Rugaciune pentru tamaduirea dependentei de droguri

Mareste imaginea.

Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou, pentru izbăvirea din dependenţa de
droguri
Am aflat, Sfinte Părinte Efrem, că prin lucrarea cea tainică a dragostei şi a
rugăciunilor tale, multe suflete au fost izbăvite de amarnica dependenţă a
drogurilor şi, cunoscând şi eu această cumplită îndulcire a morţii, vin către tine,
înainte de a se ruina cu totul viaţa mea. Ştiu că nu-ţi este deloc străin ceea ce simte
şi trăieşte un drogat, căci altfel n-ai fi atât de grabnic ajutător în izbăvirea din
această cumplită robie. Chipul morţii, al plăcerii şi al îndulcirii nebune este tăinuit
în această patimă şi de aceea, ea soarbe toată puterea şi voinţa omenească. Cei
prinşi în ghearele ei se veştejesc ca iarba tăiată, fiind cosiţi de moartea ce le
rânjeşte cu fiecare drog luat. Iar viaţa lor se face asemenea unei prăpăstii care se
adânceşte tot mai mult.

Intinde mâna ta şi mie, Sfinte Mare Mucenice Efrem, şi mă scoate dintru această
gropniţă a iadului, dăruindu-mi har, putere, statornicie şi luminare a minţii şi a
inimii. Rânduieşte cele ale vieţii mele în aşa fel, încât să fie pe deplin folositoare
apropierii şi împărtăşirii de dragostea lui Dumnezeu. Miluieşte-mă şi pe mine
Preacuvioase Mucenice, ca, tu însuţi rupând lanţul împătimirii de droguri, să-mi
redobândesc sănătatea sufletului şi a trupului şi să mă învrednicesc să gust cu
vrednicie din Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Cu adevărat, Sfinte Efrem,
tu eşti putere dumnezeiască ce stârpeşti lucrarea cea întunecată amorţii şi a
diavolului, de aceea, te rog, călăuzeşte paşii mei întru cărările luminii Fiului lui
Dumnezeu, ca, înveşmântându-mă şi eu întru curăţia cuvintelor Evangheliei, să pot
cuprinde măcar o picătură din dragostea fără seamăn cu care tu îmbrăţişezi toată
firea omenească. Ajută-mă şi pe mine, dar şi pe toţi cei care pătimesc această
cumplită robie a drogurilor, ca, prin a ta putere dumnezeiască slobozindu-ne, să ne
facem biruinţe ale dragostei lui Dumnezeu. Fii cu noi în toate zilele vieţii noastre,
ca, avându-te reazem şi ocrotitor, să păşim cu nădejde întru împlinirea tuturor celor
care sunt plăcute lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.

au patimit in inchisorile comuniste in sec. al XX-lea, dar si in timpul regimului antonescian si al

dictaturii de sub Carol al II-lea. Sub regimurile tiranice au fost intotdeauna oameni care prin
propria jertfa au ajuns mucenici si marturisitori.

Noi stim ca cine se aseamana se aduna. Semeni cu Dumnezeu in aceasta viata, vei fi cu El
dincolo. Asemanarea cu Dumnezeu ca picatura si oceanul, ca steaua si soarele se face prin
virtuti, adica fapte bune avand ca temelie dreapta credinta

La cei mai multi nu li s-au indentificat nici mormintele

Ion Mota, Vasile Marin (Spania, 13 ian. 1937)
Valeriu Gafencu (+ Tg. Ocna, 18 feb. 1952, avea 31 de ani) Nicoara Iordache (+ 21 sep. 1939)
Maica Mihaela Iordache (+ 23 apr. 1963)
Radu Gyr (+ 29 apr. 1975, avea 70 de ani, din care 28 de
inchisoare)
Pr. Liviu Branzas (+ 2 sept. 1998)
Corneliu Nita (+ Pitesti, 24 feb. 1950, avea 23 de ani)
Pr. Nicolae Grebenea (+ 2 iulie 2006, avea 101 ani)
Monah Atanasie (Alexandru Stefanescu + 29 feb. 2008,
Petru Voda)
Nicolae Mazare (inca in viata)
Nicoleta Nicolescu (+ 10 iulie 1939) si
Pr. Arsenie Boca (+ 28 noiem. 1989)
mitrop. Irineu Mihalcescu (+ 3 apr. 1948)
Constantin Oprisan(+ 26 iulie 1958, avea 37 de ani)
Ioan Ianolide (+ 5feb.), Gheorghe Jimboiu (+ 1963, Aiud)
Pr. C-tin Voicescu (+ 8 sept. 1997)
Pr. Dimitrie Bejan (+ 21 sep. 1995)
Traian Trifan (+ 26 apr. 1990)
Pr. Gheorghe Calciu (+ 21 noiem. 2006, ingropat la Man.
Petru Voda)
Maxim Naidim (+ 25 noiem. 1999)
Protos. Nicodim Mandita (+ 6 iulie 1975)
Victor Dragomirescu (+ 22 sep. 1939), arsi de vii in
crematoriu
Ecaterina Gata (+ 1948, Malmaison, Calea Plevnei,
Bucuresti)
si multi altii stiuti si nestiuti.

Monumentul Calvarul Aiudului

Obiectiv turistic Aiud

Reprezinta monumentul fostilor detinuti politici. Construirtea

monumentului "Calvaril Monumentului" a inceput in anul 1992, din
initiativa AFDPR si reprezinta un templu al durerii. Perechi de cruci,
inalte de 6 m, cruci gemene din traditia romaneasca, reprezentand
oameni martirizati, frati prin moarte nu prin nastere, poarta pe umeri
crucea destinului.

Crucile acestui monument vegheaza somnul mortilor neidentificati,

victime ale regimului comunist, din Penitenciarul Aiud.

La Aiud, loc de intemnitare si exterminare, comunistii au ingropat o

buna parte din elita rezistentei romanesti impotriva comunismului.

Cimitirul poarta un nume ingrozitor, "Rapa Robilor" sau "Dealul

Robilor".

Ingroparile se faceau numai noaptea, pe intuneric fara nici o lumina si

nici unuia nu i se punea o cruce la cap. Acest monument, inalt de 18
m, lat de 6 m, si lung de 27 m, este amplasat in partea de sud-vest a
Municipiului Aiud.

Smerenie desă vâ rșită

Privesc și mă cutremur. Nici măcar una din rămășițele omenești de aici nu se știe cărui deținut a
aparținut. Anonimat total. Smerenie desăvârșită. Ele nu se mărturisesc pe sine, ci mărturisesc
pentru noi.
„Acest anonimat se aseamănă cu martirajul primelor veacuri. Știm că Sfinții Părinți nu i-au putut
cuprinde în scrierile lor pe toți martirii creștini din arenele romane, spre exemplu. Asemenea lor
sunt și aceștia. Și numai Dumnezeu știe când le va face cunoscute numele și le va așeza coroană
pe frunți. Noi, în schimb, avem posibilitatea de a ni-i asuma ca modele de mărturisire” părintele
protosinghel Augustin Vărvăruc

În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoţi şi monahi au fost
întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o activitate
duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitorii şi ţăranii.

Puşcăriile şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri şi mărtusisitori care s-au
perindat prin temniţele comuniste, au fost condamnaţi pentru simplul motiv că au dorit să-şi apere
credinţa strămoşească.

Preoţii au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid ateu, care
urmărea să-i aibă sub control pentru ca regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor opune.

Prin prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut
frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită preoţilor o bună parte
din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte: spovediţi şi împărtăşiţi.

Preoţimea, inclusiv tineretul şi marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi pentru credinţa ortodoxă
şi nu pentru convingeri politice sau alte motive.21 Criteriul de condamnare a fost credinţa. Preoţii „au fost
condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care propovăduiau credinţa în popor, pentru
că îşi îndeplineau misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost martirizaţi.

Profesorul Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Arhimandritul Benedict
Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu condamnat la vârsta de 30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu,
Părintele Nil Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareţ la Rarău cu numele de
schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele
Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie
Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea, Părintele Dumitru Bălaşa,
Părintele Liviu Brânzaş, Părintele Constantin Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, , Părintele Constantin
Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac parte dintr-o listă lungă a celor întemniţaţi.

Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800

Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict interzisă cea mai mică
rugăciune în celule

Părintele Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după gratii, excepţionalul cărturar
trăitor al smereniei de chilie a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău
că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost
destui care au împărtăşit durerea poporului nostru”

Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri, biciuţi de vânturi şi ploi
reci de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale înfăşurate în hârtie din sacii de
ciment, au fost scoşi afară pe poarta lagărului, goniţi de patul armei şi împinşi pe şantiere la munci
istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea dintre ei nu se mai puteau întoarce. În mine se
îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau

Din cauza exploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele umflate de efortul brusc şi
prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei. Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare, pe faţă şi în
special pe nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege, târându-se spre locul de muncă

Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi
răstignită.

Ispita, care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor. Numai prin suferinţă se poate
scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se
văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.
În ciuda acestor suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă puternică în Dumnezeu,
Cel care le dădea o linişte şi o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva
Pimen: „Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem ?

Comuniştii au vrut să-L ucidă pe Dumnezeu din sufletele oamenilor dar paradoxul a fost tocmai pe dos,
pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.
martiri ai acestui secol au acceptat toate umilinţele cu resemnare. Au primit toate aceste suferinţe pentru
smerenie, pentru că prin umilinţă vine smerenia, însă numai dacă este acceptată în interior.

Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă”56, spune Părintele Calciu.

Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage pentru duşmanii lor care îi persecutau.

Aceşti martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viaţă
infinit superioară

A muri pentru Hristos, pentru omul creştin, este o mare fericire

Prin inchiderea preotilor in puscarii si lagare de munca se urmarea eliminarea credintei. Aceasta misiune o avea

militia si mai apoi securitatea si consta in supravegherea deosebita a activitatii preotilor, in inchiderea acestora pentru

vini inventate, in asa masura incat intre anii 1950-1965 se aflau peste 500 de preoti ortodocsi in inchisori, dintre care

unii au fost dusi la canal, ca sa nu mai vorbim de copiii preotilor, mai ales ai celor inchisi, care nu erau admisi in

Facultati; erau in schimb suspectati permanent, iar in serviciu mentinuti numai in grade inferioare. La acestea se

adauga persecutarea credinciosilor care aveau curajul sa frecventele bisericile.

In inchisori, preotii si monahii ortodocsi n-au stat degeaba, ci au invatat pe oameni acatiste si alte rugaciuni, pe care

acestia si le scriau cu gratiile rupte din usi pe sapun si le tineau lectii despre invatatura Crestina. Dar cu toate

persecutiile si supravegherile indurate, preotii si monahii au continuat sa-si practice indatoririle lor, savarsind Sfanta

Liturghie, precum si botezuri, cununii si inmormantari. Au continuat sa predice cuvantul lui Dumnezeu si n-au auzit

niciodata pe vreun preot pomenind in cuvantul sau pe tiran. N-am auzit pe vreun om din inchisoare sau din afara sa fi

spus ca vreun preot i-ar fi pricinuit vreun necaz pentru ca i-ar fi tradat cele spuse la Spovedanie. In schimb am

cunoscut numerosi preoti inchisi pentru ca au gazduit cate un om fugit de acasa din pricina pericolului de a fi arestat,

sau pentru ca ar fi ajutat in secret pe vreunul dintre luptatorii din munti, multa vreme dupa instalarea regimului

comunist.