George Orwell

Cărţi sau
ţigări
POLIROM
Colecţia BIBLIOTECA POLIROM este coordonată
de Bogdan-Alexandru Stănescu.

George Orwell, Books vs. Cigarettes

Copyright © The Estate of Sonia Brownell Orwell, 1984

All rights reserved

© 2011 by Editura PO LIR O M , pentru traducerea în lim ba română

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală

sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă,
cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în form at electronic
sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau
prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară
pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor,
cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare sâvîrşite
fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă
o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale
şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

www.polirom.ro

Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728

Descrierea C IP a Bibliotecii Naţionale a R om âniei:

ORWELL, GEORGE
Cărţi sau ţigări/George Orwell, trad, şi note de Ciprian
Şiulea. - Ia ş i: Polirom, 2011

ISBN 978-973-46-2282-5

I. Şiulea, Ciprian (trad.)

821.111-31=135.1

Printed in ROM ANIA

 George Orwell

Cărţi sau
ţigări
Traducere din lim ba en gleză şi note
de C iprian Şiulea

POLIROM
2011
G eo rge O rw e ll (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui
Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India şi a murit
de tuberculoză la Londra în 1950. Orwell a studiat la
Eton între 1917 şi 1921, publicînd în d iferitele reviste
ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 a fost angajat în
cadrul Poliţiei Im periale Indiene din Birmania, experi­
enţă pe care a reconstituit-o m ai tîrziu în romanul Zile
birmaneze (1934; Editura Polirom, 2003). Prim a sa carte,
Fluierind a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o
relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor cîţiva
ani de sărăcie autoimpusă, pe care i-a trăit după ce s-a
întors în Europa. Prin tre romanele sale din anii 1930
se număr ăO fată de preot (1935; Editura Polirom , 2011),
Aspidistra să trăiască! (1936; Editura Polirom , 2009)
şi O gură de aer (1939; Editura Polirom, 2010), dar
adevărata recunoaştere i-au adus-o alte două proze tip
reportaj: Drumul către Wigan Pier (1937), despre viaţa
la Urnita sărăciei a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire,
şi Omagiu Cataloniei (1938; Editura Polirom , 2009),
despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil
din Spania. între 1943 şi 1945, ca director literar la
Tribune, a publicat numeroase articole literare şi pohtice,
colaborînd în acelaşi tim p la Observer şi la Manchester
Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945;
Editura Polirom, 2002) şi distopia O mie nouă sute opt­
zeci şi patru (1949; Editura Polirom , 2002) sînt cele
mai populare romane ale lui Orw ell şi au fost traduse
în întreaga lume. în anul 2010, Editura Polirom a publi­
cat în traducere o ediţie îngrijită de P eter Davison a
Jurnalelor lui Orwell.
Volumul Cărţi sau ţigări include o serie de eseuri şi
texte publicistice în care autorul britanic abordează, cu
bine-cunoscuta sa incisivitate şi umorul lui subtil, teme
mai mult sau mai puţin grave. Interesul redus pentru
lectură al oamenilor obişnuiţi (comentat în textul cu titlul
explicit Cărţi sau ţigări), atmosfera m izeră dintr-un spi­
tal franţuzesc interbelic, zbaterile ridicole ale unui cro­
nicar de carte sau slaba reacţie a scriitorilor occidentali
faţă de starea literatu rii din Uniunea Sovietică sînt
doar cîteva din subiectele abordate de O rw ell într-un
demers în care dimensiunea etică e dublată de talentul
jurnalistic şi literar al unui mare prozator.
 Cărţi sau ţigări

Acum cîţiva ani un prieten de-al meu,

redactor la un ziar, făcea de gardă împre­
ună cu cîţiva muncitori împotriva incen­
diilor provocate de bombardamentele
aeriene. Au ajuns să vorbească despre
ziarul lui, pe care cei mai mulţi îl citeau
şi cu care erau de acord, dar cînd el i-a
întrebat cum li se pare secţiunea lite­
rară, răspunsul pe care l-a primit a fost:
„Doar nu crezi că citim chestia aia, nu-i
aşa? Păi, jumate din cărţile despre care
vorbeşti costă doişpe şilingi jumate! Tipii
ca noi nu pot să cheltuie doişpe şilingi
jumate pe o carte“ . Şi, mi-a spus el, aceş­
tia erau nişte oameni care nu ezitau s&
cheltuie cîteva lire pe o excursie de o zi
la Blackpool1.

1. Staţiune din nord-vestul Angliei, pe ţărmul

Mării Irlandei.
 Ideea că a cumpăra sau măcar a citi
cărţi e un hobby costisitor, inaccesibil
omului obişnuit, este atît de răspîndită,
încît merită o examinare detaliată. E dificil
de estimat cit costă cititul, calculat în
penny pe oră, dar am făcut un prim pas
prin inventarierea cărţilor mele şi afla­
rea preţului lor total. După ce am luat
în calcul şi alte cheltuieli diverse, pot
să fac o estimare destul de bună a sume­
lor cheltuite în ultimii cincisprezece ani.
Cărţile pe care le-am numărat şi eva­
luat sînt cele pe care le am aici, în apar­
tamentul meu. Mai am cam tot atîtea
depozitate altundeva, astfel că voi dubla
cifra finală pentru a ajunge la suma inte­
grală. Nu am numărat alte articole diverse,
cum ar fi exemplarele de redactor, volu­
mele zdrenţuite, ediţiile ieftine de mare
tiraj, şi nici broşurile sau revistele decît
în cazul în care erau legate sub formă
de cărţi. Nu am inclus în calcul nici genul
de cărţi degradate - manuale şcolare
vechi şi aşa mai departe - care se adună
pe fundul sertarelor. Am numărat doar
acele cărţi pe care le-am cumpărat de
bunăvoie sau pe care le-aş fi cumpărat de
bunăvoie oricum şi pe care intenţionez
să le păstrez. Văd că în această categorie
am 442 de cărţi, dobîndite în următoarele
moduri:

Cumpărate (majoritatea
la mina a doua).................................. 251
Primite sau cumpărate cu bonuri
de cărţi..................................................33
Exemplare de recenzent sau
cu dedicaţie.........................................143
împrumutate şi nerestituite.................. 10

împrumutate temporar........................... 5

T O T A L .............................................. 442

Iată acum metoda de evaluare. Cărţile 7

pe care le-am cumpărat le-am pus la pre­
ţul lor întreg, cît mai exact, în măsura
în care l-am putut determina. Am pus
de asemenea la preţul întreg şi cărţile
pe care le-am primit, şi cele pe care le-am
împrumutat temporar sau le-am împru­
mutat şi le-am păstrat. Asta deoarece
cărţile oferite şi cele împrumutate sau
furate se anulează în mare măsură reci­
proc. Deţin cărţi care nu îmi aparţin pro-
priu-zis, dar mulţi oameni au şi ei cărţi
de-ale mele, astfel că se poate considera
că volumele pe care nu am dat bani se
compensează cu cele pe care am dat bani,
dar care nu mai sînt în posesia mea.
Pe de altă parte am pus exemplarele de
recenzent sau cu dedicaţie la jumătate
de preţ. Este cam cît aş fi plătit pe ele
la mina a doua, majoritatea fiind cărţi
pe care le-aş fi cumpărat doar la mîna
a doua sau nu le-aş fi cumpărat deloc.
In ce priveşte preţurile, uneori a trebuit
să îmi dau cu presupusul, dar sumele
nu vor fi departe de adevăr. Costurile
au fost precum urmează:

Lire Şilingi Penny

Cumpărate 36 9 0
Cadouri 10 10 0
Exemplare de
recenzent etc. 25 11 9

Lire Şilingi Penny

împrumutate
şi nerestituite 4 16 9
împrumutate
temporar 3 10 0
Rafturi 2 0 0
TOTAL 82 17 6
 Adăugind şi celălalt set de cărţi pe
care le ţin în altă parte, s-ar părea că
posed în total aproape 900 de cărţi, cu
o cheltuială de 165 de lire şi 15 şilingi.
Asta e ce s-a acumulat în aproximativ
cincisprezece ani - de fapt mai mult, de
vreme ce unele din aceste cărţi datează
7

din copilăria mea, dar hai să zicem cinci­

sprezece ani: Asta înseamnă unsprezece
lire şi un şiling pe an, dar există şi alte
costuri care trebuie adăugate pentru a
putea estima toate cheltuielile mele cu
cititul. Cel mai mare ar fi cel pentru
ziare şi reviste, pentru care cred că opt
lire pe an ar fi o sumă rezonabilă. Opt
lire pe an acoperă costul a două cotidi­
ene, un ziar de seară, două ziare de dumi­
nică, o revistă săptămînală şi una sau
două lunare. Asta duce suma la nouă­
sprezece lire şi un şiling, dar ca să ajungi
la totalul general, trebuie să faci o apro­
ximare. Evident, adesea cheltuim bani
pe cărţi fără ca după aceea să rămînă
ceva care s-o dovedească. Există permise
de bibliotecă şi, de asemenea, cărţi pe
care le cumperi şi le pierzi sau le arunci —
mai ales cele de la Penguin sau alte edi­
ţii ieftine. Totuşi, pe baza celorlalte cifre
ale mele, se pare că şase lire pe an ar
fi o sumă suficientă pentru cheltuielile
de acest tip. Astfel, în ultimii cincispre­
zece ani cheltuielile mele totale cu citi­
tul au fost de aproximativ douăzeci şi
cinci de lire pe an.
Douăzeci şi cinci de lire pe an pare
destul de mult pînă începi să faci compa­
raţie cu alte tipuri de cheltuieli. înseamnă
aproape nouă şilingi şi nouă penny pe
săptămînă, iar actualmente nouă şilingi
şi nouă penny e echivalentul a aproxi­
mativ optzeci şi trei de ţigări (Player).
Chiar şi înaintea de război ai fi cumpă­
rat cu ei mai puţin de două sute de ţigări.
La preţurile de azi eu cheltui mult mai
mult pe tutun decît pe cărţi. Fumez o
sută cincizeci de grame pe săptămînă,
cu zece şilingi suta de grame, ceea ce
înseamnă patruzeci de lire pe an. Chiar
şi înainte de război, cînd acelaşi tutun
costa doi şilingi şi jumătate suta de grame,
cheltuiam peste zece lire pentru el. Dacă
mai iau în calcul şi cam o halbă de bere
de şase penny pe zi, aceste două articole
mă vor fi costat împreună aproape două­
zeci de lire pe an. Probabil că nu e mult
peste media naţională. în 1938 oamenii

io
din această ţară cheltuiau aproape zece
lire pe an per capita pe alcool şi tutun.
Doar că 20% din populaţie erau copii sub
cincisprezece ani şi 40% erau femei, ast­
fel că fumătorul şi băutorul mediu tre­
buie să fi cheltuit mult mai mult de zece
lire. In 1944 cheltuielile anuale per capita
pentru aceste articole ajungeau la nu mai
puţin de douăzeci şi trei de lire. Ţinînd
cont, ca mai înainte, de copii şi femei,
patruzeci de lire devine o sumă rezona­
bilă pentru o persoană. Patruzeci de lire
pe an de-abia dacă ajung pentru un pachet
de Woodbine în fiecare zi şi un ţap de
bere, şase zile pe săptămînă. Nu e o sumă
de bani prea grozavă. Bineînţeles, acum
toate preţurile sînt mai mari, inclusiv
preţul cărţilor; totuşi, s-ar părea că pre­
ţul cititului, chiar dacă achiziţionezi cărţi
în loc să le împrumuţi şi să consumi un
număr mare de periodice, nu depăşeşte
costurile însumate ale fumatului şi bău­
tului.
E dificil de stabilit vreo relaţie între
preţul cărţilor şi valoarea pe care o obţii
de la ele. „Cărţile" includ romane, volume
de poezie, manuale, lucrări de referinţă
bibliografică, tratate de sociologie şi multe
altele, iar lungimea şi preţul nu sînt echi­
valente, mai ales dacă de obicei cumperi
cărţi la mina a doua. Poţi cheltui zece
7 7

şilingi pe un poem de cinci sute de ver­

suri şi şase penny pe un dicţionar pe
care îl consulţi din cînd în cînd, de-a
lungul unei perioade de douăzeci de ani.
Există cărţi pe care le citeşti de nenumă­
rate ori, cărţi care devin parte din mobi­
lierul tău mental şi îţi schimbă întreaga
atitudine faţă de viaţă, cărţi pe care le
răsfoieşti, dar nu le termini, cărţi pe care
le citeşti dintr-o suflare şi le uiţi după
o săptămînă, iar costul în bani poate fi
în fiecare caz acelaşi. Dar dacă priveşti
cititul doar ca distracţie, la fel ca mer­
sul la cinematograf, atunci e posibil să
estimezi aproximativ cît costă. Dacă nu
ai citi decît romane şi literatură „uşoară"
şi ai cumpăra toate cărţile pe care le
citeşti - estimînd preţul unei cărţi la
vreo opt şilingi şi timpul petrecut cu citi­
rea ei la vreo patru ore -, ai cheltui doi
şilingi pe oră. Cam atît te costă să stai
în unul din cele mai scumpe locuri de
la cinema. Dacă te concentrezi pe cărţi
mai serioase şi cumperi tot ce citeşti, chel­
tuielile tale vor fi cam aceleaşi. Cărţile
vor costa mai mult, dar timpul de lec­
tură va fi mai lung. In ambele cazuri
vei rămîne în posesia cărţilor după ce le
citeşti, iar ele ar putea fi revîndute la
aproximativ o treime din preţul lor ini­
ţial. Dacă vei cumpăra doar cărţi la mîna
a doua, cheltuielile tale cu lectura vor
fi, bineînţeles, mult mai mici: şase penny
pe oră ar fi, probabil, o estimare corectă.
Pe de altă parte, dacă nu cumperi cărţi,
ci doar le împrumuţi de la biblioteci, lec­
tura te costă cam jumătate de penny pe
oră, iar dacă le împrumuţi de la biblio­
teca publică, nu te costă mai nimic.
Am spus destule ca să arăt că, de fapt,
cititul este una din cele mai ieftine dis­
tracţii - probabil cea mai ieftină după
ascultatul la radio. Totuşi care e suma
reală pe care publicul britanic o cheltuie
pe cărţi? Nu găsesc nici un fel de cifre,
deşi, neîndoielnic, ele există. Dar ceea
ce ştiu e că înainte de război ţara aceasta
publica anual cam cincisprezece mii de
cărţi, în care se includeau reeditările şi
manualele şcolare. Dacă din fiecare carte
se vindeau cîte zece mii de exemplare -
deşi, chiar dacă luăm în calcul manua­
lele şcolare, probabil că e o cifră prea
mare un om obişnuit cumpăra, direct
sau indirect, doar aproximativ trei cărţi
pe an. Aceste trei cărţi luate împreună
puteau costa o liră sau, poate, chiar şi
mai puţin.
Aceste cifre sînt estimative şi aş fi
interesat să găsesc pe cineva care să mi
le corecteze. Dar dacă estimarea mea e
cît de cît corectă, nu e un palmares prea
bun pentru o ţară care e aproape 100%
alfabetizată şi în care oamenii obişnuiţi
cheltuie mai mult pe ţigări decît un ţăran
indian pe tot traiul lui. Iar în cazul în
care consumul nostru de carte va rămîne
la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin
haideţi să recunoaştem că asta e din
cauză că lectura e un mod de petrecere
a timpului liber mai puţin interesant
decît luptele de cîini, filmele sau crîşma
şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate
sau împrumutate, sînt prea scumpe.

{Tribune, 8 februarie 1946)

 Amintirile unui librar

Pe vremea cînd lucram la un antica­

riat - pe care, dacă nu ai lucrat nicio­
dată acolo, îţi vine uşor să ţi-1 reprezinţi
ca pe un fel de paradis unde gentlemeni
bătrîni şi fermecători răsfoiesc la nesfâr­
şit cărţi mari, legate în piele de viţel -,
cel mai izbitor lucru era raritatea ade­
văraţilor iubitori de carte. Anticariatul
nostru avea un stoc de carte deosebit de
interesant, şi totuşi mă îndoiesc că zece
la sută dintre clienţii noştri puteau să
deosebească o carte bună de una proastă.
Snobii ediţiilor princeps erau mult mai
mulţi decît iubitorii de literatură, dar
studenţii din Orient care se tîrguiau pen­
tru manuale ieftine erau încă şi mai mulţi,
iar femeile absente care căutau cadouri
pentru ziua de naştere a nepoţilor lor
erau mai multe decît toţi ceilalţi.
M ulţi dintre cei care intrau la noi
erau genul de oameni care sînt o pacoste
oriunde, dar care într-un anticariat se
pot manifesta şi mai bine. De exemplu,
bătrîna şi simpatica doamnă care „caută
o carte pentru un invalid" (o cerere foarte
des întîlnită) şi cealaltă bătrînă şi sim­
patică doamnă, care a citit în 1897 o
carte extrem de frumoasă şi se întreabă
dacă i-ai putea-o găsi. Din păcate, nu-şi
aminteşte titlul sau autorul, deşi îşi
aminteşte că avea coperta roşie. Dar, pe
lîngă ele, există două tipuri de afurisiţi
care bîntuie fiecare anticariat. Unul este
individul decrepit, care miroase a pîine
veche şi care vine în fiecare zi, uneori
şi de mai multe ori, şi încearcă să-ţi vîndă
cărţi fără valoare. Celălalt e individul
care comandă mari cantităţi de cărţi, pe
care nu are nici cea mai mică intenţie
să le plătească. In anticariatul nostru
nu vindeam nimic pe credit, dar puneam
cărţi deoparte sau, dacă era cazul, le
comandam pentru cei care se programau
să vină mai tîrziu după ele. Mai puţin
de jumătate din oamenii care comandau
cărţi la noi mai reveneau. La început
asta mă nedumerea. De ce făceau aşa?
Intrau şi cereau o carte rară şi scumpă,
ne făceau să promitem de nenumărate
ori că le-o păstrăm, apoi dispăreau şi nu
mai reveneau niciodată. Dar mulţi din­
tre ei erau, bineînţeles, nişte paranoici
patentaţi. Vorbeau folosind expresii bom­
bastice despre ei înşişi şi spuneau poveşti
din cele mai elaborate pentru a lămuri
cum de se întîmplase să iasă din casă
fără bani - poveşti pe care în multe cazuri
sînt sigur că ei înşişi le credeau. Intr-un
oraş ca Londra există întotdeauna pe străzi
destui nebuni fără acte, care tind să gra­
viteze în jurul librăriilor şi anticariatelor,
pentru că un anticariat este unul din
puţinele locuri în care poţi arde gazul
mult timp fără să cheltui nici un ban.
Pînă la urmă ajungi să-i recunoşti pe
oamenii aceştia aproape dintr-o privire.
Cu toate vorbele lor pompoase, felul lor
de a fi are ceva decrepit şi haotic. Atunci
cînd avem de-a face cu un ins evident
paranoic, adesea punem deoparte cărţile
pe care ni le-a cerut şi apoi le aşezăm
înapoi pe rafturi imediat ce pleacă. Am
observat că nici unul dintre ei nu a încer­
cat vreodată să plece cu cărţile fără să
plătească; simplul fapt că le-au coman­
dat le e de ajuns. Asta le dă, cred, ilu­
zia că au cheltuit bani adevăraţi.
 Ca majoritatea anticariatelor, aveam
şi activităţi colaterale. De exemplu, vin­
deam maşini de scris la mina a doua şi
timbre - vreau să spun timbre folosite.
Colecţionarii de timbre sînt o specie ciu­
dată şi tăcută, asemănătoare peştilor, de
toate vîrstele, dar numai de sex masculin.
Se pare că femeile nu reuşesc să înţe­
leagă farmecul aşezării unor bucăţele de
hîrtie colorată în clasoare. De asemenea,
vindeam horoscoape de şase penny, com­
puse de cineva care pretindea că a pre­
zis cutremurul din Japonia. Se ţineau
în nişte plicuri lipite şi eu, personal, nu
am deschis niciodată unul, dar oamenii
care le cumpărau reveneau adesea şi ne
spuneau cît de „adevărate14fuseseră horo­
scoapele lor. (Evident, orice horoscop pare
„adevărat" dacă îţi spune că eşti foarte
atrăgător pentru sexul opus şi că marele
tău defect e generozitatea.) Vindeam des­
tul de bine cărţile pentru copii, în spe­
cial „vechiturile". Cărţile moderne pentru
copii sînt ceva îngrozitor, mai ales cînd le
vezi la grămadă. Personal, mai degrabă
i-aş da unui copil o carte de Petronius
Arbiter decît Peter Pan, dar pînă şi Barrie
pare viril şi sănătos la cap în comparaţie
cu unii dintre imitatorii lui de mai tîr-
ziu. în perioada Crăciunului aveam zece
zile febrile de luptă cu cărţile poştale şi
calendarele de Crăciun, a căror vînzare
e obositoare, dar care aduc bani buni pe
timpul sezonului. Urmăream cu interes
cinismul brutal cu care e exploatată emo­
ţia Crăciunului. Agenţii comerciali ai firme­
lor de cărţi poştale de Crăciun începeau
să vină cu cataloagele lor încă din iunie.
O expresie din facturile lor mi-a rămas
în memorie. Scria acolo: „2 duzini: prun­
cul Iisus cu iepuraşi".
însă principala noastră activitate cola­
terală era o bibliotecă de împrumut -
obişnuita bibliotecă cu cinci sau şase sute
de volume, toate numai ficţiune, la doi
penny şi fără garanţii. Cît de mult tre­
buie să iubească hoţii de cărţi aceste biblio­
teci! Să împrumuţi de la o bibliotecă o
carte cu doi penny, să-i scoţi eticheta şi
să o vinzi la alt anticariat cu un şiling
e cea mai uşoară infracţiune din lume.
Totuşi librarii descoperă de obicei că e
mai rentabil să li se fure o parte din
cărţi (noi pierdeam cam o duzină pe lună)
decît să îşi sperie clienţii cerîndu-le o
garanţie.
 Anticariatul nostru era aşezat exact
y

la graniţa dintre Hampstead şi Camden

Town şi eram frecventaţi de toate genu­
rile de oameni, de la baroneţi la şoferi
de autobuz. Probabil că abonaţii biblio­
tecii constituiau un eşantion destul de
j

reprezentativ pentru publicul cititor al

Londrei. Merită, prin urmare, să remar­
căm că, dintre toţi autorii din biblioteca
noastră, cel care „se dădea" cel mai bine
era... Priestley? Hemingway? Walpole?
Wodehouse? Nu, Ethel M. Dell, cu Warwick
Deeping pe un apropiat loc doi şi Jeffrey
Farnol, cred, pe trei. Desigur, romanele
lui Dell sînt citite numai de femei, dar
de femei de toate tipurile şi vîrstele şi
nu, cum s-ar putea crede, doar de fete
bătrîne melancolice şi neveste grase de
tutungii. Nu este adevărat că bărbaţii
nu citesc romane, dar este adevărat că
există ramuri întregi ale ficţiunii pe care
ei le evită. In mare, ceea ce s-ar putea numi
romanul normal - obişnuitul Galsworthy
diluat, cu buni şi răi, care e standardul
în romanul englezesc - pare să existe
doar pentru femei. Bărbaţii citesc fie romane
care pot fi respectate, fie romane poli­
ţiste. Dar apetitul lor pentru romanele
poliţiste e extraordinar. Din cite ştiu eu,
unul din abonaţii >
noştri
>
citeşte
»
de mai
bine de un an patru sau cinci romane
poliţiste în fiecare săptămînă, pe lingă
cele pe care le ia de la altă bibliotecă.
Ceea ce m-a surprins în mod deosebit e
că nu citeşte niciodată de două ori ace­
eaşi carte. Se pare că tot acest torent
înspăimîntător de gunoaie (am calculat
că paginile citite de el în fiecare an ar
acoperi aproape trei sferturi de acru) a
fost stocat pentru totdeauna în memoria
lui. Nu reţinea deloc titlurile sau numele
autorilor, dar îşi putea da seama dintr-o
simplă privire aruncată în interiorul căr­
ţii dacă „o citise deja“.
Intr-o bibliotecă de împrumut vezi gus­
turile adevărate ale oamenilor, nu cele
afişate, iar unul din lucrurile care te izbesc
e cît de mult au căzut în dizgraţie roman­
cierii englezi „clasici". Este pur şi simplu
inutil să pui Dickens, Thackeray, Jane
Austen, Trollope etc. într-o bibliotecă de
împrumut obişnuită; nu le ia nimeni. La
simpla vedere a unui roman de secol nouă­
sprezece, oamenii spun „Ah, dar ăsta e
vechi\“ şi bat imediat în retragere. întot­
deauna însă e relativ uşor să vinzi Dickens,
asa cum întotdeauna e uşor să vinzi
j *

Shakespeare. Dickens este unul din acei

autori pe care oamenii „au vrut dintot-
deauna" să-i citească şi care, ca şi Biblia,
e cunoscut mai ales indirect. Oamenii
ştiu din auzite că Bill Sikes era un spăr­
gător şi că domnul Micawber avea chelie,
exact aşa cum ştiu din auzite că Moise
a fost găsit într-un coş de papură şi a
văzut „spatele" Domnului. A lt lucru uşor
de remarcat este impopularitatea tot mai
sporită a cărţilor americane. Iar un altul -
şi editorii se frămîntă din cauza asta o
dată la fiecare doi sau trei ani - este
impopularitatea povestirilor. Tipul de ins
care îi cere librarului să-i aleagă o carte
începe aproape întotdeauna prin a-i spune
„Nu vreau povestiri" sau „Nu doresc poves­
tiri mici", cum obişnuia să se exprime
un client german de-al nostru. Dacă îi
întrebi de ce, uneori îţi spun că e prea
obositor să te obişnuieşti cu un nou set
de personaje la fiecare povestire. Le place
să „se apuce" de un roman care după pri­
mul capitol nu le mai solicită gîndirea.
Eu cred totuşi că aici scriitorii sînt mai
vinovaţi decît cititorii. Majoritatea poves­
tirilor moderne, englezeşti şi americane,
sînt complet lipsite de viaţă şi de valoare
în mult mai mare măsură decît majori­
tatea romanelor. Povestirile care sînt cu
adevărat povestiri sînt destul de popu­
lare: vezi D.H. Lawrence, ale cărui poves­
tiri sînt la fel de populare ca romanele
lui.
Dacă mi-ar plăcea să fiu librar de metier?
Una peste alta - în ciuda amabilităţii
patronului meu faţă de mine şi a unor
zile fericite pe care le-am petrecut în
anticariat nu.
Dacă o porneşte bine şi are capitalul
financiar necesar, orice persoană educată
ar trebui să îşi poată asigura un trai
modest dintr-o librărie. Exceptînd cazul
în care te specializezi pe cărţi „rare“, nu
e o meserie greu de învăţat, iar dacă ştii
cîte ceva despre conţinutul cărţilor, ai
un mare avantaj din start. (Majoritatea
librarilor nu o ştiu. Le poţi afla nivelul
uitîndu-te în revistele în care îşi publică
cererile. Dacă nu vezi un anunţ pentru
Declinul şi căderea... al lui Boswell, poţi
fi destul de sigur că vei vedea unul pen­
tru Moara de pe Floss de T.S. Elliot.)
De asemenea, este un negoţ uman, care
nu mai poate fi vulgarizat dincolo de un
anumit punct. Cartelurile nu au cum să
elimine librarul mic şi independent, aşa
cum au eliminat băcanul şi lăptarul. Dar
programul de lucru e foarte lung - eu
eram angajat doar cu jumătate de normă,
dar angajatorul meu lucra şaptezeci de
ore pe săptămînă, pe lingă expediţiile
constante de achiziţii de cărţi din afara
programului - şi e un trai nesănătos.
De regulă, o librărie e groaznic de frigu­
roasă iarna, pentru că dacă e prea cald,
vitrinele se aburesc, iar un librar trăieşte
de pe urma vitrinelor. Apoi cărţile emană
mai mult praf şi de un soi mai neplăcut
decît orice altă categorie de obiecte inven­
tată pînă acum, iar partea de sus a căr­
ţii e locul preferat de muşte ca să moară.
Dar adevăratul motiv pentru care nu
mi-ar plăcea să rămân librar pe viaţă e
că, în timp ce vindeam cărţi, mi-a pierit
dragostea de cărţi. Un librar trebuie să
spună minciuni despre cărţi, ceea ce îi
provoacă un anumit dezgust faţă de ele.
încă şi mai rău e faptul că mereu le şterge
de praf şi le cară dintr-un loc în altul.
A existat o vreme în care iubeam cu ade­
vărat cărţile - adică iubeam aspectul,
mirosul şi textura lor, cel puţin dacă erau
mai vechi de cincizeci de ani. Nimic nu
îmi făcea mai multă plăcere decît să cum­
păr cu un şiling un set de astfel de cărţi
la o licitaţie de ţară. Există o aromă ciu­
dată în cărţile neaşteptate şi ponosite
pe care le găseşti într-o astfel de colecţie:
poeţi minori din secolul al optsprezecelea,
jurnalişti perimaţi, volume disparate din
romane uitate, numere legate din reviste
pentru femei din anii 1860. Pentru o lec­
tură nepretenţioasă - cum ar fi în baie,
noaptea tîrziu, cînd eşti prea obosit ca
să te culci, sau în acel sfert de oră liber
dinaintea prînzului - nimic nu se com­
pară cu un număr vechi din G irl’s Own
Paper. Dar imediat ce am început să lucrez
în anticariat, am încetat să mai cumpăr
cărţi. Văzute în cantităţi mari, cinci sau
zece mii odată, cărţile erau plictisitoare
şi chiar puţin dezgustătoare. Acum cum­
păr cînd şi cînd cîte una, dar numai dacă
e o carte pe care vreau s-o citesc şi nu
o pot împrumuta. Şi nu cumpăr nicio­
dată vechituri. Mirosul dulce al hîrtiei
descompuse nu mă mai atrage. E prea
strîns legat în mintea mea de clienţi para­
noici şi muşte moarte.

{Fortnightly, noiembrie 1936)

 Confesiunile unui cronicar
de carte

într-un dormitor rece, dar sufocant,

presărat cu mucuri de ţigară şi ceşti de
ceai băute pe jumătate, un bărbat într-un
halat ros de molii stă la o masă şubredă,
încercînd să facă loc maşinii sale de scris
printre mormanele de hîrtii prăfuite care
o înconjoară. Nu poate arunca hîrtiile,
căci coşul de gunoi e deja plin ochi şi, în
plus, undeva printre facturile neplătite
şi scrisorile la care nu a răspuns e posi­
bil să fie un cec de două guinee, pe care
el e aproape sigur că a uitat să îl depună
la bancă. Există de asemenea scrisori cu
adrese pe care ar trebui să le noteze în
carneţelul lui. Şi-a pierdut carneţelul de
adrese, iar ideea de a-1 căuta - de fapt de
a căuta orice - îi induce impulsuri suicidale
acute.
E un bărbat de treizeci şi cinci de ani,
dar arată de cincizeci. E chel, are vene
varicoase şi poartă ochelari sau ar purta
dacă singura lui pereche nu s-ar rătăci
sistematic. Dacă lucrurile îi merg nor­
mal, va suferi de malnutriţie, dar dacă
a avut de curînd baftă, va suferi de mah­
mureală. In acest moment e unsprezece
şi jumătate dimineaţa şi, conform pro­
gramului său, ar fi trebuit să înceapă
să lucreze cu două ore în urmă, dar chiar
şi dacă ar fi încercat serios s-o facă, ar
fi fost enervat de ţîrîitul aproape conti­
nuu al telefonului, de ţipetele copilului,
de huruitul unui pickhammer din stradă
şi de cizmele grele ale creditorilor lui,
ce tropăie în sus şi în jos pe scări. Cea
mai recentă întrerupere a fost a doua
sosire a poştei, care i-a adus două pros­
pecte şi o somaţie de plată a impozitelor
tipărită cu roşu.
Nu mai e nevoie să spunem că această
persoană e un scriitor. Ar putea fi poet,
romancier sau scenarist de film ori radio,
pentru că literaţii sînt foarte asemănă­
tori, dar haideţi să spunem că e croni­
car de carte. El are acolo, pe jumătate
ascuns sub mormanul de hîrtii, un pachet
mare cu cinci volume pe care editorul
lui i le-a trimis împreună cu un bilet ce
îi sugerează că „ar trebui să meargă bine
împreună". Au sosit cu patru zile în urmă,
dar timp de patruzeci şi opt de ore croni­
carul a fost împiedicat să deschidă pache­
tul de o paralizie morală| Ieri, într-un
moment de hotărîre, a smuls sfoara de pe
el şi a descoperit că acele cinci volume sînt
Palestine at the Cross Roads, Scientific
Dairy Farm ing, A Short History o f
European Democracy (care are 680 de
pagini şi cîntăreşte două kilograme), Tribal
Customs in Portuguese East Africa şi un
roman, I t ’s N icer Lying Down, probabil
inclus din greşeală1. Cronica lui - de opt
sute de de cuvinte, să zicem - trebuie
să „ajungă" pînă mîine la prînz.
Trei dintre aceste cărţi tratează subiecte
j

asupra cărora el este atît de ignorant,

încît va trebui să citească cel puţin cinci­
zeci de pagini dacă vrea să evite o boa­
cănă care să-l dea de gol nu doar faţă
de autor (care, desigur, ştie totul despre

1. în ordine, Palestina la răscruce, Adminis­

trarea ştiinţifică a fermelor de lapte, Scurtă
istorie a democraţiei europene, Obiceiuri
tribale în Africa de Est portugheză şi
E mai plăcut să stai întins (în lb. eng. în
orig.).
obiceiurile cronicarilor de carte), dar şi
faţă de publicul larg. La ora patru după-
amiază va fi scos cărţile din învelitoa-
rele lor de hîrtie, dar va suferi încă de
acea incapacitate nervoasă de a le des­
chide. Ideea că va fi nevoit să le citească
şi chiar mirosul hîrtiei are asupra lui
acelaşi efect ca ideea de a mînca budincă
rece din făină de orez condimentată cu
ulei de castor. Şi totuşi, în mod curios,
textul lui va ajunge în redacţie la timp.
Cumva, ajunge întotdeauna acolo la timp.
Pe la nouă seara mintea lui va deveni
relativ limpede, iar el va sta pînă în zori
într-o cameră din ce în ce mai rece, în
timp ce fumul de ţigară devine tot mai
gros, va răsfoi cu profesionalism cărţile
una după alta şi le va lăsa din mînă cu
un comentariu final: „Dumnezeule, ce
maculatură!" Dimineaţa, cu ochii împă­
ienjeniţi, morocănos şi neras, va privi
timp de o oră sau două coala albă de
hîrtie, pînă cînd limba ameninţătoare a
ceasului îl pune în mişcare, înspăimîn-
tîndu-1. Apoi se porneşte dintr-odată. Toate
expresiile vechi şi mucegăite - „o carte
ce nu trebuie ratată", „ceva memorabil
pe fiecare pagină", „deosebit de valoroase
sînt capitolele ce abordează etc., etc." -
sar la locurile lor ca pilitura de fier .sub
atracţia magnetului, iar cronica va ajunge
exact la dimensiunea potrivită şi exact
cu trei minute înainte de termen. Intre
timp, un alt teanc de cărţi prost asor­
tate şi neapetisante va fi sosit prin poştă.
Deci totul merge înainte. Şi totuşi, cu
ce speranţe măreţe îşi începuse cariera
această fiinţă asuprită şi angoasată cu
doar cîţiva ani în urmă!
Par să exagerez? îl întreb pe orice cro­
nicar cu rubrică - oricine scrie, să zicem,
despre minimum o sută de cărţi pe an -
dacă poate nega în mod sincer că obice­
iurile şi caracterul lui sînt aşa cum le-am
descris. De altfel fiecare scriitor e cam
genul acesta de persoană, dar a face cro­
nică de carte mult timp şi nediscriminat
este o slujbă deosebit de ingrată, iritantă
şi obositoare. Implică nu doar lăudarea
maculaturii - deşi implică şi asta, după
cum voi arăta imediat ci şi inventa­
rea constantă de reacţii faţă de cărţi care
nu îţi inspiră nici un fel de sentimente
spontane. Oricît de suprasaturat ar fi,
cronicarul e interesat profesional de cărţi
şi, din miile de volume care apar anual,
probabil că există cincizeci sau o sută
despre care i-ar plăcea să scrie. Dacă e
un as în domeniu, poate să ajungă la
zece sau douăzeci dintre ele; dar cel mai
probabil va ajunge la două sau trei. Restul
muncii sale, oricît de conştiincios ar fi
cu laudele şi criticile, este în esenţă vor­
bărie. îşi varsă la canal spiritul nemu­
ritor - un sfert de litru odată.
Marea majoritate a cronicilor oferă o
descriere nepotrivită sau înşelătoare a
cărţii despre care vorbesc. După război
editorii au fost mai puţin în măsură decît
înainte să îi strîngă cu uşa pe redacto­
rii rubricilor literare şi să obţină pane­
girice pentru fiecare carte produsă de ei,
dar, pe de altă parte, nivelul cronicilor a
coborît din cauza lipsei de spaţiu şi a altor
probleme. Văzînd rezultatele, oamenii
sugerează uneori că soluţia constă în a
lua cronica de carte din mîinile scribilor.
De cărţile pe teme de specialitate ar tre­
bui să se ocupe experţii, iar o mare parte
din cronici, mai ales cele de roman, ar putea
fi făcute foarte bine de amatori. Aproape
orice carte e capabilă să-i stîrnească sen­
timente aprinse - fie doar şi o neplăcere
aprinsă - unuia dintre cititori, ale cărui
idei despre ea ar valora cu siguranţă mai
mult decît cele ale unui profesionist plic­
tisit. Dar, din nefericire, după cum ştie
fiecare redactor, genul acesta de muncă
e foarte greu de organizat. In practică,
redactorul se trezeşte că apelează de fie­
care dată la echipa lui de scribi - „obiş-
nuiţii“ lui, cum le spune.
Nimic din toate astea nu e remedia-
bil atîta timp cît se consideră de la sine
înţeles că fiecare carte merită o cronică.
E aproape imposibil să vorbeşti despre
cărţi la grămadă fără să lauzi grosolan
şi exagerat marea lor majoritate. Pînă
cînd nu ai o relaţie profesională de un
fel sau altul cu cărţile, nu descoperi cît
de proaste sînt cele mai multe dintre ele.
în mult mai mult de nouă cazuri din zece
singura critică cu adevărat obiectivă ar
fi „Cartea asta nu are nici o valoare", în
timp ce adevărata reacţie a cronicarului
ar fi, probabil, „Această carte nu mă inte­
resează deloc şi nu aş scrie despre ea
dacă nu aş fi plătit pentru asta". Dar
oamenii nu ar plăti ca să citească genul
acesta de lucruri. De ce ar face-o? Ei vor
un fel de ghid al cărţilor despre care li
se spune că ar trebui să le citească, vor
un fel de evaluare. Numai că imediat ce
sînt pomenite valori, standardele se pră­
buşesc. Căci atunci cînd cineva spune -
şi aproape fiecare cronicar spune aşa ceva
cel puţin o dată pe săptămînă - că Regele
Lear e o piesă bună şi The Four Just
M en1e un roman de acţiune bun, ce sens
mai are cuvîntul „bun“?
Mie mi s-a părut întotdeauna că pro­
cedura cea mai bună e să ignori pur şi
simplu marea majoritate a cărţilor şi să
oferi cronici foarte lungi - o mie de cuvinte
e un minimum absolut - acelora puţine
care par să conteze. Notele scurte, de
un rînd sau două, despre cărţi în curs
de apariţie pot fi utile, dar cronica obiş­
nuită de lungime medie, de vreo şase
sute de cuvinte, nu are cum să fie altfel
decît lipsită de valoare, chiar şi atunci
cînd cronicarul vrea într-adevăr s-o scrie.
Dar în mod normal nu vrea s-o scrie, iar
producţia de bucăţele, săptămînă de săp­
tămînă, îl reduce curînd la silueta obosită,
în halat de casă, pe care am descris-o
la începutul articolului. Oricum, fiecare
om din lumea asta are pe cineva la care

1. Roman poliţist de Edgar Wallace.

să se uite de sus, iar eu trebuie să spun,
avînd experienţa ambelor profesii, că un
cronicar de carte o duce mai bine decît
un critic de film, care nici măcar nu poate
să-şi facă munca acasă, ci trebuie să
meargă la vizionări de la ora unsprezece
dimineaţa, şi căruia, cu una sau două
excepţii notabile, i se cere să-şi vîndă
onoarea pe un pahar de sherry prost.

(Tribune, 3 mai 1946; New Republic,

5 august 1946)
 Lichidarea literaturii

Acum vreun an am participat la o întîl-

nire a P E N Club cu ocazia tricentena-
rului Areopagiticei lui Milton - o broşură,
după cum unii poate că îşi amintesc,
scrisă în apărarea libertăţii presei.
Celebra expresie a lui Milton despre păca­
tul de a „ucide" o carte a fost tipărită
pe pliantele de promovare a întîlnirii,
care au circulat dinainte.
Pe scenă au urcat patru vorbitori. Unul
dintre ei a ţinut un discurs care avea
într-adevăr legătură cu libertatea presei,
dar numai cu referire la India. Altul a
spus, ezitant şi în termeni foarte gene­
rali, că libertatea e un lucru bun. Al trei­
lea a prezentat un atac la adresa legilor
referitoare la obscenitate în literatură.
A l patrulea şi-a dedicat mai tot discur­
sul unei apologii a epurărilor din Rusia.
Dintre discursurile din sală, unele au reve­
nit la chestiunea obscenităţii şi a legilor
care se ocupă de ea, altele au fost sim­
ple elogii ale Rusiei sovietice. Libertatea
morală - libertatea de a discuta deschis
probleme sexuale pe hîrtia tipărită - părea
să fie în general aprobată, dar liberta­
tea politică nu a fost pomenită. Din această
adunare de sute de oameni, dintre care
probabil că jumătate aveau legătură
directă cu domeniul scrisului, n-a fost
măcar unul care să poată arăta că liber­
tatea presei, dacă e să însemne ceva,
înseamnă libertatea de a critica şi de a
respinge. Semnificativ e şi faptul că nici
unul dintre vorbitori nu a citat din bro­
şura care părea să fie comemorată. Şi
n-a fost pomenită nici una din cărţile
care au fost „ucise“ în această ţară şi în
Statele Unite în timpul războiului. Pe
ansamblu, întrunirea a fost o manifes­
tare în favoarea cenzurii.1

1. Trebuie spus că manifestările PEN Club,

care au durat o săptămînă sau mai mult,
nu au rămas întotdeauna la acelaşi nivel.
Mi s-a întîmplat să prind o zi proastă. Dar
o examinare a discursurilor (tipărite sub
titlul Libertatea de exprimare) arată că în
zilele noastre aproape nimeni nu mai poate
să vorbească atît de convingător în favoarea
 N-a fost nimic surprinzător aici. în
epoca noastră, ideea de libertate intelec­
tuală este atacată din două direcţii. De
o parte sînt duşmanii ei teoretici, apo­
logeţii totalitarismului, iar de cealaltă
parte duşmanii ei imediaţi, concreţi:
monopolul şi birocraţia. Orice scriitor sau
jurnalist care vrea să-şi păstreze inte­
gritatea descoperă că principalul obsta­
col este tendinţa generală a societăţii şi
nu persecuţia activă. Genul de lucruri
care se ridică împotriva lui sînt concen­
trarea presei în mîinile cîtorva oameni
bogaţi, monopolul asupra radioului şi fil­
melor, lipsa dorinţei publicului de a cheltui
(bani pe cărţi, ceea ce îi obligă pe aproape
toţi scriitorii să îşi cîştige o parte din
existenţă prin muncă de scrib, intruzi­
unea instituţiilor oficiale precum M.O.I.1
şi British Council, care îl ajută pe scri­
itor să rămînă în viaţă, dar îi şi irosesc
timpul şi îi dictează opiniile, precum şi
atmosfera continuă de război din ultimii

libertăţii intelectuale aşa cum o făcea Milton

cu trei sute de ani în urmă - şi asta în
ciuda faptului că Milton scria într-o peri­
oadă de război civil (n.a.).
1. Ministerul Informaţiei.
zece ani, de ale cărei efecte distorsionante
nu a reuşit să scape nimeni. In epoca noas­
tră totul conspiră ca să îl transforme pe
scriitor - sau pe orice alt tip de artist -
într-un funcţionar de rang minor, care
lucrează pe subiecte primite de sus şi
care nu spune niciodată ce i se pare lui
a fi întregul adevăr. Dar în lupta împo­
triva destinului său el nu primeşte nici
un ajutor din partea propriei tabere. Cu
alte cuvinte, nu există un curent larg de
opinie care să îl asigure că face bine. In
trecut - sau cel puţin, de-a lungul seco­
lelor protestante - ideea revoltei şi ideea
de integritate intelectuală se combinau.
Eretic - politic, moral, religios sau este­
tic - era cineva care refuza să îşi ultra-
gieze propria conştiinţă. Perspectiva lui
a fost sintetizată în cuvintele unui imn
al creştinilor neoprotestanţi:

îndrăzneşte să fii un Daniel,

îndrăzneşte să stai pe picioarele tale,
îndrăzneşte să ai un scop ferm,
îndrăzneşte să-l faci cunoscut.

Pentru a aduce acest imn la zi, ar tre­

bui să înlocuim la începutul fiecărui vers
„îndrăzneşte11 cu „Nu îndrăzni". Pentru
că ciudăţenia epocii noastre e că revol­
taţii împotriva ordinii existente - sau
măcar cei mai mulţi şi mai tipici dintre
ei - se revoltă în egală măsură şi împo­
triva ideii de integritate individuală. „A
îndrăzni să stai pe picioarele tale“ este
o infracţiune din punct de vedere ideo­
logic şi este periculos din punct de vedere
practic. Independenţa scriitorului şi a
artistului e erodată de forţe economice
obscure şi, în acelaşi timp, e subminată
de cei care ar trebui să fie apărătorii ei.
Pe mine mă preocupă aici acest al doi­
lea proces.
Libertatea gîndirii şi a presei sînt de
obicei atacate cu argumente care nu merită
atenţie. Oricine are experienţa prelege­
rilor şi dezbaterilor le ştie pe de rost.
Aici nu încerc să mă ocup de afirmaţia
cunoscută, că libertatea e o iluzie, sau
de afirmaţia că în ţările totalitare există
mai multă libertate decît în cele demo­
cratice, ci de afirmaţia - mult mai uşor
de justificat şi mult mai periculoasă -
că nu e nevoie să-ţi doreşti libertatea şi
că onestitatea intelectuală e o formă de
egoism antisocial. Deşi de obicei alte aspecte
ale problemei ies în prim-plan, polemica
asupra libertăţii de expresie şi a liber­
tăţii presei este în esenţă o controversă
asupra necesităţii de a spune sau nu min­
ciuni. De fapt aici este vorba de dreptul
de a relata onest evenimente contempo­
rane - sau atît de onest pe cît o îngăduie
ignoranţa, prejudecăţile şi autoamăgirea
de care suferă în mod inevitabil orice
observator. Cînd zic asta, aş putea da
impresia că spun că „reportajul" la cald
este singura ramură a literaturii care
contează, dar voi încerca să arăt mai tîr-
ziu că la fiecare nivel literar şi, probabil,
în fiecare dintre arte problema aceasta
apare în forme mai mult sau mai puţin
alambicate. Pînă atunci este necesar să
eliminăm straturile irelevante în care este
înfăşurată de obicei această controversă.
Duşmanii libertăţii intelectuale încearcă
întotdeauna să îşi prezinte argumenta­
ţia ca pe o pledoarie în favoarea disci­
plinei şi împotriva individualismului.
Problema „adevăr sau lipsa adevărului"
este ţinută în fundal, cît mai departe
posibil. Deşi accentul poate varia, scrii­
torul care refuză să-şi vîndă opiniile e
întotdeauna categorisit drept un simplu
egoist. Este acuzat, cu alte cuvinte, fie
că vrea să se închidă într-un turn de fil­
deş, fie că îşi etalează în chip exhibiţionist
personalitatea, fie că se opune cursului
inevitabil al istoriei, în încercarea de a-şi
păstra nişte privilegii nejustificate. Cato­
licii şi comuniştii se aseamănă prin fap­
tul că li se pare de la sine înţeles că un
adversar nu poate fi în acelaşi timp onest
şi inteligent. Fiecare din tabere susţine
tacit că „adevărul" a fost deja revelat şi
că, în cazul în care nu e pur şi simplu
neghiob, ereticul ştie în sinea lui care e
„adevărul" şi îl respinge doar din motive
egoiste. In textele comuniste atacul la
adresa libertăţii intelectuale e de obicei
mascat de retorica despre „individualis­
mul mic-burghez", „iluziile liberalismului
de secol nouăsprezece" etc. şi e susţinut
cu epitete injurioase precum „romantic"
şi „sentimental", la care, de vreme ce
acestea nu au nici un sens comun accep­
tat, e greu să răspunzi. Astfel polemica
e îndepărtată de tema ei reală. Se poate
accepta - iar cei mai luminaţi oameni
chiar acceptă - teza comunistă că liber­
tatea pură va exista doar într-o societate
lipsită de clase şi că eşti mai aproape
de libertate atunci cînd pui umărul la
realizarea acestei societăţi. Dar împre­
ună cu asta se strecoară şi pretenţia nefon­
dată că Partidul Comunist însuşi are ca
obiectiv conducerea societăţii fără clase
şi că în U.R.S.S. acest obiectiv este de
fapt pe cale de a se realiza. Dacă accep­
tăm că prima teză o implică pe a doua,
nu există aproape nici un abuz asupra
bunului-simţ şi a simplei decenţe care
să nu poată fi justificat. Dar între timp
subiectul central a fost evitat. Libertatea
intelectului înseamnă libertatea de a relata
ceea ce ai văzut, auzit sau simţit şi de
a nu fi obligat să închipui fapte şi senti­
mente imaginare. Tiradele cunoscute împo­
triva „escapismului", „individualismului",
„romantismului" şi aşa mai departe sînt
doar un instrument retoric; ele urmăresc
ca pervertirea istoriei să pară respecta­
bilă!
Cu cincisprezece ani în urmă, cînd
apărai libertatea intelectului, trebuia să o
aperi împotriva conservatorilor, împotriva
catolicilor şi, într-o anumită măsură -
pentru că nu erau prea importanţi în
Anglia - , împotriva fasciştilor. Astăzi tre­
buie să o aperi împotriva comuniştilor
şi a „tovarăşilor de drum". Nu trebuie să
exagerăm influenţa directă a micului Partid
Comunist Englez, dar nu poate exista
nici o îndoială asupra efectului otrăvitor
al mythos-urîlor ruseşti asupra vieţii inte­
lectuale engleze. Din cauza acestuia, fapte
cunoscute sînt suprimate şi deformate intr-o
asemenea măsură, încît e greu de crezut
că o istorie adevărată a timpurilor noastre
va mai putea fi scrisă vreodată. Daţi-mi
voie să vă dau un singur exemplu din sutele
care ar putea fi citate. Cînd Germania
s-a prăbuşit, s-a descoperit că foarte mulţi
ruşi sovietici - majoritatea, fără îndo­
ială, din motive nepolitice - au trecut
în tabăra cealaltă şi au luptat pentru
germani. De asemenea, o mică, dar nu
neglijabilă, parte din prizonierii şi per­
soanele strămutate de origine rusă au
refuzat să se întoarcă în U.R.S.S., iar
cel puţin unii dintre ei au fost repatri­
aţi împotriva voinţei lor. Aceste fapte,
aflate imediat de mulţi jurnalişti, nu au
fost pomenite aproape deloc în presa bri­
tanică, în timp ce publiciştii rusofili din
Anglia continuau să justifice epurările
şi deportările din 1936-1938, sub pretextul
că „în U.R.S.S. nu trebuie să existe trădă­
tori". Norul de minciuni şi dezinformare,
care înconjoară subiecte precum foame­
tea din Ucraina, Războiul Civil din Spania,
politica Rusiei în Polonia şi aşa mai departe,
nu se datorează în întregime unei inco­
rectitudini conştiente, însă orice scriitor
sau jurnalist care simpatizează integral
cu U.R.S.S. - de fapt, care simpatizează
cum ar vrea ruşii înşişi s-o facă - tre­
buie să accepte falsificarea deliberată a
unor probleme importante. Am în faţa
mea o broşură ce trebuie să fie foarte
rară, scrisă de Maxim Litvinov în 1918
şi care descrie evenimentele recente din
Revoluţia Rusă. Nu îl menţionează deloc
pe Stalin, dar îi dedică elogii călduroase
lui Troţki, precum şi lui Zinoviev, Kamenev
şi altora. Care ar putea fi atitudinea fie
şi a celui mai scrupulos intelectual comu­
nist faţă de o astfel de broşură? în cel
mai bun caz atitudinea muşamalizatoare:
afirmaţia că e un document indezirabil,
care nu ar trebui difuzat. Iar dacă, dintr-un
anumit motiv, s-ar decide publicarea unei
versiuni deformate a broşurii, în care Troţki
ar fi denigrat şi s-ar insera referiri la
Stalin, nici un comunist care ar rămîne
credincios partidului nu ar putea protesta,
în ultimii ani au fost comise falsuri la
fel de grosolane precum acesta. Dar sem- ,
nificativ nu e faptul că se întîmplă, ci
că pînă şi atunci cînd sînt cunoscute, ele
nu determină nici o reacţie a intelighen-
ţiei de stingă în ansamblul ei. Argumentul
că a spune adevărul ar fi „inoportun"
sau „ar face jocul" unuia sau altuia este
considerat unul definitiv şi puţini oameni
sînt deranjaţi de perspectiva că minciu­
nile pe care ei le scuză ar putea trece
din ziare în cărţile de istorie.
Minciuna organizată ce se practică în
statele totalitare nu este, aşa cum se
pretinde uneori, un expedient temporar,
de aceeaşi natură cu manevrele militare
înşelătoare. E o parte integrantă a tota­
litarismului, ce va continua să existe chiar
dacă lagărele de concentrare şi forţele poli­
ţiei secrete ar înceta să mai fie necesare.
Printre comuniştii inteligenţi circulă în
secret o legendă care spune că, deşi acum
guvernul rus e obligat să facă propa­
gandă mincinoasă, să însceneze procese
şi aşa mai departe, el înregistrează în
secret faptele autentice şi le va publica
la un moment dat, în viitor. Eu zic că
putem să fim destul de siguri că nu este
aşa, deoarece mentalitatea sugerată de
o astfel de acţiune este cea a unui istoric
liberal, care crede că trecutul nu poate fi
modificat şi că valoarea cunoaşterii
corecte a istoriei e un dat./Din punctul
de vedere totalitar, istoria e mai degrabă
ceva ce trebuie creat decît învăţat. /Un
stat totalitar e de fapt o teocraţie, iar
casta conducătoare trebuie să pară infa­
ilibilă pentru a-şi putea păstra poziţia.
Dar fiindcă în realitate nimeni nu e infa­
ilibil, adesea e nevoie ca /evenimentele
trecute să fie rearanjate, pentru a arăta
că o anumită greşeală nu a fost de fapt
făcută sau că un anumit triumf imaginar
a avut intr-adevăr locjŞi-apoi fiecare schim­
bare importantă în plan politic impune
o modificare corespunzătoare a doctrinei
şi o reevaluare a personalităţilor istorice
proeminente. Acest gen de lucruri se întîm-
plă peste tot, dar e clar că ele au mai
multe şanse să ducă la falsificări fla­
grante în societăţile în care la un anu-
m jt moment există o singură opinie
aceptată. De fapt totalitarismul impune
modificarea permanentă a trecutului, iar
pe termen lung probabil că impune lipsa
de încredere în însăşi existenţa adevă­
rului obiectiv. Prietenii totalitarismului
din ţara aceasta au tendinţa de a sus­
ţine că, de vreme ce adevărul absolut
nu poate fi atins, o minciună mare nu
e cu nimic mai rea decît o minciună mică.
Ei subliniază că toate însemnările isto­
rice sînt părtinitoare şi inexacte sau că,
pe de altă parte, fizica modernă a dove­
dit faptul că tot ce nouă ni se pare a fi
lumea reală e o iluzie, astfel încît a crede
în dovezile simţurilor noastre e pur şi
simplu filistinism vulgar. O societate tota­
litară care ar reuşi să se perpetueze pro­
babil că ne-ar impune un sistem de
gîndire schizofrenic, în care legile bunu-
lui-simţ şi-ar păstra valoarea în viaţa
de zi cu zi şi în anumite ştiinţe exacte,
dar ar putea fi ignorate de politician,
istoric şi sociolog. Există deja nenumă­
raţi oameni care ar considera scandalos
să falsifici un manual ştiinţific, dar care
nu ar vedea nimic greşit în falsificarea
unui fapt istoric. Punctul în care litera­
tura şi politica se întîlnesc este cel în
care totalitarismul exercită cea mai mare
presiune asupra intelectualului. în acest
moment ştiinţele exacte nu sînt în nici
un caz ameninţate într-o asemenea măsură.
Aşa se explică parţial şi faptul că peste
tot în lume oamenilor de ştiinţă le vine
mai uşor decît scriitorilor să îşi susţină
guvernul.
Pentru a privi în continuare lucrurile
în perspectivă, daţi-mi voie să repet ceea
ce am spus la începutul acestui eseu: că
în Anglia duşmanii imediaţi ai adevăru­
lui - şi, în consecinţă, şi ai libertăţii de
gîndire - sînt lorzii presei, magnaţii fil­
mului şi birocraţii, dar că pe termen lung
cel mai grav simptom este slăbirea dorin­
ţei de libertate în rîndul intelectualilor
înşişi./'S-ar putea crede că în tot acest
timp am vorbit despre efectele cenzurii,
nu asupra literaturii în ansamblul ei, ci
doar asupra unui singur departament
de jurnalism politic. Iar dacă Uniunea
Sovietică este un fel de zonă interzisă
în presa britanică, dacă teme precum
Polonia, Războiul Civil din Spania, pac­
tul ruso-german şi aşa mai departe sînt
excluse din dezbaterea serioasă, dacă
atunci cînd ai informaţii care intră în
conflict cu opinia dominantă, se aşteaptă
de la tine să le deformezi sau să le ţii
tăinuite - chiar dacă lucrurile stau aşa,
de ce asta ar trebui să afecteze litera­
tura în sens larg? Oare toţi scriitorii sînt
politicieni şi toate cărţile în mod nece­
sar lucrări de „reportaj“ direct? Oare scri­
itorul, luat ca individ, nu poate să rămînă
liber în interiorul propriei sale minţi
chiar şi sub cea mai aspră dictatură, dis-
tilîndu-şi sau deghizîndu-şi ideile neor-
todoxe în asa fel încît autorităţile să fie
y y

prea nătînge ca să le recunoască? Şi, ori­

cum, dacă scriitorul însuşi e de acord cu
opinia dominantă, de ce ar trebui ca asta
să aibă un efect paralizant asupra lui?
Nu este oare literatura - sau oricare altă
artă - mai predispusă să înflorească în
societăţile în care nu există conflicte de
opinie majore şi nici o distincţie accen­
tuată între artist şi publicul său? Trebuie
oare să presupunem că fiecare scriitor
este un rebel sau chiar că scriitorul în
sine e o persoană excepţională?
De fiecare dată cînd încerci să aperi
libertatea intelectuală împotriva acestor
pretenţii ale totalitarismului, te loveşti,
într-o formă sau alta, de astfel de argu­
mente. Ele se bazează pe o înţelegere
total greşită a ceea ce înseamnă litera­
tura şi a modului - sau, poate, ar trebui
să spunem „a motivului" - pentru care
ea ia fiinţă. Ele presupun că un scriitor
e fie un simplu animator, fie un scrib
venal care poate să treacă de la un gen
de propagandă la altul la fel de uşor cum
un flaşnetar schimbă melodia. Dar, la
urma urmei, cum se face că totuşi căr­
ţile ajung să fie scrise? Peste un anumit
nivel, unul foarte jos, literatura e o încer­
care de a influenţa punctul de vedere al
contemporanilor prin transcrierea unei
experienţe. Iar în ceea ce priveşte liber­
tatea de expresie, diferenţa dintre un
simplu jurnalist şi scriitorul cel mai ima­
ginativ şi mai „nepolitic“ nu e foarte mare.
Jurnalistul e lipsit de libertate şi e con­
ştient de lipsa ei atunci cînd e obligat
să scrie minciuni sau să elimine o ştire
care i se pare importantă; scriitorul ima­
ginativ e lipsit de libertate atunci cînd
trebuie să îşi falsifice sentimentele subiec­
tive, care din punctul lui de vedere sînt
fapte. El poate distorsiona şi caricatu­
riza realitatea pentru a spune lucrurile
mai clar, dar nu poate falsifica peisajul
propriei sale minţi, nu poate să spună
cu convingere că îi place ceea ce nu îi place
sau că ar crede ceea ce nu crede. Dacă
e obligat la aşa ceva, unicul rezultat e
acela că facultăţile lui creatoare seacă.
Şi nici nu poate soluţiona problema păs-
trîndu-se la distanţă de subiectele contro­
versate. Nu există literatură cu adevărat
apolitică — cu atît mai puţin într-o epocă
precum a noastră, cînd temerile, urile şi
loialităţile de un tip nemijlocit politic
sînt la suprafaţa conştiinţei fiecăruia.
Chiar şi un singur tabu poate avea un
efect mutilant generalizat asupra minţii,
pentru că există întotdeauna pericolul
ca orice gînd care este urmărit în liber­
tate să ducă la gînduri interzise. Ca
urmare, atmosfera totalitară este ucigă­
toare pentru orice tip de scriitor de proză,
deşi unui poet - cel puţin unuia liric -
i s-ar putea părea respirabilă. Şi s-ar
putea ca în orice societate totalitară care
supravieţuieşte mai mult de cîteva gene­
raţii literatura în proză de genul celei
care a existat în ultimii patru sute de
ani să ajungă să dispară.
Uneori literatura a înflorit sub regi­
muri despotice, dar, după cum s-a remar­
cat adesea, despotismele din trecut nu
era totalitare. Aparatele represive ale des-
poţilor erau întotdeauna ineficiente, cla­
sele conducătoare erau de regulă fie corupte,
fie apatice, fie pe jumătate liberale în
concepţii, iar doctrinele religioase domi­
nante acţionau de regulă împotriva per-
fecţionismului şi a ideii de infailibilitate
umană. Chiar şi aşa, este în general ade­
vărat că literatura în proză a atins cele
mai înalte niveluri ale ei în perioadele
de democraţie şi de gîndire speculativă
liberă. Ce aduce nou totalitarismul este
faptul că doctrina şi concepţiile lui nu
sînt doar indiscutabile, ci şi instabile.
Ele trebuie acceptate de teama damnă­
rii, dar pe de altă parte sînt întotdeauna
în pericol să fie modificate de pe o zi pe
alta. Gîndiţi-vă, de exemplu, la diferitele
atitudini, complet incompatibile una cu
alta, pe care un comunist englez sau un
„tovarăş de drum“ trebuia să le adopte
faţă de războiul dintre Marea Britanie
şi Germania. Ani în şir, înainte de septem­
brie 1939, el trebuia să spumege împo­
triva „ororilor nazismului" şi să transforme
tot ceea ce scria într-o denunţare a lui
Hitler. După septembrie 1939, vreme de
douăzeci de luni, a trebuit să creadă că
Germania era mai degrabă victimă decît
agresor şi trebuia să îşi elimine din voca­
bular cuvîntul „nazist", cel puţin în ceea
ce priveşte tipăriturile. Imediat ce a auzit
buletinul de ştiri de la ora opt din dimi­
neaţa zilei de 22 iunie 1941, a trebuit
să înceapă să creadă iar că nazismul este
cel mai hidos rău pe care l-a văzut vre­
odată omenirea. Bun, pentru un politi­
cian e uşor să facă asemenea viraje, dar
la un scriitor lucrurile stau cumva dife­
rit. Dacă ajunge să-şi transfere loialita­
tea exact la momentul potrivit, el trebuie
fie să spună minciuni despre sentimen­
tele sale subiective, fie să le suprime pur
şi simplu. In ambele cazuri şi-a distrus
motorul interior. Nu doar că ideile vor
refuza să-i vină, dar pînă şi cuvintele
pe care le foloseşte vor părea că încre­
menesc la atingerea lui. Scrierile politice
ale vremii noastre constau aproape în
întregime în fraze prefabricate şi prinse
laolaltă, precum piesele unui joc pentru
copii. Este rezultatul inevitabil al auto-
cenzurii.l Bântui...a scrie într-un limbaj
direct şi viguros, cineva trebuie să gîn-
dească fără teamă,jiar dacă cineva gîn-
deşte fără teamă, atunci nu poate fi
ortodox politic. Lucrurile ar putea sta
altfel într-o „epocă a credinţei", cînd opi­
nia dominantă este demult consacrată
şi nu e luată prea în serios. In acest caz
e posibil sau ar fi posibil ca zone întinse
ale minţii cuiva să rămînă neafectate
de ceea ce crede în mod oficial. Chiar şi
aşa, merită remarcat că literatura în
proză aproape că a dispărut în timpul
singurei epoci a credinţei de care s-a
bucurat vreodată Europa. De-a lungul
întregului Ev Mediu aproape că nu a
existat deloc literatură în proză imagi­
nativă şi au apărut foarte puţine scrieri
istorice, iar liderii intelectuali ai socie­
tăţii îşi exprimau cele mai serioase gîn-
duri într-o limbă moartă, care abia dacă
s-a schimbat pe parcursul a o mie de
ani.
însă totalitarismul nu promite atît o
epocă a credinţei, cît o epocă a schizo­
freniei. O societate devine totalitară atunci
cînd structurile ei devin strigător de arti­
ficiale, adică atunci cînd clasa ei condu­
cătoare şi-a pierdut funcţia, dar reuşeşte
să se agaţe de putere prin forţă sau fra­
udă. Oricît de mult ar rezista, o astfel
de societate nu-şi permite niciodată să
devină tolerantă sau stabilă intelectual.
Nu poate accepta niciodată consemnarea
adevărată a faptelor sau sinceritatea
emoţională, pe care le presupune creaţia
literară. Dar ca să fii corupt de totali­
tarism, nu trebuie să trăieşti într-o soci­
etate totalitară. Simpla prevalenţă a
anumitor idei poate să răspîndească un
fel de otravă, din cauza căreia subiectele
încep să devină, unul după altul, impo­
sibil de folosit în scopuri literare. Oriunde
există o doctrină impusă - sau chiar două
doctrine, cum se întîmplă adesea -, scri­
erile bune dispar. Acest fapt a fost bine
ilustrat în Războiul Civil spaniol. Pentru
mulţi intelectuali englezi războiul a fost
o experienţă foarte mişcătoare, dar nu
una despre care să poată scrie cu since­
ritate. Existau doar două lucruri pe care
aveai voie să le spui şi amîndouă erau
minciuni evidente. Prin urmare, războ­
iul a produs kilometri întregi de hîrtie
tipărită, dar aproape nimic bun de citit.
Nu se ştie sigur dacă efectele totali­
tarismului asupra versurilor sînt la fel
de ucigătoare precum efectele lui asupra
prozei. Există o întreagă serie de motive
convergente pentru care unui poet îi e
cumva mai uşor decît unui autor de proză
să se simtă confortabil într-o societate
autoritară. In primul rînd, birocraţii şi alţi
oameni „practici" de obicei îl dispreţuiesc
prea mult pe poet ca să-i mai intereseze
ce spune el. In al doilea rînd, ceea ce
spune un poet - adică „sensul“ poeziei
lui, tradusă în proză - e relativ neim­
portant chiar şi pentru el însuşi. Gîndul
conţinut într-o poezie e întotdeauna sim­
plu şi nu e principalul scop al poeziei
decît în măsura în care povestea e prin­
cipalul scop al unui tablou. O poezie este
un aranjament de sunete şi asocieri, aşa
cum un tablou este o asociere de tuşe.
Pe intervale scurte, precum în refrenul
unui cîntec, poezia poate chiar să se dis­
penseze complet de sens. Prin urmare,
pentru un poet este destul de uşor să se
ferească de subiectele periculoase şi să
evite să rostească erezii şi chiar şi atunci
cînd le rosteşte, ele pot trece neobser­
vate. Dar, mai presus de orice, poezia
bună, ca şi proza bună, nu e neapărat
un produs individual. Anumite tipuri de
poezie, cum ar fi baladele sau, pe de altă
parte, formele de poezie foarte artifici­
ale, pot fi compuse în colaborare de gru­
puri de oameni. Nu se ştie clar dacă
vechile balade englezeşti şi scoţiene au
fost produse iniţial de indivizi izolaţi sau
de grupuri de oameni, dar ele sînt în
orice caz non-individuale, în sensul că
se modifică permanent cînd trec din gură
în gură. Nici măcar printre variantele
tipărite nu există două la fel. Multe popu­
laţii primitive compun versuri în grupuri.
Cineva începe să improvizeze, probabil
acompaniindu-se cu un instrument muzi­
cal, altcineva intervine cu un vers sau
o rimă atunci cînd primul cîntăreţ se
întrerupe şi procesul continuă pînă cînd
există un întreg cîntec sau o întreagă
baladă, care nu are nici un autor iden­
tificabil.
In proză acest tip de colaborare strînsă
este aproape imposibil. Cel puţin proza
serioasă trebuie compusă în singurătate,
în timp ce entuziasmul dat de apartenenţa
la un grup e de fapt chiar util pentru
anumite tipuri de versificare. Poezia -
şi probabil poezia bună în felul ei, deşi
nu cea mai bună - ar putea supravieţui
chiar şi în cel mai inchizitorial regim.
Chiar şi într-o societate în care liberta­
tea şi individualitatea au fost distruse, tot
va fi în continuare nevoie fie de cîntece
patriotice şi balade eroice, de celebrare
a victoriilor, fie de exerciţii elaborate de
adulare. Acestea sînt genurile de poezie
care pot fi scrise la comandă sau com­
puse în comun, fără să fie neapărat lipsite
de valoare artistică. Proza e altceva, de
vreme ce autorul de proză nu îşi poate
îngusta spectrul gîndurilor fără să-şi ucidă
inventivitatea. Dar istoria societăţilor tota­
litare sau a grupurilor de oameni care au
adoptat perspectiva totalitară sugerează că
pierderea libertăţii este inamicul tuturor
formelor de literatură. ’Literatura ger­
mană aproape că a dispărut în timpul
regimului lui Hitler, iar în Italia situa­
ţia nu era cu mult mai bună. Literatura
rusă, în măsura în care o poţi judeca
după traduceri, s-a deteriorat sensibil de
la primele zile ale Revoluţiei pînă azi,
deşi unele poezii par să fie mai bune
decît proza. în ultimii aproximativ cinci­
sprezece ani au fost traduse puţine romane
ruseşti pe care poţi să le iei în serios -
asta dacă a existat aşa ceva. In Europa
Occidentală şi în America mari segmente
ale intelighenţiei literare fie au trecut
prin Partidul Comunist, fie îl simpati­
zează călduros, dar această întreagă miş­
care stîngistă a produs extraordinar de
puţine cărţi care merită citite. Catoli­
cismul doctrinar pare să aibă şi el un
efect strivitor asupra anumitor forme
literare, mai ales asupra romanului. De-a
lungul unei perioade de trei sute de ani,
cîţi oameni au fost în acelaşi timp buni
romancieri şi buni catolici? Adevărul este
că anumite teme nu pot fi celebrate în
cuvinte, iar tirania este una dintre ele.
Nimeni nu a scris vreodată o carte bună
în care să elogieze Inchiziţia. Intr-o epocă
totalitară, poezia ar putea supravieţui,
iar pentru anumite arte sau semi-arte,
cum ar fi arhitectura, tirania s-ar putea
dovedi chiar benefică, dar autorul de proză
nu ar avea de ales decît tăcerea sau moar­
tea. Literatura în proză, aşa cum o ştim
acum, este produsul raţionalismului, al
secolelor protestante, al individului auto­
nom. Iar distrugerea libertăţii intelectu­
ale îi mutilează pe jurnalişti, pe scriitorii
sociologi, pe istorici, romancieri, critici
şi poeţi - în această ordine. în viitor s-ar ■)'
putea să apară un nou tip de literatură,
ce nu implică sentimente individuale sau
observaţie autentică, dar în prezent aşa
ceva este inimaginabil. în cazul în care
cultura liberală în care am trăit din
Renaştere încoace chiar va lua sfîrşit,
pare mult mai probabil că arta literară
o să piară odată cu ea.
 Desigur, tiparul va continua să fie folo­
sit şi e interesant să ne imaginăm ce
tipuri de materiale de lectură vor supra­
vieţui într-o societate totalitară rigidă.
Probabil că ziarele vor continua să existe
/

pînă cînd tehnica televiziunii va atinge

un nivel superior, dar chiar şi acum e
îndoielnic că, în afara ziarelor, masele
de oameni din ţările industrializate simt
nevoia vreunui gen de literatură. Sau,
oricum, aceşti oameni nu-şi doresc nici
pe departe să cheltuie pe materiale de
lectură la fel de mult cît cheltuie pe alte
forme de distracţie. Probabil că roma­
nele şi povestirile vor fi complet eliminate
de producţiile radio şi cinematografice.
Ori poate că un anumit tip de ficţiune
senzuală de nivel scăzut va supravie­
ţui şi va fi produs cumva ca pe bandă
rulantă, reducînd la minimum iniţiativa
umană.
Probabil că ingeniozitatea umană ar
putea ajunge la scrierea cărţilor cu aju­
torul maşinăriilor. Dar un fel de proces
mecanizat poate fi văzut deja în cinema­
tografie şi la radio, în publicitate şi pro­
pagandă şi în zonele mai mizere ale
jurnalisticii. Filmele Disney, de exemplu,
r

sînt produse în urma a ceea ce e, în

esenţă, un proces industrial, munca fiind
făcută parţial mecanic şi parţial de
echipe de artişti care trebuie să renunţe
la stilul lor individual. Emisiunile radio
sînt scrise de obicei de scribi obosiţi,
cărora subiectul şi maniera de tratare
le sînt dictate dinainte. Chiar şi aşa, ce
scriu ei e doar un fel de material brut,
care e prelucrat şi finalizat de producă­
tori şi cenzori. La fel stau lucrurile şi
cu nenumăratele cărţi şi broşuri coman­
date de ministere. încă şi mai mecani­
zată este crearea povestirilor scurte, a
foiletoanelor şi poeziilor pentru revistele
foarte ieftine. Publicaţii precum Writer
abundă în reclame ale şcolilor de creaţie
şi toate îţi oferă intrigi gata făcute la
cîţiva şilingi bucata. Unele oferă, împre­
ună cu intriga, prima şi ultima propozi­
ţie a fiecărui capitol. Altele îţi furnizează
un fel de formulă algebrică, cu ajutorul
căreia îţi poţi construi singur intrigi.
Altele oferă pachete de cărţi de joc cu
personaje şi situaţii, care trebuie doar
amestecate şi împărţite pentru a produce
automat povestiri ingenioase. Probabil
că astfel va fi produsă şi literatura unei
societăţi totalitare, în caz că ea va mai
fi considerată necesară. Imaginaţia - ba
chiar şi conştiinţa, în măsura în care e
posibil - va fi eliminată din procesul scri­
erii. Cărţile vor fi elaborate în liniile lor
generale de către funcţionari şi vor trece
prin atît de multe mîini, încît atunci cînd
vor fi terminate, nu vor fi un produs indi­
vidual în mai mare măsură decît o maşină
Ford de la capătul liniei de asamblare.
Se înţelege de la sine că orice se va pro­
duce astfel va fi un gunoi, dar orice nu
ar fi gunoi ar pune în pericol structura
statului. în ceea ce priveşte literatura
rămasă din trecut, ea va trebui supri­
mată sau cel puţin rescrisă în detaliu.
Pînă acum totalitarismul nu a trium­
fat pe deplin pretutindeni. Propria noas­
tră societate este încă în mare măsură
liberală. Pentru a-ţi exercita dreptul la
liberă expresie, trebuie să lupţi împotriva
constrîngerilor economice şi împotriva unor
puternice segmente ale opiniei publice,
dar deocamdată nu şi împotriva unei forţe
a poliţiei secrete. Poţi spune sau publica
aproape orice atîta timp cît eşti dispus
s-o faci clandestin. Dar ceea ce e sinistru,
cum am spus la începutul acestui eseu,
e că duşmanii conştienţi ai libertăţii sînt
cei pentru care libertatea ax trebui să
aibă cea mai mare importanţă Marelui
public nu-i pasă de această problemă,
indiferent cum ar sta lucrurile. Nu sus­
ţin persecutarea ereticului, dar nici nu
se vor obosi să-l apere. Sînt în acelaşi
timp prea normali şi prea stupizi ca să-şi
însuşească perpectiva totalitară. Atacul
direct şi conştient asupra rectitudinii inte­
lectuale vine chiar de la intelectualii înşişi.
Este posibil ca intelighenţia rusofilă,
în caz că nu a cedat în faţa acestui mit,
să cedeze în faţa altuia foarte asemănă­
tor. Dar, oricum^ mitul, rusesc este aici,
iar degradarea pe care o produce el pute.
Cînd vezi oameni foarte educaţi privind
cu indiferenţă la oprimare şi persecuţie,
te întrebi ce să dispreţuieşti mai mult:
cinismul sau miopia lor. De exemplu, mulţi
oameni de ştiinţă sînt admiratori fără
reţineri ai U.R.S.S. Par să creadă că dis­
trugerea libertăţii nu are nici o impor­
tanţă atîta timp cît domeniul lor nu e
deocamdată afectat. U.R.S.S. este o ţară
mare, ce se dezvoltă rapid şi are o nevoie
acută de specialişti în ştiinţe, astfel că
îi tratează generos. Atîta timp cît evită
domeniile periculoase, cum ar fi psiho­
logia, oamenii de ştiinţă sînt persoane
privilegiate. Pe de altă parte scriitorii
sînt persecutaţi brutal. E adevărat că
prostituate literare precum Ilia Ehrenburg
sau Alexei Tolstoi sînt plătiţi cu sume
uriaşe de bani, dar scriitorului îi este
luat singurul lucru care are valoare pen­
tru el - libertatea lui de expresie. Cel
puţin unii din oamenii de ştiinţă englezi
care vorbesc cu atîta entuziasm despre
posibilităţile oferite savanţilor în Rusia
sînt capabili să înţeleagă asta. Dar ei
par să gîndească astfel: „Scriitorii sînt per­
secutaţi în Rusia. Şi ce? Eu nu sînt scri-
itor“ . Nu înţeleg că orice atac la adresa
libertăţii intelectuale şi a conceptului de
adevăr obiectiv ameninţă pe termen lung
toate domeniile gîndirii.
Pentru moment statul totalitar îi tole­
rează pe oamenii de ştiinţă pentru că are
nevoie de ei. Chiar şi în Germania na­
zistă oamenii de ştiinţă erau relativ bine
trataţi - dacă nu cumva erau evrei
iar comunitatea ştiinţifică germană în
ansamblul ei nu i-a opus deloc rezistenţă
lui Hitler. în acest stadiu al istoriei pînă
şi cel mai autocrat lider e obligat să ţină
cont de realitatea concretă, în parte din
cauza reminiscenţelor obişnuinţei libe-
J > 7

rale de a gîndi, în parte din cauza ne­

voii de a se pregăti pentru război. Atîta
timp cît realitatea concretă nu poate fi
ignorată complet, atîta timp cît doi plus
doi trebuie să facă patru atunci cînd, de
exemplu, desenezi planurile unui avion,
omul de ştiinţă are funcţia lui şi i se
poate acorda chiar şi un anumit grad de
libertate. El se va trezi mai tîrziu, cînd
statul totalitar e ferm consolidat. între
timp, dacă vrea să salvgardeze integri­
tatea ştiinţei sale, e responsabilitatea lui
să creeze un soi de solidaritate cu cole­
gii lui literari şi să nu stea indiferent
atunci cînd scriitorii sînt reduşi la tăcere
sau împinşi la sinucidere, iar ziarele sînt
falsificate sistematic.
Dar, oricum ar sta lucrurile cu ştiin­
ţele naturale, cu muzica, pictura sau
arhitectura, e clar că - după cum am
încercat să arăt - dacă libertatea de gîn-
dire piere, literatura este condamnată.
Nu este condamnată doar în orice ţară
cu o structură totalitară, ci, mai mult,
orice scriitor care adoptă perspectiva tota­
litară, care găseşte scuze pentru persecuţie
şi pentru falsificarea realităţii, se auto­
distruge ca scriitor. Nu există cale de
scăpare. Nici o tiradă împotriva „indivi­
dualismului" şi a „turnului de fildeş" şi
nici o platitudine pioasă, cum ar fi aceea
că „adevărata individualitate se obţine
doar prin identificarea cu comunitatea",
nu pot trece peste faptul că o minte cum­
părată e o minte distrusă. Dacă sponta­
neitatea nu e prezentă într-un moment
sau altul, creaţia literară devine impo­
sibilă, iar limbajul însuşi se osifică.
Cîndva în viitor, în caz că mintea umană
devine ceva total diferit de ceea ce este
acum, s-ar putea să învăţăm să separăm
creaţia literară de onestitatea intelectu­
ală. în prezent ştim doar că imaginaţia,
la fel ca anumite animale sălbatice, nu
se reproduce în captivitate. Orice scriitor
sau jurnalist care neagă acest fapt - şi
aproape toate elogiile actuale ale Uniunii
Sovietice conţin sau implică o astfel de
negare - îşi cere de fapt propria distru­
gere.

CPolemic, nr. 2, ianuarie 1946)

 Tara mea,
9 7

la dreapta sau la stînga

Contrar credinţei populare, trecutul

nu a fost mai bogat în evenimente decît
prezentul. Dacă pare astfel, e din cauză
că atunci cînd priveşti în urmă, lucru­
rile care s-au întîmplat acum mulţi ani
sînt condensate laolaltă, şi din cauză că
foarte puţine din amintirile tale rămîn
cu adevărat neîntinate. în mare măsură
din cauza cărţilor, filmelor şi amintirilor
care au apărut între timp, acum se pre­
supune că războiul din 1914-1918 ar fi
avut un caracter extraordinar şi drama­
tic care îi lipseşte celui prezent.
Dar dacă ai trăit în timpul acelui răz­
boi şi dacă îţi descîlceşti amintirile tale
reale de aluviunile ulterioare, descoperi
că de obicei nu marile evenimente te-au
incitat atunci. De exemplu, nu cred că bătă­
lia de pe Marna a avut pentru publicul
larg caracterul melodramatic ce i-a fost
atribuit ulterior. Nu îmi amintesc nici
măcar să fi auzit expresia „Bătălia de
pe Marna“ decît după mulţi ani. Doar
că germanii erau la patruzeci de kilo­
metri de Paris - iar asta cu siguranţă
era suficient de îngrozitor după poveş­
tile cu atrocităţile din Belgia iar apoi,
din cine ştie ce motiv, s-au întors. Aveam
unsprezece ani cînd a început războiul.
Dacă îmi aleg cu onestitate amintirile şi
nu iau în seamă ce am aflat după aceea,
trebuie să recunosc că nimic din între­
gul război nu m-a mişcat la fel de profund
cum o făcuse cu cîţiva ani în urmă neno­
rocirea Titanicului. Acest dezastru, com­
parativ minor, a şocat întreaga lume, iar
şocul nu s-a stins complet nici acum. îmi
amintesc relatările îngrozitoare şi deta­
liate citite cu glas tare la micul dejun
(pe vremea aceea era ceva obişnuit să
se citească ziarul cu voce tare) şi îmi
mai amintesc că, din toată lista aceea
lungă de orori, cea care m-a impresionat
cel mai mult a fost că, în final, Titanicul
s-a răsturnat şi s-a scufundat cu prova
înainte, astfel încît oamenii agăţaţi la
pupa au fost ridicaţi în aer nu mai puţin
de o sută de metri înainte de a plonja
în abis. Asta îmi stîrnea în stomac o sen­
zaţie de scufundare pe care aproape că
o pot simţi şi acum. Nimic din război
nu mi-a provocat vreodată o astfel de
senzaţie.
Despre izbucnirea războiului am trei
amintiri vii care, fiind drăguţe şi irele-
vante, nu sînt influenţate de nimic din
ce a apărut mai tîrziu. Una este cu o
caricatură a „împăratului German" (cred
că urîtul nume „Kaiser“ nu a fost popu­
larizat decît ceva mai tîrziu) care a apărut
în ultimele zile ale lunii iulie. Oamenii
au fost puţin şocaţi de această batjoco­
rire a regalităţii („Dar e un bărbat atît
de arătos, zău!“), deşi eram pe punctul
de a intra în război. Alta e despre momen­
tul în care armata a rechiziţionat toţi
caii din orăşelul nostru de provincie, iar
un vizitiu a izbucnit în lacrimi în piaţă
cînd i-a fost luat calul cu care lucrase
ani de zile. A treia e cu mulţimea de
tineri de la gară ce se băteau pe ziarele
de seară care tocmai sosiseră cu trenul
de Londra. Şi îmi amintesc teancul de
ziare verzi ca mazărea (pe vremea aceea
unele erau încă verzi), gulerele înalte,
pantalonii strimţi şi pălăriile bombate
mult mai bine decît îmi amintesc numele
groaznicelor bătălii care deja se dezlăn-
ţuiseră la frontiera franceză.
Din anii de mijloc ai războiului îmi
amintesc mai ales umerii pătraţi, pul­
pele umflate şi pintenii zornăitori ai arti-
leriştilor, a căror uniformă o preferam
net faţă de cea a infanteriei. în ce pri­
veşte ultima perioadă, dacă mi-aţi cere
să spun sincer care e principala mea amin­
tire, trebuie să răspund simplu: marga­
rina. O dovadă a oribilului egoism al
copiilor e faptul că în 1917 războiul aproape
că încetase să ne mai afecteze altceva
decît stomacurile. Pe un şevalet din bibli­
oteca şcolii era prinsă o hartă enormă a
Frontului de Vest, străbătută de un fir
roşu de mătase pus pe un zigzag de ace
de gămălie. Din cînd în cînd firul se muta
cîte un centimetru într-o parte sau alta,
iar fiecare mişcare însemna o piramidă
de cadavre. Eu nu-i dădeam atenţie. La
şcoală eram printre băieţii cu un nivel
de inteligenţă peste medie şi totuşi nu
îmi amintesc ca măcar un singur eveni­
ment major al perioadei să ne apară în
adevărata lui lumină. Revoluţia Rusă,
de exemplu, nu a făcut nici o impresie
decît asupra celor cîţiva copii ai căror
părinţi aveau, întîmplător, bani investiţi
în Rusia. Printre cei foarte tineri atitu­
dinea pacifistă se instalase cu mult îna­
inte ca războiul să se termine. Să fii pe
cît de relaxat îndrăzneai la paradele şco­
lilor de ofiţeri şi s^nu te intereseze deloc
războiul era considerat un semn de eman­
cipare. <ţ)fiţerii tineri care se întorseseră,
înăspriţi de groaznica lor experienţă şi
dezgustaţi de atitudinea tinerei genera­
ţii, obişnuiau să ne ţină predici despre
moliciunea noastră. Desigur, nu puteau
să emită nici un argument pe care noi
să-l înţelegem. Nu puteau decît să latre
la tine că războiul era „un lucru bun“,
„te făcea bărbat", „te ţinea în formă" etc.,
etc. Noi doar chicoteam la ei. Pacifismul
nostru era acel pacifism chior, specific
ţărilor bine adăpostite şi cu o flotă puter­
nică. Ani de zile după război, a avea
vreun interes sau cunoştinţe despre pro­
blemele militare, chiar şi să ştii pe ce
parte a puştii iese glonţul, era conside­
rat suspect în cercurile „emancipate".
1914-1918 a fost considerat un eşec, un
măcel fără sens, şi pînă şi bărbaţii care
fuseseră măcelăriţi erau consideraţi cumva
vinovaţi. Am rîs adesea gîndindu-mă la
afişul de recrutare „Tu ce ai făcut în
Marele Război, tati?“ (un copil îi pune
această întrebare tatălui său ruşinat) şi
la toţi bărbaţii care trebuie să fi fost atraşi
în armată de acest afiş şi apoi au fost
dispreţuiţi de copiii lor pentru că nu au
refuzat încorporarea din motive de con­
ştiinţă.
Dar pînă la urmă, morţii s-au răzbu­
nat. Pe măsură ce războiul rămînea tot
mai departe în trecut, generaţia mea, cei
care fuseseră „doar cu puţin prea tineri11,
a devenit conştientă de imensitatea expe­
rienţei pe care o ratase. Te simţeai ceva
mai puţin bărbat din cauză că o rata­
seşi. Mi-am petrecut o mare parte din
anii 1922-1927 printre bărbaţi ceva mai
vîrstnici ca mine şi care trecuseră prin
război. Vorbeau despre el neîncetat, cu
oroare, desigur, dar şi cu o nostalgie tot
mai acută. Poţi vedea cît se poate de clar
această nostalgie în cărţile englezeşti
despre război. în plus, reacţia pacifistă
era doar o fază şi pînă şi cei „doar cu
puţin prea tineri“ fuseseră pregătiţi cu
toţii pentru război. Majoritatea clasei de
mijloc englezeşti e pregătită pentru răz­
boi încă din leagăn - nu practic, ci moral.
Cel mai vechi slogan politic pe care mi-1
amintesc este „Vrem opt vapoare şi nu
mai avem răbdare". La şapte ani eram
membru în Liga Navală şi purtam cos­
tum de marinar cu „H.M.S. Invincible"
pe bonetă. încă dinainte de cursurile de
pregătire a ofiţerilor din şcoala publică,
fusesem într-un corp de cădeţi de la o
şcoală privată. Deja pe la zece ani înce­
pusem să defilez din cînd în cînd cu o
puşcă, pregătindu-mă nu doar pentru
război, ci pentru un anumit tip de răz­
boi, imul în care puştile ajung la un orgasm
frenetic al sunetului, iar la momentul
stabilit te caţeri afară din tranşee, rupîn-
du-ţi unghiile în sacii de nisip, şi străbaţi
împleticindu-te noroiul şi sîrmă ghim­
pată prin focul de baraj al mitralierelor.
Sînt convins că o parte din justificarea
fascinaţiei pe care Războiul Civil spaniol
o exercita asupra oamenilor de vîrsta mea
o constituia faptul că semăna atît de bine
cu Marele Război. în anumite momente
Franco a reuşit să adune suficiente avi­
oane pentru a duce războiul la un nivel
modern, iar acelea au fost punctele de
cotitură. Dar în rest a fost o copie proastă
a lui 1914-1918, un război de poziţii în
tranşee, cu artilerie, raiduri, lunetişti,
noroi, sîrmă ghimpată, păduchi şi stag­
nare. La începutul lui 1937 acea parte
a frontului din Aragon în care eram eu
trebuie să fi semănat foarte mult cu un
sector liniştit din Franţa anului 1915.
Doar artileria lipsea. Chiar şi în rarele
ocazii în care toate puştile din Huesca
şi din împrejurimi trăgeau simultan, nu
erau suficiente ca să producă mai mult
decît un zgomot spasmodic deloc impre­
sionant, ca sfîrşitul unei furtuni. Obuzele
din tunurile de cincisprezece centimetri
ale lui Franco explodau destul de tare,
dar nu erau niciodată mai mult de două­
sprezece simultan. Ştiu că atunci cînd
am auzit prima oară artileria trăgînd
„furios“, cum ziceau ei, senzaţia mea a
fost - cel puţin parţial - una de deza­
măgire. Era ceva extrem de diferit de
mugetul extraordinar şi neîntrerupt pe
care simţurile mele îl aşteptaseră timp
de douăzeci de ani.
Nu-mi amintesc prea bine în ce an
am ştiut cu certitudine că actualul răz­
boi se apropie. După 1936, desigur, lucrul
acesta era clar pentru oricine, în afară
de idioţi. Timp de mai mulţi ani războ­
iul iminent a fost pentru mine un coş­
mar, iar uneori chiar rosteam discursuri
şi scriam broşuri împotriva lui. Dar în
noaptea dinaintea anunţării pactului ruso-
german am visat că războiul începuse.
A fost unul din acele vise care, orice sem­
nificaţie freudiană internă ar avea, îţi
dezvăluie uneori adevărata stare a sen­
timentelor. Visul m-a învăţat două lucruri:
în primul rînd că ar trebui să fiu pur şi
simplu uşurat că mult temutul război a
început, iar în al doilea rînd că în sufle­
tul meu eram patriot, că nu mi-aş fi sabo­
tat tabăra şi nici n-aş fi acţionat împotriva
ei, că aş fi sprijinit războiul şi aş fi lup­
tat în el dacă puteam. Am coborît la par­
ter ca să descopăr ziarul care anunţa
zborul lui Ribbentrop la Moscova.1 Deci
venea războiul, iar guvernul - chiar şi
guvernul Chamberlain - putea conta pe
loialitatea mea. Nu mai trebuie să spun
că această loialitate' era şi rămîne un
simplu gest. Guvernul a refuzat sec să

1. Pe 21 august 1939, Ribbentrop a fost invitat

la Moscova, iar pe 23 august el şi Molotov
au semnat pactul ruso-german (n.a.).
mă angajeze în orice funcţie posibilă, fie
si ca funcţionar sau soldat, si la fel a
făcut cu aproape toţi cunoscuţii mei. Dar
asta nu îţi schimbă sentimentele. In plus,
mai devreme sau mai tîrziu vor fi obli­
gaţi să ne folosească.
Dacă ar trebui să îmi apăr motivele
pentru care susţineam războiul, cred că
aş putea s-o fac. Nu există alternativă
reală între a ne opune lui Hitler şi a capi­
tula în faţa lui, iar dacă judec dintr-un
punct de vedere socialist, aş zice că e
mai bine să ne opunem. In orice caz, nu
văd nici un argument în favoarea capi­
tulării care să nu arunce în absurd rezis­
tenţa republicană din Spania, rezistenţa
chineză împotriva Japoniei jetc., etc. Dar
nu pretind că asta e baza emoţională a
acţiunilor mele. Ceea ce am aflat în visul
meu din noaptea aceea a fost că lunga
educaţie patriotică prin care trec clasele
de mijloc şi-a făcut treaba şi că imediat
ce Anglia a intrat într-o încurcătură seri­
oasă, mi-ar fi fost imposibil să o sabotez.
Dar să nu înţeleagă nimeni greşit sen­
sul acestui lucru. Patriotismul nu are
nimic de-a face cu conservatorismul.
Este un devotament faţă de ceva care
«e schimbă, dar care e perceput ca neschim­
bat într-un mod mistic, la fel ca devota­
mentul foştilor bolşevici albi faţă de Rusia.
A rămîne loial atît Angliei lui Chamberlain,
cît şi Angliei de mîine ar putea părea o
i mposibilitate dacă nu ştii că era un feno­
men cotidian. Doar revoluţia poate salva
Anglia, cum era limpede de ani de zile,
dar acum revoluţia a început şi ar putea
avansa destul de rapid, numai să putem
să-l respingem pe Hitler. în doi ani, poate
chiar într-unul, dacă reuşim să rezistăm,
vom vedea schimbări care îi vor sur­
prinde pe idioţii fără viziune. îndrăznesc
să spun că prin canalele din Londra va
trebui să curgă sînge. Foarte bine, să
curgă dacă e nevoie. Dar cînd miliţiile
roşii vor fi încartiruite la Ritz, eu voi
continua să simt că Anglia pe care am
fost învăţat s-o iubesc din atît de multe
şi felurite motive încă mai există cumva.
Am crescut într-o atmosferă impreg­
nată de militarism, iar după aceea am
petrecut cinci ani plictisitori în sunetul
trompetelor. Pînă şi azi cei care nu se
ridică în picioare la God Save the King îmi
stîrnesc o uşoară senzaţie de sacrilegiu.
E ceva infantil, desigur, dar prefer să fi
avut genul acesta de educaţie decît să
fiu ca acei intelectuali de stingă, care sînt
atît de „emancipaţi", incit nu pot să înţe­
leagă cele mai banale emoţii. Exact acei
oameni a căror inimă nu a tresărit nici­
odată la vederea drapelului naţional sînt
şi cei care vor da înapoi la revoluţie atunci
cînd va sosi momentul. Să compare ori­
cine poezia pe care John Cornford a scris-o
cu puţin timp înainte de a fî ucis (Before
the Storm ing o f Huesca' ) şi cea a lui sir
Henry Newbolt, There’s a breathless hush
in the close tonight12. Lăsînd la o parte dife­
renţele de tehnică, pe care le vedem doar
ca o problemă de epocă istorică, se va vedea
că în ambele poezii conţinutul emoţional
e aproape identic. Tînărul comunist care
a murit eroic în Brigada Internaţională era
un produs tipic al învăţămîntului public,
îşi schimbase obiectul loialităţii, dar
nu şi emoţiile. Ce dovedeşte asta? Pur
şi simplu, posibilitatea de a construi
un socialist pe scheletul unui Blimp3,

1. „în faţa vijeliei din Huesca" (în 1b. eng. în

orig.).
2. „Un murmur tăcut adie seara asta în curte"
(în lb. eng. în orig.).
3. Colonelul Blimp, un personaj de benzi dese­
nate milităros, ridicol şi reacţionar.
puterea unui anumit tip de loialitate de
a se transforma în altul, nevoia spiritu­
ală de patriotism şi virtuţi militare, pen­
tru care, oricît de puţin le-ar plăcea ele
studenţilor stîngişti de la Oxford, încă
nu s-a descoperit nici un înlocuitor.

(Folios of New Writing,_ 1940,

numărul de toamnă)
 Cum mor săracii

în anul 1929 mi-am petrecut mai

multe săptămîni în Hopital X, în al cinci­
sprezecelea arrondissement al Parisului.
Funcţionarii m-au supus torturii obişnu­
ite de la recepţie, punîndu-mi întrebări
vreo douăzeci de minute înainte să mă
lase să intru. Dacă aţi completat vreo­
dată formulare într-o ţară latină, ştiţi
despre ce tip de întrebări vorbesc. în ulti­
mele cîteva zile înainte de asta fusesem
incapabil să transform gradele Reaumur
în Fahrenheit, dar ştiu că temperatura
mea era în jur de 1031, iar la sfîrşitul
interviului aveam deja unele dificultăţi
în a sta în picioare. în spatele meu aştepta
un ghem mic de pacienţi resemnaţi, purtînd
bocceluţe legate în pînze colorate, ce îşi
aşteptau rîndul la interogatoriu.

1. 40° Celsius.
 După interogatoriu a venit baia -
pare-se, o procedură obligatorie pentru
toţi nou-veniţii, la fel ca la închisoare
Hau la casa de corecţie. Mi-au fost luate
hainele şi, după ce am stat cîteva minute
aşezat şi tremurînd în cincisprezece cen­
timetri de apă caldă, mi s-a dat o cămaşă
de noapte de in şi un halat scurt şi albas­
tru de flanel - fără papuci, fiindcă mi-au
spus că nu aveau unii suficient de mari
pentru mine - şi m-au condus afară. Era
o noapte de februarie şi eu sufeream de
pneumonie. Salonul spre care mergeam
era la două sute de metri distanţă şi se
pare că, pentru a ajunge la el, trebuia
să traversezi curtea spitalului. Cineva
cu un felinar s-a împiedicat în faţa mea.
Aleea de pietriş era îngheţată sub picioa­
rele mele, iar vîntul îmi flutura cămaşa
de noapte în jurul gambelor goale. Cînd
am intrat în salon, mi-am dat seama că
am o senzaţie ciudată de familiaritate,
a cărei origine n-am reuşit s-o identific
decît mai tîrziu în noaptea aceea. Era o
încăpere lungă, mai degrabă joasă, prost
luminată, plină de murmure şi cu trei
rînduri de paturi surprinzător de apro­
piate unul de celălalt. Se simţea un miros
urît, fecal, totuşi dulceag. în timp ce mă
întindeam, am văzut pe un pat apropiat
de vizavi un bărbat mic, cu umeri rotunzi
şi păr gălbui, care stătea în pat pe jumă­
tate dezbrăcat, în timp ce un doctor şi
un student îi făceau o procedură ciudată.
Mai întîi doctorul a scos din geanta lui
neagră o duzină de pahare mici, ca paha­
rele de vin, apoi studentul aprindea un
chibrit în interiorul fiecărui pahar, pen­
tru a consuma aerul, după care paharul
era lipit de spatele sau pieptul bărbatu­
lui şi vidul din el îi făcea o umflătură
galbenă enormă. Abia după cîteva clipe
mi-am dat seama ce îi făceau. îi puneau
ventuze, un tratament pomenit în manu­
alele vechi de medicină, dar despre care
pînă atunci avusesem o impresie vagă că
e una din chestiile care li se fac cailor.
Probabil că aerul rece de afară îmi
scăzuse temperatura şi priveam acest
remediu barbar cu detaşare şi chiar cu
un anumit amuzament. în clipa urmă­
toare însă, doctorul şi studentul au venit
la patul meu, m-au ridicat pe verticală
şi, fără să scoată vreun cuvînt, au înce­
put să îmi aplice acelaşi set de pahare,
care nu fuseseră sterilizate în nici un
fel. Cele cîteva proteste slabe pe care
le-am emis au primit acelaşi răspuns pe
care l-ar fi primit dacă aş fi fost un ani­
mal. Eram foarte impresionat de modul
impersonal în care cei doi bărbaţi înce­
puseră să acţioneze asupra mea. Pînă
atunci nu mai fusesem într-un salon de
spital public şi era' prima mea experi­
enţă cu doctori care te manevrează fără
să-ţi vorbească sau să te bage în seamă
ca om. In cazul meu au pus doar şase
pahare, dar după ce au făcut asta, le-au
scos, au crestat uşor umflăturile şi le-au
pus din nou. De data aceasta fiecare
pahar a tras cam cît o linguriţă de desert
de sînge întunecat. în timp ce mă întin-
deam iarăşi, umilit, dezgustat şi speriat
de ceea ce mi se făcuse, mă gîndeam că
măcar acum or să mă lase în pace. Dar
nu, nici vorbă. Mai urma un tratament,
prişniţa cu muştar, care părea să fie ceva
la fel de obişnuit ca băile fierbinţi. Două
infirmiere şleampete pregătiseră deja priş­
niţa şi mi-au înfăşurat-o în jurul piep­
tului la fel de strîns ca o cămaşă de forţă,
în timp ce cîţiva bărbaţi, care umblau
prin salon în cămaşă şi pantaloni, au
început să se strîngă în jurul patului
meu cu rînjete pe jumătate înţelegătoare.
Am aflat mai tîrziu că a privi cum i se
aplică prişniţa cu muştar unui pacient
era una din distracţiile favorite din salon.
Chestiile astea sînt aplicate în mod nor­
mal timp de un sfert de oră şi, neîndo­
ielnic, sînt destul de amuzante dacă nu
eşti tu persoana dinăuntru. In primele
cinci minute durerea e cruntă, dar ai impre­
sia că poţi s-o înduri. în timpul urmă­
toarelor cinci minute această impresie
se evaporă, dar prişniţa e legată cu cata­
ramă la spate şi nu poţi s-o scoţi. Asta
e perioada pe care privitorii o savurează
cel mai mult. în timpul ultimelor cinci
minute am observat că intervine un fel
de amorţeală. După ce prişniţa mi-a fost
scoasă, mi s-a aruncat sub cap o pernă
impermeabilă plină cu gheaţă şi am fost
lăsat singur. Nu am dormit şi, din cite ştiu,
a fost singura noapte din viaţa mea -
vreau să spun singura noapte petrecută
în pat - în care nu am dormit deloc, nici
măcar un minut.
în timpul primei ore petrecute la
Hopital X avusesem parte de o serie întreagă
de tratamente diferite şi contradictorii,
dar asta a fost ceva înşelător, pentru că
în general aveai parte de foarte puţin
tratament, fie el bun sau rău, în afara
cazului în care erai bolnav într-un mod
interesant şi instructiv. La cinci dimi­
neaţa veneau infirmierele, trezeau paci­
enţii şi le luau temperatura, dar nu-i
spălau. Dacă te simţeai suficient de bine,
te spălai singur, altfel depindeai de mila
altui pacient ambulant. De asemenea,
în general pacienţii erau cei care duceau
cumplitele ploşti de pat, poreclite la
casserole. La opt venea micul dejun, numit
în stil militar la soupe. Şi chiar era supă,
o supă chioară de legume, cu cocoloaşe
unsuroase de pîine plutind în ea. Mai
tîrziu, în timpul zilei, doctorul înalt, solemn
şi cu barbă neagră, îşi făcea vizita, cu
un interne şi o trupă de studenţi în urma
lui, dar noi eram vreo şaizeci în salon
şi era evident că el mai are şi alte saloane
de tratat. Erau multe paturi pe lîngă care
trecea zi de zi, uneori urmat de strigăte
imploratoare. Pe de altă parte, dacă aveai
vreo boală cu care studenţii voiau să se
familiarizeze, te bucurai de suficientă
atenţie - de un anumit tip. Eu însumi,
avînd un specimen extrem de frumos de
horcăit bronşic, uneori beneficiam de o
duzină de studenţi ce stăteau la coadă
ca să îmi ausculte pieptul. Era un sen­
timent ciudat - vreau să spun ciudat din
cauza interesului lor intens de a-şi învăţa
meseria, combinat cu o lipsă evidentă a
oricărei percepţii că pacienţii sînt fiinţe
umane. Sună ciudat cînd o povestesc, dar
uneori, cînd unui student tînăr îi venea
rîndul şi se apropia să te manipuleze,
pur şi simplu tremura de încîntare, ca
un băiat care a pus în sfîrşit mîna pe
cine ştie ce aparat scump. Urmau şiruri
de urechi - urechi de tineri, de tinere,
de negri - apăsate pe spatele tău, un
şir de degete ciocănindu-te solemn, dar
neîndemînatic, şi nici măcar unul dintre
ei nu schimba vreun cuvînt cu tine şi
nici nu te privea direct în faţă. Ca paci­
ent neplătitor, în cămaşa de noapte uni­
formă, erai în primul rînd un specimen,
lucru care nu mă supăra, dar cu care
nu m-am putut obişnui niciodată.
După cîteva zile mă simţeam sufici­
ent de bine ca să stau în capul oaselor
şi să studiez pacienţii din jur. Camera
înăbuşitoare, cu paturile ei înguste şi atît
de apropiate unul de altul, încît puteai
atinge cu uşurinţă mîna vecinului, conţinea
toate tipurile de boli, cu excepţia, presu­
pun, a cazurilor infecţioase acute. Vecinul
meu din dreapta era un cizmar mic şi
roşcat, cu un picior mai scurt decît celă­
lalt, care obişnuia să anunţe moartea ori­
cărui alt pacient (asta s-a întîmplat de
mai multe ori, iar vecinul meu a fost de
fiecare dată primul care a auzit) fluierînd
către mine şi exclamînd „Numero 43!“
(sau cît era) şi aruncîndu-şi braţele dea­
supra capului. Bărbatul acesta nu avea
cine ştie ce, dar în majoritatea celorlalte
paturi din cîmpul meu vizual aveau loc
tragedii sau pur şi simplu orori. In patul
care era cap la cap cu al meu a zăcut
pînă a murit (nu l-am văzut murind -
l-au mutat în alt pat) un bărbat mic şi
sfrijit, care suferea de nu ştiu ce boală,
dar una care îi făcuse întregul trup atît
de teribil de sensibil, încît orice mişcare
dintr-o parte în alta, uneori chiar şi gre­
utatea aşternuturilor, îl făcea să ţipe de
durere. Cea mai mare suferinţă a lui era
cînd urina, şi o făcea cu foarte mare difi­
cultate. O infirmieră îi aducea plosca şi
apoi stătea vreme îndelungată lîngă patul
lui, şuierînd, cum se spune că fac grăj-
darii cu caii, pînă cînd în cele din urmă,
cu un ţipăt chinuit de „Je pisse!“, omul
începea. în patul de lîngă el, bărbatul
cu păr gălbui, pe care îl văzusem cum i
se pun ventuze, scuipa încontinuu mucus
cu firişoare de sînge. Vecinul din stînga
mea era un tînăr înalt şi lipsit de vlagă,
căruia i se introducea periodic în spate
un tub prin care se extrăgeau cantităţi
uimitoare de lichid spumos din cine ştie
ce parte a trupului. în patul de după el
murea un veteran al războiului din 1870,
un bărbat bătrîn şi arătos, cu barbişon
alb, în jurul căruia stăteau exact ca nişte
ciori, la orice oră cînd vizitele erau per­
mise, patru rude feminine în vîrstă,
îmbrăcate complet în negru, ce pîndeau
în mod evident cine ştie ce jalnică moş­
tenire. în patul de vizavi de mine, pe
rîndul din spate, era un bătrîn chel cu
mustaţă pe oală şi faţa şi corpul foarte
umflate, care suferea de o boală care îl
făcea să urineze aproape necontenit.
Lîngă patul său stătea întotdeauna un
receptacul imens de sticlă. într-o zi au
venit să-l viziteze soţia şi fiica lui. La vede­
rea lor, faţa puhavă a omului s-a lumi­
nat într-un zîmbet de o drăgălăşenie
surprinzătoare şi în timp ce fiica sa, o
r

fată drăguţă de vreo douăzeci de ani, se

apropia de pat, am văzut cum mina lui
îşi croieşte încet drum de sub aşternu­
turi. Mi s-a părut că văd în avans ges­
tul care va urma - fata îngenunchind
lîngă pat, bătrînul punînd mîna pe capul
ei într-o ultimă binecuvîntare. Dar nu,
el doar i-a dat plosca, pe care ea a luat-o
repede şi a golit-o în receptacul.
Cam la o duzină de paturi de mine
era numero 57 - cred că ăsta era numă­
rul lui -, un caz de ciroză a ficatului.
Toată lumea din salon îl ştia din vedere,
deoarece uneori era subiectul unei pre­
legeri medicale. In două după-amiezi un
doctor înalt şi grav a ţinut o prelegere
unui grup de studenţi şi nu o dată bătrî­
nul numero 57 a fost dus pe un soi de
cărucior în mijlocul salonului, unde doc­
torul i-a suflecat cămaşa de noapte, a dila­
tat cu degetele o protuberanţă enormă şi
flască - ficatul lui bolnav, presupun - şi
a explicat solemn că aceasta era o boală
provocată de alcoolism, des întîlnită în
ţările în care se bea vin. Ca de obicei,
nu a vorbit cu pacientul şi nici nu i-a
zîmbit, nu a înclinat din cap şi nu a
făcut nici un alt gest de recunoaştere.
în timp ce vorbea foarte grav şi ţeapăn,
ţinea trupul ofilit între mîini, uneori ros-
togolindu-1 uşor înainte şi înapoi, cu
exact acelaşi gest cu care o femeie mane­
vrează făcăleţul. Nu că pe numero 57
l-ar fi deranjat acest lucru. In mod evident
era un vechi pacient al spitalului, un
exponat obişnuit al prelegerilor, cu un
ficat pe care îl aştepta de mult un bor­
can din cine ştie ce muzeu de patologie.
Stătea întins, cu ochii lui lipsiţi de culoare
privind în gol, complet dezinteresat de
ceea ce se spunea despre el, în timp ce
doctorul îl prezenta ca pe un vas de por­
ţelan vechi. Era un bărbat de vreo, şai­
zeci de ani, uimitor de micşorat. Faţa
lui, palidă ca pergamentul, se micşorase
pînă cînd părea cam cît a unei păpuşi, j
într-o dimineaţă vecinul meu cizmar
m-a trezit, trăgînd de perna mea, înainte
să sosească infirmierele. „Numero 57!“,
îşi aruncă el braţele deasupra capului,
în salon era puţină lumină, dar de-ajuns
ca să poţi vedea. L-am văzut pe bătrînul .
numero 57 zăcînd mototolit pe o parte, cu
faţa iţită dincolo de marginea patului şi
îndreptată spre mine. Murise cîndva în
timpul nopţii, nimeni nu ştia cînd. Cînd
au venit, infirmierele au primit cu indi­
ferenţă vestea morţii lui şi şi-au conti­
nuat munca. După mult timp, o oră sau
două, alte două infirmiere au intrat defilînd
ca soldaţii una lingă cealaltă şi clămpă­
nind tare din saboţi, au legat cadavrul
în cearşafuri, dar acesta nu a fost dus
decît mai tîrziu. între timp, în lumina
mai clară, am avut timp să mă uit mai
bine la numero 57. Chiar m-am întins pe
o parte ca să îl privesc. în mod curios, era
primul european mort pe care îl vedeam.
Mai văzusem morţi, dar erau întotdeauna
asiatici şi de obicei muriseră violent.
Ochii lui numero 57 erau încă deschişi,
gura la fel, iar faţa lui mică era contor­
sionată într-o expresie de agonie. Ce m-a
impresionat cel mai mult însă a fost albul
feţei lui. înainte fusese palidă, dar acum
era doar puţin mai întunecată decît cear­
şafurile. în timp ce îi priveam faţa micuţă
şi schimonosită, m-a izbit faptul că acest
deşeu dezgustător, care aştepta să fie dus
cu targa şi aruncat pe o masă din sala
de disecţie, era un exemplu de moarte
„naturală1*, unul din lucrurile pentru care
te rogi. Şi iată-te, m-am gândit, iată ce te
aşteaptă peste douăzeci, treizeci, patru­
zeci de ani. Aşa mor cei norocoşi, cei care
apucă să fie bătrâni. Vrei să trăieşti, desi­
gur, căci omul rămâne ân viaţă doar din
pricina fricii de moarte, dar azi cred -
cum credeam şi atunci - că e mai bine
să ai o moarte violentă şi să nu fii foarte
bătrân. Oamenii vorbesc despre ororile
războiului, dar care din armele inven­
tate de om se apropie măcar de cruzi­
mea unora din cele mai obişnuite boli?
Moartea „naturală" inseamnă, aproape
prin definiţie, ceva lent, duhnitor şi dure­
ros. Chiar şi aşa, contează dacă poţi avea
parte de ea in casa ta şi nu intr-o insti­
tuţie publică. Acest bătrân sărman şi neno­
rocit, care tocmai se stinsese ca un muc
de luminare, nu era nici măcar atât de
important incit să vegheze cineva lingă
patul lui. Era doar un număr, apoi un
„subiect" pentru scalpelele studenţilor.
Şi ce sordid de publică e moartea intr-un
astfel de loc! în Hopital X paturile erau
foarte apropiate unul de altul şi nu exis­
tau paravane. Imaginaţi-vă, de exemplu,
cum e să mori ca bărbatul micuţ al cărui
pat a fost o vreme cap la cap cu al meu,
cel care ţipa cînd îl atingeau aşternutu-
rile! îndrăznesc să spun că Je pisse! au
fost ultimele cuvinte auzite de la el. Poate
că pe muribunzi nu îi deranjează astfel
de lucruri - sau cel puţin acesta ar fi
răspunsul standard totuşi oamenii pe
moarte sînt adesea mai mult sau mai
puţin normali mental pînă cu o zi sau
două înainte de sfîrşit.
în saloanele publice ale unui spital
vezi orori pe care parcă nu le întîlneşti
la persoanele care reuşesc să moară în
casele lor, ca şi cum anumite boli n-ar
ataca decît oamenii cu venituri scăzute.
Dar este sigur că unele din lucrurile pe
care le-am văzut eu în Hopital X nu le-ai
vedea în nici un spital englezesc. De exem­
plu, treaba asta cu oamenii care mor ca
nişte animale, fără nimeni alături, fără
ca nimănui să-i pese, iar moartea lor să
nu fie observată decît dimineaţa - căci
asta nu s-a întîmplat doar o dată. în mod
sigur nu ai vedea aşa ceva în Anglia şi
cu atît mai puţin un cadavru lăsat expus
dinaintea celorlalţi pacienţi. îmi amin­
tesc că o dată, într-un spital rural din
Anglia, un bărbat a murit în timp ce luam
ceaiul şi, deşi eram doar şase în salon,
infirmierele au gestionat situaţia cu atîta
îndemînare, incit bărbatul a murit şi tru­
pul lui a fost îndepărtat fără ca noi să
auzim măcar ceva pînă la sfîrşitul cea­
iului. Un lucru pe care probabil că îl
subestimăm în Anglia este avantajul de
a ne bucura de un număr mare de infir­
miere bine pregătite şi cu o disciplină
rigidă. Desigur, infirmierele englezoaice
sînt destul de bătute în cap, pot să ghi­
cească în frunze de ceai, să poarte insigne
cu drapelul britanic şi să ţină poze cu
regina pe şemineu, dar cel puţin nu te
lasă să zaci nespălat şi constipat într-un
pat nefăcut doar din lene. Infirmierele
de la Hopital X încă mai aveau ceva din
doamna Gamp1, iar mai apoi, în spita­
lele Spaniei republicane, aveam să văd
infirmiere aproape prea ignorante ca să
ia temperatura. De asemenea, în Anglia
nu ai vedea o asemenea mizerie precum
cea din Hopital X. Mai tîrziu, cînd m-am
simţit suficient de bine ca să mă spăl
singur la baie, am descoperit că acolo
era ţinută o ladă imensă de lemn în care

1. Personaj dickensian, prototip al infirmierei

alcoolice şi dezmăţate din epoca victoriană.
r
erau aruncate resturile de mîncare şi pansa­
mentele murdare din salon, iar lambri-
urile erau pline cu greieri.
După ce mi-am primit hainele înapoi
şi m-am simţit mai sigur pe picioarele
mele, am fugit de la Hopital X înainte
de termen şi fără să aştept externarea.
Nu a fost singurul spital din care am
fugit, dar întunecimea şi goliciunea lui,
mirosul greţos şi, mai presus de orice,
ceva din atmosfera lui mentală se evi­
denţiază în memoria mea ca fiind excep­
ţionale. Fusesem dus acolo deoarece era
spitalul de care aparţinea arrondisse-
ment-vl meu şi nu am aflat decît după
ce am ajuns în el că avea o reputaţie
proastă. Peste un an sau doi madame
Hanaud, celebra şarlatană, care s-a îmbol­
năvit în închisoare, a fost dusă la Hopital
X şi, după cîteva zile petrecute în saloa­
nele lui, a reuşit să scape de gardienii
ei, a luat un taxi şi s-a dus înapoi la
închisoare, explicînd că se simte mai con­
fortabil acolo. Nu am nici o îndoială că
Hopital X era destul de atipic pentru spi­
talele franceze chiar şi la acea vreme.
Dar pacienţii - aproape toţi muncitori -
erau surprinzător de resemnaţi. Unii din­
tre ei păreau să găsească acele condiţii
aproape confortabile, căci cel puţin doi
dintre ei erau bolnavi prefăcuţi, care des­
coperiseră că asta e o modalitate bună
de a trece iarna. Infirmierele închideau
ochii, pentru că bolnavii prefăcuţi se
făceau utili îndeplinind tot felul de treburi.
Dar atitudinea majorităţii era: sigur că
e un loc mizerabil, dar la ce altceva vă
aşteptaţi? Nu li se părea ciudat să fii
trezit la ora cinci şi apoi să aştepţi trei
ore înainte de a începe programul cu
supa aceea străvezie sau ca oamenii să
moară fără să aibă pe cineva lîngă pat
şi nici chiar că, pentru a primi îngrijiri
medicale, trebuia să prinzi privirea medi­
cului cînd trece pe-acolo. Conform tra­
diţiilor lor, aşa erau spitalele. Dacă eşti
grav bolnav şi eşti prea sărac ca să fii
tratat la tine acasă, atunci trebuie să
mergi la spital, iar odată ajuns acolo,
trebuie să suporţi duritatea şi incofor-
tul, aşa cum faci şi în armată. Dar, pe
lîngă asta, eu eram interesat să desco­
păr o credinţă remanentă în poveştile
vechi care acum în Anglia aproape că
s-au stins din memorie - de exemplu,
poveşti cu doctori care te taie din sim­
plă curiozitate sau cărora li se pare amu­
zant să înceapă să te opereze înainte să
fii cu adevărat „amorţit". Existau poveşti
tenebroase despre o mică sală de opera­
ţii despre care se spunea că e imediat
după baie. Se spunea că din acea cameră
se aud ţipete groaznice. Nu am văzut
nimic care să confirme aceste poveşti şi,
fără îndoială, erau doar aiureli, deşi am
văzut doi studenţi ucigînd sau aproape
ucigînd un băiat de şaisprezece ani (părea
să tragă să moară cînd am plecat eu din
spital, dar poate că şi-a revenit mai tîr-
ziu) cu un experiment ticălos, pe care
probabil că nu l-ar fi putut încerca pe
un pacient plătitor. In memoria colectivă
a celor din Londra încă mai supravieţu­
ieşte credinţa că în unele spitale mari
pacienţii erau lichidaţi ca să se obţină
material de disecţie. Nu am auzit poves­
tea asta la Hopital X, dar cred că unii
din cei de acolo ar fi găsit-o credibilă.
Căci era un spital în care poate că nu
metodologia, ci ceva din atmosfera seco­
lului al nouăsprezecelea reuşise să supra­
vieţuiască, şi în asta consta interesul
ipecial pe care-1 stîrnea.
 în ultimii aproximativ cincizeci de ani
s-a produs o mare schimbare în relaţia
dintre doctor şi pacient. Dacă te uiţi la
aproape toată literatura dinaintea ulti­
mei părţi a secolului al nouăsprezecelea,
descoperi că spitalul este de obicei asi­
milat cu închisoarea - şi chiar cu o închi­
soare de modă veche, o temniţă. Un spital
este un loc al mizeriei, torturii şi morţii,
un fel de anticameră a mormîntului. Nici
un om care nu era mai mult sau mai
puţin nevoiaş nu s-ar fi gîndit să se ducă
pentru tratament într-un astfel de loc.
în special în prima parte a secolului tre­
cut, cînd medicina a devenit mai îndrăz­
neaţă decît înainte, dar fără să aibă mai
mult succes, tot ce ţinea de tratamentul
medical era privit cu oroare şi spaimă
de oamenii obişnuiţi. în primul rînd chi­
rurgia era considerată doar o formă deo­
sebit de groaznică de sadism, iar disecţia,
posibilă doar cu ajutorul hoţilor de tru­
puri, era chiar confundată cu necroman-
ţia. Poţi găsi multe scrieri terorizante
din secolul al nouăsprezecelea legate de
doctori şi spitale. Gîndiţi-vă la sărmanul
George al III-lea, ajuns la senilitate şi
implorînd milă cînd îi vedea pe chirurgi
apropiindu-se ca să „îi ia sînge pînă leşină11!
Gîndiţi-vă la dialogurile lui Bob Sawyer
şi Benjamin Allen, care în mod cert nu
sînt tocmai parodii, la spitalele de cam­
panie din La Debâcle şi Război şi pace
sau la acea descriere şocantă a unei ampu­
tări din Cojocelul alb de M elville! Pînă
şi numele date doctorilor în literatura
engleză a secolului al nouăsprezecelea,
Slasher, Carver, Sawyer, Fillgrave1şi aşa
mai departe, ca şi porecla generică de
„taie-oase“, sînt pe cît de comice, pe atît
de sinistre. Tradiţia anti-chirurgică e,
poate, cel mai bine exprimată în poezia
lui Tennyson Spitalul de copii, care e în
esenţă un document dinaintea clorofor­
mului, deşi pare să nu fi fost scrisă mai
devreme de 1880. Mai mult, perspectiva
pe care o consemnează Tennyson în poe­
zia lui are destule părţi bune. Cînd te
gîndeşti cum trebuie să fi fost o opera­
ţie fără anestezice - cum era ea în mod
obişnuit -, e greu să nu ai dubii asupra
motivelor oamenilor care se apucă de aşa
ceva. Pentru că se ştia că aceste orori

1. Ciopîrţitorul, Spintecătorul, Tăietorul,

Umple-morminte (în lb. eng. în orig.).
sîngeroase pe care studenţii le aşteptau
cu atîta nerăbdare („O privelişte minu­
nată dacă Slasher face asta!“) erau mai
mult sau mai puţin inutile: de obicei
pacientul care nu murea în urma şocu­
lui murea de cangrenă, un rezultat con­
siderat normal. Chiar şi azi poţi găsi
medici ale căror motivaţii sînt îndoiel­
nice. Oricine s-a îmbolnăvit mai des sau
i-a ascultat vorbind pe studenţii de la
Medicină ştie ce vreau să spun. Dar anes­
tezicele au reprezentat un punct de coti­
tură, iar dezinfectantele altul. Probabil
că nicăieri în lume nu vei vedea acum
tipul de scenă descris de Axei Munthe
în Cartea de la San Michele, cînd chi­
rurgul sinistru, cu joben, redingotă şi cu
jaboul plisat stropit cu sînge şi puroi,
taie pacient după pacient cu acelaşi cuţit
şi aruncă membrele retezate într-un mor­
man de sub masă. In plus, sistemele
naţionale de asigurări de sănătate au
eliminat parţial ideea că un pacient din
clasa muncitoare este un sărăntoc care
nu merită prea multă atenţie. Mult după
începutul acestui secol, în marile spitale
era ceva normal ca pacienţilor „liberi"
să li se extragă dinţii fără nici un fel de
anestezic. Nu plătesc, deci de ce ar
primi anestezic? Aşa se judeca. Şi asta
s-a schimbat.
Şi totuşi fiecare instituţie poartă în
ea o anumită amintire îndepărtată a tre­
cutului său. O cazarmă e încă bîntuită
de fantoma lui Kipling şi e greu să intri
într-o casă de corecţie fără să îţi aduci
aminte de Oliver Twist. Spitalele apar
ca un fel de salon improvizat pentru
leproşi şi muribunzi şi continuă ca locuri
în care studenţii la Medicină îşi învaţă
meseria pe trupurile săracilor. încă mai
poţi percepe o vagă sugestie a istoriei
spitalelor în arhitectura sumbră speci­
fică lor. Departe de mine gîndul de a mă
plînge de tratamentul primit în vreun
spital englez, dar ştiu că instinctul care
îi avertizează pe oameni să se ferească
pe cît posibil de spitale şi mai ales de
saloanele comune este unul sănătos.
Indiferent care ar fi situaţia ta legală,
e limpede că ai mult mai puţin control
asupra tratamentului tău şi mult mai
puţină siguranţă că nu se vor face pe tine
experimente frivole atunci cînd situaţia
ta e una de genul „acceptă disciplina sau
pleacă". Şi e un lucru extraordinar să
mori în patul tău, deşi e încă şi mai bine
să mori în picioare. Chiar dacă amabi­
litatea şi eficienţa sînt mari, în fiecare
moarte la spital va exista un detaliu crud
şi sordid, ceva poate prea mărunt ca să
fie povestit, dar care lasă în urmă amin­
tiri groaznic de dureroase, ceva apărut
din cauza grabei, aglomeraţiei şi imper­
sonalităţii unui loc unde în fiecare zi
oamenii mor printre străini.
Probabil că frica de spitale încă mai
supravieţuieşte printre cei foarte săraci
şi nouă, tuturor, ne-a dispărut doar recent.
E o pată neagră aproape de suprafaţa
minţii noastre. Am spus mai devreme
că atunci cînd am intrat în salonul de
la Hopital X, am avut o senzaţie stranie
de familiaritate. Decorul acela mi-a amintit,
desigur, de spitalele urît mirositoare şi
pline de suferinţă din secolul al nouă­
sprezecelea, pe care nu le văzusem nici- ]
odată, dar pe care le cunoşteam prin
tradiţie. Iar ceva - poate doctorul îm bră-;
cat în negru, cu geanta lui neagră ş i ]
murdară, sau doar mirosul greţos - mi-a|
jucat o festă ciudată şi mi-a dezgropaţi
din amintire acea poezie de Tennyson,]
S pita lu l de copii, la care nu mă mai]
gîndisem de douăzeci de ani. Întîmplarea
face ca în copilărie ea să-mi fi fost citită
cu voce tare de o infirmieră a cărei acti­
vitate poate că începuse încă de pe vremea
cînd Tennyson scrisese poezia. Pentru ea
ororile şi chinurile din spitalele de modă
veche erau o amintire vie. N e înfiorase­
răm împreună pe parcursul poeziei, apoi
se pare că eu o uitasem. Probabil că nici
numele ei nu mi-ar fi amintit de nimic.
Dar prima imagine a încăperii prost lumi­
nate şi zumzăitoare, cu paturile atît de
apropiate unul de celălalt, a trezit
dintr-odată acel şir al gîndurilor de care
ea aparţinea, iar în noaptea ce a urmat
mi-am amintit întreaga poveste şi atmo­
sfera poeziei, împreună cu multe versuri
întregi din ea.

(Now, nr. 6 [noiembrie 1946])

 Anii bucuriei

I
La puţin timp după ce am ajuns la
St. Cyprian (nu imediat, ci după vreo
săptămînă sau două, tocmai cînd păream
să mă deprind cu rutina vieţii şcolare),
am început să fac în pat. Aveam deja
opt ani, aşa că era o revenire la un obi­
cei de care trebuie să fi scăpat cu cel
puţin patru ani în urmă.
Cred că azi să faci în pat în astfel de
circumstanţe e considerat drept ceva nor­
mal. E o reacţie normală a copiilor care
au fost mutaţi din casa lor într-un loc
ciudat. Insă pe vremea aceea era consi­
derată o infracţiune dezgustătoare, pe
care copiii o comiteau intenţionat şi al
cărei tratament adecvat era bătaia. în
ce mă privea, nu era nevoie să mi se spună
că e o infracţiune. Mă rugam noapte de
noapte, cu o fervoare pe care rugăciunile
mele nu o mai avuseseră niciodată pînă
atunci, „Te rog, Doamne, fă-mă să nu
mai ud patul! Ah, te rog, Doamne, fă-mă
să nu mai ud patul!", dar fără prea mult
efect. In unele nopţi se întîmpla, în altele
nu. Nu exista aici nimic voluntar si nimic
9

conştient. La drept vorbind, nu comiteai

fapta; doar te trezeai dimineaţa şi des­
copereai că cearşafurile sînt ude leoarcă.
După a doua sau a treia abatere am
fost avertizat că data viitoare voi fî bătut,
dar am primit avertismentul într-un mod
ciudat de întortocheat. Intr-o după-amiază,
în timp ce stăteam la coadă la ceai,
doamna W., soţia directorului, stătea în
capul uneia dintre mese şi discuta cu o
doamnă despre care nu ştiam altceva
decît că făcea o vizită de după-amiază
la şcoală. Era o persoană intimidantă,
cu aspect masculin, care purta costum
de călărie sau ceva ce mie mi s-a părut
a fi un costum de călărie. Tocmai ieşeam
din încăpere, cînd doamna W. m-a che­
mat înapoi, ca şi cum voia să mă pre­
zinte vizitatoarei.
Doamna W. era poreclită Flip şi o să
îi spun astfel, pentru că rareori mă gîndesc
la ea folosind alt nume. (Totuşi, oficial i
se spunea Mamă, probabil o corupere a
termenului M a ’am, „doamnă", folosit de
băieţii din şcolile private faţă de soţiile
directorilor.) Era o femeie îndesată şi
pătrăţoasă, cu obraji tari şi roşii, creştet
plat, sprîncene proeminente şi ochi bănu­
itori, înfundaţi în cap. Deşi o mare parte
din timp era plină de o însufleţire falsă,
glumea cu noi în jargon masculin
(„Fruntea sus, amice!" şi aşa mai departe)
şi chiar ni se adresa pe numele mic, ochii
ei nu-şi pierdeau niciodată privirea neli­
niştită şi acuzatoare. Era foarte greu s-o
priveşti în faţă fără să te simţi vinovat
chiar şi atunci cînd nu erai vinovat de
ceva anume.
— Iată un băiat care face în pat în
fiecare noapte, a spus Flip, arătîndu-mă
cu degetul doamnei aceleia ciudate.
Apoi a adăugat, întorcîndu-se spre mine:
— Ştii ce o să fac dacă o să-ţi uzi iar
patul? O să chem clasa a şasea să te bată.
Doamna cea ciudată a adoptat un aer
de uluire inexprimabilă şi a exclamat „Aşa
zic şi eu!" Şi atunci a avut loc una din
acele neînţelegeri sălbatice, aproape nebu­
neşti, care ţin de experienţa cotidiană a
copilăriei. Clasa a şasea era un grup de
băieţi mai mari, selectaţi pentru că aveau
„caracter", şi erau împuterniciţi să-i bată
pe băieţii mai mici. Eu nu aflasem încă
de existenţa lor şi am înţeles că a zis,
în loc de „clasa a şasea", „doamna Form"1.
Am considerat că e vorba de doamna aceea
ciudată - adică m-am gîndit că numele
ei e doamna Form. Era un nume impro­
babil, dar un copil nu-şi dă seama de
astfel de lucruri. Prin urmare, mi-am ima­
ginat că ea avea să fie delegată să mă
bată. Nu mi s-a părut ciudat ca o ase­
menea treabă să fie încredinţată unui
vizitator obişnuit, fără nici o legătură
cu şcoala. Am presupus doar că „doamna
Form" e o adeptă a disciplinei severe,
căreia îi făcea plăcere să bată oameni
(aspectul ei părea cumva să o confirme),
şi am avut imediat o viziune a sosirii ei
pentru această ocazie, în costum de călă­
rie întreg şi înarmată cu o cravaşă de
vînătoare. Pînă şi azi simt cum aproape
că am leşinat de ruşine în faţa celor două
femei, aşa cum eram atunci: un băieţel
foarte mic, cu faţa rotundă şi pantaloni
scurţi de catifea. Nu puteam vorbi. Am

1. în engleză „Sixth Form" şi „Mrs. Form".

simţit că o să mor dacă „doamna Form"
o să mă bată. Dar senzaţia mea domi-
nantă nu era frica şi nici măcar resen­
timentul, ci pur şi simplu ruşinea că o
altă persoană - şi încă o femeie! - aflase
despre dezgustătoarea mea infracţiune.
Ceva mai tîrziu am aflat (am uitat
cum) că pînă la urmă nu „doamna Form"
era cea care avea să se ocupe de bătaie.
Nu îmi pot aminti dacă chiar în acea
noapte am udat iar patul, dar, oricum, am
făcut-o destul de repede. Ah, ce dispe­
rare, ce sentiment de crudă nedreptate
cînd, după toate rugăciunile şi promi­
siunile mele, m-am trezit din nou între
cearşafuri lipicioase! Nu aveam nici o
şansă să ascund ce făcusem. Administra­
toarea dură şi statuară, pe nume Margaret,
a venit în dormitor special ca să inspec­
teze patul meu. A dat aşternuturile la o
parte, apoi s-a apropiat şi cuvintele temute
au părut să se rostogolească dinspre ea
precum bubuitul unui tunet:
— PREZINTĂ-TE la domnul director
după micul dejun!
Am scris „PR E ZIN TĂ-TE " cu majus­
cule deoarece aşa îmi apar în minte.
Nu mai ştiu de cîte ori am auzit această
expresie în timpul primilor mei ani la
St. Cyprian. Doar rareori ea nu implica
o bătaie. Cuvintele aveau întotdeauna
un ton rău-prevestitor în urechile mele,
ca tobele în surdină sau cuvintele unei
sentinţe de condamnare la moarte.
Cînd m-am dus şi m-am prezentat,
Flip făcea nu ştiu ce la masa lungă şi
strălucitoare din anticamera biroului.
Ochii ei agitaţi m-au examinat în timp
ce treceam pe acolo. In birou directorul,
poreclit Sambo, aştepta. Sambo era un
bărbat cu umeri rotunzi şi cu un aspect
ciudat de grosolan, nu înalt, dar cu un
mers clătinat, cu o faţă dolofană, pre­
cum cea a unui bebeluş prea mare, şi
care uneori avea mult umor. Ştia, desi­
gur, de ce fusesem trimis acolo şi scosese
deja din dulap o cravaşă de călărie cu
miner de os, dar să te prezinţi la direc­
tor şi să îţi anunţi infracţiunea cu pro­
priul glas făcea parte din pedeapsă. După
ce am spus ce aveam de spus, el mi-a
trîntit o mustrare scurtă, dar pompoasă,
apoi m-a luat de ceafă, m-a aplecat şi a
început să mă bată cu cravaşa. Obişnuia
să-şi continue mustrarea în timp ce te
bătea şi îmi amintesc că expresia „băiat
mizerabil" ţinea ritmul loviturilor. Bătaia
nu a durut (cum era prima oară, poate
că nu mă lovea foarte tare), iar eu am
plecat simţindu-mă mult mai bine. Faptul
că bătaia nu duruse era o victorie şi şter­
gea parţial ruşinea udării patului. Am
fost chiar suficient de imprudent încît
să zîmbesc. Cîţiva băieţi mici aşteptau
în faţa uşii anticamerei.
— Te-a bătut cu băţul?
— Nu a durut, am spus eu mîndru.
Flip a auzit totul. Vocea ei a trîmbi-
ţat imediat în urma mea:
— Vino aici! Vino aici imediat! Ce-ai
spus?
— Am spus că nu a durut, am bîiguit
eu.
— Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?
Crezi că e frumos să spui una ca asta?
Du-te şi PREZINTĂ-TE iar!
De data asta Sambo a lovit serios.
A continuat pentru un interval de timp
care m-a speriat şi m-a uluit - cam cinci
minute, cred -, sfîrşind prin a rupe cra­
vaşa. Mînerul de os a zburat prin încă­
pere.
— Uite ce am făcut din cauza ta! a
spus el furios, ridicînd cravaşa ruptă.
 Eu căzusem într-un fotoliu şi mă smior-
căiam încet. îm i amintesc că a fost sin­
gura oară din copilăria mea cînd o bătaie
m-a făcut să plîng şi, în mod curios, nici
măcar acum nu plîngeam din cauza dure­
rii. Nici a doua bătaie nu duruse prea
tare. Frica şi ruşinea păreau să mă fi
anesteziat. Plîngeam în parte pentru că
simţeam că asta se aşteaptă de la mine,
în parte din căinţă autentică, dar în parte
şi din cauza unei suferinţe mai profunde,
specifică vîrstei copilăriei şi nu uşor de
exprimat: o senzaţie de singurătate şi
neajutorare sumbră, senzaţia că eşti pri­
zonier nu doar într-o lume ostilă, ci şi
într-o lume a binelui şi răului, în care
regulile erau făcute în aşa fel încît îmi
era imposibil să le respect.
Ştiam că udarea patului era (a) rea
şi (b) ceva ce nu puteam controla. Eram
conştient de al doilea fapt, iar pe primul
nu îl puneam la îndoială. Aşadar, era
posibil să comiţi un păcat fără să ştii că
îl comiţi, fără să vrei să îl comiţi şi fără
să fii în stare să îl eviţi. Păcatul nu era
neapărat ceea ce făceai; putea fi ceva ce
ţi se întîmpla. Nu vreau să pretind că
această idee mba apărut în minte ca o
noutate absolută exact în acel moment,
sub loviturile cravasei lui Sambo; tre-
buie să o fi întrezărit uneori chiar îna­
inte să plec de acasă, pentru că frageda
mea copilărie nu a fost pe deplin feri­
cită. Dar, în orice caz, asta a fost marea
şi durabila lecţie a copilăriei mele: că
trăiam într-o lume în care nu era posi­
bil să fiu bun. Iar dubla bătaie a fost
un punct de cotitură, pentru că m-a făcut
să înţeleg pentru prima oară asprimea
mediului în care fusesem aruncat. In orice
caz, cum stăteam şi mă smiorcăiam pe
marginea unui fotoliu, în biroul lui Sambo,
lipsit pînă şi de stăpînirea de sine de a
mă ridica în timp ce el se repezea la mine,
am avut convingerea păcatului, nebuniei
şi slăbiciunii aşa cum nu îmi amintesc
să o fi avut înainte.
In general, amintirile tale despre o
anumită perioadă pălesc inevitabil pe
măsură ce te îndepărtezi de ele. înveţi
în mod constant lucruri noi, iar cele vechi
trebuie eliminate, pentru a le face loc.
La douăzeci de ani aş fi putut să scriu
istoria zilelor mele de şcoală cu o acura­
teţe care azi ar fi imposibilă. Dar este
la fel de posibil ca amintirile tale să devină
r

mai clare după o perioadă lungă de timp,

pentru că priveşti înspre trecut cu ochi
proaspeţi, poţi izola fapte care înainte
existau nediferenţiat printre multe altele
şi le poţi cerceta. Iată două lucruri pe
care, într-un fel, mi le aminteam, dar
care nu mi s-au părut ciudate sau inte­
resante decît foarte recent. Unul este acela
că a doua bătaie mi s-a părut o pedeapsă
dreaptă şi rezonabilă. Să primeşti o bătaie,
iar apoi încă una - şi, pe deasupra, una
mult mai aspră - din cauză că ai fost
atît de nechibzuit încît să arăţi că prima
nu te-a durut, era ceva foarte normal.
Zeii sînt invidioşi şi cînd ai noroc, tre­
buie s-o ascunzi. Celălalt e că am accep­
tat că ruperea cravaşei a fost din vina mea.
încă îmi mai pot aminti senzaţia mea
din clipa cînd am văzut minerul zăcînd
pe covor - senzaţia de a li făcut ceva
bădărănesc şi stîngaci, stricînd un obiect
scump. Eu o rupsesem. Aşa mi-a spus
Sambo, iar eu l-am crezut. Această accep­
tare a vinovăţiei a rămas neobservată
în memoria mea timp de douăzeci sau
treizeci de ani.
Atît despre episodul udării patului. Dar
mai trebuie să remarc ceva: că după asta
nu am mai făcut în pat - sau cel puţin
am mai făcut o dată, am mai primit o
bătaie, iar apoi problema a dispărut.
Aşadar, poate că acest remediu barbar
chiar funcţionează, dar sînt convins că
preţul plătit e foarte mare.

II

St. Cyprian era o şcoală costisitoare

şi snoabă, care era pe cale să devină şi
mai snoabă şi, bănuiesc, şi mai costisi­
toare. Şcoala privată cu care avea legă­
turi speciale era Harrow, dar pe vremea
mea majoritatea băieţilor mergeau la
Eton. Cei mai mulţi dintre ei erau copii
de oameni bogaţi, dar în general erau
bogaţii nearistocraţi, genul de oameni
care trăiesc în case imense, înconjurate
de grădini mari, în Bournemouth sau
Richmond şi care au maşini şi major­
domi, dar nu şi domenii la ţară. Existau
aici şi cîţiva elevi exotici - cîţiva puşti
sud-americani, fii de baroni argentinieni
ai vitelor, unul sau doi ruşi şi chiar un
prinţ siamez sau care era numit prinţ.
Sambo avea două mari ambiţii. Una
era să atragă la şcoală băieţi cu ranguri
f

nobiliare, iar cealaltă să pregătească

elevi care să cîştige burse la şcoli pri­
vate şi în primul rînd la Eton. Spre sfîr-
şitul perioadei petrecute de mine acolo
a reuşit să pună mîna pe doi băieţi cu
rang nobiliar englezesc autentic. Mi-aduc
aminte că unul din ei era o fiinţă mică
şi nenorocită, aproape albinoasă, care
bătea cîmpii. Privea în sus cu ochi miopi
peste un nas lung, la capătul căruia părea
să tremure întotdeauna o picătură de rouă.
Sambo rostea întotdeauna rangul aces­
tor băieţi atunci cînd vorbea despre ei
cu altcineva, iar în primele cîteva zile chiar
li s-a adresat direct cu „lordul cutare".
Se înţelege de la sine că găsea modali­
tăţi de a atrage atenţia asupra lor atunci
cînd şcoala era prezentată vreunui vizi­
tator. Mi-aduc aminte că o dată băiatul
acela mic şi blond era să se înece la cină,
iar un firicel de muci îi curgea din nas
în farfurie într-un mod oribil la vedere.
Oricărei alte persoane mai puţin impor­
tante i s-ar fi spus că e un monstru mic
şi murdar şi ar fi fost imediat dată afară
din încăpere, dar Sambo şi Flip doar au
rîs, în ideea că „aşa sînt băieţii".
Toţi băieţii foarte bogaţi erau mai mult
sau mai puţin favorizaţi făţiş. Şcoala mai
păstra încă un aer vag de „academie pri-
vată“ victoriană, cu elevi care stăteau
în pensiune, iar mai tîrziu, cînd am citit
despre tipul acesta de şcoală la Thackeray,
am văzut imediat asemănarea. Băieţii
bogaţi primeau lapte şi biscuiţi la mij­
locul dimineţii, li se predau lecţii de călă­
rie o dată sau de două ori pe săptămînă,
Flip era ca o mamă cu ei şi le spunea pe
numele mic şi, mai presus de toate, nu
erau niciodată bătuti cu bătui. în afara
sud-americanilor, ale căror familii erau
la o distanţă liniştitoare, mă îndoiesc că
Sambo a bătut vreodată un băiat al cărui
părinte să aibă un venit anual de peste
două mii de lire. Dar uneori era dispus
să sacrifice profitul financiar în favoarea
prestigiului academic. Uneori, prin aran­
jamente speciale, primea cu taxe mult
mai mici cîte un băiat care părea să aibă
şanse să cîştige burse şi astfel să aducă
prestigiu şcolii. Chiar eu venisem la St.
Cyprian în atari condiţii, altfel părinţii
mei nu şi-ar fi permis să mă dea la o
şcoală atît de costisitoare.
La început nu am înţeles că eram pri­
mit cu o taxă mai mică. De-abia cînd
aveam vreo unsprezece ani Flip şi Sambo
au început să-mi scoată ochii cu asta.
în primii doi sau trei ani am trecut prin
obişnuitul malaxor educaţional. Apoi, la
puţin timp după ce am început cu greaca
(latina se preda de la opt ani şi greaca
de la zece), am trecut în clasa de bursi­
eri, la care limbile clasice le preda în
principal chiar Sambo. De-a lungul unei
perioade de doi sau trei ani, băieţii cu
bursă au fost îndopaţi cu învăţătură la
fel de cinic cum se îndoapă gîsca de Crăciun.
Şi ce învăţătură! Procedura care face ca
viitoarea carieră a unui băiat talentat
să depindă de un examen dur, dat la
doisprezece sau treisprezece ani, e în cel
mai bun caz malefică, dar se pare că există
şcoli pregătitoare care trimit elevi la Eton,
Winchester etc. fără să-i înveţe să judece
totul din perspectiva notelor. La St. Cyprian
întregul proces era de fapt o pregătire
pentru un fel de înşelătorie. Sarcina ta
era să înveţi exact acele lucruri care să-i
dea examinatorului impresia că ştii mai
mult decît ştii de fapt şi, pe cît posibil,
să eviţi să-ţi împovărezi creierul cu orice
altceva. Subiectele care nu contau la exa­
men, cum ar fi geografia, erau neglijate
aproape complet, matematica era şi ea
neglijată dacă erai un „clasicist” , ştiinţe
naturale nu se predau nicidecum - erau
atît de dispreţuite, incit pînă şi intere­
sul faţă de istoria naturală era descura­
ja t - şi pînă şi cărţile pe care erai
încurajat să le citeşti în timpul liber erau
alese cu gîndul la „lucrarea la engleză” .
Contau în primul rînd latina sau greaca,
principalele materii şcolare, dar pînă şi
ele erau predate deliberat într-un mod
insipid şi neraţional. De exemplu, nu am
citit niciodată nici o singură carte întreagă
a vreunui autor grec sau latin. Citeam
doar pasaje scurte, alese deoarece erau
genul de texte ce puteau să pice la exa­
men ca „traducere la prima vedere” . Cam
pe parcusul ultimului an, înainte să ple­
căm la bursă, ne petreceam majoritatea
timpului parcurgînd lucrările de examen
pentru bursă din anii precedenţi. Sambo
avea teancuri de astfel de lucrări de la
toate şcolile private importante. Dar cel mai
scandalos era felul cum se preda istoria.
Pe vrem ea aceea exista o absurdi­
tate care se numea „Concursul de Istorie
Harrow”, o competiţie anuală în care intrau
multe şcoli pregătitoare. Era o tradiţie
ca St. Cyprian să îl cîştige în fiecare an,
cum era şi normal, pentru că furaserăm
toate lucrările ce fuseseră scrise de cînd
începuse concursul, iar setul de întrebări
posibile nu era inepuizabil. Erau genul
de întrebări idioate la care se răspundea
turnînd rapid un nume sau un citat. Cine
le-a jefuit pe soţiile begilor? Cine a fost
decapitat pe o barcă? Cine i-a prins pe
liberali scăldîndu-se şi a fugit cu hainele
lor? Aproape toată educaţia noastră isto­
rică era la nivelul acesta. Istoria era o
serie de fapte disparate şi ininteligibile,
dar importante - dintr-un motiv care nu
ne-a fost explicat niciodată -, cu fraze
răsunătoare ataşate de ele. Disraeli a
adus o pace cu onoare. Clive a fost uluit
de moderaţia lui. Pitt a apelat la Lumea
Nouă ca să refacă echilibrul celei Vechi.
Şi-apoi datele şi tehnicile de memorare!
(Ştiaţi, de exemplu, că iniţialele frazei
„Mătuşa mea a fost negresă; uite casa
ei în spatele hambarului" sînt şi iniţia­
lele bătăliilor din Războiul Rozelor?) Flip,
care „lua“ clasele cele mai avansate la
istorie, se delecta cu genul acesta de lucruri,
îmi amintesc orgii de date în toată regula,
la care băieţii mai doritori ţopăiau în
bănci, nerăbdători să ţipe răspunsul corect
şi în acelaşi timp fără să simtă cel mai
mic interes faţă de semnificaţia eveni­
mentelor pe care le numeau.
— 1587?
— Masacrul de Sfîntul Bartolomeu!
— 1707?
— Moartea lui Aurangzeb!
— 1713?
— Tratatul de la Utrecht!
— 1773?
— Partida de ceai din Boston!
— 1520?
— Ah, Mama, vă rog, Mama...
— Vă rog, Mama, vă rog, Mama!
Lăsaţi-mă pe mine să spun, Mama!
— Bine! 1520?
— întâlnirea dintre Henric al XVIII-lea
şi Francisc I!
Şi aşa mai departe.
Dar istoria şi alte subiecte secundare
asemănătoare erau destul de distractive.
La „clasice*1 intervenea adevărata presi­
une. Privind în urmă, îmi dau seama că
atunci am lucrat mai intens decît am
facut-o mai apoi oricînd altcîndva, şi totuşi
la vremea aceea nu mi s-a părut nicio­
dată posibil să fac cu adevărat eforturile
cerute. Stăteam în jurul mesei lungi şi
lucitoare, făcută dintr-un lemn tare, de
o culoare stinsă, în timp ce Sambo ne
îndemna, ne ameninţa, ne sfătuia, une­
ori glumind, foarte rar lăudînd, dar întot­
deauna îmboldindu-ne încontinuu mintea,
pentru a o menţine la nivelul de concen­
trare potrivit, aşa cum ţii pe cineva treaz
înţepîndu-1 cu acul.
— Hai, chiulangiu mic ce eşti! Hai,
băieţel leneş şi bun de nimic! Problema
cu tine e că eşti leneş de mori. Mănînci
prea mult, de-aia. Hăpăi porţii enorme
şi cînd vii aici, eşti pe jumătate adormit.
Hai, pune osul la treabă! Nu gîndeştil
Creierul tău nu transpiră.
Te ciocănea în cap cu creionul lui de
argint, care în amintirea mea pare de
mărimea unei banane şi care cu sigu­
ranţă era destul de mare ca să-ţi facă
un cucui, te trăgea de părul scurt din
jurul urechilor sau, uneori, băga piciorul
sub masă şi te lovea în tibie. In unele
zile nimic nu părea să meargă cum tre­
buie, după care urma:
— Aşa? Bine. Ştiu ce vrei. O cauţi cu
luminarea de azi-dimineaţă. Vino, chiu­
langiu mic şi inutil ce eşti. Vino în birou.
 Apoi trosc-trosc-trosc, după care te întor­
ceai cu dungi roşii şi usturătoare - în
ultimii ani Sambo renunţase la cravaşă
în favoarea unui baston subţire de ratan,
care durea mult mai tare - şi te aşezai
din nou la lucru. Asta nu se întîmpla
foarte des, dar îmi amintesc că am fost
scos nu doar o dată din cameră în mij­
locul unei propoziţii în latină, am primit
o bătaie şi apoi pur şi simplu am conti­
nuat imediat cu aceeaşi propoziţie. E o
greşeală să crezi că astfel de metode nu
funcţionează. Funcţionează foarte bine
pentru scopul lor. De fapt mă îndoiesc
că educaţia clasică a putut sau poate să
aibă vreodată succes în absenţa pedep­
sei corporale. Băieţii înşişi credeau în
eficienţa ei. Aveam un băiat pe nume
Beacham, nu prea inteligent, dar care,
în mod evident, avea nevoie acută de o
bursă. Sambo îl mîna spre acest scop cu
biciul, aşa cum faci cu un cal care se
poticneşte. S-a dus la Uppingham pen­
tru bursă şi s-a întors ştiind că o dăduse
în bară, iar peste o zi sau două a primit
o bătaie drastică pentru lene. „Aş vrea
să fi primit bătaia asta înainte să merg
la examen", a spus el trist - o observaţie
r

care mie mi s-a părut demnă de dispreţ,

dar pe care am înţeles-o perfect.
Băieţii din categoria bursierilor nu erau
toţi trataţi la fel. Dacă băiatul era fiul
unor părinţi bogaţi, pentru care reduce­
rea de taxe nu era foarte importantă,
Sambo îl stimula într-o manieră relativ
părintească: cu glume, ghionturi în coaste
şi uneori, poate, chiar lovindu-1 cu cre­
ionul în cap, dar fără tras de păr şi bătăi
cu băţul. Băieţii săraci, dar „isteţi“, erau
cei care aveau de suferit. Creierele noas­
tre erau nişte mine de aur în care el
băgase bani, iar din noi trebuiau stoarse
dividendele. Cu mult înainte ca eu să
pricep natura relaţiei mele financiare cu
Sambo, mi se dăduse de înţeles că nu
eram pe picior de egalitate cu majorita­
tea celorlalţi băieţi. De fapt în şcoala
noastră existau trei caste. Era minori­
tatea cu origini aristocratice şi cea a mili­
onarilor, erau copiii bogaţilor obişnuiţi
din suburbie, care alcătuiau grosul şco­
lii, şi mai erau cîţiva subordonaţi ca mine
însumi, fii de preoţi, de funcţionari civili
din India, de văduve sărace şi aşa mai
departe. Aceşti băieţi mai săraci erau
descurajaţi să se apuce de „facultative"
precum tirul sau tîmplăria şi erau umi­
liţi din cauza hainelor şi a bunurilor de
slabă calitate. Eu, de exemplu, nu am
reuşit niciodată să primesc o bîtă de cri-
chet, deoarece „părinţii tăi nu şi-ar per­
mite aşa ceva". Această propoziţie m-a
urmărit de-a lungul tuturor anilor de şcoală.
La St. Cyprian nu ni se permitea să păs­
trăm banii cu care veneam, ci trebuia
să „îi predăm" în prima zi a semestru­
lui, iar apoi ni se permitea din cînd în
cînd să-i cheltuim sub supraveghere. Eu
şi alţi băieţi de aceeaşi condiţie eram
împiedicaţi mereu să cumpărăm jucării
scumpe, cum ar fi modelele de aeroplane,
chiar dacă aveam suficienţi bani în cont.
In special Flip părea să urmărească în
mod conştient să inducă o perspectivă
umilă băieţilor mai săraci. „Ţi se pare
că ăsta e genul de obiect pe care un băiat
ca tine ar trebui să şi-l cumpere?" îmi
amintesc că i-a spus ea cuiva - şi a spus-o
în faţa întregii şcoli. „Ştii că n-o să creşti
în puf, nu-i aşa? Părinţii tăi nu sînt bogaţi.
Trebuie să înveţi să fii rezonabil. Nu încerca
să-ţi depăşeşti statutul!" Mai erau şi banii
de buzunar săptămînali, pe care îi primeam
în dulciuri, distribuite de Flip de pe o
masă mare. Milionarii aveau şase penny
pe săptămînă, dar suma normală era de
trei penny. Eu şi încă unul sau doi colegi
nu primeam decît de doi penny. Părinţii
mei nu lăsaseră astfel de indicaţii, iar
pentru ei economisirea unui penny pe
săptămînă nu avea cum să conteze. Era
un semn al statutului. încă şi mai rele
erau detaliile tortului de ziua de naştere.
Se obişnuia ca fiecare băiat să primească
de ziua lui un tort mare, cu glazură şi
cu luminări, care era împărţit la ceai între­
gii şcoli. Era oferit în mod automat şi
era pus pe nota de plată a părinţilor. Eu
nu am primit niciodată un astfel de tort,
deşi părinţii mei ar fi plătit imediat pen­
tru el. An după an, fără să îndrăznesc
vreodată să întreb, speram amărît că de
data asta o să apară un tort. O dată sau
de două ori chiar le-am declarat tovară­
şilor mei că acum chiar o să primesc un
tort. Apoi venea ora ceaiului şi nu apă­
rea nici un tort, fapt ce nu mă făcea mai
popular.
Foarte devreme mi-a fost inculcată şi
ideea că nu am nici o şansă la un viitor
decent dacă nu cîştig o bursă la o şcoală
privată. Fie îmi cîştigam bursa, fie trebuia
să abandonez şcoala la paisprezece ani
şi să devin, cu expresia preferată a lui
Sambo, „un funcţionăraş de patruzeci de
lire pe an“. In condiţiile date, era nor­
mal să-l cred. La St. Cyprian faptul că
dacă nu mergeai la o şcoală privată
„bună“ (şi doar vreo cincisprezece şcoli
intrau în această categorie), erai distrus
pe viaţă se considera de la sine înţeles.
Nu e uşor să transmiţi unei persoane
mature senzaţia aceea de încordare şi
îmbărbătare de dinaintea unei lupte teri­
bile şi hotărîtoare, pe măsură ce data
examenului se apropia pe furiş: unspre­
zece ani, doisprezece ani, treisprezece
ani, anul fatal! Pe parcursul a vreo doi
ani nu cred să fi existat vreo zi în care
examenul să-mi iasă din minte. Apărea
invariabil în rugăciunile mele şi de fie­
care dată cînd rămîneam cu partea mai
mare din iadeş, găseam o potcoavă, mă
aplecam de şapte ori în faţa lunii noi
sau reuşeam să trec printr-o poartă a
dorinţei fără să-i ating marginile, dorinţa
pe care o cîştigasem făcînd asta se
îndrepta întotdeauna spre acel examen.
Şi totuşi, în mod curios, eram în egală
măsură chinuit de un impuls uproape
irezistibil de a nu învăţa. Existau zile
în care sufletul meu era scîrbit de truda
care mă aştepta şi atunci stăteam tîmp
ca un animal în faţa celor mai banale
probleme. Nici în vacanţe nu puteam
învăţa. Unii dintre băieţii cu burse pri­
meau meditaţii suplimentare din partea
unui anumit domn Batchelor, un bărbat
plăcut şi foarte păros, care purta cos­
tume neîngrijite şi trăia într-o „vizuină"
de burlac tipică - pereţi tapetaţi cu cărţi,
miros compleşitor de tutun - undeva în
oraş. în timpul vacanţelor domnul
Batchelor obişnuia să ne trimită frag­
mente din autori latini pe care să le tra­
ducem, iar noi ar fi trebuit să-i trimitem
un teanc de hîrtii o dată pe săptămînă.
Nu ştiu de ce, dar nu am putut să fac
asta. Stăteam cu hîrtia albă şi dicţiona­
rul negru de latină zăcînd pe masă, con­
ştiinţa că neglijez o sarcină clară îmi
otrăvea timpul liber, dar, cumva, nu mă
puteam apuca de treabă, iar la sfîrşitul
vacanţei nu apucam să-i trimit domnu­
lui Batchelor decît cincizeci sau o sută de
rînduri. Desigur, unul dintre motive era
că Sambo şi băţul lui erau departe. Dar
şi în timpul şcolii treceam prin perioade
de lene şi prostraţie, în care mă scufun­
dam tot mai adine în dizgraţie şi chiar
simţeam un fel de sfidare slabă şi smior-
căitoare, deplin conştient de vina mea şi
totuşi fără să pot sau fără să vreau - nu
eram sigur care dintre ele - să fac mai
mult. Atunci Sambo şi Flip trimiteau
după mine - şi de data asta nu era nici
un fel de bătaie cu băţul. /
Flip mă cerceta cu ochii răutăcioşi.
(Mă întreb ce culoare aveau ochii aceia.
Mi-i amintesc verzi, dar de fapt nici o
fiinţă umană nu are ochi verzi. Poate că
erau căprui.) începea în stilul ei tipic,
persuasiv şi intimidant, care nu dădea
greş niciodată: îţi străbătea zidul de pro­
tecţie şi ajungea la fiinţa ta morală.
— Nu cred că e prea frumos din par­
tea ta să te comporţi astfel, ce zici? Crezi
că asta înseamnă să fii corect faţă de
mama şi tatăl tău: să-ţi pierzi timpul
trîndăvind săptămînă de săptămînă şi
lună de lună? Chiar vrei să dai cu picio­
rul tuturor şanselor? Ştii că părinţii tăi
nu sînt bogaţi, nu-i aşa? Ştii că nu-şi
pot permite aceleaşi lucruri ca părinţii
altor copii. Cum să te trimită la o şcoală
privată dacă nu cîştigi o bursă? Ştiu cît
e de mîndră de tine mama ta. Chiar vrei
s-o dezamăgeşti?
— Eu nu cred că el mai vrea să meargă
la vreo şcoală privată, spunea Sambo,
adresîndu-se lui Flip şi prefăcîndu-se că
eu nu sînt acolo. Cred că a renunţat la
ideea asta. Vrea să fie un funcţionăraş
de patruzeci de lire pe an.
în acel moment oribila senzaţie de plîns -
o umflare a pieptului, un gîdilat în spa­
tele nasului - mă va fi asaltat deja. Flip
îşi scotea asul (Jin mînecă:
— Şi crezi că modul în care te com­
porţi e corect faţă de n o ii După tot ce
am făcut noi pentru tine? Ş tii ce am făcut
pentru tine, nu-i aşa?
Ochii ei mă străpungeau adînc şi chiar
dacă nu mi-a spus-o niciodată explicit,
ştiam.
— Te-am ţinut aici toţi anii ăştia! Te-am
ţinut aici pînă şi o săptămînă de vacanţă,
ca să te poţi pregăti cu domnul Batchelor.
Nu vrem să fim nevoiţi să te alungăm,
ştii asta, dar nu putem să ţinem aici un
băiat doar ca să ne mănînce mîncarea
semestru după semestru. Eu nu cred că
modul în care te comporţi e tocmai corect.
Tu ce crezi?
 Nu aveam niciodată alt răspuns în afara
unui nenorocit de „Nu, Mama“ sau „Da,
Mama", după cum era cazul. Evident,
modul în care mă comportam nu era corect.
Iar la un moment dat nedorita lacrimă
îşi croia întotdeauna drum pe la colţul
ochiului, mi se rostogolea pe nas şi cădea.
Flip nu a spus niciodată în mod clar
că eram un elev neplătitor - fără îndo­
ială fiindcă expresii precum „tot ce am
făcut noi pentru tine“ aveau o încărcă­
tură emoţională mai mare. Sambo, care
nu ţinea să fie iubit de elevii săi, formula
lucrurile mai brutal, într-un limbaj pom­
pos, după cum îi era obiceiul. „Trăieşti
din generozitatea mea" era expresia lui
preferată în contextul dat. Am ascultat
cel puţin o dată aceste cuvinte între lovi­
turile cu băţul. Trebuie să spun că ase­
menea scene nu erau dese şi, cu o singură
excepţie, nu aveau loc în prezenţa altor
băieţi. In public mi se amintea că sînt
sărac şi că părinţii mei „nu-şi pot per-
mite“ una şi alta, dar nu mi se amintea
de-a dreptul starea mea de dependenţă.
Era un argument definitiv şi irefutabil,
adus în prim-plan ca mijloc de tortură
atunci cînd performanţele mele deveneau
extrem de slabe.
 Pentru a înţelege efectul unui astfel
de lucru asupra unui copil de zece sau
doisprezece ani, trebuie să vă amintiţi
că acel copil are o percepţie limitată a
proporţiilor sau probabilităţii. Un copil
poate fi un ghem de egoism şi răzvră­
tire, dar nu are nici un fel de experienţă
acumulată care să îi dea încredere în pro­
priile judecăţi. In general el va accepta
ce i se spune şi va crede în cel mai fan­
tastic mod în cunoştinţele şi puterile adul­
ţilor din jurul său. Iată un exemplu.
Am spus că la St. Cyprian nu ni se
permitea să avem banii noştri. Cu toate
acestea puteam să ascundem un şiling
sau doi, iar eu îi foloseam uneori pe furiş
ca să-mi cumpăr dulciuri, pe care le ţineam
ascunse în iedera de pe zidul terenului
de joacă. Intr-o zi, cînd fusesem trimis
să fac un comision, am intrat într-un
magazin de dulciuri de la vreo doi kilo­
metri de şcoală şi am cumpărat nişte
ciocolate. In timp ce ieşeam din maga­
zin, am văzut pe trotuarul de vizavi un
bărbat mic, cu faţa ascuţită, care părea
să se holbeze foarte insistent la şapca
mea de şcoală. Imediat m-a cuprins o
frică îngrozitoare. Era evident cine era
bărbatul. Era un spion pus acolo de Sambo!
M-am întors nepăsător şi apoi, ca şi cum
picioarele mele ar fi făcut asta de capul
lor, am început să alerg stîngaci. Dar
după ce am întors colţul, m-am forţat iar
să merg, pentru că fuga era un semn al
vinovăţiei şi evident că ici şi colo prin
oraş trebuiau să existe şi alţi spioni.
Toată ziua aceea şi următoarea am aştep­
tat să fiu chemat în birou şi am fost sur­
prins cînd asta nu s-a întîmplat. Nu mi
se părea ciudat ca directorul unei şcoli
private să dispună de o armată de infor­
matori şi nici măcar nu m-am gîndit că
ar fi trebuit să-i plătească. Am presupus
că orice adult, din interiorul sau din afara
şcolii, ar fi colaborat voluntar pentru a
ne împiedica să încălcăm regulile. Sambo
era atotputernic; era firesc ca agenţii lui
să fie peste tot. Cînd s-a petrecut acest
episod, nu cred că aveam mai puţin de
doisprezece ani.
Ii uram pe Sambo şi pe Flip cu un
fel de ură ruşinată şi vinovată, dar nu îmi
trecea prin cap să mă îndoiesc de jude­
cata lor. Cînd îmi spuneau că trebuie fie
să cîştig o bursă la o şcoală privată, fie
să devin funcţionar la paisprezece ani,
credeam că era alternativa inevitabilă
ce mă aştepta. Şi, mai presus de orice,
îi credeam pe Sambo şi Flip atunci cînd
îmi spuneau că sînt binefăcătorii mei.
Acum înţeleg, desigur, că din punctul de
vedere al lui Sambo eu eram o investiţie
bună. Băgase bani în mine şi se aştepta
să-i primească înapoi sub formă de pres­
tigiu. Dacă aş fi „luat-o razna“, cum fac
uneori băieţii promiţători, presupun că
s-ar fi descotorosit de mine rapid. Insă
cînd a sosit momentul, am cîştigat pen­
tru el două burse şi fără îndoială că a
speculat asta la maximum în prospectele
sale. Dar pentru un copil e greu să-şi
dea seama că o şcoală e în primul rînd
o întreprindere comercială. Un copil crede
că şcoala există ca să educe şi că profe­
sorii îl disciplinează fie pentru propriul
lui bine, fie din cauză că le place să fie
aspri. Flip şi Sambo aleseseră să se împrie­
tenească cu mine, iar prietenia lor implica
bătăi cu băţul, reproşuri şi umilinţe, care
mi-erau utile şi m-au salvat de scaunul
de birou. Asta era versiunea lor, iar eu
credeam în ea. Prin urmare, era clar că
le datorez foarte multă recunoştinţă. Dar
nu le eram recunoscător, după cum ştiam
foarte bine. Dimpotrivă, îi uram pe amîn-
doi. Nu îmi puteam controla sentimen­
tele subiective şi nu le puteam ascunde
de mine însumi. Dar e ceva rău, nu-i
aşa, să-ţi urăşti binefăcătorii? Aşa fuse­
sem învăţat şi aşa credeam. Un copil
acceptă codurile de comportament care
îi sînt prezentate chiar şi atunci cînd le
încalcă. De la vîrsta de opt ani - sau
chiar mai devreme - conştiinţa păcatu­
lui nu s-a îndepărtat niciodată prea mult
de mine. Cînd încercam să par insensi­
bil şi sfidător, asta era doar o pojghiţă
subţire de deasupra unei mari cantităţi de
ruşine şi disperare. De-a lungul întregii
copilării am avut convingerea profundă
că nu sînt bun de nimic, că îmi irosesc
timpul, că îmi distrug talentul, că etalez
o prostie, o răutate şi o nerecunoştinţă
monstruoase - şi toate acestea păreau
inevitabile, deoarece trăiam printre legi
care erau absolute, la fel ca legea gra­
vitaţiei, dar pe care îmi era imposibil să
le respect.
 Nimeni nu poate să privească în urmă
la anii de şcoală şi să spună cu îndrep­
tăţire că au fost cu totul nefericiţi.
> ?

De la St. Cyprian am şi amintiri plă­

cute - printre nenumărate altele rele.
Uneori, în după-amiezile de vară, făceam
minunate expediţii dincolo de dealurile
Downs, la un sat numit Bir ling Gap sau
la Beachy Head, unde ne scăldam într-un
loc periculos, printre stînci de calcar, şi
ne întorceam acasă plini de tăieturi. Şi
mai erau seri şi mai minunate din toiul
verii, cînd ni se făcea favorul să nu fim
trimişi la culcare ca de obicei şi ni se
permitea să ne plimbăm prin curte în
înserarea prelungă, după care ajungeam
să plonjăm în piscină pe la ora nouă.
Exista bucuria de a mă trezi devreme
în dimineţile de vară şi de a cîştiga o
oră de lectură tihnită (Ian Hay, Thackeray,
Kipling şi H.G. Wells erau autorii favo­
riţi ai copilăriei mele) în dormitorul înso­
rit şi adormit. Exista de asemenea
crichetul, la care nu eram bun deloc,
dar cu care am avut un fel de poveste
de dragoste fără speranţă pînă la opt­
sprezece ani. Şi mai exista plăcerea de
a ţine omizi - unele mătăsoase, verde
cu purpuriu, altele de un verde fanto­
matic şi altele mari cit degetul mijlociu,
exemplare ce puteau fi cumpărate ilicit
cu şase penny la magazinul din oraş -
şi, cînd puteai scăpa suficient de mult
de directorul care „ne scotea la plimbare",
exista bucuria de a scotoci iazurile din
Downs, căutînd tritoni enormi, cu bur­
ţile portocalii. Faptul că ieşi la plimbare,
dai peste ceva fascinant şi apoi eşti smuls
de-acolo de un strigăt al profesorului, ca
un cîine tras în fată de lesă, e o carac-
teristică importantă a vieţii de şcolar,
care ajută la edificarea convingerii - atît
de puternică la mulţi copii - că lucrurile
pe care îţi doreşti cel mai tare să le faci
sînt întotdeauna inaccesibile.
Foarte rar, poate o dată în fiecare
vară, puteai scăpa complet de atmosfera
de cazarmă a şcolii, asta atunci cînd lui
Brown, directorul adjunct, i se permitea
să ia unul sau doi băieţi la o vînătoare
de fluturi de după-amiază pe un islaz
aflat la cîţiva kilometri depărtare. Brown
era un bărbat cărunt, cu faţa roşie ca o
căpşună, care era bun la istorie naturală
şi se pricepea să construiască modele şi
 statui de ghips, să lucreze cu lanterna
magică şi altele asemenea. El şi domnul
Batchelor erau singurii adulţi ce aveau
în vreun fel legătură cu şcoala şi care
nu îmi inspirau neplăcere sau teamă. O
dată m-a dus în camera lui si mi-a ară-
tat în secret un revolver placat, cu mîner
sidefiu - „şase-gloanţe“ îi spunea el
pe care îl ţinea sub pat, într-o cutie, şi...
ah, bucuria acelor rare expediţii! Călă­
toria de cinci-şase kilometri pe o linie
ferată secundară, mică şi singuratică, după-
amiaza în care alergam într-o parte şi-n
alta cu plase mari şi verzi de fluturi,
frumuseţea libelulelor enorme ce pluteau
peste firele de iarbă, sinistra sticluţă cu
lichid de conservare, cu mirosul ei gre­
ţos, şi apoi ceaiul în salonul unei crîşme,
•^u felii mari de chec de culoare deschisă!
Esenţială era călătoria cu trenul, care
părea să pună o distanţă magică între
tine şi şcoală. y
Flip, după cum îi era felul, nu aproba
aceste expediţii, deşi nu le interzicea
explicit. „Şi ai prins flu tu ra şiT spunea
ea cu un rîs răutăcios şi cu o voce cît mai
copilăroasă atunci cînd te întorceai. Din
punctul ei de vedere, istoria naturală
(„vînătoarea de gîndaci“, cum probabil
că i-ar fi spus ea) era o ocupaţie copilă­
rească, pentru care un băiat trebuia iro­
nizat, astfel încît să renunţe la ea cit
mai repede. Mai mult, era cumva uşor
plebee, era asociată în mod tradiţional
cu băieţii cu ochelari şi care nu erau
buni la jocuri, nu te ajuta să iei exame­
nele şi, mai presus de orice, mirosea a
ştiinţă, prin urmare părea să ameninţe
educaţia clasică. Trebuia să faci un efort
moral considerabil ca să accepţi invita­
ţia lui Brown. Cît mă temeam de rîsul
cu flu tu ra şi! Insă Brown, care era la
şcoală încă de la începuturile ei, îşi cuce­
rise o anumită independenţă: părea să
se descurce cu Sambo şi o ignora destul
de tare pe Flip. Dacă se întîmpla ca amîn-
doi să fie plecaţi, Brown rămînea direc­
tor adjunct, iar în aceste ocazii, în loc
să citim lecţia aleasă pentru dimineaţa
aceea la capelă, ne citea poveşti din tex­
tele biblice apocrife.
Cele mai multe amintiri plăcute din
copilăria mea şi pînă la vîrsta de aproxi­
mativ douăzeci de ani sînt legate într-un
fel sau altul de animale. în ceea ce priveşte
epoca de la St. Cyprian, cînd privesc în
urmă, s-ar părea că toate amintirile mele
plăcute sînt legate tot de vară. Iarna îţi
curgea nasul tot timpul, degetele îţi erau
prea amorţite ca să te închei la cămaşă
(ăsta era un chin mai ales duminica, cînd
purtam gulere de Eton) şi exista coşma­
rul zilnic al fotbalului - frigul, noroiul,
mingea hidoasă şi mînjită care venea
şuierînd spre faţa ta, genunchii îndoiţi
şi ghetele tropăind ale băieţilor mai mari.
O parte a problemei era că, după ce am
împlinit zece ani, iarna eram rareori sănă­
tos, cel puţin în timpul şcolii. Aveam pro­
bleme cu tuburile bronşice şi o leziune
la un plămîn care nu a fost descoperită
decît peste mulţi ani. Din cauza asta
aveam o tuse cronică şi, pe deasupra,
alergatul era un chin pentru mine. Oricum,
pe vremea aceea „şuieratul" sau „gîfîiala",
cum i se spunea, era fie diagnosticată
ca închipuire, fie considerată de fapt o
tulburare morală, cauzată de mîncatul
în exces. „Şuieri ca un acordeon", spu­
nea Sambo dezaprobator în timp ce stă­
tea în spatele scaunului meu. „Tot timpul
te îndopi cu mîncare, ăsta e motivul."
Tuşea mea era numită „tuse de stomac",
ceea ce o făcea să pară atît dezgustătoare,
cît şi reprobabilă. Tratamentul ei era sprin­
tul, care, dacă dura suficient de mult,
în cele din urmă „îţi curăţa pieptul14.
Este curios nivelul - nu voi spune de
privaţiuni concrete, ci de sordid şi nepă­
sare - considerat normal în şcolile de
elită ale acelei epoci. Aproape ca pe vre­
mea lui Thackeray, părea ceva firesc ca
un băieţel de opt sau zece ani să fie o fiinţă
mizerabilă şi mucoasă, cu faţa aproape
în permanenţă murdară, cu mîinile cră­
pate, unghiile roase, batista o oroare umedă
şi fundul adesea vînăt de la lovituri.
Perspectiva disconfortului fizic real era,
parţial, cea care făcea ca gîndul reveni­
rii la şcoală să zacă în pieptul tău ca o
bucată de plumb în timpul ultimelor cîtorva
zile de vacanţă. O amintire tipică de la
St. Cyprian este uimitoarea duritate a
patului din prima zi de şcoală. De vreme
ce era o şcoală scumpă, eu am urcat o
treaptă socială mergînd la ea, şi totuşi
standardul de confort era în toate pri­
vinţele mult mai scăzut decît în propria
mea casă sau chiar decît într-o casă pros­
peră de muncitori. De exemplu, făceai
o baie fierbinte doar o dată pe săptă-
mînă. Mîncarea era nu doar proastă, ci
şi insuficientă. Niciodată înainte sau după
aceea nu am mai văzut unt sau gem întinse
pe pîine într-un strat atît de subţire. Nu
cred că aş putea să-mi imaginez că eram
subnutriţi, căci îmi amintesc eforturile
pe care le făceam ca să furăm mîncare.
Ţin minte că ne-am furişat de mai multe
ori, la două sau trei noaptea, prin ceea
ce păreau a fi kilometri de scări şi cori­
doare întunecate - desculţi, oprindu-ne
să ascultăm după fiecare pas, paralizaţi
cam în egală măsură de frica de Sambo,
fantome şi hoţi ca să furăm pîine uscată
din cămară. Directorii adjuncţi luau masa
cu noi, dar ei primeau mîncare ceva mai
bună şi dacă aveai cea mai mică ocazie,
era normal să furi resturi de costiţă sau
cartofi prăjiţi cînd le erau luate farfuriile.
Ca de obicei, eu nu înţelegeam moti­
vul economic clar al acestei malnutriţii.
în principiu acceptam ideea lui Sambo
că apetitul unui băiat e un fel de excres­
cenţă morbidă, care trebuie controlată
cît mai mult. O maximă ce ne era repetată
adesea la St. Cyprian era că e sănătos
să te ridici de la masă simţindu-te la fel
de flămînd ca atunci cînd te-ai aşezat.
Cu doar o generaţie în urmă existase
obiceiul ca la cina de la şcoală să se
înceapă cu o felie de budincă neîndul­
cită, făcută cu seu, care, cum se spunea
făţiş, „tăia apetitul băieţilor". Dar sub-
nutrirea era, probabil, mai puţin chinu­
itoare la şcolile pregătitoare, unde un
elev era complet dependent de regimul
oficial, decît la şcolile private, unde era
permis - de fapt chiar subînţeles - ca
el să-şi cumpere singur mîncare supli­
mentară. La unele şcoli elevii nu ar fi
avut literalmente suficientă mîncare dacă
nu şi-ar fi cumpărat în mod regulat pro­
vizii de ouă, cîrnaţi, sardine etc., iar părin­
ţii trebuiau să le aloce bani în acest scop.
La Eton, de exemplu - sau cel puţin la
colegiu -, un băiat nu mai primea nimic
solid de mîncare după masa de prînz.
La ceaiul de după-amiază primea doar
ceai şi pîine cu unt, iar la opt seara pri­
mea o cină mizerabilă, cu supă sau peşte
prăjit ori, mai des, pîine cu brînză şi apă.
Sambo s-a dus la Eton să-şi vadă fiul
cel mare şi s-a întors plin de elogii snoabe
faţă de luxul în care trăiau băieţii. „Le
dau peşte prăjit la cină!“ a exclamat el,
cu faţa lui dolofană strălucind toată. „In
lumea întreagă nu mai există aşa o şcoală!"
Peşte prăjit! Cina obişnuită a celor mai
săraci membri ai clasei muncitoare! La
şcolile cu internat foarte ieftine era, fără
îndoială, şi mai rău. O amintire foarte
veche de-a mea e că am văzut cum inter­
nilor de la un gimnaziu umanist - pro­
babil fii de fermieri şi negustori - li se
dădea să mănînce plămîni fierţi.
Oricine scrie despre copilărie trebuie
să se ferească de exagerare şi autocom-
pătimire. Eu nu pretind că am fost un
martir sau că St. Cyprian era un fel de
Dotheboys Hali'. Dar mi-aş falsifica amin­
tirile dacă nu aş consemna faptul că majo­
ritatea lor sînt amintiri ale dezgustului.
Traiul pe care îl duceam, în înghesuială,
în murdărie şi cu prea puţină mîncare,
era dezgustător, după cum mi-1 amintesc
acum. Dacă închid ochii şi spun „şcoală“,
bineînţeles că prima oară îmi amintesc
decorul concret: terenul de sport plat,
cu pavilionul de crichet şi mica magazie
de lîngă poligon, dormitoarele pline de
curenţi de aer, coridoarele prăfuite şi cră­
pate, pătratul de asfalt din faţa sălii de1

1. Şcoală de coşmar din romanul Nicholas

Nickleby de Charles Dickens.
sport, capela din lemn de pin negeluit
din spate. Şi aproape peste tot iese în
evidentă cîte un detaliu mizer. De exem-
7

piu, erau holurile de cositor în care pri­

meam terciul de ovăz. Acestea aveau o
buză răsfrîntă, iar acolo se adunase terci
rînced, pe care îl puteai desprinde în fîşii
lungi. Terciul însuşi avea mai multe coco­
loaşe, fire de păr şi nu ştiu ce chestii
negre şi inexplicabile decît ai fi zis că e
posibil - dacă nu cumva le punea cineva
acolo în mod intenţionat. Nu era nicio­
dată prudent să te apuci să mănînci ter­
ciul fără să-l cercetezi. Şi-apoi mai erau
apa soioasă a bazinului - care avea patru
sau cinci metri lungime şi toţi elevii ar
fi trebuit să intre în el în fiecare dimi­
neaţă, iar eu mă îndoiesc că apa era schim­
bată frecvent prosoapele întotdeauna
umede, cu un miros ca de brînză, şi, în
vizitele ocazionale din timpul iernii, apa
de mare tulbure de la băile publice din
apropiere, care venea direct din mare şi
pe care am văzut o dată plutind un rahat
de om. Şi mirosul de transpiraţie al vestia­
rului, cu chiuvetele lui unsuroase şi, lîngă
ele, şirul de toalete murdare şi stricate,
care nu aveau nici un fel de închizătoare
la uşă, aşa că de fiecare dată cînd stă­
teai acolo, în mod sigur cineva dădea
buzna peste tine. Nu îmi vine uşor să
mă gîndesc la anii mei de şcoală fără să
mi se pară că inhalez ceva rece şi urît
mirositor - un fel de amestec de ciorapi
murdari, prosoape murdare, mirosuri fecale
plutind pe coridoare, furculiţe cu mîncare
veche între dinţi, tocană de gît de oaie,
uşi trîntite la toalete şi zăngănit de oale
de noapte în dormitoare.
E adevărat că nu sînt gregar din fire
şi acea latură a vieţii legată de toalete
şi batiste murdare este inevitabil mai
intruzivă atunci cînd un număr mare de
fiinţe umane sînt înghesuite împreună
într-un spaţiu mic. în plus, copilăria este
vîrsta dezgustului. După ce ai învăţat
să faci distincţii şi înainte de a te înăs­
pri - între şapte şi optsprezece ani, să
zicem -, pari să mergi încontinuu pe o
frînghie întinsă deasupra unei haznale.
Dar nu cred că exagerez mizeria vieţii
şcolare cînd îmi amintesc cît de neglijate
erau sănătatea şi curăţenia, în ciuda vor­
băriei cu aerul curat, apa rece şi pregă­
tirea sportivă dură. Era ceva obişnuit
să fii constipat zile la rînd. De fapt nu
erai deloc încurajat să îţi păstrezi mărun­
taiele curate, de vreme ce singurele laxa­
tive îngăduite erau uleiul de castor şi o
altă băutură aproape la fel de oribilă,
numită pudră de lemn-dulce. A r fi tre­
buit să intri în bazin în fiecare dimineaţă,
dar unii băieţi evitau asta zile la rînd,
pur şi simplu dispărînd atunci cînd suna
clopoţelul sau furişîndu-se pe marginea
bazinului prin mulţime şi apoi udîndu-şi
părul cu puţină apă murdară de pe podea.
Un băieţel de opt sau nouă ani nu se va
menţine neapărat curat de unul singur
dacă nu există cineva care să se asigure
că o face. Aveam acolo un băiat pe nume
Hazel, un băiat frumos, odorul mamei,
care a venit cu puţin timp înainte de
plecarea mea. Primul lucru pe care l-am
observat la el a fost albul sidefiu al din­
ţilor lui. La sfîrşitul acelui semestru din­
ţii lui aveau o nuanţă extraordinară de
verde. Se pare că în tot acel timp nimeni
nu a fost suficient de interesat de el ca
să-l pună să se spele pe dinţi.
Dar, desigur, diferenţele dintre casă
şi şcoală nu erau doar fizice. în prima
noapte de internat umflătura tare a sal­
telei îmi dădea o senzaţie de trezire abruptă,
ceva de genul: „Asta e realitatea, cu asta
trebuie să te confrunţi". Casa ta poate
că era departe de a fi perfectă, dar cel
puţin era un loc guvernat de dragoste,
nu de frică, unde nu trebuia să te păzeşti
tot timpul de oamenii din jurul tău. La
opt ani erai luat brusc din acest cuib
cald şi aruncat într-o lume a forţei, înşe­
lătoriei şi misterului, ca un peşte auriu
azvîrlit într-un acvariu plin de ştiuci. Nu
exista remediu împotriva nici unei forme
de agresivitate. Te puteai proteja doar
furişîndu-te, ceea ce, cu excepţia cîtorva
cazuri definite strict, era un păcat de
neiertat. $ă’scrii acasă şi să le ceri părin­
ţilor tăi să te ia de acolo ar fi fost încă
şi mai inimaginabil, de vreme ce, ca să
faci asta, ar fi trebuit să recunoşti că
eşti nefericit şi neapreciat, ceea ce un
băiat nu ar face niciodată. Băieţii sînt
erewhonieni1: cred că nefericirea este ruşi­
noasă şi trebuie ascunsă cu orice preţ.
Poate că ar fi fost îngăduit să te plîngi
părinţilor de mîncarea proastă, de o
bătaie cu băţul nejustificată sau de alte

1. Aluzie la Erevohon, utopie satirică de Samuel

Butler.
agresiuni provocate de directori, nu de
ceilalţi elevi. Faptul că Sambo nu îi batea
niciodată pe băieţii mai bogaţi sugerează
că uneori existau astfel de plîngeri. Dar,
în cazul meu particular, nu aş fi putut
să le cer niciodată părinţilor să inter­
vină în favoarea mea. Chiar şi înainte
de a înţelege cum e cu taxele reduse,
am simţit că îi erau cumva obligaţi lui
Sambo şi, prin urmare, nu mă puteau
apăra de el. Am menţionat deja că în
toată perioada petrecută la St. Cyprian
nu am avut niciodată bîta mea de cri-
chet. Mi se spusese că asta e din cauză
că „părinţii tăi nu şi-ar permite aşa ceva“ .
Intr-o zi de vacanţă am înţeles dintr-o
remarcă întîmplătoare că părinţii mei
dăduseră zece şilingi pentru cumpărarea
uneia, dar eu nu primisem nici o bîtă de
crichet. Nu am protestat în faţa părinţilor
mei şi nici vorbă să pomenesc de asta
în faţa lui Sambo. Cum aş fi putut s-o
fac? Depindeam de el, iar cei zece şilingi
erau doar o parte din ce îi datoram.
Desigur, acum îmi dau seama că e extrem
de puţin probabil ca Sambo să fi băgat
pur şi simplu banii în buzunar. Fără
îndoială că a uitat complet de chestiune.
Dar ideea e că eu am presupus că a băgat
banii în buzunar şi că avea tot dreptul
să facă astfel dacă dorea.
Cît de dificil îi este unui copil să aibă
o atitudine independentă reală se putea
vedea şi din comportamentul nostru faţă
de Flip. Cred că se poate spune că fie­
care băiat din şcoală o ura şi se temea
de ea. Şi totuşi cu toţii o linguşeam în
cel mai abject mod, iar stratul superior
al sentimentelor noastre faţă de ea era
un fel de loialitate combinată cu vino­
văţie. Deşi disciplina şcolii depindea mai
mult de ea decît de Sambo, Flip nici nu
pretindea că face dreptate cu stricteţe.
Era capricioasă pe faţă. O faptă care
într-o zi îţi putea aduce o bătaie cu băţul
în ziua următoare putea să fie ignorată
cu un rîset, ca o poznă copilărească, sau
chiar lăudată, căci „dovedea că ai curaj".
Existau zile în care toţi se făceau mici
sub ochii aceia înfundaţi şi acuzatori, dar
şi zile în care era ca o regină cochetă,
înconjurată de curtezani iubitori, rîdea,
glumea şi radia generozitate sau promi­
siunea generozităţii („Şi dacă cîştigi
Concursul de Istorie Harrow, îţi dau o cutie
nouă pentru aparatul tău de fotografiat!"),
iar uneori chiar îngrămădea trei sau
patru dintre preferaţii săi în Fordul ei
şi îi ducea la o ceainărie din oraş, unde
le permitea să îşi cumpere cafea şi pră­
jituri. în mintea mea Flip era inextrica­
bil legată de regina Elizabeta I, ale cărei
relaţii cu Leicester, Essex şi Raleigh deve­
niseră inteligibile pentru mine de foarte
devreme. Un cuvînt pe care îl foloseam
toţi încontinuu cînd vorbeam despre Flip
era „graţii". „Sînt în graţiile ei“ , spu­
neam, sau „Nu sînt în graţiile ei“ . Cu
excepţia cîtorva băieţi bogaţi sau cu ran­
guri nobiliare, nimeni nu era permanent
în graţiile ei, dar, pe de altă parte, pînă
şi marginalii aveau din cînd în cînd parte
de graţiile ei. Astfel, deşi amintirile mele
cu Flip sînt în majoritate ostile, îmi
amintesc şi perioade considerabile cînd
mă scăldam în zîmbetele ei, cînd îmi spu­
nea „amice", mă striga pe numele mic şi
îmi permitea să folosesc biblioteca ei per­
sonală, unde am făcut prima oară cunoş­
tinţă cu B lid u l deşertădunilor. Favorul
suprem era să fii invitat să serveşti la
mesele de sîmbătă seara, cînd Flip şi
Sambo aveau invitaţi la cină. Bineînţeles,
cînd curăţai farfuriile, aveai ocazia să
mănînci rămăşiţele, dar simţeai şi o plă­
cere servilă stînd în spatele invitaţilor
aşezaţi şi zvîcnind deferent în faţă cînd
voiau ei ceva. De fiecare dată cînd aveai
şansa de a linguşi, o făceai, şi la primul
zîmbet ura ţi se transforma într-un fel
de iubire servilă. Eram întotdeauna extra­
ordinar de mîndru cînd reuşeam s-o fac
pe Flip să rîdă. Am scris chiar, la cere­
rea ei, poezii ocazionale, versuri comice
care celebrau evenimente memorabile
din viaţa şcolii.
Abia aştept să lămuresc faptul că nu
eram un rebel decît prin forţa circum­
stanţelor. Acceptam codurile pe care
le-am găsit în vigoare. Odată, spre sfîr-
şitul perioadei petrecute acolo, chiar i-am
denunţat lui Brown un prezumtiv caz
de homosexualitate. Nu ştiam eu prea
bine ce e homosexualitatea, dar ştiam că
există, că e rea şi că acesta era unul din
contextele în care era în regulă să denunţi.
Brown mi-a spus că sînt un „băiat de
nădejde11, ceea ce m-a făcut să mă simt
îngrozitor de ruşinat. în faţa lui Flip te
simţeai la fel de neajutorat ca un şarpe
în faţa fachirului. Avea un vocabular nu
prea divers de laude şi jigniri, o întreagă
serie de fraze tip, şi fiecare din ele pro­
voca reacţia adecvată. Era „Fruntea sus,
amice!“, care îţi inducea o energie pa*p&-
xistâeă,, era „Nu fi prostănac!" (sau „Nu
ţi se pare penibil?"), care te făcea să te
simţi un idiot înnăscut, şi mai era „Asta
nu e prea corect din partea ta, nu-i aşa?",
care te aducea întotdeauna pe punctul
de a izbucni în plîns. Şi totuşi, în tot
acest timp, în adîncul sufletului tău
părea să persiste un sine interior inco­
ruptibil, care ştia că orice ai face - fie
că rîdeai, te smiorcăiai sau dovedeai
recunoştinţă frenetică pentru micile favo­
ruri -, singurul tău sentiment autentic
e ura.

IV

In cariera mea învăţasem destul de

repede că poţi greşi fără să vrei şi nu
după mult timp am învăţat şi că poţi
greşi fără să descoperi vreodată ce ai
greşit sau de ce era greşit. Existau păcate
prea subtile pentru a fi explicate şi existau
altele pre^ groaznice pentru a fi numite
explicit. De exemplu, exista sexul, care
mocnea întotdeauna undeva aproape şi
care a explodat într-un scandal enorm
cînd aveam vreo doisprezece ani. j
La unele şcoli pregătitoare homose­
xualitatea nu reprezintă o problemă, dar
cred că St. Cyprian căpătase o „reputa­
ţie proastă11 din pricina prezenţei băie­
ţilor sud-americani, care probabil că se
maturizau cu un an sau doi mai devreme
decît cei englezi. La vîrsta aceea nu mă
interesa asta, aşa că nu ştiu ce s-a întîm-
plat de fapt, dar presupun că a fost vorba
de masturbare în grup. Oricum, într-o
zi furtuna s-a dezlănţuit brusc deasu­
pra capetelor noastre. Au început soma­
ţii, interogatorii, mărturisiri, bătăi,
declaraţii de căinţă şi predici solemne,
din care nu înţelegeai nimic în afara fap­
tului că fusese comis un păcat de moarte,
cunoscut drept „bestialitate" sau „anima­
litate". Potrivit martorilor, unul din lide­
rii grupului, un băiat pe nume Horne,
a fost biciuit încontinuu timp de un sfert
de oră înainte să fie exmatriculat. Ţipetele
lui răsunau în întreaga clădire. Dar eram
cu toţii mai mult sau mai puţin impli­
caţi - sau ne simţeam implicaţi. Vinovăţia
părea să atîrne în aer ca un fuior de
fum. Un director adjunct solemn, brunet
şi imbecil, care mai tîrziu avea să devină
parlamentar, i-a dus pe băieţii mai mari
într-o cameră izolată si le-a tinut un dis-
7 7

curs despre Templul Corpului.

— Nu vă daţi seama ce lucru minu­
nat este corpul vostru? a spus el grav.
Voi vorbiţi despre motoarele maşinilor
noastre Rolls-Royce, Daimler şi aşa mai
departe. Nu înţelegeţi că nici un motor
produs vreodată nu se poate compara cu
corpul vostru? Şi voi vă apucaţi să-l dis­
trugeţi, să-l nenorociţi... pe viaţă!
Şi-a întors ochii negri şi înfundaţi spre
mine şi a adăugat trist:
— Iar tu, despre care am crezut întot­
deauna că eşti o persoană decentă în felul
tău - tu, din cîte aud, eşti unul din cei
mai vinovaţi.
Asupra mea s-a lăsat ceva ca un bles­
tem definitiv. Deci şi eu eram vinovat.
Şi eu comisesem acel lucru îngrozitor -
oricare ar fi fost el - care îţi distrugea
corpul pe viaţă, corpul şi sufletul, şi care
te ducea la sinucidere sau la azilul de
nebuni. Pînă atunci sperasem că sînt nevi­
novat, iar convingerea vinovăţiei, care
pusese acum stăpînire pe mine, era şi
mai puternică din cauză că nu ştiam ce
făcusem. Nu fusesem printre cei intero­
gaţi şi bătuţi şi doar mult după ce scan­
dalul se terminase am aflat de accidentul
banal care dusese la asocierea numelui
meu cu el. Nici atunci nu am priceput
nimic. Abia după vreo doi ani am înţe­
les pe deplin la ce se referea acea pre­
dică despre Templul Corpului.
în acel moment eram într-o stare
aproape asexuală, ceea ce e normal -
sau cel puţin obişnuit - la băieţii de vîr-
sta mea. Prin urmare, eram şi, în acelaşi
timp, nu eram capabil să cunosc ceea ce
se numea de obicei Realitatea Vieţii. La
cinci sau şase ani trecusem, ca mulţi alţi
copii, printr-o fază de sexualitate. Prie­
tenii mei erau copiii instalatorului de pe
strada noastră, cu care jucam uneori jocuri
cu un vag iz erotic. Unul se numea Jocul
de-a doctorul" şi îmi amintesc că aveam
o senzaţie vagă, dar în mod categoric
plăcută, cînd ţineam o trompetă de jucă­
rie - care trebuia să fie un stetoscop -
lipită de burta unei fetiţe. Cam în acelaşi
timp m-am îndrăgostit profund - o iubire
mult mai plină de adulaţi©' decît am
m ai sim ţit apoi pentru cineva - de
o fetiţă pe nume E lsie de la şcoala
mănăstirească unde eram elev. Mi se părea
mare, deci presupun că trebuie să fi avut
vreo cincisprezece ani. După aceea, cum
se întîmplă adesea, orice sentiment sexual
pare să mă fi părăsit pentru mulţi ani
de zile. La doisprezece ani ştiam mai multe
decît ştiusem cînd eram copil, dar înţele­
geam mai puţine, pentru că nu mai ştiam
faptul esenţial că există ceva plăcut în
activitatea sexuală. Cam între şapte şi
paisprezece ani acest subiect mi s-a părut
complet neinteresant sau - cînd, din cine
ştie ce motiv, eram obligat să mă gîn-
desc la el - dezgustător. Cunoştinţele mele
despre Realitatea Vieţii proveneau de la
animale, aşadar erau distorsionate şi,
oricum, fragmentare. Ştiam că animalele
copulează şi fiinţele umane au corpuri
care seamănă cu cele ale animalelor, dar
deveneam conştient, fără tragere de inimă,
că şi fiinţele umane copulează doar atunci
cînd ceva - poate o frază din Biblie - mă
obliga să-mi amintesc. Lipsindu-mi dorinţa,
nu aveam deloc curiozitate şi eram dis­
pus să las multe întrebări fără răspuns.
Astfel, ştiam în principiu cum ajunge
bebeluşul în femeie, dar nu ştiam cum
iese, pentru că nu analizasem niciodată
acest subiect. Ştiam toate cuvintele urîte
şi în momentele mele proaste mi le repe­
tam mie însumi, dar nu ştiam ce înseamnă
cele mai urîte dintre ele şi nici nu voiam
să ştiu. Erau rele în mod abstract, ca
un fel de descîntec verbal. Cît am rămas
în starea aceea, mi-a fost uşor să ignor
orice fărădelege sexuală ar fi avut loc în
jurul meu şi am înţeles aproape la fel
de puţin şi atunci cînd a izbucnit scan­
dalul. în cel mai bun caz am înţeles, cu
ajutorul avertismentelor voalate şi înfri­
coşătoare ale lui Flip, Sambo şi toţi cei­
lalţi, că acea infracţiune de care eram
vinovaţi cu toţii era legată cumva de
organele sexuale. Observasem, fără să
mă intereseze prea mult, că penisul ţi
se ridică uneori din proprie voinţă (asta
începe să i se întîmple unui băiat cu mult
înainte ca el să aibă vreo dorinţă sexu­
ală conştientă) şi înclinam să cred, măcar
pe jumătate, că asta trebuie să fie acea
infracţiune. în orice caz, era ceva care
avea legătură cu penisul - atîta lucru
ştiam şi eu. Sînt convins că mulţi alţi
băieţi erau la fel de neştiutori.
După discuţia despre Templul Corpului
(la mai multe zile după aceea, cum mi
se pare acum, retrospectiv - scandalul
pare să fi ţinut zile în şir) o duzină din­
tre noi stăteam la masa lungă şi stră­
lucitoare pe care Sambo o folosea pentru
clasa bursierilor, sub privirea aplecată
a lui Flip. Dintr-o cameră de undeva de
deasupra s-a auzit un ţipăt lung şi depri­
mant. Un puşti pe nume Ronalds, care
n-avea nici zece ani, dar era implicat
cumva în asta, era biciuit sau se recu­
pera în urma bătăii. La acest sunet pri­
virea lui Flip ne-a căutat feţele şi s-a
fixat asupra mea.
— Vedeţi, a spus ea.
Nu aş jura că a spus „Vedeţi ce aţi
făcut“, dar aceasta era ideea. Stăteam
toţi cu capetele plecate, ruşinaţi. Era vina
noastră. Cumva, îl tăcuserăm pe sărma­
nul Ronalds să o ia pe o cale greşită.
N o i eram responsabili pentru chinul şi
nenorocirea lui. Apoi Flip s-a întors spre
un alt băiat, pe nume Heath. Asta a fost
acum treizeci de ani şi nu-mi mai amin­
tesc dacă doar a citat un verset din Biblie
sau chiar a adus Biblia şi l-a pus pe Heath
să citească, dar, oricum, textul indicat era:
„Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia
mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi
lui să i se atîrne de gît o piatră de moară
şi să fie afundat în adîncul mării“ .
Asta iar era groaznic. Ronalds era unul
dintre cei mici, iar noi îl smintiserăm.
Era mai bine să ni se atîrne o piatră de
moară de gît şi să fim afundaţi în adîn­
cul mării.
— Te-ai gîndit la asta, Heath? Te-ai
gîndit ce înseamnă? a spus Flip.
Iar Heath a început să plîngă cu scîn-
cete.
Un alt băiat, Beacham, de care am
mai pomenit, era şi el copleşit de ruşine
din cauza acuzaţiei că avea „cearcăne întu­
necate la ochi“ .
— Te-ai uitat în ultima vreme în oglindă,
Beacham? a spus Flip. Nu ţi-e ruşine să
umbli cu o faţă ca asta? Crezi că nu ştie
toată lumea ce înseamnă cînd un băiat
are cearcăne întunecate la ochi?
Din nou povara vinovăţiei şi a fricii
păru să se lase asupra mea. Oare eu aveam
cearcăne întunecate la ochi? Cîţiva ani
mai tîrziu mi-am dat seama că se cre­
dea că acestea ar fi un simptom după
care pot fi depistaţi cei ce se mastur­
bează. Dar şi fără să ştiu asta, accepta­
sem deja cearcănele întunecate ca pe un
semn sigur al depravării - al unui anu­
m it tip de depravare. Şi de multe ori, chiar
înainte să sesizez presupusul înţeles, am
privit neliniştit în oglindă, căutînd cele
mai slabe indicii ale acelui stigmat temut,
mărturisirea pe care păcătosul ascuns
şi-o înscrie singur pe chip.
Aceste spaime s-au estompat sau au
devenit doar intermitente, fără a afecta
ceea ce s-ar fi putut numi convingerile
mele oficiale. Era în continuare adevă­
rat ce se spunea despre azilul de nebuni
şi moartea prin sinucidere, dar nu mai
era atît de înspăimîntător. Cîteva luni
mai tîrziu s-a întîmplat să-l văd din nou
pe Home, liderul de grup care fusese biciuit
şi exmatriculat. Horne era unul dintre
marginali, fiul unor părinţi săraci din
clasa de mijloc, ceea ce constituise, fără
îndoială, unul din motivele pentru care
Sambo îl tratase atît de aspru. In semes­
trul de după exmatriculare a plecat la
Eastbourne College, o mică şcoală pri­
vată din zonă, care era oribil de dispre­
ţuită la St. Cyprian şi despre care se
zicea că n-ar fi deloc o şcoală privată
„adevărată". Doar foarte puţini băieţi de
la St. Cyprian mergeau acolo, iar Sambo
vorbea întotdeauna despre ei cu un fel
de milă dispreţuitoare. Dacă mergeai la
o astfel de şcoală, nu aveai nici o şansă.
In cel mai bun caz destinul tău era să
devii funcţionar. Mă gîndeam la Horne
ca la un om care la treisprezece ani renun­
ţase deja la orice speranţă pentru un viitor
decent. Era terminat din punct de vedere
fizic, moral şi social. Mai mult, presu­
puneam că părinţii lui îl trimiseseră la
Eastbourne College doar pentru că, după
ruşinea păţită, nici o şcoală „bună“ nu-1
mai voia.
In timpul semestrului următor, pe cînd
eram la plimbare, am trecut pe lingă Home
pe stradă. Părea absolut normal. Era un
băiat brunet, cu o constituţie solidă şi
mai degrabă atrăgător. Am observat ime­
diat că arăta mai bine decît cînd îl văzu­
sem ultima oară - pielea lui, înainte mai
degrabă palidă, era mai rozalie - şi că
nu părea stînjenit să ne întîlnească. Se
pare că nu îi era ruşine nici că fusese
exmatriculat, nici că era la Eastbourne
College. Ce puteai deduce din modul în
care ne privea în timp ce treceam pe lîngă
el era faptul că se bucura că scăpase de
St. Cyprian. Dar întîlnirea nu a produs
o prea mare impresie asupra mea. Nu
am dedus nimic din faptul că Horne,
nenorocit trupeşte şi sufleteşte, părea să
fie fericit şi sănătos. Mai credeam încă
în mitologia sexuală pe care o învăţasem
de la Sambo şi Flip. Pericolele misteri­
oase şi groaznice erau încă prezente. In
orice dimineaţă puteau să îţi apară în
jurul ochilor cearcăne întunecate şi atunci
ştiai că eşti printre cei pierduţi. Doar că
nu părea să mai conteze prea mult. Aceste
contradicţii pot exista uşor în mintea unui
copil graţie vitalităţii lui. El acceptă - cum
ar putea să facă altfel? - absurdităţile
pe care i le spun adulţii, dar corpul lui
tînăr şi plăcerea lumii fizice îi spun alt­
ceva. La fel era şi cu Iadul, în care ofi­
cial am crezut cam pînă pe la paisprezece
ani. Iadul exista aproape sigur şi exis­
tau ocazii în care o predică însufleţită
te putea speria aşa de tare, încît tremu­
rai. Dar, cumva, asta nu dura niciodată.
Focul care te aştepta era foc adevărat,
urma să te doară la fel ca atunci cînd
te ardeai la deget - şi veşnic -, dar în
marea parte a timpului te puteai gîndi
la asta fără să-ţi pese.
 Diferitele coduri care îţi erau servite
la St. Cyprian - religios, moral, social
şi intelectual - se contraziceau unul
pe celălalt dacă le judecai consecinţele.
Conflictul esenţial era între tradiţia asce­
tismului de secol nouăsprezece şi luxul
şi snobismul care existau chiar şi în epoca
dinainte de 1914. Pe de o parte erau creşti­
nismul anglican simplist, puritanismul
sexual, insistenţa asupra trudei aspre,
respectul pentru prestigiul academic, dez­
aprobarea mulţumirii de sine; pe de alta
dispreţul faţă de „deşteptăciune“ şi ido­
latrizarea sporturilor, dispreţul faţă de
străini şi clasa muncitoare, o groază
aproape nevrotică de sărăcie şi, mai pre­
sus de orice, presupunerea nu doar că
banii şi privilegiile contează, dar şi că e
mai bine să le moşteneşti decît să tre­
buiască să munceşti pentru ele. In mare,
erai îndemnat concomitent să fii creştin
şi să ai succes social, ceea ce este impo­
sibil. La acea vreme nu am sesizat că
diferitele idealuri ce ne erau înfăţişate
se anulau unul pe altul. Vedeam doar că,
în ce mă privea, toate - sau aproape toate -
îmi erau inaccesibile, de vreme ce toate
depindeau nu doar de ceea ce făceai, ci
şi de ceea ce erai.
Foarte devreme, pe la zece sau doi­
sprezece ani, am ajuns la concluzia - pe
care nu mi-a spus-o nimeni, dar nici nu
am născocit-o: plutea cumva în aerul pe
care îl respirai - că nu erai bun de nimic
dacă nu aveai o sută de mii de lire.
Probabil că am rămas exact la această
sumă ca urmare a lecturii lui Thackeray.
Dobînda la o sută de mii de lire ar fi de
patru mii de lire pe an (eu optam pentru
un 4% prudent), iar acesta mi se părea
venitul minim pe care trebuie să îl posezi
dacă vrei să aparţii clasei cu adevărat
superioare, a celor cu conace la ţară. Dar
era clar că nu aş fi putut să-mi croiesc
niciodată drum spre acel paradis, căruia
nu-i aparţineai cu adevărat decît dacă
te năşteai în el. Eventual, puteai doar
să faci bani printr-o operaţiune misteri­
oasă numită „a te duce în Oraş‘“, iar cînd
te întorceai din Oraş, după ce cîştigaseşi
o sută de mii de lire, erai gras şi bătrîn.1

1. în original „City“, centrul financiar al

Londrei.
Dar ce era cu adevărat de invidiat la
clasa superioară era faptul că erau bogaţi
de tineri. Pentru cei ca mine, ambiţioasa
clasă de mijloc, cei care dădeau examene,
nu era posibil decît un tip de succes trist
şi laborios. Te căţărai pe o scară de burse
pînă la Corpul Funcţionarilor sau Corpul
Funcţionarilor din India sau, poate, deve-
neai avocat. Iar dacă vreodată „te lăsai
pe tînjală“ sau „te rătăceai" şi ratai una
din treptele scării, deveneai un „funcţi-
onăraş de patruzeci de lire pe an“ . Dar
chiar dacă urcai pînă la cea mai înaltă
nişă care îţi era permisă, tot nu puteai
fi decît un subordonat, un parazit al celor
care contau cu adevărat.
Chiar şi dacă nu aş fi învăţat asta de
la Sambo şi Flip, aş fi învăţat-o de la
ceilalţi băieţi. Privind în urmă, e uimi­
tor cît de profund şi de inteligent era
snobismul nostru, cît de bine ştiam nume
şi adrese, cît de repede depistam mici
diferenţe de accent, comportament şi cro­
ială a hainelor. Fxistau unii băieţi care
păreau să emane'bani prin toţi porii pînă
şi în posomorala mizeră din mijlocului
semestrului de iarnă. Mai ales la înce­
putul şi sfîrşitul semestrului se purtau
discuţii naive şi snoabe despre Elveţia
şi Scoţia, cu ghizii ei de vînătoare şi mlaş­
tinile cu potîmichi, despre „iahtul unchiu­
lui meu“ şi „casa noastră de la ţară“,
despre „poneiul meu“ şi „limuzina lui
taică-meu“. Cred că nu a existat nicio­
dată în istoria umanităţii un moment în
care osînza pură şi vulgară a bogăţiei,
lipsită de orice fel de eleganţă nobilă care
s-o salveze, să fie atît de^pstentativă ca
în acei ani de dinainte de ŞL914. Era epoca
în care milionari nebuni, cu jobene ondu­
late şi veste de culoarea levănţicii, făceau
petreceri cu şampanie pe ambarcaţiuni
rococo de pe Tamisa, epoca fustelor dia-
bolo şi a fustelor strimte, mulate pe trup,
epoca dandy-ului cu fracul şi pălăria lui
bombată, epoca Văduvei vesele, a roma­
nelor lui Saki, a lui Peter Pan şi Unde
apune curcubeul, epoca în care oamenii
discutau despre ciocolată şi trabucuri şi
splendid şi superb şi fantastic, în care
mergeau în weekenduri nebuneşti la^
Brighton şi luau ceaiuri fabuloase la Troc.
Din întregul deceniu de dinainte de 1914
pare să vină un miros al celui mai vul­
gar şi imatur gen de lux, un miros de
briantină, creme de menthe şi bomboane
de ciocolată umplute - o atmosferă, cum
ar veni, a mîncatului necontenit de înghe­
ţată cu căpşune pe pajişti verzi şi pe
acordurile de la Eton Boating Song. Era
extraordinar modul în care toată lumea
considera de la sine înţeles faptul că această
avuţie abundentă şi opulentă a clasei supe­
rioare şi mijlocii-superioare engleze avea
să dureze la nesfîrşit, că făcea parte din
ordinea lucrurilor. După 1918 lucrurile
nu au mai fost niciodată la fel. Desigur,
snobismul şi obiceiurile costisitoare au
apărut iar, dar erau ostentative şi defen­
sive. înainte de război cultul banilor era
complet indiferent şi netulburat de nici
o mustrare de conştiinţă. Beneficiile bani­
lor erau la fel de inconfundabile ca şi
beneficiile sănătăţii sau frumuseţii, iar
o maşină sclipitoare, un rang nobiliar
sau o cohortă de servitori se combinau
în minţile oamenilor cu ideea de virtute
morală autentică.
La St. Cyprian, pe timpul şcolii, ari­
ditatea generală a vieţii impunea o anu­
mită democraţie, dar orice menţionare
a vacanţei şi lăudăroşenia concurenţială
care urma în discuţiile despre maşini,
majordomi şi conace de ţară readuceau
imediat la viaţă deosebirile de clasă. Şcoala
deborda de un ciudat cult al Scoţiei, care
aducea la lumină contradicţia fundamen­
tală din scara noastră de valori. Flip se
pretindea de origine scoţiană şi îi favo­
riza pe băieţii scoţieni, încurajîndu-i să
poarte kilturi cu modelul lor ancestral
în locul uniformei şcolare, şi chiar şi-a
botezat copilul cel mic cu un nume sco­
ţian. N i se dădea clar de înţeles că ar fi
trebuit să-i admirăm pe scoţieni deoarece
erau „crunţi11, „aspri11 (cuvîntul definito­
riu era, poate, „neînduplecat11) şi imba­
tabili pe cîmpul de luptă. în aula mare
exista o gravură în oţel cu şarja cavale­
riei scoţiene de la Waterloo şi toţi cei de
acolo păreau încîntaţi la culme. Imaginea
noastră despre Scoţia includea izvoare,
povîrnişuri, kilturi, pungile tradiţionale,
săbii cu două tăişuri, cimpoaie şi aşa mai
departe, toate amestecate cumva cu efec­
tele însufleţitoare ale terciului de ovăz,
protestantismului şi climatului rece. Dar
sub ele se ascundea ceva foarte diferit.
Adevărata explicaţie pentru acest cult
al Scoţiei era aceea că doar oamenii foarte
bogaţi îşi puteau petrece vara acolo. Iar
pretinsa credinţă în superioritatea scoţiană
era o mască pentru conştiinţa vinovată
a invadatorilor englezi, care îi alungaseră
pe ţăranii munteni de la fermele lor ca
să facă loc pădurilor împînzite cu căpri­
oare, iar apoi îi despăgubiseră transfor-
mîndu-i în servitori. Atunci cînd vorbea
despre Scoţia, faţa lui Flip strălucea întot­
deauna de un snobism nevinovat. Uneori
chiar încerca să imite palid un accent
scoţian. Scoţia era paradisul privat des­
pre care doar cîţiva iniţiaţi puteau dis­
cuta, făcîndu-i pe străini să se simtă mici.
— Te duci în Scoţia vacanţa asta?
— Sper! Mergem în fiecare an.
— Taică-meu are cinci kilometri de rîu.
— Taică-meu o să-mi dea o puşcă nouă
cînd o să fac doişpe ani. Sînt cocoşi de
munte superbi pe-acolo... Ieşi afară, Smith!
De ce asculţi? Tu n-ai fost niciodată în
Scoţia. Pun pariu că habar n-ai cum arată
un cocoş de munte.
După asta urma imitarea ţipătului
cocoşului de munte, a mugetului cerbu­
lui, a accentului „ghizilor noştri de vînă-
toare“ etc., etc.
Şi-apoi interogatoriile la care erau une­
ori supuşi băieţii noi şi de origine soci­
ală îndoielnică, cu întrebări destul de
surprinzătoare în răutatea lor, cînd te
gîndeşti că cei ce-i interogau aveau doar
doisprezece sau treisprezece ani!
— Cît face pe an taică-tău? în ce parte
a Londrei stai? Asta-i în Knightsbridge
sau în Kensington? Cîte băi ai în casă?
Cîţi servitori ţine familia ta? A i major­
dom? Ei, atunci ai bucătar? Unde îţi faci
hainele? La cîte spectacole mergi în
vacanţă? Cîţi bani ai adus cu tine?
Etc., etc.
Am văzut un băieţel nou, nu mai mare
de opt ani, care încerca să supravieţu­
iască unui astfel de interogatoriu min­
ţind cu disperare.
— Ai tăi au maşină?
— Da.
— Ce fel de maşină?
— Daimler.
— Cîţi cai putere?
(Pauză, apoi un plonjon în necunoscut.)
— Cincisprezece.
— Ce fel de faruri?
Băieţelul e derutat.
— Ce fel de faruri? Electrice sau cu
acetilenă?
(O pauză lungă şi alt plonjon în necu­
noscut.)
 — Cu acetilenă.
— Mişto! Zice că maşina lui taică-său
are faruri cu acetilenă. Nu se mai fac
de ani de zile. Probabil e la fel de veche
ca munţii.
— Aiurea! Inventează. Nu are maşină.
E doar un muncitor. Taică-tău e muncitor.
Şi aşa mai departe.
Conform standardelor sociale dominante
în jurul meu, eu nu eram bun de nimic
şi nu puteam fi bun de nimic. Dar dife­
ritele tipuri de virtute păreau să fie toate
conectate între ele în chip misterios şi
să aparţină în general aceloraşi oameni.
Nu doar banii contau. Mai erau şi forţa,
frumuseţea, farmecul, performanţa spor­
tivă şi ceva numit „curaj“ sau „caracter",
care în realitate însemna puterea de a-ţi
impune voinţa asupra celorlalţi. Eu nu
posedam nici una din aceste calităţi. La
jocuri, de exemplu, eram neputincios. Am
fost un înotător destul de bun şi nu eram
neapărat foarte slab la crichet, dar aces­
tea nu aveau nici un prestigiu, deoarece
băieţii atribuie importanţă unui joc doar
dacă acesta necesită putere şi curaj. Ceea
ce conta era fotbalul, la care eu eram laş.
Uram fotbalul şi, de vreme ce nu găseam
nici o plăcere sau utilitate în el, îmi era
foarte greu să dau dovadă de curaj. Mi
se părea că fotbalul nu e jucat neapărat
pentru plăcerea de a lovi mingea încolo
şi-ncoace, ci că e un gen de luptă. Iubitorii
fotbalului sînt băieţi solizi, agresivi şi
şmecheri, care se pricep să doboare şi
să calce în picioare băieţii ceva mai mici.
Acesta era tiparul vieţii de şcoală: un
triumf continuu al celor puternici asupra
celor slabi. Virtutea însemna să cîştigi,
însemna să fii mai mare, mai puternic,
mai arătos, mai bogat, mai popular, mai
elegant, mai lipsit de scrupule decît cei­
lalţi, dominîndu-i, tiranizîndu-i, făcîndu-i
să sufere, făcîndu-i să pară ridicoli, şi
să profiţi de ei în orice mod. Viaţa era
ierarhizată şi orice se întîmpla era corect.
Existau cei puternici, care meritau să
cîştige şi care cîştigau întotdeauna, şi
apoi existau cei slabi, care meritau să
piardă şi care chiar pierdeau întotdeauna
şi necontenit.
Nu am pus la îndoială standardele domi­
nante, pentru că, din cîte vedeam, altele
nu existau. Cum ar fi putut să se înşele
cei bogaţi, cei puternici, cei eleganţi, cei
la modă? Era lumea lor, iar regulile pe
care ei le impuneau în ea trebuiau să
fie cele corecte. Şi totuşi am fost conşti­
ent de la o vîrstă foarte crudă de impo­
sibilitatea oricărui conformism subiectiv.
în miezul sufletului şinele meu interior
părea să fie întotdeauna treaz, arătîn-
du-mi diferenţa dintre obligaţia morală
şi realitatea psihologică. Era la fel în orice
privinţă, lumească sau nelumească. Să
luăm religia, de exemplu. Trebuia să-l
iubeşti pe Dumnezeu, iar eu nu mă îndo­
iam de asta. Pînă la vîrsta de paispre­
zece ani am crezut în Dumnezeu şi am
crezut că relatările despre el sînt ade­
vărate. Dar mi-era foarte clar şi că nu
îl iubesc. Dimpotrivă, îl uram, aşa cum
îi uram şi pe Iisus şi pe patriarhii evrei.
Dacă aveam sentimente mai bune pentru
vreun personaj din Vechiul Testament,
ele erau faţă de oameni precum Cain,
Izabela, Aman, Agag ori Sisera. Din Noul
Testament prietenii mei erau cel mult
Anania, Caiafa, Iuda şi Pilat din Pont.
Dar toată chestia asta cu religia părea
să fie presărată cu imposibilităţi psiho­
logice. Cartea de rugăciuni îţi spunea,
de exemplu, să îl iubeşti pe Dumnezeu
şi să te temi de el, dar cum puteai să
iubeşti pe cineva de care te temeai? Cu
simţurile tale personale treaba stătea la
fel. Ceea ce trebuia să simţi era de obi­
cei suficient de clar, dar emoţia adecvată
nu putea fi impusă. Evident, era de dato­
ria mea să le fiu recunoscător lui Flip
şi Sambo, dar nu le eram. Era la fel de
clar că trebuia să îţi iubeşti tatăl, dar eu
ştiam foarte bine că simţeam doar aver­
siune faţă de tatăl meu, pe care de-abia
dacă îl văzusem înainte să am opt ani
şi care îmi apărea pur şi simplu ca un
bărbat mai în vîrstă, cu o voce morocă­
noasă, care spunea la nesfîrşit „Nu face
asta“. Nu că n-ai fi vrut să posezi calităţile
potrivite sau să simţi emoţiile corecte.
Doar că nu puteai. Binele şi posibilul nu
păreau să coincidă niciodată.
Era un vers de care de fapt am dat
nu cînd eram la St. Cyprian, ci cu un
an sau doi mai tîrziu, şi care părea să
facă să răsune un fel de ecou de plumb
în inima mea. Suna astfel: „Armatele
neabătutei legi“. înţelegeam la perfecţie
ce însemna să fii Lucifer, să fii înfrînt -
înfrînt pe drept - fără posibilitatea răzbu­
nării. Directorii cu beţele lor, milionarii
cu castelele lor scoţiene, sportivii cu părul
lor cîrliontat, ei erau armatele neabătu-
tei legi. în acel moment nu era uşor să-mi
dau seama că de fapt chiar era neabă­
tută. Iar potrivit acelei legi, eu eram con­
damnat. Nu aveam nici un ban, eram
slab, urît, nepopular, aveam o tuse cro­
nică, eram laş şi miroseam. A r trebui să
adaug că această imagine nu era întru
totul fantezistă. Eram un băiat neatră-
gător.! St. Cyprian m-a făcut imediat ast­
fel, chiar dacă nu fusesem aşa înainte.
Dar credinţa unui copil în propriile lui
defecte nu e foarte influenţată de reali­
tate. De exemplu, credeam că „miros“,
dar asta se baza pur şi simplu pe o pro­
babilitate generală. Se ştia că oamenii
dezagreabili miros, prin urmare probabil
că şi eu miroseam. La fel, pînă ce am
părăsit şcoala pentru totdeauna, am con­
tinuat să cred că eram nefiresc de urît.
Aşa îmi spuseseră colegii mei de şcoală,
iar eu nu aveam nici o altă autoritate
la care să mă raportez. Convingerea că
nu era posibil ca eu să am succes era
suficient de profundă ca să-mi influen­
ţeze acţiunile pînă tîrziu în viaţa adultă.
Pînă pe la vreo treizeci de ani întot­
deauna mi-am planificat viaţa plecînd
de la presupunerea nu doar că orice între­
prindere majoră de-a mea era sortită eşe­
cului, dar şi că nu mă pot aştepta să
mai trăiesc decît vreo cîţiva ani.
Dar această senzaţie de vinovăţie şi
eşec inevitabil era echilibrată de altceva :
de instinctul de supravieţuire. Chiar şi
o fiinţă slabă, urîtă, laşă, mirositoare şi
fără nici un rost clar tot vrea să rămînă
în viaţă şi să fie fericită în felul ei. Nu
puteam să răstorn scara de valori exis­
tentă, nici să mă transform într-un om
de succes, dar puteam să-mi accept eşe­
cul şi să scot cît mai mult din el. Puteam
să mă resemnez să fiu cine eram, iar
apoi să mă străduiesc să supravieţuiesc
în condiţiile date.
A supravieţui - sau cel puţin a-ţi păs­
tra orice fel de independenţă - era în
principiu o infracţiune, de vreme ce însemna
încălcarea regulilor pe care le recunoş­
teai tu însuţi. Aveam acolo un băiat pe
nume Johnny Hale care m-a terorizat
oribil timp de cîteva luni. Era un băiat
solid, puternic, arătos în stil grosolan,
cu faţa roşie şi păr negru, cîrlionţat, care
întotdeauna sucea braţul cuiva, trăgea
pe cineva de ureche, biciuia pe cineva
cu o cravaşă (era membru al „clasei a
şasea“) sau făcea minuni pe terenul de
fotbal. Flip îl iubea (de aici şi faptul că
de obicei i se spunea pe numele de botez)
şi Sambo îl lăuda ca pe un băiat care
„are caracter14 şi „poate să facă ordine44.
Era urmat peste tot de un grup de lin­
guşitori, care îl porecliseră Muşchi-de-
Fier.
într-o zi, în timp ce ne scoteam pal­
toanele în vestiar, Hale s-a luat de mine
din cine ştie ce motiv. I-am „răspuns44,
iar atunci el m-a prins de încheietura
mîinii, mi-a răsucit-o şi mi-a îndoit ante­
braţul la spate într-un mod îngrozitor
de dureros. îmi amintesc faţa lui roşie,
batjocoritoare şi arătoasă aplecată dea­
supra mea. Era, cred, mai mare ca mine
şi, în plus, era teribil de puternic. După
ce mi-a dat drumul, în sufletul meu a
răsărit o hotărîre perversă. Aveam să mă
răzbun pe el lovindu-1 cînd nu se aştepta.
Era un moment strategic, pentru că
directorul care ne „scosese44 la plimbare
avea să se întoarcă aproape imediat
şi-atunci nu mai putea să înceapă nici
o bătaie. Am lăsat să treacă poate vreun
minut, m-am apropiat de Hale cu cel mai
inocent aer pe care mi-1 puteam lua şi
apoi, concentrîndu-mi toată greutatea în
pumn, l-am izbit cu el în faţă. A fost
proiectat în spate de lovitură şi din gură
i-a curs nişte sînge. Faţa lui întotdeauna
sangvină a devenit aproape neagră de
furie. Apoi s-a întors şi şi-a clătit gura
la chiuvetă.
— Foarte bine! mi-a spus el printre
dinţi în timp ce directorul ne ducea de
acolo.
Zile în şir după aceea m-a urmărit
peste tot, provocîndu-mă să ne batem.
Deşi eram terifiat, am refuzat ferm să
lupt. I-am spus că merita lovitura aia
în faţă şi că asta era tot. în mod curios,
nu s-a aruncat pur şi simplu asupra mea
pe loc, ceea ce opinia publică probabil
că l-ar fi îndemnat să facă. Aşa că, încet-
încet, povestea s-a stins de la sine şi nu
a existat nici o luptă.
Ce-i drept, eu mă purtasem incorect -
şi nu doar după codul lui, ci şi după al
meu. A lovi prin surprindere era inco­
rect. Dar a refuza să mă bat după aceea,
ştiind că dacă ne-am fi luptat, m-ar fi
bătut, era ceva mult mai rău: era laşi-
tate. Dacă aş fi refuzat din cauză că nu
eram de acord cu bătaia sau credeam cu
adevărat că problema e tranşată, ar fi
fost în regulă; dar eu refuzasem doar
pentru că mi-era frică. Pînă şi răzbuna­
rea mea devenea găunoasă din cauza aces­
tui fapt. Dădusem acea lovitură într-un
moment de violenţă iraţională, refuzînd
în mod deliberat să privesc în viitor şi
fiind hotărît să-mi iau doar revanşa, măcar
o dată, şi la naiba cu consecinţele. Avusesem
timp să-mi dau seama că ceea ce făcu­
sem e greşit. Dar era genul de infracţi­
une care îţi aduce o anumită satisfacţie.
Acum totul era redus la zero. Existase
un fel de curaj în primul meu gest, dar
laşitatea mea ulterioară îl anulase.
Ceea ce n-am observat aproape deloc
era faptul că, deşi Hale mă provocase
oficial să ne batem, nu m-a atacat el.
De fapt, după ce a primit acea unică lovi­
tură, nu m-a mai terorizat niciodată. Au
trebuit să treacă, cred, vreo douăzeci de
ani ca să-mi dau seama ce însemna asta.
în acel moment nu puteam vedea din­
colo de dilema morală prezentată celor
slabi într-o lume controlată de cei puter­
nici: încalcă regulile sau mori. Nu înţe­
legeam că în cazul acela cei slabi au
dreptul să-şi facă un set diferit de reguli,
pentru că, şi dacă mi-ar fi venit o astfel
de idee, nu exista nimeni în mediul meu
care ar fi putut să mi-o întărească. Trăiam
într-o lume a băieţilor, animale gregare,
care nu puneau nimic la îndoială, accep­
tau legea celui mai puternic şi îşi răz­
bunau umilinţele descărcîndu-se asupra
cuiva mai mic. Situaţia mea era la fel
cu cea a nenumăraţi alţi băieţi, iar dacă
eu înclinam să fiu mai rebel decît majo­
ritatea, era doar din cauză că, după stan­
dardele băieţilor, eram un specimen slab.
Dar nu m-am revoltat niciodată intelec­
tual - doar emoţional. Nu aveam nimic
care să mă susţină în afara egoismului
meu tîmp, a incapacităţii mele nu de a
mă dispreţui, ci de a mă displăcea, şi a
instinctul meu de supravieţuire.
La vreun an după ce l-am lovit pe
Johnny Hale în faţă, am plecat pentru
totdeauna de la St. Cyprian. Era sfârşi­
tul semestrului de iarnă. în timp ce ne
îmbrăcam pentru călătorie şi mi-am pus
cravata mea Old Boy, am simţit că ies
din întuneric la lumină. îmi amintesc
bine senzaţia acelei cravate de mătase
nou-nouţe în jurul gîtului, o senzaţie de
emancipare, de parcă cravata ar fi fost
în acelaşi timp o emblemă a masculini­
tăţii şi o amuletă împotriva vocii lui Flip
şi a băţului lui Sambo. Scăpăm din scla­
vie. Nu că m-aş fi aşteptat sau măcar
aş fi intenţionat să am mai mult succes
la o şcoală privată decît avusesem la
St. Cyprian. Tbtuşi evadam. Ştiam că la o
şcoală privată aveam să am parte de mai
multă intimitate, mai multă ignorare, mai
multe şanse de a fi leneş, delăsător şi
corupt. Ani de zile fusesem hotărît - la
început inconştient, dar mai apoi conşti­
ent - ca, odată ce îmi voi cîştiga bursa,
să „o las mai moale“ şi să nu mai tocesc.
De altfel, mi-am respectat această hotă-
rîre cu atîta stricteţe, încît între trei­
sprezece şi douăzeci şi doi sau douăzeci
si
7
trei de ani abia dacă am învătaty
ceva
în plus faţă de minimumul necesar.
Flip mi-a strîns mîna, ca să-şi ia la
revedere. Cu această ocazie mi-a spus
chiar pe numele mic. Dar pe faţa şi în
vocea ei se citea un fel de condescen­
denţă aproape batjocoritoare. Tonul pe
care mi-a spus „La revedere" era aproape
identic cu cel cu care obişnuia să spună
fluturaşi. Cîştigasem două burse, dar eram
un ratat, pentru că succesul nu se măsura
prin ceea ce făceai, ci prin ceea ce erai.
Nu eram „tipul bun de băiat11şi nu puteam
aduce reputaţie şcolii. Nu posedam carac­
ter, curaj, sănătate, putere sau bani şi
nici măcar maniere frumoase, abilitatea
de a arăta ca un gentleman.
„La revedere11, părea să spună zîmbe-
tul de despărţire al lui Flip. „Nu are rost
să ne certăm acum. Nu ai folosit prea
bine perioada petrecută la St. Cyprian,
nu-i aşa? Şi presupun că n-o să te des­
curci prea bine nici la şcoala privată.
Am făcut o greşeală, zău, irosindu-ne
timpul şi banii cu tine. Acest gen de edu­
caţie nu are prea multe de oferit unui
băiat cu originea şi gîndirea ta. Ah, să
nu crezi că nu te înţelegem! Ştim totul
despre acele idei pe care le ţii undeva
într-un colţ al minţii tale, ştim că nu
crezi în nimic din ce te-am învăţat noi
şi ştim şi că nu eşti cîtuşi de puţin recu­
noscător pentru tot ce am făcut pentru
tine. Dar nu are rost să începem să dis­
cutăm acum despre toate astea. Noi nu
mai sîntem responsabili pentru tine şi
nu o să ne mai vedem niciodată. Hai
doar să recunoaştem că eşti unul din
eşecurile noastre şi să ne despărţim fără
resentimente. Aşa că la revedere.“
Cel puţin asta am citit eu pe faţa ei.
Şi totuşi cît de fericit eram în acea dimi­
neaţă de iarnă, în timp ce trenul mă
ducea departe, iar eu aveam la gît cra­
vata nouă şi sclipitoare de mătase (verde
închis, albastru deschis şi negru, dacă
îmi amintesc bine)! Lumea se deschidea
în faţa mea, fie şi puţin, ca un cer gri
care lasă să se vadă o crăpătură îngustă
de albastru. O şcoală privată avea să fie
mai distractivă decît St. Cyprian, dar,
în esenţă, la fel de străină. Intr-o lume
în care necesităţile primare erau banii,
rudele cu ranguri nobiliare, atletismul,
hainele făcute la comandă, părul îngrijit
pieptănat şi un zîmbet fermecător, eu
nu eram bun de nimic. Tot ce cîştigasem
era un spaţiu în care să pot respira.
Puţină linişte, puţină delăsare, puţină
păsuire de la tocit - şi apoi nenorocirea.
Ce fel de nenorocire, nu ştiu: poate colo­
niile sau un birou de funcţionar, poate
închisoarea sau o moarte timpurie. Dar
mai întîi un an sau doi în care puteam
„s-o las mai moale" şi să mă bucur de
beneficiile păcatelor mele, ca doctorul
Faust. Credeam cu fermitate în soarta
mea rea şi totuşi eram foarte fericit. E
avantajul vîrstei de treisprezece ani, cînd
poţi nu doar să trăieşti clipa, dar şi să
o faci pe deplin conştient, prevăzînd vii­
torul, dar fără să-ţi pese de el. Semestrul
următor mergeam la Wellington. Cîştiga-
sem de asemenea o bursă la Eton, dar
nu eram sigur că voi prinde un loc liber, aşa
că mai întîi mergeam la Wellington. La
Eton aveai camera ta - o cameră care putea
să aibă chiar şi şemineu. La Wellington
aveai separeul tău şi îţi puteai face cacao
seara. Cîtă intimitate, cîtă maturitate!
Şi acolo aveau să existe bibliotecile în
care să-ţi petreci timpul şi după-amie-
zile de vară în care puteai să eviţi jocu­
rile şi să umbli creanga, fără nici un
director care să te dirijeze. Pînă atunci
era vacanţă. Exista şi puşca de calibrul 22
pe care o cumpărasem vacanţa trecută
(se numea Crackshot şi costa douăzeci
şi doi de şilingi şi şase penny), iar săp-
tămîna viitoare era Crăciunul. Mai exista
şi plăcerea de a mînca prea mult. Mă gîn-
deam la nişte prăjituri cu frişcă deosebit
de voluptuoase, pe care le puteai cumpăra
cu doi penny bucata de la magazinul din
oraşul nostru. (Asta era în 1916 şi raţi­
onalizarea alimentelor nu se introdusese
încă.) Pînă şi detaliul că banii mei de
călătorie fuseseră calculaţi uşor greşit,
lăsîndu-mi cam un şiling în plus - des­
tul pentru o ceaşcă de cafea neprevăzută
şi o prăjitură sau două undeva pe drum
era suficient ca să mă umple de beati­
tudine. Aveam timp pentru puţină feri­
cire înainte ca viitorul să se prăvălească
asupra mea. Dar ştiam că viitorul e întu­
necat. Eşec, eşec, eşec - eşec în urma
mea, eşec în faţa mea -, asta era, de
departe, cea mai profundă convingere cu
care plecam.

VI

Toate acestea s-au întîmplat acum trei­

zeci de ani şi mai bine. întrebarea este:
un elev de şcoală de azi trece prin ace­
laşi gen de experienţe?
Singurul răspuns onest, cred, este că
nu ştim cu certitudine. Desigur, este evi­
dent că astăzi atitudinea faţă de educa­
ţie este infinit mai umană şi mai raţională
decît cea din trecut. Snobismul, care era
parte integrantă a educaţiei mele, azi ar
fi aproape de neimaginat, deoarece soci­
etatea care l-a alimentat a murit. îmi
amintesc o conversaţie care trebuie să
fi avut loc cam cu un an înainte ca eu
să plec de la St. Cyprian. Un băiat rus,
solid şi blond, cu un an mai mare decît
mine, mă interoga:
— Cît cîştigă pe an tatăl tău?
I-am spus cît credeam eu că ar cîştiga,
mai adăugind cîteva sute de lire, ca să
sune mai bine. Băiatul rus, un ins ordo­
nat, a scos un creion şi un carneţel şi a
făcut un calcul.
— Tatăl meu are de peste două sute
de ori mai multi bani decît al tău, a
anunţat el cu un fel de dispreţ amuzat.
Asta era în 1915. Mă întreb ce s-o fi
întîmplat cu banii aceia doi ani mai tîr-
ziu. Şi mă mai întreb dacă astfel de con­
versaţii au loc şi în şcolile pregătitoare
de acum.
în mod clar a existat o schimbare
enormă de perspectivă, o creştere gene­
rală a „emancipării", chiar şi printre oameni
obişnuiţi, necugetători, din clasa de mij­
loc. Credinţa religioasă, de exemplu, a
dispărut în mare parte, provocînd alte
tipuri de absurdităţi. îm i imaginez că
foarte puţini oameni i-ar spune astăzi
unui copil că dacă se masturbează, va
ajunge la azilul de nebuni. Bătaia, de
asemenea, a fost discreditată şi chiar s-a
renunţat la ea în multe şcoli. Nici proasta
hrănire a copiilor nu mai este conside­
rată ceva normal, ba chiar aproape meri­
toriu. Nimeni nu s-ar apuca azi să le
dea elevilor cît mai puţină mîncare sau
să le spună că e sănătos să te ridici de
la masă la fel de flămând cum te-ai aşe­
zat. întreg statutul copiilor s-a îmbună­
tăţit, în parte deoarece au devenit
întrucîtva mai puţin numeroşi. Iar pro­
pagarea chiar şi a cîtorva vagi cunoştinţe
de psihologie a făcut ca părinţilor şi pro­
fesorilor să le fie mai greu să continue
liniştiţi cu aberaţiile lor în numele dis­
ciplinei. Iată un caz, nu unul cunoscut
de mine personal, ci de cineva care poate
garanta pentru el şi care s-a întîmplat
în timpul vieţii mele. O fetiţă, fiica unui
cleric, a continuat să facă în pat pînă la
o vîrstă la care ar fi trebuit să fi trecut
de faza asta. Pentru a o pedepsi pentru
fapta ei groaznică, tatăl fetei a dus-o la
o mare petrecere în aer liber şi acolo a
prezentat-o tuturor celor prezenţi ca o
fetiţă care face în pat şi, ca să-i evidenţieze
ticăloşia, i-a pictat dinainte faţa în negru.
Nu sugerez că Flip şi Sambo ar fi putut
face chiar aşa ceva, dar mă îndoiesc că
i-ar fi surprins prea tare. La urma urmei,
lucrurile chiar se schimbă. Şi totuşi...
întrebarea nu e dacă băieţii încă mai
sînt strînşi în gulere Eton duminica sau
li se mai spune că bebeluşii sînt dezgro­
paţi de sub tufele de agrişe. E clar că
genul acesta de lucruri începe să dispară,
întrebarea este dacă încă mai e normal
ca un elev să trăiască ani de zile prin­
tre frici iraţionale şi nedumeriri nebu­
neşti. Iar aici te ciocneşti de foarte marea
dificultate de a afla ce simte şi ce gîn-
deşte cu adevărat un copil. Un copil care
pare relativ fericit în realitate poate să
sufere din cauza unor spaime pe care
nu poate sau nu vrea să le dezvăluie. El
trăieşte într-un fel de lume subacvatică
străină, pe care noi nu o putem penetra
decît prin memorie sau intuiţie. Principala
noastră cale de înţelegere este faptul că
şi noi am fost cîndva copii şi mulţi oameni
par să uite aproape complet atmosfera
propriei lor copilării, Gîndiţi-vă, de exem­
plu, la chinurile inutile pe care oamenii
le produc trimiţînd un copil înapoi la şcoală
cu haine de un model nepotrivit sau refu-
zînd să înţeleagă că aşa ceva contează!
în astfel de situaţii un copil va emite
uneori un protest, dar atitudinea lui e
mai tot timpul una de disimulare. Anu-ţi
expune adevăratele sentimente în fata
unui adult pare să fie un gest instinctiv
după vîrsta de şapte sau opt ani. Pînă
şi afecţiunea pe care o simţi faţă de un
copil, dorinţa de a-1 proteja şi de a-1
îngriji, poate fi o sursă de neînţelegere.
Probabil că poţi să iubeşti un copil mai
profund decît poţi iubi un alt adult, dar
e pripit să presupui că şi copilul te
iubeşte, la rîndul lui, pe tine. Privind în
urmă la copilăria mea, după ce am tre­
cut de primii ani ai ei, nu cred că am
simţit dragoste pentru vreo persoană
matură, cu excepţia mamei mele - şi nici
măcar în ea nu mă încredeam, adică timi­
ditatea mă făcea să-mi ascund adevăra­
tele mele sentimente faţă de ea. Iubirea,
emoţia spontană şi necondiţionată a
iubirii, era ceva ce puteam simţi doar
faţă de oamenii tineri. Faţă de oamenii care
erau bătrîni (şi să nu uităm că pentru
un copil „bătrîn" înseamnă peste treizeci
sau chiar peste douăzeci şi cinci de ani)
simţeam stimă, respect, admiraţie şi mus­
trări de conştiinţă, dar mi se părea că
sînt separat de ei de un văl de frică şi
timiditate, amestecate cu neplăcere fizică.
Oamenii uită prea uşor rezerva fizică a
copilului faţă de adult. Mărimea enormă
a adulţilor, trupurile lor diforme şi rigide,
pielea lor aspră şi ridată, pleoapele mari
şi lăsate, dinţii galbeni şi izurile de haine
stătute, bere, transpiraţie şi tutun care
emană dinspre ei în fiecare clipă! Unul
din motivele urîţeniei adulţilor în ochii
unui copil este că un copil priveşte de
obicei în sus şi puţine feţe arată bine
văzute de jos. în plus, fiindcă el însuşi
e proaspăt şi pur, copilul are standarde
imposibil de înalte în privinţa pielii, din­
ţilor şi feţei. Dar cel mai mare obstacol
dintre toate este concepţia greşită a unui
copil despre vîrstă. Un copil cu greu îşi
poate imagina viaţa dincolo de treizeci
de ani, iar atunci cînd evaluează vîrsta
oamenilor, face greşeli fantastice. El va
crede că o persoană de douăzeci şi cinci
de ani are patruzeci, că una de patru­
zeci are şaizeci şi cinci şi aşa mai departe.
Astfel, atunci cînd m-am îndrăgostit eu
de Elsie, o consideram adultă. Am întîl-
nit-o din nou cînd eu aveam treisprezece
ani şi ea trebuie să fi avut, cred, două­
zeci şi trei. Acum mi se părea o femeie de
vîrstă mijlocie, trecută de cei mai fru­
moşi ani ai ei. Iar copilul priveşte matu­
rizarea ca pe o calamitate aproape obscenă,
care, din cine ştie ce motiv misterios, nu
i se va întîmpla niciodată lui însuşi. Toţi
cei care au trecut de treizeci de ani sînt
groteşti şi trişti, se agită la nesfîrşit pen­
tru lucruri lipsite de importanţă şi rămîn
în viaţă, din punctul de vedere al copi­
lului, fără să aibă ceva pentru care să
trăiască. Doar viaţa de copil e viaţă ade­
vărată. Directorul care îşi imaginează că
elevii lui îl iubesc şi au încredere în el
de fapt e imitat şi batjocorit pe la spate.
Un adult care nu pare periculos pare
aproape întotdeauna ridicol.
îmi bazez aceste generalităţi pe ceea
ce îmi pot aminti despre propria mea
perspectivă de copil. Oricît de înşelătoare
ar fi memoria, mi se pare principalul mij­
loc pe care îl avem pentru a descoperi
cum funcţionează mintea unui copil.
Doar readucînd la viaţă propriile noas­
tre amintiri ne putem da seama cît de
incredibil de distorsionată e viziunea unui
copil asupra lumii. Gîndiţi-vă, de exem­
plu, la următorul lucru. Cum mi s-ar
părea mie St. Cyprian dacă m-aş putea
întoarce acolo, cu vîrsta mea de acum,
ca s-o văd aşa cum era în 1915? Ce aş
crede despre Sambo şi Flip, acei monştri
teribili şi atotputernici? I-aş vedea ca pe
un cuplu de oameni neghiobi, superfici­
ali şi ineficienţi, ce se caţără cu nerăb­
dare pe o scară socială despre care orice
om cu un pic de minte îşi putea da seama
că e pe punctul de a se prăbuşi. Nu mi-ar
mai fi frică de ei mai mult decît îmi e
de un şoricel. Mai mult, pe vremea aceea
mi se păreau fantastic de bătrîni, însă -
deşi de asta nu sînt sigur - îmi im agi­
nez că trebuie să fi fost ceva mai tineri
decît sînt eu acum. Şi cum mi-ar mai
părea Johnny Hale, cu braţele lui de fie­
rar şi faţa lui roşie şi batjocoritoare? Un
băieţel neîngrijit, oarecare, greu de deo­
sebit de alte sute de băieţei neîngrijiţi.
Cele două seturi de realităţi pot sta în
mintea mea unul lîngă celălalt, deoarece
ele sînt de fapt propriile mele amintiri.
Dar ar fi foarte dificil pentru mine să
privesc lucrurile cu ochii oricărui alt copil,
în afara cazului în care aş face un efort
imaginativ, ce m-ar putea duce pe un drum
complet greşit. Copilul şi adultul trăiesc
în lumi diferite. Dacă lucrurile stau aşa,
nu putem fi siguri că şcoala - sau cel
puţin şcoala cu internat - nu e în con­
tinuare pentru mulţi copii o experienţă
la fel de îngrozitoare ca pe vremuri. îi
putem da la o parte pe Dumnezeu, latina,
băţul, distincţiile de clasă şi tabuurile
sexuale, dar frica, ura, snobismul şi lipsa
de înţelegere vor continua să existe. Se
va fi înţeles că principala mea problemă
era o lipsă completă a oricărui simţ al
proporţiilor sau probabilităţii. Asta m-a
făcut să accept abuzuri, să cred absur­
dităţi şi să mă chinui teribil din cauza
unor lucruri care de fapt nu aveau nici
o importanţă. Nu e suficient să spui că
eram „prostuţ“ şi că „ar fi trebuit să-mi
dau seama11. Priviţi în urmă la propria
voastră copilărie şi gîndiţi-vă la absur­
dităţile în care credeaţi si la fleacurile
7 7 7

care vă puteau face să suferiţi. Desigur

că propriul meu caz implica anumite
caracteristici individuale, dar în esenţă
era la fel cu al multor, foarte multor alţi
băieţi. Slăbiciunea copilului e că el
porneşte cu o foaie de hîrtie albă. Nici
nu înţelege societatea în care trăieşte,
nici nu o pune la îndoială, iar din cauza
credulităţii sale, alţi oameni pot acţiona
asupra lui, inculcîndu-i un sentiment de
inferioritate şi frica de a nu încălca legi
misterioase şi teribile. Este posibil ca tot
ce mi s-a întîmplat mie la St. Cyprian
să se fi putut întîmpla şi în cele mai
„emancipate11 şcoli, deşi probabil că în
forme mai subtile. De un lucru totuşi
sînt destul de sigur: anume că şcolile cu
internat sînt mai rele decît cele de zi.
Un copil are mai multe şanse cînd adă­
postul casei sale îi stă la îndemînă. Şi
cred că defectele caracteristice ale cla­
selor de mijloc şi superioară englezeşti
s-ar putea datora în parte şi practicii -
pînă de curînd generalizată - de a-ţi
trimite copiii de acasă la doar nouă, opt
sau chiar şapte ani.
Nu am mai revenit niciodată la St.
Cyprian. Reuniunile, mesele festive ale
elevilor si altele asemenea mă lasă mai
mult decît rece chiar si
>
atunci cînd amin-
tirile mele sînt paşnice. Nu m-am mai
dus niciodată nici măcar la Eton, unde
am fost relativ fericit, deşi am trecut o
dată pe acolo în 1933 şi am observat cu
interes că nimic nu părea să se fi schim­
bat, cu excepţia faptului că magazinele
vindeau acum radiouri. In ceea ce pri­
veşte şcoala St. Cyprian, ani de zile am
urît atît de profund pînă şi numele ei,
încît nu o puteam privi cu suficientă
detaşare ca să înţeleg semnificaţia lucru­
rilor ce mi s-au întîmplat acolo. într-un
fel, de-abia în ultimul deceniu am medi­
tat cu adevărat la anii mei de şcoală,
deşi amintirea lor m-a bîntuit întot­
deauna cu putere. Cred că acum m-ar
impresiona foarte puţin să văd din nou
acel loc, dacă el mai există. (îm i amin­
tesc că am auzit în urmă cu cîţiva ani
un zvon cum că ar fi fost distrus de un
incendiu.) Dacă ar trebui să trec prin
Eastbourne, nu aş face un ocol ca să evit
clădirea scolii, iar dacă ar trebui să trec
chiar pe lingă şcoală, s-ar putea chiar
să mă opresc pentru o clipă lingă zidul
scund de cărămidă, cu malul abrupt cobo-
rînd dinspre el, şi să privesc pe deasupra
terenului de joacă plat la clădirea aceea
hidoasă, cu un pătrat de asfalt în faţa
ei. Iar dacă aş intra şi aş simţi din nou
mirosul de cerneală şi de p raf al sălii
de clasă mari, mirosul de sacîz din capelă,
mirosul stătut al bazinului de înot şi
duhoarea rece a chiuvetelor, cred că aş
simţi doar ceea ce simţi invariabil atunci
cînd vizitezi din nou orice decor al copi­
lăriei: cit de mic a devenit totul şi cit
de teribilă e degradarea mea! Dar este
adevărat că timp de mulţi ani de-abia
dacă aş fi suportat să o privesc din nou.
Dacă n-ar fi apărut vreo necesitate acută,
nu aş mai fi pus piciorul în Eastbourne,
îmi creasem o prejudecată chiar şi împo­
triva Sussexului, ţinutul ce includea
St. Cyprian, iar ca adult am fost în Sussex
o singură dată, într-o vizită scurtă. Acum
însă am scăpat pentru totdeauna de acel
loc. Magia lui nu mai funcţionează şi nu
mi-a mai rămas nici măcar atîta animo­
zitate cit să mă facă să sper că Flip şi
Sambo sînt morţi sau că povestea cu incen­
diul care a distrus şcoala este adevărată.

(scris înainte de mai 1947; Partisan

Review, septembrie-octombrie 1952)
.

!'
 Cuprins

Cărţi sau ţigări....................................... 5

Amintirile unui librar............................15
Confesiunile unui cronicar de carte........26
Lichidarea literaturii............................. 35
Ţara mea, la dreapta sau lastingă......... 67
Cum mor săracii................................... 80
Anii bucuriei........................................ 104
 CLASICII MODERNITĂŢII

„Adevăratul m otiv pentru care îl citim pe O rw ell

este acela că natura lui hibridă l-a făcut să devină
extraordinar de sensibil la ruptura - ce se ved e
pretutindeni —între cum ar trebui să stea lucrurile
şi cum stau ele de fapt. El rosteşte ceea ce e de
nerostit."
Tije Financial Times

„Nu există nici un înlocuitor pentru George Orwell,

aşa cum nu există nici un înlocuitor pentru Bernard
Shaw sau Mark Twain... El a zgîndârit, a provocat şi
a iritat minţile leneşe, dar i-a şi încîntat pe cei cărora
le făcea plăcere să urmărească spectacolul unei
gîndiri originale."
Time

„Dacă O rw ell şi-ar fi trăit viaţa artistică pînă la capăt,

ar fi devenit cel mai mare eseist modern. El a trăit
totuşi mai mult decît suficient pentru a transforma
domeniul textelor politice într-o ramură a ştiinţelor
umaniste, impunînd un standard de reacţie civilizată
la complexa textură a vieţii."
n e New Yorker

EDITURA POLIROM
ISBN 978-973-46-2282-5

9 789734 622825

w w w .p o liro m .ro