduse memoria.
Întoarcerea în timp însă are câteva reguli extrem de
stricte, pe care trebuie să le respecţi.
Prima regulă: singurii oameni pe care îi poţi întâlni în
trecut sunt doar cei care au trecut pragul cafenelei. Dacă
persoana pe care vrei s- o vezi nu a fost niciodată în
cafenea, te poţi întoarce în trecut, dar nu o poţi întâlni. Nu
fac excepţie de la regulă nici cei care vin în capitală chiar şi
din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, special ca să intre
în această cafenea.
A doua regulă: chiar dacă te întorci în trecut, orice ai
face, nu vei putea schimba prezentul. Majoritatea clienţilor
pleacă dezamăgiţi când aud această regulă, tocmai pentru
că-şi doresc să îndrepte greşelile din trecut. Sunt foarte
puţini cei care îşi mai doresc să se întoarcă în timp după ce
află că nu mai pot face nimic ca să schimbe prezentul.
Regula a treia: în cafenea nu există decât un singur
scaun care te poate trimite înapoi în trecut, însă pe acest
scaun stă o clientă specială. Te poţi aşeza pe scaunul
special doar cât timp ea este plecată la toaletă. Se ştie că o
dată pe zi, negreşit, clienta merge la toaletă, dar niciodată
nu se ştie momentul din zi în care se ridică de pe scaun.
13
Toshikazu Kawaguchi
A patra regulă: cât timp eşti în trecut, nu ai voie să te

ridici de pe scaunul special, iar dacă încerci să te scoli, vei
fi adus cu forţa înapoi în prezent. Prin urmare, nu poţi
părăsi cafeneaua atât timp cât eşti în trecut.
Regula a cincea: călătoria în trecut începe din momentul
în care ţi se toarnă cafea în ceaşcă. Ai voie să zăboveşti în
trecut până nu se răceşte cafeaua. În plus, nu oricine îţi
umple ceaşca, ci doar Tokita Kazu, chelneriţa cafenelei.
În ciuda regulilor extrem de stricte şi greu de respectat,
nu puţini sunt oamenii care, după ce au aflat de zvonurile
despre călătoria în timp, vin la cafenea şi imploră să fie
trimişi înapoi în trecut.
Gōtarō este unul dintre ei.
☕
— Şi ce aveţi de gând să faceţi în trecut? îl întreabă
femeia care l-a poftit să ia loc când a intrat în cafenea.
O cheamă Kijima Kyōko. Se apropie de patruzeci şi cinci
de ani, e casnică şi clientă fidelă a cafenelei. E pură
întâmplare că astăzi e aici şi, văzând pentru prima oară pe
cineva care-şi doreşte să se întoarcă în trecut, îl priveşte
lung pe Gōtarō, cu ochi mari de uimire.
— Mă scuzaţi că vă întreb, ce vârstă aveţi?
— Cincizeci şi unu.
Bărbatul a răspuns fără să-şi ridice ochii de pe degetele
împreunate pe masă, fără să se mişte. Simte că în
întrebarea femeii se ascunde un reproş, ca şi cum i-ar
spune cât e de penibil că un om în toată firea, la cincizeci
şi unu de ani, vrea să se întoarcă în trecut.
— Scuze că insist, dar… Şi nu o să se sperie? Cum aţi
spus că-l cheamă? A, da, Shūichi… Păi, nu credeţi că
Shūichi o să încremenească atunci când o să dea ochii cu
dumneavoastră, mai bătrân cu douăzeci şi doi de ani? Nu
ştie care e viaţa dumneavoastră acum, o să-l luaţi pe
14
nepregătite.
Văzându-l că nu ridică privirea din pământ şi nu
răspunde, Kyōko insistă.
— Chiar nu ţi se pare ciudat? o întreabă pe Kazu, ce
trebăluieşte în spatele tejghelei.
— Ştiu şi eu… Poate… răspunde ambiguu chelneriţa,
semn că nu împărtăşeşte în totalitate părerea lui Kyōko.
— Mami, ţi se răceşte cafeaua, spune în şoaptă băieţelul.
A băut tot sucul de portocale şi acum se joacă cu
paharul gol. Kijima Yosuke e fiul lui Kyōko şi în această
primăvară trece în clasa a patra. Are părul lung până la
umeri, ciufulit, faţa arsă de soare, şi e înnebunit după
fotbal – pe spatele bluzei de trening sunt inscripţionate
numele unui echipe de fotbal, MEITOKU FC, şi numărul 9.
Băiatul i-a reamintit despre paharul cu cafea, pe care îl
comandase pentru acasă, pus într-o sacoşă de hârtie
alături de ea.
— Nu-i nimic dacă se răceşte. Nu ştii că bunicii nu-i plac
băuturile fierbinţi?
Femeia se apropie de urechea băieţelului şi îi şopteşte:
— Mai ai puţină răbdare, OK? Nu mai durează mult şi
plecăm.
Apoi se uită insistent la Gōtarō, dând de înţeles că
aşteaptă un răspuns.
— Probabil se va speria, răspunde încet, ridicând
privirea.
— Şi eu cred acelaşi lucru, îi spune Kyōko, dând din cap
atotştiutoare.
În timp ce ascultă schimbul de replici dintre cei doi,
Kazu îi serveşte puştiului un al doilea pahar cu suc de
portocale. Yosuke îi mulţumeşte, lăsând uşor capul în jos.
— Dacă e adevărat că aici te poţi întoarce în trecut,
atunci vreau neapărat să-i spun ceva lui Shūichi, continuă
Gōtarō, uitându-se la Kazu, şi nu la Kyōko.
Însă vorbele bărbatului nu o emoţionează pe chelneriţă.
Afişând acelaşi chip inexpresiv, tânăra iese de după tejghea
15
Toshikazu Kawaguchi
şi se opreşte la masa bărbatului. Din când în când, oamenii

vin aici special ca să se întoarcă în trecut, însă Kazu nu
favorizează pe nimeni, atitudinea ei e neschimbată,
indiferent de clientul din faţa sa.
— Cunoaşteţi regulile? îl întreabă simplu şi direct,
fiindcă cei mai mulţi dintre cei care trec pragul cafenelei nu
ştiu nimic despre regulile întoarcerii în timp.
— Mm… Mai mult sau mai puţin, răspunde Gōtarō
ezitant.
— Mai mult sau mai puţin?! strigă Kyōko, şocată.
E singura din cafenea care pare plină de viaţă şi
curioasă. Kazu o priveşte fără să-i comenteze reacţia
impulsivă, apoi întoarce capul către Gōtarō şi aşteaptă un
răspuns clar din partea lui.
— Am auzit că te poţi întoarce în trecut dacă te aşezi pe
un anumit scaun şi numai după ce ţi se umple ceaşca cu
cafea, explică sfios bărbatul, ca şi cum s-ar simţi vinovat.
Asta e tot ce ştiu.
Încordat, Gōtarō ia în mână paharul cu apă din fata sa –
din cauza emoţiei, i se uscase gura.
— Asta e o versiune prescurtată. De la cine aţi auzit
varianta asta? îl chestionează Kyōko, curioasă.
— De la Shūichi.
— Mm… De la Shūichi… Cum?! Vreţi să spuneţi că aţi
auzit prima dată despre regulă acum douăzeci şi doi de
ani?
— Aşa e. Shūichi mi-a povestit când am venit prima oară
în cafenea. Cred că ştia legenda despre cafenea.
— Deci asta a fost…
— Aşa că, chiar dacă aş apărea în faţa lui, mai bătrân cu
douăzeci şi doi de ani, poate că s-ar speria puţin, dar şi-ar
reveni repede.
— Tu ce crezi, Kazu? o întreabă pe chelneriţă, ca şi cum
doar de ele două depinde întoarcerea în timp.
Kazu nu-i răspunde femeii, dar îl întreabă pe Gōtarō,
foarte calmă şi rece:
16
— Ştiţi că nu veţi putea schimba prezentul, chiar dacă

vă întoarceţi în trecut?
De fapt, voia să-i spună bărbatului că nu va putea
împiedica moartea prietenului său.
Mulţi dintre cei care vin în cafenea intră cu speranţa că
vor putea împiedica moartea cuiva drag. De fiecare dată,
Kazu le explică această regulă.
Asta nu înseamnă că nu înţelege tristeţea celor care au
pierdut pe cineva drag. Pur şi simplu, aceasta e regula şi
nu există excepţii, indiferent cine vrea să se întoarcă în
trecut şi indiferent de motivul pentru care îşi doreşte să
călătorească înapoi în timp.
Însă vorbele lui Kazu nu-l tulbură pe Gōtarō.
— Ştiu, îi răspunde chelneriţei cu voce stinsă.
Ding-dong!
Clinchetul clopoţelul de la uşă anunţă sosirea unui

client. E o fetiţă, iar Kazu nu o întâmpină cu „bine aţi
venit”.
— A! Te-ai întors!
O cheamă Tokita Miki şi este fiica patronului cafenelei,
Tokita Nagare. Elevă la şcoala primară, e mândră tare de
ghiozdanul roşu-aprins, pe care-l duce în spate.
— Drăguţa de mine s-a întors acasă! strigă Miki şi glasul
ei vesel răsună în cafenea.
— Ia te uită cine a venit! Bună, scumpo! De unde ai
ghiozdanul ăsta frumuşel? o întreabă Kyōko.
— L-a cumpărat ea, special pentru drăguţa de mine!
răspunde fetiţa, râzând cu gura până la urechi, arătând cu
degetul spre Kazu.
— Uau! Arată super! exclamă Kyōko. Auzi, ceremonia de
deschidere a anului şcolar e mâine, nu? o întreabă în
şoaptă pe chelneriţă.
Kyōko nu o ceartă pe micuţă şi nici nu râde de ea. Se
bucură să o vadă fericită că are un ghiozdan atât de
17
Toshikazu Kawaguchi
frumos, atât de nerăbdătoare să meargă la şcoală,

plimbându-se mândră prin cartier cu noua ei achiziţie.
— Ba da, e mâine, răspunde Kazu, schiţând un zâmbet
firav în colţul buzelor.
— Ce mai face bunicuţa Kinuyo? E bine? întreabă Miki,
pe acelaşi ton vioi.
— E bine, sănătoasă! Am venit şi azi ca să-i cumpărăm o
cafea şi un sendviş, făcute de tăticul tău, răspunde Kyōko,
arătându-i sacoşa de hârtie.
Întors cu spatele la fetiţă, Yosuke continuă să-şi soarbă
zgomotos sucul de portocale prin pai.
— Nu s-a plictisit bunicuţa Kinuyo să mănânce în fiecare
zi sendvişurile lui tata?
— Doamnei Kinuyo îi plac foarte mult cafeaua şi
sendvişurile tatălui tău.
— Hm… Nu înţeleg de ce. Sendvişurile lui tata nu sunt
chiar atât de bune, răspunde Miki, vorbind la fel de tare.
Auzind conversaţia, un bărbat înalt de aproape doi metri
iese din bucătărie: Tokita
Nagare, proprietarul cafenelei Funiculi Funicula şi tatăl
lui Miki.
— Hei, domnişoară! Ce faci, îmi vorbeşti de rău
sendvişurile?
Nagare e văduv. Kei, soţia lui, grav bolnavă de inimă, a
murit în urmă cu şase ani, când a adus-o pe lume pe Miki.
— Oops! Vă rog să o scuzaţi pe drăguţa de mine, spune
Miki.
Fetiţa o salută pe Kyōko, înclinând din cap, apoi se
îndreaptă către camera din spate, călcând cu paşi mărunţi,
ca o vrăbiuţă.
— „Drăguţa de mine”? întreabă mirată Kyōko, întorcând
capul către Nagare.
Femeia îl priveşte ca şi cum ar vrea să afle cine a învăţat-
o pe fetiţă să vorbească aşa.
— Ce-a fost asta?! întreabă şi patronul, ridicând
nedumerit din umeri.
18
Uitându-se pe rând la maică-sa şi apoi la Nagare, Yosuke

îi dă un ghiont lui Kyōko în braţ.
— Mami, hai acasă, îi spune băiatul, plictisit.
Gata, mergem, răspunde Kyōko, ridicându-se de pe
scaunul din faţa tejghelei. Scumpilor, drăguţa de mine se
retrage, spune apoi cu un glas afectat, imitând-o pe Miki.
Îi întinde lui Yosuke sacoşa de hârtie şi pune pe tejghea
banii pentru consumaţie şi comanda pentru doamna
Kinuyo, fără să se uite pe bon.
— Al doilea suc e din partea casei, spune Kazu.
Chelneriţa începe să bată pe tastele bătrânei case de
marcat, dar nu ia banii de pe tejghea.
— Nu se poate, spune Kyōko, îl plătesc şi pe al doilea.
— Nu poţi plăti pentru ce nu ai comandat. Al doilea suc i
l-am dat fiindcă aşa am vrut eu.
Kyōko n-ar fi vrut să ia de pe tejghea banii pentru al
doilea suc, însă Kazu deja a pus primii bani în sertarul
casei de marcat şi i-a dat bonul.
— Eşti sigură că e OK? o întreabă Kyōko confuză.
E uşor stânjenită că nu a plătit pentru al doilea suc, dar
ştie că nu o poate convinge pe Kazu să accepte banii.
— Bine… Fie cum spui tu, zice Kyōko, luând de pe
tejghea banii şi punându-i în portofel. Mulţumesc.
— Te rog să-i transmiţi doamnei profesoare Kinuyo calde
salutări din partea mea, spune Kazu, înclinând din cap în
faţa lui Kyōko.
Doamna Kinuyo a fost profesoara de desen a lui Kazu, de
când aceasta avea şapte ani. Tot ea a fost cea care a
încurajat-o pe Kazu să dea examen de admitere la
Universitatea de Artă.
După ce a absolvit facultatea, Kazu s-a angajat cu
jumătate de normă la şcoala privată de pictură a doamnei
Kinuyo. De când femeia s-a internat în spital, Kazu îi ţine
locul la şcoală, predând toate orele.
— Kazu, scumpo, ştiu că nu-ţi vezi capul de treabă, dar
te rog să ţii şi săptămâna asta orele la şcoala de pictură.
19
Toshikazu Kawaguchi
Contez pe tine.
— Fii fără nicio grijă, îi răspunde chelneriţa.
— Mulţumesc pentru sucul de portocale, spune Yosuke,
plecând capul în faţa lui Nagare şi a lui Kazu, care stau
amândoi în spatele tejghelei.
Băieţelul nu mai are răbdare şi iese din cafenea.
Ding-dong!
— Pe curând, spune Kyōko.

Le face cu mâna lui Kazu şi Nagare şi iese repede după
fiul ei.
Ding-dong!
Cei doi pleacă şi în cafenea se lasă liniştea.

În Funiculi Funicula nu se ascultă muzică. Atunci când
nimeni nu vorbeşte, nu se aude decât foşnetul paginilor
întoarse de femeia îmbrăcată în rochie albă.
— Ai aflat cum se simte doamna Kinuyo? o întreabă
Nagare pe vara sa, în timp ce şterge un pahar.
Vorbeşte încet, ca şi cum se întreabă pe el însuşi. Kazu
înclină din cap, dar nu-i răspunde.
— Am înţeles, spune patronul încet şi intră în camera
din spate.
În micuţa cafenea nu au mai rămas decât Gōtarō, Kazu
şi femeia în alb.
— Sunteţi amabil să-mi povestiţi mai multe? îl întreabă
brusc chelneriţa, trebăluind în spatele tejghelei.
Kazu e pregătită să asculte motivul pentru care bărbatul
vrea să se întoarcă în trecut. Gōtarō o priveşte preţ de o
secundă, apoi întoarce capul şi oftează adânc.
— Adevărul e că…
Încă ezită, aşa cum a făcut şi adineauri, deranjat
pesemne de prezenţa lui Kyōko.
Uşurat că în cafenea nu au mai rămas decât Kazu şi
20
doamna în rochie albă, Gōtarō începe să vorbească, uşor

stânjenit.
— Adevărul e că fiica mea se căsătoreşte.
— Se căsătoreşte?
— Mm… Nu, nu asta am vrut să spun. Adevărul e că
fiica mea e… fiica lui Shūichi, spune în şoaptă. Aş vrea să-i
arăt cine e tatăl ei adevărat, continuă Gōtarō scoţând din
buzunarul interior al sacoului un mic aparat foto digital.
Sper să reuşesc să înregistrez un mesaj video cu Shūichi.
Kazu îl priveşte o clipă pe Gōtarō – arată foarte
însingurat şi trist.
— Şi ce o să se întâmple după ce îi spuneţi cine este
tatăl ei adevărat? îl întreabă calmă.
Bărbatul simte o strângere de inimă. „Nu-i chip să o
mint pe chelneriţă. O să se prindă”, îşi spune în gând.
Gōtarō priveşte pierdut în gol, ca şi cum avea răspunsul
pregătit de mult timp.
— Rolul meu de tată adoptiv se va termina, spune
resemnat, cu glas stins.
☕
Gōtarō şi Shūichi fuseseră coechipieri în echipa de rugby
a universităţii, dar se ştiau din şcoala primară, când au
început să facă antrenamente. În copilărie, au jucat pentru
echipe diferite, care uneori se confruntau pe teren. Nu s-au
împrietenit când erau elevi la primară. Fiecare juca în altă
echipă, însă meciurile de rugby din timpul anilor de
gimnaziu şi de liceu i-au apropiat pe cei doi băieţi.
Destinul a făcut să intre amândoi la aceeaşi universitate
şi să fie colegi la clubul de rugby. Gōtarō juca pe poziţia de
fundaş, în timp ce Shūichi era mijlocaş la deschidere.
Mijlocaşul la deschidere are numărul 10 pe tricou şi e
considerat vedeta meciului de rugby. E la fel de important
ca aruncătorul într-o echipă de baseball şi atacantul dintr-
21
Toshikazu Kawaguchi
o echipă de fotbal.
Jucător de excepţie, Shūichi a fost poreclit Clarvăzătorul.
Meciurile sale erau adevărate miracole, încât colegii de
echipă începuseră să se întrebe dacă nu cumva avea puteri
paranormale şi putea prevedea deznodământul meciurilor.
O echipă de rugby are cincisprezece jucători şi zece
poziţii. Shūichi avea talentul să ştie calităţile şi punctele
slabe ale fiecăruia, ştia cum să profite de poziţiile lor pe
teren. Prin talentul său câştigase încrederea jucătorilor cu
experienţă din clubul de rugby al universităţii, care l-au
văzut ca pe un candidat ideal la poziţia de căpitan al
echipei.
Gōtarō în schimb a jucat de pe diferite poziţii, încă din
şcoala primară, când începuse să practice rugby. Cum
niciodată nu avea curajul să spună nu, deseori a jucat în
locul altor colegi, schimbând la fiecare meci poziţia de pe
teren. Shūichi a fost cel care a hotărât că Gōtarō joacă cel
mai bine rugby de pe poziţia de fundaş. Numită şi ultimul
bastion al apărării, poziţia de fundaş e foarte importantă
într-o echipă de rugby. Dacă un adversar încerca să spargă
linia de apărare a echipei sale, misiunea lui Gōtarō era să-i
ţină piept, să-l împiedice să marcheze prin eseu. Shūichi îl
voia pe Gōtarō în poziţia de fundaş tocmai pentru abilitatea
lui excepţională de a se opune adversarilor. În anii de
gimnaziu şi de liceu, în meciurile în care juca împotriva
echipei lui Gōtarō, Shūichi nu a reuşit niciodată să treacă
de el.
În studenţie, cu Gōtarō ca fundaş, victoria echipei era
asigurată. Apărarea de oţel a lui Gōtarō îl făcea pe Shūichi
să atace cu şi mai multă determinare.
„Atât timp cât tu eşti pe linia de apărare, ştiu că nu
trebuie să-mi fac griji” – aşa obişnuia să-i spună Shūichi
lui Gōtarō.
Cei doi s-au reîntâlnit din întâmplare, la şapte ani după
absolvirea facultăţii.
Au ieşit din cafenea şi au mers în apartamentul în care
22
locuia familia lui Shūichi. I-au întâmpinat Yōko, soţia

amicului său, şi Haruka, cea care abia venise pe lume. La
rugămintea soţului ei, Yōko a umplut cada cu apă caldă
special pentru Gōtarō. Femeia nu a strâmbat din nas când
în casa lor a intrat un om al străzii, nespălat şi mirosind
îngrozitor.
— Tu eşti Gōtarō, fundaşul, nu? l-a întrebat Yōko,
zâmbind. Shūichi mi-a povestit atât de multe despre tine!
Născută în Osaka, Yōko era mai sociabilă şi mai
primitoare decât soţul ei. Îi plăcea să vorbească, îi făcea
mereu pe ceilalţi să râdă cu glumele ei, era isteaţă şi
energică, nu stătea o clipă locului. A doua zi, deja îi găsise
lui Gōtarō un apartament în care să locuiască, ba chiar i-a
pregătit şi haine noi.
După ce compania lui dăduse faliment, Gōtarō îşi
pierduse încrederea în oameni, dar la nici două luni de
când începuse să lucreze în restaurantul lui Shūichi, şi-a
recăpătat optimismul şi veselia.
Ori de câte ori restaurantul forfotea de clienţii lor fideli,
Yōko începea să-l laude pe Gōtarō.
— În studenţie, au jucat în aceeaşi echipă de rugby. În el
soţul meu a avut cea mai mare încredere.
Timid din fire, Gōtarō se înroşea şi începea să vorbească
despre planurile sale de viitor.
— Sper să ajung şi aici un angajat de încredere, aşa cum
am fost în echipa de rugby, i-a spus odată soţiei lui
Shūichi.
Totul părea să meargă perfect.
Într-o după-amiază, Yōko s-a plâns de dureri
îngrozitoare de cap şi soţul ei a hotărât să o ducă de
urgenţă la spital. Cum nu puteau închide restaurantul,
Gōtarō a rămas să se ocupe de comenzi şi să aibă grijă de
cea mică, Haruka. Era primăvară, iar petalele albe ale
florilor de cireş dansau precum fulgii de nea pe cerul
albastru şi senin, pe care nu plutea niciun nor.
— Te rog să ai grijă de Haruka, i-a spus Shūichi.
23
Toshikazu Kawaguchi
Înainte să iasă pe uşă, i-a făcut din mână lui Gōtarō. A

fost ultima oară când i-a văzut în viaţă pe Shūichi şi Yōko.
La frageda vârstă de un an, Haruka rămăsese singură pe
lume. După bunici, şi părinţii ei au murit.
Fermecat de zâmbetul inocent al fetiţei la ceremonia
funerară a lui Shūichi şi Yōko – era prea mică să înţeleagă
că părinţii ei nu mai erau în viaţă –, Gōtarō a luat pe loc
hotărârea să o crească.
☕
Bang, bang, bang, bang, bang, bang, bang, bang…
Unul dintre orologii a bătut de opt ori.
Gōtarō tresare şi ridică privirea. Pleoapele îi sunt grele,
vederea înceţoşată.
— Unde sunt…?
Priveşte în jur: câteva lustre retro cu abajur emană o
lumină caldă, în nuanţe de sepia; atârnat de tavan, un
ventilator se roteşte leneş; bârne şi coloane de culoarea
castanei; trei orologii mari, vechi, pe un perete…
Îi ia câteva minute să-şi dea seama că a adormit. El şi
femeia în rochie albă sunt singuri în salonul cafenelei.
Se bate uşor peste obraji, ca şi cum ar încerca să-şi
împrospăteze memoria. Şi-aduce aminte ce i-a spus Kazu:
„Nu ştiu când se va elibera scaunul special, cel care vă
poate trimite înapoi în trecut”.
Apoi l-a furat somnul. E şocat că a adormit pe scaun,
tocmai când în sfârşit îşi făcuse curaj să se întoarcă în
trecut. Nu poate decât să o suspecteze pe chelneriţă că l-a
lăsat să doarmă.
Gōtarō se ridică, îşi îndreaptă privirea către camera din
spate şi strigă:
— Mă scuzaţi, e cineva aici?
Niciun răspuns.
Se uită la unul dintre orologiile de pe perete şi apoi la
24
ceasul de la mână. Cele trei orologii retro sunt prima

ciudăţenie pe care o văd clienţii când intră în cafenea –
limbile fiecăruia indică o altă oră. Se pare că cele de pe
margine nu merg bine: unul merge prea repede, celălalt
rămâne în urmă. Câţiva ceasornicari au încercat de mai
multe ori să le repare, dar în zadar.
— E opt şi douăsprezece minute.
Gōtarō se uită la femeia îmbrăcată în rochie albă.
Din multele poveşti pe care le-a auzit despre cafeneaua
Funiculi Funicula, una i-a rămas în minte: pe scaunul care
te trimite înapoi în trecut, stă o fantomă.
O poveste stranie şi imposibil de crezut. Poate că tocmai
de aceea nu a putut să o uite.
Femeia în alb pare să nu simtă privirea insistentă a lui
Gōtarō. Concentrată, continuă să citească din carte.
„Mi se pare sau…?” În timp ce o priveşte, bărbatul e
cuprins de senzaţia ciudată că a mai văzut-o cândva. „Dacă
e adevărat că e fantomă, atunci e cu neputinţă să o fi
întâlnit”, îşi spune Gōtarō scuturând din cap, neîncrezător
în presupunerea sa.
Brusc, tăcerea din cafenea e tulburată de un zgomot
ciudat: femeia a închis cartea. Surprins de gestul
neaşteptat, Gōtarō simte cum inima îi sare drept în gât. E
cât pe ce să cadă de pe scaun. Nu s-ar fi speriat dacă
femeia ar fi fost… o fiinţă umană normală, dar se zvoneşte
că e o stafie. Bineînţeles, el nu crede că femeia din faţa lui
este o nălucă, însă, chiar şi aşa, nu poate să-şi scoată din
minte cuvântul la care orice om obişnuit se gândeşte când
vine vorba de fantome: groază.
Gōtarō încremeneşte, dar simte cum transpiraţia îi curge
pe spate.
Ignorând reacţia bărbatului, femeia în alb se ridică încet
de pe scaun fără să scoată niciun sunet şi, ţinând la piept
romanul, se îndreaptă cu paşi graţioşi către ieşire.
Cu inima bătându-i cu putere, Gōtarō o urmăreşte pe
femeie trecând prin faţa lui ca şi cum ar pluti. Aceasta iese
25
Toshikazu Kawaguchi
din salon, face la dreapta şi dispare în direcţia toaletei.

„Incredibil! O fantomă se duce la toaletă?!”, se întreabă
bărbatul, îndreptându-şi privirea către scaunul femeii.
Scaunul special, cel care te trimite înapoi în trecut, e liber
acum.
Gōtarō se ridică de pe scaunul său şi înaintează prudent,
făcând paşi mici, îngrozit de scenariul că femeia în alb ar
putea să se întoarcă în orice clipă, afişând un rânjet
înspăimântător. Curios, examinează scaunul femeii: e un
scaun simplu, obişnuit.
Are picioarele elegante, curbate, iar şezutul şi spătarul
sunt tapiţate cu o stofă verde-palid, precum muşchiul de
pădure. Chiar şi el, care nu-i expert în antichităţi, îşi poate
da seama că trebuie să fi costat o grămadă de bani.
„Ce bine ar fi să mă pot aşeza pe scaunul ei…”
În clipa în care, temător, pune mâna pe spătarul
scaunului, aude un târşâit de papuci de casă, venind
dinspre camera din spate.
Întoarce capul şi vede o fetiţă îmbrăcată în pijamale.
Dacă nu-l înşală memoria, trebuie să fie Miki, fata
patronului cafenelei, Tokita Nagare. Deloc timidă cu
necunoscuţii, Miki îl priveşte cu ochii ei mari şi rotunzi.
Ţintuit de privirea ei curajoasă, Gōtarō se fâstâceşte.
— Bu… Bu… Bună seara, îngaimă, bâlbâindu-se şi
luându-şi repede mâna de pe spătarul scaunului.
Deloc impresionată de glasul gâtuit de emoţie al
bărbatului din faţa ei, Miki se apropie de el, târşâind
papucii pe podea.
— Ce faci, nene? Vrei să te întorci în trecut? îl întreabă
fata fără să-l slăbească din ochii ei curioşi.
— A, păi… Eu… Păi…
Neştiind ce să-i răspundă, se bâlbâie şi mai mult.
— De ce? îl chestionează Miki.
Suspicioasă, fetiţa înclină capul într-o parte, fără să-i
pese câtuşi de puţin de confuzia şi fâstâceala bărbatului.
Panicat că femeia în alb s-ar putea întoarce de la toaletă
26
în timp ce el vorbeşte cu fetiţa, Gōtarō începe să turuie:

— Eşti drăguţă să chemi un angajat?
Ca şi cum nu a auzit ce a întrebat-o, Miki trece pe lângă
el şi se opreşte în faţa scaunului fantomei.
— Kaname s-a dus la toaletă, îi răspunde, întorcând
privirea de la scaunul gol al femeii la Gōtarō.
— Kaname?
Miki nu-i răspunde, dar se uită spre intrarea în salon.
Gōtarō îi urmăreşte privirea îndreptată spre toaletă şi o
întreabă:
— Aha… Deci o cheamă Kaname?
În loc să-i răspundă la întrebare, Miki îl trage de mână
şi-i spune hotărâtă:
— Stai jos, nene!
Înainte ca Gōtarō să spună ceva, Miki strânge de pe
masă ceaşca şi farfurioara femeii cu mişcări agile, ca şi
cum ar lucra în cafenea de ani de zile, apoi dispare în
bucătărie, târşâindu-şi pe podea papucii de casă.
Zăpăcit, bărbatul o urmăreşte cu privirea. „Nu cumva
fetiţa asta o să mă ajute să mă întorc în trecut?”, se
întreabă Gōtarō. Emoţionat, se strecoară pe după masă şi
se aşază pe scaun. Nu ştie nimic despre ritualul întoarcerii
în trecut, dar gândul că stă pe scaunul care-l poate trimite
înapoi în timp îi face inima să bată cu putere.
Peste doar câteva minute, Miki se întoarce, ducând în
mâini o tavă pe care zdrăngănesc o cafetieră de argint, o
ceaşcă albă şi o farfurioară, tot albă.
Fetiţa se opreşte lângă Gōtarō şi îi spune pe un ton
solemn, cu tava tremurându-i în mâini:
— Din această clipă, drăguţa de mine începe să vă
toarne cafeaua în ceaşcă.
Gōtarō e cât pe ce să o întrebe „Ha? Chiar… Chiar poţi
să faci asta?”, dar se abţine.
— Ooo… îi răspunde, privind-o neliniştit.
Dar Miki nu are timp să-i observe îngrijorarea. Fără să-şi
ia ochii de la ceaşca de pe tava care îi tremură în mâini, îşi
27
Toshikazu Kawaguchi
continuă explicaţiile:
— Ca să ajungeţi în trecut, trebuie să…
În timp ce fetiţa continuă să vorbească, Nagare, îmbrăcat
într-un tricou, iese din camera din spate.
— Ce naiba faci, copilă? o întreabă, oftând exasperat.
„O, nu, iar începe…”, îşi spune în gând patronul. Nu e
furios pe Miki, ci, mai degrabă, disperat.
— Drăguţa de mine îl serveşte pe nenea cu o cafea.
— Ţi-am spus de atâtea ori că încă nu eşti pregătită să
faci asta. Şi încetează odată cu „drăguţa de mine”!
— Ba nu… Drăguţa de mine vrea să-l servească pe
nenea…
— Ajunge, Miki!
Abia ţinând tava în mâinile tremurânde, fetiţa ridică
ochii şi-l priveşte îmbufnată pe taică-su.
Ochii migdalaţi ai lui Nagare se fac şi mai mici, iar
colţurile gurii se lasă în jos. Bărbatul înalt de aproape doi
metri coboară ochii şi o priveşte mustrător pe fiica sa.
Tensiunea creşte, niciunul dintre ei nu cedează, ca şi
cum cine va deschide gura va ieşi înfrânt din luptă.
Kazu apare din senin, trece pe lângă vărul ei şi se lasă pe
vine în faţa lui Miki.
— Drăguţa de tine…
Chelneriţa o priveşte cu blândeţe, iar furia din ochii mari
ai lui Miki se transformă în lacrimi. Fetiţa ştie că a pierdut.
— O să vină şi timpul tău, îi spune Kazu, zâmbind şi
luându-i încet tava din mâini.
Fetiţa ridică ochii în lacrimi către tatăl său.
— Da, da, aşa e, o asigură şi Nagare, întinzându-i mâna,
împăciuitor.
Asprimea din privirea bărbatului a făcut loc blândeţii.
— Am înţeles…
Miki îi strânge hotărâtă mâna tatălui său şi se apropie
de el. Nu mai e îmbufnată. Aşa e ea, niciodată nu poate sta
mult timp supărată. „E leită maică-sa”, îşi spune Nagare în
gând, zâmbind nostalgic.
28
Gōtarō priveşte scena uimit. „Deci chelneriţa nu e mama

fetiţei”, îşi spune. Îl compătimeşte pe patron. Văzându-l
cum încearcă să-şi tină din scurt fiica, îşi aminteşte cum a
crescut-o singur pe Haruka.
— Să repetăm regulile, îi spune Kazu în şoaptă lui
Gōtarō, aşezat pe scaunul special.
Bărbatul îşi aminteşte vag de regulile întoarcerii în timp
despre care îi povestise Shūichi în urmă cu douăzeci şi doi
de ani. Nu a uitat însă că, şi dacă te întorci în timp, orice ai
face, nu poţi schimba prezentul, că pe scaunul special stă
mereu o fantomă. Mai mult nu-şi aminteşte, dar răsuflă
uşurat ştiind că va afla regulile de la Kazu.
Prima regulă, începe chelneriţa meticuloasă. Chiar dacă
vă întoarceţi în trecut, nu-i veţi putea întâlni decât pe cei
care au trecut pragul cafenelei noastre.
Gōtarō nu e surprins. Shūichi l-a invitat aici în urmă cu
douăzeci şi doi de ani, prin urmare, cel pe care vrea să-l
întâlnească în trecut a fost în Funiculi Funicula.
Văzând că nu e şocat, că o ascultă calm, Kazu continuă
să-i explice regulile, în amănunt. Îi spune că nu va putea
schimba prezentul, orice ar face, că, atât timp cât e în
trecut, nu are voie să se ridice de pe scaunul special şi că,
dacă îndrăzneşte să se ridice cât încă e în trecut, va fi adus
cu forţa în prezent. Pentru moment, bărbatul e impasibil,
căci regulile sunt exact cum se aştepta să fie. Abia la
ultima parte, Gōtarō reacţionează.
— Vorbiţi serios? o întreabă uimit pe Kazu. OK, am
înţeles.
Chelneriţa termină de explicat regulile şi înainte să intre
în bucătărie îi spune:
— Vă rog să aşteptaţi. Trebuie să pregătesc o cafea
proaspătă. Nu durează mult.
Rămas cu Nagare stând în picioare în faţa sa, Gōtarō îşi
face curaj şi-l întreabă:
— Scuzaţi-mi impoliteţea… Tânăra nu e soţia
dumneavoastră, aşa e?
29
Toshikazu Kawaguchi
Nu vrea neapărat să audă un răspuns, încearcă doar să

facă conversaţie cu patronul cafenelei.
— A, nu! E verişoara mea, răspunde Nagare, coborând
privirea către Miki. Mama fetiţei… la naştere…
Nagare se opreşte brusc, nu pentru că aceste cuvinte îi
trezesc amintiri dureroase, ci pentru că ştie că a spus
destul.
— Înţeleg, răspunde scurt Gōtarō.
Şi nu mai pune întrebări. Se uită la ochii mici şi
migdalaţi ai patronului, apoi la ochii mari şi rotunzi ai lui
Miki şi concluzionează în sinea lui: „Hm… Sunt sigur că
fetiţa seamănă cu maică-sa”.
O aşteaptă nerăbdător pe Kazu şi, în sfârşit, chelneriţa
iese din bucătărie.
Pe tava pe care o duce în mâini se află aceeaşi cafetieră
de argint, o ceaşcă albă şi o farfurioară albă, din porţelan.
Aroma cafelei proaspăt făcute se răspândeşte în cafenea.
Gōtarō inspiră adânc.
Kazu se opreşte lângă masa la care e aşezat şi îşi
continuă explicaţiile.
— E momentul să vă servesc cafeaua, spune, punând în
faţa lui ceaşca şi farfurioara.
— Da, răspunde Gōtarō încordat, coborând privirea la
ceaşcă.
Albul imaculat al porţelanului impecabil, fără nicio
zgârietură sau pată, îl fascinează.
— Timpul dumneavoastră în trecut va curge din clipa în
care am terminat să vă torn cafeaua în ceaşcă până când
începe să se răcească.
— OK.
Nu-i câtuşi de puţin şocat că poate zăbovi în trecut atât
de puţin timp – pesemne că ştie despre această regulă tot
de la amicul său, Shūichi.
Kazu încuviinţează, dând uşor din cap.
— Prin urmare, continuă pe un ton la fel de calm,
trebuie să beţi cafeaua până nu se răceşte. Dacă nu reuşiţi
30
să o beţi cât încă e caldă, atunci…

Ar trebui să-i spună că se va transforma într-o fantomă,
că va rămâne aşezat pe scaunul special pentru totdeauna.
Dar Kazu ştie că această regulă face întoarcerea în timp
foarte riscantă, că imposibilitatea de a revedea persoanele
dragi sau de a schimba prezentul sunt nimicuri pe lângă
pericolul de a fi transformat într-o stafie.
Dacă nu explică pe un ton serios, regula poate fi luată
drept o glumă. Şi ca să fie luată în serios, Kazu se opreşte
puţin înainte să continue.
— O să mă transform într-un strigoi, aşa e? îi taie vorba
Gōtarō.
— Ha? întreabă surprins Nagare.
— Strigoi, repetă Gōtarō, nonşalant. Mi-aduc aminte că,
atunci când Shūichi mi-a povestit despre regula asta, i-am
zis că-i o nebunie. Scuzaţi-mă… Că e foarte greu de crezut
aşa ceva.
Nagare ştie din propria experienţă ce se întâmplă atunci
când această regulă nu e respectată. Cel puţin el îşi face
mereu griji mai degrabă pentru cei rămaşi în prezent decât
pentru cei care au fost transformaţi în fantome. E conştient
că dacă blestemul ar cădea peste Gōtarō, Haruka, fiica lui,
ar fi distrusă.
Şi totuşi, Gōtarō pare foarte relaxat, căci a pronunţat
cuvântul „strigoi” amuzat. E limpede că nu ia regula în
serios. Văzându-i privirea, Nagare nu are curaj să-i spună
că se înşală.
— A, păi… A, nu… Cum să vă spun…? se bâlbâie
patronul.
Kazu însă preferă să fie directă.
— Întocmai, spune chelneriţa pe un ton rece ca gheaţa,
veţi fi transformat într-un strigoi.
— Ha? reacţionează şocat Nagare.
Ochii săi alungiţi se măresc brusc şi uită să închidă
gura. Neînţelegând ce înseamnă strigoi, Miki ridică ochii
spre taică-su, privindu-l amuzată.
31
Toshikazu Kawaguchi
Kazu ignoră reacţia vărului său şi continuă să explice

regulile întoarcerii în timp.
— Ascultaţi-mă cu atenţie şi ţineţi bine minte: dacă nu
beţi toată cafeaua cât încă e caldă, vă veţi preschimba într-
un strigoi şi n-o să vă mai ridicaţi niciodată de pe scaunul
ăsta.
I-a fost mai uşor să-i explice lui Gōtarō regula folosind
un cuvânt spus chiar de el, dar Kazu ştie că indiferent cum
i-ar spune, strigoi sau nălucă, regula e aceeaşi, nu se
schimbă.
— Asta înseamnă că şi doamna care s-a ridicat de pe
scaunul ăsta şi s-a dus la toaletă a fost…
„Nu s-a mai întors din trecut, nu?”, ar vrea să întrebe.
— Exact, îi răspunde scurt Kazu.
— Şi de ce nu şi-a băut cafeaua până nu s-a răcit? o
întreabă, curios.
Chipul fetei, lipsit de emoţie, arată ca o mască rigidă, de
teatru nō1.
„Nu cumva n-ar fi trebuit să o întreb?”, se mustră Gōtarō
în gând.
Kazu nu întârzie să-i răspundă.
— S-a întors în trecut ca să-l întâlnească pe soţul ei care
a murit. A pierdut noţiunea timpului şi când şi-a dat
seama că s-a răcit cafeaua era deja prea târziu.
Kazu se opreşte brusc, dar pe chipul ei se citeşte
suferinţa.
— Deci aşa a fost… spune Gōtarō compătimitor, privind
spre ieşirea din salon, pe care femeia în rochie dispăruse
cu puţin timp în urmă.
Bărbatul nu mai pune nicio întrebare, iar Kazu îşi reia
ritualul.
— Vă servesc cu cafea?
— Da, vă rog, răspunde Gōtarō, oftând lung.
Kazu ia cafetiera de argint de pe tavă.
1 Teatru japonez tradiţional, cu origini în secolul al XIV-lea.

32
Gōtarō nu se pricepe la veselă, dar o singură privire la

cafetiera strălucitoare e de ajuns să-l convingă că a costat
destul de mult.
— Prea bine, spune Kazu. Încep să torn cafeaua.
Gōtarō observă că aura din jurul lui Kazu începe să se
schimbe.
Dintr-odată, în cafenea se face mai răcoare, aerul e mai
tăios, precum lama unui cuţit, liniştea cade asemenea unui
văl transparent.
Kazu ridică mai sus cafetiera de argint şi îi reaminteşte
în şoaptă lui Gōtarō:
— Nu uitaţi: până nu se răceşte cafeaua…
Chelneriţa începe să toarne încet cafeaua, coborând uşor
ibricul deasupra ceştii. Mişcările ei, de o eleganţă fără
cusur şi o frumuseţe ireală, te fac să crezi că ţine un ritual
solemn.
Când gâtul subţire şi curbat al cafetierei e doar la câţiva
centimetri deasupra ceştii, prin mica gaură începe să curgă
cafeaua neagră, ca un şnur subţire. Cafeaua curge liniştită,
fără să facă zgomot, ca şi cum ar fi îngheţat în aer, dar
luciul negru din ceaşcă tremură şi se ridică tot mai mult.
Asemenea unei frânturi de întuneric, licoarea neagră umple
ceaşca albă.
Fermecat de frumuseţea mişcărilor chelneriţei, Gōtarō
nu-şi poate lua privirea de la fuiorul de abur care se ridică
leneş din ceaşcă.
Ameţeşte, îl încearcă senzaţii stranii şi totul din jurul
mesei începe să vibreze şi să se distorsioneze.
Îngrijorat că va adormi din nou, Gōtarō se freacă la ochi.
Scoate un geamăt slab înainte ca mâinile şi corpul să se
contopească cu aburul cafelei. Însă nu ce era în jurul mesei
începuse să se distorsioneze şi să vibreze, ci contururile
siluetei sale devin tot mai fluide şi se alungesc. Imaginile
trec pe lângă el de sus în jos, cu o viteză uluitoare. Speriat,
începe să ţipe.
— Vă rog! Nu! Opriţi-vă!
33
Toshikazu Kawaguchi
Niciodată nu i-au plăcut parcurile de distracţii cu

montagne russe şi alte instalaţii ameţitoare. Doar ce le
vedea, simţea că leşină şi i se întoarce stomacul pe dos.
Acum însă nu poate opune rezistenţă. Totul în jurul său e
transformat într-un şuvoi care trece pe lângă el cu o viteză
din ce în ce mai mare, ducându-l înapoi în timp, în urmă
cu douăzeci şi doi de ani. Îşi dă seama că şi-a început
călătoria în trecut şi simte cum puţin câte puţin îşi pierde
cunoştinţa.
☕
După moartea lui Shūichi şi a lui Yōko, Gōtarō a
crescut-o singur pe Haruka, fetiţa celor doi, şi s-a ocupat
de restaurantul japonez al amicului său. Prietenul său era
încă în viaţă când el deja ajunsese un angajat de încredere
şi făcea totul singur. Nu doar că ştia să gătească, dar ţinea
şi contabilitatea restaurantului.
Pentru Gōtarō, celibatar la vremea aceea, să crească
singur o fetiţă a fost incredibil de greu. Haruka abia
împlinise un an, mergea de-a buşilea, trebuia
supravegheată nonstop. Pentru că noaptea plângea şi ţipa,
bărbatul nu putea închide un ochi, era mereu obosit. Când
a înscris-o la grădiniţă, a fost sigur că-i va fi mai uşor, dar
fetiţa se agita în preajma necunoscuţilor şi în scurt timp a
ajuns să urască grădiniţa. În fiecare dimineaţă, când era
timpul să plece la grădiniţă, izbucnea în plâns şi ţipa din
toţi rărunchii.
Începuse şcoala primară când i-a spus lui Gōtarō că vrea
să-i dea o mână de ajutor la restaurant, dar mai mult îl
încurca decât îl ajuta. Bărbatul nu înţelegea felul ei de a
vorbi, iar dacă nu o asculta, se bosumfla. Când făcea febră,
o ducea degrabă la spital. Ca orice copil, avea cercul ei de
prieteni. Gōtarō i-a pregătit petrecerile de ziua de naştere,
serile de Crăciun, zilele de Sfântul Valentin. De sărbătorile
34
legale, când închidea restaurantul, o ducea în parcul de

distracţii şi simţea că-şi pierde minţile când fetiţa începea
să turuie, cerându-i să-i cumpere şi asta, şi ailaltă.
În gimnaziu, Haruka a intrat în etapa clasică de revoltă
împotriva autorităţii părinteşti, atitudine care s-a agravat
odată cu vârsta. Era elevă la liceu, când, într-o zi, Gōtarō a
primit un telefon de la secţia de poliţie: fusese prinsă
furând dintr-un magazin.
Adolescenta Haruka a făcut tot felul de nebunii, a fost
atrasă în anturaje periculoase, dar oricât de multe necazuri
i-a pricinuit, întotdeauna Gōtarō s-a străduit din răsputeri
să o crească fericită pe fetiţa care, după o tragedie
cumplită, rămăsese singură pe lume.
În urmă cu trei luni, când Haruka a venit acasă cu un
bărbat pe nume Obi Satoshi, i-a spus fără ocolişuri lui
Gōtarō că erau împreună şi că se vor căsători.
La a treia vizită, Satoshi i-a cerut mâna:
— Vă rog să acceptaţi să mi-o daţi pe Haruka de soţie.
— E în regulă, a răspuns simplu Gōtarō, fără să
protesteze.
Cu gândul doar la fericirea ei, niciodată nu a putut să o
refuze.
După ce a terminat liceul, Haruka s-a maturizat, era mai
responsabilă. A fost admisă la o şcoală profesională cu
profil culinar, unde l-a cunoscut pe Satoshi. După
absolvire, tânărul s-a angajat la restaurantul unui hotel
din capitală, din sectorul Ikebukuro, iar Haruka a început
să lucreze împreună cu Gōtarō la micul restaurant japonez.
Când cei doi tineri şi-au anunţat intenţia de a se
căsători, pe Gōtarō l-a copleşit sentimentul de vinovăţie,
fiindcă de ani buni o minţea pe Haruka.
De douăzeci şi doi de ani o creştea ca şi cum el ar fi fost
tatăl ei biologic. Ca să-i ascundă adevărul nemilos că nu
are nicio rudă, Gōtarō nu i-a arătat fetei niciodată livretul
de familie. Vestea că se va căsători a dat totul peste cap.
Gōtarō ştia că atunci când Haruka va merge la starea civilă
35
Toshikazu Kawaguchi
să-şi înregistreze certificatul de căsătorie, va afla că nu are

părinţi, că e orfană, că timp de douăzeci şi doi de ani a fost
minţită.
După mii de întrebări şi îndoieli, în cele din urmă, a
hotărât să-i spună adevărul înainte de nuntă, că ar trebui
să fie condusă la altar de adevăratul ei tată, nu de el.
„Va suferi enorm când va afla adevărul, dar nu am de
ales”, şi-a spus resemnat Gōtarō. Simţea că nu mai putea
schimba nimic, dar regreta că nu i-a spus adevărul înainte
să împlinească vârsta majoratului.
☕
— Mă scuzaţi… Domnule…
Gōtarō simte că cineva îl zgâlţâie de un umăr. Deschide
ochii şi vede în faţa sa un bărbat bine făcut. Poartă
pantaloni negri, de uniformă, o cămaşă albă cu mânecile
suflecate până la coate şi un şorţ maroniu. Îl recunoaşte:
este Nagare, patronul cafenelei, dar e mult mai tânăr.
Puţin câte puţin, îşi aminteşte ce s-a întâmplat în ziua
aceea.
Nu are nicio îndoială că bărbatul din fata sa e Nagare, în
urmă cu douăzeci şi doi de ani. În rest, totul e la fel.
Cafeneaua e neschimbată: de tavanul brăzdat şi susţinut
de aceleaşi bârne şi coloane maronii atârnă acelaşi
ventilator rotindu-se leneş, pereţii sunt zugrăviţi în
culoarea argilei, recunoaşte şi cele trei orologii, fiecare
arătând o altă oră. Şi în urmă cu douăzeci şi doi de ani,
câteva lustre cu abajur luminau cafeneaua într-o nuanţă
palidă de sepia. Nimic nu s-a schimbat şi, dacă Nagare cel
tânăr nu ar sta în picioare în faţa sa, Gōtarō ar putea jura
că nu s-a întors în trecut.
Dar, cu cât priveşte mai mult cafeneaua încremenită în
timp, cu atât inima îi bate mai tare.
„Nu e aici”, îşi spune în gând Gōtarō. „Dacă aş fi ajuns în
36
acea zi din trecut, Shūichi ar fi venit.”

Se gândeşte la regulile întoarcerii în trecut şi îşi dă
seama că nu i s-a spus ce trebuie făcut ca să se întoarcă
într-o anumită zi din trecut. Şi pentru ca lucrurile să fie şi
mai complicate, poate zăbovi în trecut foarte puţin, până
nu se răceşte cafeaua. Poate că el s-a întors în acea zi, dar
e posibil ca amicul său, Shūichi, să fi plecat deja din
cafenea. Poate că a ajuns înainte ca în trecut el şi Shūichi
să fi venit în cafenea sau după ce au plecat deja.
— Shūichi! strigă Gōtarō.
Bărbatul dă să se ridice, dar mâna mare a lui Nagare
pusă pe un umăr îl ţine lipit de scaun.
— E la toaletă, îi spune în şoaptă patronul.
Gōtarō are cincizeci şi unu de ani, e înalt şi solid, dar
mâna lui Nagare e uşoară şi delicată, ca şi cum ar mângâia
creştetul unui copil.
— Bărbatul pe care aţi venit să-l întâlniţi e la toaletă
acum. Se întoarce repede, aşa că nu vă ridicaţi de pe scaun
şi aşteptaţi-l.
Gōtarō s-a mai liniştit şi încearcă să-şi adune gândurile.
Ştie că dacă se ridică de pe scaunul special, va fi trimis
înapoi în prezent. Dacă n-ar fi fost Nagare să-l oprească,
probabil că acum n-ar mai fi în trecut.
— Vă… Vă mulţumesc.
— Mm… îi răspunde Nagare, înţelegător.
Patronul intră după tejghea şi îşi încrucişează braţele.
Mai degrabă arată ca un străjer păzind un castel, decât ca
un chelner angajat la o cafenea.
Acum nu mai e nimeni în salonul cafenelei, dar în acea
zi, în urmă cu douăzeci şi doi de ani, când el şi Shūichi
intraseră în cafenea, la masa cea mai apropiată de uşă era
un cuplu, iar pe un scaun din faţa tejghelei mai era un
client.
Pe scaunul pe care stă acum Gōtarō, scaunul special
care te poate trimite înapoi în trecut, era un bărbat în
vârstă, distins, îmbrăcat elegant, în frac, cu o mustaţă
37
Toshikazu Kawaguchi
îngrijită impecabil. Îşi aminteşte că avea o înfăţişare foarte

retro şi şic. „Uită-te la el… Arată de parcă ar fi venit din
trecut, din anii ’20”, şi-a spus atunci Gōtarō.
Cei trei clienţi au ieşit de îndată din cafenea – probabil
că au fost dezgustaţi de hainele murdare cu care era
îmbrăcat Gōtarō şi de mirosul pestilenţial pe care îl
răspândea în jur.
Şi îşi aduce aminte că, de cum au trecut pragul
cafenelei, Shūichi a început să-i povestească entuziasmat
că se aflau într-o cafenea misterioasă, unde te puteai
întoarce în trecut. După ce a terminat de povestit cum de
ajunsese să trăiască pe străzi, prietenul său s-a ridicat de
pe scaun şi s-a dus la toaletă.
Gōtarō îşi şterge cu palma transpiraţia de pe frunte şi
inspiră adânc. Din camera din spate iese o fetiţă, elevă la
şcoala primară, ducând în spate un ghiozdan nou-nouţ.
— Hai odată, mami! Mai repede! strigă micuţa, bătând
nerăbdătoare din picioare.
— Eşti foarte bucuroasă, aşa e? o întreabă Nagare,
ţinând braţele încrucişate.
Fetiţa aleargă în cerc în mijlocul cafenelei.
— Da, sunt bucuroasă, răspunde zâmbind şi iese
valvârtej din cafenea.
Ding-dong!
Gōtarō nu-şi aminteşte tot ce s-a întâmplat în ziua

aceea, dar memoria nu l-a lăsat chiar de tot. În urmă cu
douăzeci şi doi de ani nu a dat prea mare atenţie scenei,
dar e sigur că femeia care atunci i-a părut a fi mama fetiţei
o să iasă şi ea din camera din spate. În clipa în care
întoarce privirea…
— Aşteaptă-mă!
Pe uşa camerei din spate iese o femeie frumoasă, cu
tenul palid, aproape transparent, şi părul negru ca smoala.
Are cel mult 25 de ani, e îmbrăcată cu o tunică de culoare
38
roz-pal şi o fustă bej, cu volane.

— Doamne, ce mă fac cu ea? începe să se plângă femeia.
Doar i-am spus că mâine e deschiderea noului an şcolar…
Uf!
Însă pe chipul ei nu se citeşte exasperarea, ci bucuria.
Gōtarō o priveşte şocat pe femeie: „Nu cumva…?”
O mai văzuse undeva, chipul ei nu îi era necunoscut.
Seamănă perfect cu femeia din prezent, îmbrăcată în rochie
albă, care stă nemişcată pe scaunul din cafenea, citind o
carte.
Dar nu e sigur. Poate că nu e una şi aceeaşi femeie,
poate că doar seamănă puţin una cu cealaltă. Memoria
umană nu e perfectă, iar memoria lui nu face excepţie.
E ciudat… înainte să se întoarcă în trecut, femeia în alb
a fost în faţa lui, dar acum e confuz, nu e sigur dacă e
aceeaşi femeie.
— Te descurci? o întreabă Nagare cel tânăr, desfăcându-
şi braţele.
O priveşte pe femeie cu ochi mici, bănuitori. După
expresia de pe chipul său e greu să ghiceşti la ce se
gândeşte, dar după tonul cu care îi vorbeşte pare că îşi face
griji pentru ea.
— Fireşte că o să mă descurc. Facem o plimbare prin
cartier să vedem cireşii înfloriţi, răspunde zâmbind.
Din conversaţie ai înţelege că femeia are o sănătate
fragilă, însă lui Gōtarō nu-i pare că ar fi ceva în neregulă
cu ea. O crescuse pe Haruka singur şi ştia că pentru orice
părinte niciun sacrificiu nu e prea greu dacă în joc e
fericirea copilului.
— Am plecat, Nagare. Ai grijă de cafenea, contez pe tine,
spune femeia îndreptându-se către ieşire.
Înainte să iasă din cafenea, femeia întoarce capul, se
uită la Gōtarō şi îl salută, înclinând din cap.
Ding-dong!
39
Toshikazu Kawaguchi
Odată cu clinchetul clopoţelului, Kamiya Shūi-chi se

întoarce de la toaletă.
„A… S-a întors… El e.”
Îl vede pe amicul său venind către masă. Femeia de
adineauri pur şi simplu dispare din mintea lui şi îşi
aminteşte motivul pentru care s-a întors în trecut.
Shūichi arată ca în urmă cu douăzeci şi doi de ani, aşa
cum şi-l amintea. Sau, mai bine spus, cu siguranţă că
pentru Shūichi, Gōtarō arată mult mai bătrân.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Shūichi, privindu-l şocat.
Cât timp fusese plecat la toaletă, prietenul său
îmbătrânise.
— Shūichi…
— Opreşte-te! Stai! strigă Shūichi, ridicând mâinile.
Încremeneşte, privindu-l suspicios.
„Am dat-o în bară”, îşi spune în gând. Se aştepta ca
prietenul său să-şi dea seama imediat ce se întâmplă când
o să-l vadă, fiindcă nu mai e la fel de tânăr. La urma urmei,
Shūichi i-a povestit despre cafeneaua în care te poţi
întoarce în timp.
Dintotdeauna Shūichi a avut un spirit de observaţie
foarte fin. Capacitatea lui de observaţie, de analiză şi
discernământ era cu mult superioară altor cunoscuţi, iar
Gōtarō ştia că prietenul său o fructifica pe terenul de
rugby. Înainte de fiecare meci, Shūichi obişnuia să
analizeze personalitatea şi obiceiurile adversarilor. „Stoca”
informaţiile în minte, iar în timpul meciului se folosea de
ele, reuşind eseuri de excepţie, driblându-şi cu inteligenţă
adversarii. Şi în viaţa de zi cu zi folosea la maximum aceste
abilităţi. Oricât de dificilă era situaţia prin care trecea,
talentul său de a analiza şi raţiona nu a dat niciodată greş.
Acum însă, calităţile sale par neputincioase în situaţia
stranie şi incredibilă în care se află.
Gōtarō pune mâinile în jurul ceştii, vrând să se asigure
că încă e caldă cafeaua.
— Shūichi, ştii, adevărul e că eu…
40
Începe să vorbească, vrea să-i spună de ce s- a întors în

trecut, însă ceaşca nu mai e la fel de fierbinte, se răceşte
mult mai repede decât şi-a imaginat. Îşi dă seama că nu
are timp să-i explice totul în detaliu, până nu se răceşte
cafeaua. Pe frunte îi apar broboane de sudoare.
„Ce să-i spun? Cu ce să încep?”
E confuz şi panicat. Dacă începe să-i spună totul,
negreşit cafeaua se va răci până va termina de povestit.
Dacă prietenul său nu o să-l creadă că vine din viitor,
atunci în zadar s-a întors în trecut.
„Pot oare să-i explic ce caut aici? Nu… Nu cred.”
Gōtarō ştie cât e de nepriceput când trebuie să explice
ceva. Ar fi fost bine să aibă la dispoziţie mai mult timp, dar
asta nu înseamnă că ar şti cum să-l folosească cu
chibzuinţă. S-ar încurca în detalii, cafeaua s-ar răci şi el tot
nu ar termina de povestit. Gōtarō simte că privirea
suspicioasă a lui Shūichi îi arde inima ca un fier încins.
— Chiar dacă te-aş ruga să mă crezi, ştiu că nu mă vei
crede, dar… deschide gura, spunându-şi în sinea lui că nu
poate tăcea.
— Ai venit din viitor, nu? îl întreabă Shūichi prudent, ca
şi cum Gōtarō ar fi un turist străin care nu înţelege
japoneza.
— Exact! răspunde Gōtarō cu voce tare, bucuros să
recunoască perspicacitatea prietenului său.
Shūichi îşi freacă ochii cu pumnii, îngaimă câteva vorbe
de neînţeles şi continuă să-i pună întrebări.
— De când vii?
— Ha?
— Te-am întrebat de peste câţi ani din viitor ai venit?
Neîncrezător, dar şi curios, Shūichi începe să pună cap
la cap tot ce-i spune Gōtarō.
Aşa obişnuia să facă înainte de fiecare meci de rugby, să
adune informaţii şi să le analizeze.
„Nu s-a schimbat”, îşi spune Gōtarō. Nu are de ales şi îi
răspunde. Ştie că doar răspunzându-i, amicul său va
41
Toshikazu Kawaguchi
înţelege ce se întâmplă.
— De peste douăzeci şi doi de ani.
— Douăzeci şi doi de ani? întreabă Shūichi, făcând ochii
mari de uimire.
Niciodată nu l-a privit aşa, nici măcar când l-a văzut
dormind sub cerul liber, întins pe nişte cârpe zdrenţuite.
E adevărat că Shūichi i-a povestit despre cafeneaua
Funiculi Funicula, unde, dacă te iei după zvonuri, se pare
că te poţi întoarce în trecut, dar niciodată nu şi-a imaginat
că va sta faţă în faţă cu cineva venit din… viitor. Nu-i de
mirare că e şocat, de vreme ce, înainte să se ducă la
toaletă, Gōtarō era cu douăzeci şi doi de ani mai tânăr.
— Mm… Ai cam îmbătrânit, mormăie Shūichi.
Chipul nu-i mai este la fel de crispat ca înainte, semn că
începe să se obişnuiască cu ideea unui miracol.
— Aşa e… Am îmbătrânit, răspunde Gōtarō, sfios.
La cincizeci şi unu de ani se comportă ca un băieţel
ruşinat în faţa unui tânăr de douăzeci şi nouă de ani. După
douăzeci şi doi de ani îl revedea pe îngerul păzitor care i-a
salvat viaţa.
— Dar te păstrezi bine, arăţi în formă, îi spune Shūichi,
cu ochii roşii.
— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
Speriat să-l vadă atât de emoţionat, Gōtarō vrea să se
ridice de pe scaun. Îşi imaginase că Shūichi se va speria de
el, cel cu douăzeci şi doi de ani mai în vârstă, dar nu se
aşteptase să-l vadă atât de afectat.
Shūichi se apropie mai mult şi, uitându-se în ochii lui
Gōtarō, se aşază pe scaunul opus.
— Shūichi?
Lacrimile curg şiroaie pe obrajii lui Shūichi.
Cu glasul gâtuit de emoţie, Gōtarō începe să vorbească,
dar amicul său îl întrerupe.
— Costumul de pe tine… îi spune cu glas tremurând şi
plângând. Îţi stă atât de bine în el!
Cel din fata lui nu mai era Gōtarō îmbrăcat în haine
42
murdare, dormind pe străzi, mirosind îngrozitor, ci era

Gōtarō a cărui viaţă avea să se schimbe după moartea lui.
Shūichi era extrem de bucuros să-l vadă pe noul Gōtarō.
— Zici că au trecut douăzeci şi doi de ani de atunci?
Cred că nu ţi-a fost uşor…
— O, nici nu mi-am dat seama când a zburat timpul,
răspunde Gōtarō.
— Vorbeşti serios?
— Dacă-ţi spun…
Ochii lui Shūichi sunt roşii de plâns, dar pe chip îi apare
un zâmbet.
— Mulţumită ţie, continuă Gōtarō, în şoaptă, zâmbind şi
el.
— Aha, deci recunoşti!
Shūichi râde timid şi scoate din buzunarul sacoului o
batistă şi îşi suflă nasul. Lacrimile continuă să-i cadă pe
masă.
— Şi? îl întreabă Shūichi, privindu-l ca şi cum ar vrea să
afle de ce s-a întors în trecut.
Nu vrea să-l zorească, dar ştie prea bine regulile
cafenelei, că amicul său poate zăbovi în trecut prea mult.
Şi nici nu-şi poate imagina că prietenul său s-a întors în
timp fără să aibă un motiv special. Timpul se scurge
repede, aşa că, în loc de sentimentalisme, preferă să-l
întrebe direct. Gōtarō ezită să-i răspundă.
— Ce e cu tine? îl întreabă Shūichi pe un ton blând, ca şi
cum ar vorbi cu un băieţel care plânge.
— Păi, adevărul e că… începe Gōtarō să vorbească,
luând ceaşca în mână ca să se asigure că încă nu s-a răcit
cafeaua. Haruka se căsătoreşte.
— Ce-ai spus?
Zâmbetul dispare de pe chipul şocat al lui Shūichi. Când
el a murit, fetiţa lui avea abia un an.
— Ce? Mai spune o dată. Cum adică se căsătoreşte?
— Calmează-te…
Gōtarō nu e surprins de reacţia amicului său. Apropie
43
Toshikazu Kawaguchi
ceaşca de buze şi ia o înghiţitură. Nu ştie ce temperatură

are o cafea rece, dar cel puţin acum simte că e doar puţin
mai caldă decât pielea lui.
„Încă nu s-a răcit de tot”, îşi spune Gōtarō în gând. Pune
ceaşca pe farfurioară şi începe să povestească varianta pe
care o pregătise, încearcă să evite detaliile care l-ar putea
răni pe Shūichi, ceva care i-ar putea sugera că era
predestinat să-şi piardă viaţa într-un accident de maşină.
— Adevărul e că tu, cel din viitor, mi-ai spus să mă
întorc în trecut ca să te las să ţii discursul la nunta lui
Haruka.
— Eu? Ţi-am cerut eu asta?
— Mm… Un fel de surpriză.
— Surpriză?
— Shūichi din viitor nu se poate întâlni cu Shūichi din
trecut, aşa că…
— Şi de asta te-ai întors în trecut?
— Întocmai, răspunde Gōtarō din ce în ce mai
impresionat de perspicacitatea prietenului său.
— Cred că acum înţeleg…
— Ce zici? Te încântă ideea mea? E originală, nu?
— Da, destul de originală, spune Shūichi.
— Ştiam eu, răspunde Gōtarō bucuros, scoţând un mic
aparat de fotografiat digital, pe care-l cumpărase de curând
– în urmă cu douăzeci şi doi de ani, nu se fabricau astfel de
aparate.
— Ce-i ăsta? întreabă Shūichi, surprins.
— Un aparat de fotografiat.
— Atât de mic?
— Mm… Şi poţi filma cu el.
— Filmează?
— Mm…
— Uau… Incredibil!
Shūichi se uită lung la Gōtarō, care caută tasta pe care
trebuie să apese. Pare că nu ştie să folosească aparatul.
— L-ai cumpărat de curând?
44
— Mm? A, da, răspunde Gōtarō, fără să se gândească de

două ori.
— Ar trebui să nu mai faci pe naivul, spune Shūichi în
şoaptă, cu o mină gravă.
— Scuze, ar fi trebuit să citesc cum se foloseşte înainte
să vin aici, răspunde Gōtarō, înroşindu-se până la urechi.
— Nu vorbesc despre aparat, Gōtarō, continuă Shūichi,
pe acelaşi ton serios.
— Ce-ai spus? întreabă Gōtarō, absent.
— Nimic… N-am spus nimic.
Shūichi întinde mâna şi atinge ceaşca lui Gōtarō.
Cunoştea regulile cafenelei şi era îngrijorat că nu le-a mai
rămas mult timp până când cafeaua avea să se răcească de
tot.
— OK! Hai să filmăm mesajul!
Se ridică brusc de pe scaun şi se întoarce cu spatele la
Gōtarō.
— Tragem din prima, da? îl avertizează Shūichi.
— Absolut, răspunde Gōtarō – cafeaua se răceşte repede
şi ştie că nu are timp să filmeze de mai multe ori. OK, să-i
dăm drumul, spune şi începe să filmeze.
— Niciodată nu ai ştiut să minţi, îi zice Shūichi, în
şoaptă.
Dar prietenul său din viitor nu-l aude, nu reacţionează.
Concentrat, ţine aparatul îndreptat către Shūichi.
— Acest mesaj e pentru tine, Haruka, pentru atunci
când vei avea vârsta de douăzeci şi trei de ani. Casă de
piatră! spune Shūichi repede.
Dintr-odată, bărbatul ia aparatul din mâna lui Gōtarō şi
se îndepărtează câţiva paşi de el.
— Hei, ce faci? Dă-mi aparatul! strigă Gōtarō, întinzând
mâna.
— Nu te mişca! strigă Shūichi.
Şocat de tonul imperativ al amicului său, Gōtarō
încremeneşte. Dacă ar fi strigat o secundă mai târziu, s-ar
fi ridicat de pe scaun şi ar fi fost trimis înapoi în prezent,
45
Toshikazu Kawaguchi
dar, din fericire, glasul prietenului său l-a împiedicat să

facă aşa o greşeală.
— Ce ai de gând să faci cu aparatul? îl întreabă pe
Shūichi.
Glasul său răsună în cafenea, dar în afară de ei doi, e
doar Nagare, patronul cafenelei. Cu braţele încrucişate,
bărbatul stă în spatele tejghelei, aparent neinteresat de
discuţia celor doi.
Shūichi inspiră adânc, întoarce aparatul către el şi
începe să se filmeze.
— Casă de piatră, Haruka!
La început, Gōtarō nu şi-a dat seama ce are de gând
prietenul său, dar, văzându-l că filmează, răsuflă uşurat.
— În ziua în care te-ai născut, cireşii erau în floare,
continuă Shūichi. Şi acum îmi amintesc când te-am luat
prima oară în braţe. Erai mică, durdulie şi roşie toată…
Gōtarō ia ceaşca în mână. De îndată ce prietenul său
avea să termine filmarea, se va întoarce în prezent. Ce
noroc pe el că Shūichi se filmează singur!
— Mi-era de-ajuns să te văd zâmbind şi eram fericit.
Când te vedeam dormind ca un îngeraş, căpătăm şi mai
mult curaj. Naşterea ta a fost cea mai mare binecuvântare
din viaţa mea, cea mai mare fericire. Te iubesc mai mult
decât oricine pe lumea asta. Pentru tine şi fericirea ta, sunt
gata să fac orice, totul…
Gōtarō e liniştit. Toate merg conform planului pe care şi
l-a făcut înainte să se întoarcă în trecut. Acum trebuie doar
să ia aparatul din mâna lui Shūichi şi să se reîntoarcă în
prezent.
— Îţi doresc toată fericirea din lume, continuă Shūichi,
cu glasul înecat în lacrimi. Am să mă rog pentru fericirea ta
mereu…
Lacrimile îi curg şiroaie pe obraji.
— Shūichi?
— Ajunge.
— Ce-ai spus?
46
— Nu mă mai minţi, Gōtarō.

— Eu te mint? Ce vrei să spui?
Shūichi ridică ochii roşii de plâns spre tavan şi oftează
adânc.
— Shūichi, răspunde-mi!
Încercând să-şi înăbuşe durerea, Shūichi îşi muşcă cu
putere dosul palmei.
— Shūichi! Ce-i cu tine?
— Eu… începe să vorbească printre lacrimi. Eu… Nu pot
să vin la nunta Harukăi, aşa e? întreabă printre hohote de
plâns, cu bărbia tremurând.
— Ce spui? Ţi-am spus doar că a fost ideea ta, îi
răspunde Gōtarō, panicat.
— Chiar te-ai aşteptat să cred minciunile astea? îi
replică tăios Shūichi.
— Dar nu te mint!
Shūichi ridică ochii roşii plini de lacrimi şi-l priveşte pe
Gōtarō drept în faţă.
— Şi dacă nu mă minţi, atunci de ce ai lacrimi în ochi?
— Cine? Eu?
„Nu se poate… Nu mi-am dat seama că plâng?”, se
întreabă disperat Gōtarō. Însă Shūichi are dreptate: din
ochi i se preling lacrimi mari.
Panicat, Gōtarō începe să-şi şteargă lacrimile de pe
obraz, dar acestea continuă să-i cadă una câte una pe
masă.
— Nu se poate! De când plâng în faţa ta?
— Nu ţi-ai dat seama? îl întreabă Shūichi. Ai plâns tot
timpul.
— Tot timpul?
— Eşti cu ochii în lacrimi de când m-am întors de la
toaletă.
Gōtarō coboară privirea: lacrimile sale au pătat masa.
— A, nu e ceea ce crezi…
— E mai rău de atât, îi spune Shūichi.
— Ce vrei să spui?
47
Toshikazu Kawaguchi
— M-ai anunţat că Haruka se căsătoreşte ca şi cum…

Cred că nu ţi-ai dat seama, dar ai vorbit ca un tată care şi-
a crescut fiica. Nu-mi pot scoate din minte că mi-ai vorbit
despre ea ca şi cum tu ai crescut-o în locul meu. Am
dreptate?
— Shūichi…
— Asta înseamnă că…
— Te înşeli…
— Răspunde-mi sincer. Am…?
— Stai puţin… Opreşte-te…
— Am murit?
În locul lui Gōtarō răspund lacrimile din ochii săi.
— Acum ştiu răspunsul, murmură Shūichi.
Asemenea unui copil prins că minte, Gōtarō neagă,
scuturând din cap, dar nu-l mai poate înşela pe prietenul
său. Lacrimile care-i curg pe obraji îl trădează, vorbesc în
locul său. Încearcă să-şi înăbuşe hohotele de plâns, dar
umerii îi tremură violent. Ca să-şi ascundă lacrimile, îşi
muşcă buzele şi lasă capul în jos.
Abia ţinându-se pe picioare, Shūichi se îndreaptă către
masa cea mai apropiată de ieşirea din salon şi se
prăbuşeşte pe scaun.
— Când? Când am murit?
Gōtarō vrea să bea cât mai repede cafeaua ca să se
întoarcă în prezent, dar, speriat, e încremenit pe scaun, cu
pumnii strânşi pe genunchi.
— Te rog… Nu mă mai minţi. Spune-mi adevărul, te
implor…
Shūichi se uită în ochii lui, dar Gōtarō îşi fereşte
privirea. Îşi împreunează mâinile ca într-o rugăciune şi
oftează adânc.
— Mai ai de trăit un an.
— Un an?
— Ai avut un accident de maşină.
— Doamne…
— Erai cu Yōko în maşină.
48
— Nu se poate! Şi Yōko…?
— Eu am crescut-o singur… pe Haruka…
Gōtarō nu ştie cum să-i pronunţe numele fiicei
prietenului său, ca să nu sune ca un tată grijuliu.
— Aşa a fost să fie, murmură Shūichi cu glas stins,
zâmbind uşor.
— Dar vreau să-i spun adevărul. Azi, continuă Gōtarō,
încet, vorbind cu greu.
☕
Fiecare zi pe care a petrecut-o împreună cu Haruka l-a
făcut fericit, dar Gōtarō nu-şi poate scoate din minte ideea
că relaţia dintre el şi fată, ca tată şi fiică, se datorează
morţii lui Shūichi din urmă cu douăzeci şi doi de ani.
Dar cu cât era mai fericit ca tată al fetei, cu atât credea
mai mult că furase fericirea prietenului său, pe care
destinul l-a scos din viaţa sa. Dacă ar fi avut curajul să-i
spună mai de mult Harukăi că nu el este tatăl ei biologic,
poate că relaţia dintre ei ar fi fost alta. Acum însă e prea
târziu, a mai rămas puţin până la ziua nunţii. Amânând
să-i spună adevărul, până când livretul de familie îl va da
de gol, nu făcuse decât să-şi crească şi mai mult
sentimentul de vinovăţie.
„De teamă că am să-mi pierd fericirea, am trăit minţind-
o toată viaţa”, şi-a spus în gând. Simţea că i-a trădat şi pe
Shūichi, îngerul său salvator, şi pe Haruka.
„Sunt un mizerabil. Nu am niciun drept să fiu la nunta
ei.”
Copleşit de remuşcări, Gōtarō hotărâse să dispară din
viaţa fetei, după ce-i va fi spus adevărul.
☕
49
Toshikazu Kawaguchi
Ţinând aparatul de fotografiat în mână, Shūichi se ridică

încet de pe scaun şi se apropie de prietenul său, care ţine
capul în jos. Fixează aparatul, astfel încât amândoi să intre
în cadru, apoi pune o mână pe umărul lui Gōtarō.
— N-ai de gând să mergi la nuntă, aşa e? îl întreabă
Shūichi, zgâlţâindu-l uşor de umăr.
Nu are sens să-l mintă. Prietenul său i-a citit gândurile.
— Aşa e, murmură Gōtarō, fără să ridice capul, oprindu-
se după fiecare cuvânt. Tu… Tu eşti tatăl ei adevărat, tu…
Dar… Niciodată nu i-am spus adevărul despre tatăl ei
biologic. Mi-ai salvat viaţa, m-ai ajutat… Ştiu că ar fi
trebuit să mă comport altfel, dar timpul a trecut şi… am
ajuns să cred că Haruka e fiica mea.
Gōtarō îşi ascunde faţa în mâini şi începe să plângă în
hohote.
De douăzeci şi doi de ani se luptă cu vinovăţia, cu
remuşcările. De douăzeci şi doi de ani suferă. Ştie că,
ajungând să creadă că Haruka e fiica sa, e ca şi cum ar
nega existenţa lui Shūichi. Cu cât îl copleşea mai mult
sentimentul că trebuie să-i fie recunoscător lui Shūichi
pentru ajutorul pe care i l-a dat când era căzut, cu atât ura
mai mult sentimentele sale pentru Haruka.
— Te cunosc, Gōtarō. Ştiu că te chinuie regretele. În toţi
aceşti ani ai suferit enorm, dar n-ai lăsat să se vadă
suferinţa prin care treci, spune Shūichi, suspinând. Dar
linişteşte-te, prietene, îi şopteşte la ureche. Azi punem
capăt suferinţei tale, da?
— Iartă-mă, iartă-mă… repetă întruna Gōtarō.
Lacrimile i se scurg printre degetele cu care şi-a acoperit
faţa şi cad pe masă.
— Să trecem la treabă! zice Shūichi, îndreptând aparatul
spre el.
— Haruka, ascultă-mă cu atenţie. Am o propunere,
spune Shūichi cu glas hotărât, începând de azi – îl trage pe
Gōtarō de umăr, mai aproape de el –, vei avea doi taţi: eu şi
50
Gōtarō. Ce spui? întreabă cu voce tare, privind în aparat.

Umerii lui Gōtarō nu mai tremură.
— Începând de azi, continuă Shūichi, mai primeşti un
tată bonus. Ei, ce zici? Cum ţi se pare să ai doi taţi? E tare,
nu?
— Stai… Ce faci? Ce tot spui? întreabă în şoaptă Gōtarō,
ridicând faţa acoperită de lacrimi.
Shūichi întoarce privirea către prietenul său.
— Meriţi să fii fericit, Gōtarō! Ajunge! Nu te mai simţi
vinovat din cauza mea. Nu te mai gândi la mine.
Aşa a fost întotdeauna Shūichi. Indiferent cât de grea era
situaţia prin care trecea, mereu a fost optimist, a mers mai
departe, privind doar înainte. Niciodată nu a privit în urmă,
ci numai înainte. Chiar şi acum, după ce a aflat că avea să
moară peste un an, nu se gândeşte la el, ci la fericirea celor
dragi.
— Să fii fericit, Gōtarō!
Într-un colţ al micuţei cafenele, doi bărbaţi înalţi şi solizi
plâng îmbrăţişaţi, în timp ce ventilatorul din tavan se
învârte încet.
Primul care se opreşte din plâns e Shūichi.
— Hei, priveşte în aparat! îi spune lui Gōtarō, ţinându-şi
mâna pe umărul lui. Păi, nu trebuie să filmăm mesajul
pentru nunta fetei?
Sprijinindu-se de braţul prietenului său, Gōtarō reuşeşte
în sfârşit să privească spre aparat. Faţa e umflată de plâns,
ochii roşii.
— Hai, zâmbeşte, îi spune Shūichi. Hai odată! Trebuie să
zâmbim amândoi. Doar filmăm un mesaj pentru nunta
Harukăi, nu?
Gōtarō se străduie să zâmbească, dar nu reuşeşte.
— Ha, ha, ha! izbucneşte în râs Shūichi. Nu-i rău deloc,
îi spune, punându-i camera în mână. Neapărat să-i arăţi
înregistrarea, da?
Shūichi se ridică brusc de pe scaun.
— Iartă-mă, spune Gōtarō, plângând din nou.
51
Toshikazu Kawaguchi
— Ce s-a întâmplat? Nu v-a plăcut cafeaua? întreabă

Nagare îmbufnat, de după tejghea.
Aşa ştie el să-şi arate îngrijorarea, dar, de fapt,
întrebarea lui ascunde o altă întrebare: nu cumva aţi uitat
că se răceşte cafeaua?
— O, da! răspunde Shūichi. E timpul să pleci.
Gōtarō se uită în ochii bunului său prieten.
— Shūichi! îl strigă disperat.
— Nu-ţi face griji pentru mine. Sunt bine, răspunde
Shūichi.
Gōtarō îl priveşte trist.
— Ce-i cu tine? îl întreabă Shūichi, bătându-l pe un
umăr. Doar n-ai de gând să apari la nuntă palid ca o stafie!
— Iartă-mă, Shūichi, îi spune în şoaptă încă o dată
Gōtarō, privindu-l cu ochii înlăcrimaţi.
— Linişteşte-te. Hai, bea-ţi mai repede cafeaua! îi
răspunde, făcându-i semn către ceaşcă.
Gōtarō ia ceaşca în mână şi, simţind că s-a răcit destul
de mult, o bea pe nerăsuflate. Brusc, începe să ameţească.
— Shūichi! îl strigă Gōtarō.
Îl strigă pe prietenul său, dar vocea lui nu mai ajunge la
acesta. Trupul său începe să se transforme în abur. În
clipa în care peisajul din jurul său începe să vibreze şi să
se destrame, aude glasul lui Shūichi, răsunând clar:
— Te rog să ai grijă de Haruka!
Shūichi, mai tânăr cu douăzeci şi doi de ani, i-a spus
aceleaşi cuvinte pe care i le-a spus în ultima zi în care mai
era încă în viaţă, într-o zi senină, în care petalele albe ale
florilor de cireş dansau purtate de vânt.
A fost adus înapoi în prezent, peste douăzeci şi doi de
ani, cu aceeaşi viteză uluitoare cu care fusese trimis în
trecut. Prins în vârtejul ameţitor al timpului, Gōtarō îşi
pierde cunoştinţa.
☕
52
— Hei, nene!
Glasul lui Miki îl trezeşte pe Gōtarō. Deschide ochii:
cafeneaua e la fel cum a lăsat-o, nimic nu e schimbat, doar
că în faţa sa acum sunt Miki, Nagare şi Kazu.
„Am visat?”, se întreabă în gând.
Coboară privirea către aparatul de fotografiat pe care îl
are în mâini. Precipitat, apăsă tasta play.
În timp ce se uită la ecranul aparatului, femeia în rochie
albă se întoarce de la toaletă şi se opreşte lângă masă.
— Dispari! îi spune pe un glas gutural, înfricoşător.
— Mă scuzaţi, răspunde Gōtarō şi sare ca ars de pe
scaun.
Calmă, femeia se aşază pe scaunul special şi dă la o
parte ceaşca din care a băut bărbatul, ca şi cum ar porunci
să-i fie curăţată masa.
Miki strânge degrabă ceaşca şi farfurioara. Nu le pune pe
tavă, le ţine cu amândouă mâinile, atentă să nu le scape.
Fetiţa trece pe lângă Gōtarō, intră după tejghea şi îi întinde
ceaşca lui taică-su.
— Nenea acela de-acolo plânge. Drăguţa de mine se
întreabă: s-a întâmplat ceva cu el? spune micuţa, vorbind
din nou în japoneza ei ciudată.
Nagare întoarce privirea către Gōtarō: bărbatul se
zguduie de plâns, cu ochii în ecranul aparatului.
— Sunteţi bine? îl întreabă îngrijorat.
— Da, răspunde Gōtarō, fără să-şi ridice privirea de la
ecran.
— Mm… Mă bucur, răspunde Nagare şi, coborând ochii
către Miki, îi spune în şoaptă: Ai auzit? A zis că e bine.
Kazu iese din bucătărie cu o cafea proaspătă pentru
femeia în rochie albă.
— Cum a fost… în trecut? îl întreabă pe Gōtarō, în timp
ce şterge masa şi pune ceaşca cu cafea în faţa femeii.
— Mi-a spus să fiu fericit, răspunde bărbatul cu glas
stins, privind la scaunul pe care stă femeia în rochie albă.
53
Toshikazu Kawaguchi
Aşa mi-a spus, repetă, strângând crispat din dinţi.

— Mm… Chiar aşa? răspunde calmă Kazu.
Pe ecranul aparatului apare Shūichi: ţinând o mână
după umerii lui Gōtarō, îi spune: „Hai, zâmbeşte!
Zâmbeşte!”
☕
— Auzi, tati… Când o să-i dai voie drăguţei de mine să
toarne cafea în ceşti?
Gōtarō se apropie de casa de marcat ca să plătească.
Între timp, fetiţa insistă, trăgându-l pe Nagare de mâneca
tricoului.
— Ţi-am spus să nu mai vorbeşti cu „drăguţa de mine”!
— Tati… Drăguţa de mine vrea să toarne cafea…
— Nici în ruptul capului n-am să las pe cineva care
vorbeşte cu „drăguţa de mine” să toarne cafeaua în ceştile
clienţilor!
— Atunci, daţi-mi voie să vă spun, domnule, că sunteţi
un fricos, îi răspunde fetiţa, schimbând registrul în
japoneza arhaică.
— Ha? Ce-ai zis?!
În timp ce Nagare şi Miki continuă să-şi arunce replici
tăioase, Gōtarō se opreşte brusc în drum spre ieşire.
— Mă scuzaţi… spune ezitant, privind către Nagare şi
Miki.
— Da, vă rog, răspunde Kazu.
— Doamna de pe scaun a fost mama dumneavoastră,
nu? o întreabă, privind-o pe femeia în alb.
— Da, răspunde scurt chelneriţa, întorcând privirea
către femeie.
Gōtarō vrea să o întrebe de ce femeia nu s-a mai întors
din trecut, însă e descurajat de ochii inexpresivi şi reci ai
lui Kazu îndreptaţi către femeia în rochie albă. Înainte ca el
să se întoarcă în trecut, chelneriţa i-a spus că femeia
54
călătorise înapoi în timp ca să-şi întâlnească soţul, care

murise.
„Tânăra suferă mai mult decât am suferit eu”, îşi spune
Gōtarō în gând. Bărbatul nu găseşte cuvintele potrivite să-i
mai pună şi alte întrebări.
— Vă mulţumesc foarte mult, spune şi iese din cafenea.
Ding-dong!
— Incredibil… Au trecut douăzeci şi doi de ani de atunci,

murmură Nagare şi oftează adânc. Cred că aveai doar şapte
ani, nu? o întreabă din spatele tejghelei pe Kazu, care nu-şi
ia privirea de la Kaname, femeia în alb.
— Da…
— Kazu… Vreau să te văd fericită, spune în şoaptă
bărbatul, ca şi cum ar vorbi singur.
— Eu…
Kazu pare că vrea să spună ceva, dar Miki o întrerupe.
— Mm? Taţi? Când are voie drăguţa de mine să toarne
cafea? întreabă fetiţa, nelăsându-l pe Nagare să facă niciun
pas.
Kazu întoarce privirea către ea şi îi zâmbeşte,
încăpăţânată mai eşti! răbufneşte patronul, exasperat. Va
veni şi timpul tău, îi spune, încercând să desfacă braţele
fetiţei, încolăcite în jurul picioarelor sale.
— Adică? în ce zi? La ce oră?
— Va veni şi timpul tău… la momentul potrivit.
— Drăguţa de mine nu înţelege, răspunde fetita
bosumflată. Îmbrăţişează strâns picioarele lungi ale lui
taică-său, nu vrea să-i dea drumul. Mm? Când, tati?
Spune-mi odată!
Nagare pare că-şi pierde răbdarea, mai are puţin şi
explodează, dar Kazu salvează situaţia.
— Miki, scumpo, într-o zi ai să faci şi tu ce fac eu
acum…
Chelneriţa se apropie de fetiţă, se lasă pe vine şi o
55
Toshikazu Kawaguchi
priveşte în ochi.
— Când ai să împlineşti şapte ani, îi spune în şoaptă.
— E adevărat? Nu mă minţi? întreabă Miki, uitându-se
în ochii ei.
— Nu te mint.
Fetiţa ridică privirea către Nagare şi aşteaptă un
răspuns. Patronul nu pare deloc încântat, dar oftează
resemnat.
— OK…
Şi, ca să fie mai convingător, încuviinţează dând din cap
de mai multe ori.
— Uraa! Am câştigat! strigă fetiţa, bucuroasă.
După câteva ţopăieli, o ia la fugă şi dispare în camera
din spate.
— Ce-am făcut? Cine naiba m-a pus să-i promit?
bombăne Nagare şi se duce după ea.
Rămasă singură în salon, Kazu o priveşte pe femeia în
rochie albă, citind liniştită din carte.
— Iartă-mă, mamă, spune cu glas stins. Eu încă…
Ticăitul celor trei orologii răsună în cafenea, ca şi cum i-
ar da dreptate.
Întotdeauna…
Întotdeauna…
56
MAMA ŞI FIUL
☕
Când auzi ţârâitul greierului-clopoţel ştii că a venit
toamna. Dacă pentru alte popoare cântecul insectelor e
doar un zgomot enervant, pentru japonezi şi polinezieni e
special.
Conform unei teorii, japonezii şi polinezienii îşi au
originea în popoarele care au migrat la sud de Mongolia.
Pronunţia limbii vorbite în insulele Samoa, una dintre
limbile din arhipelagul polinezian, se aseamănă cu cea a
limbii japoneze. În ambele limbi există cinci vocale, a, e, i,
o, u, şi cuvinte în care apar vocale şi consoane, sau doar
vocale.
În limba japoneză se folosesc onomatopee pentru
descrierea sunetelor şi expresii mimetice pentru descrierea
acţiunilor fără sunete. Astfel, sala-sala descrie un râu
învolburat, byuu-byuu, vuietul vântului, în timp ce shin-
shin e pentru ninsoarea liniştită, iar kan-kan descrie
soarele arzător.
În zilele noastre, onomatopeele şi expresiile mimetice
sunt indispensabile pentru revistele de benzi desenate,
manga, făcându-i pe cititori să se simtă în mijlocul acţiunii.
De obicei, sunt scrise peste ilustraţie, în afara bulei de
dialog. De pildă, zubaan descrie atitudinea hotărâtă a
personajului, doon e folosit atunci când vrei să descrii o
bufnitură puternică, sulu-sulu e pentru suprafeţele
alunecoase, iar shin exprimă liniştea.
Deseori, la ora de muzică, elevii cântă un cântec plin de
astfel de expresii şi onomatopee.
57
Toshikazu Kawaguchi
O! Aud ţârâind un greier de pin!

Cin-cillo, cin-cillo, cin-cillo-lin.
O! Aud un greier-clopoţel ţârâind!
Lin-lin, lin-lin, liin-lin!
E o seară de toamnă…
Roşie la faţă, Tokita Miki cântă cu voce tare „Simfonia
insectelor”. Nerăbdătoare, de cum a intrat în cafenea, vrea
să-i cânte lui Nagare, tatăl ei, cântecul pe care azi l-a
învăţat la şcoală. Patronul se chinuie să-i asculte notele
false, urlate din toţi rărunchii. Pe chip i se citesc disperarea
şi dezamăgirea: sprâncenele încruntate îi desenează pe
frunte o adâncitură, iar colţurile gurii îi atârnă în jos.
Ah, ce plăcere să asculţi simfonia insectelor
Ţârâind în noaptea lungă de toamnă!
Miki termină de cântat şi e aplaudată frenetic.
— Minunat! Superb! o laudă Kijima Kyōko, bătând din
palme.
Pe chipul fetiţei înfloreşte un zâmbet, plin de satisfacţie.
Încurajată de apreciere, începe iar să cânte.
O! Aud ţârâind un greier de pin!
— OK, am înţeles, dar… ajunge! îi taie elanul Nagare,
disperat să nu o mai audă cântând. Plictisit, bărbatul nu
mai vrea să asculte acelaşi cântec a patra oară. Mulţumim
pentru concert, Miki, ajunge. Hai, ia-ţi ghiozdanul, îi spune
taică-su.
Bărbatul ridică de pe tejghea ghiozdanul fetiţei şi i-l
întinde.
— Îhââî… răspunde Miki, fericită că a fost lăudată de
Kyōko.
Cin-cillo, cin-cillo, cin-cillo-lin, cântă din nou fetiţa,
îndreptându-se către camera din spate.
— Sigur a venit toamna, îi spune în şoaptă Kazu lui
Kyōko.
În cafeneaua mereu aceeaşi, indiferent de anotimp,
„Simfonia insectelor” a anunţat sosirea toamnei.
58
Ding-dong!
În salon intră Manda Kiyoshi. Are în jur de şaizeci de ani

şi e poliţist la secţia de poliţie din Kanda. Îşi dă jos trenciul
– dimineţile de început de octombrie sunt friguroase – şi se
aşază la masa cea mai apropiată de intrare.
— Bine aţi venit! îl întâmpină Kazu, punând pe masă un
pahar cu apă.
— O cafea, vă rog, îi spune bărbatul.
— Imediat, îl asigură Nagare de dincolo de tejghea,
înainte să intre în bucătărie.
— Auzi, Kazu… începe să vorbească în şoaptă Kyōko,
după ce patronul a ieşit din salon. Te-am văzut deunăzi
prin faţa gării. Erai împreună cu un bărbat. Cine-i tipul?
Nu cumva e… iubitul tău?
Zâmbind cu subînţeles şi privind-o pe Kazu cu o licărire
jucăuşă în ochi, Kyōko aşteaptă cu nerăbdare să o vadă pe
chelneriţă reacţionând aşa cum nu a mai făcut-o niciodată
– să roşească, să înceapă să povestească.
— Da, am un iubit, răspunde scurt Kazu, cu acelaşi chip
inexpresiv, uitându-se drept în ochii lui Kyōko.
— Ha?! strigă Kyōko cât o ţine gura. Kazu, scumpo, ai
un iubit? Tu?!
Şocată de veste, femeia se apleacă peste tejgheaua în
spatele căreia e chelneriţă.
— Mm… Cam aşa ceva, răspunde Kazu, de data asta în
doi peri.
— De când? o iscodeşte Kyōko.
— Ne-am cunoscut când eram studentă la Arte. E un
fost coleg, mai mare decât mine.
— Asta înseamnă că sunteţi împreună de zece ani? îşi
continuă femeia interogatoriul.
— A, nu, am început să ne întâlnim din primăvară.
— Anul ăsta? întreabă Kyōko, tot mai uimită.
— Exact.
59
Toshikazu Kawaguchi
— Aha! exclamă Kyōko, lăsându-se grea pe spătarul

scaunului, cât pe ce să cadă. Uau, ce chestie…
Femeia scoate un oftat adânc. E singura din cafenea care
pare să fie şocată de veste. Kiyoshi nu e interesat de
povestioare de amor. Se uită pierdut la un carnet cu coperţi
negre pe care l-a scos din buzunar.
— Hei, Nagare! Kazu are un iubit, ştiai? strigă Kyōko
privind spre bucătărie.
Brusc, femeia îşi dă seama ce a făcut. Se uită la
chelneriţă ca să-i vadă reacţia, apoi ridică din umeri ca şi
cum ar spune „am vorbit prea tare, nu?”.
Kazu continuă să şteargă calmă un pahar. Nu i se pare o
veste spectaculoasă – pur şi simplu a răspuns la o
întrebare.
Văzând că patronul nu-i răspunde, Kyōko strigă din nou:
— Ei, cum e? Ştiai?
După câteva secunde, vine şi răspunsul în stilul lui
Nagare.
— Mm… Ştiu şi eu… ceva…
Lui Kyōko nu-i vine să creadă că Nagare e mai fâstâcit şi
mai ruşinat decât Kazu.
— Pe bune?! exclamă intrigată femeia, întorcând privirea
către chelneriţă.
— De ce eşti atât de surprinsă? o întrebă Nagare, ieşind
din bucătărie.
Patronul îl serveşte pe Kiyoshi cu o cafea proaspăt
făcută. Pe chipul poliţistului înfloreşte un zâmbet, se
apleacă peste ceaşcă şi inspiră aroma cafelei.
Bucuros să-şi vadă clientul mulţumit, Nagare îşi mijeşte
ochii migdalaţi. Cafeaua pe care o serveşte la Funiculi
Funicula nu e singurul motiv de mândrie pentru patronul
cafenelei.
Adevărata recompensă e zâmbetul de pe chipul lui
Kiyoshi. Satisfăcut, Nagare îşi scoate pieptul înainte şi se
întoarce după tejghea.
Kyōko însă nu e interesată de mândria patronului. Are
60
chestiuni mai arzătoare de dezbătut, aşa că îşi continuă

interogatoriul.
— Păi, cum să nu fiu? Nagare, vorbim despre Kazu! Uită-
te la ea… Vezi plutind o aură de romantism în jurul ei, vezi
vreun semn că ar avea o viaţă amoroasă departe de ochii
lumii?
— Mm… O fi cum spui tu… răspunde absent patronul,
mijindu-şi ochii.
Relaxat, Nagare începe să îngâne un cântec, în timp ce
curăţă o tavă de argint. Pentru el e mai important zâmbetul
clientului mulţumit, Kiyoshi, decât povestea despre iubitul
lui Kazu.
— Şi ia zi-mi. Ce-aţi făcut în ziua aceea? o iscodeşte
Kyōko pe Kazu, trăgând cu coada ochiului la Nagare.
— Am căutat un cadou, răspunde Kazu.
— Un cadou?
— Era ziua mamei lui.
— Aha… Am înţeles.
Kyōko îşi continuă interogatoriul, îi pune tot felul de
întrebări: cum a fost prima impresie când s-au cunoscut,
cum i-a mărturisit că o place. Văzând-o că îi răspunde
calmă la toate întrebările, Kyōko prinde curaj şi îi pune şi
mai multe întrebări.
Cel mai mult o interesează de câte ori i-a mărturisit
băiatul că o place şi că vrea să-i fie iubită. Băiatul fusese
perseverent, încercase de trei ori: prima oară a fost când s-
au cunoscut, a doua oară în urmă cu trei ani şi a treia
oară, în primăvara acestui an. Kazu răspunde fără să ezite,
dar când Kyōko o întreabă de ce l-a refuzat de două ori,
răspunde vag:
— Nu ştiu.
Kyōko termină interogatoriul şi, mulţumită de
răspunsuri, îşi sprijină bărbia în palme şi îi cere lui Nagare
încă o cafea.
— Ai aflat că are un iubit şi gata, te-ai bine-dispus? o
întreabă patronul, în timp ce-i toarnă cafeaua în ceaşcă.
61
Toshikazu Kawaguchi
— Mama îmi spunea mereu că vrea să o vadă cât mai

repede pe Kazu fericită şi la casa ei, căsătorită, răspunde
Kyōko, zâmbind.
Suferind de o boală gravă, doamna Kinuyo, mama lui
Kyōko, s-a stins din viaţă cu o lună în urmă, la spitalul
unde era internată. Profesoara de desen a lui Kazu din
copilărie, doamna Kinuyo a fost îndrăgostită de cafeaua lui
Nagare. Până să se interneze în spital, ori de câte ori avea
puţin timp liber, obişnuia să vină la Funiculi Funicula. A
fost o clientă fidelă a cafenelei, iar Kazu şi Nagare au ţinut
foarte mult la ea.
— O… N-am ştiut, răspunde în şoaptă Nagare, pe un ton
grav.
Kazu nu spune nimic, dar brusc se opreşte din şters
paharul pe care-l are în mână. Simţind că şi-a deprimat
prietenii, Kyōko încearcă să explice:
— Scuze, scuze, spune precipitată, n-am vrut să spun că
mama a murit fără să-şi vadă dorinţa împlinită. Nu mă
înţelegeţi greşit.
Dar Kazu ştie că Kyōko nu a vrut să o jignească.
— Eu îţi mulţumesc că mi-ai povestit despre dorinţa
doamnei Kinuyo, îi spune Kazu, zâmbindu-i blând, aşa
cum rareori o face.
Kyōko se simte vinovată că a stricat atmosfera din
cafenea, dar e bucuroasă că i-a povestit despre dorinţa
mamei sale.
— Cu drag, îi răspunde lui Kazu, aplecând uşor capul.
— Mă scuzaţi că vă întrerup, spune Kiyoshi.
Poliţistul, care până atunci şi-a băut în linişte cafeaua, a
aşteptat momentul potrivit ca să intre în conversaţie.
— Aş vrea să vă întreb ceva, începe ezitant bărbatul, cu o
expresie vinovată pe chip.
Nimeni nu ştie cui i-a adresat întrebarea, dar Kyōko
răspunde prima.
— Da?
— Ce s-a întâmplat? reacţionează şi Nagare.
62
Kazu nu spune nimic, dar îşi întoarce privirea către

poliţist. Bărbatul îşi dă jos şapca vânătorească uzată şi
începe să vorbească, scărpinându-şi creştetul acoperit cu
păr alb:
— Ştiţi… Mă tot frământ de ceva timp ce cadou să-i
cumpăr soţiei mele pentru ziua ei de naştere, spune
bărbatul, uşor stânjenit.
— Pentru soţia dumneavoastră? îl întreabă Nagare.
— Da, răspunde poliţistul, lăsând capul în jos.
Auzindu-le pe cele două femei vorbind despre cadoul pe
care Kazu l-a ales pentru mama iubitului ei, bărbatul s-a
gândit că ar fi bine să le ceară părerea.
— Ah, ce romantic! exclamă Kyōko.
Kazu ia în serios întrebarea lui Kiyoshi.
— Ce i-aţi cumpărat anul trecut?
— Mi-e ruşine să vă spun, răspunde bărbatul
scărpinându-se iar în creştet, dar adevărul e că niciodată
nu i-am dăruit un cadou. Iar acum, când vreau să-i
dăruiesc ceva, nu ştiu ce să cumpăr…
— Cum? întreabă uimită Kyōko, făcând ochii mari. Nu i-
aţi dăruit niciodată un cadou? Şi acum, brusc, aţi hotărât
să-i luaţi ceva? Ce-i asta? Nu înţeleg nimic.
— A, păi… Nu ştiu de ce nu i-am cumpărat niciun
cadou… N-am avut vreun motiv special, răspunde
bărbatul.
Fâstâcit, Kiyoshi se preface că mai soarbe o înghiţitură
de cafea, dar ceaşca e deja goală.
Kyōko ştie că bărbatul încearcă să-şi ascundă
timiditatea.
— Ah, cât e de adorabil, spune în şoaptă femeia, cu greu
abţinându-se să pufnească în râs.
De după tejghea, Nagare ascultă conversaţia cu braţele
încrucişate.
— Indiferent ce o să-i cumpăraţi, se va bucura, spune
patronul, îmbujorat.
Fâstâcit şi el, Nagare îşi drege glasul. Kyōko aruncă pe
63
Toshikazu Kawaguchi
loc săgeata.
— Cu aşa un sfat, nu-l ajuţi deloc!
— O, scuze, răspunde Nagare, dezumflat.
— Ce-ar fi să-i cumpăraţi un lănţişor? îi sugerează Kazu,
în timp ce toarnă cafea dintr-o carafă de sticlă.
— Un lănţişor? repetă poliţistul, nedumirit.
— Nu e ceva foarte preţios, dar…
Ca să fie şi mai convingătoare, Kazu îi arată lui Kiyoshi
lănţişorul pe care îl are la gât. E atât de subţire, încât trece
neobservat dacă nu îl iei în mână.
— Care? Unde? Vreau să-l văd! strigă Kyōko. Uau, cât e
de drăguţ! exclamă admirativ, privind la gâtul chelneriţei.
Ce să facem, aşa suntem noi, femeile. Avem o slăbiciune
pentru lucruri dintr-astea şi la bătrâneţe.
— Mă scuzaţi că întreb… Domnişoară Kazu, ce vârstă
aveţi? întreabă Kiyoshi.
— Douăzeci şi nouă.
— Mm… Douăzeci şi nouă de ani, repetă încet bărbatul,
lăsând gânditor capul în jos.
Văzându-l descumpănit, Kyōko încearcă să-l încurajeze.
— Ce s-a întâmplat? Doar nu credeţi că un lănţişor are
vreo legătură cu vârsta? Nu vă faceţi griji. Îi dăruiţi un
cadou din tot sufletul, asta contează cel mai mult. Gestul o
va bucura pe soţia dumneavoastră.
— Aveţi dreptate. Vă mulţumesc pentru sfat, spune
Kiyoshi şi chipul i se înseninează brusc.
— Succes la cumpărături!
Kyōko e surprinsă şi impresionată: nu se aştepta ca un
poliţist dur, cu atâta experienţă, să se gândească să-i
cumpere soţiei un cadou de ziua ei. Femeia e hotărâtă să-l
încurajeze să-şi îndeplinească misiunea.
— Mulţumesc, răspunde Kiyoshi.
Bărbatul îşi pune şapca pe cap şi ia ceaşca cu cafea în
mână. Kazu zâmbeşte şi ea mulţumită.
În camera din spate, Miki cântă:
64
Aud un leu răgând

Hau-hau, hau-hau, hauuu!
— Nu-mi aduc aminte de versurile astea, spune Kyōko,

privind în gol, cu braţele încrucişate.
— E noua ei pasiune, răspunde Nagare.
— Să schimbe versurile?
— Îhî…
— Arată-mi un copil căruia nu-i place să schimbe
versurile unui cântec! spune Kyōko. Când era de-o seamă
cu Miki, Yosuke al meu făcea la fel. Nu conta unde eram,
se apuca dintr-odată să cânte nişte ciudăţenii… Numai eu
ştiu de câte ori m-a făcut de râs.
Privind către camera unde cântă Miki, Kyōko zâmbeşte
nostalgică.
— Apropo de Yosuke, în ultimul timp nu mai vii cu el,
spune Nagare, încercând să schimbe subiectul.
Elev în clasa a patra şi microbist înrăit, băiatul obişnuia
să vină cu maică-sa la Funiculi Funicula când bunica lui
trăia, ca să-i cumpere o cafea şi un sendviş.
— Ce spuneai? îl întreabă Kyōko, absentă.
— Ziceam de Yosuke… Că nu mai vine cu tine, aici…
— A, da, replică femeia, cu glas stins, luând în mână
paharul cu apă. Venea cu mine doar fiindcă mama îl ruga
să-i cumpere o cafea de aici, a spus, înainte să bea toată
apa din pahar.
După moartea bunicii sale, băiatul nu a mai venit cu
maică-sa la cafenea. După şase luni în care s-a luptat cu
boala, bătrâna şi-a dat sufletul liniştită, nu înainte să-şi
ude buzele cu cafeaua ei preferată, pregătită de Nagare.
Prea mic ca să bea cafea, băiatul venea la cafenea doar
ca să-i cumpere bunicii internate în spital o cafea şi un
sendviş. După ce bătrâna s-a stins, Yosuke simte că nu
mai are niciun motiv să vină cu Kyōko la Funiculi
Funicula.
La sfârşitul verii, după şase luni de când mama ei era
65
Toshikazu Kawaguchi
internată în spital, Kyōko şi-a anunţat prietenii că era

pregătită pentru ce e mai rău. A trecut o lună de la moartea
doamnei Kinuyo şi încă nu poate să-şi ascundă tristeţea de
pe chip.
Nagare se simte vinovat că întrebarea despre băiat i-a
amintit lui Kyōko de moartea mamei sale.
— Iartă-mă, Kyōko, spune patronul, lăsând uşor capul în
jos.
Din camera din spate se aude glasul vesel al lui Miki:
Aud o găină cârâind!

Câr-câr-câr, co-co-co, chi-chi-chi!
— Aoleu! exclamă exasperată Kyōko, ascultând versurile.

Răsuflă uşurată – cântecelul hazliu al fetiţei risipeşte pe
loc atmosfera serioasă din cafenea. Nu se poate abţine şi
izbucneşte în râs.
— Tocmai a împerecheat un cocoş cu o privighetoare, îi
spune amuzată lui Nagare.
Patronul îi dă dreptate:
— Hei, Miki! Ce prostii cânţi acolo? Unde ai învăţat
ciudăţeniile astea? o întreabă cu voce tare, privind spre
cameră. Of!
Disperat, bărbatul oftează adânc şi se îndreaptă spre
odaia fetei.
— Cât e de drăgălaşă, spune încet Kyōko.
— Mulţumesc pentru cafea, zice Kiyoshi, profitând că
atmosfera s-a mai destins.
Bărbatul ia nota de plată de pe masă, se ridică de pe
scaun şi merge la casa de marcat. Scoate câteva monede
din portofel şi le pune pe tejghea, pe o farfurioară.
— Mulţumesc pentru sfat, mi-e de mare ajutor, spune
lăsând capul în jos.
Poliţistul iese din cafenea.
Ding-dong!
66
În salonul cafenelei au mai rămas Kyōko şi Kazu.

Chelneriţa ia monedele de pe farfurioară şi începe să bată
pe tastele zgomotoase ale vechii case de marcat.
— Ce mai face Yukio? o întreabă încet pe Kyōko.
Yukio, fratele mai mic al lui Kyōko, locuieşte în Kyoto,
unde se pregăteşte să devină ceramist. Surprinsă de
întrebare, femeia o priveşte cu ochii mari, însă chelneriţa,
cu aceeaşi expresie senină, îi umple paharul cu apă.
„Fata asta poate citi gândurile oamenilor”, îşi spune în
sinea ei. Înainte să înceapă să vorbească, oftează adânc.
— Nu i-am spus că mama a fost internată în spital. Nu
m-a lăsat maică-mea…
Kyōko ridică paharul câţiva centimetri deasupra
tejghelei, dar în loc să-l ducă la buze, începe să se joace cu
el. Apa din pahar se unduieşte uşor.
— Cred că e supărat pe mine că i-am ascuns adevărul.
Nu a venit nici la funeralii… Priveşte pierdută la luciul
apei, în timp ce continuă să încline paharul în toate
direcţiile. Nu răspunde nici la telefon…
A trecut multă vreme de când nu mai poate lua legătura
cu el. Ori de câte ori îl sună, aude acelaşi mesaj al
robotului: „Numărul apelat este inexistent” – e anunţul
pentru numerele de telefon anulate. A sunat şi la atelierul
de ceramică unde Yukio îşi face ucenicia, şi cineva i-a spus
că îşi dăduse demisia cu câteva zile înainte ca ea să sune.
Nimeni nu ştia unde plecase.
— Nu ştiu unde e, ce face… Nu ştiu nimic de el.
De când a murit mama sa, Kyōko nu mai poate dormi
deloc. Are remuşcări că nu i-a spus fratelui ei că doamna
Kinuyo s-a luptat cu boala şase luni, într-un spital. „Dacă
el mi-ar fi făcut ce i-am făcut eu lui, mi-aş fi ieşit din fire şi
cine ştie ce cuvinte grele i-aş fi aruncat, cine ştie cum aş fi
reacţionat?”
Kyōko ştia de zvonurile că la Funiculi Funicula te poţi
întoarce în trecut, a văzut mulţi oameni venind la cafenea,
67
Toshikazu Kawaguchi
rugând să fie trimişi înapoi în timp, însă nicio clipă nu s-a

gândit că în viaţa ei se va întâmpla ceva care să o facă să-şi
dorească să călătorească în timp.
Vrea să-şi îndrepte greşeala, dar ştie prea bine că e cu
neputinţă.
E conştientă că, şi chiar dacă s-ar întoarce în trecut, n-
ar putea schimba nimic din prezent, indiferent ce ar face –
e una dintre regulile ritualului întoarcerii în timp.
Presupunând că s-ar întoarce în trecut, în ziua în care
şi-a internat mama în spital, şi i-ar fi scris lui Yukio o
scrisoare, din cauza acestei reguli, scrisoarea nu ar ajunge
la fratele ei. Şi chiar dacă ar ajunge, fratele ei nu ar citi-o,
din cine ştie ce motiv. Prin urmare, ar afla despre moartea
mamei sale, fără să fi ştiut că a fost internată şase luni în
spital. Furios că sora lui mai mare l-a minţit, nu ar fi venit
la funeralii. Aşa funcţionează regula. Pentru Kyōko, nu are
niciun sens să se întoarcă în trecut dacă nu poate schimba
prezentul.
— Dar am înţeles-o pe mama. Nu a vrut să-l îngrijoreze
pe Yukio.
Însă tocmai dorinţa mamei a pus-o în şi mai mare
dificultate.
— Dar…
Brusc, Kyōko îşi acoperă faţa cu mâinile şi umerii încep
să-i tremure. Preocupată de treburile de dincolo de tejghea,
Kazu nu se întoarce spre ea. Timpul trece leneş, monoton.
Dintr-odată, liniştea cafenelei e tulburată de un glas
vesel.
O, uite-l pe tăticul meu, se întoarce acasă!

Pârţ-pârţ-pârţ, se pârţâie un gândac
Ţârâie în noaptea lungă de toamnă
Să asculţi simfonia insectelor, o, cât e de amuzant!
Din odaia din spate se aude un cântecel, cu versuri

năstruşnice. De data asta, râsul lui Kyōko nu mai răsună
68
în micuţa cafenea.
☕
S-a înserat…
În salon a mai rămas doar Kazu. De fapt, nu e singură.
Mai este şi femeia îmbrăcată în rochie albă.
Kazu face curat, iar femeia, ca de obicei, citeşte liniştită
dintr-o carte. Mai are câteva pagini, se apropie de sfârşitul
romanului.
Chelneriţei îi place să mai rămână în cafenea după ora
închiderii. Nu are o pasiune pentru strânsul veselei şi
curăţenie, dar se relaxează când îşi vede de treburile ei în
linişte, în tăcere, fără să se gândească la nimic, ca atunci
când desenează.
E foarte talentată, iar schiţele pe care le face cu creionul
după realitatea din jurul ei sunt ca nişte fotografii. Îi place
foarte mult tehnica hiperrealistă. Nu desenează orice, ci
doar lucruri concrete, din lumea reală. Nu desenează din
imaginaţie, ceva ce nu există. Desenele ei nu îi exprimă
subiectivismul sau sentimentele. Nu există plăcere mai
mare pentru ea decât să deseneze ceea ce vede, fără să se
gândească la nimic.
Femeia în rochie albă termină de citit şi închide cartea
cu un zgomot ce răsună în micuţa cafenea. Împinge cartea
într-un colţ al mesei şi întinde mâna spre ceaşca cu cafea.
Kazu îi urmăreşte mişcările, scoate de sub tejghea o altă
carte şi se apropie de masa ei.
— S-ar putea să nu-ţi placă, îi spune.
Pune pe masă noua carte şi o ia pe cea pe care femeia
tocmai a terminat-o de citit.
De atâtea ori a făcut acest ritual, încât mişcările sale
sunt mecanice, ca şi cum ar fi teleghidată.
Însă de data aceasta, expresia rece şi distantă face loc
bucuriei alegerii cu grijă pentru persoana îndrăgită a unui
69
Toshikazu Kawaguchi
cadou care să-i facă plăcere. Vrea să vadă pe chipul femeii

bucuria că primeşte o carte nouă. Aşteptând reacţia ei, nici
nu-şi dă seama când trece timpul.
Femeia în rochie albă nu citeşte repede. Deşi citeşte
toată ziua, are nevoie de două zile ca să termine o carte.
Kazu merge la bibliotecă o dată pe săptămână, special ca
să aleagă câteva cărţi pentru femeia în alb. E drept, cărţile
de la bibliotecă nu sunt nişte cadouri reale, dar pentru
Kazu simplul fapt că i le pune pe masă e mai mult decât o
rutină sau o sarcină de serviciu.
Timp de mai mulţi ani, femeia a citit de mai multe ori un
roman intitulat îndrăgostiţii.
— Nu v-aţi plictisit să citiţi mereu aceeaşi carte?
Aşa a întrebat-o într-o zi Miki pe femeie şi a profitat ca
să-i arate o carte ilustrată pentru copii.
„Şi dacă i-aş alege eu cărţile… oare s-ar bucura? 0, s-a
întrebat Kazu şi de atunci a început să meargă la bibliotecă
special pentru ea.
Însă femeia pare să nu fie emoţionată de atenţia ei.
Întinde mâna, ia cartea şi, fără să spună nimic, o deschide
şi se opreşte la prima pagină.
Văzând că femeia nu reacţionează în niciun fel,
nerăbdarea dispare încet de pe chipul lui Kazu, asemenea
nisipului care se scurge într-o clepsidră.
Ding-dong!
Ciudat… Programul s-a terminat de mult, dar clinchetul

clopoţelului de la uşă, pe care e pusă plăcuţa Închis,
anunţă sosirea unui nou client. Kazu nu se întrebă cine ar
putea fi la ora asta târzie. Calmă, intră după tejghea şi
întoarce încet capul, privind către intrare.
În cafenea intră un bărbat trecut de treizeci şi cinci de
ani, cu tenul măsliniu. Peste o cămaşă neagră poartă o
jachetă maronie, asortată cu pantalonii de aceeaşi culoare,
şi pantofi negri. Se uită în jur confuz, uşor melancolic.
70
— Bine aţi venit! îl întâmpină Kazu.

— Aţi închis, nu? întreabă ezitant.
Ştie că programul s-a terminat, totuşi a intrat.
— Nu-i nicio problemă. Vă rog, îi răspunde Kazu,
făcându-i semn să ia loc pe un scaun din faţa tejghelei.
Bărbatul se aşază încet, cu mişcări în reluare. Pare
foarte obosit.
— Cu ce doriţi să vă servesc?
— Păi… Nu…
Orice chelneriţă s-ar irita dacă după ora închiderii ar
mai veni clienţi care nu comandă nimic. Kazu însă îi
răspunde calmă, aşa cum face de obicei.
— Am înţeles, îi spune, turnând apă în paharul din faţa
bărbatului.
— De fapt… adaugă precipitat bărbatul, dându-şi seama
că se comportă ciudat. Mă scuzaţi, aş dori o cafea, vă rog.
— Vă servesc de îndată.
Politicoasă, Kazu îşi fereşte privirea şi intră în bucătărie.
Bărbatul oftează şi se uită în jur, la interiorul în nuanţe
retro, de sepia: lustre cu abajur, luminând slab, un
ventilator prins de tavan, învârtindu-se încet, trei orologii
mari, arătând trei ore diferite, o femeie îmbrăcată în rochie
albă, citind o carte la masa din colţ.
— Mă scuzaţi, începe să vorbească atunci când Kazu iese
din bucătărie. E adevărat că doamna de acolo e o… stafie?
o întreabă brusc.
— Aşa e, răspunde chelneriţă.
Poate că a fost o întrebare ciudată, dar Kazu i-a răspuns
senină, degajată. E obişnuită cu astfel de întrebări, pentru
ea sunt ca un simplu salut. Mulţi oameni trec pragul
cafenelei din curiozitate, după ce au aflat despre zvonul
întoarcerii în timp.
— Aha, răspunde bărbatul, absent.
Kazu pregăteşte cafeaua chiar în faţa clientului. De cele
mai multe ori, foloseşte cafetiera electrică: apa fierbinte din
recipientul de dedesubt urcă bolborosind printr-o pâlnie
71
Toshikazu Kawaguchi
plină cu cafeaua măcinată, apoi lichidul picură înapoi în

recipientul de deasupra.
Dintotdeauna i-a plăcut să se uite la cafetieră, însă
acum a adus din bucătărie filtrul manual şi râşniţa – e
limpede că vrea să râşnească boabele de cafea în faţa
bărbatului. E straniu, căci mereu i s-a părut un procedeu
prea complicat.
Cafeaua la filtru manual e specialitatea lui Nagare.
Deasupra unei carafe, într-o pâlnie specială, se pune un
filtru, iar peste cafeaua măcinată din filtru se toarnă apă
fierbinte încet, în fir subţire, ca să se extragă aroma cafelei.
Tăcută, Kazu se apucă de râşnit cafeaua. Uşor stânjenit
de linişte, bărbatul se scarpină în creştet. Tăcerea
chelneriţei îl pune în încurcătură, de vreme ce nici el nu
ştie cum să înceapă să converseze cu ea. Aroma boabelor
de cafea proaspăt râşnite se răspândeşte în cafenea.
— Îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi, spune Kazu
şi pune ceaşca cu cafeaua aburindă în faţa lui.
În timp ce bărbatul se uită la ceaşcă fără să spună
niciun cuvânt, Kazu începe să strângă setul de filtru, cu
mişcări rapide şi precise.
Liniştea grea din cafenea e tulburată doar de foşnetul
paginilor întoarse de femeia în alb. După câteva clipe,
bărbatul întinde mâna spre ceaşcă.
Dacă ar fi un mare iubitor de cafea, ar savura aburii
parfumaţi, inspirând adânc. Însă bărbatul începe să soarbă
zgomotos cafeaua, fără nicio emoţie pe chip.
— Cafeaua asta… mormăie, încruntându-se – probabil e
surprins de aciditatea cafelei.
Kazu l-a servit cu cafea moca, cu o aromă plăcută, dar
cu un gust acid puternic, îndrăgostit de gustul cafelei
moca, Nagare a hotărât ca în cafeneaua lui să se servească
doar varietăţi de moca. Pentru clienţii ce nu beau cafea în
mod obişnuit, aşa cum e şi bărbatul de la tejghea, gustul
unic şi acid al cafelei moca sau din Kilimanjaro e prea
puternic.
72
De cele mai multe ori, numele unei cafele provine de la

numele regiunii unde sunt plantaţiile de cafea. Cultivată în
Etiopia şi Yemen, varietatea moca îşi trage numele de la
portul yemenit Mocha, de unde pleacă vapoarele încărcate
cu saci cu boabe de cafea, iar varietatea Kilimanjaro e
cultivată în plantaţiile din Tanzania. Înnebunit după
cafeaua din Etiopia, patronul micuţei cafenele preferă să o
servească doar pe aceasta, iar unii dintre clienţii săi nu se
lasă descurajaţi de aciditatea puternică.
— E Moca Harrar, îl informează Kazu. A fost cafeaua
preferată a doamnei profesoare Kinuyo.
— Da? răspunde bărbatul uimit, privind-o tăios pe
chelneriţă.
Nu e surprins de numele cafelei. E nedumerit de ce o
chelneriţă pe care nu o mai întâlnise niciodată a rostit
numele profesoarei, chiar dacă el însuşi nu s-a prezentat.
Îl cheamă Mita Yukio şi aspiră să devină un ceramist
celebru. E fiul răposatei doamne Kinuyo şi fratele mai mic
al lui Kyōko. Profesoara a fost o clientă fidelă a cafenelei,
însă Yukio îi trece pragul pentru prima dată. Sora sa, care
locuieşte la un sfert de oră cu maşina de cafenea, a început
să frecventeze cafeneaua după ce profesoara s-a internat în
spital. Venea special aici ca să-i cumpere cafeaua preferată.
Yukio o priveşte suspect pe Kazu, însă fata îi ignoră
privirea întrebătoare, îi zâmbeşte amabilă, ca şi cum i-ar
spune că îl aştepta de mult.
— De când…? Se opreşte puţin şi se scarpină în creştet,
timid. De când v-aţi dat seama că sunt fiul profesoarei
Kinuyo?
Nu avea de gând să ascundă cine e, dar voia să afle mai
multe de la chelneriţă.
— Păi… semănaţi cu doamna profesoară, aveţi aceleaşi
trăsături, răspunde Kazu, continuând să cureţe râşniţa de
cafea.
Fâstâcit, neştiind cum să reacţioneze, bărbatul îşi atinge
faţa cu mâna. Nu pare convins de răspunsul chelneriţei –
73
Toshikazu Kawaguchi
probabil e prima oară când i se spune că seamănă cu

doamna Kinuyo.
— Poate o să vi se pară o coincidenţă, dar la prânz m-am
văzut cu Kyōko şi am discutat despre dumneavoastră.
Când aţi intrat în cafenea, am intuit că sunteţi fratele ei.
— O… răspunde uimit Yukio şi îşi fereşte privirea. Mita
Yukio, încântat de cunoştinţă, se prezintă, plecând uşor
capul.
Tokita Kazu, răspunde chelneriţa, salutându-l cu acelaşi
gest. Mă bucur să vă cunosc.
— Vă ştiu din scrisorile mamei. Obişnuia să-mi scrie
despre dumneavoastră şi… zvonurile despre cafenea, spune
în şoaptă, privind către femeia în rochie albă.
Emoţionat, Yukio îşi drege glasul, se ridică de pe scaun
şi face o plecăciune respectuoasă.
— Vreau să mă întorc în trecut, când mama era în viaţă.
Vă implor! Contez pe ajutorul dumneavoastră.
☕
Încă din copilărie, Yukio a fost foarte serios şi cuminte,
genul de copil care, odată ce începea să facă ceva, nu se
lăsa până nu ducea la bun sfârşit. Dacă i se trasa o
sarcină, se străduia să o îndeplinească şi nu lenevea nici
măcar atunci când era lăsat nesupravegheat. La şcoala
primară, când era de serviciu şi trebuia să facă curăţenie în
clasă, îşi ducea sarcina la bun sfârşit, chiar dacă ceilalţi
colegi pierdeau timpul jucându-se.
Era blând, cumsecade, amabil cu toată lumea şi prefera
compania colegilor retraşi şi tăcuţi. Nici la liceu nu s-a
remarcat ca un elev strălucit. Era banal şi plictisitor, ca un
anunţ pus la avizierul şcolii.
Personalitatea lui Yukio s-a schimbat la o sută optzeci de
grade în timpul unei excursii tematice cu clasa, la Kyoto.
Elevii trebuiau să facă practică în domenii legate de
74
meşteşugurile tradiţionale din vechea capitală a Japoniei.

Yukio a avut de ales să înveţe fie olărit, fie cum să facă
evantaie şi ştampile sau să lucreze cu tulpinile de bambus.
Dintre toate, a ales olăritul şi arta ceramică. Pentru prima
oară în viaţa sa a atins o roată de olar, însă obiectul pe
care l-a modelat a fost de departe cel mai reuşit din clasă.
— Niciodată n-am văzut un copil care să modeleze atât
de frumos un obiect din lut. Eşti talentat! l-a lăudat
profesorul.
A fost prima dată când cineva i-a lăudat fără reţinere
munca şi talentul.
Dorinţa de a ajunge ceramist a prins contur în sufletul
său şi nu a uitat de ea mult timp după ce s-a întors din
excursie. Însă nu ştia pe ce drum trebuie să meargă ca să o
îndeplinească.
Într-o zi, în timp ce se uita la televizor, a văzut din
întâmplare o emisiune cu Katsura Yamagishi, maestru în
arta ceramică. „De patruzeci de ani fac această meserie şi
abia acum sunt mulţumit de ce îmi iese din mână”, a spus
maestrul, prezentând câteva dintre creaţiile expuse în
atelierul său. Nemulţumit de viaţa sa monotonă, Yukio a
fost impresionat de cuvintele şi creaţiile maestrului. Inima
sa îi spunea că îşi dorea să găsească o meserie pe care să o
facă toată viaţa. Din acea zi, maestrul Katsura a devenit
sursa lui de inspiraţie, o prezenţă care i-a insuflat respect
şi admiraţie.
Ca să-şi îndeplinească visul, Yukio ştia că avea de ales
între două drumuri: fie intra la universitatea de artă sau la
o şcoală profesională de ceramică, fie făcea ucenicie într-un
atelier, sub îndrumarea unui maestru cu experienţă. A ales
să fie ucenicul maestrului Katsura Yamagishi. Nu-şi putea
scoate din minte cuvintele pe care maestrul le-a spus în
cadrul emisiunii televizate: „Dacă vrei să fii cel mai bun,
trebuie să înveţi de la cei mai buni”.
Când i-a spus tatălui său, Seiichi, că vrea să se facă
ceramist, acesta s-a opus.
75
Toshikazu Kawaguchi
— Sunt mii, zeci de mii de oameni care visează să ajungă

ceramişti, dar numai o mână dintre ei, cei mai talentaţi,
reuşesc să trăiască făcând meseria asta. Iar eu nu cred că
tu ai vreun talent.
În ciuda opoziţiei tatălui său, Yukio nu a renunţat, însă
a fost conştient că dacă alege să studieze ceramica la
facultate sau la o şcoală profesională, părinţii săi vor fi
nevoiţi să-i plătească taxele de şcolarizare. Nu a vrut ca
visul său să fie o povară pentru familia sa, aşa că a hotărât
să trăiască şi să muncească în studioul de ceramică al
maestrului.
Seiichi s-a împotrivit din nou, dar în cele din urmă
Kinuyo l-a convins să-l lase să-şi urmeze visul. Imediat
după ce a absolvit liceul, Yukio s-a mutat în Kyoto, la
atelierul maestrului Katsura.
În ziua în care a plecat din capitală, Kinuyo şi Kyōko l-au
condus până la gară. Pe peron, în timp ce aşteptau
shinkansenul2 să fie tras la linie, mama sa i-a întins o
ştampilă3 şi un carnet de economii.
— Nu sunt mulţi bani, dar… a spus profesoara, uşor
stânjenită.
Yukio ştia că de mulţi ani mama punea bani deoparte,
spunând mereu cât de mult îşi dorea să călătorească cu
Seiichi în străinătate.
— Nu pot să-i primesc, a refuzat-o.
Dar doamna Kinuyo nici nu a vrut să audă.
— Ia banii şi nu-ţi face griji.
Când semnalul sonor i-a avertizat că în scurt timp trenul
se va pune în mişcare, Yukio nu a avut de ales şi, înainte
să urce în tren, a acceptat ştampila şi carnetul de
economii, plecând capul recunoscător.
Cele două femei au rămas pe peron.
2 Shinkansen – tren de mare viteză.

3 În Japonia, în locul semnăturii olografe se foloseşte o ştampilă
(hanko) cu numele scris în ideograme şi uneori în silabarul hiragana.
76
— Mamă… E timpul să ne întoarcem acasă, i-a spus

Kyōko.
Însă profesoara Kinuyo a rămas pe peron, urmărind cu
privirea trenul până când nu s-a mai văzut.
☕
— Chiar dacă vă întoarceţi în trecut, orice aţi face, nu
veţi putea schimba prezentul.
Kazu începe să explice regulile ritualului întoarcerii în
timp, iar cea a imposibilităţii schimbării prezentului e
foarte importantă, mai ales pentru cei care vor să se
reîntâlnească cu cei dragi ce nu mai sunt în viaţă.
Uneori, se întâmplă să pierzi pe cineva drag când te
aştepţi mai puţin. Pentru Yukio, moartea mamei sale a fost
un şoc puternic, de vreme ce nu a ştiut că fusese internată
în spital şase luni.
— Am înţeles, răspunde Yukio, ascultând calm
explicaţiile chelneriţei.
În primăvară, când doamna Kinuyo a fost diagnosticată
cu cancer în stadiu terminal, medicii i-au mai dat de trăit
încă şase luni şi i-au spus lui Kyōko că, dacă tumoarea ar
fi fost descoperită cu trei luni mai devreme, profesoara ar
mai fi avut şanse să se vindece. Regula întoarcerii în timp e
foarte dură: chiar dacă Yukio s-ar întoarce în trecut şi
cancerul ar fi descoperit mai devreme, moartea doamnei
Kinuyo n-ar putea fi amânată sau împiedicată.
Kazu bănuieşte că Yukio a aflat regulile de la profesoară,
însă, dorind să se asigure, îl întreabă:
— Doriţi să vă explic pe scurt despre regulile din
cafeneaua noastră?
— Da, vă rog, îi răspunde Yukio, cu glas stins, după o
clipă de tăcere.
Chelneriţa se opreşte din curăţenie şi începe să-i explice
regulile călătoriei în timp.
77
Toshikazu Kawaguchi
— Prima regulă: singurii oameni pe care îi puteţi întâlni

în trecut sunt cei care au vizitat cafeneaua noastră.
— Am înţeles, spune Yukio.
Dacă persoana pe care clientul doreşte să o revadă în
trecut a intrat în cafenea doar o singură dată sau a stat
foarte puţin timp înainte să plece, şansele reîntâlnirii sunt
foarte slabe. Doamna profesoară Kinuyo a fost o clientă
fidelă, aşa că şansele lui Yukio să-şi revadă mama sunt
foarte mari. Kazu ştie că bărbatul îşi doreşte să-şi revadă
mama, aşa că nu mai insistă asupra regulii.
— A doua regulă este cea pe care v-am spus-o mai
devreme. Repet: oricât de mult v-aţi strădui cât timp
sunteţi în trecut, nu veţi putea schimba prezentul.
— Am înţeles, repetă bărbatul şi nu mai cere lămuriri.
— A treia regulă: ca să vă întoarceţi în trecut, trebuie să
vă aşezaţi pe scaunul pe care stă femeia aceea. Kazu
întoarce capul spre femeia în rochie albă, iar Yukio îi
urmăreşte privirea. Vă puteţi aşeza doar când se duce la
toaletă.
— Şi când merge la toaletă?
— Nimeni nu ştie, dar ştim că o dată pe zi, negreşit se
ridică şi se duce la toaletă…
— Deci trebuie să o urmăresc cu atenţie.
— Aşa e.
— Am înţeles, răspunde din nou Yukio, crispat.
Kazu nu vorbeşte prea mult, dar nici Yukio nu insistă cu
întrebările şi nu cere multe lămuriri. „Instructajul”
continuă.
— A patra regulă: în timp ce vă aflaţi în trecut, nu aveţi
voie să vă ridicaţi de pe scaunul special. Dacă vă ridicaţi
puţin fundul de pe scaun, veţi fi întors cu forţa în prezent.
Cei care uită această regulă au de suferit consecinţe nu
tocmai plăcute în prezent şi nu se vor mai putea reîntoarce
în trecut.
— A cincea regulă: aveţi voie să staţi în trecut din
momentul în care vă torn cafeaua în ceaşcă până când se
78
răceşte.
Chelneriţa ia paharul din faţa lui Yukio. Cât timp i-a
explicat regulile, bărbatul băuse toată apa, în înghiţituri
mici.
Mai sunt şi alte reguli mai mult sau mai puţin dure ale
întoarcerii în timp.
Clientul nu poate călători în timp decât o singură dată.
Are voie să facă fotografii în trecut.
I se permite să facă schimb de cadouri cu persoana pe
care o întâlneşte.
Cafeaua se va răci, indiferent ce truc ar încerca clientul
ca să o păstreze caldă.
La Funiculi Funicula, cafeneaua care ajunsese faimoasă
după ce legenda urbană despre locul unde te poţi întoarce
în trecut a fost publicată într-o revistă, sunt posibile şi
călătoriile în viitor. Cu toate astea, puţini clienţi sunt
dornici să ajungă în viitor, şi asta pentru că există
probabilitatea ca persoana pe care vrei să o întâlneşti să nu
vină la întâlnire. La urma urmei, nu ştim ce se poate
întâmpla în viitor.
Dacă nu eşti cu adevărat disperat, nu merită să te
deranjezi să călătoreşti în viitor, mai ales că şansele să te
întâlneşti cu o anumită persoană până nu se răceşte
cafeaua sunt extrem de mici. Tocmai de aceea, pentru
mulţi clienţi, călătoria în viitor nu are niciun sens.
Kazu însă nu-i vorbeşte lui Yukio despre posibilitatea de
a călători în viitor. De obicei, prezintă clienţilor cele cinci
reguli, şi doar dacă este întrebată despre viitor, oferă nişte
explicaţii.
Yukio mai ia o înghiţitură de apă din pahar.
— Mama mi-a spus că dacă nu bei toată cafeaua până
nu se răceşte, rişti să fii transformat într-o stafie. E
adevărat? o întreabă pe Kazu, privind-o drept în ochi.
— Aşa e, răspunde calm tânăra.
Yukio întoarce privirea în altă parte şi oftează.
— Cu alte cuvinte… mori, nu? întreabă, vrând să fie
79
Toshikazu Kawaguchi
sigur că a înţeles bine ce se poate întâmpla.

Însă niciun client nu a putut dovedi vreodată că
transformarea într-o fantomă echivalează cu moartea. Până
acum, Kazu a răspuns la toate întrebările fără să-şi
schimbe expresia, însă, auzindu-l pe Yukio, chipul i se
întunecă pentru câteva secunde. Dar nu durează mult.
Chelneriţa oftează scurt, clipeşte rar de vreo câteva ori şi
detaşarea revine pe chipul ei.
— Exact, îi răspunde bărbatului.
— E în regulă, am înţeles, spune Yukio încet, dând din
cap, ca şi cum nu mai are nevoie de alte lămuriri.
Kazu întoarce privirea către femeia în rochie albă.
— Tot ce trebuie să faceţi acum e să aşteptaţi să se ridice
de pe scaun. V-aţi hotărât? Aşteptaţi?
E ultima ei întrebare, prin care vrea să se asigure că
bărbatul chiar îşi doreşte să se întoarcă în trecut.
— Da, răspunde Yukio, fără să se gândească de două ori.
Ia ceaşca în mână – cafeaua s-a răcit, dar o bea pe
nerăsuflate.
— Doriţi să vă mai torn nişte cafea? îl întreabă Kazu.
— Nu, mulţumesc, răspunde, ridicând mâna.
Cafeaua pe care mama lui obişnuia să o bea în fiecare zi
nu e pe gustul său.
Chelneriţa ia ceaşca goală şi, în drum spre bucătărie, se
opreşte şi îl întreabă, fără să se întoarcă cu faţa către el:
— De ce nu aţi fost la ceremonia funerară?
Întrebarea a sunat ca o acuzaţie, căci în faţa ei are un fiu
care nu a fost prezent la funeraliile propriei mame. E
neobişnuit pentru Kazu, discretă din fire, să pună o
asemenea întrebare.
Yukio simte tonul acuzator şi se încruntă uşor.
— Sunt obligat să vă răspund? o întreabă pe un ton dur.
— Nu, nu vă forţez să-mi răspundeţi, spune Kazu,
păstrând aceeaşi expresie lipsită de emoţie. Dar să ştiţi că
sora dumneavoastră, Kyōko, e convinsă că din vina ei nu
aţi venit la funeraliile mamei.
80
Kazu înclină uşor capul şi intră în bucătărie.
☕
Adevărul e că nu din cauza surorii sale nu a fost Yukio la
funeralii. Nu voia să accepte că mama sa murise. Însă
motivul principal a fost că nu a avut bani ca să-şi cumpere
bilet de tren din Kyoto până în capitală. Când a aflat despre
moartea doamnei Kinuyo, avea deja multe datorii.
Cu trei ani în urmă, când încă era ucenic la atelierul
maestrului Katsura, a primit o ofertă de sponsorizare ca
să-şi deschidă propriul atelier de ceramică. Cel mai mare
vis al oricărui artist plastic este ca într-o bună zi să aibă
atelierul său, iar Yukio visa şi el să-şi deschidă un atelier
chiar în Kyoto. A primit oferta de la patronul unei companii
nou-înfiinţate în oraş, care achiziţiona obiectele fabricate în
atelierul unde lucra el.
Trecuseră şaptesprezece ani de când plecase din
capitală. Ca să strângă bani, locuia într-o cameră de
aproape zece metri pătraţi, cu baia la comun. Nu voia să
trăiască în lux. Tot ce-şi dorea era să-şi urmeze visul.
Voia să-i demonstreze mamei sale că poate fi un ceramist
de succes, pe propriile picioare, cu propriul atelier, însă,
după ce a împlinit treizeci şi cinci de ani, a început să-şi
piardă răbdarea. A acceptat oferta patronului şi restul
banilor necesari i-a împrumutat de la o casă de credit
pentru nevoi personale. Şi-a pus în joc şi toate economiile.
A dat toţi banii patronului şi a început să se pregătească
pentru deschiderea atelierului. Patronul însă 1- a înşelat şi
a fugit cu toţi banii.
Nu doar că nu şi-a deschis atelierul mult visat, ci a
rămas şi cu un munte de datorii. Era distrus, a suferit
enorm.
Şi-a şters din minte toate planurile de viitor, în fiecare zi
se gândea doar cum să-şi plătească datoriile. Era chinuit
81
Toshikazu Kawaguchi
de aceleaşi întrebări: cum am să plătesc datoriile? Ce să fac

ca să mai câştig nişte bani în plus? Oare mâine am să
găsesc o soluţie? N-ar fi mai bine să mor? Dacă aş muri…
S-a gândit de multe ori la sinucidere, dar ştia că dacă-şi
punea capăt zilelor, datoriile sale aveau să cadă pe umerii
mamei, iar el nu voia să fie o povară pentru ea. Se simţea
prins între dorinţa de a se elibera luându-şi viaţa şi dorinţa
de a-şi proteja mama.
Cu o lună în urmă, când a aflat despre moartea doamnei
Kinuyo, trecea prin cea mai grea perioadă din viaţa lui.
Atunci şi-a simţit sufletul sfâşiat.
☕
De îndată ce Kazu intră în bucătărie, Yukio scoate încet
din buzunarul jachetei un telefon mobil.
— Of… N-am semnal, spune în şoaptă.
Întoarce capul către femeia în alb şi încep să-i licărească
ochii, ca şi cum tocmai i-a venit o idee. Asigurându-se că
femeia nu face nicio mişcare care ar da de înţeles că vrea
să se ducă la toaletă, Yukio se ridică de pe scaun şi iese
din cafenea cu telefonul mobil în mână.
Ding-dong!
O secundă după clinchetul clopoţelului de la uşă, femeia

închide cartea. Poate că Yukio a ieşit ca să sune pe cineva,
însă nici nu putea să-şi aleagă un moment mai neinspirat.
Femeia îşi pune cartea sub braţ, se ridică încet de pe
scaun, fără niciun zgomot, şi se îndreaptă către toaletă.
Intrarea în cafenea se face printr-o uşă din lemn masiv,
aflată pe partea stângă. Toaleta e pe partea dreaptă. Păşind
încet, Kaname trece pe sub ieşirea în formă de arcadă şi
face la dreapta, spre toaletă.
În clipa în care închide uşa toaletei, Kazu iese din
82
bucătărie.
În salonul cafenelei nu e niciun client. Dacă ar fi fost în
locul ei, Nagare ar fi ieşit valvârtej din cafenea ca să-l caute
pe Yukio. Nu l-ar fi lăsat să piardă singura şansa din acea
zi ca să se întoarcă în trecut.
Dar chelneriţa Kazu nu are aceleaşi reacţii precum
patronul Nagare. Tânăra nu intră în panică şi, ca şi cum n-
ar fi o tragedie că Yukio a dispărut, începe calmă să
strângă de pe masa femeii în alb. Pare să nu o intereseze
câtuşi de puţin de ce a ieşit bărbatul din cafenea sau dacă
o să se întoarcă. Şterge masa cu o cârpă, pune ceaşca lui
Kaname pe tavă şi intră în bucătărie ca s-o spele.
Ding-dong!
Yukio se întoarce în cafenea, cu mobilul pus în buzunar.

Se aşază pe scaunul său din faţa tejghelei, ia paharul în
mână, bea o înghiţitură de apă şi oftează. Întors cu spatele
la salon, nu observă că scaunul femeii în alb e liber.
Kazu are în mâini o tavă cu o cafetieră de argint, o
ceaşcă şi o farfurioară din porţelan alb.
— Am sunat-o pe Kyōko, îi explică lui Kazu.
De data asta, tonul său nu mai este la fel de dur ca
atunci când nu a vrut să-i răspundă de ce nu fusese la
funeraliile mamei sale.
— O, da? îi răspunde chelneriţa, uşor mirată.
Yukio ridică privirea şi uită să mai respire: corpul lui
Kazu e învăluit într-o aură palid-albăstruie, întreaga
cafenea pare desprinsă dintr-o altă lume, misterioasă.
— S-a eliberat scaunul, îi spune Kazu.
— A! exclamă Yukio, surprins să vadă locul gol.
Chelneriţa se apropie de masa fantomei şi întreabă:
— Vreţi să luaţi loc?
Nevenindu-i să creadă că nu a observat că scaunul e
liber, Yukio priveşte în gol. Nu o aude pe Kazu, dar,
simţindu-i privirea intensă, se adună şi răspunde uşor
83
Toshikazu Kawaguchi
ezitant:
— Mm…
Se ridică de pe scaunul său, începe să meargă, se
apropie de masă, închide ochii şi, după ce inspiră adânc, se
strecoară între masă şi scaun.
— Din acest moment, încep să vă torn cafeaua, îl anunţă
Kazu pe un ton calm, dar solemn, punând în faţa lui
ceaşca şi farfurioara de porţelan alb. Aveţi voie să staţi în
trecut din momentul în care se umple ceaşca până când
încă nu s-a răcit complet cafeaua…
Chelneriţa a terminat de explicat această regulă, dar
Yukio nu-i spune nimic. După câteva clipe de tăcere,
închide ochii şi răspunde cu glas stins, ca şi cum ar vorbi
singur:
— Înţeleg…
Kazu încuviinţează dând uşor din cap, ia de pe tavă o
linguriţă de cocktail din argint, lungă de vreo zece
centimetri, ce seamănă cu un beţigaş, şi o pune în ceaşcă.
— Ce este asta? întreabă Yukio, nedumerit, lăsând capul
într-o parte.
— Folosiţi-o în loc de o linguriţă obişnuită de cafea, îi
spune Kazu.
„Păi, de ce nu mi-ai dat una obişnuită?”, o întreabă în
sinea lui, însă, convins că ar pierde timp preţios dacă ar
asculta încă o explicaţie, repetă acelaşi răspuns:
— OK, am înţeles.
— Îmi permiteţi să încep? îl întreabă Kazu.
— Da, răspunde, luând o gură de apă din pahar. Vă rog,
adaugă în şoaptă, după ce inspiră adânc.
Kazu lasă uşor capul în jos şi ridică de pe tavă cafetiera
de argint.
— Vă rog să-i transmiteţi doamnei profesoare Kinuyo
calde salutări din partea mea, spune încet chelneriţa. Şi nu
uitaţi: până nu se răceşte cafeaua!
84
☕
Ca într-o scenă redată cu încetinitorul, Kazu începe să
toarne cafeaua în ceaşcă. Chipul său nu trădează nicio
emoţie, însă mişcările sale sunt graţioase ca ale unei
balerine. E o ceremonie solemnă, elegantă, care încarcă şi
mai mult cu mister atmosfera din micuţa cafenea.
Prin gâtul lung şi subţire al cafetierei de argint iese un
jet de cafea neagră, subţire ca un fir de aţă. Curge liniştită,
fără să bolborosească precum cafeaua turnată de o carafă
largă. Tăcută, se scurge prin gâtul lunguieţ şi îngust în
ceaşca albă. Yukio e fascinat de contrastul dintre ceaşca de
un alb pur şi negrul profund al cafelei din care începe să se
ridice un fir subţire de abur. Puţin câte puţin, totul în jurul
său începe să se distorsioneze şi să vibreze.
Speriat, încearcă să-şi ducă mâinile la ochi ca să şi-i
frece, însă, deşi încă le mai simte, nu mai arată ca nişte
mâini, ci ca nişte fuioare de abur. Încet, încet, nu doar
mâinile, ci şi picioarele şi întregul corp se transformă în
aburi.
„Ce… ce se întâmplă?”
E şocat, nu se aştepta la aşa ceva, dar cu gândul la ce va
urma, nu-i mai pasă de nimic, închide încet ochii şi
imaginile din jurul său încep să curgă pe lângă el, de sus în
jos.
☕
Yukio îşi aminteşte de mama sa.
În copilărie, a trecut de trei ori pe lângă moarte şi de
fiecare dată doamna Kinuyo i-a fost alături.
La vârsta de doi ani s-a îmbolnăvit de pneumonie. Avea
febră, de aproape patruzeci de grade, şi nu se mai oprea
din tuşit. În ziua de azi, mulţumită progresului medicinii,
85
Toshikazu Kawaguchi
bolnavilor li se prescriu antibiotice care dau imediat

rezultate. Se ştie că pneumonia poate fi cu uşurinţă
contractată în copilărie, din cauza bacteriilor, virusurilor şi
micoplasmozei, însă pentru fiecare în parte azi există
tratamente eficiente.
Pe vremea aceea nu puţine erau cazurile în care medicii
le spuneau părinţilor: „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă,
dar nu-l pot trata. Acum totul depinde de cum va lupta
organismul copilului dumneavoastră cu boala.” în cazul lui
Yukio, medicii nu şi-au dat seama că pneumonia era
cauzată de o bacterie. Cum febra nu mai scădea sub
patruzeci de grade şi băiatul continua să tuşească violent,
un medic i-a spus doamnei Kinuyo să se pregătească
pentru ce era mai rău.
A doua încercare a avut-o pe la şapte ani. În timp ce se
juca pe malul unui râu, a alunecat şi a fost cât pe ce să se
înece. Ca prin minune şi-a revenit din stop cardio-
respirator. A fost salvat de un pompier, care trecea pe acolo
din întâmplare. Bărbatul cunoştea manevrele de prim
ajutor şi i-a făcut respiraţie gură la gură şi masaj cardiac.
Yukio nu era singur, era împreună cu maică-sa, însă totul
s-a întâmplat într-o fracţiune de secundă, când doamna
Kinuyo privea în altă parte.
A treia oară când a trecut pe lângă moarte, avea zece ani.
Ieşise să se plimbe cu bicicleta pe care părinţii i-o
cumpăraseră de curând şi a fost lovit de o maşină. Şoferul
nu s-a uitat la semafor, maşina l-a izbit din plin şi a zburat
la propriu zece metri. Totul s-a întâmplat sub ochii
doamnei Kinuyo. A fost transportat de urgenţă la spital cu
o ambulanţă. S-a ales cu multiple leziuni pe tot corpul. S-a
zbătut între viaţă şi moarte, dar, iarăşi ca prin minune, nu
s-a lovit la cap şi şi-a recăpătat cunoştinţa.
Dacă e scris să se întâmple, părinţii nu pot preveni
îmbolnăvirea, rănirea sau accidentarea propriilor copii,
indiferent ce ar face. La fiecare accident, doamna Kinuyo a
avut grijă de el. Nu dormea, nu se odihnea, stătea lângă el
86
până se însănătoşea. Niciodată nu l-a lăsat singur. Se

ducea doar la toaletă, dar revenea repede la patul lui. Îl
prindea de o mână şi o ţinea în mâinile sale ca şi cum s-ar
fi rugat împreună. Seiichi şi părinţii ei îi spuneau mereu să
se odihnească, pentru că altfel avea să cadă din picioare
din cauza oboselii, însă ea nu asculta pe nimeni. Dragostea
părinţilor pentru copii nu are limită. Pentru un părinte,
copilul va rămâne întotdeauna un copil, indiferent de
vârstă.
Dragostea maternă a lui Kinuyo a rămas la fel de
puternică chiar şi atunci când Yukio a plecat de lângă ea
ca să-şi îndeplinească visul de a ajunge un ceramist de
succes.
Tânărul a fost ucenic al unui renumit maestru ceramist
din Kyoto. Dormea şi mânca în casa lui Katsura, dar
înţelegerea a fost ca Yukio să muncească în atelier fără să
primească un salariu lunar. Lucra la atelier până seara,
apoi muncea cu jumătate de normă la minimarketuri sau
baruri tradiţionale, unde era plătit. Era tânăr şi putea face
faţă oboselii, însă după ce a împlinit treizeci de ani, a
început să simtă că-l lăsau puterile. E drept, începuse să
primească un salariu modest pentru munca de la atelier,
însă nu mai voia să împartă aceeaşi cameră cu maestrul
său. A închiriat un apartament, hotărâre care i-a făcut
viaţa şi mai grea.
În ciuda greutăţilor, mereu a pus bani deoparte pentru
ca într-o zi să-şi deschidă propriul atelier. Uneori, maică-sa
îi trimitea pachete cu supe instant, dar nu uita să pună şi
o scrisoare în cutie. Aşa a reuşit să mai facă economie din
banii pentru mâncare.
Avea perioade în care nu cheltuia mai mult de 10.000 de
yeni pe săptămână. Alţi bărbaţi de vârsta lui aveau slujbe
bune, iubite şi maşini scumpe, îşi trăiau tinereţea, însă
Yukio, murdar şi plin de transpiraţie, stătea aplecat peste
roata de olărit şi, în timp ce modela lutul cu pasiune, visa
să ajungă un ceramist renumit şi să aibă atelierul său.
87
Toshikazu Kawaguchi
Nu de puţine ori şi-a spus că nu are talent, că mai bine

ar renunţa. Trecuse de treizeci de ani şi nu ştia cât mai
putea rezista muncind cu jumătate de normă sau cu
contracte temporare. Dar o slujbă cu normă întreagă ar fi
presupus să renunţe la visul său. Anii treceau şi era
conştient că în ziua de azi, când e atât de greu să găseşti
un loc de muncă stabil, nicio firmă nu îl mai angaja după
patruzeci de ani. Se descurca foarte greu şi se întreba câţi
ani vor mai trece până va ajunge un ceramist recunoscut,
independent. Perspectiva unui viitor incert îl neliniştea.
Simţea că trăieşte o viaţă în care nimic nu era sigur. De
iubire sau căsătorie nici nu putea fi vorba. Fiecare zi era o
luptă continuă cu lutul din mâinile sale.
Se agăţa cu disperare de o singură speranţă, că o să-şi
îndeplinească visul şi o să-şi facă mama mândră de el.
Pentru el era de ajuns ca o singură persoană să se bucure
de reuşita sa. Chiar dacă unii îl priveau cu dispreţ şi
râdeau de el, ştia că cel puţin mama sa credea în succesul
lui.
Şi totuşi…
Nici în cele mai groaznice coşmaruri nu a crezut că-i vor
fi furaţi toţi banii, că va rămâne cu datorii uriaşe. Vestea
despre moartea mamei sale a venit când trecea prin cea
mai grea perioadă a vieţii sale şi avea nevoie de ajutor.
Yukio era prăbuşit în prăpastia disperării. „De ce tocmai
acum am aflat că mama a murit? De ce toate nenorocirile
se abat doar asupra mea? De ce am venit pe lume, pentru
ce trăiesc?”
Şi-a adus aminte cât de mult s-a întristat când, copil
fiind, a citit Pasărea albastră a lui Maurice Maeterlinck.
Copiii Tyltyl şi Mytyl, personajele principale, întâlnesc un
alt copil în Regatul viitorului. Copilul era predestinat să se
nască în lumea prezentului cu trei boli. De îndată ce venea
pe lume, avea să facă scarlatină, tuse convulsivă şi rujeolă,
şi apoi să moară.
În timp ce călătorea spre trecut, Yukio s-a întrebat ce
88
sens mai are să trăiască o viaţă nedreaptă dacă nu are

nicio putere să-şi schimbe destinul şi pentru ce venise pe
lume dacă nu putea să-şi decidă singur soarta.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Şi-a dat seama că plânge
atunci când mâinile cu care şi-a şters faţa s-au umezit de
lacrimi. Mâinile sale, care se transformaseră în aburi,
începeau să prindă din nou contur şi să arate ca două
mâini reale. Deodată, imaginile care curgeau ca un râu pe
lângă el, de sus în jos, au încremenit.
☕
Yukio aude scrâşnetul râşniţei de cafea şi întoarce capul
către tejghea. Cafeneaua e neschimbată – de tavan atârnă
acelaşi ventilator leneş, aceleaşi lustre retro cu abajur, pe
un perete sunt aceleaşi trei orologii –, însă dincolo de
tejghea e cineva necunoscut. E pentru prima oară când îl
vede pe acest bărbat înalt, bine făcut, cu ochii alungiţi.
Yukio priveşte în jur: în afară de el şi bărbatul uriaş din
spatele tejghelei, în salon nu mai e nimeni. Începe să aibă
îndoieli că s-a întors în trecut, dar nu ştie cum îşi poate da
seama că a ajuns înapoi în timp.
E drept, în locul chelneriţei Kazu după tejghea e un
bărbat înalt, pe care nu l-a mai văzut niciodată. Îşi aduce
aminte că trupul i s-a transformat în abur, că tot ce era în
jurul său a început să curgă ca un râu pe lângă el, dar,
chiar şi aşa, nu e sigur că a ajuns înapoi în trecut.
Bărbatul de după tejghea râşneşte relaxat cafeaua, ca şi
cum nu-l interesează prezenţa lui Yukio. Probabil e
obişnuit să vadă în fiecare zi clienţi noi, necunoscuţi, chiar
dacă Yukio stă pe scaunul special şi e pentru prima oară în
cafenea.
În orice caz, bărbatul pare să nu aibă chef să intre în
vorbă cu el şi asta e perfect pentru Yukio. Nici el nu are
chef să răspundă la tot felul de întrebări indiscrete, totuşi
89
Toshikazu Kawaguchi
vrea să afle un singur lucru: dacă a ajuns în trecut, atunci

când mama sa era încă în viaţă.
De vreme ce Kyōko i-a spus că mama lor se internase în
spital în urmă cu jumătate de an, în primăvară, Yukio nu
are de ales şi încearcă să afle în ce an şi lună a ajuns.
— Mă scuzaţi…
Începe să vorbească privindu-l pe bărbatul înalt, dar e
întrerupt de clinchetul unui clopoţel.
Ding-dong!
— Bună ziua…
Cafeneaua are o arhitectură puţin ciudată, aşa încât nu
poţi vedea imediat cine a intrat pe uşă. Dar Yukio
recunoaşte imediat glasul.
„Mamă…”
Yukio aşteaptă, privind spre arcada de lângă casa de
marcat. Mergând greu, doamna Kinuyo intră în salonul
cafenelei, sprijinindu-se de umărul lui Yosuke.
— A…
În clipa în care îşi vede mama, Yukio întoarce privirea,
de teamă să nu-l recunoască. Lasă capul în jos şi începe
să-şi muşte buzele.
„Am ajuns aici înainte să se interneze?”
În urmă cu cinci ani, când a văzut-o pentru ultima oară
în carne şi oase, profesoara nu avea probleme de sănătate.
Era energică, nu avea nevoie să se sprijine de umărul cuiva
ca să poată merge. Femeia care e acum în faţa lui e foarte
slabă, e trasă la faţă, ochii îi sunt încercănaţi, părul i-a
albit tot. Mâna pe care o strânge băieţelul e atât de
străvezie, încât i se văd venele, iar degetele sunt subţiri ca
nişte vreascuri. Cancerul îi devasta deja corpul.
„Nu-mi vine să cred… Arată atât de rău…”, îşi spune în
gând Yukio, fără să aibă curaj să ridice capul.
Primul care îl observă e nepotul său, Yosuke.
— Bunico, şopteşte băiatul în urechea femeii, ajutând-o
90
să se întoarcă spre Yukio.

Yosuke, pe care doamna Kinuyo îl iubea ca pe ochii din
cap, părea că ştie cum să o ajute pe bătrâna slăbită.
— Ia te uită cine e aici, spune profesoara încet, făcând
ochii mari, când îl vede pe Yukio.
Bărbatul aude glasul femeii şi ridică privirea.
— Mă bucur că te văd, îi spune Yukio – glasul său pare
mai vioi decât atunci când a vorbit cu Kazu.
— Ce s-a întâmplat? Ce e cu tine aici?
Profesoara e uimită să-şi găsească băiatul, pe care-l ştia
la Kyoto, într-o cafenea din capitală, însă ochii ei strălucesc
de bucurie că-l revede după atâţia ani.
— Sunt în trecere, răspunde Yukio, zâmbind.
— Mulţumesc, şopteşte profesoara în urechea nepotului
ei şi se îndreaptă singură către masa la care stă fiul ei.
Domnule Nagare, sunteţi amabil să-mi aduceţi o cafea? O
beau aici, spune pe un ton foarte politicos.
— Desigur, vă servesc de îndată, răspunde patronul.
Înainte ca profesoara să comande, Nagare deja pusese
cafeaua măcinată în filtrul de hârtie. Acum doar trebuie să
mai toarne apa fierbinte peste cafea. Doamna Kinuyo venea
deseori la ora aceea în cafenea, aşa că Nagare ştia când
trebuie să macine boabele, ca să-i pregătească o cafea
proaspătă.
Yosuke se aşază pe unul dintre scaunele din faţa
tejghelei, în dreptul lui Nagare.
— Yosuke, ce vrei să bei? îl întreabă patronul.
— Un suc de portocale, răspunde băiatul.
— OK.
Nagare ia cafetiera şi începe să toarne apă fierbinte peste
cafeaua măcinată din filtrul pus într-o pâlnie. Cu o mişcare
demnă de un barista experimentat, desenează cu firul de
apă un cerc peste cafeaua măcinată. Aroma cafelei se
răspândeşte în cafenea. Zâmbetul de pe chipul profesoarei
spune cât de mult iubeşte acest moment.
— Uf, oftează, aşezându-se pe scaun, pe partea opusă
91
Toshikazu Kawaguchi
scaunului pe care stă Yukio.

Profesoara fusese o clientă fidelă a cafenelei. Venea aici
de câteva zeci de ani, prin urmare ştia foarte bine regulile.
Nu-i nevoie să-i spună cineva că fiul ei a venit din viitor.
Yukio însă evită cu disperare să-i explice motivul pentru
care l-a găsit în cafenea. Nu are curaj să-i spună că a venit
ca să o vadă înainte de moartea ei.
Simţind însă că trebuie să spună ceva, începe uşor
neliniştit:
— Ai mai slăbit…
„Am dat-o-n bară”, se mustră în gând, imediat ce
termină de rostit ultimul cuvânt.
Cu şase luni în urmă, nu ştia că mama sa fusese
diagnosticată cu cancer, dar întâlnind-o în trecut înainte să
se interneze în spital, nu e de mirare că e atât de slabă.
Yukio vrea cu orice preţ să evite să discute cu ea despre
cancer. Pumnii pe care-i strânge cu putere sunt uzi de
transpiraţie.
— Vorbeşti serios? Mă bucur, răspunde profesoara,
atingându-şi obrajii cu mâinile.
„Probabil că încă nu a aflat că are cancer”, îşi spune
Yukio în gând, văzând-o atât de optimistă.
Unii oamenii află că au cancer abia după ce se
internează într-un spital pentru nişte analize de rutină.
Dacă e aşa, atunci reacţia profesoarei nu e ciudată.
„Bine că nu m-am dat de gol.”
Bărbatul încearcă să nu pară încordat, vrea să poarte o
discuţie normală, relaxată.
— Cum? Te bucuri că ţi-am spus că ai slăbit? La vârsta
dumitale? răspunde Yukio, pufnind în râs.
— Da, chiar mă bucur, răspunde profesoara cu o mină
serioasă. Mie mi se pare că şi tu ai slăbit…
— Serios?
— Nu cumva sari peste mese?
— Deloc. Ba chiar am început să gătesc.
Adevărul e că, de când a aflat despre moartea mamei
92
sale, nu mai are poftă de mâncare.

— Serios?
— Serios. Nu mai mănânc supe instant.
— Îţi speli rufele?
— Mi le spăl foarte bine.
De aproape o lună îmbracă aceleaşi haine.
— Oricât ai fi de obosit, nu-i bine să adormi oriunde. Să
te culci pe saltea…
— Ştiu.
În realitate, el deja şi-a reziliat contractul de închiriere.
— Dacă ai probleme cu banii, să nu împrumuţi de la
necunoscuţi. Să-mi spui mie, da? Nu pot să-ţi dau mulţi,
dar chiar şi puţini îţi vor prinde bine…
— N-am nevoie de bani.
Tocmai cu o zi înainte terminase formalităţile pentru
declararea falimentului personal. Asta însemna că n-avea
să fie o povară pentru mama şi sora lui din cauza datoriilor
uriaşe pe care le avea.
Yukio era aici fiindcă pur şi simplu voia să vadă chipul
mamei sale pentru ultima oară.
Dacă ar fi putut schimba prezentul întorcându-se în
trecut, probabil că nu ar fi ales acest sfârşit pentru mama
sa. Ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putinţă ca să se asigure
că doamna Kinuyo se tratează la cel mai bun spital. I-ar fi
explicat bărbatului înalt necunoscut din spatele tejghelei
care era situaţia mamei sale şi l-ar fi implorat să facă ceva
pentru ea.
Dar ştie că în realitate nimic din toate astea nu este
posibil.
Simte că viaţa sa nu mai are niciun sens. Nu vrea să-şi
întristeze mama, să o facă să sufere – e singura lui dorinţă,
de care se agaţă cu disperare, oricât de greu i-ar fi. Aşa a
fost mereu. Chiar dacă destinul fusese nedrept cu el,
dorinţa să nu-şi vadă mama suferind l-a făcut să meargă
mai departe, să nu încheie socotelile cu viaţa atât timp cât
aceasta încă mai trăia.
93
Toshikazu Kawaguchi
Dar doamna Kinuyo nu mai face parte din prezentul său.

— În curând îmi voi deschide atelierul de ceramică, îi
spune mamei, privind-o senin. Voi fi artist independent.
— Vorbeşti serios?
— Nu te mint, mamă.
— Cât mă bucur! răspunde femeia, cu ochii plini de
lacrimi.
— Ăsta nu-i un motiv să plângi, îi spune Yukio şi îi
întinde un şerveţel de hârtie de pe masă.
— Adevărul e că…
Doamna Kinuyo se opreşte brusc. Privind la chipul
înlăcrimat al mamei sale, bărbatul scoate încet ceva din
buzunarul jachetei.
— Aşa că, uite, ţi le înapoiez, spune Yukio, întinzând
carnetul de economii şi ştampila pe care le primise de la
mama sa în ziua în care a plecat la Kyoto. Aveam de gând
să le folosesc când o să-mi fie greu, dar n-am avut nevoie
de ele.
Indiferent prin câte greutăţi a trecut, niciodată nu s-a
atins de carnetul de economii, nu a avut curajul să
folosească banii economisiţi de mama sa. În acei bani erau
toate speranţele profesoarei că fiul ei, de care nu s-a îndoit
niciodată, va avea o carieră de succes. Hotărâse să-i
returneze carnetul când avea să ajungă un ceramist
renumit.
— Bine, dar banii…
— Nu am nevoie de ei, mamă. Am putut să trec peste
greutăţi doar gândindu-mă că am un carnet de economii de
la dumneata. Am muncit din greu ca să ţi-l pot înapoia
într-o zi. Nu te mint, mamă. Primeşte-l, te rog.
— Yukio…
— Mulţumesc, mamă, spune bărbatul, aplecând capul în
faţa profesoarei.
Doamna Kinuyo ia carnetul şi ştampila şi le strânge la
piept.
„Am făcut ce trebuia să fac. Acum nu mi-a mai rămas
94
decât să aştept cafeaua să se răcească”, îşi spune în gând

Yukio.
Adevărul e că nicio clipă nu s-a gândit să se reîntoarcă
în prezent.
De când a aflat despre moartea mamei, nu şi-a imaginat
decât acest moment. Nu putea să moară pur şi simplu,
lăsându-şi familia îngropată în datorii.
Cu o lună în urmă a început să se pregătească să-şi
declare falimentul personal. Nu a avut bani pentru tren sau
autocar ca să vină la funeraliile mamei, dar a muncit ca
zilier ca să poată plăti un avocat pentru formalităţile legale
şi ca să vină în capitală, la cafeneaua Funiculi Funicula. A
făcut tot posibilul să se reîntoarcă în trecut.
Acum e atât de extenuat, ca şi cum lanţurile care până
acum îl ţinuseră legat s-au rupt toate dintr-odată.
Insomniile din ultima lună l-au stors de vlagă. Se simte
extrem de obosit, ştie că a ajuns la capătul puterilor, dar
acum e momentul să pună capăt zbuciumului care l-a
măcinat atâţia ani la rând.
„În sfârşit”, îşi spune în sinea lui, eliberat. „Acum pot
răsufla uşurat.”
Bip bip bip bip…
Din ceaşca lui se aude o alarmă sunând încet. Nu ştie

care e rostul alarmei, însă îşi aminteşte de vorbele lui Kazu
şi scoate repede linguriţa de cocktail din ceaşcă.
— A… Mi-am adus aminte. Chelneriţa m-a rugat să-ţi
transmit calde salutări, spune Yukio.
— Kazu?
— Mm…
— Da?
Pentru o clipă, doamna Kinuyo se schimbă la faţă.
Închide încet ochii, inspiră adânc, ridică pleoapele şi-l
priveşte pe Yukio în ochi, zâmbindu-i.
— Doamnă Kinuyo, o face atentă Nagare de după
95
Toshikazu Kawaguchi
tejghea.
Profesoara întoarce privirea către patron, alb tot la faţă.
— Ştiu… răspunde femeia.
„Ce vrea să spună?”, se întreabă Yukio.
Bărbatul urmăreşte suspicios schimbul de priviri şi
replici dintre Nagare şi mama sa. Ridică ceaşca şi ia o
înghiţitură de cafea.
— O… Ce bună e, minte Yukio.
Doamna Kinuyo îl priveşte cu ochi plini de afecţiune.
— E o fată tare cumsecade, nu?
— Mm? Cine?
— Kazu.
— A, da.
Yukio tocmai a minţit din nou, căci n-a avut timp să-şi
dea seama cum e Kazu.
— E o fată foarte empatică, înţelege bine oamenii.
Întotdeauna se gândeşte doar la sentimentele celor care se
aşază pe scaunul acesta.
Yukio nu înţelege nimic din ce spune mama sa. Cu
gândul doar la cafeaua care mai are puţin şi se va răci de
tot, nu e foarte atent la ce spune profesoara.
— Înaintea ta pe scaunul acesta a stat o femeie în rochie
albă, nu? întreabă doamna Kinuyo.
— Mm? A, da.
— A călătorit în trecut ca să-şi întâlnească soţul care a
murit, dar nu s-a mai întors niciodată în prezent.
— O, da?
— Nu se ştie ce s-a întâmplat în trecut, ce a discutat cu
soţul ei, dar nimeni nu şi-a imaginat că nu va mai reveni
din trecut.
Yukio observă că în spatele tejghelei, Nagare stă cu capul
lăsat în jos.
— Kazu i-a umplut ceaşca cu cafea mamei sale. Era o
fetiţă, avea doar şapte ani…
— Mm… Deci asta s-a întâmplat, comentează Yukio,
absent.
96
Pur şi simplu, nu înţelege ce vrea să-i spună mama sa.

Auzind replica fiului său, profesoara se întristează.
— Îţi dai seama? Fiica şi-a trimis mama înapoi în trecut,
spune doamna Kinuyo puţin mai apăsat.
— Cum?
— Femeia care nu s-a mai întors e chiar mama lui Kazu.
Yukio se albeşte deodată la fată.
Pentru o fetiţă de şapte ani, care avea nevoie de
dragostea maternă, a fost o tragedie, o durere imposibil de
imaginat.
Dar oricât de multă compasiune ar avea pentru Kazu,
Yukio ştie că nu vrea să se mai întoarcă în prezent.
„Ce legătură e între povestea ei şi linguriţa de cocktail?
Nu înţeleg nimic”, îşi spune Yukio, încercând să analizeze
cu mintea, nu cu sufletul.
Cu o mişcare bruscă, doamna Kinuyo ia linguriţa de
cocktail din ceaşca lui Yukio.
— Din ziua aceea, Kazu a început să pună o linguriţă de
cocktail în ceaşca clienţilor care vor să-i revadă pe cei dragi
care nu mai sunt în viaţă, îi explică fiului său, agitând uşor
linguriţa în faţa ochilor lui. E o linguriţă care începe să
sune înainte de a se răci cafeaua.
— O… răspunde Yukio, alb ca varul.
„Asta înseamnă că…”
— Acesta e mesajul pe care a vrut să mi-l transmită
Kazu.
„Chelneriţa i-a spus mamei că va muri.”
— De ce a făcut asta? Cu ce drept s-a amestecat între
noi? De ce nu s-a gândit la dumneata? întreabă Yukio –
pur şi simplu nu înţelege comportamentul lui Kazu.
„Nu trebuia să se amestece!”, îşi spune şi furia i se
citeşte pe chip.
Doamna Kinuyo nu-şi pierde calmul şi îi explică cu
blândeţe:
— Ştii… De fapt… începe profesoara să vorbească,
zâmbindu-i.
97
Toshikazu Kawaguchi
Niciodată Yukio nu a văzut-o atât de fericită, ca şi cum

nu îi este teamă că ar putea muri.
— Kazu mi-a dat o ultimă misiune pe care doar eu o pot
îndeplini.
„Nu înţeleg…”
Yukio îşi aminteşte că, ori de câte ori povestea despre
cele trei momente în care el trecuse pe lângă moarte, mama
sa spunea că nu l-a putut ajuta cu nimic. Şi când a fost
bolnav, şi atunci când a fost lovit de maşină, a fost
chinuită de sentimentul de neputinţă.
— E timpul să te întorci în viitor, îi spune profesoara,
zâmbindu-i senină.
— Nu vreau…
— Am încredere în tine că vei reuşi. Fă-o pentru mine.
— Nici nu vreau să aud, răspunde Yukio, scuturând
încăpăţânat din cap.
— Le voi păstra, continuă profesoara, ridicând carnetul
şi ştampila în dreptul ochilor săi. Aici sunt toate visurile
tale. La iau cu mine în mormânt, dar nu mă ating de bani,
spune lăsând adânc capul în jos.
Ding-dong!
— Mamă…
Doamna Kinuyo se uită în ochii fiului său, cu aceeaşi
afecţiune.
— Nu e mai mare suferinţă pentru un părinte decât să
nu-şi poată salva copilul care nu vrea să mai trăiască.
Buzele lui Yukio încep să tremure.
— Iartă-mă…
— Nu ai pentru ce să-ţi ceri iertare.
— Iartă-mă, mamă…
— Să-i mulţumeşti lui Kazu din partea mea, da? îl roagă
doamna Kinuyo, împingând uşor ceaşca cu cafea către fiul
său.
Yukio ar vrea să-i spună că aşa va face, însă nu are
98
putere să vorbească. Crispat, cu un nod în gât, ia cu

mâinile tremurânde ceaşca. Ridică privirea şi vede printre
lacrimi chipul mamei sale, zâmbindu-i, şi ea cu ochii plini
de lacrimi.
— Scumpul meu copil… murmură doamna Kinuyo.
Dar glasul ei, drăgăstos, ca şi cum ar dezmierda un nou-
născut, este prea slab ca el să o audă.
Pentru un părinte, un copil rămâne copil toată viaţa. O
mamă nu-şi doreşte decât să-şi vadă copilul fericit, îl
copleşeşte cu dragostea ei necondiţionată, dar niciodată nu
aşteaptă nimic în schimb.
„Dacă mor, totul se termină”, îşi spune Yukio, dar ştie că
moartea lui nu ar putea schimba cu nimic destinul mamei
sale, care, în realitate, nu mai este în viaţă. Dar se înşală,
căci şi după moarte, doamna Kinuyo va rămâne mama lui.
Dragostea ei pentru el nu se va schimba nici după moarte.
„Aş întrista-o pe mama… care nu mai este.”
Yukio bea toată cafeaua dintr-o suflare. Simte gustul
amar şi uşor înţepător, specific boabelor moca. Ameţeşte,
iar trupul începe să i se transforme în aburi.
— Mamă! strigă Yukio.
Nu ştie dacă ea îl mai aude, însă el încă îi mai poate auzi
glasul.
— Mulţumesc că ai venit…
Totul în jurul lui Yukio începe să curgă cu o viteză
incredibilă. Timpul îşi începe călătoria din trecut înapoi în
prezent.
„Dacă nu ar fi sunat alarma din linguriţa de cocktail,
dacă aş fi aşteptat până când cafeaua s-ar fi răcit complet,
aş fi făcut-o să sufere şi în ultima clipă.”
Visa să ajungă un ceramist renumit, dar ani la rând
talentul i-a fost neglijat şi a căzut prizonier obsesiei de a
avea succes cu orice sacrificiu. A fost înşelat, a trăit în
disperare, nu a văzut decât propria suferinţă. Întors în
trecut, a fost atât de aproape să o facă pe mama sa să
sufere mai mult decât a suferit el vreodată.
99
Toshikazu Kawaguchi
„Trebuie să trăiesc. Oricât de greu îmi va fi, voi

supravieţui. Am să trăiesc pentru mama, care până în
ultima clipă a vieţii sale s-a rugat pentru fericirea mea.”
Yukio şi-a început călătoria către prezent. Brusc, îşi
pierde cunoştinţa.
☕
Ajuns în prezent, Yukio îşi recapătă cunoştinţa. Doar
Kazu e în cafenea. Peste doar câteva secunde, femeia în
rochie albă se întoarce de la toaletă. Se apropie încet de el,
păşind fără să facă zgomot.
— Dispari! îi spune femeia, pe un ton dur.
Pe chipul ei nu se citeşte nicio emoţie.
Suspinând, Yukio se ridică şi îi cedează scaunul.
Kaname se aşază fără să mai spună nimic, dă la o parte
ceaşca din care a băut bărbatul şi continuă să citească din
carte, ca şi cum între timp nu s-a întâmplat nimic ciudat.
„Cafeneaua pare mai luminoasă, mai strălucitoare”, îşi
spune Yukio. Îl încearcă o senzaţie stranie. Lustrele retro
nu luminează mai puternic, însă cafeneaua pare
schimbată, vede totul cu alţi ochi.
Disperarea s-a transformat în speranţă. Felul în care
vede lumea şi viaţa s-a schimbat dramatic.
„Lumea e aceeaşi. Nu lumea s-a schimbat, ci eu.”
În timp ce o priveşte pe femeia în alb, rememorează
călătoria în trecut. Kazu ia de pe masă ceaşca din care a
băut Yukio şi toarnă cafea proaspătă în ceaşca femeii.
— Mama… începe să-i vorbească chelneriţei, întoarsă cu
spatele la el. Mama v-a mulţumit…
— Da?
— Şi eu vă sunt recunoscător…
Yukio face o plecăciune adâncă în faţa lui Kazu.
Chelneriţa merge în bucătărie să spele ceaşca din care a
băut fiul doamnei Kinuyo. Rămas doar cu femeia în alb,
100
Yukio scoate o batistă şi îşi şterge faţa udă de lacrimi şi îşi

suflă nasul.
— Cât costă consumaţia?
Kazu iese din bucătărie şi citeşte bonul în faţa casei de
marcat.
— O cafea, plus taxa pentru timpul petrecut peste
program. În total, patru sute douăzeci de yeni, vă rog,
spune bătând în tastele zgomotoase ale casei de marcat, cu
aceeaşi expresie rigidă pe chip.
Femeia în alb continuă să citească, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic.
— Poftim banii, spune Yukio şi întinde o bancnotă de o
mie de yeni. De ce nu mi-aţi spus nimic despre alarma din
linguriţa de cocktail?
Kazu ia banii şi, în timp ce bate pe tastele casei,
răspunde calmă:
— Mă scuzaţi, pur şi simplu am uitat să vă spun.
Lasă uşor capul în jos, cerându-şi scuze, dar Yukio
zâmbeşte.
Auzind ţârâitul vesel al unui greier-clopoţel, bărbatul îşi
face curaj, în timp ce Kazu îi pune restul în palmă:
— Mama mi-a spus că vă doreşte multă fericire.
A fost ultimul mesaj pe care a vrut să i-l transmită
înainte să plece din cafenea.
Adevărul e că doamna Kinuyo nu i-a spus aşa ceva, însă
aflând de la ea povestea tristă a lui Kazu, Yukio ştie că
mama sa îi dorea multă fericire fostei sale eleve.
Ding-dong!
Kazu a rămas în cafenea cu mama sa, Kaname.
Lin-lin, lin-lin, liin-lin…
Ecoul clinchetului cristalin al clopoţelului de la uşă

răsună în micuţa cafenea. Kazu şterge tejgheaua cu o
101
Toshikazu Kawaguchi
cârpă şi începe să cânte în şoaptă:
Ah, ce plăcere să asculţi simfonia insectelor

Ţârâind în noaptea lungă de toamnă!
Un greier-clopoţel îi răspunde: lin-lin, lin-lin, lin-lin…

Vălul tăcut al nopţii de toamnă se aşterne încet, încet
peste cafenea…
102
ÎNDRĂGOSTIŢII
☕
Pe scaunul special stă un bărbat venit din trecut.
În această cafenea nu doar că te poţi întoarce în trecut,
dar poţi călători şi în viitor, însă cei care vor să ajungă în
viitor sunt mult mai puţini decât cei care se întorc în
trecut. De ce? Pentru că dacă alegi să călătoreşti în trecut
trebuie să cunoşti persoana care a fost în cafenea. În
schimb, acest lucru e imposibil dacă vrei să ajungi în viitor,
fiindcă nu ştii dacă persoana cu care vrei să te întâlneşti a
vizitat sau nu cafeneaua vreodată.
Chiar dacă ai stabilit o zi în care să te întâlneşti cu acea
persoană, se pot întâmpla multe evenimente care să
împiedice călătoria ei. S-ar putea ca trenul să aibă
întârziere, poate apărea ceva neprevăzut ce trebuie urgent
rezolvat, drumul poate fi închis, vine taifunul sau persoana
se îmbolnăveşte. Nimeni nu ştie niciodată ce obstacole pot
apărea. Prin urmare, şansele să întâlneşti într-un viitor
atât de incert o anumită persoană sunt extrem de mici.
Şi totuşi, pe scaunul special stă un bărbat sosit din
trecut. Numele său este Kurata Katsuki. E îmbrăcat în
tricou şi bermude, iar în picioare are sandale de plajă.
În contrast cu înfăţişarea lui estivală, cafeneaua e
decorată cu un brad artificial de Crăciun, care stă mândru
în mijlocul salonului şi aproape că atinge tavanul. Special
pentru el, masa din mijlocul micuţei cafenele, la care încap
nouă clienţi, a fost dată la o parte.
„Vreau să-i las copilului ceva cu care să decoreze
cafeneaua în fiecare an”, a spus Kei, soţia lui Tokita
Nagare, şi, înainte să se stingă, a cumpărat un brad
103
Toshikazu Kawaguchi
artificial special pentru Miki, fetiţa ei mult iubită.

Azi e 25 decembrie, Crăciunul.
— Nu vă este frig îmbrăcat aşa subţire? îl întreabă
Kijima Kyōko pe Katsuki.
Aşezată lângă Miki pe un scaun din faţa tejghelei, femeia
îl priveşte pe jumătate îngrijorată, pe jumătate amuzată
vestimentaţia lui e mult prea estivală pentru o zi de
Crăciun.
— Doriţi o pătură? întreabă Nagare, scoţând capul pe
uşa bucătăriei.
— Nu vă deranjaţi, nu-mi este frig, răspunde Katsuki,
făcând semn cu mâna. Îmi daţi, vă rog, un pahar cu apă
rece?
— Vă servesc de îndată, răspunde Kazu, de după
tejghea.
Chelneriţa se întoarce cu faţa la bufet, ia un pahar de pe
raft, îl umple cu apă şi se îndreaptă numaidecât către masa
bărbatului.
— Vă mulţumesc foarte mult, spune bărbatul şi bea apa
pe nerăsuflate.
— Gata! Am terminat! strigă Miki.
Aşezată lângă Kyōko pe un scaun din faţa tejghelei, fetiţa
tocmai a terminat de scris cu creionul o dorinţă pe o hârtie
dreptunghiulară1.
— Ce dorinţă ai scris anul ăsta? o întreabă Kyōko,
încercând să tragă cu ochiul pe bileţelul pe care fetiţa îl
ţine în mână.
— „Fie ca picioarele lui tata să înceapă să miroasă
frumos”, citeşte Miki cu voce tare.
Amuzată, femeia pufneşte. Fetiţa chicoteşte, se dă jos de
pe scaun şi, zâmbind cu gura până la urechi, se apropie de
brad ca să agaţe bileţelul de o creangă. E ciudat să scrii de
Crăciun biletele cu dorinţe care, în mod normal, se scriu de
festivalul Tanabata, sărbătorit în toiul verii. Bradul e deja
împodobit cu câteva bileţele colorate pe care sunt scrise tot
felul de dorinţe. Aproape toate dorinţele sunt despre
104
Nagare: „Să nu-i mai miroasă picioarele”, „Să nu mai fie

atât de înalt”, „Să nu se mai îmbufneze atât de uşor”.
Kyōko cu greu se abţine să râdă.
Împodobirea bradului de Crăciun cu bileţele colorate cu
dorinţe nu e ceva obişnuit în cafeneaua Funiculi Funicula,
însă când a văzut-o pe fetiţă că încearcă să facă exerciţii de
scriere, Kyōko i-a sugerat:
— Ce-ar fi să scrii câteva dorinţe pe nişte bileţele colorate
şi să le agăţi în brad?
Kazu, care de felul ei nu prea râde şi zâmbeşte, pufneşte
şi ea în râs. Atmosfera veselă îl face pe Kurata, bărbatul
venit din trecut, să zâmbească şi el.
— Nu mai scrie prostii! bombăne Nagare, ieşind din
bucătărie.
Patronul duce în mâini o cutie, nu foarte mare, în care
este un tort pregătit chiar de el, la comanda specială a lui
Kyōko.
Miki chicoteşte, se întoarce cu faţa la brad, apoi se roagă
pentru îndeplinirea dorinţelor, bătând din palme, aşa cum
se fac rugăciunile în ritual shinto. Privind-o, nu ştii dacă e
Crăciunul ori festivalul Tanabata, sau dacă e în vizită la un
sanctuar unde se venerează zeii.
— Aşa… Să trecem la următoarea, spune fetiţa şi începe
să scrie un alt bileţel.
— O, nu, iar începe, oftează Nagare.
Patronul pune cutia cu tort într-o sacoşă de hârtie.
— Iar asta e pentru doamna Kinuyo, spune bărbatul,
punând într-o pungă mică de hârtie un pahar cu cafea.
— Ah… reacţionează Kyōko uimită.
Mama sa, care a murit la sfârşitul verii, a avut o
slăbiciune pentru cafeaua pregătită de Nagare. Cât timp a
fost internată în spital, obişnuia să savureze în fiecare zi
câte un pahar cu licoarea neagră şi amăruie.
— Mulţumesc, murmură Kyōko, cu ochii în lacrimi.
E emoţionată de gestul atent al lui Nagare, care a pus în
sacoşă şi cafeaua pe care mama ei obişnuia să o bea cu
105
Toshikazu Kawaguchi
atâta plăcere, deşi ea nu a comandat o cafea.

Suferinţa pe care o simţim după moartea celor dragi e
semnul că nu i-am uitat. Poate că bradul uriaş de Crăciun
pe care l-a cumpărat din timp a fost dorinţa lui Kei să nu
fie dată uitării de cei dragi, dar şi un semn că mereu va
veghea asupra lor. Bradul din cafenea nu are o semnificaţie
religioasă, dar, atât timp cât o bucură pe Miki, înseamnă
că dorinţa lui Kei este îndeplinită.
— Cât costă? întreabă Kyōko, ştergându-şi lacrimile.
— Păi… două mii trei sute şaizeci de yeni, răspunde
încet Nagare, făcând timid ochii mici.
— Poftim, spune Kyōko, scoţând din portofel o bancnotă
de cinci mii de yeni şi trei sute şaizeci de yeni în monede.
Nagare ia banii şi începe să bată pe tastele zgomotoase
ale casei de marcat.
— A! Era să uit… Se întoarce în Tokyo, nu? Cum
spuneai că îl cheamă? Yukio, nu?
Nagare a întrebat-o despre fratele ei mai mic, care se
mutase cu ani în urmă în Kyoto, ca să înceapă o carieră de
ceramist.
— Da, se întoarce acasă. A trecut prin multe greutăţi,
dar în sfârşit şi-a găsit un loc de muncă.
Trecut de treizeci şi cinci de ani, lui Yukio nu i-a fost
uşor să-şi găsească un loc de muncă. Şi-a trăit tinereţea
într-un atelier de ceramică şi nu are alte calificări. Nu a
avut pretenţii pentru un anumit domeniu şi a aplicat prin
Hello Work, agenţia naţională a forţelor de muncă. După ce
unsprezece companii i-au respins dosarul, în cele din urmă
a fost angajat de o mică firmă care comercializează veselă
în stil european. A acceptat să locuiască într-o garsonieră
oferită de companie şi a început o nouă viaţă, luând totul
de la zero.
— Mă bucur pentru el, spune Nagare şi îi întinde restul.
Kazu, care ascultă conversaţia în spatele vărului său, îşi
exprimă discret bucuria, încuviinţând.
Kyōko se schimbă la faţă. Ţinând restul în palmă,
106
întoarce privirea către femeia în rochie albă.

— Nu-mi vine să cred că fratele meu avea de gând să se
sinucidă, spune, oftând. Sunt atât de recunoscătoare!
Kyōko lasă capul în jos în semn de mulţumire.
— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti, răspunde Kazu.
Ca de obicei, pe faţa chelneriţei nu e nicio emoţie. Kyōko
nu ştie dacă fata a înţeles ce a vrut să spună, însă
schiţează un zâmbet.
— Încă una! strigă veselă Miki.
Fetiţa tocmai a terminat de scris încă o dorinţă pe un
bileţel colorat.
— Şi acum ce-ai mai scris? o întreabă Kyōko, curioasă şi
amuzată.
— „Vreau ca tata să fie fericit”, citeşte fetiţa cu voce tare
şi începe să râdă.
Probabil nu ştie sensul cuvintelor pe care le scrie, dar se
pare că vrea să exerseze în scris cuvântul fericire, pe care
nimeni nu ştie unde l-a auzit.
— Prostuţo, mormăie taică-su, fâstâcit.
Ruşinat, patronul intră în bucătărie valvârtej. Kyōko şi
Kazu schimbă priviri cu subînţeles şi pufnesc în râs.
— Cred ca tăticul tău a vrut să-ţi spună că e fericit, îi
zice Kyōko fetiţei înainte să iasă din cafenea.
Miki nu înţelege sensul profund al cuvântului fericire,
dar zâmbeşte inocentă.
Ding-dong!
Fredonând un colind vesel, fetiţa agaţă bileţelul în

bradul din salon, în timp ce în bucătărie Nagare îşi suflă
nasul zgomotos, după ce a plâns.
— Nene, ţi-ai scris o dorinţă? îl întreabă Miki pe bărbatul
încălţat în şlapi de plajă.
Fetiţa se apropie de Kurata şi trage cu ochiul la masa
bărbatului.
Lângă mâinile lui se află un creion şi câteva bileţele de
107
Toshikazu Kawaguchi
hârtie colorate. I le dăduse chiar ea, ca să-şi scrie o dorinţă

şi el.
— A, scuze… N-am scris…
— Poţi să scrii orice vrei, îl sfătuieşte Miki.
Kurata ia repede creionul în mână, ridică gânditor
privirea spre ventilatorul din tavan şi scrie repede ceva pe
bileţel.
— Să o sunăm pe Fumiko? îl întreabă Nagare pe Kurata.
Cu faţa roşie de plâns, patronul tocmai a ieşit din
bucătărie.
Fumiko e o veche clientă a cafenelei, vine deseori la
Funiculi Funicula. În urmă cu şapte ani, a trecut prima
oară pragul cafenelei ca să se întoarcă în trecut.
— Niciodată nu-şi încalcă cuvântul dat, spune Nagare
oftând adânc şi îşi încrucişează braţele.
Mai devreme cu câteva minute, chiar el a sunat-o, însă
nu a răspuns.
— Vă mulţumesc pentru amabilitate, spune Kurata,
lăsând uşor capul în jos.
— Nene, o aştepţi pe Fumiko? îl întreabă Miki.
Între timp, fetiţa se aşezase pe scaunul de pe partea
opusă a mesei la care stătea bărbatul şi îi studia curioasă
fata.
— A, nu… Nu o aştept pe domnişoara Kiyokawa.
— Cine e domnişoara Kiyokawa?
— Kiyokawa e numele de familie. Ştii ce este un nume de
familie?
— Ştiu, cum să nu ştiu? răspunde Miki. E numele din
faţa numelui mic, nu?
— Corect! Bravo! Ce fetită isteaţă! o laudă Kurata, ca şi
cum Miki ghicise răspunsul corect la un test.
Mândră de ea, Miki face semnul păcii şi continuă să
pună întrebări.
— Păi, acum nu o cheamă Takaga Fumiko? Numele de
familie e Takaga, nu? o întreabă pe Kazu.
Trebăluind în spatele tejghelei, chelneriţa îi răspunde cu
108
un zâmbet jucăuş.
— E Katada! o corectează Nagare. Ka-ta-da! Dacă te aude
că o strigi Takaga, o să se înfurie.
Însă pentru fetiţă, Takaga şi Katada sună la fel.
Nedumerită, se uită pieziş la tatăl său.
Acum am înţeles! strigă Kurata, recunoscând numele de
familie.
E atât de entuziasmat, încât mai are puţin şi se ridică de
pe scaun.
— Deci până la urmă s-a căsătorit!
— Mm…
— Ce veste bună mi-aţi dat! Mă bucur pentru ea.
Kurata ştia că nunta lui Fumiko a fost amânată după ce
actualul ei soţ fusese transferat la filiala companiei din
Germania. Vestea că Fumiko s-a căsătorit cu Katada Gorō
l-a bucurat atât de mult, de parcă el ar fi cel care s-a
însurat cu ea.
Fumiko a luat hotărârea să se întoarcă în timp după ce
s-a despărţit de Gorō, cu care avea o relaţie de câţiva ani.
Bărbatul fusese recrutat de TIP-G, o companie de jocuri din
Statele Unite. A fost visul său să lucreze la acea companie
şi, când a câştigat postul, nu a amânat plecarea în State.
La întâlnirea lor din trecut, la care Fumiko s-a dus ştiind
prea bine că nu va putea schimba prezentul, Gorō a rugat-
o să-l aştepte trei ani. Tânăra a înţeles că după trei ani se
vor căsători, însă după ce s-a întors din State, Gorō a fost
transferat la filiala din Germania. Au rămas logodiţi şi la
capătul unui lung şir de obstacole şi amânări, s-au
căsătorit şi Fumiko a devenit doamna Katada.
Nagare însă nu e la fel de entuziasmat cum e Kurata. Îl
priveşte uşor îngrijorat – cafeaua nu poate rămâne caldă o
veşnicie.
— Aţi spus că nu o aşteptaţi pe Fumiko, nu? îl întreabă
Nagare.
Din cauza lui Miki, care a stâlcit numele de familie,
discuţia a deviat.
109
Toshikazu Kawaguchi
— Mm… N-am venit aici pentru Fumiko.

— Şi atunci pe cine aşteptaţi?
— O colegă de serviciu. O cheamă Mori Asami, răspunde
Kurata fâstâcit. Am rugat-o pe domnişoara Kiyokawa, adică
pe Fumiko, să o aducă aici.
Bărbatul întoarce privirea către arcada care duce spre
coridorul de ieşire, însă nimeni nu intră în cafenea.
Mori Asami e colega mai tânără a lui Fumiko. Kurata şi
Asami au fost angajaţi în firmă în acelaşi timp, dar el a fost
repartizat la departamentul de vânzări, iar tânăra, la
departamentul de planificare şi dezvoltare, unde lucra şi
Fumiko.
Nagare e discret şi nu insistă să afle de ce Kurata a venit
din trecut ca să se întâlnească cu Asami.
— Aha… Ar fi bine dacă ar veni mai repede, răspunde
Nagare în şoaptă.
— Dacă nu o să vină, asta e, spune bărbatul zâmbind.
Sunt OK.
— Ce vreţi să spuneţi? îl întreabă patronul, nedumirit.
— Am fost logodiţi, dar nu mai e posibil să ne căsătorim,
continuă bărbatul, coborând privirea, uşor agitat.
„De asta a venit în viitor? O fi îngrijorat pentru fosta lui
logodnică?”, se întreabă Nagare.
Expresia tristă de pe chipul lui Kurata îi dă răspunsul şi
patronul nu mai insistă.
— O… Am înţeles, răspunde Nagare.
— Dar Fumiko s-a căsătorit, aşa că a meritat să
călătoresc în prezent. Mă bucur foarte mult pentru ea. Din
toată inima.
Kurata zâmbeşte. Nu se preface. Chiar e fericit pentru
fericirea lui Fumiko. Miki, care a ascultat conversaţia
dintre cei doi bărbaţi, stând pe scaunul din faţa lui Kurata
şi sprijinindu-şi bărbia în palmă, nu se abţine să-i pună o
întrebare lui taică-său.
— De ce şi-a schimbat Fumiko numele de familie?
— Când te căsătoreşti, îţi schimbi numele, îi răspunde
110
Nagare iritat, sătul să i se pună aceleaşi întrebări în fiecare

zi.
— Cum? Vrei să spui că şi eu o să-mi schimb numele
când mă voi căsători?
— Îhî… Dacă te vei mărita, da…
— Ha?! Nici nu vreau să aud! Eu nu o să-mi schimb
numele!
— Ai început să-ţi faci griji de la vârsta asta?! Eşti
imposibilă, se lamentează Nagare, oftând exasperat.
— Şi dumneata, domnişoară, o să-ţi schimbi nu-mele? o
întreabă Miki pe Kazu.
De câteva zile, fetiţa a început să o strige pe chelneriţă
„domnişoară”. Nu se ştie din ce motiv i-a venit brusc să o
strige aşa. Până atunci, o strigase „surioară Kazu”. Înainte
de asta, i-a spus simplu „surioară” şi mai demult obişnuia
să o strige doar Kazu. Se pare că verişoara lui Nagare urca
încet, dar sigur, în topul preferinţelor lui Miki.
— Domnişoară, dacă te vei căsători, o să-ţi schimbi
numele de familie? insistă fetiţa.
— Dacă o să mă mărit, răspunde Kazu relaxată ca
întotdeauna, ştergând un pahar.
— Gata! Am înţeles! strigă Miki.
Nu se ştie ce a înţeles, dar se întoarce la tejghea, urcă
repede pe scaun şi începe să scrie o dorinţă pe un bileţel4.
Telefonul din camera din spate începe să sune. Kazu se
întoarce ca să răspundă, însă Nagare o opreşte, făcându-i
semn că intră el în cameră şi răspunde.
Gânditor, Kurata coboară privirea la bileţelul de pe
masă, pe care şi-a scris dorinţa.
☕
4 În original, tanzaku, bilet din hârtie colorată pe care se scrie o dorinţă
şi care se agaţă în ramurile bambuşilor cu ocazia festivalului
Tanabata, sărbătorit, în funcţie de regiune, între 7 iulie şi jumătatea
lunii august.
111
Toshikazu Kawaguchi
Deşi era cu doi ani mai mică decât Kurata, Mori Asami
nu vorbea cu el în japoneza onorifică, cea folosită pentru
partenerii de discuţie mai în vârstă, fiindcă se angajaseră la
firmă în acelaşi timp. Mereu cu zâmbetul pe buze şi
conştiincioasă, Asami era îndrăgită de colegii din birou.
Fumiko, care lucra în acelaşi departament, era renumită
pentru frumuseţea sa, însă severitatea pe care o arăta în
îndeplinirea sarcinilor de serviciu i-a atras porecla de
vrăjitoarea cea rea. Prezenţa lui Asami reuşea să
detensioneze atmosfera din birou, care stătea să explodeze
când se apropia termenul-limită al unui proiect.
După program, Kurata şi Asami deseori ieşeau împreună
cu colegii să bea un pahar. De obicei, se plângeau de
sarcinile de serviciu, însă Kurata niciodată nu vorbea de
rău firma şi superiorii. Era genul de angajat care gândea
pozitiv şi care, oricât de dificile ar fi fost situaţia şi sarcinile
de serviciu, avea curajul să-şi asume iniţiativa.
Pentru Asami, Kurata era un „super-pozitiv” – aşa îi
plăcea să-l numească –, dar cum ea deja avea o relaţie,
niciodată nu s-a gândit la el ca la un bărbat.
Cei doi colegi au început să se apropie mai mult unul de
celălalt când femeia i-a povestit că pierduse o sarcină
imediat după ce s-a despărţit de iubitul ei. Aflase că era
însărcinată după despărţire, însă nu şocul despărţirii i-a
provocat avortul spontan – starea fragilă de sănătate nu-i
permitea să ducă o sarcină până la termen.
Când a aflat că era gravidă, Asami a hotărât să păstreze
copilul, chiar dacă avea să-l crească singură. Insă când
medicul i-a spus că nu va putea niciodată să ducă o
sarcină, a fost un şoc puternic pentru ea. S-a simţit ca şi
cum şi-a omorât propriul copil.
Copleşită de sentimentul de vinovăţie, Asami şi-a
descărcat sufletul în faţa prietenelor, părinţilor şi a surorii
mai mari.
Deşi erau alături de ea când era deprimată, nimeni nu
112
reuşea să-i spună cuvinte care să o consoleze şi să-i

însenineze sufletul. Kurata a fost cel care a venit la ea şi a
întrebat-o ce se întâmplă.
Nu avea aşteptări mari de la el. La urma urmei, era
bărbat şi nu ştia nimic despre şocul pierderii unei sarcini.
Prietenele ei au plâns împreună cu ea, părinţii au încercat
să o consoleze spunându-i că nu din vina ei pierduse
sarcina. Era sigură că şi Kurata o va consola cu aceleaşi
vorbe.
Şi-a deschis sufletul în faţa colegului ei. Bărbatul i-a
ascultat povestea şi a întrebat-o cât timp a fost însărcinată.
— Zece săptămâni… Şaptezeci de zile, i-a răspuns
Asami.
— De ce crezi că i-a fost dat să trăiască doar şaptezeci de
zile în pântecul tău? a întrebat-o Kurata.
Tânăra s-a înfuriat atât de tare, încât buzele au început
să tremure.
— Mă întrebi de ce l-am conceput? Ochii i s- au înroşit şi
a început să plângă. Vrei să spui că eu am fost de vină? l-a
întrebat printre suspine. Că din cauza mea a trăit atât de
puţin?
Asami continua să se învinovăţească pentru pierderea
sarcinii. Dar să audă aceleaşi cuvinte din gura unui străin
care nu avea nicio legătură de suflet cu ea a întristat-o şi a
rănit-o enorm.
— Nu, nu asta am vrut să spun, i-a răspuns Kurata. Ai
înţeles greşit.
— Ce am înţeles greşit? Copilul nu a avut nicio vină! Eu
sunt cea care nu l-a putut aduce pe lume! A fost numai
vina mea! Nu am fost în stare să-l fac să trăiască decât
şaptezeci de zile! Şaptezeci de zile!
Asami a oftat adânc şi a coborât privirea către pântec,
cerându-i iertare copilului pierdut.
— Iartă-mă! Te rog să mă ierţi!
Calm, Kurata a aşteptat-o să se oprească din plâns.
— Asami, copilul ţi-a dăruit şaptezeci de zile de fericire,
113
Toshikazu Kawaguchi
i-a spus cu blândeţe şi încrezător în vorbele sale. Dacă vei

continua să suferi, să te prăbuşeşti în nefericire, înseamnă
că pruncul tău a trăit în zadar şaptezeci de zile în pântecul
tău. E ca şi cum scurta lui viaţă ţi-a adus nefericire.
Cuvintele colegului său nu au consolat-o, nu exprimau
compasiune, însă i-au arătat că trebuia să accepte ce se
întâmplase în trupul ei, să privească cu alţi ochi tragedia
prin care trecea.
— Dacă vei lupta să fii fericită şi după pierderea
copilului, înseamnă că viaţa scurtă a micuţului nu a fost în
zadar, că a contribuit la fericirea ta. Înseamnă că viaţa lui a
avut un sens. Tu eşti cea care dă un sens vieţii acestui
copil. Tocmai de aceea trebuie să fii fericită. Cel care îşi
doreşte să te vadă fericită este copilul tău nenăscut.
Asami a oftat adânc. Sentimentul de vinovăţie, care
apăsa greu pe sufletul ei, dispăruse, iar în ochi i-a apărut o
licărire de speranţă.
„Fericirea mea va da un sens vieţii scurte a copilului…” A
auzit răspunsul în inima sa şi nu a mai putut să-şi ţină
lacrimile. A ridicat privirea către cer şi a plâns în hohote,
eliberându-se de toată suferinţa pe care o strânsese în
suflet. Dar nu erau lacrimi de durere, ci lacrimi de bucurie.
În sfârşit, simţea că găsise o cale să iasă din prăpastia
disperării şi să fie din nou fericită.
Din ziua aceea, Kurata a început să fie pentru ea mai
mult decât un coleg „super-pozitiv”.
☕
— Domnule Kurata?
Bărbatul ridică privirea: în faţa sa e Nagare, ţinând în
mână receptorul unui telefon fără fir.
— Da…
— Vă caută Fumiko.
— Vă mulţumesc foarte mult, spune şi ia receptorul din
114
mâna patronului. Alo? Sunt eu, Kurata.

El, cel care a spus că nu e nicio problemă dacă nu se
poate întâlni cu Fumiko, e crispat, ştiind că la capătul
firului e fosta lui colegă.
— Da… Am înţeles. A, nu, nu-i nimic. Mulţumesc foarte
mult.
Nagare nu ştie ce discută Kurata cu Fumiko, însă, din
câte poate observa, bărbatul nu pare dezamăgit. Stă cu
spatele drept, priveşte înainte, ca şi cum Fumiko ar fi în
faţa sa. Nagare continuă să-l urmărească cu o mină gravă.
— O, nu… Ai făcut atâtea pentru mine… E OK,
mulţumesc, spune Kurata în receptor, lăsând recunoscător
capul în jos. Da… Da… Aşa e… Mai e puţin şi se răceşte
cafeaua… Da, desigur…
Nagare întoarce repede capul către orologiul din mijloc.
Dintre cele trei orologii vechi atârnate pe perete, doar cel
din mijloc arată ora exactă. Unul rămâne în urmă, iar
celălalt o ia înainte. Când Nagare, Kazu sau clienţii fidelii ai
cafenelei vor să ştie cât e ora, întotdeauna se uită la
orologiul din mijloc.
Ascultându-l pe Kurata, patronul presupune că Asami,
femeia pe care o aşteaptă bărbatul, nu va veni la întâlnire.
— Da, desigur… Mm…
Kurata atinge ceaşca pentru a verifica temperatura
cafelei.
„Nu mi-a mai rămas mult timp”, îşi spune în gând.
Bărbatul oftează adânc şi închide încet ochii. Kazu se
uită la el, dar nu face nicio mişcare.
— O, era să uit. Am auzit că te-ai căsătorit. Felicitări!
Casă de piatră! Da, mi-au spus angajaţii din cafenea… O,
nu… Nu am venit degeaba. A meritat să vin aici. Vestea
asta a dat un sens călătoriei mele.
Kurata nu minte. Senin, cu zâmbetul pe buze, îşi ia
rămas-bun de la Fumiko.
— Rămâi cu bine, spune înainte să închidă telefonul.
Nagare se apropie încet de masa lui.
115
Toshikazu Kawaguchi
— E timpul să mă întorc, îi spune în şoaptă patronului,

întinzându-i telefonul.
Zâmbeşte, însă glasul stins îi trădează tristeţea. E
dezamăgit că, deşi a venit din trecut, nu a putut să o
revadă pe Asami.
— Vă putem ajuta cu ceva înainte să vă întoarceţi? îl
întreabă Nagare.
Patronul ştie că nu-l poate ajuta cu nimic, însă nu are
cum să-l lase să plece pur şi simplu. Emoţionat, continuă
să apese la întâmplare pe tastele telefonului.
Kurata simte că bărbatul din faţa sa ar vrea să facă ceva
pentru el.
— E totul în regulă. Mulţumesc foarte mult pentru
amabilitate, răspunde zâmbind.
Cu telefonul în mână, Nagare pleacă de lângă masa lui
Kurata şi intră în camera din spate. Kurata îşi întoarce
privirea către Miki, care în tot acest timp îi urmărise fiecare
mişcare.
— Pot să te rog să atârni bileţelul acesta în brad? o
întreabă pe fetiţă, arătându-i biletul colorat pe care a scris
o dorinţă.
— Desigur! răspunde prompt Miki.
Pentru că bărbatul nu are voie să se ridice de pe scaun,
fetiţa vine cu paşi săltăreţi la masa lui.
Înainte să ia în mână ceaşca cu cafea, Kurata se întoarce
către tejghea şi o priveşte pe Kazu.
— Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine,
spune, aplecând uşor capul.
☕
Într-o vară, în urmă cu doi ani…
Kurata a fost diagnosticat cu leucemie mieloidă cronică.
Medicii i-au spus că, deşi putea urma un tratament, mai
avea de trăit doar şase luni. Aflase diagnosticul când se
116
împlineau doi ani de când era împreună cu Asami, după ce

hotărâse să cumpere în secret un inel şi să o ceară de soţie.
Dar nu s-a lăsat descurajat. Atât timp cât încă mai avea
o şansă de a rămâne în viaţă, nu a ezitat şi a început
tratamentul.
De la Fumiko aflase că în cafeneaua Funiculi Funicula
puteai călători nu doar în trecut, ci şi în viitor. Însă ce-i
povestise colega lui nu era de ajuns ca să-şi îndeplinească
planul. Şi atunci a decis să vină singur în cafenea, ca să
afle dacă planul său va funcţiona.
A găsit repede cafeneaua, căci mai fusese de două ori cu
Fumiko. Însă prognoza meteo s-a adeverit şi, de cum s-a
lăsat seara, a început să plouă cu găleata. Avea umbrela la
el, însă nu i-a folosit la nimic. A intrat în cafenea ud
leoarcă, cu apa curgându-i şiroaie de la brâu în jos.
Tot din vina ploii, în cafenea nu erau clienţi, ci doar
Kazu şi o femeie îmbrăcată într-o rochie albă. Kurata s-a
prezentat şi i-a spus repede chelneriţei despre planul său.
— Vreau să călătoresc în viitor, i-a explicat tinerei.
Colega mea, domnişoara Kiyokawa, mi-a spus că pot
ajunge în viitor dacă mă aşez pe scaunul acela, a spus,
privind către femeia în alb.
Ca să se asigure că înţelesese bine, Kurata a scos un
carnet în care scrisese toate regulile despre care îi povestise
Fumiko.
— Când te întorci în trecut, nu poţi întâlni decât
persoanele care au vizitat această cafenea, a început să
citească cu voce tare. Asta înseamnă că în cazul în care
doreşti să călătoreşti în viitor, nu poţi întâlni o persoană
fiindcă nu a fost aici? E adevărat? a întrebat-o cu o mină
gravă.
— Exact, a răspuns calmă Kazu, în timp ce ştergea un
pahar.
Kazu i-a confirmat şi celelalte reguli – femeia în rochie
albă se ridică de pe scaunul special o dată pe zi ca să se
ducă la toaletă şi, chiar dacă mergi în viitor, nu ai voie să
117
Toshikazu Kawaguchi
te ridici de pe scaun.
— Timpul în care se răceşte cafeaua e acelaşi pentru toţi
clienţii, ori se poate scurta sau lungi în funcţie de
circumstanţe?
I-a pus o întrebare inteligentă. Dacă timpul în care se
răcea cafeaua era acelaşi pentru toţi, asta însemna că
putea să o întrebe pe Fumiko, care se întorsese în trecut,
ca să afle cât de mult putea să zăbovească în viitor. Dacă
însă timpii erau diferiţi, atunci, în cel mai rău scenariu,
putea primi un timp mai scurt decât Fumiko.
Când te întorci în trecut, ştii cu precizie când a vizitat
cafeneaua persoana pe care vrei să o întâlneşti. Asta
înseamnă că poţi alege ziua şi ora când să te întorci în
timp, care coincid cu ziua şi ora când acea persoană a
intrat în cafenea. Chiar dacă ai la dispoziţie puţin timp, ai
şansa să o întâlneşti.
Nu acelaşi lucru se întâmplă dacă mergi în viitor. Chiar
dacă faci toate pregătirile, din cauza unor circumstanţe
neprevăzute, nu poţi fi sigur că persoana vine sau nu la
întâlnire.
Dacă întârzii doar câteva secunde, e posibil să nu o mai
întâlneşti. Precizia momentului sosirii în viitor este foarte
importantă. Aşteptând răspunsul lui Kazu, încordat,
Kurata înghiţea în sec.
— Nu ştiu, a spus chelneriţa pe un ton indiferent.
Kurata însă nu a fost dezamăgit, ca şi cum se aştepta să
primească un astfel de răspuns.
— Am înţeles, a răspuns scurt bărbatul.
Apoi i-a pus lui Kazu ultima întrebare.
— Regula spune că orice ai face în trecut, nu poţi
schimba prezentul. E corectă presupunerea mea că aceeaşi
regulă se aplică şi dacă ajung în viitor?
Chelneriţa s-a oprit din şters paharele, s-a gândit puţin
şi a răspuns:
— Cred că da.
Poate a răspuns aşa fiindcă aflase ce plan avea Kurata,
118
însă, chiar şi aşa, rareori dădea răspunsuri ambigue. Era

pentru prima oară când cineva îi punea această întrebare.
Kurata s-a gândit că dacă regula întoarcerii în trecut se
aplică şi pentru călătoria în viitor, atunci, dacă nu se
întâlnea cu Asami în viitor, orice ar fi făcut nu ar fi putut
schimba viitorul. Dacă ar întâlni-o în viitor, orice ar fi făcut
după întâlnirea dintre ei, nu avea nicio putere să schimbe
rezultatul întâlnirii.
Dintre toate regulile călătoriei în timp, pe aceasta voia
neapărat să o confirme, să se asigure că o înţelesese.
Ar fi fost naiv dacă ar fi călătorit în viitor şi s-ar fi lăsat
la mâna hazardului – vine sau nu vine… Dacă Asami era o
clientă fidelă a cafenelei, atunci se putea încrede în
coincidenţă. Însă Asami nu frecventa micuţa cafenea.
Kurata voia să pună la punct un plan detaliat, astfel încât
să o facă pe Asami să viziteze cafeneaua în ziua în care el
va ajunge în viitor.
Dacă viitorul ar fi putut fi schimbat, ar fi plecat chiar
acum, chiar dacă n-ar fi întâlnit-o pe Asami. La întoarcerea
în prezent, şi-ar fi schimbat planul, ar fi făcut orice aşa
încât să se poată întâlni în viitor.
Însă realitatea pe care o trăia atunci nu-i dădea voie să
se agaţe de presupuneri nerealizabile. Mai mult, realitatea
din viitor nu putea fi nici ea schimbată.
Nu era o regulă nouă. Era doar o altă faţă a regulii
stricte care spunea că orice ai face cât timp eşti în trecut,
nu poţi schimba prezentul.
Kurata a stat puţin pe gânduri şi i-a răspuns lui Kazu.
— Am înţeles. Vă mulţumesc, a spus, plecând adânc
capul, recunoscător.
— V-aţi hotărât? Călătoriţi azi în viitor? l-a întrebat
Kazu.
— Nu, azi nu.
Kurata a ieşit din cafenea. Încă uzi de ploaie, pantofii lui
scrâşneau şi pleoscăiau.
Ca să o poată întâlni pe Asami în viitor, Kurata i-a cerut
119
Toshikazu Kawaguchi
ajutorul lui Fumiko, care venea deseori în cafenea şi care

era bună prietenă cu Asami. Impresionat de modul în care
îşi îndeplinea sarcinile ca inginer de sistem, Kurata era
convins că tânăra era cea mai potrivită persoană pentru
planul său.
A chemat-o pe Fumiko la întâlnire, spunându-i că vrea
să discute ceva cu ea. Când s-au văzut, i-a spus fără
ocolişuri colegei sale:
— Mai am de trăit doar şase luni.
Fumiko a fost şocată. Bărbatul i-a arătat rezultatele
analizelor, i-a explicat interpretarea făcută de medic şi i-a
zis că peste o săptămână se va interna în spital.
Tânăra rămăsese fără cuvinte, însă privind expresia
gravă de pe chipul colegului său, şi-a dat seama că trebuia
să accepte realitatea.
— Cu ce te pot ajuta? l-a întrebat.
— Eşti singura în care pot avea încredere că ai să mă
ajuţi, i-a răspuns Kurata. Vreau să merg la cafenea şi să
călătoresc în viitor, peste doi ani şi jumătate. Dacă am să
mor, poţi să o aduci pe Asami în cafenea?
Când l-a auzit cum vorbeşte, Fumiko l-a privit
nedumerită.
— Dacă una din două condiţii este îndeplinită, nu va fi
nevoie să o chemi la cafenea.
— Ce vrei să spui?
Fumiko îl privea confuză, nu înţelegea nimic din ce
spunea. Tocmai o rugase ca peste doi ani şi jumătate să o
aducă pe Asami în cafenea, ca pe urmă să-i spună că
există două situaţii în care nu-i nevoie să o trimită aici. Nu
înţelegea planul colegului ei.
Calm, Kurata i-a explicat:
— Dacă n-am să mor, nu-i nevoie să o aduci la cafenea.
Era de la sine înţeles, asta spera şi ea. Însă când a auzit
şi a doua condiţie, şi-a pierdut cuvintele.
— După ce am să mor, dacă Asami se va căsători şi va fi
fericită, te rog să nu o trimiţi la cafenea.
120
— Cum? N-are sens…

— Dacă voi ajunge în viitor, dar nu mă voi întâlni cu
Asami, voi înţelege că s-a căsătorit după moartea mea şi că
e fericită. În acest caz, mă voi întoarce. Însă, dacă nu se va
căsători după ce eu n-am să mai fiu, atunci aş vrea să-i
spun ceva… Tocmai de asta, aş vrea să…
Medicii îi dăduseră încă o jumătate de an de viaţă, însă
Kurata se gândea doar la fericirea lui Asami.
— Ce suflet mare ai! a răspuns Fumiko cu ochii în
lacrimi.
Totul depindea de ceea ce decidea Fumiko, dacă avea să-
i ceară sau nu lui Asami să vină la cafenea.
— Cel mai bine ar fi să nu fii nevoită să faci ce te-am
rugat, dar… Dacă voi muri, te rog să faci tot ce depinde de
tine, i-a spus Kurata.
Recunoscător, a aplecat adânc capul în faţa lui Fumiko.
☕
Asami însă nu a venit la întâlnire. Kurata oftează adânc,
duce ceaşca la gură şi…
Ding-dong!
Clopoţelul de la uşă a sunat şi, câteva secunde mai

târziu, în cafenea intră Mori Asami, îmbrăcată într-un
palton bleumarin. Pe cap şi pe umeri are câţiva fulgi de nea
– probabil că afară ninge.
Kurata s-a întors din trecut, în tricou şi bermude, însă
tânăra e îmbrăcată într-un palton cu urmele ninsorii din
ziua de Crăciun. Vin din anotimpuri diferite şi, privindu-i,
nu poţi să-ţi dai seama în ce anotimp are loc revederea lor.
Preţ de câteva clipe, se uită unul la celălalt fără să spună
nimic.
— Bu… Bună, îngaimă Kurata, cu glasul gâtuit de
121
Toshikazu Kawaguchi
emoţie.
Asami îl priveşte speriată, cu respiraţia întretăiată.
— Fumiko mi-a povestit tot. Ce-a fost în capul tău?
începe Asami să vorbească repede, iritată. Te-ai pus o
secundă în locul meu? Tu cum te-ai simţi dacă te-ai întâlni
cu cineva care a murit?
Kurata o priveşte încremenit, apoi începe să se bată cu
mâna peste frunte, vădit ruşinat.
— Scuze… spune cu glas stins.
— Ce-ai spus? îl întreabă Asami, uitându-se suspicioasă
la el.
— O, nimic, răspunde Kurata. Trebuie să mă întorc,
continuă stânjenit şi duce ceaşca cu cafea la gură.
Asami se apropie de masa lui şi întinde mâna stângă: pe
inelar străluceşte un inel superb.
— M-am căsătorit, vezi? îi spune clar şi apăsat, privindu-
l drept în ochi.
— Da, văd, răspunde Kurata şi ochii încep să i se
înroşească.
Exasperată, Asami întoarce privirea şi oftează adânc.
— Câţi ani au trecut de când ai murit? Doi, nu? De ce ai
amestecat-o şi pe Fumiko în planul tău? Nu crezi că-ţi faci
prea multe griji?
Asami îl priveşte acuzatoare.
— Ai dreptate, se pare că mi-am făcut prea multe griji
pentru tine, răspunde Kurata zâmbind amar.
Nu ştie la ce se gândeşte Asami, de ce face scena asta în
faţa lui, însă e fericit că s-a căsătorit.
— Trebuie să plec, îi spune din nou Kurata.
Întors în trecut, mai are şase luni de trăit.
Ajuns în viitor, nu mai poate schimba realitatea, nu
poate preveni propria moarte – i-a spus-o şi Asami, foarte
clar, că trecuseră doi ani de când s-a stins. Însă, chiar şi
aşa, Kurata continuă să zâmbească. E fericit.
Femeia însă nu-i poate citi gândurile şi se uită la el cu
braţele încrucişate.
122
— OK… îi răspunde rece.

Kurata bea cafeaua dintr-o suflare şi începe să
ameţească. Totul din jurul său vibrează, imaginile se
distorsionează. Pune ceaşca pe farfurioară, mâinile i se
transformă puţin câte puţin în aburi, corpul i se ridică şi
pluteşte în aer.
— Kurata! strigă Asami.
Mintea bărbatului începe să se înceţoşeze, tot ce-l
înconjoară curge pe lângă el ca un râu învolburat.
— Mulţumesc că ai ve…
Cuvintele sale se topesc şi trupul său dispare ca şi cum
ar fi fost absorbit în tavanul cafenelei.
Asemenea unui miraj, femeia în rochia albă apare brusc
în peisaj şi se aşază pe scaunul pe care a stat el.
Încremenită în mijlocul cafenelei, Asami priveşte năucită
la punctul în care silueta bărbatului a dispărut.
Ding-dong!
Clinchetul cristalin al clopoţelului de la uşă răsună în

salon. Îmbrăcată într-o jachetă groasă, trei sferturi, şi^
cizme îmblănite, Fumiko intră în cafenea. În tot acest timp
a aşteptat lângă uşa pe jumătate deschisă, ascultând
conversaţia dintre cei doi foşti iubiţi.
— Asami… o strigă pe colega ei, apropiindu-se încet de
ea.
☕
Kurata o rugase să nu o aducă pe Asami în cafenea în
două cazuri: dacă el nu moare sau dacă Asami se
căsătoreşte şi este fericită după moartea lui.
După moartea lui Kurata şi până în ziua în care cei doi
s-au revăzut, Fumiko şi-a făcut mii de gânduri. Pur şi
simplu, nu a ştiut care e momentul cel mai potrivit să-i
123
Toshikazu Kawaguchi
spună lui Asami.

Fumiko a interpretat diferit a doua condiţie a lui Kurata:
dacă Asami nu-l poate uita pe Kurata şi nu se poate
căsători, atunci să o aducă la cafenea.
Şi totuşi, nu voia să-şi forţeze colega să vină la Funiculi
Funicula doar fiindcă nu s-a căsătorit, deşi se străduia din
răsputeri să-l uite.
Ar fi însemnat că îşi obligă colega să se întâlnească cu
un om… mort. Nu era o glumă sau un joc. Fumiko ştia că
dacă nu gestiona cu atenţie detaliile, îi va da peste cap
viaţa lui Asami. Cu gândul mereu la vorbele lui Kurata şi la
ce soluţii ar putea găsi, s-a lăsat copleşită de îngrijorări. De
atunci au trecut doi ani, însă ea nu găsise nicio soluţie şi
nici nu înţelesese ce simţea de fapt colega sa pentru
Kurata.
Asami a suferit după moartea lui Kurata, însă după o
jumătate de an, tânăra a început să-şi vadă de viaţa ei.
Văzând-o cum se comportă, Fumiko a înţeles că Asami nu
voia să lase moartea lui Kurata să-i distrugă viaţa. Tocmai
de aceea i-a fost greu să decidă dacă şi când să o aducă în
cafenea.
Asami nu se căsătorise, însă asta nu însemna că nu era
fericită. În plus, de când murise Kurata, nu a auzit niciun
zvon că Asami ar fi început o relaţie cu un alt bărbat.
Întoarcerea lui Kurata din trecut a luat-o pe nepregătite.
Cu o săptămână înainte de reîntâlnirea celor doi, Fumiko a
discutat cu Gorō, soţul ei. Îi aprecia competenţele ca
inginer de sistem, însă ştia că nu se putea încrede în el
când era vorba despre dragoste. Cu toate astea, şi-a pus
speranţa că vor găsi împreună o soluţie. Mai demult
făcuseră o înţelegere să se sfătuiască dacă unul dintre ei
avea probleme.
Gorō a ascultat-o şi i-a răspuns cu o mină gravă.
— Sunt sigur că niciodată nu a crezut că îţi vei face atât
de multe griji.
Fumiko l-a privit nedumerită, nu înţelegea ce spunea.
124
— Şi-a pus toată încrederea în tine.

— Aşa e, dar eu pur şi simplu nu ştiu ce să fac.
— N-ai înţeles ce-am vrut să spun. Kurata nu a avut
încredere în tine ca femeie.
— Ha? Ce vorbe-s astea?
— A avut încredere în logica ta de inginer de sistem.
— Ce-ai zis? l-a întrebat Fumiko, ridicând glasul.
— Aminteşte-ţi ce ţi-a spus. Că doar cu două excepţii o
poţi aduce pe Asami la cafenea: prima, dacă nu a murit, şi
a doua, dacă a murit, dar după moartea lui, ea e căsătorită
şi fericită.
— Aşa e…
— Dacă vezi raţionamentul său ca pe un program ce
evaluează dacă aceste condiţii sunt îndeplinite sau nu,
atunci poţi ignora orice altă condiţie, ca nefăcând parte din
plan.
— Dacă niciuna dintre cele două condiţii puse de Kurata
nu este îndeplinită, pot merge mai departe cu planul.
— Exact. De exemplu, poate fi fericită, dar nu şi
căsătorită. Asta nu îndeplineşte una dintre condiţiile de a
nu o trimite la cafenea.
— Înţeleg…
— Poate că a cunoscut-o mai bine decât tine şi a stabilit
cele două condiţii ca parte dintr-un plan de a o ajuta să-şi
revină dintr-o traumă.
Abia când l-a auzit pe soţul ei rostind cuvântul traumă,
Fumiko şi-a adus aminte că Asami pierduse o sarcină, că i-
a spus: „Sunt îngrozită că aş putea pierde încă o sarcină”.
— E posibil şi celălalt caz: să fie căsătorită, dar nu şi
fericită. Am dreptate? Dar nici în acest caz nu este
îndeplinită una dintre condiţii pentru a n-o trimite la
cafenea.
— Am înţeles! Mulţumesc! a spus tânăra şi a plecat în
grabă să se întâlnească cu Asami.
Aşa era Fumiko: de îndată ce ştia ce trebuie să facă, nu
mai amâna şi acţiona. S-au înţeles să se întâlnească peste
125
Toshikazu Kawaguchi
o săptămână, de Crăciun, pe 25 decembrie, la ora 19.00.

Fireşte, când i-a spus că va veni Kurata din trecut, nu a
pomenit nimic despre condiţiile puse de el.
— OK, am să vin, i-a răspuns cu glas stins Asami,
schimbându-se la faţă.
În ziua în care Kurata trebuia să vină, Asami a lipsit
nemotivat de la serviciu. Colegii au încercat să ia legătura
cu ea, însă nu a răspuns la telefon. Unii dintre ei au
început să comenteze ironic, spunând că pentru ea
Crăciunul pare mai important decât o zi la birou. Singura
care ştia motivul absenţei lui Asami era Fumiko.
— Vorbiţi mai puţin şi munciţi mai mult, vă rog, i-a pus
la punct pe subalternii săi, pe un ton dur.
Asami era nehotărâtă, nu ştia dacă să meargă sau nu la
întâlnire. Fumiko i-a trimis un mesaj pe telefon: „Te aştept
diseară la şapte, în faţa cafenelei despre care ţi-am
povestit”.
☕
Şi a venit seara de Crăciun…
În jurul gării, erau mulţi brazi de Crăciun, decoraţi cu
luminiţe care sclipeau şi străluceau. Peste tot, forfotă de
lume şi colinde vesele, venind din toate direcţiile.
Cafeneaua era pe o alee dosnică, ascunsă printre alte
clădiri, la zece minute de gară. În afară de o coroniţă
atârnată de firmă, cafeneaua arăta la fel ca în fiecare zi.
Locul era întunecat; singura lumină venea din strada
principală. În comparaţie cu agitaţia din jurul gării, aleea
părea lipsită de viaţă.
Fumiko o aştepta pe Asami la capătul de sus al scărilor
care duceau la subsol.
— Aşa e mereu aici? Ce întuneric e, şi-a spus în şoaptă
Fumiko, scoţând un fuior de abur pe gură.
Odată cu lăsarea serii, a început să ningă slab. Fulgii
126
rari şi firavi dansau în aer deasupra aleii dosnice. Umbrela

lui Fumiko era acoperită de un strat subţire de zăpadă.
Tânăra şi-a ridicat marginea mânecii care îi acoperea
mănuşa şi s-a uitat la ceas. Trecuse puţin peste ora
stabilită pentru întâlnirea cu Kurata, însă Asami nu
apărea.
Probabil că trenurile aveau întârziere din cauza ninsorii.
Zăpada depusă pe şosele şi pe şinele de tren dădea în
fiecare an traficul peste cap. Cu ani în urmă, o seară
romantică de Crăciun, cu multă zăpadă, o făcea fericită,
însă în acel an, ninsoarea i-a stricat buna dispoziţie.
— Asami, unde eşti?
A sunat-o a treia oară, însă colega ei tot nu i-a răspuns.
„Nu se vor întâlni. Poate că aşa a hotărât, să nu vină la
întâlnire.”
Fumiko era dezamăgită de decizia luată de Asami, dar
nu putea face nimic, era alegerea ei.
„Ar fi trebuit să insist să vină, să o aduc cu forţa aici”, şi-
a spus în gând, simţindu-se vinovată şi copleşită de
regrete.
„Ce o să-i spun lui Kurata?”
Fumiko aştepta în faţa cafenelei, dar nu avea curaj să
coboare scările. În schimb, l-a sunat pe Kurata.
— Alo? Kurata? Sunt eu, Kiyokawa. Da… Te-am sunat în
legătură cu Asami… Situaţia e puţin complicată. Acum o
săptămână i-am spus că o să vii. Exact… Da… îmi pare
rău, dar… M-am gândit la multe şi… Da, mi-a spus că
vine. Mm… Da, da. Mm… E totul în regulă cu ea. A fost
deprimată vreo jumătate de an, cred, dar acum pare că şi-a
revenit… Da… Da… îmi pare rău… Ar fi trebuit să insist
mai mult… Regret că nu m-am străduit mai mult. Da…
Cum? A, da… Mulţumesc. O, da… Trebuie să pleci, nu?
Da, ai dreptate. Îmi pare rău din tot sufletul… Da… Rămâi
cu bine…
După ce a închis telefonul, a rămas cu un gust amar.
Era foarte dezamăgită de ea însăşi. Ninsoarea rece se
127
Toshikazu Kawaguchi
înteţea.
„Ar trebui să mă întorc acasă”, şi-a spus în gând şi a
început să meargă, călcând cu paşi grei.
— Fumiko! a strigat-o un glas de femeie.
S-a întors şi a privit în urma ei: Asami abia îşi trăgea
răsuflarea.
— Asami!
— Fumiko… Kurata încă nu a plecat, nu?
— Nu ştiu, dar…
Fumiko s-a uitat la ceas: era şapte şi opt minute. Kurata
îi spusese că va veni fix la ora şapte. Chiar dacă, cu puţin
noroc, cafeaua lui încă nu se răcise de tot, probabilitatea
să o fi băut după ce terminase de vorbit cu ea la telefon era
destul de mare. Fumiko şi-a dat seama că nu era timp de
pierdut.
— Să mergem! a strigat Fumiko.
A pus o mână pe spatele lui Asami şi a condus-o spre
scări. Ajunsă în faţa uşii cafenelei, Asami s-a întors brusc
cu faţa către Fumiko.
— Poţi să-mi împrumuţi puţin inelul tău? a întrebat-o.
— OK! Ţine-l şi du-te mai repede! i-a răspuns Fumiko şi
a scos de pe deget inelul mare, pe care îl primise cu un an
în urmă şi la care ţinea foarte mult.
„Am să o întreb mai târziu de ce mi l-a cerut.”
— Mulţumesc din suflet! a spus Asami aplecând capul şi
a intrat repede în cafenea.
Clinchetul clopoţelului de la uşă i-a anunţat sosirea.
☕
Asami oftează şi priveşte pierdută la punctul din spaţiu
în care trupul lui Kurata s-a dizolvat.
— Nu l-am putut uita pe Kurata. Am încercat să merg
mai departe, dar am ajuns să cred că nu mă pot căsători
cu nimeni altcineva decât cu el, spune tânăra, tremurând
128
uşor.
— Mm… îngână Fumiko, privindu-şi colega cu
compasiune.
„Dacă eram în locul tău, aş fi făcut la fel”, îi spune în
gând.
Asami îşi duce o mână la piept, ca şi cum nu-şi mai
poate găsi cuvintele, apoi, cu glasul tremurând, începe să
povestească în şoaptă ce i-a spus Kurata.
— Mi-am amintit ce mi-a zis când am pierdut sarcina…
Mi-a spus că micuţul mi-a dăruit şaptezeci de zile de
fericire. Că dacă voi continua să sufăr, atunci scurta lui
viaţă de şaptezeci de zile m-a făcut nefericită. Că dacă voi
lupta pentru fericirea mea şi după pierderea copilului,
atunci cele şaptezeci de zile nu vor fi fost în zadar, că i-au
fost date pentru fericirea mea. Înseamnă că viaţa lui a avut
un sens. Mi-a zis că doar eu pot da un sens vieţii acestui
copil, că trebuie să fiu fericită, că cel care îşi doreşte să fiu
fericită e copilul meu nenăscut. Nu ştiu dacă am să mă pot
căsători prea curând, dar trebuie să fiu fericită, orice-ar fi.
— Asami…
— Dacă fericirea mea poate fi şi fericirea lui…
Asami îşi scoate de pe deget inelul şi i-l dă înapoi lui
Fumiko. Îl împrumutase ca să-l mintă pe Kurata, ca să-l
facă să creadă că după moartea lui s-a căsătorit.
Miki citeşte cu voce tare dorinţa scrisă de Kurata pe
bileţel:
— „Îmi doresc ca Asami să fie fericită toată viaţa”.
Asami nu ştia de existenţa bileţelului, însă când aude
dorinţa, îşi dă seama imediat că a fost scrisă de Kurata.
Lacrimi mari încep să-i curgă pe obraji şi se prăbuşeşte pe
podea.
— Vă simţiţi rău, domnişoară? întreabă Miki şi o priveşte
speriată, fără să înţeleagă ce se întâmplă.
Fumiko se apleacă şi o cuprinde pe Asami după umeri.
Kazu se opreşte din lucru. Chelneriţa se uită lung la femeia
în rochie albă.
129
Toshikazu Kawaguchi
În ziua aceea, Nagare închide cafeneaua mai devreme

decât de obicei.
☕
Ajunsă acasă, Fumiko i-a povestit lui Gorō ce se
întâmplase la cafenea. După ce soţia sa a terminat de
povestit, tânărul i-a spus în timp ce scotea dintr-o cutie un
tort pe care-l cumpărase:
— Cred că Kurata şi-a dat seama că minte.
— Ce te face să crezi asta? l-a întrebat Fumiko, uşor
încruntată.
— I-a spus lui Kurata că ştie totul de la tine, nu?
— Mm… Aşa e, dar ce-i cu asta?
— Dacă Asami ar fi fost căsătorită şi fericită, de ce ar fi
fost nevoie să-i explici totul? Asta înseamnă că n-ar fi
trebuit să o aduci la cafenea – nu a fost una dintre
condiţiile lui Kurata?
— A…
— Acum ai înţeles?
— Ce-am făcut? Şi i-am spus totul… E numai vina
mea…
Faţa lui Fumiko era din ce în ce mai palidă. Văzându-i
reacţia, Gorō a pufnit în râs.
— Ce s-a întâmplat? De ce râzi? l-a întrebat îmbufnată.
— Scuze, scuze, i-a spus soţul ei, precipitat. Nu-ţi face
griji. Chiar dacă a ştiut că Asami l-a minţit, s-a întors în
trecut fără să spună nimic, fiindcă ştia că îşi va găsi
fericirea şi poate se va căsători.
Ca s-o liniştească, Gorō i-a întins cadoul de Crăciun pe
care îl pregătise pentru ea.
— Şi tu ai trecut prin ce trece ea acum, nu?
— Eu?
— Kurata a venit în cafenea, însă orice ar fi încercat, tot
nu putea să-i schimbe nefericirea în fericire.
130
— Bine, dar viitorul…

— Exact. Ascultând-o cum minte, şi-a dat seama că
Asami s-a schimbat.
— Vrei să spui că atunci când l-a revăzut s-a hotărât să
fie fericită?
— Da. Tocmai de aceea s-a întors în trecut fără să spună
nimic.
— Acum înţeleg.
— Aşa că nu te mai învinovăţi, a spus Gorō, înfigând o
furculiţă într-o felie de tort.
— Dacă e aşa, atunci mă simt mai împăcată, a răspuns
Fumiko şi a început să mănânce din tort.
În seara aceea de Crăciun, timpul s-a scurs încet, în
linişte.
☕
După închiderea cafenelei…
În salon lustrele sunt stinse, dar luminiţele din bradul
de Crăciun strălucesc feeric. Kazu închide casa de marcat,
se schimbă de haine, se apropie de masa femeii în alb şi
rămâne în faţa ei, în picioare. Nu face nimic. Pur şi simplu
o priveşte.
Ding-dong!
— Încă n-ai plecat? o întreabă Nagare.

Patronul o duce pe umeri pe Miki, care, obosită de cât s-
a jucat în zăpadă, a adormit.
— Mm…
— Te gândeşti la Kurata?
În loc să-i răspundă, Kazu ridică privirea către fetiţa care
doarme liniştită pe umerii lui. Bărbatul nu o mai întreabă
nimic. Trece pe lângă ea şi, înainte să intre în camera din
spate, îi spune cu glas stins, ca şi cum ar vorbi singur:
131
Toshikazu Kawaguchi
— Şi Kaname simte la fel.

Luminiţele din bradul înalt până în tavan se reflectă ca
nişte stele strălucitoare pe spatele lui Kazu, care a rămas
încremenită lângă masa la care stă mama sa.
În ziua în care Kaname s-a întors în trecut ca să-şi
întâlnească soţul care murise, Kazu i-a turnat cafeaua în
ceaşcă. Era o fetiţă, avea doar şapte ani.
Nagare fusese şi el de faţă. Când a fost întrebat de un
client dacă o cunoştea pe Kaname şi ştia ce i s-a întâmplat,
patronul a povestit:
— Când i s-a spus că se răceşte cafeaua, Kaname
probabil că a crezut că trebuie să fie complet rece. Pentru
unii oameni, cafeaua e rece atunci când e mai rece decât
pielea. Nimeni nu ştie ce înseamnă „când se răceşte
cafeaua”. Probabil Kaname a considerat că încă nu se
răcise.
Însă nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Toţi i-
au spus fetiţei de atunci: „Kazu, nu e vina ta”.
Însă ea continuă şi azi să se învinovăţească: „Eu i-am
turnat cafea mamei”.
Niciodată nu a putut să-şi şteargă din inimă acest gând.
Anii au trecut, dar cu fiecare zi care trecea, sentimentul de
vinovăţie o apăsa şi mai mult.
„Eu am ucis-o pe mama… Eu…”
Tragedia i-a furat inocenţa şi zâmbetul de pe chip. A
început să rătăcească pe străzi ca o somnambulă, zile şi
nopţi la rând. Nu se mai putea concentra şi odată, în timp
ce mergea pe mijlocul unei şosele, a fost cât pe ce să fie
lovită de o maşină. Altă dată, a fost găsită într-un râu, în
plină iarnă. Cu toate astea, niciodată nu s-a gândit la
sinucidere. Să nu mai rămână în viaţă era o dorinţă
subconştientă. În subconştient, continua să se
învinovăţească pentru ce i s-a întâmplat mamei sale.
Într-o zi, la trei ani de la tragedie, Kazu a încremenit la o
trecere peste calea ferată. Nu avea expresia unei fete care
voia să-şi pună capăt zilelor. Cu ochii reci ca gheaţa, privea
132
pierdută semnalul luminos avertizând printr-un ţiuit

asurzitor că se apropia un tren.
Lumina asfinţitului picta oraşul în nuanţe portocalii. În
spatele său erau o mamă şi un copil, care se întorceau de
la cumpărături, şi un grup de elevi aşteptând să se ridice
bariera. La un moment dat, s-a auzit glasul unui copil.
— Mami, iartă-mă, a spus copilul, încercând să o
îmbuneze.
Kazu s-a uitat câteva clipe la mamă şi la copil.
Apoi, ca şi cum bariera o atrăgea ca un magnet, a
început să meargă, strigând în şoaptă „mami… mami…”.
La un moment dat, a auzit o voce întrebând-o:
— Mă iei şi pe mine cu tine?
Era glasul doamnei Kinuyo, profesoară la o şcoală
privată de pictură din cartier. S-a întâmplat să fie în
cafenea în ziua în care Kaname s-a întors în trecut. O
durea sufletul să vadă că zâmbetul dispăruse de pe chipul
lui Kazu din ziua aceea tragică. Profesoara era mereu în
preajma ei, protejând-o cât îi stătea în putinţă.
Însă până în ziua în care au stat amândouă la barieră,
indiferent cât s-a străduit, cuvintele ei nu au adus alinare
inimii lui Kazu. Spunându-i să o ia şi pe ea, doamna
Kinuyo voia să-i spună că era împreună cu fetiţa care
suferea atât de mult, care se credea vinovată de moartea
mamei sale. Profesoara era convinsă că dacă nu o poate
elibera pe Kazu de suferinţă, atunci singura soluţie era să
meargă împreună acolo unde era şi Kaname, ca să-şi ceară
iertare de la ea, lăsând capul în jos.
Însă reacţia pe care a avut-o Kazu nu a fost cea la care
se aştepta. Pentru prima oară de la moartea mamei sale,
fata a început să plângă. Lacrimi mari i se prelingeau pe
obraji şi plângea în hohote sfâşietoare.
Kinuyo nu înţelegea ce se întâmpla în sufletul lui Kazu,
însă ştia că fata, care până atunci îndurase suferinţa
singură, nu voia să moară.
Kazu se zguduia de plâns la pieptul ei, în timp ce şinele
133
Toshikazu Kawaguchi
se zdruncinau sub greutatea trenului care trecea pe lângă

ele. Doamna Kinuyo a mângâiat-o pe fată până când s-a
oprit din plâns.
Au rămas amândouă lângă calea ferată până ce soarele a
apus şi s-a lăsat întunericul.
Din ziua următoare, Kazu a început să toarne din nou
cafea în ceştile clienţilor care doreau să se întoarcă în
trecut.
Dong, dong…
Orologiul din mijloc a bătut ora două noaptea.

Cafeneaua e cufundată în liniştea şi întunericul nopţii.
Ventilatorul din tavan se învârte leneş. Kaname continuă
să citească liniştită romanul pe care i l-a dat Kazu.
Tânăra a încremenit lângă ea, ca şi cum ar fi într-un
tablou cu natură moartă.
Întreaga ei fiinţă e înmărmurită, cu excepţia unei lacrimi
ce i se prelinge încet pe obraz.
134
DOMNUL ŞI DOAMNA MANDA
☕
După o iarnă friguroasă, venirea primăverii aduce fericire
în sufletul oamenilor.
Însă primăvara nu vine dintr-odată. Nu există o zi în
care se sfârşeşte iarna şi o zi în care începe primăvara.
Primăvara se ascunde în iarnă. Ochii noştri o văd, pielea
noastră o simte. O vedem în muguri, în adierea blândă a
vântului, în căldura razelor de soare.
Primăvara şi iarna sunt inseparabile.
— Te gândeşti la Kaname? o întreabă încet Nagare, ca şi
cum ar vorbi singur.
Aşezat pe un taburet înalt, patronul face cocori,
împăturind şerveţele din hârtie. Dar Kazu nu-i răspunde.
Chelneriţa şterge tăcută o masă din spatele lui şi îndreaptă
suportul de sub o zaharniţă.
— Kazu, cred că ar trebui să faci un copil, îi spune
Nagare, privind-o pătrunzător cu ochii săi migdalaţi.
Bărbatul pune pe tejghea al şaptelea cocor. Sunt sigur că şi
Kaname s-ar…
Ding-dong!
Clinchetul clopoţelul îi întrerupe vorba, însă nici el, nici

Kazu nu întâmpină clientul cu „bine aţi venit”.
Înainte să intri în salonul unde se serveşte cafeaua,
trebuie să traversezi un coridor, după ce ai deschis uşa de
care atârnă clopoţelul. Nagare îşi întoarce privirea către
intrarea în formă de arcadă.
Manda Kiyoshi intră în salon, călcând încet, fără să facă
135
Toshikazu Kawaguchi
zgomot. E un poliţist în vârstă, care în primăvară a împlinit

vârsta de pensionare. Ca în serialele poliţiste din anii ’70,
poartă un trend şi o şapcă de vânătoare. Nu are însă o
privire dură, înfăţişarea sa nu are nimic intimidant. Are
aceeaşi înălţime cu Kazu şi e mereu cu zâmbetul pe buze.
Are aerul unui bărbat trecut de a doua tinereţe, sociabil şi
cumsecade, un om obişnuit pe care-l întâlneşti oriunde.
Orologiul din mijloc arată ora opt fără zece minute. Au
mai rămas zece minute până la sfârşitul programului.
— Pot să intru? întreabă Kiyoshi pe un ton reţinut, ca şi
cum s-ar scuza pentru deranj.
— Desigur, răspunde Kazu, calmă ca de obicei.
Nagare îl salută, înclinând uşor capul.
Ori de câte ori vine aici, Kiyoshi se aşază la masa cea
mai apropiată de ieşire şi comandă o cafea, însă azi a
încremenit sub arcadă, privind pierdut în jurul său.
— Intraţi, vă rog, îl invită Kazu, punând un pahar cu apă
pe tejghea.
— Mulţumesc, răspunde Kiyoshi.
Poliţistul se aşază pe un scaun din faţa tejghelei, lăsând
un loc liber între el şi Nagare.
— Doriţi o cafea? îl întreabă patronul.
Nagare strânge cu grijă de pe tejghea cocorii împăturiţi
din şerveţele, se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre
bucătărie, însă răspunsul lui Kiyoshi îl face să se oprească.
— A, nu… Azi… spune ezitant poliţistul, întorcând
privirea către femeia în rochie albă.
— O… răspunde patronul, urmărindu-i privirea cu ochii
mijiţi.
— Am venit să-i dau asta… soţiei mele, continuă Kiyoshi
şi scoate din borsetă o cutie mică de mărimea unui penar,
ambalată elegant într-o hârtie, ca un cadou.
— E cumva…? întreabă Nagare în şoaptă, recunoscând
cutia.
— Da. E lănţişorul pe care m-aţi ajutat să-l aleg,
răspunde ruşinat Kiyoshi şi se scarpină în cap, fără să-şi
136
dea jos şapca.

În toamna anului trecut, Kiyoshi a venit la cafenea ca să
ceară un sfat, căci nu ştia ce cadou să cumpere pentru
ziua de naştere a soţiei sale. Kazu i-a sugerat să cumpere
un lănţişor, însă neştiind ce să aleagă, poliţistul a mers
împreună cu ea la magazin.
— Am promis că i-l voi da aici, în cafenea, dar nu am
reuşit. În ziua aceea, am primit o misiune urgentă de la
secţie şi n-am putut veni.
— Vreţi să spuneţi că doriţi să vă întoarceţi la ziua de
naştere a soţiei dumneavoastră? întreabă Nagare,
schimbând priviri cu Kazu.
— Da…
Nagare îşi muşcă buzele şi nu mai spune nimic. Câteva
secunde, nimeni nu scoate nicio vorbă, însă lui Kiyoshi
tăcerea i se pare lungă şi apăsătoare.
— Nu vă faceţi griji. Ştiu care sunt regulile întoarcerii în
timp, adăugă, uşor precipitat.
Încruntat, Nagare tace.
— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Kiyoshi, îngrijorat,
simţind că ceva nu e în regulă.
— Nu vreau să par nepoliticos, începe Nagare să
vorbească cu glas stins, simţindu-se vinovat. Dar nu văd de
ce trebuie să vă întoarceţi în trecut ca să-i daţi cadoul
soţiei dumneavoastră.
— O, da… Aveţi dreptate, răspunde Kiyoshi, râzând
nervos, înţelegând abia acum de ce Nagare îl privea
nedumirit.
— Mă scuzaţi, adaugă repede Nagare, lăsând capul în
jos.
— Nu-i nevoie să vă cereţi scuze. Eu sunt de vină că nu
v-am explicat aşa cum se cuvine.
Bărbatul ridică paharul pe care i-l adusese Kazu şi ia o
înghiţitură de apă.
— Explicaţie?
— Da… Exact în urmă cu un an am aflat că în această
137
Toshikazu Kawaguchi
cafenea te poţi întoarce în trecut.

Kiyoshi vorbea de prima lui vizită la Funiculi Funicula.
☕
Ding-dong!
Când poliţistul a intrat în cafenea, la masa cea mai

îndepărtată de ieşire şedea un bărbat. Plângea, faţa îi era
roşie toată. Pe partea opusă a mesei, era o femeie în vârstă
şi firavă. Pe unul dintre scaunele de la tejghea era un
băieţel ce părea a fi elev la şcoala primară, iar în spatele
tejghelei era un bărbat înalt de aproape doi metri, probabil
angajat al cafenelei, care, ocupat să urmărească fiecare
mişcare a tânărului şi femeii de la masă, nu l-a salutat pe
Kiyoshi. Singurul care a întors privirea spre el a fost
băieţelul, care îl privea curios, în timp ce sorbea zgomotos
printr-un pai sucul de portocale din pahar.
„Nu-i cazul să mă enervez că nu m-a băgat în seamă. O
să mă observe mai târziu”, şi-a spus Kiyoshi în gând. L-a
salutat pe băieţel aplecând uşor capul şi s-a aşezat la masa
cea mai apropiată de ieşire.
Doar ce s-a aşezat pe scaun şi bărbatul care plângea s-a
transformat brusc într-un fuior de aburi care mai întâi s-
au ridicat către tavan şi apoi au dispărut într-o secundă.
„Ce-a fost asta?”, s-a întrebat şocat.
În timp ce el, încremenit, privea în gol cu ochii mari, o
femeie în rochie albă a apărut pe scaunul de pe care
dispăruse bărbatul care plângea. Kiyoshi avea impresia că
era spectator la un număr de magie.
„Ce s-a întâmplat?”
Poliţistul urmărea înmărmurit scena din faţa sa: femeia
în vârstă s-a apropiat de femeia în rochie albă şi i-a şoptit
ceva. Atât a reuşit Kiyoshi să audă:
— Vreau să o văd pe Kazu fericită…
138
Femeia în vârstă era Mita Kinuyo, iar bărbatul care

dispăruse era fiul ei, Yukio.
Martor la această scenă, Kiyoshi a înţeles că în
cafeneaua Funiculi Funicula era posibilă întoarcerea în
timp.
Mai târziu, când Kazu şi Nagare i-au spus regulile stricte
ale călătoriei în timp, a fost şocat să afle că oricine poate
călători în trecut, dacă îşi doreşte acest lucru.
„Ce rost are să te întorci în timp, dacă nu poţi schimba
prezentul, indiferent ce ai face?”, s-a întrebat atunci
dezamăgit, însă începuse să fie curios. Voia să-i cunoască
pe oamenii care s-au întors în trecut, chiar şi după ce au
aflat despre regulile stricte pe care trebuia să le respecte.
— Ştiu că nu e politicos, dar… am făcut nişte investigaţii
despre oamenii care s-au întors în trecut în această
cafenea, a spus Kiyoshi.
Ruşinat, poliţistul a plecat capul în faţa lui Nagare,
încremenit în pragul bucătăriei, şi a lui Kazu, care
trebăluia în spatele tejghelei.
— Şi din investigaţiile mele… Kiyoshi s-a oprit şi a scos
din buzunar un carnet mic, cu coperţi negre. Am aflat că în
ultimii treizeci de ani, patruzeci şi unu de clienţi au stat pe
scaunul special şi s-au întors în trecut. Fiecare a avut
motivul său – unii şi-au dorit să-şi revadă iubiţii, soţii sau
fiicele –, însă din cei patruzeci şi unu de oameni, doar
patru s-au întors în trecut ca să-i revadă pe cei decedaţi.
Doi dintre ei s-au întors în timp anul trecut, unul în urmă
cu şapte ani, iar mama dumneavoastră, acum douăzeci şi
doi de ani. În total, patru oameni.
Ascultând explicaţia lui Kiyoshi, patronul s- a albit la
faţă ca varul.
— De unde aţi aflat toate astea? l-a întrebat pe poliţist.
Nagare era agitat, însă Kazu privea în gol.
Kiyoshi a inspirat adânc şi a continuat pe un ton ce-i
trăda regretul.
— Doamna Kinuyo mi-a povestit totul înainte să moară,
139
Toshikazu Kawaguchi
a răspuns, uitându-se la Kazu.

Chelneriţa a lăsat privirea în jos.
— Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost că pentru ea
aţi fost ca o fiică…
Emoţionată, Kazu a închis încet ochii.
— Mereu m-am întrebat de ce aceşti patru oameni au
vrut să se întoarcă în trecut ca să vorbească cu cei dragi
care au murit, chiar dacă ştiau că nu mai pot schimba
prezentul indiferent ce ar face cât timp sunt în trecut. În
urmă cu şapte ani, o femeie s-a întors în timp ca să se
întâlnească cu sora ei care a murit într-un accident de
maşină. O cheamă Hirai Yaeko. O cunoaşteţi, nu?
— Da… i-a răspuns Nagare.
Familia lui Yaeko avea o pensiune tradiţională în Sendai.

Fiind fata cea mai mare, ea ar fi trebuit să ducă afacerea
mai departe, însă dorind să fie independentă, la
optsprezece ani a plecat de acasă. După ce părinţii au
dezmoştenit-o, singura care mai ţinea legătura cu ea era
sora ei mai mică. Ani la rând mezina a venit în Tokyo, ca să
o convingă să se întoarcă acasă. Într-un an, în timp ce se
întorcea în Sendai, a avut un accident de maşină şi s-a
stins din viaţă. Moartea surorii sale a făcut-o pe Yaeko să
se întoarcă în trecut ca să o vadă încă o dată.
— După călătoria în trecut, s-a întors de îndată în oraşul
natal şi a preluat afacerea cu pensiunea tradiţională. Am
vrut să-i ascult povestea şi am mers personal în Sendai.
Au trecut şapte ani de la accident şi Yaeko e acum
patroana respectabilă a pensiunii.
— Am întrebat-o de ce s-a întors în trecut ca să-şi
întâlnească sora care murise, ştiind că nu avea cum să
prevină moartea ei. Când a auzit întrebarea mea
impertinentă şi indiscretă, a izbucnit în râs şi mi-a
răspuns: „Dacă aş fi fost nefericită după moartea ei, ar fi
însemnat că a murit special ca să mă facă nefericită, nu?
Mi-am spus că indiferent ce s-a întâmplat, nu pot fi
140
nefericită. Mi-am jurat că am să fac tot ce-mi stă în putinţă

să fiu fericită. Fericirea mea de acum e dovada că viaţa ei a
avut un sens.” Cuvintele ei m-au făcut să-mi dau seama că
m-am înşelat crezând că după moartea soţiei mele nu am
niciun drept să mai fiu fericit vreodată.
Kiyoshi s-a oprit şi a coborât privirea la cadoul pe care-l
ţinea în mână.
— Soţia dumneavoastră a murit? îl întreabă patronul cu
glas stins.
Poliţistul nu voia să întristeze atmosfera din cafenea.
— Da, dar s-a stins în urmă cu treizeci de ani, răspunde
calm.
— În ziua aceea era ziua ei de naştere, nu? îl întreabă
Kazu.
— Da… spune Kiyoshi, privind în gol. Stabiliserăm să ne
întâlnim aici de ziua ei, dar eu n-am mai putut veni. A
apărut ceva urgent la secţia de poliţie. Cum niciunul dintre
noi nu avea telefon mobil, m-a aşteptat aici până s-a închis
cafeneaua. În drum spre casă, a fost victima unui jaf în
cartierul nostru…
Emoţionat, Kiyoshi îşi îndeasă şapca pe cap.
— Îmi pare rău, nu am ştiut. V-am vorbit nepoliticos,
spune Nagare, aplecând adânc capul în faţa poliţistului.
Se simţea vinovat că-i spusese lui Kiyoshi că nu era
nevoie să se întoarcă în trecut ca să-i dea cadoul soţiei
sale. E adevărat, nu ştia că soţia poliţistului murise, însă,
chiar şi aşa, se învinovăţea că vorbise impulsiv, fără să
întrebe mai întâi motivul pentru care bărbatul dorea să se
întoarcă în trecut.
— O, nu-i nevoie să vă scuzaţi. Eu sunt de vină. Ar fi
trebuit să vă explic de la bun început. Îmi cer scuze pentru
confuzia creată, a spus Kiyoshi, lăsând capul în jos. De
treizeci de ani sunt torturat de remuşcări. Dacă aş fi venit
în ziua aceea la întâlnire, soţia mea nu ar fi murit. Dar…
Poliţistul se opreşte şi întoarce uşor privirea către Kazu.
Regretele nu o pot aduce din nou la viaţă…
141
Toshikazu Kawaguchi
Emoţionat de cuvintele lui Kiyoshi, Nagare face ochii

mari şi o priveşte pe Kazu. Vrea să-i spună ceva verişoarei
sale, însă are senzaţia că a rămas fără glas. Chelneriţa
priveşte pierdută în gol, în direcţia femeii în rochie albă.
— De asta am venit aici… Să-i dau soţiei mele acest
lănţişor, cât încă era în viaţă, spune în şoaptă Kiyoshi,
privind cu ochii plini de dragoste la cutioara în care era
cadoul pentru soţia sa.
Dong… Dong… Dong… Dong… Dong… Dong… Dong…

Dong…
Cele opt bătăi ale orologiului din mijloc răsună în micuţa

cafenea.
Kiyoshi se ridică de pe scaun.
— Vă implor… Trimiteţi-mă înapoi în urmă cu treizeci de
ani, când soţia mea era încă în viaţă, când a fost ultima ei
aniversare, spune, lăsând adânc capul în jos.
Chipul lui Nagare e împietrit.
— Domnule Kiyoshi, ştiţi, adevărul e că… Patronul se
opreşte, li este greu să găsească cuvintele cele mai
potrivite. Cum să vă spun…? Dar…
Kiyoshi îl priveşte nedumerit. Văzându-l confuz pe vărul
său, Kazu vorbeşte în locul lui, păstrându-şi aceeaşi
expresie lipsită de emoţie.
— Din cauza unor schimbări, cafeaua pe care o torn eu
în ceaşcă nu mai face posibilă întoarcerea în trecut.
Dacă Nagare fusese incoerent, Kazu în schimb a vorbit
degajată, ca şi cum îl anunţase că meniul de la prânz se
terminase.
— A… îngaimă Kiyoshi, şocat, şi închide dezamăgit încet
ochii.
— Domnule Kiyoshi…
Poliţistul se întoarce cu faţa către Nagare, care încearcă
să-i spună ceva.
— O, nu-i nimic. De când am intrat am avut o presimţire
142
că se întâmplă ceva, spune zâmbind trist. Sunt dezamăgit,

dar nu pot face nimic.
Încercând să-şi ascundă disperarea de pe chip, privirea
sa rătăceşte prin salon. Nu are curaj să se uite în ochii lui
Nagare şi ai lui Kazu.
Vrea să întrebe de ce nu se poate întoarce în trecut, dar
nu o face. Şi chiar dacă ar întreba, instinctul său de poliţist
cu experienţă îi spune că nu ar primi niciun răspuns.
Simte că e inutil să mai zăbovească şi nici nu vrea să-i
facă pe cei doi să piardă timp preţios din cauza lui.
— Cred că deja e timpul să închideţi, nu? întreabă,
lăsând uşor capul în jos.
Întinde mâna spre borseta de pe tejghea şi tocmai când e
pe punctul să pună cutia înăuntru aude un zgomot
înfundat.
Femeia în rochia albă tocmai a închis cartea pe care o
citea.
— O! exclamă Kiyoshi.
Femeia se ridică încet de pe scaun şi, fără să facă
zgomot, se îndreaptă către toaletă.
Scaunul special, cel care te trimite înapoi în trecut, în
ziua pe care ţi-o doreşti, e liber acum. Câteva clipe priveşte
fascinat scaunul, dar brusc îşi aminteşte că nimeni din
cafenea nu-i poate umple ceaşca cu cafeaua magică.
E foarte dezamăgit, însă ştie că nu are niciun sens să se
agaţe de ceea ce nu poate schimba.
— Vă las atunci, spune Kiyoshi, aplecând uşor capul în
faţa lui Nagare.
Poliţistul se întoarce ca să se îndrepte către ieşire, însă
patronul îl opreşte.
— Domnule Kiyoshi, îl strigă Nagare. Vă rog să-i daţi
cadoul soţiei dumneavoastră.
Poliţistul îl priveşte nedumerit.
— Bine, dar… Dacă domnişoara Kazu nu mai poate
turna cafeaua, cum am să mă întorc în trecut?
— Se poate…
143
Toshikazu Kawaguchi
— Ce vreţi să spuneţi?
În ultimul an, Kiyoshi ajunsese să ştie pe de rost toate
secretele regulilor întoarcerii în timp. Unul dintre ele era că
doar femeile din familia Tokita aveau voie să toarne cafeaua
magică în ceşti.
— Aşteptaţi puţin, vă rog, îi spune patronul şi dispare
rapid în camera din spate.
Cu ochi mari de uimire o priveşte pe Kazu şi chelneriţa îi
explică cu o mină rece:
— Nu sunt singura femeie din familia Tokita…
„Nu pot să cred! în cafeneaua asta mai este încă o femeie
şi eu nu o cunosc?”, se întreabă Kiyoshi, panicat.
— Hai odată! Mai repede! se aude vocea lui Nagare
dinspre camera din spate.
— Doamnelor şi domnilor, în sfârşit a venit şi my turn5!
E glasul unei fetiţe. Micuţa are o intonaţie ciudată şi o
pronunţie şi mai stranie.
— A! exclamă poliţistul, recunoscând glasul.
— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, domnule! se
scuză Miki cu voce tare, intrând în salon.
Kiyoshi o priveşte înmărmurit – credea că doar femeile
adulte au voie să toarne cafeaua.
Fetiţa continuă să vorbească, strecurând şi câteva
cuvinte în limba engleză.
— Sunteţi you, domnule? You doriţi să vă întoarceţi în
trecut?
— Ajunge, Miki, o apostrofează Nagare. Vorbeşte corect
în japoneză!
— Nţ, nţ, protestează fetiţa, dând cu o mină gravă din
degetul arătător. Imposibil, răspunde cu un accent
englezesc. Drăguţa de mine nu e japoneză!
Nagare se încruntă, ca şi cum se aştepta să audă aşa un
răspuns.
Vai, ce păcat! exclamă bărbatul, prefăcându-se afectat.
5 Rândul meu - în limba engleză, în original.

144
Regula spune că la noi în cafenea numai femeile japoneze

au voie să toarne în ceşti cafeaua magică!
— A, nu, era o glumă, răspunde precipitată Miki. Sunt
japoneză! exclamă mândră, făcând o piruetă.
— Bine, bine, zice Nagare exasperat, oftând. Toţi ştim
asta. Hai, pregăteşte-te mai repede, spune, făcându-i semn
cu mâna să intre în bucătărie.
— OK! strigă Miki bucuroasă, îndreptându-se cu paşi
săltăreţi către bucătărie.
În timp ce Nagare şi Miki continuă să-şi dea replici, Kazu
priveşte detaşată şi tăcută scena, ca şi cum nici nu ar fi în
salon.
— Kazu, te rog să o ajuţi, îi spune vărul ei.
— Mm…
Chelneriţa se scuză, înclinând uşor capul în faţa lui
Kiyoshi, apoi intră în bucătărie. Nagare o urmăreşte cu
privirea, apoi se apropie de poliţist.
— Mă scuzaţi…
Lăsând capul în jos, Nagare îşi cere scuze pentru
comportamentul lui Miki, într-un moment delicat, în care
poliţistul voia să se întoarcă în trecut ca să-şi întâlnească
soţia care murise. Însă Kiyoshi nu pare câtuşi de puţin
deranjat. Replicile dintre tată şi fiică 1- au amuzat copios şi
i-au amintit de căldura dragostei părinteşti. Mai mult decât
orice, e fericit că poate să călătorească în timp. Nerăbdarea
îi face inima să-i bată cu putere.
— N-am crezut niciodată că Miki o să-mi toarne cafeaua
magică, spune Kiyoshi, privind la scaunul gol al femeii în
rochie albă.
— Săptămâna trecută a împlinit şapte ani, explică
Nagare, privind către bucătărie.
— O, acum înţeleg… răspunde Kiyoshi, amintindu-şi de
una dintre condiţiile ritualului.
Cândva, Kazu îi spusese că doar o femeie din familia
Tokita în vârstă de cel puţin şapte ani are voie să toarne
cafea în ceaşcă. Nu a dat prea mare importanţă vorbelor
145
Toshikazu Kawaguchi
chelneriţei şi a uitat de această condiţie.

Kiyoshi se ridică de pe scaun şi, ca şi cum ar fi atras de
un magnet, se apropie încet de scaunul special.
„Nu-mi vine să cred… Mă întorc în trecut”, îşi spune
poliţistul, simţind cum un val de căldură îi copleşeşte
inima.
Confuz, întoarce capul către patron.
— Luaţi loc, vă rog, îl invită Nagare.
Kiyoshi inspiră adânc şi se strecoară cu grijă între masă
şi scaun. Inima îi bate şi mai tare.
Se aşază pe scaun şi scoate din borsetă cutia cu
lănţişorul pentru soţia sa, pe care Kazu l-a ajutat să-l
aleagă.
— Domnule Kiyoshi, îl strigă încet Nagare.
Patronul se apropie de masa lui, fără să-şi ia ochii de la
uşa bucătăriei.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Kiyoshi, ridicând capul.
Patronul se apleacă, pune o palmă la urechea poliţistului
şi şopteşte pe un ton grav, ca şi cum îi împărtăşeşte o
informaţie strict secretă:
— Ştiţi, Miki… E prima oară când serveşte cafeaua
magică. Vă rog să nu vă supăraţi pe ea. O să se agite, o să-
şi dea aere… Probabil că o să vă ţină o predică lungă
despre reguli. Îmi cer scuze de pe acum. Ce spuneţi?
Sunteţi de acord să vă servească fetiţa mea cu cafea?
Kiyoshi îl înţelege. La urma urmei, Nagare e tatăl lui
Miki.
— Desigur, răspunde zâmbind.
Câteva clipe mai târziu, Miki iese din bucătărie şi se
apropie de masă cu paşi mici. Fetiţa nu e îmbrăcată cu un
şorţ lung şi nici nu poartă papion, aşa cum obişnuia Kazu
când turna în ceşti cafeaua magică.
Peste rochia ei preferată, roz-palid, ca petalele florilor de
cireş, are un şorţ cu pieptar, de culoarea vinului roşu. A
fost şorţul mamei sale, Kei, însă Nagare i l-a micşorat, ca
să-l poată purta.
146
Cu fiecare pas pe care-l face, tava pe care o duce în

mâini, pe care sunt o cafetieră de argint, o ceaşcă şi o
farfurioară din porţelan alb, tremură violent.
Oprită în pragul bucătăriei, Kazu îi urmăreşte fiecare
mişcare. Când fetiţa ajunge în faţa lui Kiyoshi, Nagare îi
spune pe un ton serios:
— Miki, începând de azi, îi vei lua locul lui Kazu şi vei
servi cu cafea clienţii care se aşază pe scaunul special. Eşti
pregătită? Vrei să faci asta?
„În sfârşit, a venit şi rândul ei.”
A venit timpul ca fetiţa lui, inocentă şi jucăuşă, să joace
un rol special. Nagare o priveşte cu o mină atât de gravă,
de parcă ar duce-o la altar.
Miki însă nu ştie ce se petrece în sufletul tatălui ei. Se
uită concentrată la tava din mâinile sale, păşind cu grijă,
ca să nu-i cadă.
— Hm? Ce-ai spus? răspunde cu glas piţigăiat, gâtuit de
emoţie.
Fetiţa nu înţelege nici ce simte tatăl ei, nici ce sarcină
importantă o aşteaptă.
Văzând-o cât e de concentrată şi tensionată, Nagare îşi
dă seama că Miki e doar o copilă, dar asta nu-l deranjează,
ci, dimpotrivă, îl bucură.
— Mm, nu-i nimic, răspunde cu un oftat. Mult noroc,
spune apoi în şoaptă.
În ochii patronului străluceşte o licărire veselă. Miki însă
nu are timp să asculte comentariile tatălui său.
— Nene, ştiţi regulile? îl întreabă pe Kiyoshi, înainte să
înceapă să le explice.
Poliţistul îl priveşte întrebător pe Nagare şi patronul
încuviinţează.
— Eşti drăguţă să mi le explici? Poţi să-mi dai mie
ceaşca şi tava, îi răspunde politicos Kiyoshi.
Serioasă. Miki dă din cap şi îi întinde tava lui Kiyoshi.
Ţinând cafetiera de argint într-o mână, fetiţa începe să
explice regulile întoarcerii în trecut.
147
Toshikazu Kawaguchi
☕
Poliţistul cunoaşte de mult regulile, aşa că Miki termină
de explicat în două-trei minute. A uitat să-i spună lui
Kiyoshi că nu are voie să se ridice de pe scaun cât timp e în
trecut, a mai sărit peste unele părţi din reguli, însă Nagare
nu a mustrat-o.
„Cred că Kiyoshi ştie toate regulile, aşa că o să fie bine”,
îşi spune patronul în gând.
Mândră de felul în care a explicat regulile, fetiţa se
întoarce către tatăl ei, zâmbeşte uşor şi apoi pufneşte
triumfătoare.
— Superb! o laudă de îndată tatăl ei. Grăbeşte-te, nu-l
face pe domnul Kiyoshi să aştepte.
— OK! răspunde bucuroasă fetiţa şi, întorcându-se către
poliţist, îl întreabă: Putem continua?
Până atunci, ori de câte ori servea cafeaua rituală, Kazu
vorbea pe un ton atât de grav şi avea o mină atât de
serioasă, încât părea că până şi temperatura din cafenea
scădea cu câteva grade.
Cu Miki însă atmosfera din cafenea e diferită. Când
zâmbeşte, arată ca o mamă care îşi priveşte cu dragoste
pruncul. Zâmbetul ei radiază căldură şi compasiune,
făcând-o mai matură, ca şi cum nu ar fi o copilă de doar
şapte ani.
Dacă e adevărat că fiecare om are propria aură, atunci
cea a lui Kazu e bleu-palid, în timp ce a lui Miki e
portocalie. Prezenţa ei e atât de caldă şi blândă…
Când fetiţa zâmbeşte, ai senzaţia că temperatura din
micuţa cafenea creşte uşor cu câteva grade.
„Ce zâmbet blând şi liniştitor are! Precum razele soarelui
de primăvară”, îşi spune Kiyoshi în gând.
— Da, te rog, răspunde poliţistul, dând din cap.
— Am înţeles, spune fetiţa şi apoi strigă cu voce tare, de
148
răsună cafeneaua: ŞI NU UITATI! PÂNĂ NU SE RĂCEŞTE

CAFEAUA!
☕
„Vorbeşti prea tare”, o ceartă în gând Nagare, zâmbind
stânjenit.
Miki ridică deasupra capului cafetiera de argint, o înclină
şi toarnă cafeaua în ceaşcă.
Cafeaua începe să curgă în ceaşca albă din porţelan într-
un jet negru, subţire ca un fir de aţă.
E cam greu pentru micuţa Miki să ţină sus cafetiera de
argint. Se chinuie să o ţină într-o mână, însă odată cu
mâna ei tremură şi jetul de cafea şi licoarea maronie curge
pe farfurioară.
E foarte serioasă, însă nu la fel de gravă cum era Kazu
când servea cafeaua magică. Seriozitatea cu care îşi asumă
rolul de chelneriţă e copleşitoare. În timp ce Kiyoshi o
priveşte fascinat, din cafeaua ce umple încet ceaşca începe
să se ridice un fuior de abur.
Totul din jurul lui Kiyoshi tremură, se înceţoşează şi se
distorsionează. Pentru poliţistul de şaizeci de ani, senzaţia
bruscă de ameţeală e un semn că nu se simte bine.
„Tocmai acum m-au apucat ameţelile, într-un moment
atât de important”, îşi spune în gând, supărat. Însă
îngrijorarea se risipeşte repede.
Peste doar câteva secunde, vede cum trupul său se
transformă în vapori. E şocat, însă, în acelaşi timp, e
liniştit, căci îşi dă seama că ameţeala nu are nicio legătură
cu starea sa de sănătate.
Corpul său începe să plutească şi tot ce e în jur se
scurge cu o viteză incredibilă pe lângă el.
— A!
Atât a reuşit să îngaime, nu fiindcă e speriat, ci pentru
că şi-a amintit că nu s-a gândit ce o să-i spună soţiei sale,
149
Toshikazu Kawaguchi
pe care nu o mai văzuse de treizeci de ani, când îi va da

cadoul.
„Sunt sigur că Kimiko nu a ştiut că aici te poţi întoarce
în trecut.”
În timp ce-şi pierde cunoştinţa încet, încet, Kiyoshi
încearcă să se gândească ce să-i spună când îi va da
lănţişorul.
☕
Soţia lui Kimiko a fost o femeie cu un puternic spirit
justiţiar. Ea şi Kiyoshi se cunoscuseră la liceu şi amândoi
visau încă de pe atunci să îmbrace uniforma de poliţist.
Deşi amândoi au reuşit la examenul de recrutare, în
acele timpuri locurile disponibile pentru femei în secţiile de
poliţie erau limitate, şi astfel Kimiko nu a mai avut şansa
să îmbrace niciodată uniforma. La început, Kiyoshi a fost
repartizat la o mică secţie rutieră, însă seriozitatea sa nu a
trecut neobservată şi, la treizeci de ani, a fost numit pe un
post la Poliţia capitalei Tokyo, în cadrul Diviziei 1 de
investigaţii criminale. Erau căsătoriţi de doi ani când a
început să lucreze în criminalistică. Kimiko era în culmea
fericirii că soţul ei avea să fie poliţist de investigaţie, însă
Kiyoshi avea îndoieli că era făcut pentru un astfel de post.
Era un bărbat afectuos şi prietenos. Şi-a dorit să lucreze
la poliţie ca să fie în slujba cetăţenilor, dar şi ca să o
bucure pe Kimiko, al cărei vis fusese să devină poliţist.
Însă de când se transferase la divizia de criminalistică,
ce se ocupa de tentative de omor şi crime, fiecare zi era o
luptă dură pentru el. Natura meseriei îl obliga să vadă
zilnic faţa întunecată a oamenilor, care, mânaţi de lăcomie
şi poate de instinctul de supravieţuire, luau viaţa altor
oameni.
Kiyoshi nu se simţea îndeajuns de puternic ca să facă
faţă realităţii dure, bazându-se doar pe credinţa în justeţea
150
propriilor valori şi a misiunii pe care o avea de îndeplinit.

Nu de puţine ori şi-a spus: „Dacă mai continui mult aşa,
psihicul meu va ceda”.
Temându-se că nu va mai rezista mult, se hotărâse să-i
spună lui Kimiko că avea de gând să demisioneze de la
criminalistică.
Nu a avut curaj să discute cu ea acasă despre demisie şi
s-a gândit să o invite la cafenea, profitând că era ziua ei de
naştere, însă în ziua în care trebuia să se întâlnească la
Funiculi Funicula, a primit un caz urgent de rezolvat. „O
să-i spun în altă zi…”, şi-a zis atunci în gând şi a ales să
ducă la îndeplinire una dintre sarcinile de serviciu, despre
care spunea mereu că le urăşte, decât să meargă la
întâlnirea cu Kimiko. În cele din urmă, soţia sa a fost
implicată fără voia ei într-un jaf şi a fost ucisă.
A fost un incident cu adevărat tragic. Kiyoshi nu a venit
la ora stabilită la cafenea, însă Kimiko l-a aşteptat până la
terminarea programului. După ce a ieşit din cafenea,
tânăra a făcut la dreapta şi a intrat pe o alee dosnică şi
întunecată, dar era cea mai bună scurtătură până la gară.
În timp ce mergea către staţie, a dat nas în nas cu un
hoţ care jefuia o bătrână. Era martoră la un delict, iar
spiritul ei justiţiar puternic nu a lăsat-o să întoarcă capul,
prefăcându-se că nu vedea nimic. A hotărât pe loc să
negocieze cu borfaşul, să stea de vorbă cu el calm, iar
pentru asta trebuia să se apropie mai mult de el, dar cu
prudenţă. Dacă ar fi ţipat dintr-odată la el, cine ştie ce i-ar
fi făcut bătrânei? Bărbatul avea un cuţit într-o mână, însă
Kimiko avea încredere că dacă reuşea să-i distragă atenţia
către ea, atunci ar fi putut să-l convingă să arunce cuţitul.
Tocmai în acel moment, de pe partea opusă a străzii, un
bărbat a strigat: „Ce naiba faci acolo, nemernicule?”
Speriat, borfaşul a împins-o pe bătrână şi a început să
alerge cu toată puterea în direcţia lui Kimiko.
Când a trecut pe lângă ea, speriat şi panicat, s-a
împiedicat şi, ţinând cuţitul în mână, s-a izbit de Kimiko.
151
Toshikazu Kawaguchi
Cuţitul era de fapt un cutter cu o lamă nu prea lungă,

care putea să se oprească în haină şi să nu-i pună viaţa în
pericol, însă bărbatul a căzut peste ea şi lama cutterului s-
a înfipt în gâtul ei, tăindu-i artera carotidă. Din cauza
hemoragiei severe, Kimiko a murit.
Tragedia a lăsat o rană adâncă în inima lui Kiyoshi, care
din ziua aceea a început să se învinovăţească: „Dacă aş fi
venit la întâlnire, dacă aş fi fost acolo să o apăr…”
Ori de câte ori trecea prin faţa cafenelei, poliţistul se
simţea rău şi avea palpitaţii puternice. Moartea soţiei a fost
pentru el un şoc traumatic care i-a rănit profund sufletul şi
care i-a afectat şi sănătatea.
Rănile din suflet nu sunt vizibile, dar sunt greu de
vindecat, mai ales pentru Kiyoshi, care era convins că
numai din cauza sa femeia pe care o iubea s-a stins din
viaţă. Şi sentimentul de vinovăţie era mai puternic cu cât
conştientiza mai mult că nimic nu-i poate readuce la viaţă
pe cei care au murit.
Kiyoshi era convins că, încălcându-şi promisiunea şi
nevenind la întâlnire, a provocat moartea lui Kimiko. Chiar
dacă mintea îi spunea că alta a fost realitatea, că nu a fost
vina lui, inima refuza să accepte că era nevinovat.
„Am moartea ei pe conştiinţă. Cum aş mai putea să fiu
fericit? Ce drept mai am la fericire?”
Abia după ce a vorbit cu mai mulţi clienţi ai cafenelei
care s-au întors în trecut, Kiyoshi a hotărât să se schimbe.
☕
— Incredibil! Deci e adevărat! Un om! A apărut un om!
Glasul unui bărbat e primul pe care-l aude de îndată ce
îşi recapătă cunoştinţa pierdută în timp ce călătorise înapoi
în trecut. Îmbrăcat cu un şorţ cu care nu-i stă prea bine şi
care-l face să arate ca un cercetător universitar pregătit
pentru un experiment de laborator, un bărbat din spatele
152
tejghelei îl priveşte intens. Kiyoshi îl salută, lăsând uşor

capul în jos.
— Kaname! strigă bărbatul şi se face nevăzut în camera
din spate.
„Nu pare deloc omul potrivit pentru o cafenea. Să fie un
angajat nou?”, se întreabă Kiyoshi, privind în jur.
S-a întors în trecut, în urmă cu treizeci de ani, dar
cafeneaua e neschimbată. Totul e la fel, până în cele mai
mici detalii. Cu toate astea, Kiyoshi e convins că a ajuns în
trecut, mai ales că l-a auzit pe bărbat strigând-o pe
Kaname. Ştia de la doamna Kinuyo că pe mama lui Kazu a
chemat-o Kaname.
În afară de el, în cafenea nu mai e niciun client. Kiyoshi
priveşte pierdut în jur şi tresare brusc când din camera din
spate iese o femeie. O rochie albă cu model floral şi guler şi
un şorţ cu pieptar, de culoare arămie, îi acoperă pântecul
mare şi rotund.
„Femeia asta e…” Da, e Kaname, însărcinată cu Kazu.
— Bine aţi venit! îl întâmpină Kaname, zâmbind şi
aplecând uşor capul.
Privindu-i chipul blând şi vesel, lui Kiyoshi îi vine greu
să creadă că femeia din faţa sa e fantoma care stă mereu
pe scaunul special.
„Pare genul de persoană care sparge gheaţa repede,
sociabilă cu oricine” – aceasta a fost prima impresie pe care
i-a lăsat-o Kaname cea din urmă cu treizeci de ani.
În spatele femeii se ascunde un bărbat, privindu-l
îngrozit pe Kiyoshi, ca şi cum ar vedea o stafie.
— V-aţi speriat că am apărut dintr-odată? o întreabă
Kiyoshi simţindu-se vinovat.
— Îmi cer scuze, dar e pentru prima oară când soţul meu
vede pe cineva apărând pe scaunul special.
Kaname s-a scuzat, însă zâmbetul nu i-a dispărut de pe
chip. Ruşinat de felul în care reacţionase, bărbatul din
spatele ei s-a înroşit tot la faţă.
— Vă rog să mă scuzaţi, spune în şoaptă soţul lui
153
Toshikazu Kawaguchi
Kaname.
— O, nu, nu-i nevoie să vă scuzaţi, răspunde Kiyoshi.
„Par atât de fericiţi”, îşi spune poliţistul în gând.
— Aţi venit să vă întâlniţi cu cineva? întreabă Kaname.
— Da, răspunde Kiyoshi.
Kaname aruncă o privire în cafenea şi brusc chipul ei se
întristează.
— Nu vă îngrijoraţi, spune Kiyoshi. Ştiu la ce oră va veni.
Vrând să o asigure pe Kaname că ştie cât e ceasul şi la
ce oră va veni soţia sa, poliţistul se uită la orologiul din
mijloc.
— Da? Atunci e bine, răspunde Kaname, zâmbind
uşurată.
Bărbatul din spatele ei încă îl mai priveşte ca şi cum ar fi
o creatură misterioasă.
A mai rămas puţin timp până când Kimiko va intra în
cafenea şi Kiyoshi nu se poate abţine să pună câteva
întrebări mamei lui Kazu.
— Soţul dumneavoastră nu v-a văzut niciodată turnând
cafea? o întreabă pe Kaname.
— Îmi dă o mână de ajutor în cafenea când are liber de
la serviciu. În plus, cafeaua pe care o torn eu nu mai poate
întoarce clienţii în trecut.
„Acum mi-am amintit… Şi Kazu mi-a spus la fel.”
— De ce? De ce cafeaua turnată de dumneavoastră nu
mai poate întoarce clienţii în trecut?
Pur şi simplu s-a auzit întrebând-o – defect profesional
de poliţist criminalist. În sinea lui se simţea uşor stânjenit
că nici aici, în trecut, nu putea scăpa de obiceiul de a pune
întrebări când avea cea mai mică îndoială.
— Micuţa de aici, răspunde Kaname, zâmbind fericită şi
punând mâinile pe pântecul său rotund.
— Ce vreţi să spuneţi? întreabă uimit Kiyoshi, ridicând
uşor glasul.
— Când femeia care toarnă cafeaua întoarcerii în timp e
însărcinată cu o fetiţă, puterea este moştenită de ea.
154
„Incredibil!”, îşi spune Kiyoshi, făcând ochii mari de

uimire.
— E adevărat că atunci când va împlini şapte ani, fetiţa
dumneavoastră va avea voie să toarne în ceşti cafeaua care
ne întoarce în trecut?
— Exact! Aşa e! Se pare că nu v-a scăpat nimic!
Însă Kiyoshi nu aude ce răspunde Kaname.
„Deci Kazu e însărcinată. Şi totuşi… nu pare deloc
fericită.”
Dacă ar fi fericită, ar zâmbi aşa cum îi zâmbeşte acum
mama ei.
„Nu cumva…?”
Kiyoshi încearcă să pună cap la cap piesele puzzle-ului,
dar…
Ding-dong!
Dong! Dong! Dong! Dong! Dong!
Clopoţelul de la uşă sună în acelaşi timp cu cele cinci

bătăi ale orologiului din mijloc. E ora la care Kimiko trebuie
să vină la întâlnire.
Cu gândul la Kazu şi Kaname, poliţistul intră în panică.
— Se pare că a venit persoana pe care o aşteptaţi, nu? îl
întreabă bucuroasă Kaname.
Kiyoshi inspiră adânc şi hotărăşte să facă acum ce ar fi
trebuit să facă în urmă cu treizeci de ani.
— Sunt pregătit, murmură poliţistul.
Văzându-l că vorbeşte singur, Kaname îi face semn cu
ochii soţului ei şi bărbatul se retrage repede în camera din
spate. Nu voia ca soţul ei, speriat că asistă la aşa o scenă,
să îi deranjeze cu prezenţa lui pe cei doi.
Sub intrarea în formă de arcadă nu e nimeni, însă cu
siguranţă cineva a intrat în cafenea.
„Oare Kimiko mă va recunoaşte?”, se întreabă Kiyoshi şi
inima îi bate cu putere.
155
Toshikazu Kawaguchi
Soţia sa nu ştia că în Funiculi Funicula te poţi întoarce

în trecut. Nu are cum să-şi imagineze că Kiyoshi, acum în
vârstă de şaizeci de ani, s-a întors în urmă cu treizeci de
ani ca să o întâlnească. Prin urmare, nu are cum să-l
recunoască, însă, ca să se asigure că nu va fi recunoscut,
Kiyoshi trage şapca şi mai mult peste ochi şi o aşteaptă.
— Bine aţi venit! o întâmpină Kaname cu voce tare.
Şi în sfârşit, Kimiko intră în salonul cafenelei.
„Kimiko…”, o strigă în gând Kiyoshi, ridicând puţin capul
ca să o vadă.
Soţia sa aruncă o privire în salon, îşi dă jos trenciul
subţire primăvăratic şi se aşază la una dintre cele trei mese
din mijloc. Câteva petale de flori de cireş îi cad de pe umeri
şi plutesc uşor către podea. Kiyoshi ridică privirea ca să-i
poată vedea chipul.
Kaname o serveşte cu un pahar cu apă.
— O cafea, vă rog, îi spune Kimiko.
— O doriţi fierbinte?
— Da.
— Vă servesc de îndată.
După ce ia comanda, Kaname îi aruncă o privire cu
subînţeles lui Kiyoshi. Zâmbeşte şi se întoarce către
Kimiko.
— Vă deranjează dacă mai durează puţin? o întreabă pe
un ton ce-i trădează nerăbdarea. În cafeneaua noastră,
măcinăm boabele de cafea în faţa clientului.
— O, nu. Oricum aştept pe cineva, îi răspunde Kimiko
amabilă.
— Atunci vă doresc şedere plăcută la noi, spune
Kaname, privindu-l pe Kiyoshi în ochi.
Încântată de scenă, mama lui Kazu se retrage repede în
bucătărie, lăsându-i în salon doar pe Kimiko şi soţul ei.
Mesele celor doi soţi sunt faţă în faţă. Kiyoshi întinde
mâna către ceaşcă şi în timp ce se preface că soarbe din
cafea, o priveşte pe Kimiko.
În urmă cu treizeci de ani, odată cu boomul economic, în
156
magazine începuseră să se vândă haine cât mai diverse, în

ton cu moda acelor timpuri.
Femeile făceau pur şi simplu paradă pe străzi, îmbrăcate
în haine sofisticate şi colorate. Kimiko însă nu era
interesată de modă. În ziua aceea venise îmbrăcată foarte
simplu: pe sub un trenci subţire de primăvară avea un
pulover maro şi un costum cenuşiu, cu sacou şi pantaloni.
Părul lung, până la umeri, prins într-o coadă, şi felul în
care stătea pe scaun, cu spatele drept, o fac să arate foarte
distinsă şi rafinată.
Kiyoshi o priveşte pe furiş pe sub cozorocul şepcii. Când
privirile li se intersectează, Kimiko îi zâmbeşte şi îl salută.
— Bună ziua…
Soţia sa nu a fost niciodată timidă cu necunoscuţii. Dacă
persoana din faţa ei era mai în vârstă decât ea, întotdeauna
saluta prima. Kiyoshi o salută aplecând uşor capul, însă
Kimiko pare că nu îşi dă seama că cel de la masa opusă
este chiar soţul ei, mai bătrân cu treizeci de ani.
„O să fie bine… Sper”, îşi spune poliţistul în gând,
făcându-şi curaj.
— Sunteţi Manda Kimiko? o întreabă.
— Poftim? răspunde puţin şocată că un necunoscut în
vârstă îi ştie numele. Da, eu sunt, dar… Cine sunteţi?
Aşa cum era de aşteptat din partea cuiva care visa să
devină poliţistă, Kimiko reacţionează cu calm la o situaţie
neprevăzută.
— Ştiţi… Un bărbat pe nume Manda Kiyoshi m-a rugat
să vă dau asta.
— E de la soţul meu?
— Da.
În secunda următoare, când Kiyoshi vrea să se ridice de
pe scaun ca să-i dea cadoul, se aude un ţipăt.
— Aaah! Aaah! Opriţi-vă, domnule! strigă tare Kaname şi
se apropie de el ţinându-şi o mână pe pântecele rotund.
Kiyoshi şi Kimiko o privesc nedumeriţi, ridicând din
sprâncene.
157
Toshikazu Kawaguchi
— Păi, nu mi-aţi spus adineauri că vă doare spatele şi că

nu puteţi sta în picioare? îl întreabă Kimiko, făcându-i cu
ochiul.
— O, da, aveţi dreptate.
Kiyoshi uitase de regula care spunea că nu avea voie să
se ridice de pe scaunul special atât timp cât era în trecut.
Dacă şi-ar fi ridicat fundul chiar şi puţin, pe loc ar fi fost
trimis înapoi în viitor.
— Au! Ah, spatele meu! Vai, ce mă doare! începe să se
vaite Kiyoshi.
Duce repede mâna la spate şi face o grimasă ca şi cum
durerea ar fi insuportabilă.
Joacă prost teatru, însă lui Kimiko nu-i pare nimic
suspect.
— Suferiţi de hernie de disc? Vă simţiţi rău? Îl întreabă
Kimiko.
Îngrijorată, femeia se ridică de pe scaun şi se apropie de
masa lui.
— Da… Dar sunt obişnuit cu durerile.
Impresionat de bunătatea lui Kimiko, care era atentă cu
toţi cei din jurul ei, Kiyoshi îşi stăpâneşte cu greu lacrimile.
Aşa a fost Kimiko. Îşi făcea mereu griji pentru toată
lumea, nu era indiferentă la ce se întâmpla celor din jurul
ei. Niciodată nu ezita să-şi arate bunătatea. Unii oamenii
credeau despre ea că, voind să facă binele cu forţa, era
prea indiscretă, însă ei nu i-a păsat niciodată de gura
lumii. În tren întotdeauna se ridica prima de pe banchetă
ca să cedeze locul femeilor însărcinate sau persoanelor în
vârstă, iar dacă vedea pe stradă pe cineva ce părea rătăcit,
îl întreba pe loc dacă avea nevoie de ajutor.
Bunătatea ei nu avea legătură cu faptul că visa să
ajungă poliţist. Aşa era ea, avea un suflet bun şi tocmai
bunătatea şi blândeţea ei l-au fermecat pe Kiyoshi încă de
când erau colegi la liceu.
— Sunteţi sigur că totul e în regulă? îl întreabă din nou
Kimiko, vădit îngrijorată.
158
— Mm… Da… răspunde stânjenit Kiyoshi, ferindu-şi

privirea.
Nu îi este teamă că soţia sa îşi va da seama că minte.
Mai degrabă îi este teamă că bunătatea şi blândeţea lui
Kimiko, după care tânjea atât de mult, îl vor copleşi.
— Aveţi grijă, vă rog, nu faceţi mişcări bruşte, îi spune
Kaname pe un ton calm. Şi beţi cafeaua cât încă e caldă. E
mai bună aşa decât rece, îi spune înainte să intre din nou
în bucătărie.
— Îmi cer scuze, spune Kiyoshi, lăsând capul în jos.
În loc să se întoarcă la scaunul său, Kimiko coboară
privirea spre cutia pe care Kiyoshi o ţine în mână.
— Şi v-a rugat soţul meu să-mi daţi asta?
— Da…
Precipitat, Kiyoshi îi întinde cutia.
— Ce este în ea? întreabă în şoaptă Kimiko, luând cutia
din mâna lui şi privind-o nedumerită.
— E ziua dumneavoastră de naştere, nu?
— Poftim?
— E azi, nu?
— A, da… răspunde Kimiko, privind uimită cutia din
mâinile sale.
— Mi-a spus că e un cadou pentru dumneavoastră. Mi-a
spus să vă zic că a primit o misiune urgentă de rezolvat şi
că trebuie să plece degrabă în Yamagata. A fost aici cu o
jumătate de oră înainte să veniţi dumneavoastră. M-a rugat
cu disperare să vă dau cutia.
În acele timpuri, nu erau telefoane mobile sau pagere.
Dacă voiai să anulezi o întâlnire, nu aveai alte soluţii decât
să suni la telefonul de la locul întâlnirii sau să rogi o
cunoştinţă să transmită mesajul. Dacă nu era posibil, pur
şi simplu persoana care venea la locul întâlnirii trebuia să
aştepte mult timp.
Deseori, Kiyoshi a fost nevoit să-şi schimbe pro-gramul
din cauza sarcinilor urgente de serviciu. Nu de puţine ori îi
ruga pe necunoscuţi să-i transmită mesaje lui Kimiko.
159
Toshikazu Kawaguchi
Tocmai de aceea nu a fost surprinsă când străinul în vârstă

i-a spus că are un cadou din partea soţului ei.
— O, da? răspunde în şoaptă şi începe să desfacă
zgomotos hârtia în care era ambalată cutia.
Înăuntru era un lănţişor cu un pandantiv cu un mic
diamant.
Kiyoshi nu-i dăduse niciodată un cadou de ziua ei de
naştere. E adevărat, poliţistul era prea ocupat ca să-şi facă
timp să cumpere cadouri, însă ştia că în trecut soţia sa
suferise o mică traumă din cauza zilei de naştere.
Kimiko se născuse pe 1 aprilie, ziua păcălelilor. În
copilărie, când prietenii îi ofereau un cadou şi îi urau la
mulţi ani, în secunda următoare îi luau cadoul din mână.
„Păcăleală de 1 aprilie!”, strigau într-un glas şi râdeau de
ea.
Nu o făceau cu rea-intenţie, însă Kimiko se simţea foarte
rănită atunci când de ziua ei primea în dar o glumă proastă
de ziua păcălelilor. Când erau elevi la liceu, Kiyoshi a fost
de multe ori martor la astfel de scene.
Era 1 aprilie, cireşii înfloriseră. Era vacanţa de
primăvară, însă câţiva colegi de clasă care îi erau prieteni
îşi dăduseră întâlnire ca să-i ureze la mulţi ani.
I-au întins cadoul, apoi l-au luat rapid înapoi, râzând şi
strigând: „Păcăleală de 1 aprilie!” Nu erau răi la suflet şi
bineînţeles că i-au dat până la urmă cadoul, însă, deşi
Kimiko le-a mulţumit cu zâmbetul pe buze, Kiyoshi i-a
observat tristeţea pe care încerca să o ascundă. Dacă nu ar
fi ţinut atât de mult la ea, probabil că nu ar fi fost atent la
detalii.
Chiar şi după ce au început să iasă împreună ca
îndrăgostiţi, Kimiko obişnuia să-şi facă program de ziua ei,
ca să evite să primească un cadou împreună cu o glumă
proastă care o rănea. Kiyoshi ştia ce simţea soţia sa, dar şi-
a dorit foarte mult să se întoarcă în trecut ca să-i ureze la
mulţi ani, la ultima ei zi de naştere.
Kimiko nu-şi poate lua ochii de la lănţişorul cu diamant.
160
— La mulţi ani, spune Kiyoshi cu glas stins.

Kimiko îl priveşte surprinsă.
— Acesta e mesajul de la soţul meu?
— Mm? Desigur.
Ochii lui Kimiko se umplu pe loc de lacrimi. Mărgele
strălucitoare i se preling pe obraji.
Kiyoshi se nelinişteşte – e prima oară când o vede
plângând pe femeia care rămânea puternică în orice
situaţie.
Chiar dacă de multe ori a fost respinsă la concursurile
de recrutare, spunându-i-se că nu sunt suficiente posturi
vacante pentru femeile poliţiste, Kimiko niciodată nu a
plâns. Strângea din dinţi şi spunea hotărâtă: „La anul mă
vor accepta”. Aceasta era femeia pe care el o cunoştea şi nu
poate înţelege de ce plânge în faţa lui.
— Ce s-a întâmplat? o întreabă bărbatul, agitat.
Nu e sigur dacă Kimiko o să-şi deschidă sufletul în faţa
unui necunoscut, dar trebuie să afle motivul pentru care a
izbucnit în plâns.
— Scuzaţi-mă, spune Kimiko în şoaptă.
Se întoarce la masa ei, scoate din geantă o batistă şi îşi
şterge lacrimile. Neliniştit, Kiyoshi îi urmăreşte fiecare
mişcare. Kimiko suspină, îşi şterge nasul şi, forţându-se să
zâmbească, îi spune:
— Ştiţi… Azi mă aşteptam ca soţul meu să-mi spună că
ne despărţim…
— Cum?!
Lui Kiyoshi nu-i vine să creadă ce a auzit. E atât de
şocat de cuvintele ei, încât se întreabă dacă nu cumva a
ajuns într-o altă lume şi nu în propriul trecut.
— Şi…
Kiyoshi ştie că trebuie să spună ceva, însă pur şi simplu
nu poate articula niciun cuvânt. Ca să nu trezească
suspiciuni, întinde mâna spre ceaşcă, ia o înghiţitură de
cafea şi constată că nu mai este la fel de fierbinte ca în
urmă cu câteva minute, că începe să se răcească.
161
Toshikazu Kawaguchi
— Scuzaţi-mi indiscreţia, sunteţi amabilă să- mi daţi mai

multe detalii?
Aşa obişnuia să vorbească Kiyoshi când ancheta un caz.
Auzindu-l, Kimiko pufneşte în râs.
— Vorbiţi de parcă aţi fi poliţist la criminalistică, îi spune
soţia sa, cu ochii roşii de plâns.
— Dacă nu vă deranjează să vorbiţi cu mine, desigur…
Kiyoshi îşi dă seama că i-au scăpat nişte fraze tipice
pentru un poliţist de la divizia de criminalistică, însă ştie
că nu se poate întoarce în viitor fără să afle de ce Kimiko
plânge.
Uneori, oamenii îşi deschid sufletul doar în faţa celor în
care au încredere deplină, alteori simt nevoia să fie
ascultaţi de necunoscuţi.
Kiyoshi nu mai spune nimic, o aşteaptă pe Kimiko să
înceapă să vorbească. Nu vrea să o forţeze să i se
destăinuie. Nu mai are timp mult, dar simte că-i va
răspunde.
Kimiko stă în picioare în faţa mesei sale. Glasul lui
Kaname, care tocmai iese din bucătărie cu o cafea
îmbietoare, sparge tăcerea.
— Doriţi să o beţi aici?
Intuind ce se petrece, Kaname pune ceaşca cu cafea nu
pe masa lui Kimiko, ci pe cea a lui Kiyoshi.
— Desigur, răspunde Kimiko fără să ezite.
Înainte să se întoarcă în bucătărie, Kaname pune pe
masa lui Kiyoshi ceaşca cu cafea şi nota de plată.
Kimiko ia geanta de pe masa ei şi se apropie de masa lui
Kiyoshi.
— Îmi permiteţi să mă aşez aici? îl întreabă, ţinând o
mână pe spătarul scaunului din faţa soţului său.
— Vă rog, luaţi loc, răspunde Kiyoshi zâmbind. Şi? o
întreabă nerăbdător.
Kimiko trage adânc aer în piept şi începe să povestească.
— De o jumătate de an încoace, soţul meu e mereu trist
şi nu mai reuşim să vorbim aşa cum o făceam altădată.
162
Din cauza serviciului, lipseşte mult de acasă, iar de vreo

câteva zile, când ne vedem tot ce spune e: „Mm, îhî, OK,
scuze, dar în seara asta sunt obosit…” Kimiko se opreşte şi
îşi şterge cu batista lacrimile din colţul ochilor. Mi-a spus
că azi trebuie să avem o discuţie serioasă. Am fost sigură
că vrea să-mi ceară să ne despărţim, continuă Kimiko, cu
glasul înecat în lacrimi. Am crezut că a uitat că azi e ziua
mea de naştere, spune femeia, privind lănţişorul din
mâinile sale.
Lasă capul în jos, îşi acoperă faţa cu mâinile şi umerii i
se zguduie de plâns.
Cuvintele soţiei sale îl lăsă înmărmurit -
niciodată Kiyoshi nu s-a gândit să se despartă de ea, dar
poate că Kimiko a fost îndreptăţită să creadă că el voia să
divorţeze. Copleşit de numărul mare de cazuri, avea
insomnii, era întotdeauna obosit. Trecea printr-o perioadă
în care se îndoia serios că locul său era la divizia de
criminalistică. Evita să poarte orice fel de conversaţie cu
soţia sa, de teamă că până la urmă îi va spune că avea de
gând să demisioneze. Abia acum, ascultând-o pe Kimiko,
înţelege că pentru soţia sa atitudinea lui era un semn că
avea o căsnicie nefericită, primul pas către divorţ.
„Eu sunt de vină că am făcut-o să creadă că vreau să mă
despart de ea.”
Niciodată nu vom putea şti ce se ascunde cu adevărat în
sufletul oamenilor. Orbiţi de propria suferinţă, uităm de
ceilalţi de lângă noi, de ce simt ei. Kiyoshi o priveşte pe
soţia sa plângând în faţa lui şi nu ştie ce să-i spună. Se
preface că e un străin care din întâmplare a venit în
aceeaşi cafenea în care a intrat şi ea. Ştie că doar peste
câteva ore, Kimiko îşi va pierde viaţa, dar, cu toate astea,
nu poate face nimic să împiedice tragedia.
Kiyoshi ridică încet ceaşca de pe masă – cafeaua e
aproape rece. Cuvintele pe care le spune în secunda
următoare îl şochează:
— După ce ne-am căsătorit, niciodată nu m-am gândit
163
Toshikazu Kawaguchi
să mă despart de tine…
Ştie că nu poate schimba realitatea, însă nu suportă
gândul să ştie că soţia avea să moară îngrijorată că vor
divorţa.
Nu-i pasă dacă îl crede sau nu. Dacă poate să-i uşureze
suferinţa, atunci trebuie să recunoască cine este el cu
adevărat. Şi ştie că numai el poate face asta.
— Am venit din viitorul de peste treizeci de ani, îi spune
simplu şi direct.
Kimiko îl priveşte înmărmurită, cu ochii mari de uimire.
— Şi discuţia serioasă pe care voiam să o am cu tine nu
era despre despărţire…
Kiyoshi tuşeşte scurt, înalţă capul, îşi îndreaptă spatele
şi o priveşte în ochi pe soţia sa. Intimidat de privirea
intensă a lui Kimiko şi copleşit de regrete, face aceeaşi
mişcare – îşi coboară mai mult şapca peste ochi – şi spune
în şoaptă:
— Adevărul e că voiam să-ţi spun că demisionez de la
criminalistică…
Cozorocul şepcii îi acoperă ochii şi nu poate vedea
reacţia lui Kimiko, dar continuă să vorbească.
— Să merg în fiecare zi la locul unei crime, să vorbesc
zilnic cu oameni care, de fapt, nu pot fi numiţi oameni…
Toate astea m-au dărâmat psihic. Nu vedeam decât ucigaşi
nemernici care luau viaţa copiilor şi a bătrânilor. Eram
deprimat… Mai bine zis, disperat. A fost cumplit, mi-a fost
îngrozitor de greu. Indiferent ce am făcut, nici eu şi nici
colegii mei de la criminalistică nu am putut opri crimele. Şi
am început să mă întreb ce caut acolo, ce sens are
strădania mea dacă nu pot schimba nimic? Am vrut să-mi
deschid sufletul în faţa ta, dar m-am temut că te vei supăra
pe mine. Şi nu am putut să-ţi spun nimic din ce simţeam.
Mai este foarte puţin şi cafeaua se va răci de tot, dar
pentru el nu mai contează dacă soţia sa îl crede sau nu.
Tot ce vrea e să-şi deschidă sufletul şi să spună ce ar fi
trebuit să-i mărturisească în urmă cu treizeci de ani.
164
— Te rog să nu te îngrijorezi. Până la urmă, nu am

demisionat de la criminalistică, spune Kiyoshi, oftând
adânc. Şi nici nu ne-am despărţit, adaugă cu glas stins.
Kimiko nu reacţionează. Kiyoshi minte. Disperat, minte.
Palmele i-au transpirat şi nu poate decât să privească
pierdut ceaşca de pe masă. Nu are puterea să ridice capul.
Îi este prea frică să se uite în ochii soţiei sale. Îi este teamă
de reacţia ei. Tot ce a putut face a fost să-şi descarce
sufletul, dar nu regretă.
— Timpul meu se apropie de sfârşit. Trebuie să plec,
spune luând ceaşca în mână.
— Am ştiut că nu mă înşel. Te-am recunoscut, Kiyoshi,
murmură Kimiko.
Tonul din glasul ei îi spune că soţia lui încă are îndoieli.
Auzind-o cum i-a rostit numele, îşi aminteşte cum îl striga
când erau colegi la liceu şi ochii i se umplu de lacrimi. Şi
totuşi, Kiyoshi e confuz. Cum a fost posibil să-l
recunoască? A fost sigur că ea nu ştia că te poţi întoarce în
trecut în cafeneaua Funiculi Funicula.
— Cum m-ai recunoscut?
— După şapcă.
— A…
Chiar ea îi dăruise şapca de vânătoare. Când Kiyoshi a
fost transferat la divizia de criminalistică, a dat special
comandă la un pălărier.
— E uzată… O porţi mereu, nu-i aşa? îl întreabă, privind
şapca zâmbind.
— Mm…
Au trecut treizeci de ani de când poartă şapca dăruită de
soţia sa şi nu a conceput nicio clipă să o arunce.
— Ţi-a fost greu la criminalistică, nu-i aşa?
— Mm…
— De ce nu ai demisionat? îl întreabă încet.
Adevăratul motiv a fost că nu a putut să se elibereze de
sentimentul de vinovăţie că Kimiko şi-a pierdut viaţa în
timpul unui jaf, din cauza lui, care nu a venit la întâlnire.
165
Toshikazu Kawaguchi
Continuând să lucreze la cazurile de omucideri, voia să se

pedepsească pe el însuşi pentru tot restul vieţii.
Bărbatul ridică privirea şi se uită în ochii ei.
— Pentru că ai rămas totdeauna aici, pentru mine, îi
răspunde.
— Eu?
— Da.
— Chiar crezi asta?
— Da, răspunde Kiyoshi fără să ezite.
Kiyoshi simte că nu mai sunt singuri.
Priveşte către bucătărie şi o vede pe Kaname uitându-se
la el cu subînţeles. „E timpul să plecaţi”, îi spune privirea
femeii.
Kaname ţine o mână peste pântecul ei mare şi rotund şi
Kiyoshi îşi aminteşte de Kazu.
„Şi Kazu suferă la fel ca mine”, îşi spune în gând.
Bărbatul încuviinţează, aplecând uşor capul, şi coboară
privirea la ceaşcă.
— Trebuie să mă întorc…
— Kiyoshi… îl strigă Kimiko în şoaptă, în timp ce el
apropie ceaşca de buze.
Soţia sa a înţeles din schimbul de priviri dintre el şi
Kaname că a sosit clipa să-şi ia rămas-bun.
— Ai fost fericit? îl întreabă Kimiko cu glas stins.
— Da, am fost, răspunde Kiyoshi şi bea toată cafeaua pe
nerăsuflate.
Tresare şi inima îi bate cu putere – cafeaua e mai rece
decât temperatura normală a corpului.
„Dacă nu mi-ar fi făcut semn Kaname, n-aş fi băgat de
seamă că se răceşte de tot.”
Kiyoshi întoarce privirea către Kaname, care îi răspunde
cu un zâmbet diafan, imposibil de descris în cuvinte.
Ameţeşte… Totul din jurul său tremură şi se
distorsionează, înainte să înceapă să curgă pe lângă el cu o
viteză incredibilă. O secundă mai târziu, trupul său se
transformă într-un fuior de aburi lăptoşi.
166
Încă o mai poate vedea pe Kimiko, ţinând lănţişorul

strâns la pieptul ei.
— Mulţumesc pentru cadou, îi spune soţia sa, zâmbind
fericită.
— Îţi stă atât de bine! îi răspunde, timid ca întotdeauna.
Însă nu va afla niciodată dacă vorbele sale au ajuns la
Kimiko.
☕
Kiyoshi deschide încet ochii.
— Nene, v-aţi întors! strigă Miki, bucuroasă.
Fetiţa priveşte în jur şi când ochii ei îi întâlnesc pe cei ai
tatălui, pe chip îi înfloreşte un zâmbet. E mulţumită de
cum s-a descurcat, că primul ei client s-a întors cu bine
din trecut. Nagare oftează uşurat şi o mângâie cu blândeţe
pe cap.
— Bravo! Ai făcut o treabă minunată.
Doar chipul lui Kazu are aceeaşi expresie lipsită de
emoţie. O lasă pe fetiţă să se bucure de moment şi strânge
în locul ei ceaşca lui Kiyoshi.
— Cum a fost? îl întreabă chelneriţa.
— Sunteţi însărcinată, nu-i aşa? o întreabă brusc
Kiyoshi.
Zdrang! Cafeneaua răsună de zgomotul unei tăvi scăpate
pe podea de Nagare.
— Taţi, nu mai face gălăgie! îl ceartă fetiţa.
— Seu… scuze, se bâlbâie patronul şi ridică precipitat
tava de jos.
Kazu se schimbă la faţă.
— Da, îi răspunde scurt bărbatului.
— De unde aţi aflat? îl întreabă Nagare.
— M-am întâlnit cu mama dumneavoastră, răspunde
Kiyoshi, privind-o pe Kazu. Era însărcinată. De la ea am
aflat că femeile însărcinate cu fetiţe nu au voie să toarne
167
Toshikazu Kawaguchi
cafeaua magică.
— Da? întreabă absentă Kazu, înainte să intre în
bucătărie ca să spele ceaşca lui Kiyoshi.
Când Kaname, femeia în rochie albă, se întoarce de la
toaletă, Kiyoshi se ridică de pe scaun şi o salută, aplecând
uşor capul. Între timp, Kazu iese din bucătărie, cu o cafea
proaspătă pentru mama sa.
Chelneriţa pune ceaşca pe masă şi Kiyoshi îi spune în
şoaptă:
— Mama dumneavoastră era atât de fericită…
Kazu încremeneşte preţ de o secundă.
Nagare şi Kiyoshi aşteaptă încordaţi reacţia ei.
— A! Ia uite ce-am găsit! strigă deodată Miki, spărgând
liniştea apăsătoare.
Fetiţa se apleacă şi ridică de pe podea o petală de floare
de cireş, micuţă cât o unghie, prinzând-o între arătător şi
degetul mare. Probabil căzuse de pe umărul cuiva.
Chiar şi o singură petală de floare poate fi mesagerul
primăverii.
— A venit primăvara! strigă veselă fetiţa, uitându-se la
petală.
Pe chipul lui Kazu apare un zâmbet blând şi cald.
— Din ziua în care mama nu s-a mai întors din trecut,
începe să vorbească liniştită Kazu, a început să-mi fie frică
de fericire… Kazu vorbeşte ca şi cum ar vorbi cu ea însăşi
sau poate chiar cu cafeneaua, nu cu cei din jurul său. Din
ziua în care mama a dispărut, au dispărut şi zilele mele
fericite şi fericirea celei mai importante persoane din viaţa
mea.
Lacrimile încep să i se prelingă pe obraji.
Din ziua în care mama sa nu s-a mai întors din trecut,
Kazu nu şi-a mai făcut prieteni, nici măcar printre colegii
de la şcoală – îi era teamă că o să-i piardă şi pe ei. Nici la
gimnaziu şi nici la liceu nu a intrat în cluburile şcolii şi nici
nu a făcut parte dintr-un cerc de prieteni. Când alţi copii o
chemau afară la joacă, nu se ducea. După ore, se întorcea
168
repede acasă şi muncea în cafenea.

Nu lega prietenii, nu o interesa nimeni. Trăia spunându-
şi mereu în gând „Eu nu pot fi fericită”.
S-a agăţat cu disperare de cafenea. Nu-şi dorea nimic
pentru ea, nu spera nimic pentru viaţa ei. Trăia doar ca să
toarne cafea în ceştile clienţilor. Aşa s-a pedepsit pentru ce
i s-a întâmplat mamei sale, Kaname.
Ochii lui Nagare s-au umplut de lacrimi. Sunt lacrimile
unui bărbat care începând din acea zi tragică e mereu
lângă ea şi o sprijină.
— Şi eu am gândit la fel, spune în şoaptă Kiyoshi.
Probabil că dacă aş fi venit la întâlnire, soţia mea ar fi fost
şi acum în viaţă. M-am învinovăţit pentru moartea ei,
pentru că nu am fost aici de ziua ei. Şi mi-am spus mereu
că nu am dreptul să fiu fericit după moartea sa.
Kiyoshi s-a agăţat cu disperare de muncă, de rezolvarea
cazurilor de la divizia de criminalistă. A ales conştient cea
mai dură cale pentru el, a fost prizonierul unui singur
gând: „Fără ea, nu am niciun drept să fiu fericit”.
— Dar am greşit. Asta am învăţat de la oamenii pe care i-
am întâlnit în această cafenea.
Kiyoshi nu a încercat să afle adevărul doar despre
Kaname şi Yaeko, cea care s-a întors în trecut ca să-şi
revadă sora mai mică ce murise în accident. A vorbit şi cu
tânăra care s-a întors în timp ca să-şi vadă iubitul de care
se despărţise, şi cu femeia care a călătorit în timp ca să-şi
revadă soţul care-şi pierduse memoria. Ştia şi despre
bărbatul care în primăvara trecută s-a întors în timp ca să
se întâlnească cu amicul care murise în urmă cu douăzeci
şi doi de ani. Mai era şi tânărul care în toamna trecută şi-a
revăzut mama care murise în spital. Apoi, în iarnă, un
bărbat care ştia că nu mai avea mult de trăit a venit din
trecut ca să se asigure că iubita pe care a lăsat-o în urma
sa era fericită.
— M-au impresionat profund cuvintele tânărului care
ştia că va muri.
169
Toshikazu Kawaguchi
Kiyoshi scoate un carneţel cu coperţi negre şi începe să

citească cu voce tare: „Dacă vei încerca să fii fericită după
tot ce s-a întâmplat, atunci înseamnă că cele şaptezeci de
zile cât a trăit copilul ţi-au adus fericire. Asta înseamnă că
viaţa lui a avut un sens. Doar tu poţi da un sens scurtei
vieţi a copilului tău. Tocmai de aceea, negreşit trebuie să
încerci să fii fericită.
Pentru că cel care îşi doreşte cel mai mult să fii fericită e
chiar copilul tău.”
— Cu alte cuvinte… Felul în care îmi trăiesc acum viaţa
o face pe soţia mea fericită.
Kiyoshi citise de multe ori cuvintele lui Kurata şi pagina
era pătată şi boţită.
Emoţionată, Kazu începe să plângă din nou. Şiroaie de
lacrimi i se preling pe obraji.
Poliţistul pune carneţelul în buzunarul jachetei şi îşi
aranjează mai bine şapca pe cap.
— Mi-e imposibil să cred că mama dumneavoastră nu s-
a mai întors din trecut doar ca să vă facă nefericită. Aşa
că… Aduceţi copilul pe lume şi… Kiyoshi se opreşte şi
întoarce privirea către Kazu care se uită la mama sa. Fiţi
fericită. Aveţi dreptul la fericire.
Kazu închide ochii încet şi nu spune nimic.
— Mulţumesc pentru cafea, spune Kiyoshi şi pune
câteva monede pe tejghea.
Nagare îi răspunde aplecând uşor capul.
— A! exclamă Kiyoshi oprindu-se brusc înainte să iasă
pe sub arcadă.
— Aţi uitat ceva? îl întreabă Nagare.
— Nu… Voiam să vă spun că lănţişorul pe care l-aţi ales
i-a plăcut foarte mult soţiei mele, spune Kiyoshi privind-o
pe Kazu. S-a bucurat foarte mult.
Bărbatul îşi ia la revedere aplecând uşor capul şi iese din
cafenea.
Ding-dong!
170
Liniştea se aşterne din nou peste cafenea. Bucuroasă că

şi-a îndeplinit cu bine misiunea, Miki dă din cap mândră
de ea, ţinându-l de mână pe taică-su.
— Ştiam eu că asta urmăreşti, spune Nagare, înţelegând
pe loc de ce Miki nu mai spune nimic – fetiţa aştepta să o
ia în braţe. OK. Hopa sus!
Miki scapă petala de floare de cireş dintre degete. Petala
începe să plutească uşor către podea.
— O… A venit primăvara, spune Nagare în şoaptă.
— Vere…
— Hm?
— Eu… pot să fiu fericită, nu?
— Bineînţeles. Şi-apoi, asta mică abia aştepta să-ţi ia
locul, spune patronul, aşezând-o mai bine pe Miki în
braţele sale. Totul va fi bine, ai să vezi, o încurajează
Nagare şi intră în bucătărie.
— Mm… răspunde Kazu, căzută pe gânduri.
☕
Iarna lungă se apropie de sfârşit.
Cafeneaua a rămas neschimbată, e la fel ca întotdeauna.
— Mami… Ventilatorul de lemn din tavan se învârte
încet. Eu…
Cele trei orologii mari de pe perete arată trei ore diferite.
Lumina lustrelor retro cu abajur învăluie salonul într-o
nuanţă nostalgică de sepia.
Rămasă doar cu mama ei în micuţa cafenea în care
timpul pare că s-a oprit, Kazu inspiră adânc şi, punându-şi
mâinile pe pântece, spune în şoaptă:
— Voi fi fericită!
Kaname zâmbeşte cu blândeţe, fără să ridice privirea din
cartea pe care o ţine în mâini. E acelaşi zâmbet pe care
obişnuia să i-l dăruiască fiicei sale când era în viaţă.
171
Toshikazu Kawaguchi
— Mami…
În clipa în care Kazu o strigă, corpul lui Kaname începe
să se ridice în aer ca un fuior de abur ieşind dintr-o ceaşcă
de cafea proaspăt turnată.
Trupul ei, transformat acum în abur, se ridică, pluteşte
câteva secunde în aer, urcă spre tavan, apoi dispare.
Kazu închide ochii încet.
În locul lui Kaname, pe scaunul special apare un domn
în vârstă. Ia cartea lăsată pe masă şi o deschide la prima
pagină.
— Mă serviţi, vă rog, cu o cafea? o întreabă pe Kazu.
Pentru câteva momente, Kazu rămâne încremenită,
privind tăcută către tavan. Apoi coboară uşor privirea către
bătrân:
— Desigur, vă servesc de îndată, răspunde şi se
îndreaptă cu paşi graţioşi spre bucătărie.
Anotimpurile vin şi pleacă.

Şi în viaţa noastră sunt ierni aspre şi grele.
Dar negreşit, după iarnă va sosi şi primăvara.
La Funiculi Funicula a mai venit încă o primăvară.
Iar primăvara lui Kazu tocmai a început.
---- Sfârşit ----
172

Toshikazu Kawaguchi Seria Pana Nu Se Raceste Cafea - 231017 - 164629

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toshikazu Kawaguchi Seria Pana Nu Se Raceste Cafea - 231017 - 164629

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Poveşti din cafenea

Cel mai bun prieten .......................................................... 5

Mama şi fiul .................................................................... 57

Îndrăgostiţii .................................................................. 103

Domnul şi doamna Manda ............................................ 135

au avut loc patru miracole emoţionante.

CEL MAI BUN PRIETEN

Se aude clinchetul clopoţelul atârnat de uşă şi fata intră

„Doriţi să intraţi în cafenea? Vă rog, sunteţi binevenit!”?

Gōtarō păşeşte în cafeneaua despre care se zvoneşte că

salonul cafenelei. Bărbatul păşeşte înăuntru, iar privirea i

peste cămaşa albă, de gulerul căreia e prins un papion, are

— Vino să lucrezi în restaurantul meu.

în gând: „într-o zi, am să-ţi răsplătesc bunătatea”.

A patra regulă: cât timp eşti în trecut, nu ai voie să te

şi se opreşte la masa bărbatului. Din când în când, oamenii

— Ştiţi că nu veţi putea schimba prezentul, chiar dacă

Clinchetul clopoţelul de la uşă anunţă sosirea unui

frumos, atât de nerăbdătoare să meargă la şcoală,

Uitându-se pe rând la maică-sa şi apoi la Nagare, Yosuke

— Pe curând, spune Kyōko.

Cei doi pleacă şi în cafenea se lasă liniştea.

doamna în rochie albă, Gōtarō începe să vorbească, uşor

locuia familia lui Shūichi. I-au întâmpinat Yōko, soţia

Înainte să iasă pe uşă, i-a făcut din mână lui Gōtarō. A

ceasul de la mână. Cele trei orologii retro sunt prima

din salon, face la dreapta şi dispare în direcţia toaletei.

în timp ce el vorbeşte cu fetiţa, Gōtarō începe să turuie:

Gōtarō priveşte scena uimit. „Deci chelneriţa nu e mama

Nu vrea neapărat să audă un răspuns, încearcă doar să

să o beţi cât încă e caldă, atunci…

Kazu ignoră reacţia vărului său şi continuă să explice

1 Teatru japonez tradiţional, cu origini în secolul al XIV-lea.

Gōtarō nu se pricepe la veselă, dar o singură privire la

Niciodată nu i-au plăcut parcurile de distracţii cu

legale, când închidea restaurantul, o ducea în parcul de

să-şi înregistreze certificatul de căsătorie, va afla că nu are

acea zi din trecut, Shūichi ar fi venit.”

îngrijită impecabil. Îşi aminteşte că avea o înfăţişare foarte

Gōtarō nu-şi aminteşte tot ce s-a întâmplat în ziua

roz-pal şi o fustă bej, cu volane.

Odată cu clinchetul clopoţelului, Kamiya Shūi-chi se

Începe să vorbească, vrea să-i spună de ce s- a întors în

murdare, dormind pe străzi, mirosind îngrozitor, ci era

ceaşca de buze şi ia o înghiţitură. Nu ştie ce temperatură

— Mm? A, da, răspunde Gōtarō, fără să se gândească de

dar, din fericire, glasul prietenului său l-a împiedicat să

— Nu mă mai minţi, Gōtarō.

— M-ai anunţat că Haruka se căsătoreşte ca şi cum…

Ţinând aparatul de fotografiat în mână, Shūichi se ridică

Gōtarō. Ce spui? întreabă cu voce tare, privind în aparat.

— Ce s-a întâmplat? Nu v-a plăcut cafeaua? întreabă

Aşa mi-a spus, repetă, strângând crispat din dinţi.

călătorise înapoi în timp ca să-şi întâlnească soţul, care

— Incredibil… Au trecut douăzeci şi doi de ani de atunci,

O! Aud ţârâind un greier de pin!

În salon intră Manda Kiyoshi. Are în jur de şaizeci de ani

— Aha! exclamă Kyōko, lăsându-se grea pe spătarul

chestiuni mai arzătoare de dezbătut, aşa că îşi continuă

— Mama îmi spunea mereu că vrea să o vadă cât mai

Kazu nu spune nimic, dar îşi întoarce privirea către

Aud un leu răgând

— Nu-mi aduc aminte de versurile astea, spune Kyōko,