Predici la Duminica a XIII-a după Rusalii - Pilda lucrătorilor viei

https://drive.google.com/file/d/1t0_66fy8jsny2R99rlrFyji-7WvzlSdp/view?usp=sharing

Index
Evanghelia şi Apostolul zilei ........................................................................... 4
Comentarii patristice - Duminica a 13-a după Rusalii ..................................... 7
Părintele Ilie Ceopa - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii - Despre
preoţie şi pastoraţie..................................................................................... 13
Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuirea pildei lucrătorilor celor răi ................... 19
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuirea ............................................................ 24
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica lucrătorilor viei – Via
lui Dumnezeu ............................................................................................... 25
Arhimandritul Ioil Konstantaros - Cuvânt la Pilda lucrătorilor răi ................. 28
Lucrătorii netrebnici şi Piatra din capul unghiului. Cuv. Seraphim Rose în
“jungla zelotismului” Fanatismul “supercorectitudinii” ................................ 31
Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda
lucrătorilor celor răi) - Lucrătorii ucigaşi, vie sălbăticită ............................... 47
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii - Pilda
lucrătorilor viei ............................................................................................ 49
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) - Dăruind vei dobândi - Se
va lua de la voi ............................................................................................. 57
Părintele Rafail - Se poate lua şi de la noi… .................................................. 62
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XII-a după Rusalii –
Pilda vierilor ................................................................................................ 64
Părintele Ion Cârciuleanu – Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii ........... 73
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula – Predică la Duminica a XIII-a după
Rusalii .......................................................................................................... 78
Pr. Constantin Necula - Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată…! (Matei
21.33-44) .................................................................................................. 83
Pr. Constantin Necula - Când a sosit timpul roadelor... (Matei 21, 33-44) .. 85
Preot Gheorghe Sălăgian - Cuvânt la Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda
lucrătorilor celor răi ..................................................................................... 88
Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda
lucrătorilor celor răi .................................................................................. 92
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii
(2015) .......................................................................................................... 95
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii
(2010) ..................................................................................................... 103
Traian Dorz - „Noi suntem lucrarea Lui“… ................................................. 109
Traian Dorz - Voi, lucrătorii viei ............................................................... 110
Traian Dorz - Livada ................................................................................ 111
Fratele Visarion Ţuţu – Rodul viei .............................................................. 115
IPS Andrei Rymarenko - Duminica a XIII-a după Rusalii - Lucrătorii din vie . 123
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a XIII-a după Rusalii .............................. 126
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a XIII-a după Rusalii - Trădarea omului “reparată”
de fidelitatea Domnului ............................................................................. 130
Pr. Vasile Rob - Duminica a XIII-a după Rusalii ........................................... 137
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a XIII-a după Rusalii - Pilda
viei............................................................................................................. 139
Ovidiu Rus - Duminica a XIII a dupa Rusalii - Lucrătorii de prisos lumii ....... 143
Prof. Univ. Petre Semen - Până unde merge nedreptatea .......................... 145
Părintele Arsenie Muscalu – Criza şi salvarea tinerilor trăitori în vremea
nihilismului ................................................................................................ 149
Lumea vrea să Îl omoare pe Hristos, făcându-ne să îl ignorăm, să îl scoatem
din viaţa noastră, alegând doar “supravieţuirea”, “siguranţa” şi “adaptarea”.
Predica Părintelui Tudor Ciocan la Pilda lucrătorilor celor răi ..................... 156
Puţină vreme mai sunt cu voi… Cuvinte răscolitoare ca nişte Denii ale
părintelui mucenic Constantin Sârbu. Şi o meditaţie la Evanghelia primei
Denii (smochinul neroditor, lucrătorii cei răi, darul care se va lua de la noi)161
Cel mai înfricoşător lucu: când Dumnezeu ne lasă în ale noastre … Predica
Arhim. Hrisostom Rădăşanu – “duş rece” duhovnicesc pentru creştinul care se
amăgeşte că poate negocia şi cu Dumnezeu, şi cu “mamona” .................... 168
Arhimandrit Siluan (Șalari) - Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor
cei răi)........................................................................................................ 174
PS Siluan de Orhei: „Hristos ne cheamă către o bogăție necuprinsă de
frumuseți!”. Cuvânt la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor cei răi)
.................................................................................................................. 176
Arhim. Mihail Daniliuc - Evanghelia de Duminică - O pildă care cheamă la
responsabilitate ......................................................................................... 178
PS Ioan Mihaltan al Oradiei - Idei de predici în Duminica a XIII a după Rusalii
.................................................................................................................. 182
IPS Timotei Prahoveanul - Generozitatea Stăpânului - de la simbol la realitate
.................................................................................................................. 185
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii - Pilda
lucrătorilor celor răi ................................................................................... 189
PS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului – Predică la Duminica a XIII-a după
Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi) ............................................................. 194
IPS Bartolomeu Anania - Demenţa omlui modern: se crede stăpân, atunci
când el este slugă....................................................................................... 197
IPS Antonie Plămădeală - Pilda lucrătorilor cei răi ...................................... 201
Preafericitul părinte patriarh Daniel - Slujitorii răi pierd împărăţia lui
Dumnezeu ................................................................................................. 209
Preafericitul părinte patriarh Daniel - Predică la Duminica a XIII-a după
Rusalii ..................................................................................................... 214
Pilda lucrătorilor răi ne cheamă pe toţi la responsabilitate ..................... 222
Icoane ........................................................................................................ 225
 Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Matei 21, 33-44

Zis-a Domnul:
33. Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit
vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o
lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia
roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au
omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele
tot aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul;
veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41. I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor
lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul
a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"?
43. De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va face roadele ei.
44. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va
strivi.

Apostol

Epistola către Corinteni a Sfântului apostol Pavel

I Corinteni 16, 13-24

Fraţilor
13. Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă.
14. Toate ale voastre cu dragoste să se facă.
15. Vă îndemn însă, fraţilor, - ştiţi casa lui Ştefanas, că este pârga Ahaei şi că
spre slujirea sfinţilor s-au rânduit pe ei înşişi.
16. Ca şi voi să vă supuneţi unora ca aceştia şi oricui lucrează şi se osteneşte
împreună cu ei.
17. Mă bucur de venirea lui Ştefanas, a lui Fortunat şi a lui Ahaic, pentru că
aceştia au împlinit lipsa voastră.
18. Şi au liniştit duhul meu şi al vostru. Cunoaşteţi bine deci pe unii ca ace-
ştia.
19. Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila
şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor.
20. Vă îmbrăţişează fraţii toţi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă.
21. Salutarea cu mâna mea, Pavel.
22. Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).
23. Harul Domnului Iisus Hristos cu voi.
24. Dragostea mea cu voi toţi, în Hristos Iisus! Amin.
 Comentarii patristice - Duminica a 13-a după Rusalii

(Mt. 21, 33) Ascultaţi altă pildă: „Era un om oarecare stăpân al casei sale,
care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi
a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe”.

Această pildă scoate la iveală multe lucruri prin care se face clar că Dumnezeul
Vechiului Testament și Cel al Noului sunt unul și același; că providența lui
Dumnezeu a lucrat spre binele lor încă de la început; că firea lor a fost ucigașă
de la început; că nimic nu li s-a oprit din grija purtată pentru ei de către
Dumnezeu, că și atunci când ei au ucis pe proorocii Săi, Dumnezeu nu și-a
întors fața de la poporul Său, ci a trimis chiar și pe Fiul Său. Știm că moartea
Fiului ne va aduce mari binecuvântări. De aici aflăm că aceștia vor îndura
pedepse crunte pentru răstignirea Sa și tot de aici aflăm despre chemarea
neamurilor și întoarcerea necredincioșilor evrei de la Dumnezeu.

Hristos spune această pildă după o alta pentru a arăta că pedeapsa va fi mai
mare în acest caz și mai greu de iertat. În ce fel? Deși evreii s-au împărtășit din
pronia lui Dumnezeu, n-au fost numărați mai vrednici decât desfrânatele și
decât vameșii, și aceasta nici pe departe.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 68.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 21, 33) Ascultaţi altă pildă: „Era un om oarecare stăpân al casei sale,
care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi
a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe”.

Vedeți cu câtă atenție se îngrijește stăpânul de locul acesta și cât de

neascultători sunt oamenii față de El. El însuși a făcut munca pe care trebuiau s-
o facă cei pe care i-a tocmit, pentru că El este Cel care a plantat via, a
împrejmuit-o cu gard, a sădit teasc în ea și a zidit turnul și lor nu le-a lăsat
decât puține de făcut. Tot ce aveau de împlinit era să se îngrijească de ea și să
lucreze ceea ce li s-a încredințat. Nimic n-a fost lăsat neterminat, ci toate li s-au
dat de-a gata. Dar ei n-au făcut nimic ca să aducă roadă, chiar dacă au primit o
asemenea binecuvântare de la stăpân. Pentru că, atunci când ei au venit din
Egipt, El le-a dat legea, le-a zidit o cetate și un templu și le-a pregătit un altar.
Apoi, El s-a dus departe. A fost răbdător cu ei și niciodată nu i-a pedepsit pentru
păcatele lor. Faptul că s-a dus departe arată marea putere de a răbda pe care o
are Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 21, 34) Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători,
ca să-i ia roadele.

A trimis pe slugi, adică pe prooroci, ca să-i aducă roadele. Prin roade, El se

referă la ascultarea dovedită prin fapte, dar ei și prin aceasta își arată răutatea. Ei
nu numai că după atâtea binecuvântări nu aduc roadă, din cauza trândăviei lor,
dar se mai și mânie pe slujitorii care au venit la ei. Pentru că cei ce nu și-au
plătit datoriile nici pe departe nu ar fi trebuit să fie revoltați și mânioși, ci ar fi
trebuit să implore iertarea stăpânului. Dar ei nu numai că n-au făcut aceasta și s-
au revoltat, dar și-au și murdărit de sânge mâinile lor. Cu toate că ei trebuiau să-
și primească pedeapsa, ei au pedepsit pe alții. De aceea stăpânul a trimis și a
doua și a treia oară slugi ale sale, pentru a le demonstra răutatea și pentru a arăta
iubirea de oameni a Celui ce i-a trimis. De ce n-a trimis din prima pe Fiul Său?
N-a făcut-o pentru ca ei să se pocăiască și ca să-și răscumpere cele ce le-au
făcut față de ceilalți, sperând că vor lăsa deoparte mânia și i se vor închina
atunci când va veni.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 68.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 21, 37) La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul
meu.

Dar ce înseamnă că se vor ruşina de fiul meu? Acestea nu sunt cuvintele unui
om nepăsător. Departe de gândul acesta! Ci sunt mai degrabă cuvintele unuia
care dorește să arate cât de mare și de neiertat este păcatul neascultării. Pentru
că în final tot trimite pe Fiul, deși știa că-L vor omorî.
Atunci când spune se vor rușina de El, spune exact ceea ce ar fi trebuit ca ei să
facă, adică era de datoria lor să I se închine și să asculte de El. Același lucru îl
spune și într-un alt loc: Ori te-or asculta, ori nu te-or asculta (Iez. 2, 5). Nu este
nepăsător față de motivele lor, dar ca nu cumva unul dintre îndărătnici să spună
că ei nu s-au supus ca să se împlinească prorocia, Dumnezeu alege cu grijă
cuvintele și folosește cuvinte nedefinite și vagi, precu mori o vor face și ori nu.
Pentru că, deși au fost neascultători de slugile sale, față de Fiul trebuiau să-și
arate cinstirea și să I se închine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 68.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 21, 38) Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este
moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.

Și ei ce fac? Cu toate că ar fi avut timp să ceară iertare pentru păcatele lor și cu

toate că ar fi trebuit să alerge la el ca să facă aceasta, ei stăruie și mai mult în
păcatele lor și merg mai departe, adăugându-și la acestea și alte păcate. Ei
întotdeauna au făcut păcate care pe cele de dinainte le-au depășit în gravitate,
fapt pe care-l arată, spunând: Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! (Mt. 23,
32). Pentru că de la început prorocii îi acuzau cu aceste cuvinte, spunând:
Mâinile voastre sunt pline de sânge (Is. 1, 15), sângele vărsat curge peste sânge
(Osea 4, 3) și zidiţi Sionul cu fărădelegi (Mih. 3, 10).

Însă ei nu și-au ținut în frâu pornirile, chiar dacă primiseră porunca să nu ucizi
și chiar dacă primiseră porunci să se abțină și de alte nenumărate fărădelegi.
Căci prin multe și felurite chipuri au fost îndemnați să țină toate aceste porunci.

Cu toate acestea, ei n-au lepădat calea fărădelegilor lor, căci ce-au spus atunci
când L-au văzut? Au spus: Veniţi să-L omorâm! Din ce cauză și pentru ce
motiv? Ce vină I-ar fi putut ei găsi? Să fie cea că v-a cinstit și fiind Dumnezeu
S-a făcut om și a săvârșit nenumărate minuni pentru voi? Sau că v-a iertat
păcatele? Sau că v-a chemat să fiți părtași ai Împărăției Cerurilor?

Vedeți că nepăsarea lor față de rău era împreunată cu o mare nebunie, deoarece
cauza uciderii lui era plină de nebunie: veniţi să-L omorâm şi să avem noi
moştenirea Lui.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 68, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 21, 39-43) Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
Stăpânul viei din pilda aceasta este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Via pe
care a sădit-o reprezintă poporul evreu, care s-a născut din Avraam, Isac și
Iacov, care s-a înmulțit ca stelele cerului și ca nisipul mării, care a fost scos din
Egipt și eliberat de jugul robiei și care a fost lăsat să treacă prin mare în
pământul făgăduinței, precum a spus și prorocul: Via din Egipt ai mutat-o;
izgonit-ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea (Ps. 79, 9). Dumnezeu a răsădit poporul
evreu în pământul făgăduinței, în care curge miere și lapte, ca să aducă roadele
poruncilor Sale.

A împrejmuit-o cu gard înseamnă că Dumnezeu a întărit-o cu apărarea îngerilor.

Teascul săpat în ea reprezintă Sfânta Biserică, unde sunt adunate roadele
dreptății și ale sfințeniei; precum sunt strugurii storși prin muncă și efort, la fel
și sfinții mucenici sunt zdrobiți precum strugurii și-și varsă sângele prin
prigoane și chinuri. Turnul zidit în mijlocul viei este Însuși Domnul Iisus, Care
a apărut prin Fecioara Maria ca un turn în mijlocul Bisericii Sale. Datorită
prezenței Sale, toți sfinții și mucenicii sunt acoperiți prin arme duhovnicești în
fața vrăjmașilor, care sunt diavolii.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale, care sunt prorocii, la
lucrători, care sunt învățătorii de lege, ca să-i ia roadele. Pe aceste slugi trimise
ca să-i aducă roadele, le-au primit cu săbii, cu toiege, cu bătăi cu pietre și cu alte
prigoniri, fiind nesupuși și răzvrătiți împotriva Domnului. Au omorât pe Isaia,
au bătut cu pietre pe Ieremia, au urmărit pe Ilie și au tăiat capul Sfântului Ioan
Botezătorul. Fiecare neam care prigonește pe învățătorii săi și nu aduce roada
Evangheliei se face asemenea evreilor.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Se vor ruşina de fiul meu”. Fiul
stăpânului este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care, după
voia Tatălui, vine la via Sa, care este poporul evreu. Iar lucrătorii viei,care sunt
învățătorii de lege, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul;
veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au
scos afară din vie şi l-au ucis. Ei L-au omorât pe Iisus în afara cetății, strigând:
Răstignește-L! Răstignește-L! Însă n-au reușit să dobândească moștenirea legii,
ci singuri s-au osândit la moarte, pentru că Domnul i-a întrebat: Deci, când va
veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Iar ei I-au răspuns: Pe aceşti răi,
cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul
lor. S-au osândit pe sine prin propriile cuvinte, cum și Domnul spune despre
Sine și despre credința Sa: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a
ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru
minunat în ochii noştri”. De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua
de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.
(Epifanie latinul, Interpretări la evanghelii, traducere pentru Doxologia.ro de
Lucian Filip)

(Mt. 21, 39-40) Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?

Și unde-L vor omorî? Afară din vie. Vedeți cum profeția arată chiar și locul
unde va fi omorât? Cum era de așteptat, L-au scos afară și L-au omorât.

Iar Luca spune: Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar
ei auzind, au zis: „Să nu se întâmple!” (Lc. 20, 16). Apoi îi întreabă, ca să-și
aducă aminte de cele scrise în Scriptură despre aceasta: Ce înseamnă, deci,
scriptura aceasta: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns
în capul unghiului”? Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe
cine va cădea ea îl va zdrobi (Lc. 20, 17-18). Versiunea de la Matei nu
contrazice pe cea de la Luca. După cum se spune la Matei, și-au agonisit singuri
pedeapsa, iar când și-au dat seama de ceea ce-au spus, adaugă ceea ce spune
Luca: Să nu se întâmple! Prin cuvintele proorocului spuse pentru ei, căuta să-i
convingă că aceasta se va întâmpla.

A exprimat doar într-un chip voalat că via o va da altora, fără a pomeni pe

neamuri și fără a lăsa dușmanilor săi un mijloc prin care să-L acuze. De aceea le
vorbea în pilde, ca prin aceasta, ei singuri să se scape de pedeapsă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 68.2, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 21, 42) Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe
care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la
Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”?

Hristos este asemănat cu o piatră din două motive. Primul, pentru că temelia sa
este solidă și nimeni care va sta pe El nu va cădea victimă a duhurilor rele și nici
va fi mișcat de prigoniri. Al doilea motiv este pentru că Hristos va fi distrugerea
finală a celui rău, pentru că, la fel cum orice se lovește de piatră se zdrobește, în
timp ce piatra rămâne întreagă, la fel și tot cel care se opune credinței creștine se
va zdrobi pe sine, iar creștinismul va rămâne neatins. Acesta este chipul în care
Hristos este ca o piatră. Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe
cine va cădea ea îl va zdrobi (Lc. 20, 18; cf. Ps. 117, 22-23; Is. 8, 14-15). Una
este să te spargi, iar altceva este să te zdrobești, pentru că bucățile a orice se
sparge rămân, însă tot ceea ce se zdrobește ajunge praf și se pierde. Nu piatra
zdrobește pe cei ce cad peste ea, ci aceia care cad, singuri se zdrobesc de ea.
Deci distrugerea acestora nu stă în puterea pietrei, ci în violența cu care ei cad
peste ea.

(Opere incomplete la Matei, Omilia 40, traducere pentru Doxologia.ro de

Lucian Filip)

(Mt. 21, 43) De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi
se va da neamului care va face roadele ei.

Cel care a săvârșit un păcat greu este foarte probabil să săvârșească unul și mai
mare pentru că el nu-și mai are credința pusă în Dumnezeu: Vorbele (ieșite) din
gura omului sunt ape fără fund; izvorul înțelepciunii este un șuvoi care dă peste
maluri (Pild. 18, 3). Cei bolnavi se vor abține de la cele care le pot face rău până
când boala slăbește și încep să se încreadă într-un leac, însă dacă se conving că
boala lor este incurabilă, ei vor mânca tot ceea ce vor dori. La fel, cât timp omul
are numai păcate ce pot fi iertate, încă mai ține speranța mântuirii; însă, dacă
începe să dispere după păcatele grave ce le-a săvârșit, atunci nu va mai avea nici
o îndoială că Dumnezeu deja l-a judecat.

Jalnic este cel care nu realizează că faptele rele au și ele o anumită gradație,
precum și faptele bune au anumite grade de slavă, pentru că pentru fiecare faptă
bună săvârșită, răsplata este pe măsura bunătății faptei. Pentru că Dumnezeu
este fără hotar în a pedepsi, precum este și fără hotar atunci când răsplătește
binele.

Preoții Vechiului Testament, care încetaseră a mai avea vreo speranță în

Dumnezeu pentru că erau plini de tot răul, și-au ridicat mâinile chiar împotriva
lui Dumnezeu, întrucât ei au știut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și tot au
renunțat a se feri de rău. Vă uimește aceasta? Cu adevărat, fiecare om al răului,
în măsura în care ne referim la voința sa, își ridică mâna și omoară pe
Dumnezeu, pentru că tot cel care voit provoacă mânia lui Dumnezeu sau
nesocotește poruncile Sale, sau ia numele Său în deșert, sau Îl hulește, sau Îl
nesocotește, sau privește la cer cu mânie, sau își ridică mâna mândră împotriva
lui Dumnezeu în mânie, cu siguranță Îl va omorî dacă ar avea șansa, doar ca să
poată păcătui fără să primească pedeapsa.

(Opere incomplete la Matei, Omilia 40, traducere pentru Doxologia.ro de

Lucian Filip)
 Părintele Ilie Ceopa - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii - Despre
preoţie şi pastoraţie

Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu

gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor... (Matei 21,
33)

Iubiţi credincioşi, în mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a
zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via.

 Cel mai clar spune însăşi Evanghelia de astăzi: "Era un om oarecare,

stăpân al casei sale, care a sădit vie". Acesta este Însuşi Dumnezeu,
Stăpânul cerului şi al pământului, Care a creat toate cele văzute şi
nevăzute şi a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale!
 În alt loc spune Mântuitorul: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu
este lucrătorul... Eu sunt viţa, voi mlădiţele (Ioan 15, 1-5).
 Proorocul David aseamănă şi el lumea cu via şi se roagă pentru
desăvârşirea ei, zicând: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi
cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe
ea (Psalm 79, 15-16).

Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriş şi

nu cu altceva? Pentru că atât via cât şi grâul sunt cele două roade de frunte ale
pământului care ţin viaţa trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea şi vinul,
prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos care menţin
viaţa duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pâinea şi vinul "întăresc
inima omului" aşa Sfânta Împărtăşanie întăreşte credinţa, iartă păcatele şi
mântuieşte sufletul omului credincios. Pâinea şi vinul, la care adesea este
pomenit şi untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii care au un dublu
caracter sacru, căci hrănesc atât trupul cât şi sufletul prin jertfa liturgică.

Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întâmplare, nu a

fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ţinută sub pronia
divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea
teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe (Matei
21, 33).

Vedeţi grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini,
făcând pe om după chipul şi asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva
hoţilor, adică a îngrădit lumea cu poruncile şi învăţăturile celor două Legi a
Vechiului şi a Noului Testament, cu canoane şi Sinoade ecumenice care
apără unitatea şi adevărul dreptei credinţe.
Apoi, în mijlocul viei, Domnul "a săpat teasc", adică a făcut altarul de jertfă,
pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mântuirea întregii
lumi.

Ba, mai mult, Dumnezeu "a clădit un turn de pază şi a dat via lucrătorilor, iar
El S-a dus departe". Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca
un turn de veghe şi apărare împotriva diavolilor, a sectelor şi a tuturor
smintelilor şi păcatelor care ucid sufletele noastre.

Deci, când toate acestea au fost săvârşite, adică lumea a fost răscumpărată şi
Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredinţat via Sa, adică
lumea, Bisericii şi Evanghelia "lucrătorilor", adică Apostolilor, episcopilor şi
preoţilor. Ei sunt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredinţat
 întreaga operă de propovăduire a Evangheliei,
 de slujire a Bisericii,
 săvârşirea Sfintei Liturghii,
 învăţătura şi apărarea credinţei ortodoxe,
 sfinţirea oamenilor prin harul Duhului Sfânt, revărsat prin lucrarea
celor şapte Sfinte Taine,
 paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice şi
 aducerea roadelor la vreme.

Iar roadele viei sunt sufletele mântuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii
Bisericii sunt lucrătorii Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu
îngerii, cu Apostolii şi cu toţi sfinţii la mântuirea şi înnoirea lumii.
Vedeţi ce mare este misiunea apostolică şi harul preoţiei? Slujitorii Bisericii
conlucrează cu Însuşi Dumnezeu, cu cele trei persoane ale Preasfintei Treimi şi
cu toate puterile cereşti.
 Prin jertfa liturgică ei unesc cerul cu pământul, coboară pe Hristos pe
Sfintele altare şi în inimile oamenilor.
 Prin cuvintele lor leagă şi dezleagă păcatele lumii, scot sufletele din iad
şi demonii din oameni.
 Prin harul dumnezeiesc pe care îl au de la Hristos, împart Duhul Sfânt
credincioşilor prin cele şapte Sfinte Taine,
 sfinţesc, dezleagă, binecuvântează, călăuzesc pe calea mântuirii,
 învaţă,
 mângâie sufletele iubitoare de Dumnezeu.

Ce cinste mai de preţ căutăm? Sau ce har dat oamenilor este mai mare ca acela
al preoţiei? Episcopii şi preoţii sunt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli. Ei sunt
datori să lucreze cu timp şi fără timp via lumii creştine şi să adune cât mai multe
roade, adică fapte bune şi suflete curate, vrednice de Împărăţia lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

 prima datorie a preotului în parohie este să săvârşească Sfintele slujbe

cu toată evlavia, începând cu Sfânta Liturghie.

Altarul bisericii din fiecare sat este simbolizat de "teascul" pe care l-a săpat
Dumnezeu în via Sa, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. Că precum în
teasc se prefac strugurii în vin, aşa pe Sfânta Masă din altar pâinea şi vinul se
prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. Cu cât va sluji
cu mai multă evlavie şi vrednicie sufletească, cu atât va dobândi mai mult dar de
la Dumnezeu, va umple Biserica de credincioşi şi va aduce mai multe suflete pe
calea mântuirii.

 A doua datorie a preotului este să înveţe pe credincioşi dreapta credinţă,

adică să-i catehizeze cu timp şi fără timp, prin predici bune, practice,
izvorâte din inimă; prin explicarea Sfintei Scripturi în duh ortodox, prin
citirea în Biserică şi acasă de texte patristice, cărţi de călăuză
duhovnicească, învăţături morale necesare tuturor şi mai ales copiilor şi
tinerilor.

Aceste învăţături formează "gardul" Bisericii, cu care a îngrădit Dumnezeu via

Sa. Precum orice vie fără gard este furată şi stricată de străini, de vierul cel
sălbatic, adică de diavolul, cum spune psalmistul, tot aşa şi credincioşii din
parohie, dacă nu sunt educaţi religios şi deprinşi cu iertarea, cu rugăciuni, cu
postul şi cu citirea cărţilor sfinte, se răcesc în credinţă, sunt indiferenţi faţă de
Biserică, devin îndoielnici, necredincioşi, beţivi, imorali şi unii sunt amăgiţi şi
atraşi de secte.

 A treia datorie de mare răspundere a preotului în parohie este să

păzească via lui Hristos.

Turnul de pază zidit de Dumnezeu "în via Sa" simbolizează Biserica, această
corabie a mântuirii lumii, care ne duce spre cele veşnice, ne scapă de duhurile
rele cu care ne luptăm până la moarte, ne izbăveşte de înecare în marea vieţii şi
ne sfinţeşte prin cele şapte Sfinte Taine, mai ales prin Botez, Mirungere,
Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.

Biserica, prin preoţi, apără dreapta credinţă şi ajută la ridicarea sufletelor din
iad şi a celor căzute în robia patimilor şi a păcatelor, înălţându-le spre Hristos
şi Împărăţia Cerurilor.
Iată, pe scurt, marea datorie evanghelică a preoţilor şi păstorilor (episcopilor)
Bisericii lui Hristos. Ei sunt grădinarii creştinilor. De felul cum îşi împlinesc ei
misiunea depinde realizarea roadelor cerute, adică mântuirea lor şi a sufletelor
încredinţate lor de Mântuitorul Hristos. Pentru aceasta însă preoţii şi păstorii
trebuie să fie de mici chemaţi şi aleşi de Hristos la slujirea Evangheliei Sale. Cei
nechemaţi şi nesfinţiţi prin hirotonie, adică prin punerea mâinilor episcopilor,
nu au ce căuta în cler, căci preoţia este slujire şi har, iar nu funcţie cu scop de
"câştig urât" şi mândrie. Apoi slujitorii trebuie să provină din familii sănătoase,
ortodoxe, devotate Bisericii. La seminarii este bine să se aleagă tineri din familii
model în toate, cu atestarea scrisă a duhovnicului respectiv. La studii, viitorii
candidaţi la preoţie să iubească mai mult ca orice rugăciunea, Biserica, slujbele,
studiul, viaţa morală, practica liturgică, spovedania deasă la două-trei săptămâni
şi practica duhovnicească în vacanţe pe la mânăstiri. Pentru căsnicie li se cere să
caute soţii bune, evlavioase, milostive, mame model în toate. Familia preotului
trebuie să fie un exemplu viu pentru enoriaşi, adică să fie o casă cu mulţi copii,
modestă, binecuvântată, legată permanent de Hristos, de enoriaşi şi de Biserică.

Evlavia, moralitatea, rugăciunea, cultura teologică, slujbele regulate la Biserică,

milostenia şi râvna pentru Hristos sunt virtuţi de bază ale preoţilor, fără de care
nu se pot mântui nici slujitorii, nici credincioşii.

"Preotul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să se jertfească, nu numai

să jertfească", adică să se ostenească a spovedi pe toţi enoriaşii regulat în cele
patru sfinte posturi, să se jertfească ziua şi noaptea a menţine Sfintele slujbe
după rânduială, a cerceta pe toţi în casele lor, a împăca pe toţi cei certaţi, a
mângâia pe cei întristaţi, a ajuta pe cei săraci şi bolnavi, a hrăni pe toţi fiii săi
sufleteşti cu predici bune, pline de căldură părintească şi cu cărţi sfinte de
rugăciune şi învăţătură.

Spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: Eu sunt viţa, voi
sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă
multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Hristos este viţa,
"tulpina viei", iar mlădiţele care ies din tulpină sunt Apostolii, episcopii şi
preoţii.

Acei aşa-zişi păstori de suflete, care au rupt legătură cu Biserica lui Hristos, nu
mai au harul mântuirii, căci s-au rupt de trupul Bisericii ca şi mlădiţele de viţă şi
se usucă spre veşnica lor osândă, că nu mai au legătură cu Hristos, cu Harul
Duhului Sfânt, cu Tainele Bisericii, cu Sfânta Liturghie, cu Crucea, cu sfinţii
din cer şi cu toţi drepţii.

Iar păstorii adevăraţi sunt preoţii care sfinţesc slujba în sfintele Biserici, care au
grijă de turma încredinţată lor de Hristos, care se roagă cu credinţă şi trăiesc în
bucuria Duhului Sfânt, care se luptă pentru Evanghelie, pentru credinţă, pentru
mântuirea credincioşilor lor. Fericiţi sunt slujitorii pe care îi va află Hristos
făcând aşa şi vai celor ce-i va află dormind sau lenevindu-se!

Dar care sunt roadele pe care le cere Hristos de la slujitorii Bisericii? Precum
roadele mlădiţelor de vie sunt strugurii, tot aşa roadele mlădiţelor lui Hristos,
adică ale păstorilor sunt sufletele mântuite. Acestea sunt creştinii pe care preoţii
îi câştigă prin pocăinţă şi îi aduc la Hristos din cârciumi, de la judecăţi, de la
desfrâu, de la secte, din robia păcatelor şi a morţii. Creştinii care ascultă de
păstori, de Hristos ascultă, că zice Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine
Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 19, 16).
Dacă preotul slujeşte cu evlavie, învaţă pe toţi, se roagă şi face tot ce poate, dar
credincioşii nu-l urmează, el va lua plata lucrătorului credincios, iar ei,
neascultătorii, vor lua osândă. Aceştia sunt ca via neroditoare, ca frunzele viei
lovite de brumă care cad şi se aruncă în foc.

Vai de credincioşii care nu merg la Biserică din lenevire sau necredinţă! Vai de
cei ce se rup de trupul Bisericii lui Hristos şi cad în secte, că sectele nu duc la
mântuire, fiind rupte de viţa vieţii care este Hristos! Vai şi de păstorii care nu se
ostenesc să aducă roade la vreme din via încredinţată lor! Adică smintesc turma,
pierd sufletele şi lasă să intre lupii în piei de oaie, adică sectanţii în parohiile lor.
Căci va veni Hristos, stăpânul viei, şi pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va
da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei 21, 40-41).

Iubiţi credincioşi, vedeţi ce mare este răspunderea preoţilor pentru sufletele

voastre? Vedeţi cât trebuie să se jertfească ei pentru mântuirea credincioşilor?
Mulţi însă îi judecă şi îi osândesc, uitând că şi ei sunt oameni, că au familie şi
trebuie să se îngrijească atât de enoriaşi şi de casa lui Dumnezeu, cât şi de
casele lor. Să ştiţi că preoţii ar putea fi mult mai devotaţi, mai buni, dacă ar fi
alături de ei toţi credincioşii satelor şi oraşelor noastre. Căci dacă preoţii văd
Bisericile pline de credincioşi, mai ales în sărbători, credinţa lor sporeşte, harul
lucrează mai mult prin ei, predicile lor devin mai vii şi pătrund în inima
fiecăruia.

Iar când preoţii văd mai mulţi săteni la cârciumi, la târguri şi judecăţi, decât la
Biserică în timpul Sfintei Liturghii din Duminici şi sărbători, ei se întristează şi
slăbesc duhovniceşte. Credem că preoţii buni se datorează şi credincioşilor buni,
râvnitori pentru Hristos; iar cei mai puţini buni se datorează şi enoriaşilor slabi
în credinţă şi indiferenţi de mântuirea lor. Dar fiecare va fi judecat după faptele
sale de Dumnezeu, ştiutorul inimilor noastre.

De aceea, fraţii mei, vă îndemn să iubiţi pe Dumnezeu şi Biserica Lui. Iubiţi pe

păstorii Bisericii, ascultaţi de ei şi vă rugaţi pentru ei, ca nişte fii sufleteşti, că ei
priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seama (Evrei 13, 17). Vă
mai îndemn să nu lipsiţi în sărbători de la Biserică, şi să ascultaţi cu evlavie
Sfintele Slujbe, mai ales Sfânta Liturghie. Hristos este de faţă în Sfântul Altar
şi noi să lipsim? Maica Domnului cu toţi îngerii şi sfinţii sunt în biserică şi
slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul şi noi ne ducem atunci la plăceri şi
la beţii?

Nu uitaţi să pomeniţi pe preoţi la rugăciunile voastre, din dragoste şi din datorie,

că sunt sfinţiţi de Hristos şi poartă în ei Harul Duhului Sfânt.

Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul şi Mântuitorul sufletelor

noastre, să rânduiască păstori şi preoţi cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne
dea mai multă credinţă şi fapte bune spre dobândirea cereştilor bunătăţi. Amin.
 Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuirea pildei lucrătorilor celor răi

“Multe lucruri arată Hristos în această pildă!

 Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început;
 că ei dintru început au fost nişte ucigaşi;
 că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de
grijă;
 că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis
chiar pe Fiul Lui;
 că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament;
 că moartea Lui are să săvârşească mari lucruri;
 că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui
şi pentru îndrăzneala lor,
 că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.

Domnul a spus aceasta pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca şi prin
această pildă să arate cât de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de
neiertat.

- Pentru ce? Pentru că au fost întrecuţi de desfrânate şi de vameşi – şi cu mult -

deşi au avut parte de o atât de mare purtare de grijă.

Uită-te cât de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cât de negrăita lenea
lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a
sădit-o şi toate celelalte. Puţin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din
vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvârşită
ordine. Deşi iudeii s-au bucurat de atâtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au
câştigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat
Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul.

„Şi a plecat departe”, adică a fost îndelung răbdător; nu i-a pedepsit

totdeauna îndată pentru păcatele lor. Numeşte „plecare departe” îndelunga
Sa răbdare.

„A trimis slugile Sale”, adică pe profeţi, „să ia rodul”, adică ascultarea arătată
prin fapte. Dar iudeii şi acum şi-au arătat răutatea lor; nu numai că n-au dat rod
după ce s-au bucurat de o atât de mare purtare de grijă – şi acesta-i semn de
lenevie - dar s-au purtat şi rău cu cei care au venit să ia rodul.

Oamenii care nu pot să dea şi sunt datori nu trebuie să se mânie, nici să se

supere, ci să se roage. Iudeii nu numai că s-au mâniat, dar şi-au mânjit şi
mâinile cu sânge. Au dat altora pedepsele pe care trebuia să le primească ei.
Dumnezeu a trimis apoi al doilea rând de slugi şi al treilea rând ca să arate şi
răutatea lor şi bunătatea Lui.

- Dar pentru ce n-a trimis îndată pe Fiul Lui? Pentru ca ei să-şi recunoască
păcatul săvârşit faţă de cei trimişi mai înainte, să-şi potolească mânia şi să se
ruşineze de venirea Lui. Mai sunt şi alte pricini. Dar deocamdată să mergem mai
departe.

- Ce înseamnă cuvintele „Poate se vor ruşina”? Nu înseamnă că Dumnezeu nu

ştia ce au să-I facă Fiului Său - Doamne fereşte! – Nu! Prin aceste cuvinte a vrut
să arate cât de mare e păcatul lor, că n-au nici o iertare. Deşi ştia că au să-L
omoare, totuşi a trimis pe Fiul Său. Prin cuvintele: „Se vor ruşina” arată ce-ar fi
trebuit să facă, că ar fi trebuit să se ruşineze de El. Şi în alt loc din Scriptură
Dumnezeu spune: „Dacă, oare, vor auzi”; nu grăieşte aşa pentru că nu ştia ce are
să se întâmple, ci ca să nu spună unii din cei păcătoşi că spusele de mai înainte
ale lui Dumnezeu i-au mânat cu sila la neascultare. În acest scop Se foloseşte
Dumnezeu de cuvintele: „dacă oare” şi „poate”. S-au purtat ca nişte nere-
cunoscători faţă de slujitori, dar ar fi trebuit să respecte vrednicia Fiului.

- Ce-ar fi trebuit să facă ei? Ar fi trebuit să alerge, ar fi trebuit să-şi ceară iertare
pentru crimele săvârşite! Dar nu, ei fac o crimă mai mare decât cea dinainte,
alătură crimă de crimă; şi totdeauna crimele din urmă întunecă pe cele dinainte.
Aceasta o arată şi Hristos, spunând: „Umpleţi măsura părinţilor voştri (Matei
23, 22)”. De demult profeţii le-au adus aceeaşi învinuire, zicând: „Mâinile
voastre sunt pline de sânge (Isaia 1, 15)” şi: „Sângiuiri cu sângiuiri se amestecă
(Osea 4, 2)”; şi: „Cei ce zidiţi Sionul cu sângiuiri (Mih. 5, 10)”. Dar nu s-au
înţelepţit, deşi au primit această mare poruncă: „Să nu ucizi”, deşi li s-a poruncit
de nenumărate ori să se depărteze de acest păcat, deşi au fost îndrumaţi prin
multe şi felurite mijloace la păzirea acestei porunci, ei nu şi-au lăsat obiceiul lor
cel rău!

- Ce au spus slujitorii când L-au văzut pe Fiul? „Haide să-L ucidem!” Pentru
ce? Ce vină mare sau mică l-aţi găsit? Pentru că v-a cinstit? Pentru că,
Dumnezeu fiind, S-a făcut om pentru voi? Pentru că a făcut acele
nenumărate minuni? Pentru că v-a iertat păcatele? Pentru că v-a chemat la
Împărăţia Cerurilor?

Uită-te cât de mare este prostia lor pe lângă necredinţa lor! Uită-te la pricina
uciderii! E plină de nebunie, că spun: „Să-L ucidem şi va fi a noastră
moştenirea”!

- Şi unde se sfătuiesc să-L omoare? Afară din vie!

Ai văzut cum profeţeşte şi locul unde au să-L ucidă? „Şi scoţându-L afară L-au
omorât”.

Evanghelistul Luca spune că atunci când Hristos a rostit pedeapsa lucrătorilor

acelora, iudeii au spus: „Să nu fie (Luca 20, 16)” şi că Hristos a adăugat
mărturia din Scriptură: „Privind la ei a zis: „Ce însemnează, dar, ceea ce s-a
scris: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceea s-a pus în capul
unghiului (Luca 20, 17)?”.

Matei, dimpotrivă spune că iudeii au pronunţat pedeapsa lucrătorilor acelora.

Nu-i o contrazicere între Luca şi Matei, că s-a întâmplat şi una şi alta. Iudeii au
rostit şi sentinţa împotriva lor, dar dându-şi seama îndată de ce-au spus, au zis:
„Să nu fie!”. Hristos a pus înaintea lor cuvintele profetului David (Ps. 117, 21-
22) ca să-i convingă că vor fi negreşit pedepsiţi.

Totuşi, nici aşa Domnul nu le-a descoperit lămurit iudeilor că via va fi dată
neamurilor, ca să nu le dea prilej de atac, ci lasă numai să se înţeleagă, când
zice: „Via o va da altora“. De aceea şi Domnul le-a spus asta prin pildă, ca înşişi
iudeii să pronunţe sentinţa împotriva lor. Tot aşa s-a întâmplat şi cu David, când
şi-a dat sieşi pedeapsa, în urma pildei spuse de Natan (II Regi 12, 1-7).

Uită-mi-te şi acum cât de dreaptă este sentinţa. O pronunţă chiar cei care au să
fie pedepsiţi. Apoi, pentru ca iudeii să afle că pedeapsa aceasta nu e cerută
numai de simţul de dreptate, ci că a prezis-o de mult şi că harul Sfântului Duh şi
Dumnezeu au hotărât-o, Hristos a adăugat profeţia lui David şi-i mustră
spunându-le: „Niciodată n-aţi citit că piatra pe care n-au băgat-o în seamă
ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? De la Dumnezeu s-a făcut
aceasta şi este minunat în ochii noştri”.

Prin toate acestea Hristos le-a arătat iudeilor că ei, pentru necredinţa lor, au să
fie scoşi şi au să fie chemate neamurile. Aceasta le-a spus-o învăluit prin
vindecarea fiicei cananeencei, prin mânzul asinei, prin vindecarea slugii
sutaşului şi prin alte multe pilde. Aceasta o arată şi acum. De aceea a şi adăugat:
„De la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri”.

Le-a spus mai dinainte că vor forma un singur popor neamurile care vor crede şi
iudeii câţi vor crede, cu toată deosebirea mare de până atunci dintre neamuri şi
iudei. Apoi, ca să afle iudeii că cele ce se vor face nu sunt împotriva lui
Dumnezeu, ci cu totul pe placul Lui, că vor fi minunate şi pline de uimire pentru
cei ce le vor vedea, a adăugat: „De la Domnul s-a făcut aceasta”.

Hristos Se numeşte pe El „piatră”, iar pe învăţătorii iudeilor, ziditori”; aşa a

spus şi Iezechiel: „Cei ce zidesc zidul şi-l spoiesc fără să fie bine făcut (Iz. 13,
10)”.

- Dar cum nu L-au băgat în seamă? Nu L-au băgat în seamă pentru că au spus
despre Hristos: „Acesta nu este de la Dumnezeu (Ioan 7, 12) şi: „Acesta
amăgeşte poporul” şi: „Tu eşti samarinean şi ai demon (Ioan 8, 18)”.

Apoi, ca să ştie iudeii că paguba nu se mărgineşte numai la scoaterea din vie, a

adăugat şi pedepsele, zicând: „Cel ce va cădea peste piatra aceasta se va
sfărâma, şi peste cine va cădea ea îl va zdrobi (Matei 21, 44)”.

E vorba aici de două pieiri: una, aceea că iudeii s-au poticnit şi s-au smintit;
acest înţeles îl au cuvintele: „Cel ce va cădea pe piatra aceasta”; alta, aceea a
căderii lor în robie, a prăpădului de obşte şi a nenorocirilor ce au să vină peste
ei, pe care le-a arătat Hristos mai dinainte desluşit, zicând: „îl va zdrobi”. Prin
aceste cuvinte a făcut aluzie şi la învierea Lui.

Profetul Isaia spune că Domnul învinuieşte via; în parabola aceasta, Domnul

învinuieşte şi pe conducătorii poporului. În Isaia Domnul spune: „Ce trebuia să
fac viei Mele şi nu i-am făcut (Isaia 5, 4)?”. în altă parte spune iarăşi: „Ce
greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine (Mih.6, 3)?”; şi iarăşi: „Poporul
Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat (Mih. 6, 3) ? Prin aceste cuvinte
Domnul arată nerecunoştinţa iudeilor; le arată că au răsplătit lui Dumnezeu cu
rău, deşi s-au bucurat de toate binefacerile; în pilda lucrătorilor viei arată tot
acelaşi lucru, dar cu mai multă tărie. Acum Domnul nu mai spune: „Ce trebuia
să fac viei Mele şi nu i-am făcut?”, ci îi pune pe iudei să declare ei că nu le-a
lipsit nimic, îi pune pe ei să se osândească singuri. Când iudeii i-au răspuns lui
Hristos: „Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători“, nu spun
altceva decât aceasta, rostind împotriva lor o sentinţă definitivă.

Ştefan le-a adus aceeaşi învinuire, care mai cu seamă i-a durut, că s-au bucurat
pururea de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, dar ei au răsplătit cu rău pe
Binefăcătorul lor (Fapte 7, 50-53). Foarte puternică dovada că nu e vinovat de
osânda venită peste ei Cel ce i-a pedepsit, ci sunt de vină cei care au fost
pedepsiţi. Acelaşi lucru îl arată şi Hristos acum şi prin pildă şi prin profeţie. Nu
S-a mărginit să le spună numai pilda, ci a adăugat şi două profeţii, pe a lui
David şi pe a Sa.

Ce-ar fi trebuit să facă iudeii când au auzit aceasta? N-ar fi trebuit, oare, să I se
închine? N-ar fi trebuit, oare, să se minuneze de purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, atât cea din vechime cât şi cea de mai târziu? Dacă n-au ajuns cu
nimic mai buni din acestea, n-ar fi trebuit, oare să fie mai înţelepţi cel puţin de
frica pedepsei? Dar iudeii n-au ajuns mai buni. Ce s-a întâmplat mai departe?
„Auzindu-L, au înţeles că despre ei grăieşte. Şi căutând să-L prindă s-au temut
de popor, că îl aveau ca profet”. Şi-au dat seama arhiereii şi fariseii că de ei
vorbeşte.

Uneori când voiau să-L prindă, Hristos pleca din mijlocul lor, fără să fie văzut;
alteori, când Se arăta între ei, ţinea piept dorinţei lor arzătoare de a-L prinde. De
aceea mulţimile minunându-se, ziceau: „Nu este, oare, Acesta Iisus? Iată
vorbeşte pe faţă şi nimic nu-i spun (Ioan 7, 25-26)”.

Acum, pentru că arhiereilor şi fariseilor le era frică de popor, Domnul Se

mulţumeşte cu atâta, nu mai face o minune, ca mai înainte, ca să plece din
mijlocul lor fără să fie văzut. Nu voia să facă pe toate mai presus de fire, ca să-i
încredinţeze pe oameni de întruparea Sa. Arhiereii şi fariseii însă nu s-au
înţelepţit nici de la mulţime, nici de la cele spuse. Nu s-au temut nici de
mărturia profeţilor, nici de sentinţa ce şi-au dat-o, nici de părerea mulţimii. Atât
de mult i-a orbit dragostea de putere, dragostea de slava deşartă şi căutarea celor
vremelnice“.

(Din Omilii la Matei, fragmente din Omilia LXVIII, tâlcuirea pildei

lucrătorilor celor răi ai viei)
 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuirea

Pilda viei înfăţişează Biserica Vechiului Testament; lucrătorii sunt ierarhia ei de

atunci şi întrucât ea nu era la înălţimea rostului său, s-a rostit osânda asupra ei:
se va lua de la ei via şi se va da altora.

Aceşti ''altii'' au fost la început Sfinţii Apostoli, iar apoi urmaşii lor, arhiereii
dimpreună cu toată preoţimea.

Via lui Dumnezeu de la începutul lumii este aceeaşi, iar rostul lucrătorilor ei a
fost acelaşi şi va fi acelaşi până la sfârşitul veacului: a aduce Domnului viei
roadă sufletele mântuite. Aceasta este îndatorirea ierarhiei creştine, prin urmare
şi a noastră, în ce măsură o împlinim - vede toată lumea.

Ce putem spune? În multe privinţe - slavă lui Dumnezeu! - dar în şi mai multe
este de dorit o îmbunătăţire şi mai ales în privinţa propovăduirii cuvântului lui
Dumnezeu. Cu greu mai auzi câte o predică şi totuşi, aceasta este singura
foarfecă de grădinărit pe care o au în mână lucrătorii viei lui Dumnezeu.

Mă tem ca nu cumva să se împlinească şi asupra noastră cuvântul: ''Va veni

Stăpânul viei şi îi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora''; dar şi mai
tare mă tem că aceşti ''alţii'' să nu intre cumva singuri în vie, pierzându-i nu doar
pe lucrători, ci şi via însăşi...
 Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica lucrătorilor viei –
Via lui Dumnezeu

“Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor,
poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui
Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei.
Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine
via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om”.

„Un om oarecare stăpân al casei sale a sădit vie…” (Matei 21, 33)

Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost
un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi
sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase
aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde
un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea
să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l
lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile
sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din
toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit
un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să
urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea
via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A
încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe.
Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se
cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce
niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul.
Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora
nici un ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut,
iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora
le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit.
L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Aşadar, ce trebuie să facă proprietarul cu aceşti lucrători răi? – a întrebat

Domnul pe iudei. Şi aceştia au răspuns că „Pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei
21, 41). Adică, pentru că aceştia s-au arătat răi, rău va fi şi sfârşitul lor, iar via o
va da altor lucrători, care o vor lucra, iar la vremea potrivită îi vor da roadele.

Cele pe care le-am zis sunt o pildă; o pildă, care e cuprinsă în Evanghelia de
astăzi, iar noi o prezentăm oarecum dezvoltată. Pildă, care are un înţeles adânc.
Pentru că una spune, dar Domnul lasă să se înţeleagă altceva.
Şi se naşte întrebarea: Care este via? Via este poporul iudeu. Acest popor a fost
dintru început ales? A fost o vie îngrijită? Nu. A fost un popor, care semăna cu
un pământ înţelenit. Trăia în păcat şi în închinarea la idoli ca toate popoarele.
Dar Dumnezeu şi-a ales acest popor şi l-a îngrijit cu o deosebită dragoste şi
afecţiune. Şi ce nu a făcut pentru acest popor! Câtă învăţătură, câte minuni! Câţi
mari dascăli şi prooroci nu au învăţat acest popor! Dar, din nefericire, poporul
iudaic nu a arătat dragostea ce se cuvenea lui Dumnezeu. Nu a preţuit darurile şi
binefacerile lui Dumnezeu. S-a arătat un popor nemulţumitor. Vie, care nu a dat
roadă Domnului ei. S-a umplut de pietre şi de spini. Şi din spinii aceştia s-a
împletit o cunună de spini, pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut
Fiului lui Dumnezeu, pe care nerecunoscătorii iudei L-au răstignit în afara viei,
în afara Ierusalimului. Nu struguri, nu vin dulce, ci oţet cu fiere i-au dat lui
Hristos, Binefăcătorului lor.

Sfârşitul lor este cunoscut. A fost sfârşitul lucrătorilor celor răi. Au fost
pedepsiţi cu o mare pedeapsă. Au fost pedepsiţi cum se cuvenea. Via a fost luată
de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest
popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie
Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă
şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele
Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om.

Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile
Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor
Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă
Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu
amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu
doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu
toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă.

Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu. Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o
vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi
când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara
Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice: „Doamne
Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o
dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”.

Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să

nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă
creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le
dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi
acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă.

Şi pentru această lucrare duhovnicească a creştinilor este responsabil episcopul.

Şi nu doar episcopul, ci după episcop, responsabili sunt şi toţi preoţii. Pentru că
fiecare parohie este şi ea o mică vie. Mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi
femei, care locuiesc în sat. Mlădiţe care au nevoie de îngrijire. Şi aşa cum
mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, de copilire, de stropire, de diferite
medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor,
aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă
supraveghere. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui. Uneori o va
curăţi de ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi,
iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. Şi preotul bun
nu pleacă niciodată din via lui, nu pleacă din parohia lui. Rămâne lângă
enoriaşii săi şi iarna şi vara. Întotdeauna are ceva de făcut. Niciodată nu
rămâne fără lucru.Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită
în casa celor îndureraţi, o învăţătură, o mustrare, o luptă împotriva ereticilor
care vin să sară gardul şi să prade via. O, câte nu poate să facă un preot bun!

O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni, preoţi
şi episcopi buni, pentru ca din nou fiecare episcopie şi fiecare parohie să
devină o vie aleasă.

(Trad.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei noi Ierarhi”, Sursa:

„Kyriaki”, Atena, 1998)
 Arhimandritul Ioil Konstantaros - Cuvânt la Pilda lucrătorilor răi

Pildele pe care le-a învăţat Domnul nostru, se referă la toţi oamenii, dar mai ales
la cei credincioşi, însă pilda evanghelică despre care vorbim, pe care o vom
asculta Duminică în Sfintele noastre biserici, se referă şi la evrei. La liderii
religioşi şi politici ai lui Israel, nu doar din acea epocă, ci şi în general, pentru că
ei continuă să arate aceeaşi atitudine faţă de Hristos şi prin extindere faţă de
creştini.

Sunt atât de semnificative cuvintele lui Iisus că nu lasă nici un loc de

interpretare diferită, oricât ar încerca cineva aceasta.

Fireşte stăpânul viei din parabolă este însuşi Dumnezeu care a creat „din nimic"
toate şi „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc" (Faptele Apostolilor
16:26). Acelaşi Dumnezeu a deosebit din toate neamurile pe poporul israelitean
şi după ce l-a copleşit cu binefaceri, salvându-l de atâtea şi de atâtea neamuri şi
eliberându-l din sclavia egipteană de 400 de ani, l-a pregătit o dată cu trecerea
anilor şi a veacurilor să devină şi cu voia sa alesul popor al lui Dumnezeu.

Însă, după cum vedem în sfânta istorie a Vechiului Testament..., acelaşi popor,
refractar, s-a dovedit atât de nemulţumitor şi de neruşinat, încât nu doar că a
respins toate prilejurile pe care i le trimitea Dumnezeu, ci i-a şi ucis pe înşişi
profeţii Săi. Cele mai alese şi elevate spirite pe care le trimitea Pronia lui
Dumnezeu umanităţii prin Israel. Au ajuns desigur într-un asemenea punct de
decădere, încât au călcat „bariera" de securitate a Legii Mozaice şi în sfârşit au
ajuns să treacă la crima crimelor. L-au ucis pe însuşi fiul stăpânului casei: „Iar
lucrătorii, văzând pe fiul, au zis în ei înşişi: Acesta este moştenitorul. Veniţi să-l
omorâm pe el şi să avem noi moştenirea lui" (Matei 21:38).
Da. Evreii „refrectari şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi!", după cuvântul
Întâiului Mucenic Ştefan, au ajuns la răstignirea chiar a Domnului nostru Iisus
Hristos. A Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, dovedind că ura pe care o nutreau
în inima lor le orbise cugetul şi orice altă funcţie spirituală...

Fireşte, un astfel de popor care ajunge în acest ultim punct de decădere, este
normal să evite şi să urască (cu toate cele ce urmează) pe toţi câţi cred şi Îl
primesc pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn. Şi astfel se dovedeşte şi printr-o
interpretare psihologică, dar şi printr-un studiu istoric obiectiv, ura abisală a
acestor oameni împotriva creştinilor şi mai ales a ortodocşilor greci.

Nu face obiectul prezentului cuvânt a dezvolta mai pe larg cât a suferit Biserica
noastră elin-ortodoxă din partea fiilor celor care „l-au ucis pe fiul stăpânului
viei" şi câţi fii adevăraţi ai ei şi-au vărsat ca jertfă preţiosul lor sânge,
sacrificându-se „pentru sfânta credinţă în Hristos şi pentru eliberarea patriei".

Cei care se îndoiesc sau sunt „ultra-sensibili", sau au „divorţat" de Istoria

noastră Naţională şi Bisericească şi se complac într-un „talmeş-balmeş de
cuvinte", n-au decât să studieze mucenicia Cuviosului Părinte Cosma Etolianul
(căruia i-am prăznuit pomenirea doar cu câteva zile înainte)...

În cele din urmă, vedem că s-a împlinit cuvântul Domnului „...via se va da altor
lucrători, care Îi vor da roadele la timpurile lor" (Matei 21:41).

Desigur că Via, acum prin excelenţă duhovnicească şi fără de asemănare mai

cinstită decât via simbolică şi vremelnică a lui Israel, este Biserica lui Hristos.
Săditorul şi Domnul ei este însuşi Hristos şi viţele ei sunt toţi credincioşii.
Lucrătorii sunt păstorii şi dascălii duhovniceşti. Turnul sunt sfintele noastre
biserici ortodoxe, iar teascul este Sfânta Masă deasupra căreia se săvârşeşte
măreaţa Taină a Dumnezeieştii Euharistii. Se aduce Jertfa cea fără de sânge,
Mielul lui Dumnezeu, Trupul şi Sângele Domnului care se dă spre mâncare
credincioşilor „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci"...

Este semnificativ că Iisus prin intermediul întrebării pe care o pune la sfârşitul

parabolei accentuează un mare adevăr care este evident în istorie. „...Piatra pe
care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la
Domnul s-a făcut aceasta şi este minunat întru ochii noştri" (Matei 21:42).
Adică Hristos îi mustră în faţă pe evrei întrebându-i: „Nu aţi citit Scripturile
care spun: Piatra, pe care au nesocotit-o zidarii, a ajuns să fie piatra cea din
capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii
noştri?".
Fireşte, acest cuvânt al Domnului nostru nu este valabil doar pentru iudeii de
atunci, ci şi pentru cei de astăzi, dar şi pentru antihriştii oricărei epoci până la
sfârşitul veacurilor. Biserica noastră întotdeauna va fi prigonită, dar întotdeauna
va şi învinge; deoarece Capul ei şi piatra cea din capul unghiului nu sunt nimic
altceva decât însuşi Dumnezeul-Om Iisus Hristos.

Trâmbiţa de aur a bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, trâmbiţă din
adâncul veacurilor: „Câţi nu au războit Biserica? Dar cei ce au războit-o au
pierit. Iar aceasta mai presus de ceruri s-a ridicat. Astfel este măreţia Bisericii:
războită fiind, învinge, atacată fiind, se reface, hulită fiind, devine mai
strălucitoare. Primeşte răni şi nu este cuprinsă de ulcere. Se clatină, dar nu se
scufundă, se învăluieşte, dar nu naufragiază. Se luptă, dar nu este învinsă, este
lovită, dar nu este biruită..." (Cuvânt pentru Biserică).

Iubiţii mei, să orăcăie broaştele ateismului şi ale fiilor vechiului Israel. Să se

dezlănţuie toţi antihriştii contemporani. Hristos „a ieşit biruind şi ca să
biruiască".

Fericiţi sunt toţi aceia care se află întru cunoştinţă înăuntrul taberei Bisericii
noastre Ortodoxe luptătoare, ticăloşi şi nenorociţi sunt toţi cei fără de minte care
se află conştient în „fracţiunea" apostaziei. Amin.

(traducere: monahul Leontie; sursa:

http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/i.html)
Lucrătorii netrebnici şi Piatra din capul unghiului. Cuv. Seraphim Rose în
“jungla zelotismului” Fanatismul “supercorectitudinii”

“Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi

cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai
smeriţi” (Cuv. Seraphim Rose).

În loc de tâlcuire la Evanghelia lucrătorilor celor răi vă propunem următorul

capitol, extrem de important şi de interesant, din “Viaţa şi lucrările părintelui
Serafim Rose”.

Iar cine citeşte poate să facă singur corelaţiile şi asemănările intre Evanghelie şi
acest fragment şi mai ales, pe alocuri izbitor, dintre experienţele şi ideile de aici
şi realităţile prea-tulburi din lumea noastră bisericească de astăzi. Este, în
acelaşi timp, nemaipomenit de reconfortant sufleteşte să te întâlneşti cu o
gândire şi o simţire atât de sănătoase, atât de firesc şi de curat ortodoxe, ca cele
ale Cuviosului Seraphim, aplicate la un gen de situaţii şi probleme concrete şi
complicate… situaţii şi probleme care pe noi ne smintesc şi ne confuzionează
teribil şi care ne fac, adesea, pe cei aflaţi zilnic sub avalanşa falsificărilor
ideologizante şi lumeşti, să ne îndoim că mai ştim care este adevăratul duh al
Ortodoxiei. Iată de ce cuvintele Părintelui Seraphim vin acum ca o apă limpede
şi limpezitoare pentru toate sufletele care au nevoie de o perspectivă realmente
ortodoxă faţa de tot ceea ce se întâmplă astăzi în Biserică şi în jurul ei.

“Supercorectitudine”
Fanatismul împiedică înţelegerea omului, dar credinţa adevărată îi dă
libertate. (Sfântul Macarie de la Optina)

Dintre toate filosofiile moderne cu care se confruntă Alexei Young, în calitate

de profesor şi mai târziu, de director de şcoală, poate cea mai puternică era cea a
evoluţiei. Vedea că cei mai mulţi părinţi ignorau formidabilele dovezi ştiinţifice
împotriva evoluţiei şi, de asemenea, faptul că evoluţia era folosită (adesea cu
totul deliberat) spre a submina înseşi temeliile concepţiei creştine despre lume.
El s-a hotărât să scrie un articol pentru aceşti părinţi, spre a-i face mai conştienţi
de hrana intelectuală pe care o primeau copiii lor. Trimiţându-l Părintelui
Serafim ca să-l revadă, l-a primit înapoi cu câteva sugestii şi cu încurajarea de a-
l tipări în Nikodemos.

După o vreme, Părinţii Gherman şi Serafim au rămas foarte surprinşi când au

primit o scrisoare scrisă de un preot al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, aflat
sub îndrumarea duhovnicească a Mănăstirii Schimbării la Faţă din Boston, în
care acesta îşi exprima neplăcerea faţă de articol. Conform părinţilor de la
mănăstirea din Boston, evoluţia era un „subiect interzis”; iar pe preotul
respectiv îl durea faptul că Alexei nu este de acord cu părerea lor. Mirat că citea
în Nikodemos un articol împotriva unui „fapt” aşa de bine stabilit precum era
evoluţia, preotul scria că Alexei, fiind un convertit ce îşi păstrase „perspectiva
romană”, nu trebuie să aibă „privilegiul publicării” şi afirma că el îşi retrage
orice sprijin pentru Nikodemos.

Pe când lucra la Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu, Părintele Serafim

investigase rădăcinile sociale, filosofice şi duhovniceşti ale evoluţionismului.
Mai târziu, pe când urma cursurile teologice înfiinţate de către Arhiepiscopul
Ioan, studiase învăţătura Bisericii Ortodoxe referitoare la crearea universului aşa
cum a fost transmisă prin Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Astfel, legând de
multă vreme că evoluţionismul era opus concepţiei ortodoxe despre lume, a tras
concluzia că criticii ortodocşi ai articolului lui Alexei „pur şi simplu nu îşi dau
seama unde anume duce evoluţia, fie în latura ei ştiinţifică, fie prin implicaţiile
sale religioase şi teologice”. El îi scria lui Alexei: „E vădit că articolul tău a
atins ceva foarte adânc (suntem sincer uimiţi că oameni atât de ageri în ce
priveşte problemele eclesiologice, ecumenismul etc., par să nu fi dat prea multă
atenţie unui lucru aşa de însemnat precum evoluţia; pricină este probabil faptul
că ea pare a fi în afara sferei bisericeşti)“.

Părintele Serafim l-a sfătuit pe Alexei să nu-i socotească pe criticii săi „în
eroare”, ci, mai curând, neconştientizaţi. I-a spus să nu intre deloc în dispute, ci
împreună să pregătească o prezentare mai amănunţită a întregului subiect. „Fără
îndoială articolul tău te va face «impopular» în unele locuri”, îi scria el. „Nu te
lăsa descurajat ori împins într-o postură «defensivă»”.
Dar mai aveau să urmeze încă multe. Alexei voia să tipărească separat un articol
despre Giulgiul din Torino pe care îl primise de la cineva. Trimiţându-l
Părintelui Serafim să-l verifice, acesta i-a răspuns sugerându-i să nu-l publice în
forma sa actuală, fiindcă era plin de expresii romano-catolice care i-ar fi făcut
pe unii ortodocşi să îl respingă imediat. Din păcate, răspunsul a venit prea
târziu: înainte ca Alexei să poată comunica obiecţiile Părintelui Serafim către
autorul articolului, acesta tipărise articolul şi-l trimisese tuturor abonaţilor
revistei Nicodemos. „Când am descoperit acest lucru, am rămas consternat“,
notă mai târziu Alexei, „căci obiecţiile Părintelui Serafim erau bune şi chibzuite
şi introduse în articol fără nici o greutate”. Articolul despre Giulgiu i-a făcut pe
criticii lui Alexei să fie şi mai convinşi că era un catolic nepocăit.

După cum îşi amintea Părintele Serafim, „i-am trimis Părintelui două lungi
scrisori în apărarea lui Alexei (recunoscând şi greşelile sale) şi rugându-l să
aplice principiul Vlădicăi Ioan de a avea încredere şi de a-i încuraja pe lucrătorii
misionari fără a încerca să-i facă să intre într-un tipar preconceput sau să-i
forţeze să se supună unei «autorităţi» standard. La mâhnirea noastră, Părintele a
răspuns că Vlădică Ioan greşea în această privinţă şi convertiţii trebuie să fie
«struniţi» uneori”.

Părintele Serafim observase şi alte semne ale acestei mentalităţi. „Am fost
sincer îngroziţi”, scria el, „să aflăm că Părintele sugerase cam cu un an în urmă
ca Vlădică Vitalie [al Canadei] să aibă în grijă convertiţii sau preoţii convertiţi,
ca să evite «greşelile» trecutului. Da, poate că aceasta ar însemna sfârşitul
«greşelilor» (deşi ne îndoim chiar şi de acest lucru), dar ar însemna şi sfârşitul
mişcării misionare în Biserica din Afara Graniţelor. (Şi nu ar fi de nici un ajutor
să se ocupe altcineva mai bun, căci principiul în sine este primejdios“.)

Curând, Alexei a primit o „Scrisoare deschisă” de 21 de pagini de la mănăstirea

din Boston, împotriva articolelor pe care le tipărise.

„Este vădit că autorul ei”, îi scria Părintele Serafim lui Alexei, „s-a folosit în
chip necuvenit de tine spre a te discredita cu totul, întemeindu-se pe reputaţia
mănăstirii împotriva ta: un „nimeni”. El se lasă purtat de valul unei mode
intelectuale care va trece şi nu va fi spre binele mănăstirii faptul că şi-a îngăduit
să facă aceasta şi să nu înfrunte adevăratele probleme intelectuale ale zilei.
Roagă-te Vlădicăi Ioan ca să te călăuzească. Să ştii că nu totul depinde de ceea
ce «gândesc» unii oameni despre tine şi de asemenea, că la timpul cuvenit se
vor ridica voci şi în favoarea ta”.

„Scrisoarea deschisă” s-a publicat într-o broşură şi a fost trimisă în întreaga ţară.
După ani, amintindu-şi de această acţiune şi de altele similare ale mănăstirii din
Boston şi ale apropiaţilor ei, Părintele Serafim scria: „Nu faptul că au avut
obiecţii ne-a supărat, […] ci, mai curând, felul în care au făcut-o. Din
corespondenţa cu [ei] am înţeles limpede că aceştia credeau că nu poţi avea
păreri diferite sau interpretări în privinţa unor astfel de subiecte: «părerea
ortodoxă» trebuia să fie cea în favoarea evoluţiei (!) şi împotriva Giulgiului. Noi
socoteam că creştinii ortodocşi pot măcar să discute aceste subiecte în mod
prietenesc; dar, după părerea lor, ele nu se pot discuta, ci trebuie acceptată
părerea «experţilor ortodocşi». […] După aceasta au început să spună oamenilor
«să se ţină departe de Etna», fiindcă Alexei Young era «doar un romano-
catolic» şi cunoaştem oameni care le-au urmat sfatul. […]

Deci prima pricină de a fi supăraţi pe ei a fost descoperirea că alcătuiseră un

partid politic [tabăra ideologică, n.n.] în Biserica noastră iar cei ce nu erau de
acord cu «linia partidului» erau eliminaţi şi priviţi ca non-existenţi, iar unii
oameni sunt chiar avertizaţi asupra «primejdiilor» de a avea contact cu
asemenea oameni. […] Urmând tradiţia rusească a «îndelungii răbdări», multă
vreme nu am spus mai nimic spre aceste lucruri, şi nu avem faţă de ei acelaşi
simţământ, nădăjduind că a fost doar o neînţelegere ce se va schimba cu
timpul”.

Prin 1973, Părinţii Serafim şi Gherman au început a descoperi nu numai că se

formase un „partid politic”, ci şi că folosea tehnici politice ca să-şi atingă
scopurile. De pildă, în 1972, unul dintre preoţii grupului i-a sugerat lui Young
să «contopească» revista sa Nikodemos cu revista lor, spunând că ar fi fericiţi să
tipărească un periodic combinat spre a-l „uşura” pe Alexei.

“Pe atunci ni s-a părut ceva foarte ciudat”, îşi amintea Părintele Serafim, „şi l-
am sfătuit pe Alexei să-şi continue publicarea independent; abia mai târziu ne-
am dat seama că prin acest mijloc intenţionau să pună mâna pe Nikodemos şi să
se asigure că nu vai tipări niciodată ceva care să fie în dezacord cu «linia
partidului». Mai apoi, i-au spus lui Andrew Bond din Anglia că vor distribui
publicaţia sa, The OldCalendarist (Vechii Calendarişti), în America, dar numai
cu condiţia ca să nu se tipărească nici un articol fără a fi controlat de ei. În 1973,
când i-am întrebat dacă ne pot ajuta la distribuirea propusului periodic de limbă
rusă (pe care însă n-am mai reuşit să-l scoatem) au insistat să-i lăsăm pe ei să-l
tipărească şi am început să ne dăm seama că până şi lucrarea noastră în limba
rusă urma să fie «cenzurată la Boston», şi nici măcar de către vorbitori de rusă,
ci de către convertiţi care învăţaseră puţin ruseşte.

Alte «tehnici politice» includeau răspândirea zvonului că unele publicaţii sau

persoane sunt «în afara liniei partidului». De pildă, după publicarea articolelor
despre Giulgiu, Alexei a primit un număr de scrisori de la [acest grup] prin care
îşi anulau subscripţiile la Nikodemos oferindu-i, în loc de o critică prietenească,
aşa cum te-ai fi aşteptat de la nişte fraţi creştini ortodocşi, doar o rece
întrerupere a relaţiilor.Alexei a fost atât de deprimat şi rănit de tratamentul la
care l-au supus atunci, încât ar fi renunţat cu totul la publicare dacă nu l-am fi
sprijinit, spunându-i că nu toţi cei din Biserică aveau o atitudine atât de rece”.

Astfel, cu diverse prilejuri, părinţii au primit semnale clare că noul partid

intenţiona să facă să predomine «linia de partid», cel puţin asupra convertiţilor
din Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi, dacă se putea, şi asupra ruşilor.

„Toată această tentativă”, scria Părintele Serafim, „este atât de străină duhului
ortodox, încât am găsit-o extrem de dezgustătoare, un fel de iezuitism strecurat
în Biserica noastră“.

Părintele Serafim a observat că noul partid începuse să practice principiul

„iezuit” ce spune că „scopul scuză mijloacele”.

„În 1973, când am fost la o conferinţă a lor”, îşi amintea Părintele Serafim,
„[unul dintre preoţii lor] mi-a spus un lucru pe care nu l-am luat prea mult în
seamă atunci, dar pe care îl văd acum ca pe o parte a problemei» care au devenit
ei pentru noi: Mi-a spus că dacă cineva lucrează în favoarea unei cauze
bisericeşti bune, îi este îngăduit să mintă, să înşele etc., pentru acea «cauză
bună». Din păcate, am văzut acest principiu iezuit aplicat în rândurile lor în
modul cum răspândesc poveşti despre oamenii pe care nu-i agreează sau cum
falsifică poziţia oamenilor pe care vor să-i critice etc. La un moment dat,
facţiunea cu pricina a început a aduce citate împotriva lui Alexei din scrisori pe
care acesta ştia precis că nu le scrisese niciodată!”.

„Faptul că ţi se pun în seamă scrisori ce nu există”, l-a sfătuit Părintele Serafim

pe Alexei, „ar trebui să te facă să te trezeşti şi să-ţi dai seama că nu poţi lupta
împotriva unor astfel de atacuri, dacă eşti un om cinstit. Deci nici să nu o faci.
Lasă-i să facă şi să spună ce vor”.

„Scrisorile deschise” venite de la facţiunea în cauză i-au făcut în primul rând pe

părinţi să concluzioneze că este ceva necurat la mijloc. Începând din 1973,
aceste scrisori au fost trimise unor oameni din Biserica Rusă din Afara
Graniţelor pe care partida respectivă voia să-i critice şi să-i îndrepte, printre
aceştia fiind şi ierarhii principali şi câţiva episcopi.

„Aproape fără excepţie“, nota Părintele Serafim, „scrisorile cu pricina ne-au

făcut o impresie proastă. Luate pe puncte, ele sunt «corecte», dar sunt scrise pe
un ton de autoîndreptăţire, de ironie subtilă şi de rece superioritate“.

Multe scrisori erau de fapt ample eseuri pline de lungi pasaje teologice care abia
dacă aveau vreo legătură cu subiectul discutat. Un tânăr convertit din Anglia,
primind o astfel de scrisoare cu referire la el, a rămas foarte descurajat; dar
Părintele Serafim i-a arătat ce se află în spatele ei; era, spunea el, „un rece şi
bine calculat vehicul al slavei de sine, ascunsă sub o mască de falsă smerenie şi
«duhovnicie» (ruşii ar numi-o «unsuroasă»). […]

Părintele Gherman, care are un mod cu totul rusesc de a aborda astfel de lucruri,
după ce a citit scrisoarea, a spus: «Omul care a scris-o nu crede în Dumnezeu»,
adică: tot ceea ce e sfânt, duhovnicesc sau canonic în ea este folosit într-un alt
scop, iar scrisoarea e lipsită de inimă şi de simţire ortodoxă. […] Scrisoarea nu
merită nici un răspuns. Ei sunt experţi în această tactică şi orice răspuns ai da, ţi
l-ar face bucăţi, ştiind prea bine cum să facă să pară că tot ceea ce spui e greşit“.

Părintele Serafim numea atitudinea care produsese acele scrisori ca fiind

„duhovnicească doar privită în oglindă” [narcisistă,n.n.]. Observase că toate
scrisorile de la oamenii din partida respectivă „respiră acelaşi aer, ca şi cum ar fi
scrise de acelaşi om, deşi pe unii dintre scriitori îi ştim personal că nu sunt deloc
aşa. […] Recent am dat peste nişte scrisori trimise nouă de la Boston în urmă cu
doisprezece ani – şi ce diferenţă! Pe atunci erau doar nişte nevoitori, prea prinşi
de truda zilnică spre a mai scrie asemenea epistole prolixe. Ce să se fi
întâmplat?”

Ca să facă să predomine propriile păreri în Biserica Rusă din Afara Graniţelor,

noua facţiune nu s-a oprit la „scrisori deschise”, ci a început să submineze
sistematic autoritatea celor mai respectaţi dascăli ortodocşi din veacurile mai
recente. Principala lor armă, nota Părintele Serafim, „este recenta modă
academică de a căuta pretutindeni «influenţe apusene» în textele noastre
teologice“.

Cei mai mulţi dintre dascălii mai recenţi, de la Sfăntul Nicodim Aghioritul până
la Arhiepiscopul Averkie, au fost acuzaţi de a se fi aflat sub această influenţă,
de a fi „scolastici”. Teologii partidei cu pricina dădeau de înţeles oamenilor că
ei cunosc mai multe despre teologia ortodoxă decât Sfăntul Nectarie al
Pentapoliei, Sfăntul Ioan din Kronstadt (care a vorbit despre „meritele” lui
Hristos), Arhiepiscopul Ioan Maximovici (care autorizase scrierea slujbei unui
sfânt părinte – Fericitul Augustin) şi Stareţii de la Optina.

„O asemenea impertinenţă”, scria Părintele Serafim, „nu poate decât să dăuneze

adevăratei cauze a reînnoirii vieţii ortodoxe din izvoarele proaspete ale Tradiţiei
ortodoxe”.

După cum şi-a dat seama Părintele Serafim, teama de „influenţa apuseană” se
întemeia pe un semi adevăr.
„Părintele Mihail Pomazanski”, scria el, „şi alţi buni teologi vor admite fără
şovăire că au existat asemenea „influenţe apusene” în textele teologice din
ultima perioadă a istoriei ruse (şi greceşti), dar ei subliniază, că influenţele au
rămas exterioare, neatingând vreodată inima învăţăturii ortodoxe. A spune
altceva înseamnă a admite că ortodoxia s-a pierdut (!) în aceste veacuri şi abia
acum tinerii «teologi» […] «regăsesc» ortodoxia Părinţilor. Dacă asemenea
renumiţi teologi, precum Mitropolitul Filaret al Moscovei, Episcopul Teofan
Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, Arhiepiscopul Averkie de
Jordanville, Părintele Mihail Pomazanski, nu sunt defel ortodocşi, ca şi în
general, teologia predată în seminariile noastre de mai bine de un veac, atunci
înseamnă că ne aflăm într-o stare foarte primejdioasă, şi unde vom afla
autoritatea teologică cu care să stăm tari împotriva tuturor erorilor şi ispitelor
acestor vremuri?

[Teologii noii partide] învaţă: Noi vă vom învăţa ce este corect, noi îi vom citi
pe Sfinţii Părinţi pentru voi şi vă vom învăţa dogma corectă, noi avem
traducători şi tâlcuitori excelenţi ce sunt mai ortodocşi decât Episcopul Teofan
Zăvorâtul, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Arhiepiscopul Averkie şi toţi
ceilalţi. Aceştia joacă un joc nespus de primejdios: fără să vrea, ei îşi surpă de
sub picioare temeliile ortodoxe”.

Părintele Serafim credea că aceşti aşa-zişi tradiţionalişti şi zeloţi făceau exact

acelaşi lucru ca şi aşa-zişii liberali ai şcolii pariziene: rupeau verigile şi tăiau
rădăcinile recente ce duc către vechii Părinţi, ca să poată deveni ei înşişi nişte
autorităţi. Noii teologi din şcoala „tradiţionalistă” pretindeau acum că ei „au
reuşit să se dezbare de uzura scolastică a teologiei noastre şi să se întoarcă la
credinţa Părinţilor”. Acelaşi lucru îl pretindea şi şcoala pariziană.

Iată ce-i scria Părintele Serafim unui preot: „Acest lucru vă îndreaptă către un
fel de protestantism, socotind că există o lacună în tradiţia teologică ortodoxă pe
care numai grupul dvs. reuşeşte să o repare, sărind peste intervalul «robiei
latine» şi întorcându-se la «izvoarele originare». […] Însăşi noţiunea de «robie
latină» este pusă în joc de către Părintele Alexander Schmemann şi colegii săi
cu scopul precis de a nimici ideea continuităţii Tradiţiei ortodoxe de-a lungul
veacurilor. SĂ NU CĂDEŢI ÎN ACEASTĂ CAPCANĂ! Există mari teologi ai
ultimelor veacuri ce au folosit expresii pe care ne-ar plăcea să le vedem
îmbunătăţite; dar aceasta nu înseamnă că ei se aflau în «robia latină» sau că
trebuie discreditaţi. Ei nu folosesc acele expresii în acelaşi context ca latinii,
deci subiectul cu pricina nu este foarte important”.

„O Ortodoxie bine echilibrată”, scria altundeva Părintele Serafim, „poate primi

cu uşurinţă orice influenţe străine, îndreptându-le şi făcându-le ortodoxe; dar o
«linie de partid» unilaterală se rupe singură de curentul principal al Ortodoxiei”.
Până la urmă, Părintele Serafim a identificat acest neo-tradiţionalism ca pe un
fel de „reînnoire dinspre dreapta“.

„Ortodoxia de Boston”, scria el, „este în realitate un fel de aripă dreaptă a

«ortodoxiei pariziene», o ortodoxie «reformată» care, întâmplător, este foarte
«corectă», dar, de fapt, este tot aşa de mult în afara tradiţiei ortodoxe ca şi
Parisul, şi tot în aceeaşi măsură, o creaţie a logicii omeneşti. O ispită cumplită
pentru vremea noastră” .

Referitor la lipsa de rădăcini din neotradiţionalism, Părintele Serafim scria: “Ei

trebuie «să facă totul singuri», fără nici un om şi fără vreo tradiţie stabilă să-i
corecteze. «Rădăcinile» lor sunt mai curând în America secolul al-XX-lea, ceea
ce explică tonul «modern» al epistolelor lor şi eşecul lor în a înţelege întreaga
semnificaţie, originea religioasă şi contextul «evoluţiei.» […] Am văzut deja
câteva exemple (în special atunci când încearcă să intre în sfera rusească, în care
sunt cu totul pierduţi) ale felului în care se aruncă asupra anumitor subiecte pe
baza simplei impresii şi la întâmplare, tocmai datorită lipsei unui teren teologic
ferm. Nu au încredere în bătrânii lor ruşi (şi ne cam îndoim că au vreun bătrân
grec de la care să primească sfat). […] Ba chiar se laudă că ei singuri sunt «mari
teologi» ce tocmai au descoperit o tradiţie teologică pierdută; dar în fapt
teologia lor este deosebit de grosolană şi simplistă, mai ales când e pusă alături
de scrierile unui teolog cu adevărat mare, din tradiţia ortodoxă neîntreruptă –
Părintele Mihail Pomazanski din Jordanville, care e subtil, rafinat, adânc şi total
ignorat de «străluciţii teologi tineri.» […] Noi înşine, nefiind teologi, […] cerem
adeseori sfat de la Părintele Mihail şi de la alţii în judecata cărora avem
încredere şi o respectăm, ştiind că astfel suntem într-o bună tradiţie trebuie şi nu
trebuie să ne încredem în judecata noastră imperfectă pentru orice răspuns”.

Unul dintre lucrurile cu care neotradiţionaliştii nu erau de acord era folosirea

Catehismului din secolul al XIX-lea al Mitropolitului Filaret al Moscovei, care
era cât pe ce să fie înlocuit, cândva cu Catehismul Mitropolitului Antonie
Hrapoviţki. Ei numeau lucrarea Mitropolitului Filaret „romano-catolică” şi
„groaznică”, chiar dacă, aşa cum am văzut, tocmai acest catehism era cel
recomandat de către Arhiepiscopul Ioan.

O altă problemă o constituiau sfinţii despre care neotradiţionaliştii spuneau că

sunt „neortodocşi” sau chiar eretici şi trebuie scoşi din calendar. Părintele
Serafim a fost foarte dezamăgit când revista lor a publicat un atac la adresa
Fericitului Augustin pe care îl iubea. Articolul îi numea pe cei ce-l cinsteau pe
Augustin „neinstruiţi teologic” şi „cu înclinaţii latine”. Însă, aşa cum arăta
Părintele Serafim într-o scrisoare, aceasta i-ar fi inclus şi pe Arhiepiscopul Ioan,
pe Sfântul Nicodim Aghioritul, ca şi tradiţia teologică greacă şi rusă a veacurilor
al XIX-lea şi al XX-lea, ca să nu mai spunem de Părinţii de la al cincilea Sinod
Ecumenic.

„Tradiţia universală a Bisericii Ortodoxe”, scria el, „îl acceptă pe Fericitul

Augustin ca pe un Sfânt Părinte, deşi cu anumite greşeli [teologice] – cam la fel
ca pe Sfântul Grigorie al Nyssei în Răsărit”.

Atacul la adresa Fericitului Augustin i-a dezvăluit Părintelui Serafim faptul că

teologii neotradiţionalişti erau în afara duhului teologiei ortodoxe: „nu fiindcă
nu ar fi destul de deştepţi sau citiţi, ci fiindcă sunt prea pătimaş preocupaţi să
arate cât sunt ei de corecţi întotdeauna”.

Într-o altă scrisoare spunea: „Adevărata perspectivă ortodoxă este, întâi de

toate, aceea de a nu te încrede în concepţia ta „teologică” abstract şi de a te
întreba: Ce gândesc bătrânii noştri, ce gândesc Părinţii mai recenţi? Şi luând
părerile lor cu respect, începi să îţi compui propria imagine. […] Oricine a citit
Mărturisirile Fericitului Augustin cu simpatie, nu se va mai grăbi «să-l scoată
din calendar», căci vede în carte acea râvnă şi dragoste arzătoare care e tocmai
lucrul ce lipseşte aşa de mult din viaţa noastră bisericească de azi! […] Şi poate
că „occidentalismul” Fericitului Augustin îl face şi mai relevant pentru noi cei
de azi, care suntem aşa de cufundaţi în Apus şi în modul său de gândire”.

Părintele Serafim îşi amintea cum, atunci când l-a întrebat pe Arhiepiscopul
Ioan despre „dogma” Mitropolitului Antonie, el a evitat subiectul şi a început să
vorbească despre Fericitul Augustin, ca şi cum în mintea lui îi asocia pe
Mitropolitul Antonie şi pe Fericitul Augustin. Luând exemplu din atitudinea sa,
Părintele Serafim a spus cândva: „Dacă îl numim eretic pe Fericitul Augustin,
atunci trebuie să-l numim şi pe Mitropolitul Antonie; dar dacă îl acceptăm pe
Mitropolitul Antonie ca pe un mare ierarh, iertându-l pentru eroarea sa, atunci
trebuie să facem la fel şi cu Fericitul Augustin”.

Părerea sa era în vădit contrast cu logica teologilor neotradiţionalişti care,

respingându-l pe Fericitul Augustin, afirmau că Mitropolitul Antonie era de fapt
singurul dascăl din vremurile mai recente care era cu totul liber de „influenţa
apuseană”.

Aşa cum Părintele Serafim i-a spus odată Părintelui Gherman, adevărata
„influenţă apuseană” se putea vedea la cei ce puneau părerea unui singur om (în
acest caz, liderul partidei lor) deasupra mărturiei Tradiţiei vii. Tocmai un astfel
de concept asupra autorităţii, spunea el, pricinuise erorile teologice din Biserica
Romană contemporană. Într-o scrisoare el se lamenta: „Oare ortodoxia noastră
din America a devenit atât de îngustă încât trebuie să fim sub dictatura «papă-
expert» şi să acceptăm o «linie de partid» în orice subiect imaginabil? Aceasta
ar fi contrar tuturor celor ce am învăţat de la Vlădică Ioan şi am aplicat în
munca misionară”.

Acest tip de îngustime era numit de Părintele Serafim cu termenul de

„supercorectitudine” iar uneori îl mai numea şi „boala corectitudinii”. Vedea ce
putere de atracţie poate avea ea asupra tinerilor, atât asupra celor convertiţi şi
asupra ortodocşilor născuţi în Occident. Noile autorităţi „supercorecte” observa
el, „le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte
atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem
mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar
mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.

Prin demersul său modern şi extrem de logic, aripa „supercorectă” s-a plasat
deasupra simplilor credincioşi greci din „vechea şcoală”; iar Părintele Serafim a
simţit că mentalitatea lor era străină şi de cea a mult-pătimitorilor ruşi. Iată ce
scria într-o scrisoare: „Din toată «înţelepciunea» lor pare să lipsească un
element de bază, unul pe care Sfinţii Părinţi îl subliniază ca fiind esenţial pentru
autentica viaţă ortodoxă: suferinţa. «Înţelepciunea» născută din tihnă şi dispute
goale nu are rost; dar înţelepciunea născută dintr-o suferinţă profundă (aşa cum
a dat Dumnezeu mai ales ruşilor din ziua de azi) este singura cu adevărat
echilibrată şi sănătoasă, chiar dacă ea nu poate da un răspuns rapid la orice
întrebare pusă în glumă. Să încercăm a intra mai adânc în această suferinţă, dacă
Dumnezeu ne va da harul Său!”

Unul dintre „răspunsurile simple” furnizate de către contingentul supercorect se

referea la relaţiile dintre feluritele Biserici Ortodoxe. Ei susţineau că Bisericile
nou-calendariste sau implicate în activităţi ecumenice erau „eretice” sau
„nevalabile”, că „nu sunt deloc biserici”, că episcopii lor erau „pseudo-
episcopi” şi că nu aveau har în Tainele lor.

Unii dintre preoţii de frunte ai noii facţiuni, înainte de a fi primiţi în Biserica din
Afara Graniţelor fuseseră hirotoniţi de una din aceste Biserici nou-calendariste,
Arhiepiscopia Greacă a Americii. Aceşti preoţi îşi alcătuiseră o întreagă teorie
conform căreia Arhiepiscopia Greacă, datorită activităţilor ecumenice şi-ar fi
pierdut harul cândva după hirotonia lor.

Din nefericire, unul dintre preoţi avea un frate care era încă preot în
Arhiepiscopia Greacă. În timpul unei vizite la Platina, el i-a spus Părintelui
Gherman: „Fireşte că nu mă rog pentru fratele meu!” – vrând să spună că nu se
roagă pentru el la Sfânta Liturghie, când se pomenesc ortodocşii. Uluit,
Părintele Gherman s-a dus să-i spună Părintelui Serafim. „Îţi poţi închipui aşa
ceva?”, a întrebat el. „E vorba de fratele său de sânge, hirotonit de acelaşi
episcop ca şi el!”
Părintele Serafim şi-a mijit ochii a mirare. „Ăsta cu siguranţă este «corect», a
spus el oftând.

Când Cuvântul Ortodox a publicat un apel al Bisericii Ortodoxe din Uganda

lovită de sărăcie, având nevoie urgentă de hrană, îmbrăcăminte, cărţi
duhovniceşti, icoane etc., unul dintre preoţii supercorecţi le-a scris părinţilor
pentru a întreba dacă aceşti ortodocşi africani erau „cu adevărat fraţi”. Preotul
susţinea că dacă aparţineau unei jurisdicţii nou-calendariste (cum de fapt şi
erau), adică „una lipsită de har”, nu trebuie ajutaţi. „Mai bine donez cât pot unei
familii sau organizaţii ortodoxe care merită”, concluziona el.

„Cum am putea combate acest elitism rece?” – s-a întrebat Părintele Serafim la
citirea acestei scrisori.

Concepţia supercorectă despre har – sau mai degrabă despre lipsa de har – a
pricinuit multe probleme Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Liderii facţiunii
supercorecte le dădeau de înţeles oamenilor, mai ales convertiţilor impre-
sionabili, că episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor socoteau că această
Biserică este singurul trup ortodox rămas în lume şi că aproape tot restul
Bisericilor sunt lipsite de har. Însă, aşa cum observa Părintele Serafim,
„episcopii noştri refuză «definească» acest subiect şi să facă totul «alb şi
negru»; şi sunt sigur că, poate fără excepţie, episcopii noştri nu numai că refuză
să le declare fără har, ci cred (lăsându-le cel puţin avantajul unei îndoieli) că au
har“.

Mulţi dintre aceşti ierarhi şi-au ridicat glasul cu putere împotriva

ecumenismului, serghianismului etc., dar nu au rupt în mod oficial comuniunea
cu vreo Biserică, afară de Patriarhia Moscovei – şi chiar şi în acest caz nu au
îndrăznit să o declare „lipsită de har”. Aşa cum scria Părintele Serafim
altundeva,

„Episcopii [Bisericii Ruse din Afara Graniţelor] chiar au refuzat în mai multe
rânduri să facă o asemenea declaraţie; iar în declaraţia lor de la Sinodul din
1976, ei chiar s-au adresat preoţilor sinceri şi râvnitori din Patriarhia Moscovei
în termeni rezervaţi doar preoţilor care posedă şi transmit harul lui Dumnezeu”.

Ducându-se în Grecia, facţiunea supercorectă a încercat să creeze legături

politice între Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi cea mai extremistă toate
grupările vechi-calendariste, cea a mateiţilor, care credeau nu numai că toate
Bisericile nou-calendariste erau lipsite de har, ci că orice Biserică ce avea de-a
face cu ele era lipsită de har. Mai apoi, planul a căzut, fiindcă mateiţii au aflat
că, contrar a ceea ce li s-a dat de înţeles, Biserica Rusă din Afara Graniţelor era
mult prea „liberală” pentru ei.
În 1976, misiunea ortodoxă de limbă engleză a primit şi ea o lovitură când unele
persoane (mai ales convertiţi nesiguri pe ei) care fuseseră botezaţi în alte
Biserici Ortodoxe canonice au fost îndrumaţi de către contingentul supercorect
să se reboteze în Biserica Rusă din Afara Graniţelor.

„Recent”, scria Părintele Serafim, „unii au dorit să vadă asemenea «rebotezări»

săvârşite în eparhia noastră a Americii de Vest, dar Arhiepiscopul Antonie a
refuzat cu multă înţelepciune să le îngăduie, lucru în care noi i-am dat tot
sprijinul nostru – căci, într-adevăr, aceasta ar fi echivalat cu o declarare a
absenţei harului în Arhiepiscopia Greacă“.

Episcopul Nectarie s-a alarmat auzind de această practică fără precedent. „Poate
că al doilea botez”, a remarcat el, „spală harul de la cel dintâi”.

În 1976, la apogeul maniei corectitudinii, Părintele Serafim a explicat unui

convertit de ce drumul lui nu poate urma acest tip de „zelotism”. „«Stricteţea»
lor”, scria el, „îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât
problemele duhovniceşti devin cu totul secundare. În ce mă priveşte, ştiu că
dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea
«corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu
problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a
«ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede Mitropolitul?» Şi nu aş mai
avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a
minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume
mai înaltă. În vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat
de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor“.

Într-o altă scrisoare scria: „Noi cei care dorim să rămânem în adevărata
tradiţie a Ortodoxiei trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în ortodoxia
noastră, fără a fi fanatici şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce
trebuie să facă. Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm
mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti, desprinşi de toate
grijile şi politicile, chiar ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de
lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

A existat o vreme când Părintele Gherman se temea că grupul supercorecţilor

era destul de puternic spre a da tonul pentru toţi convertiţii la ortodoxia
tradiţională din America şi în special cei din Biserica Rusă din Afara Graniţelor.
Dar Părintele Serafim, deşi îl durea să vadă cum oamenii sunt prinşi de acest
extremism, nu era prea convins. Citându-l pe Abraham Lincoln, el i-a spus
părintelui Gherman: „E adevărat că îi poţi prosti pe toţi oamenii un timp; îi poţi
prosti pe unii chiar tot timpul; dar nu îi poţi prosti tot timpul pe toţi”.
Judecând după felul cum mergeau lucrurile Părintele Serafim a prezis că până la
urmă, grupul supercorecţilor va pune la cale o schismă şi va sfârşi ca o sectă
îngustă şi izolată. De-a lungul anilor a afirmat acest lucru de mai multe ori în
scrisorile sale:

15 iunie 1976: „În viitor «aripa dreaptă» a ortodoxiei se va diviza probabil în

mai multe mici «jurisdicţii», cele mai multe anatematizându-se şi luptându-se
unele cu altele. […] Trebuie să menţinem contactul viu cu clericii ruşi mai
bătrâni, chiar dacă unii dintre ei ne par poate puţin prea «liberali», altfel ne vom
pierde în jungla «zelotismului» ce creşte în jurul nostru!”

8 iulie, 1980: „Noi înşine am simţit de la o vreme că Părintele … şi alţii care îi

împărtăşesc atitudinea se îndreaptă direct către o schismă, care acum pare
inevitabilă dacă nu îşi schimbă direcţia. Nimeni nu are nevoie de o astfel de
schismă: sunt aşa de multe grupuri de ortodocşi «corecţi» în Grecia de azi (nici
unul în comuniune cu ceilalţi), încât un nou grup nu va face decât să dovedească
puterea diavolului de a diviza pe creştinii ortodocşi“.

27 octombrie 1980: „Privesc cu durere şi întristare întreaga situaţie…, dar nu

am puterea de a face nimic. […] Inevitabila schismă pe care ei o pregătesc acum
(dacă nu se schimbă cât mai curând) va fi ultimul pas într-un proces pe care
numai ei îl pot schimba”.

17 septembrie 1981: „Judecând după ultima izbucnire, schisma este aproape şi

mi-e teamă că «majoritatea tăcută» a preoţilor şi a mirenilor noştri vor ofta doar
uşuraţi când vor fi plecat cei ce bagă zâzanie, lăsând în urma lor o recoltă
negativă de rea-voinţă şi continuându-şi, pe un ton şi mai înalt, ponegrirea şi ura
din noua lor «jurisdicţie».

Dumnezeu să ne păzească de toate acestea! Te rog să-mi ierţi francheţea, dar

simt că este deja foarte târziu, şi oricine poate face ceva e mai bine să o facă
acum. Ştiu că Dumnezeu va continua să păzească Biserica Sa şi cred că va face
să prospere adevărata misiune ortodoxă care tocmai începe în Biserica noastră
[…] Dar tragedia sufletelor prinse într-o schismă produsă de încăpăţânare va fi
incalculabilă“.

8 decembrie 1981: „Cât de tragic este faptul că unii îi scot pe cei din turma lor
(chiar dacă mică) din comuniunea cu singurii oameni care ar putea încă să-i
înveţe ce este ortodoxia şi să-i ajute să se trezească din fanteziile lor despre o
ortodoxie supercorectă ce nu există nici unde în lume”.

Din nefericire, la scurt timp după adormirea părintelui Serafim prevestirea sa s-a
împlinit aşa cum scrisese.
„Toate acestea vor trece ca un groaznic coşmar”, remarca Părintele Serafim într-
o scrisoare. Privind înapoi la sprijinul pe care-l acordase grupului super corecte
în anii anteriori, scria: „Ne simţim noi înşine trădaţi mişeleşte. […] În toţi aceşti
ani am crezut că sunt în acelaşi cuget şi suflet cu noi, dând tot ce au pentru
cauza misiunii de limbă engleză. Dar în realitate, se pare că în tot acest timp nu
au lucrat decât pentru propria slavă, abuzând cu cruzime de încrederea simplilor
noştri episcopi, preoţi şi mireni ruşi… Ne temem că toate articolele noastre
despre «zelotism» din anii trecuţi n-au făcut decât să producă un monstru!“

Bineînţeles, ambele părţi au rămas dezamăgite. Liderii noii partide, insuflaţi să

adopte o poziţie zelotă, mulţumită în primul rând părinţilor de la Platina,
socoteau că părinţii se vor alătura în chip firesc mişcării lor şi vor începe să
asculte de directivele mănăstirii din Boston. Unii dintre ei au fost cu adevărat
dezamăgiţi când a devenit limpede că părinţii nu au de gând să urmeze linia lor.
Credeau că Părintele Serafim dorea o stricteţe absolută, la fel cum o doreau ei,
dar se înşelau. Părintele Serafim dorea Adevăr, care este la un nivel mult mai
adânc.

„Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie”, scria Părintele Serafim, „pornind
de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserică de
azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc –
pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată
«stricteţea» lor.«Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea
simţământul şi gustul Ortodoxiei […] “.

În timpul ultimului deceniu de viaţă Părintele Serafim a cheltuit o incredibilă

cantitate de timp şi energie cu problema supercorectitudinii, fiind nevoit să
susţină conştiinţa ortodoxă transmisă de Părinţi împotriva multelor idiosincrasii
ale „teologiei” neotradiţionaliste. Era nevoie nu doar de articole, ci şi de
răspunsuri bine chibzuite pentru mulţi oameni ce veneau la el uimiţi de noul ton
dat în Biserică.

Privind în urmă, am fi înclinaţi să privim aceste lucruri ca pe o pierdere de timp.

Aceştia erau, după cum spunea Părintele Serafim, „liceeni ce se jucau de-a
ortodoxia”, încercând să dovedească că ei sunt mai duri decât toţi. Nu erau nişte
gânditori sensibili precum Părintele Serafim şi nu erau defel interesaţi de ceea
ce ar fi avut de spus, dacă aceasta nu era în acord cu linia partidului.

Însă anumite consideraţii ne duc la concluzia că nu şi-a pierdut defel timpul. În

primul rând, aşa cum îşi dădea prea bine seama Părintele Serafim, erau în joc
suflete, căci, conducând oamenii la schisma cu Biserica, facţiunea supercorectă
îi lipsea de mijloacele mântuirii.
„Un număr de oameni”, scria Părintele Serafim, „au părăsit deja Biserica
noastră plini de mânie şi văd cum alţii se pregătesc să urmeze aceeaşi cale.
Avertismentele noastre din Cuvântul Ortodox sunt destinate să salveze cât mai
mulţi oameni cu putinţă de la acest pas sinucigaş. Iată câteva semne de
primejdie: foarte recent, preotul bisericii din… le-a spus la doi dintre fiii mei
duhovniceşti pe care-i trimisesem acolo, că episcopii noştri ruşi îl «trădează» cu
«ecumenismul» lor; un alt preot grec a spus turmei sale că, în curând, vor fi
iarăşi fără episcopi, fiindcă trebuie să părăsească Biserica Rusă din Afara
Graniţelor; un alt cleric îi numeşte pe faţă pe unii din episcopii noştri
«eretici».Pericolele asupra cărora avertizăm nu sunt nicidecum imaginare“.

În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare efectul pe care acest subiect l-a
avut în rotunjirea mesajului Părintelui Serafim către lumea modernă. Aşa cum
am văzut, supercorectitudinea (şi nu totdeauna în formele atât de evidente
evidente mai sus) este o mare ispită pentru poporul ortodox din aceste vremuri
din urmă, când „dragostea multora se răceşte“ (cf. Mt. 24, 12). Într-adevăr,
corectitudinea e implicată chiar de cuvântul „ortodox”, care înseamnă „dreaptă
slăvire”.

Una din întrebările-cheie ale vremii noastre, cu care Părintele Serafim a

trebuit să se confrunte, a fost: Cum poţi rămâne drept credincios fără a
ajunge la îndreptăţirea de sine, la fariseim?

Tocmai datorită faptului că Părintele Serafim s-a confruntat cu extremismul

„corect”, a fost în stare să-şi ajute contemporanii să iasă din această fundătură.
De nu ar fi fost aşa, probabil că scrierile sale s-ar fi dovedit unilaterale. Chiar
dacă el însuşi a evitat această capcană, cuvintele sale nu ar fi putut să-i
împiedice pe unii indivizi mai puţin echilibraţi să se abată de la scopul mai
adânc înspre dreapta. Însă, aşa cum se dovedeşte acum, mesajul său către
oamenii de azi e plin de avertismente împotriva reînnoirii atât de dreapta, cât şi
de stânga, împotriva legalismului şi exteriorizării lipsite de dragoste, deghizate
în „tradiţionalism”. „Orice lucru exterior“, spunea el, „poate deveni ceva fals”.

În sfârşit, să nu uităm să pomenim valoarea tuturor acestor lucruri pentru

formarea sufletească a Părintelui Serafim însuşi. Şi el era un convertit la
„ortodoxia zelotă”; şi era necesar să pătrundă mai adânc în fenomenul
zelotismului care în sine nu era o rezolvare. Ocupându-se de el şi mai ales
suferind din pricina lui de-a lungul multor ani, Părintele Serafim fusese silit să
elimine vestigiile unui elitism rece din credinţa sa creştină, păstrându-şi în
acelaşi timp credincioşia pentru cauza „adevăratei Ortodoxii”. Aşa cum scria
într-o scrisoare, „Cred că, prin toate acestea, în ciuda aparenţelor, Dumnezeu ne
ajută să ajungem la o Ortodoxie mai adâncă şi mai adevărată. Prea mult din
ortodoxia noastră de azi este fariseică şi mărginită, sau cel puţin căldicică şi
confortabilă, încât avem trebuinţă să fim puţin scuturaţi. Să dea Domnul ca
măcar oile Sale să nu se piardă!“

Iar într-o altă scrisoare: „În adâncul meu nădăjduiesc că vom trece prin toate
acestea şi că în final inima profundă a Bisericii noastre se va face cunoscută”.

În suferinţa aceasta Părintele Serafim a reuşit, aşa cum vom vedea, să ajungă la
rara combinaţie între apărarea fără compromis a Adevărului şi o caldă şi vie
Ortodoxie a inimii. Iată ceea ce-i deosebeşte pe experţii „tradiţionalismului”
mort de adevăraţii purtători ai Tradiţiei vii, precum Arhiepiscopul Ioan”.

(Din: Ierom. Damaschin, “Viaţa şi lucrările părintelui Serafim Rose”,

Editura Sophia, 2005)
Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda
lucrătorilor celor răi) - Lucrătorii ucigaşi, vie sălbăticită

Pilda lui Iisus rezumă toată strădania lui Dumnezeu cu via Sa: lumea aceasta şi
cu lucrătorii viei: oamenii. Într-o pildă, rezumatul istoriei.

De aci rezultă că Dumnezeu are un rost cu lumea Sa, la care a întovărăşit şi pe

om.

Se tânguie Dumnezeu omului: „...Am sădit viţă bună, de soi şi iată acum rodeşte
struguri sălbateci... Voi smulge-o şi-o voi arunca-o !"

Împlinindu-se urgia lui Dumnezeu cu via, Ieremia proorocul, omul, se tânguia

lui Dumnezeu: „... Doamne ai milă de via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta,
că iată toată e părăginită şi o râmă mistreţul din pădure..."

Ce însemnează întunerecul şi ascunzişul pădurii, precum şi cine e mistreţul din

pădure, e uşor de bănuit.

Iisus a fost scos din vie şi omorât.

Oamenii cred că Dumnezeu nu mai are nici o putere, nici un drept asupra
lumii...

Oamenii îl prigonesc pe Iisus şi în istorie. Iisus a fost prigonit personal şi

omorât. Au fost prigonite faptele Sale: minunile. A fost prigonită învăţătura Sa.
Şi au fost prigoniţi toţi ucenicii Săi de-a lungul istoriei.

Pentru acest lucru s-au răsculat şi s-au unit împotriva Lui: ereziile, prigoanele şi
coloana nesfârşită a slăbiciunilor omeneşti.

Prislop, 11.IX.49
 Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii -
Pilda lucrătorilor viei

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Cuvântul psalmodiat de cor, “Cine este Acela Împăratul slavei?”, ne este nouă
introducere la cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei de astăzi. Să-l ascultăm:

Zis-a Domnul:
33. Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit
vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o
lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia
roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au
omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele
tot aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul;
veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41. I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor
lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul
a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"?
43. De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va face roadele ei.
44. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va
strivi.
(Matei 21, 33-45).

Prea iubiţilor, am înţeles toţi că e vorba de o parabolă ce a fost rostită de

Mântuitorul chiar în Săptămâna Patimilor, înainte de pătimirea Sa, adică
înainte de Cruce şi de Înviere. Era la Templu, şi cărturarii şi fariseii se aflau de
faţă. Înţelesul ei ne dezvăluie o icoană a istoriei. De aceea, să-L rugăm pe Bunul
Dumnezeu să ne dăruiască lumina acestui înţeles.

Stăpânul este Dumnezeu; via – darurile Lui şi lumea aceasta, referitor la poporul
ales, aşa cum cititm la Profetul Isaia cap. 5: via e însuşi poporul lui Dumnezeu.
“Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui.
Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. A săpat-o, a curăţit-o de pietre,
a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un
teasc, şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă”.

“A împrejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de către Mântuitorul.

Gardul împrejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca să-i fie ocrotire, zid
împotriva răului, a păcatului.

“A săpat în ea teasc” – teascul, în vie, reprezenta locul unde se striveau

strugurii şi instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are înţelesul de
altar. Deci, în mijlocul viei altarul de jertfă, pe care jertfeşte fiecare cu darul lui.

“Şi a clădit turn” – turn de strajă, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-
marii poporului, arhierei, farisei, acei care aveau datoria să străjuiască la păzirea
Legii şi deci la ocrotirea poporului, a viei, după voia Stăpânului – a lui
Dumnezeu.

“Şi a dat via lucrătorilor, iar el a plecat departe”. – După ce-ţi încredinţează
darul, te lasă să uceniceşti, să lucrezi. Dumnezeu parcă Se retrage. Şi tainic
El te inspiră, dar fără să te silească. Se pare că e departe, şi, totuşi, chiar
atunci când crezi că e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape ca oricând
de tine. E taina aceasta a libertăţii, pentru că într-adevăr ucenicul să
cunoască darul uimitor al libertăţii, să fie cu adevărat răspunzător şi el de
fapta lui.
Să aibă mângâierea că lucrul făcut e şi al lui. E totodată şi darul lui Dumnezeu,
dar şi osteneala lui. Nimic nu vom înţelege în Scriptură fără acest, dacă vreţi,
paradox, această antinomie. Adică, în ce înţeles: lucrarea darului lui Dumnezeu
şi a ostenelii noastre. Ai spune că totul este dar, şi aşa este; dar spui că fără
osteneala ta nimic nu este, şi aşa şi este. Şi atunci, unde este adevărul? Sau
darul, sau osteneala? Ei bine, adevăr e şi una şi alta. Asta înseamnă paradox.
E şi darul lui Dumnezeu, şi osteneala mea, fără de care nu capăt nimic. Aici e
taina libertăţii, aici e taina bucuriei, a înălţării, a oricărui progres, dacă vreţi,
a oricărei sporiri în istorie. Şi aici e şi taina căderii şi-a durerii, în acelaşi
timp. Căci în această taină a libertăţii însăşi moartea şi-a găsit loc. Păcatul şi
moartea...

De aceea spune Sfântul Grigorie de Nyssa că păcatul descoperă totodată şi

libertatea, şi pierderea libertăţii. Şi libertatea că poţi să faci rău, din nefericire.
Ai pierdut libertatea şi ai devenit robul răului.

... “Şi a plecat (stăpânul) departe”. Dar a sosit vremea roadelor. Căci, dacă i-a
lăsat în libertate pe oameni, nimeni nu este scutit de răspunderea rodului, într-o
lume a zidirii, a creaţiei. Au n-a spus Mântuitorul: “După roade îi veţi
cunoaşte”? Numai rodul ne îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
istoriei, înaintea oamenilor. Şi aţi văzut ce spunea proorocul Isaia: n-a adus via
roade, ci aguridă.

A venit să ceară Dumnezeu rodul. Dar lucrătorii, când i-au văzut pe slujitori, au
pus mâna pe ei, i-au bătut, i-au lovit, i-au ucis. Slujitorii, sau slugile trimise de
stăpân sunt profeţii, în Vechiul Testament. Şi de-a lungul sutelor de ani mulţi
profeţi au îndurat această ucidere a lucrătorilor viei. Au fost, aşa cum va spune
Apostolul mai târziu, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, că au fost
batjocoriţi, loviţi, mulţi dintre ei ucişi, ferestruiţi, cu pietre ucişi, puşi la cazne,
ucişi cu sabia, pribegind în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău
primiţi.

Şi din nou Mântuitorul adaugă. Dacă într-o perioadă aceşti slujitori au fost
primiţi de lucrătorii viei precum s-a spus, a trimis alţi slujitori; au pătimit mai
rău decât cei dintâi. Iar la urmă a trimis pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul
meu. Fiul era El însuşi, Mântuitorul. El, Care se pregătea să întâmpine acum
crucea, aşa precum pregătise pe ucenici de-a lungul lunilor care premerseseră,
când le spunea: “Iată, ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului va fi dat în mâinile
oamenilor păcătoşi, care Îl vor batjocori, lovi, scuipa, răstigni, omori”. Şi acum
le spune direct fariseilor, la Templu. Lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis:
Acesta este moştenitorul. Veniţi să-l omorâm, să avem noi moştenirea lui.
Cuvântul uimeşte: “Să avem noi moştenirea”.
Noi credem că aici Mântuitorul spune de-a dreptul tocmai fariseilor, le
descoperă păcatul lor. Pentru că ei făceau din virtutea lor valoarea supremă,
mântuitoare. Deci: “să avem noi moştenirea” – în noi este totul, nu mai avem
nevoie nici de Fiul. Altfel spus – mântuirea prin ei. Să nu fie! Căci greu este
cuvântul. “Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis”. Profeţeşte
Mântuitorul cum va fi ucis, răstignit în afara templului, pe dealul Golgotei (al
Căpăţânii). Şi aici se încheie drama unui anumit timp al istoriei – cu răstignirea.

Observaţi: nu vorbeşte Mântuitorul aici de înviere. Acest fapt a dat temei celor
mai ascuţiţi cercetători ai Scripturilor să încredinţeze că Mântuitorul a rostit
această pildă cu această taină profetică şi că e un adevăr al Scripturilor. Căci
dacă ar fi fost spusă mai târziu, de altcineva, ar fi fost vorba şi de înviere.
Mântuitorul acum le pune în faţă ultimul lor păcat – al crucii.

Şi răspunderea: “Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Şi I-

au răspuns – nu toţi, unii numai: “Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va
da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor”. La Sfântul Evanghelist
Luca, aceeaşi pildă mai are un răspuns. Unii din farisei au zis: Să nu fie,
Doamne! S-au cutremurat în faţa unui asemenea cuvânt, unei asemenea sentinţe.

Până aici pilda se referă mai ales la farisei şi cărturari. Dar observaţi: nu e vorba
– şi aş vrea să subliniez acest lucru – de poporul întreg, de poporul ales; pentru
că nu osândeşte via, ci numai pe lucrători, pe farisei şi cărturari. Deci niciodată
n-ai dreptul să osândeşti un neam întreg. Nicăieri în Scriptură nu este vorba de
osânda unui neam, ci numai de cei care au fost răspunzători pentru el, cei care s-
au aflat în turn – adică la veghe, la strajă, şi nu şi-au împlinit chemarea.

De aici înainte pilda se deschide într-o viziune asupra întregii istorii. Şi zice
Mântuitorul: “Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul
a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»?”. De unde este cuvântul
acesta? Îl rostise odinioară Psalmistul, aşa cum citim la Psalmul 117.
Mântuitorul reproduce cuvântul întocmai: “Piatra pe care n-au băgat-o în
seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. Şi de la Domnul a fost
aceasta şi minunată este în ochii noştri” (Ps. 117, 22-23).

Pe cine reprezintă această piatră? Nabucodonosor, regele Babilonului, având în

captivitate o mare parte din neamul ales, între aceştia fiind şi Daniel, a avut o
viziune şi a chemat pe înţelepţii săi să-i dezlege, să-i tâlcuiască. Dar cei din
neamul său nu s-au priceput, şi atunci a chemat şi pe Daniel. Şi aşa i-a vorbit
profetul: “O, rege! Tu priveai şi iată un chip – acest chip era peste măsură de
mare şi strălucirea lui neobişnuită – stătea înaintea ta şi înfăţişarea lui era
grozavă. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, mijlocul
şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele parte de fier şi parte de lut.
Tu priveai şi iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chpul peste picioarele
de fier şi Domn lut şi le-a sfărâmat. Atunci au fost sfărâmate în acelaşi timp
fierul, lutul, arama, argintul şi aurul şi au ajuns ca pleava de pe arie vara şi
vântul le-a luat cu sine fără ca să se găsească locul lor; iar piatra care a lovit
chipul a crescut munte mare şi a umplut tot pământul” (Daniel 2, 31-35). În
scurt, tâlcuirea acestei viziuni înseamnă împărăţiile care s-au desfăşurat
începând cu vremea aceea (cu circa 450-500 de ani înainte de Mântuitorul), care
reprezentau fie puterea aurului, a argintului, a aramei, a fierului, a lutului, şi
care, toate s-au spulberat în istorie. Dar Piatra a crescut şi a devenit un munte
înalt care străjuie peste tot pământul.

Iar Piatra – cum vor spune Sfinţii Apostol Pavel şi Petru – era Hristos. Piatra
ajunsă în capul unghiului. În vremea veche, în construcţii, piatra unghiulară era
acea piatră care lega doi pereţi, două ziduri; pusă la locul de îmbinare, în unghi,
unde se îmbinau cele două ziduri, şi care făcea legătura între ele. Şi de aceea vă
spuneam ca pildă se desfăşoară într-o viziune asupra întregii istorii. Piatra
unghiulară care lega şi leagă cele două ziduri, cele două lumi – Israelul şi
Neamurile, adică întreaga umanitate. Atunci, cuvântul pune cea mai adâncă
temă a Revelaţiei, a Descoperirii dumnezeieşti, şi anume că în Hristos, pentru
conştiinţa creştină, potrivit Revelaţiei, e dată unirea tuturor neamurilor
pământului, e dată posibilitatea împăcării tuturor, e dată posibilitatea salvării. El
este, aşa cum Îl descoperă Scripturile, Mesia – Hristosul, Trimisul lui
Dumnezeu – şi Unicul; căci se descoperă aici unicitatea lui Hristos, a acestei
Pietre unghiulare. Căci ar putea spune cineva: Bine, dar au mai fost şi alţi
profeţi, şi alţi întemeietori de religii. Cum Hristos este unic? – Da, El este unic
prin însuşi faptul că este Fiul pe care Îl trimite Stăpânul viei, potrivit parabolei.

Este Fiul unic al Părintelui ceresc, Care n-are decât un singur Fiu, despre Care a
rostit şi la Botez, la Iordan, şi la Muntele Taborului: “Acesta este Fiul Meu cel
iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!”. El este unic şi, fiind
unic, El poate da unitatea umanităţii întregi. Căci dacă n-ar fi unic, şi dacă am
mai aştepta şi alţi profeţi, pe care l-ar alege istoria? Ce derută, ce crize s-ar
produce neîncetat în adâncul conştiinţei umane! Dar, repet, Dumnezeu nu are
decât un singur Fiu, pe El L-a trimis, şi El a luat păcatul întregii omeniri, l-a
pironit pe cruce şi, El, unicul, a biruit acea povară strivitoare a păcatului şi a
morţii, prin Înviere. Şi, aşa cum au mărturisit Părinţii Bisericii, în frunte cu
marele Atanasie, El cu adevărat este Unicul Mântuitor, pentru că este Unicul
Dumnezeu şi Om totodată.

În nici o religie, în nici o profeţie, în nici o descoperire dumnezeiască nu ni se

comunică vreun mesia, vreun salvator care să fie totodată şi Dumnezeu şi om,
ca Iisus Hristos. Nici Mahomed, nici Budha, şi nici alţii, oricare ar fi. Şi
conştiinţa religioasă creştină înţelege acest fapt: că eu, ca om, nu pot fi
mântuitor; oricare dintre noi. Toţi suntem cu greşelile noastre. Numai El, pentru
că e şi Dumnezeu şi Om, ne poate salva. Numai Cel fără păcat poate izgoni
păcatul. Numai Cel care a biruit moartea poate să biruie şi moartea mea; numai
cel care a înviat mă poate învia şi pe mine. De aceea El e cu adevărat Piatra cea
din capul unghiului, aşa cum Se descoperă El. Şi adaugă: “de la Dumnezeu este
aceasta” – pentru că El e Fiul lui Dumnezeu.

“Şi se va lua împărăţia de la neamul acesta şi se va da neamului care va aduce

roade”. – Deschide perspectiva istoriei, adică a întemeierii Bisericii şi a
chemării neamurilor. Şi, fireşte, la acel prag al istoriei, la acea plinire a vremii,
aşa precum spun Scripturile, şi neamul cel dintâi şi ales, care a primit chemarea,
şi el va cunoaşte taina acestei Pietre din capul unghiului, care a unit cele două
lumi. Cum va spune Sfântul Pavel: Dacă ramurile din această rădăcină au
dezvăluit strălucirea Evangheliei, dar tulpina din care au răsărit, prin Hristos,
Care-i Rădăcină!

Şi cuvântul de încheiere, şi mai greu şi uimitor: “Cine va cădea pe piatra

aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”. Repet, greu este
cuvântul. Deodată spune, pentru o conştiinţă care ia aminte la Evanghelie, că nu
poţi să te fereşti din calea Ei, nu poţi trece dincolo de Hristos. Sau tu cazi,
împotrivindu-te, sau Ea cade peste tine, n-O poţi evita. Şi, deodată, această
descoperire te uimeşte, te frământă, te zguduie. Un suflet chinuit îmi spunea nu
demult: Orice cuvânt şi gând al meu când ştiu ce ecou are în sufletele
celorlalţi... dar mai mult, chiar simpla lui iradiere... Gândirea este o energie care
se răspândeşte. Şi dacă răspândesc această gândire rea, vinovată, a mea, care-i
infectează pe cei din jurul meu, cum voi răspunde? Căci ea rămâne, fie în jurul
meu, fie în cei pe care i-am smintit, i-am tulburat. Această răspundere, de care
nu pot să nu ţin seama. Şi cum să cazi tu peste Piatră? Şi cum te sfarmi, dacă tu
cazi?

Când un vas cade pe piatră, se înţelege că se sparge. Dar în Evanghelie totul

trebuie înţeles duhovniceşte. Nu-i vorba de o violenţă fizică, în nici un chip. Şi
nu e cu putinţă să întemeiezi pe Evanghelie violenţă fizică. Nu e cu putinţă, nu
ai nici un drept. Şi a fost o mare prăbuşire, o mare cădere, o mare eroare şi
tragedie în istorie când s-a încercat să se îndreptăţească uneori chiar osândiri la
moarte. Iertaţi-mă că trebuie să numesc Inchiziţia. În numele Evangheliei... Şi
prin aceasta şi alţii au încercat să justifice faptele lor rele. Or, în Evanghelie, vă
rog să reţineţi, nu poţi întemeia nici un fel de violenţă fizică. Numai adevărul,
care trebuie să convingă cu armele adevărului. Şi de ce nu poţi întemeia în
Evanghelie o violenţă fizică, ci numai duhovniceşte, prin Duhul adevărului? –
Pentru că începutul Evangheliei este prin Duhul Sfânt. Fiul lui Dumnezeu de la
Duhul Sfânt S-a întrupat şi din Fecioară, în curăţie sfântă. Atunci, întreaga
Evanghelie este iluminată duhovniceşte, căci temeiul Evangheliei este Duhul
Sfânt, Duhul adevărului.

Deci “Cine va cădea pe Piatra aceasta se va sfărâma” – te sfarmi atunci când

vrei să loveşti tu în ea. Aduceţi-vă aminte, ca să înţelegem duhovniceşte, de
Sfântul Pavel, când mergea la Damasc să-i prigonească pe creştini. Şi pe drumul
Damascului Mântuitorul i S-a descoperit. Lumina aceea orbitoare care l-a
prăbuşit la pământ. Şi trei zile şi trei nopţi n-a văzut şi n-a mâncat. Şi auziţi
cuvântul: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Cine eşti, Doamne? Eu sunt Iisus
pe care tu Îl prigoneşti. Zadarnic îţi este ţie să loveşti cu piciorul în ţepuşă”.
Saul mergea să lovească şi lumina Duhului Sfânt l-a prăbuşit. Şi, cu alte
cuvinte, Mântuitorul i-a spus: Tu loveşti, tu te răneşti. Când loveşti în bine, în
adevăr, în frumuseţea divină, nu binele îl distrugi, nu adevărul îl distrugi, nici
frumuseţea negrăită. Pe tine te răneşti, pe tine te ruinezi, pe tine te distrugi.

De aceea spune Dumnezeu prin gura proorocului Ezdra: “Nu pe Mine M-aţi
părăsit, ci pe voi înşivă”. Când părăseşti binele şi adevărul te părăseşti pe tine.
Ca să te cunoşti pe tine, trebuie să-L cunoşti pe Cel după al cărui chip ai fost
zidit – Fiul lui Dumnezeu făcut Om; Dumnezeu-Omul. Şi atunci, lovind în El în
tine loveşti. “Cel ce va cădea pe Piatra aceasta se va sfărâma” – şi Saul era să se
sfarme, dacă n-ar fi ascultat cuvântul. Şi oricine nu ascultă, sărmanul, pe el se
părăseşte, pe el se pierde, pe el se sfărâmă. Nu sunt atâtea suflete chinuite care
se sfarmă, se pisează lăuntric în zbuciumul patimilor şi în căutarea vieţii celei
adevărate?!

Şi invers: “Peste cine va cădea Piatra îl va strivi”. Dacă tu te împotriveşti, te

sfarmi. Şi chiar dacă tu rămâi cumva închis în tine, ai zice neutru, vine Ea,
Piatra. A venit Hristos la lume, a venit Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume. Deci
fie tu te îndrepţi spre Dumnezeu, fie Dumnezeu Se îndreaptă spre tine. Şi se
descoperă aici că mântuirea nu e cu putinţă altfel, decât în cele două porniri: de
la Dumnezeu şi de la tine, de la harul Lui şi de la libertatea ta. Şi numai din
întâlnirea lor se naşte mântuirea. Nu e nevoie să mai stăruim: “Peste cine va
cădea Piatra îl va strivi”. Am aflat din profeţia lui Daniel cum imperiile au pierit
unul după altul: şi cel de aur, şi cel de argint, şi cel de aramă, de fier, de lut. Nici
aurul, nici argintul, nici arama, nici fierul, nici toate altele odrăslite de ele nu
dirijează istoria. Ci, dimpotrivă, Piatra aceea care s-a înălţat ca un munte
deasupra întregii istorii. Iar Piatra aceea este Hristos. Şi ferice de tot sufletul
care şi-a întemeiat viaţa şi casa pe Piatră.

Închei cu acel cuvânt al Evangheliei Mântuitorului unde tot de piatră este vorba:
“De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-
va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit
râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut,
fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi
nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa
pe nisip (adică pe toate opiniile noastre mişcătoare ca nisipul). Şi a căzut ploaia
şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a
căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27). Pentru că n-a fost temelia ei
pe Piatră, pe Hristos.

Facă Domnul ca fiecare suflet din cei de faţă şi orice suflet din lume... Temelia
casei lui neclătinată de nimic să fie...
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) - Dăruind vei dobândi -
Se va lua de la voi

(Matei 21, 33-34)

Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii odată cu ei, încotro bătea

pilda lucrătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de
transparentă. De vreme ce acei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost
rezervată revelaţia şi cu strămoşii cărora a fost încheiat legământul) s-au arătat
nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de misiunea pe care o primiseră, ce
altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul
sorocit roadele cele bune? Fuseseră ucişi proorocii ; avea să fie răstignit Fiul.
(În text : slugile, moştenitorul). Desigur că via se cuvenea luată de la cei răi şi
dată spre îngrijire şi lucrare altora mai de nădejde. (Consecinţa aceasta logică au
dedus-o şi împricinaţii).

Cred însă că e în parabola de la Matei, capitolul 21, versetele 33 de la 44, vorba

şi de ceva mai adânc şi mai cuprinzător decât – mă exprim în termeni juridici –
o simplă novaţiune prin schimbare de mandatar. Ne este propusă spre a fi
observată cu emoţie însăşi teribilă şi tainică – mai înfricoşătoare şi mai greu de
pătruns de nu şi de conceput dintre toate – problema a menirii omului (a speciei
umane) în univers. Poate că nicăieri în toată succesiunea referatelor evanghelice
nu apare Hristos (deşi nu-i menţionat cu numele) mai vădit în ipostaza Sa
cosmică de punct Omega (de ne este îngăduit a folosi vocabularul lui Teilhard
de Chardin), de Mediator între Zidire şi Ziditor.
Rezultă din parabola – dacă nu ne sfiim a-i da un înţeles mai larg decât cel strict
textual – că ni se cere a fi nu numai simpli semnatari – parteneri ai unui
legământ, că noţiunea închegată în cuvântul ebraic brit implica o participare
activă, constantă şi caldă la planul divin, asumarea totală a rolului misterios şi
imens pe care este chemat omul a-l îndeplini pe acest pământ şi, probabil,
dincolo de limitele lui, pe întinsul spaţiilor şi timpurilor galactice. Nu putem sta
pasivi ori nepăsători, necum ne împotrivi prin fărădelegi, ne mânji şi
compromite prin fapte josnice şi slute, ne depărta de Atotţiitorul prin calcule
interesante, grijă de rapidă chivernisire şi alte soiuri de jalnice scârnavii.

Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are şi puţinul ce are ori crede că are i se
va lua (Mat. 25, 29; Marcu 4,25; Luca 8, 18 şi 19, 26) – suntem aşadar trataţi
şi răsplătiţi proporţional cu intensitatea părtăşiei ce manifestăm neprofanului
(luând aminte la primejdia că depinzând a ne închina lui Mamona ne vom
afunda din ce în ce mai iremediabil în nisipurile mişcătoare ale uscăciunii şi
lipsei de apă). Partea noastră nu poate fi decât alături de Tatăl care până acum
lucrează (Ioan 5, 17) şi de Fiul deopotrivă lucrător ; ne sunt cerute, ca şi
lucrători din vie, roade, altfel spus fapte, acţiuni, conlucrare.

Iar de nu, dacă ne arătăm incapabili şi nevrednici – ori şi ostili, răufăcători,

agenţi activi ai răului – treaba nu poate rămâne în suspensie şi de izbelişte,
aducerea ei la bun sfârşit vă fi luată de la noi şi pusă în mâinile altora.
Răspunderea noastră e colectivă, e a întregii specii, în orice caz a celor
conştienţi şi aflaţi în situaţia de a putea să determine cursul evenimentelor, a
celor care nu pot invoca odioasa scuză « n-am ştiut » ori culpabilul argument
« ce-mi pasă mie » (cu varianta : nu sunt păzitorul fratelui meu).

« Lucrarea viei » nu are în vedere doar pe farisei ori saduchei ci însuşi neamul
israelitean, însăşi omenirea, sincronismul activităţii omului cu planul divin,
cosmic şi soteriologic.

Nu vreţi voi ? Vă depăşeşte rolul în care aţi fost distribuiţi ? Sau vi s-a stins
vechea flacără? Aţi pierdut virtutea de altădată ? V-aţi rătăcit printre ispite şi aţi
căzut în robia patimilor ? Ei bine, se va găsi cine să lucreze în numele Meu. Aşa
zisa fidelitate a evreilor faţă de Vechiul Testament e aparentă şi cu totul
iluzorie. Când Domnul le spune că dacă ar crede cu adevărat în Moise ar
crede şi în El, pe Care Moise L-a proorocit (Ioan 5, 46). El are în vedere
tocmai împrejurarea că acei care s-au înstrăinat de Lege sunt iudeii deoarece
resping toate profeţiile (atât de numeroase, de percutante) despre Iisus-Mesia
din Legământ. Tăgăduind profeţiile şi sensul izbăvitor al Vechiului Testament,
evreii iar nu creştinii sunt contestatarii autentici ai legăturii cu Predania şi cu
Scriptura. Despre Sine, Hristos vorbeşte ca de Unul care nu a venit să schimbe
Legea ci să o împlinească, iar din Lege spune că nu va cădea nici o cirtă ori
un corn de literă (Mat 19, 8 ; Luca 16, 17). A face din creştini nişte răzvrătiţi
împotriva Vechiului Testament înseamnă eroare de perspectivă, ei sunt Israelul
cel nou care duce mai departe misiunea universală a poporului ales,
desolidarizându-se de cei care din Lege s-au priceput a reţine exclusiv
dispoziţiile formale, cuantificându-le în şase sute treisprezece porunci pozitive
şi negative.

Lucrătorilor li se cer roadele viei fiindcă ele reprezintă esenţialul (Mat. 7 , 16:
« După roadele lor îi veţi cunoaşte »). Ei nu numai că ucid pe trimişii
Stăpânului (proorocii) şi pe Fiul (Iisus), dar şi trădează cauza viei, menirea şi
rostul ei, adică misiunea omului de a înduhovnici viaţa, de a da un sens
universului, de a-l face grădina lui Dumnezeu. Din chiar lipsa aceasta a
roadelor bune provine acuzaţia îndreptată împotriva iudeilor. Le vor trece
înainte bărbaţii din Ninive şi regina de la miazăzi. Îi depăşesc samarinenii (cel
milostiv, singurul lepros recunoscător, femeia din Sihar transformată în
vestitoare de Hristos-Mesia). Rodirea viei va fi luată de la ei şi încredinţată
altora : « Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la
masă cu Avraam, şi cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii
împărăţiei vot fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor » (Mat. 8, 11-12); « De aceea vă spun că
împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face
roadele ei » (Matei 21, 43).

Şi nu înseamnă referirea la femeia văduvă din Sarepta Sidonului (în casa căreia
a fost trimis proorocul Ilie) şi vindecarea de către proorocul Elisei a sirianului
Neeman (în vreme ce erau mulţi leproşi în Israel) tot aluzii clare la caracterul
universalist al noii propăvăduiri şi la nevrednicia acelora care, ucigători ai
trimişilor divinităţii, nu încetau a se făli cu titlul de fii ai lui Avraam şi
deţinători exclusivi ai mântuirii ? Degeaba vor invoca toţi lucrătorii nedreptăţii
vecinătatea lor sau înrudirea lor cu Fiul (Luca 13, 26), li se va răspunde iarăşi :
Nu ştiu de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la Mine, nu veţi avea parte de
împărăţia lui Dumnezeu, unde se află Avraam, Isaac şi Iacov, veţi fi aruncaţi
afară dintr-însa (Luca 13, 27 – 28).

Hristos nu a pierdut nici un prilej pentru a-şi afirma solidaritatea cu revelaţia din
Vechiul Testament, perfectă continuitate cu învăţătura proorocilor şi cu Tora lui
Moise. El predica în templu şi în sinagogi, El apăra curăţia Templului alungând
pe zarafi, el se supune tăierii împrejur, respecta regulă cu privire la dreptul de a
prooroci numai după împlinirea vârstei de treizeci de ani, citează de istov
Decalogul şi considera traducerea în fapt a celor zece porunci drept temei al
dobândirii vieţii veşnice (Matei 19, 17: « Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile. » Vezi şi Marcu 10, 19 – 21 ; Lc. 10, 25-29 şi 18, 20-21). Momentul
culminant al strânsei legături dintre Vechiul şi Noul Testament, scena
irecuzabilă şi distrugătoare a marcionismului îl constituie desigur prezenţa lui
Moise şi a lui Ilie la dreapta şi la stânga Mântuitorului în minunea Schimbării la
Faţă. Atunci şi acolo, pe Taborul ieşit din timp, se vădeşte în modul cel mai
neîndoielnic şi caracterul profetic al legii vechi şi lipsa oricărei soluţii de
continuitate între cele două revelaţii, una pregătitoare iar cealaltă împlinitoare.

Doar că însuşirea de fii ai lui Avraam şi ai femeii libere, de primitori ai

mesajului divin, de împuterniciţi ai răspândirii cuvântului dumnezeiesc nu este
suficientă spre a scuza abaterile grave şi a chezăşui impunitatea după săvârşirea
fărădelegilor strigătoare la cer. Zadarnice ajung atunci invocarea ascedenţilor
iluştri şi titlurilor măreţe. Însemnătatea nu are obârşie (oricât de nobilă),
însemnătate şi realitate au numai faptele, roadele, trăirea. În limbajul pur
pragmatic Domnul grăieşte : « După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară
culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini ? Aşa că orice
pom bun face roade bune iar pomul rău face roade rele … Iar orice pom care
nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc » (Mat. 7, 16-19).

Poporul israelitean – şi acesta e meritul sau incontestabil şi nepieritor – a

recunoscut pe Dumnezeu când pe acelaşi munte cu două nume, Sinai şi Horeb,
i-a vorbit printre tunete şi fulgere lui Moise ori ca adiere de vânt lin şi dulce i S-
a arătat lui Ilie. Când însă prin glasul proorocilor l-a chemat la îndreptare,
norodul acesta teofor n-a ştiut decât să-i prigonească ori să-i omoare pe
purtătorii de cuvânt ai divinităţii. Iar când, asemenea stăpânului viei, Tatăl
trimite în lume pe însuşi Fiul Său prea iubit, urmaşii milostivnicului şi
ospitalierului părinte Avraam nu găsesc nimic altceva de făcut decât să-L
răstignească pe Acesta, poticnindu-se de piatra de la capătul unghiului, care-i şi
zdrobeşte.

Nu se putea ca ucigaşii proorocilor şi ai Fiului, ca făcătorii de rele şi zămislitorii

de roade acre să mai continue a deţine monopolul Făgăduinţei. Ea urma să
treacă (fără a exclude câtuşi de puţin cazurile individuale de păstrare a dreptăţii
şi deci calificativul de « om al lui Dumnezeu ») asupra tuturor neamurilor pe
linia planului divin de mântuire cosmică şi de lărgire neîncetată a cunoaşterii
adevărului. Parabola lucrătorilor celor răi ne vorbeşte în cuvinte lesne de înţeles
despre părăsirea de carte iudei a Vechiului Testament (pe care-l înlocuiesc cu
Talmudul –cod de procedura canonică) şi despre preluarea revelaţiei dintâi de
către creştinism. Litera Legii, iudaismul o păstrează cu o minuţiozitate şi o
scrupulozitate (un fel de panică a mărunţişurilor) nu lipsite de dramatism şi
îndârjire; dar spiritul Legământului l-au moştenit – prin şi întru Hristos –
ucenicii, urmaşii şi credincioşii Săi, care au înţeles că litera omoară iar duhul dă
viaţă. A lor este acum via, spre lucrare, rodire şi îmbogăţire. Fie că ei să se
dovedească în adevăr vrednici de misiunea ce li s-a încredinţat, care-i bună şi
fericită vestire dar presupune totodată şi cutremurătoare răspundere.
Ce ne călăuzeşte ? Vechiul Testament ca proorocire şi preinchipurie a Noului
Testament, Noul Testament ca împlinire şi desăvârşire a celui Vechi, Scriptura
adică, întreagă, cuvântul Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu Care mai întâi a dat
Legea pe muntele descoperirii iar mai apoi a îngăduit săvârşirea jertfei de pe
dealul Căpăţânii, spre a ne chema la libertate, a ne mântui şi a ne deschide ochii
asupra misiunii noastre fără seamăn pe pământ şi în lume. O ! de ni s-ar lumina
mintea ca să pricepem, de ni s-ar înzeci puterile ca să putem făptui, de ni s-ar
aprinde râvna ca să facem din via aceasta sădită de dreapta lui Dumnezeu o
preafrumoasă gradină pentru înflorirea căreia S-a urcat pe cruce Fiul Său
Cel Unul Născut.
 Părintele Rafail - Se poate lua şi de la noi…

Un fel de meditaţie la Evanghelia lucrătorilor celor răi, aplicată la realităţile de

astăzi:

Ortodoxia în smerenie se păstrează

Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin

înţeleasă şi trăită; am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.

Părintele Rafail: Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a

întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele pe care le luăm de bune, am
început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul
meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel
mult mai mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii:
Doamne, dar de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai
adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul care-l descoperisem eu aşa cum
mi se părea. Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era
firea omului. De-aia este mai decât ori şi ce. Orice religie, orice rătăcire, orice
ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul

Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales,
bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se
mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui
Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului,
glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că
zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”.
Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei
astăzi, la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri.
Paradoxal, ce s-a întâmplat în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa
se întâmplă şi astăzi. Multe rătăciri în Apus şi diasporă, omul se caută şi un pic
se găseşte şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai
puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată
pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt
pline de preoţi, vrei să te spovedeşti ai unde să te duci. Da! Toate sunt la
îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă
păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind
nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul
lui Dumnezeu.

Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să
nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi
poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui
Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au
pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca
poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a venit până astăzi.

Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi
mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi.
Ortodoxia în smerenie se păstrează“.

(din conferinţă cu tema “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“,

aprilie 2002, Alba-Iulia).
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XII-a după Rusalii –
Pilda vierilor

“Pe cei răi, cu rău îi va pierde? (Matei XXI, 41)

Fraţi creştini, pe pământ se află o instituţie duhovnicească, o societate a

sufletelor care dăinuieşte de aproape două mii de ani. Iar întemeietorul ei este
Împăratul Iisus Hristos. Această asociaţie a sufletelor, care are preoţia sa şi
altarele sale, învăţătorii săi, fiii şi ucenicii săi, se numeşte Sfânta Biserică.
Prin credinţă trăieşte această Biserică, prin nădejde şi dragoste. Patria acestei
asociaţii este cerul; pământul nu e pentru ea decât locul de trecere către
ceruri, în adevărata viaţă care este veşnică. Aceste fiinţe scumpe înaintea
Domnului, îşi au ca părinte pe Împăratul cerului, care este Iisus Hristos.
Această Biserică luptătoare şi călătoare pe acest pământ cântă numai tainice
cântări care o întăresc şi o mângâie. Ea e în lumea aceasta pentru mântuirea
tuturor, ea face siguranţă popoarelor şi ziua şi noaptea se roagă lui
Dumnezeu. Are obârşie divină şi se sprijină numai pe Sfânta Cruce.

Necontenit întâmpină străini indiferenţi şi chiar duşmani neîmblânziţi. Această

Biserică a întâmpinat în calea sa de-a lungul veacurilor fel de fel de împăraţi şi
călăi care au dus un război crâncen sau diplomatic împotriva ei, voind să
înăbuşe în inimile oamenilor iubirea de Dumnezeu, de dreptate şi de pace. Să
răstoarne legile divine şi să sape temeliile creştine, s-o distrugă, dacă le-ar fi cu
putinţă. Toţi acei răufăcători sunt urmaşii fariseilor şi cărturarilor care au
calomniat şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, răstignindu-l pe Cruce între doi
tâlhari. Aceşti răstignitori ai lui Iisus, care sunt răspândiţi prin toate colţurile
pământului, sunt adevăratele şi supusele slugi ale lui antichrist.

Pilda Evangheliei de astăzi ne arată destul de lămurit ce este în stare să facă

mândria, invidia şi răutatea laolaltă cu nerecunoştinţa oamenilor robiţi păcatului.
Domnul Hristos ştia că vrăjmaşii Săi se hotărâseră să-l omoare. Mai ştia că o
să-i pună o mulţime de întrebări cu vicleşug, ca să-l poată prindă în cuvânt şi
din cel mai mic motiv să-l omoare, fiindcă se apropiase ziua şi ceasul. Iar
înainte de moartea Sa a spus această minunată pildă pe care am auzit-o în
Evanghelia de astăzi. Şi a zis Domnul: "Era un om, un gospodar care a sădit
o vie, a imprejmuit-o cu un gard, a săpat teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a
dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară?

Cine era omul gospodar care a sădit via? Omul gospodar era Dumnezeu Tatăl
care a scos din pământul Egiptului pe poporul evreu şi l-a dus în ţara
Canaanului, sădindu-l acolo ca pe o vie aleasă.

 Aici a împrejmuit via cu un gard care este legea pe care le-a dat-o să fie
îngrădiţi de ea, să nu greşească, să nu poată nici un duşman să le facă
rău, să fie apăraţi de duhurile necurate şi de păgânii care se închinau la
idoli.
 Teascul era învăţătura ce curgea din gura profeţilor care vorbeau cu
Dumnezeu şi îi învăţau din învăţătura Sa, curgând ca vinul dintr-un
teasc al adevărului.
 Iar turnul cel zidit în vie era Biserica lor unde se adăposteau păzitorii
care trebuie să apere şi să îngrijească via.
 Via era lumea, ca şi astăzi în Biserica lui Hristos. Via este lumea, turnul
este Biserica. Şi Biserica mai este şi Sionul de care se spune în psalmii
lui David: "Cei ce urăsc Sionul să se ruşineze şi să se facă ca iarba mai
înainte de a se smulge”.
 Vierii, cărora le-a dat via în pază, sunt preoţii, cărturarii şi bătrânii
Vechiului Testament care trebuiau să lucreze via şi să dea roadele la
vremea lor.

Dar când a venit vremea roadelor, stăpânul a trimis pe unul din slujitorii lui ca
să ia rodul viei. Dar ei l-au bătut şi l-au trimis cu mâinile goale. A trimis iarăşi
altă slugă, dar şi pe aceasta au bătut-o cu pietre, i-au spart capul plecând ocărâtă
ca şi cea dintâi. Şi iarăşi a trimis a treia oară pe altul, pe care scoţându-l afară
din vie l-au omorât. Şi aşa au făcut la mulţi: pe unii bătându-i şi pe alţii
omorându-i.

Aici vedem cât de clar arată Domnul Hristos purtarea necredincioasă a acestui
popor înrăit. Căci Dumnezeu a trimis proorocii, unul câte unul, pe rând iar
aceştia au fost prigoniţi, bătuţi cu pietre, necinstiţi şi omorâţi.

Dar stăpânul viei, continuă Domnul, avea un fiu unic şi iubit al său şi a zis
întru sine: "Ce voi face? Trimite-voi pe fiul meu cel iubit, fiindcă văzându-l
pe acesta se vor ruşina de el!?
Aici, iubiţi creştini, poate să înţeleagă oricine că cel din urmă trimis, de care
vorbea Domnul Hristos, era însăşi Sfinţia Sa. De aceea a şi spus pilda
aceasta, ca să audă toţi duşmanii Săi, că El este Fiul lui Dumnezeu şi să ştie
că este trimis de Părintele Ceresc poporului pe care vrea să-l mântuiască. Şi
Tatăl a voit să se ţină de făgăduinţa dată patriarhilor Vechiului Testament şi
să aibă milă de sufletele necredincioase care aşteptau împlinirea acestor
făgăduinţe.

Iar lucrătorii, zice Domnul Hristos, văzând că vine fiul, au zis între ei: "Iată
moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să stăpânim noi moştenirea lui!? Şi
scoţându-l afară din vie, l-au omorât.” Adică Domnul Hristos a fost scos afară
din oraşul Ierusalim, din mijlocul lumii şi dus în vârful Golgotei să fie răstignit
pe cruce.

În momentul când Domnul Hristos le spune pilda aceasta, aceşti nelegiuiţi de

farisei, cărturari şi saduchei se pregăteau să-L dea afară cu răutate din via Sa,
din cetatea cea sfântă ca să-L omoare pe Golgota, căci ziceau ei toţi: "Dacă îl
mai lăsăm mult pe Iisus să continue opera Sa, minunile Sale, tot poporul se va
duce după El şi noi în zadar mai stăm aici.”

Domnul însă vorbea de sfârşitul Său cu atâta sânge rece şi-i arată cu degetul pe
ucigaşii Săi, care tăceau şi scrâşneau din dinţi.

O tăcere se făcu. Deodată Iisus luă iarăşi cuvântul şi le zise: "Ei bine, ce credeţi
că va face lucrătorilor acelora stăpânul viei?? Dar poporul a răspuns: "Va
pierde pe lucrătorii aceia, va lua via şi o va da altor lucrători care vor da
rodul ei la timp.” Răspunsul acesta era înţelept, venit de sus.

Dar din mulţime se auzi în acelaşi timp un glas zicând: "Să nu fie!? ca şi cum ar
fi zis: arhiereii nu vor fi capabili să săvârşească o crimă ca aceasta. Iisus,
aruncând o privire asupra mulţimii de unde se auzise acel glas, zise: "Nu va fi!
Au n-aţi citit în Scriptură ce însemnează aceste cuvinte? Piatra care n-au
socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut
aceasta şi este minunată în ochii noştri.” Aceste cuvinte din Psalmii lui David
le dovedeau iarăşi că El este Mesia, piatra aruncată la început de ziditori, de
farisei şi de cărturari. El, Iisus este Mesia în persoană şi în lucrurile Sale.

Evreii pot să respingă pe Hristos şi Biserica Sa, dar totuşi va rămâne piatra cea
din capul unghiului. Şi cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, zice
Iisus; şi peste care va cădea ea, îl va spulbera, după cuvintele proorocului
Isaia, care a comparat pe Mesia cu o stâncă de care se vor izbi şi sfărâma toţi
necredincioşii pământului.
Va veni vremea când se vor Împlini cuvintele proorocului Daniil: "Piatra se va
dezlipi din munte, va cădea peste vrăjmaşii lui Dumnezeu şi-i va zdrobi”.
Apoi Iisus încheie cu aceste cuvinte: "Amin, zic vouă, se va lua de la voi
Împărăţia lui Dumnezeu şi se va dea neamurilor, păgânilor care vor da
roadele la vremea lor".

În cele zise până aici am văzut cum Fiul lui Dumnezeu se descoperă pe Sine,
cum El este Acela care trebuia să vină să-i mântuiască, să-i salveze din robia
diavolului, pe ei şi întreg neamul omenesc.

Dar ei, măcar că vedeau în toate zilele minunile lui Dumnezeu, cele mai presus
de fire, pe care nimeni altul nu le mai făcuse, precum şi marea înţelepciune de a
le descoperi tainele Sfintei Scripturi şi locurile cele greu de înţeles, pe care
nimeni nu le putea descoperi atât de lămurit, ei se uitau unii la alţii, se întrebau
şi ziceau: "De unde ştie Acesta carte, căci n-a învăţat nicăieri, nu este Acesta
feciorul Mariei şi al lui Iosif??

Fariseii au trimis odată nişte iscoade ca să-L prindă pe Domnul Hristos, dar
aceştia s-au întors spunând că n-au putut să facă nimic deoarece n-au auzit
niciodată pe cineva vorbind aşa de frumos şi înţelept şi n-au avut motiv.

Dar de ce erau ei atât de orbiţi, ce i-a făcut pe ei atât de nesimţitori, ca să nu-

L recunoască pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu? Iată ce: păcatul
mândriei, cel dintâi păcat făcut de Lucifer, diavolul. Mândria, slava cea deşartă
a veacului acestuia de pe pământ, veninul răutăţii diavolului i-au orbit şi n-au
putut să-L cunoască şi n-au cunoscut nici timpul când i-a cercetat Dumnezeu
prin Fiul Său, Răsăritul cel de sus, deşi Mântuitorul le făcuse înainte şi această
mustrare, zicându-le: "Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o deosebiţi, pentru ce nu
judecaţi singur ce este drept!??

Deci, la prima venire a Domnului în lume, oamenii legii, oameni învăţaţi, nu L-

au cunoscut, nu L-au primit. Cu cartea în mână L-au judecat pe Iisus Hristos,
scoţându-L afară din vie, din cetate şi L-au răstignit pe Cruce, pe Golgota. Au
părăsit pe Domnul şi au mâniat pe Sfântul lui Israel. Popor îndărătnic şi încărcat
de păcate! Până acolo au fost înşelaţi şi orbiţi, încât au strigat cu gura lor:
"Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Şi astfel au fost
pedepsiţi de Dumnezeu. Le-a ridicat harurile de care abuzaseră ei şi sunt
rătăcitori şi astăzi în toată lumea. Au fost izgoniţi din ţara lor. Li s-au dărâmat
turnul, biserica, li s-a surpat gardul, căzând la pământ, adică Legea şi aşa fără de
ţară, fără de biserică, fără jertfe şi fără Dumnezeu au rămas pe pământ.

Cât de aspră este pedeapsa mâniei lui Dumnezeu ce ne face să tremurăm! Iar via
lor a fost luată şi dată altor lucrători. Aceşti lucrători cărora li s-au încredinţat
via de către Dumnezeu sunt: arhiereii, preoţii şi diaconii, clerul conducător al
credinţei ortodoxe, Biserica Creştină Ortodoxă, care în chip tainic este condusă
de Duhul Sfânt. Aceasta a avut întotdeauna de luptat cu toate răutăţile venite din
toate părţile, fiindcă diavolul nu s-a mulţumit cu relele pe care le făcuse prin ei
Fiului lui Dumnezeu. A urmărit mai departe pe ucenicii şi creştini Săi şi va
urmări mereu până la a doua venire a lui Hristos, care va judeca toate seminţiile
pământului.

Diavolul, care niciodată nu doarme, a reuşit să ridice împotriva Bisericii lui

Hristos o mulţime de vrăjmaşi care o sapă la temelie şi vor să o dărâme. Şi care
sunt aceştia? Întâi de toate sectele, care s-au depărtat de Sfintele Taine şi învaţă
poporul minciuni şi rătăciri. Aceştia luptă din afară şi aruncă în Biserica lui
Hristos cu ce nimeresc.

Dar mai periculoşi sunt vrăjmaşii care sunt înăuntrul Bisericii, adică cei care zic
că ţin cu Biserica. Aceştia sunt creştinii care înjură Biserica şi chiar, cu durere
trebuie să spunem, că sunt preoţi, călugări sau maici care nu-şi fac datoria şi fac
fel de fel de sminteli şi care îngăduie păcatul. Aceştia sunt ca vierii din
Evanghelia de astăzi care au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, de aceea să nu vă
smintiţi când vedeţi, când auziţi, ci rugaţi-vă să le dea Dumnezeu lumină şi să-i
întoarcă la El mai înainte de a veni ziua cea mare a răzbunării dumnezeieşti.

Alţi vrăjmaşi ai Bisericii sunt toţi cei ce sub forma aceasta de creştini care merg
la Biserică atrag în rătăcire suflete, printr-un fel de misticism bolnăvicios. Ei zic
că au vedenii, cad pe jos, înţepenesc; diavolul îi înţepeneşte şi spun că e păcat să
tai pâinea cu cuţitul, să nu se lucreze vinerea şi nici lunea, ei spun că e bine să
posteşti sâmbăta şi duminică. Învaţă să stea lumea în Biserică numai în
genunchi şi o mulţime de învăţături greşite contra Sfintelor canoane. Iar cine
face ca ei cade sub afurisenie şi anatema Sfinţilor Părinţi. De aceea vă
îndemnăm să nu vă luaţi după oricine, învăţaţi dreapta credinţă.

Alţi vrăjmaşi sunt şi cei ce înjură Sfânta Biserică, pe Dumnezeu şi lucrurile

sfinte, cei ce sparg bisericile şi le fură; tot atât de păcătoşi şi blestemaţi sunt cei
ce nu vor să vină duminica la Sfânta Biserică. Aceştia nu vor avea parte de
Raiul lui Dumnezeu şi vor fi alungaţi când vor sfârşi cu viaţa aceasta trecătoare.

Unii cred că, dacă merge unul din casă la Sfânta Biserică îi iartă Dumnezeu şi
pe ceilalţi care n-au putut să meargă, dar se înşeală amarnic.

Aşa era într-un sat o creştină care nu lipsea duminica de la biserică, dar soţul
ei nu vrea să meargă, deşi era un om cu frică de Dumnezeu, se ferea să nu
facă rău la nimeni, se ruga şi el acasă. Când îl ruga soţia să meargă la
biserică, îi răspundea: "Nu te duci tu şi pentru mine, la ce să mai merg şi
eu!?? Dar ea se ruga cu lacrimi şi cu metanii ca să meargă şi soţul ei la
biserică.
Şi iată că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea dându-i un vis cu tâlc soţului ei:
Parcă muriseră amândoi şi mergeau pe o pajişte verde. Mergând aşa mereu şi
tot urcând prin locuri necunoscute, au ajuns la porţile unei cetăţi frumoase
care deodată se deschid şi apare un înger luminat.

Îngerul pofteşte pe soţie înăuntru, dar când a vrut să păşească şi el, l-a oprit
zicând: "Nu e nevoie să mai intri şi tu, că intră soţia şi pentru tine aici! Tu
pleacă!? Şi a închis porţile.

Când s-a văzut singur, a început să plângă căindu-se că a pierdut Raiul. În

acest zbucium s-a trezit, s-a închinat şi a zis: "Bine că a fost un vis!?

A sculat-o pe soţie, i-a povestit visul şi de acum nu mai zicea să se ducă ea şi

pentru el. De multe ori pleca chiar înaintea ei la biserică.

Şi iată cum Bunul Dumnezeu l-a ajutat întorcându-l printr-un vis aşa de
simplu.

Şi când ne gândim că sunt multe femei creştine care au această durere că nu vin
şi soţii lor la biserică!

Fraţi creştini, în biserică ne rugăm lui Dumnezeu, cântăm laude Lui, aici ne
împărtăşim cu Sfintele Taine. Mântuitorul Iisus este de faţă în biserică.

Intrând în biserică, noi ieşim din lumea aceasta de toate zilele pentru a intra
într-o lume nouă. Câtă linişte şi pace găsim aici, lumina tainică din ea ne
înalţă gândul sus. Rugăciunile din biserică ne fac să uităm necazurile şi
durerile din lumea aceasta, auzim parcă şoapte îngereşti; aceasta este Casa
lui Dumnezeu şi poarta Cerului. Şi într-adevăr ce este în cer şi nu este în
biserică? În cer Dumnezeu, aşezat pe tronul măririi, aici Iisus Hristos.
Dumnezeu şi Om şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşezat pe masa Sfântului
Altar. În cer îngerii cu arhanghelii înconjoară măreţia dumnezeiască, iar aici
pe pământ chipurile sfinţilor pictaţi pe pereţii bisericii. Îngerii şi sfinţii în chip
nevăzut iau parte cu noi la Sfânta Liturghie. Îngerii noştri păzitori, care ni s-
au dat la Sfântul Botez, vin cu noi şi ne rugăm împreună.

O, câtă putere binefăcătoare ar avea asupra noastră frecventarea permanentă a

Sfintei Biserici! Câte învăţături sfinte n-am învăţa, câte lucruri plăcute n-am
auzi,
 aici ne-am cunoaşte pe noi înşine, ne-am vedea toate slăbiciunile noastre
şi am lua hotărâri de bine pentru viitor.
 Aici, în Sfânta Biserică, am învăţa că toţi oamenii sunt fraţii noştri, că
acelaşi sânge dumnezeiesc a curs pentru toţi, mici şi mari, învăţaţi şi
 neînvăţaţi. Iar dacă venim aici, să deschidem inimile şi gurile noastre
pentru slava Domnului, pentru a-i jertfi laudele noastre cu inimă smerită.
 Aici, preoţii sunt datori să spună datoriile pe care legea creştină le pune
pe umerii celor ce vor să se mântuiască, iar credincioşii, care sunt
interesaţi, primesc cu dragoste aceste învăţături şi le pun în practică.

Omul, care duminica aceasta sau cealaltă n-a înţeles nimic din Sfânta
Evanghelie, din Apostol, de la cazanie, pierde firul învăţăturilor sfinte şi după o
vreme ajunge într-o stare de nepăsare, cu cât vine mai rar, cu atât n-ar mai veni
deloc. Diavolului atât îi este greu, până îl scoate pe om din biserică, căci ştie el
atunci unde să-l ducă: la cârciumi, la jocuri de tot felul, îi învaţă multe răutăţi şi
păcate mari.

Un mare rău fac creştinii care lipsesc de la Sfânta Biserică. În înşelăciunea

diavolului sunt şi cei ce vin târziu şi cei ce pleacă devreme. Cei ce vin târziu se
înşeală cu cuvintele acestea, zicând: nu zice Domnul că e primit şi cel din ceasul
al unsprezecelea? Dar aici e vorba de altceva, nu e vorba de venirea la biserică,
e vorba că noi toţi suntem, nu în ceasul al unsprezecelea, ci în ceasul al
doisprezecelea. Puţin mai este şi trebuie să vină Judecătorul, ca să judece vii şi
morţii, cum zicem în Crezul. Bătrânii noştri nu aveau atâtea cărţi să citească ca
noi.

Cel mai mult era răspândită o cărticică mică, Epistolia Domnului Hristos şi
Visul Maicii Domnului şi acolo, cu multă frică citeau locul unde se spune că nu
este îngăduit nimănui de a nu veni la biserică.

Creştinul care vine la Sfânta Biserică trebuie să fie smerit pentru ca să se poată
milostivi Dumnezeu spre sufletul lui şi să-i dăruiască milă şi iertarea păcatelor.

În Sfânta Evanghelie citim că Domnul Hristos era atât de blând, de iertător, bun,
că pe toţi păcătoşii i-a iertat, dar când a fost vorba de cei ce făceau neorânduială
în biserică, de cei ce profanau biserica, n-a putut răbda şi cu multă mânie i-a
scos afară bătându-i cu un bici de ştreanguri. De aceea să ne temem şi noi de
dreapta mânie a lui Dumnezeu când venim în Casa Lui, ca nu cumva, în loc de
milă şi iertarea păcatelor, să primim bice şi blesteme dumnezeieşti, ca evreii
care L-au răstignit.
"Pe cei răi, cu rău îi va pierde?, zice Sfânta Carte. Şi aşa li s-a întâmplat şi
vremelnic şi veşnic unora. După ce i-a aşteptat Domnul Hristos pe evrei 40 de
ani de la Înălţarea Sa la cer şi tot nu s-au întors, n-au recunoscut că au făcut
păcat răstignind pe Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu a trimis mânie peste ei, mari
pedepse, căci romanii i-au trecut prin foc şi sabie şi i-au împrăştiat pe tot
pământul ca sclavi. Mari au fost suferinţele lor prin toate ţările până în ziua de
astăzi şi se vor chinui şi în focul iadului cei care nu vor recunoaşte pe Domnul
Hristos, care este piatra din capul unghiului, care leagă Biserica Vechiului
Testament de cea a Noului Testament, piatra din Sion, care este Biserica de
astăzi. Aşa va pierde Dumnezeu şi pe creştinii care nu vor lua aminte să se
îndrepte mai înainte de moarte, de ziua sfârşitului.

Să se lase fiecare de păcatele sale, să se întoarcă la pocăinţă, că Dumnezeu nu

va lăsa nepedepsită nici o faptă rea, nici chiar în lumea aceasta.

O tânără foarte necredincioasă şi hulitoare de cele sfinte a fost sfătuită de

fetele cele credincioase, zicându-i: "Julieta, tu n-ai să sfârşeşti bine cu
necredinţa ta, Dumnezeu te va pedepsi”.

"Ba!?, răspunse ea cu obrăznicie. "Cine a venit din lumea de dincolo să-mi

spună ce se petrece?!?

După opt zile a fost găsită moartă; cum nimeni nu s-a îndoit de moartea ei, o
aşezară în sicriu şi o îngropară.

A doua zi, groparul, făcând o altă groapă lângă mormântul ei, auzi zgomot şi
o voce sufocată ce striga: "Ajutor, ajutor!?

Au fost chemate autorităţile şi au deschis mormântul, constatând că Julieta a

fost îngropată de vie.

Cu părul în neorânduială şi faţa plină de sânge scoase un suspin adânc şi,

deschizând ochii, a zis: "Dumnezeule îţi mulţumesc!? După ce se linişti puţin,
povesti cum s-a trezit abia atunci când a fost îngropată, a început să strige, să
lovească cu capul în sicriu, "iar când am văzut că totul e zadarnic şi vine
moartea cu toate grozăviile ei, nu vă pot explica ce frică groaznică am avut!
Abia acum am început să mă gândesc la pedeapsa dumnezeiască pe care o voi
lua pe dreptate şi că mă voi duce direct în iad. O, bunătate dumnezeiască!,
zise ea plângând, Ţi-am dispreţuit adevărurile credinţei, dar m-ai adus iar la
viaţă să mă pocăiesc şi să mă îndrept, de acum vreau să trăiesc numai pentru
Tine Dumnezeule, lumea-i moartă pentru mine, iar eu moartă sunt pentru ea,
în inimă Doamne Sfinte numai Tu vei avea loc”.
Aşa se vor trezi în iad, în iad nu în groapă, mulţi necredincioşi, mulţi desfrânaţi
şi ticăloşi care nu vor să se întoarcă, dar va fi prea târziu atunci acolo, vor plăti
fără iertare toate relele dimpreună cu necredincioşii şi cu toţi vrăjmaşii Bisericii
lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Rugăciune
Doamne al milei şi Împărate al Slavei, care pentru noi Ţi-ai vărsat scump
sângele Tău ca să ne răscumperi din robia păcatelor, iar noi, nemulţumitorii n-
am priceput dragostea Ta cea mare. Iartă-ne de tot ce ţi-am greşit, căci numai
prin Tine vom putea fi salvaţi. Fără de Tine nu suntem nimic şi nu putem face
nimic. Fii ajutorul nostru mai departe şi învaţă-ne voile Tale! Amin.
 Părintele Ion Cârciuleanu – Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii

După cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, Mântuitorul

Iisus Hristos se afla, se pare, în ultima perioadă a activităţii Sale pământeşti,
când atitudinea duşmănoasă, chiar agresivă a cărturarilor şi fariseilor, mai mari
ai poporului evreu din acel timp, era tot mai vădită. Sfântul Evanghelist Luca
spune direct că "fariseii, care erau iubitori de argint, îl batjocoreau pe El" (Luca
16, 14).

În acest context, aflându-se şi în urma unei dispute "cu arhiereii şi bătrânii

poporului" (Mat. 21, 23), spre a-i face pe aceştia să-şi dea seama mai bine de
îngustimea şi orbirea lor sufletească, Domnul nostru Iisus Hristos le spune
următoarea pildă profetică: "Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a
sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-
o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe
slujitorii săi la lucrători să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând
mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât iar pe altul l-au ucis
cu pietre. Omul a trimis din nou alţi slujitori, mai mulţi, şi au păţit şi ei la fel.
La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Iar
lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi
să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui! Şi punând mâna pe el, l-au scos
afară din vie şi l-au ucis".

După această istorisire, Mântuitorul pune celor de faţă, în primul rând celor ce
erau în dispută cu El, întrebarea: "Când va veni stăpânul viei, ce va face
lucrătorilor acestora?", întrebare la care ei au răspuns corect: "Pe cei răi, cu
rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care îi vor da lui rodurile la
vremea lor" (Mat. 21, 33-41).

Să vedem care este înţelesul sau tâlcul acestei parabole.

 Gospodarul din parabola citită la Sfânta Liturghie de astăzi este
Dumnezeu, Ziditorul nostru, al tuturor.
 Via este poporul evreu, ales de Dumnezeu dintre celelalte popoare pentru
a-si împlini prin el planul Său de zidire, de mântuire a întregului neam
omenesc, acest popor bucurându-se de atenţia specială a lui Dumnezeu,
popor cu care Dumnezeu a încheiat un legământ.
 Gardul este legea Vechiului Testament, care tocmai ca un gard a păzit
poporul evreu să-şi menţină credinţa într-unul şi adevăratul Dumnezeu şi
să nu se amestece şi să cadă în idolatrie, în politeism, cum s-a întâmplat
cu celelalte popoare până la venirea Mântuitorului.
 Turnul simbolizează templul din Ierusalim, care a vegheat asupra
poporului evreu şi a însemnat negrăit de mult pentru acesta, încât la
zidurile lui se fac şi astăzi rugăciuni şi alte ceremonii.
 Lucrătorii viei sunt conducătorii religioşi ai poporului evreu, care aveau
sarcina severă şi importantă în menţinerea credinţei monoteiste şi a
sănătăţii morale a poporului. Întreg Vechiul Testament este plin de
apostrofări şi ameninţări la adresa acestor "lucrători”, acestor vieri,
păstori spirituali ai poporului evreu.
 Slugile trimise sunt proorocii Vechiului Testament, mulţi la număr şi ei,
trimişi de Dumnezeu în tot cursul istoriei vechi-testamentare a poporului
evreu, dintre care foarte mulţi au sfârşit muceniceşte.

Vorbind despre suferinţa lor, Sfântul Apostol Pavel ne spune că "au îndurat
batjocuri şi bătăi, ba lanţuri şi temniţe. Au fost ucişi cu pietre, au fost
fierăstruiţi, au fost supuşi la cazne, au murit ucişi de sabie, în cojoace şi în
piei de capră au pribegit, răbdând lipsuri, strâmtori şi tot felul de răutăţi"
(Evrei 11, 36-37).

 Fiul din parabolă îl reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu întrupat, "piatra din capul unghiului", despre care se vorbeşte
în partea a doua a pericopei evanghelice de astăzi (Mat. 21, 42), adică
lespedea care se pune la încheieturile zidurilor, pentru ca acestea să fie
cât mai legate şi mai rezistente. De altfel, şi Mântuitorul confirmă acest
lucru când, în Evanghelia după Ioan, spune: ”Aşa a iubit Dumnezeu
lumea, încât pe Fiul Său cel unul născut l-a dat” (Ioan 3, 16). Să ne
amintim că, în adevăr, El a fost omorât în afara gardului viei, în afara
zidurilor cetăţii.
Împlinindu-se vremea rânduită de providenţă, Mântuitorul vine. Era de
presupus, că măcar acum, lumea va pătrunde înţelesul faptului. Adevărul se
adeverise şi luase forma văzută. Fiul lui Dumnezeu era între oameni o realitate,
care vorbea, învăţa şi făcea minuni. Nici de data aceasta, însă, lumea nu a
înţeles ceea ce trebuia să înţeleagă. Fiul lui Dumnezeu a fost luat drept
răzvrătitor care nesocoteşte legile şi rânduielile omeneşţi şi care merită osânda
morţii pe cruce.

Dacă poporul ar fi adâncit rostul legii vechi, ar fi priceput că ea cuprinde o mare

făgăduinţă; iar dacă poporul evreu ar fi înţeles că Iisus nu este un răzvrătitor, ci
împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, nu ar fi făcut greşeala de a-l răstigni. Au
făcut greşeala pe care o face cioplitorul de piatră, care nu şţie şi cum vor fi
aşezate bucăţile lucrate. Şi iată, una la care nu s-a gândit că ar folosi şi pe care a
aruncat-o ca netrebuitoare, s-a nimerit să fie sorocită de Providenţă a fi ”în
capul unghiului”, pentru a susţine clădirea din toate părţile.

Am reţinut că înşişi "arhiereii şi bătrânii” au intuit că via se va lua de la

lucrătorii cei vechi şi se va da altor lucrători care vor da roadele la vreme, ceea
ce ne confirmă Mântuitorul prin cuvintele din textul Evangheliei: "Vă spun
vouă că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va
aduce roadele ei” (Mat. 21, 43). Acest adevăr a fost anticipat de Dumnezeu încă
prin gura profetului Isaia, care spune: "Ce se putea face pentru via mea şi n-am
făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a
rodit aguridă? Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea. Strica-
voi gardul ei, dărâma-voi zidul ei” (Isaia 5, 4-5).

Într-adevăr, Legea Vechiului Testament, gardul viei, zidul despărţitor, a fost

înlocuit cu Evanghelia Domnului, după cum tot Mântuitorul ne asigură, când
spune: "Legea şi proorocii au fost până la Ioan (Botezătorul), de atunci
împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea" (Luca 16,
16), turnul, templul din Ierusalim a fost dărâmat şi el în anul 70 d.Hr. de
generalul roman Titus, iar noi am devenit toţi, cler şi credincioşi, deopotrivă,
membri ai Bisericii. Acest lucru este confirmat de cuvintele pe care le auzim
rostite de fiecare ierarh când săvârşeşte Sfânta Liturghie, şi anume la "Sfinte
Dumnezeule", când zice: "Doamne, Doamne caută din cer şi vezi şi cercetează
via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea" (Psalmul 79,
15-16).

O răspundere apasă, aşadar, asupra noastră, a tuturor, mai întâi a noastră, a

clericilor, care am luat locul lucrătorilor viei de altădată şi care suntem
îndatoraţi ca, prin hărnicia, credinţa, dragostea şi înţelepciunea noastră, prin
comportamentul şi cuminţenia noastră să rodim cât mai mult bine în lume. În al
doilea rând, şi dumneavoastră, credincioşii sunteţi îndatoraţi la o viaţă cât mai
roditoare în bine. Şi acest lucru a fost anticipat de Dumnezeu, care ne spune,
prin gura profetului Ieremia: "Eu te-am sădit viţă roditoare" (Ieremia 2, 29),
adică pe tine, omule, oricare ai fi, pe noi toţi, cuvinte care definesc, într-un fel,
chiar destinul uman, de a ne valorifica viaţa noastră cât mai roditor în bine.
Acest lucru ni-l cere şi Mântuitorul, când zice: "V-am pus să mergeţi - pe voi,
ucenicii mei şi pe urmaşii voştri - şi roadă să aduceţi şi roada voastră să
rămână" (Ioan 15, 16), ca şi Sfântul Apostol Pavel, care ne atenţionează prin
cuvintele: "Fraţii mei, aţi fost chemaţi să aduceţi roadă” (Rom. 7, 4). Aşadar, să
nu uităm că suntem lucrători în via Domnului, şi El cere în fiecare clipă roadele
vieţii noastre.

Se cuvine aşadar, să ne străduim să aducem, în primul rând, roade de gând,

roade ale vieţii noastre interioare. Se ştie că izvorul faptei este gândul, de
unde ies şi cele bune şi cele rele, cum ne spune Mântuitorul. Trebuie, deci, ca
noi, fiii Bisericii, să ne ţinem cât mai mult sub control gândurile; să depănăm
în fiinţa noastră lăuntrică tot mai multe gânduri de pace, de stimă, de ajutor,
de bună înţelegere şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi alţi binefăcători ai
noştri, de binecuvântare şi smerenie. Sfântul Apostol Pavel înşiră chiar câteva
"roade ale duhului”, ale gândului bun, adică ale unei conştiinţe treze şi
luminate şi anume: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Col. 5, 22-23).

Un gânditor creştin aseamănă gândurile rele cu păsările care pot zbura în

preajma noastră, fiind în puterea noastră să nu le lăsăm să ni se aşeze pe cap.

Să aducem roade de vorbă, adică vorbe de zidire între noi, de binecuvântare, de

mângâiere, de sfat bun, iar nu de blesteme, de bârfeli, înjurături, trivialităţi,
glume urâte şi alte otrăvuri "aducătoare de moarte” (Iacob 3, 8). Noi, fiii
Bisericii, trebuie să ştim şi să dovedim că nu curge "din acelaşi izvor apă dulce
şi apă amară” (Iacob 3, 11).

Să aducem, desigur, roade ale creaţiei pozitive, folositoare nouă şi semenilor

noştri, roadele talanţilor cu care am fost înzestraţi fiecare din noi.

Şi în chip special, să aducem roadele faptelor noastre bune, roadele milosteniei,

roadele noastre creştine, care pot fi nenumărate, potrivit cu posibilităţile
fiecăruia dintre noi.

Precum vedem faptele bune pot fi făcute într-un şir nesfârşit de forme, către
oricine, şi în orice situaţie, ele trebuind, însă, să pornească din gândul nostru
bun şi curat. Se cuvine să amintim că în lucrarea de rodire a vieţii noastre,
primim şi puteri din afara noastră, primim ajutorul divin, prin harul
dumnezeiesc, care ne întăreşte în a face bine şi în a ne feri de rău.
Folosindu-se tot de o asemănare cu viţa de vie, ne încredinţează de acest lucru
chiar Mântuitorul Iisus Hristos: "Eu sunt butucul viţei, iar voi mlădiţele; cel ce
rămâne întru mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă" (Ioan 15, 5), iar
Sfântul Apostol Pavel confirmă adevărul acestor cuvinte, când ne spune tuturor
că "toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte" (Filip 4, 13).

Învăţătura de căpătâi care se desprinde din parabola evanghelică de la Sfânta

Liturghie de astăzi este aceea că Dumnezeu ne-a zidit în această lume spre a ne
fructifica viaţa cât mai mult, aşa cum un om sădeşte vie spre a rodi şi a se
bucura de roadele ei. Rodirea noastră în gând, în vorbă şi în faptă devine reală,
evidentă, mai ales atunci când stăm în strânsă legătură cu butucul viţei, cu
izvorul vieţii noastre spirituale, cu Domnul nostru Iisus Hristos, care ne ajută la
împlinirea gândurilor noastre bune.

Să rămânem, deci, strâns legaţi de butucul viţei, de Iisus Domnul nostru, de

Biserica Sa cea sfântă, ai cărei fii suntem, şi să fim încredinţaţi că pomul vieţii
noastre se va încărca de roadele care trebuie "să rămână" şi-n veşnicie şi pe care
ziditorul a toate, bunul nostru Părinte ceresc, le aşteaptă de la noi toţi. Amin.

(Extras din cartea: Părintele Ion Cârciuleanu - Predici la duminicile de peste

an, la praznicele împărăteşti şi la sărbătorile Sfinţilor mari)
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula – Predică la Duminica a XIII-a după
Rusalii

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a treisprezecea Duminică după Rusalii, în

Duminica Evangheliei „slujitorilor celor răi”, cum mai este supra numită. Pentru
a putea pricepe despre ce este vorba în Duminica de astăzi, în Evanghelia de
astăzi, haideţi să o citim împreună.

“Zis-a Domnul:
33. Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit
vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o
lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia
roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-
o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot
aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul;
veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41.I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor
lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42.Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a
fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"?
43. De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va face roadele ei.
44. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va
strivi.”

Textul este cuprins în Evanghelia de la Matei, la capitolul 21, versetul 33 până

la 44. Dar, pentru a ne lămuri asupra sensului profund al acestei pilde, aş vrea să
facem în primul rând două adaosuri – să le numim.

În primul rând, să vă spun că pilda aceasta a rostit-o Domnul după ce a intrat

în Ierusalim. Ba, mai mult, după ce Domnul a alungat vânzătorii din Templu
şi a atins smochinul cel neroditor.

Iar finalul ei, ultimele două versete ale capitolului 21, ne spune aşa: „Iar
arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi
căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socoteau prooroc,
adică spunător de adevăr”.

Iată, aşadar, pilda este mult mai profundă decât pare la prima vedere, pentru că
în ea Domnul ne arată, de fapt, ce va suferi El.

În mod cu totul alegoric, deci aşa cum o tâlcuiesc o parte dintre Sfinţii
Părinţi, pilda descoperă aproape în întregime taina mântuirii noastre, pentru
că, fără îndoială, stăpânul casei, care a sădit vie, este Tatăl Care sădeşte via
vieţii. Şi-o împrejmuieşte cu gard, sapă în ea teasc şi clădeşte un turn pe care-
l dă lucrătorilor. Gardul era Legea – spuneau ei; teascul era Scriptura, iar
turnul era templul în care se păstra şi din care se păzea asupra graniţelor,
asupra gardului – deci asupra Legii, şi asupra teascului – adică asupra
Revelaţiei.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători ca să ia roadele.

Ori slugile lui Dumnezeu nu puteau fi decât profeţii, cei care, în urma
însămânţării ogorului lui Israel cu Cuvântul lui Dumnezeu, s-au dus ca să vadă
roada şi s-o aducă către Hristos Domnul, către Tatăl cel ceresc şi către Duhul cel
Sfânt – Treimea cea de o fiinţă bucurând-o. Dar iată că toţi aceşti profeţi trimişi
în Vechiul Testament de către Dumnezeu sunt bătuţi, omorâţi sau ucişi cu
pietre.

Şi întreaga istorie aceasta a profetismului Vechiului Testament marchează

această prezenţă uimitoare a sacrificiului celor care-L vestesc pe Hristos, acelor
care vestesc venirea lui Mesia, celor care vestesc venirea Împărăţiei. Nu
convenea nici puterea cuvântului lor, nici prezenţa lor, nici tăria cu care
combăteau păcatele, nu convenea lumii aceleia, nu conveneau lucrătorilor puşi
să păzească gardul, teascul şi turnul clădit de stăpân. La urmă însă, iată, iar
trimite Domnul slugi, mai multe decât cele dintâi şi cine citeşte Vechiul
Testament constată o sporire a profeţiei pe măsură ce se apropie timpul venirii
Domnului, acel „plinirea vremii” cum îi spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Galateni (4, 4).

Ei bine, numărul lor deşi crescuse, oamenii tot n-au înţeles că va veni Mesia. Şi
Tatăl, în marea Lui dragoste, îl dă pe Însuşi Fiul Său, spunând: Trimit pe Fiul
Meu, că se vor ruşina de El. Iar lucrătorii viei, cei puşi să păzească gardul şi
teascul şi turnul, „văzând pe Fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul;
veniţi să-L omorâm şi să avem noi moştenirea Lui. Şi, punând mâna pe El, L-
au scos afară din vie şi L-au ucis”.

Nu se va întâmpla aceasta cu Fiul lui Dumnezeu, Care va fi scos afară din

Ierusalim? Iar slujitorii cei puşi să păzească gardul, teascul şi turnul nu-L
vor ucide pe El acolo, în afara viei, adică în afara Ierusalimului? Numai că
ceea ce credeau ei că vor lua de la Iisus Hristos, adică moştenirea vieţii veşnice,
o pierd tocmai prin uciderea Lui, pentru că Domnul vine cu viţa cea nouă,
sădind via cea nouă, dăruindu-ne teascul cel nou şi înălţând turnul cel nou, cel
din afara viei celei vechi. Pentru că aşa cum Tatăl, venind ca stăpân al viei, pe
cei răi cu rău îi pierde şi via o dă altor lucrători, care dau roade la timpul lor, tot
astfel şi Hristos Domnul, prin voia Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt, semănând
via cea nouă, dăruind vinul viei celei noi şi Trupul Său drept Hrană pentru
Împărăţia cea nouă, iată, ia mântuirea de pe neamul acela, mutând-o către nea-
murile toate, către neamul cel nou, neamul lui Hristos, neamul creştinesc.

Pentru a putea pricepe pilda, Domnul citează, la un moment dat, din Vechiul
Testament; citează mai cu seamă din Psalmul 117 sau din Isaia capitolul 28 şi
din Zaharia capitolul 3, spunând: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii,
aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi
minunat lucru este în ochii noştri”. Piatra cea din capul unghiului. Întotdeauna
când cineva zideşte o boltă, fie ea cât de mică, piatra cea mai importantă este
aceea din vârful bolţii, cea din capul unghiului, cea pe care, dacă o scoţi din
zidire, zidirea sprijinindu-se întreagă se sfărâmă.

Lucrătorii viei la care se referă Domnul nu pricepuseră că importanţi nu sunt

slujbaşii, ci important era fiul care venea la urmă cerând roada, importantă era
roada pe care o aveau de dat stăpânului. Şi cum cu Stăpânul acesta veşnic nu te
poţi juca, nu poţi să-L minţi că n-a dat roadă sau că nu te-a pus pe tine slujitor în
via Lui, iată, tot astfel nu te poţi juca cu Hristos Domnul sau cu Tatăl cel ceresc,
spunând că zadarnică le-a fost munca lor. Tot timpul Dumnezeu va găsi unde
să-Şi deşerte iubirea către ceilalţi, dacă noi, slujitorii, nu vom şti s-o primim de
la El.

Domnul spune cuvânt greu, că „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi

se va da neamului care va face roadele ei.” De aceea vă spun că Împărăţia lui
Dumnezeu, aşadar, este cu alte cuvinte, fundamentată pe piatra cea din capul
unghiului, pe Hristos Domnul.

„Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va

zdrobi”. Cu alte cuvinte: „Orice aţi vrea să faceţi, piatra din capul unghiului
care sunt Eu, Hristosul, Unsul lui Dumnezeu celui viu, nu este uşor de
distrus, pentru că Eu nu sunt uşor de călcat în picioare. Şi chiar dacă la un
moment dat vi se va părea că M-aţi învins, laolaltă cu dracii din iad, pe Mine,
în cele din urmă, nu Mă veţi învinge, pentru că Eu sunt piatra cea din capul
unghiului şi în Mine stă întreaga Împărăţie”.

Faptul că la aceasta se referă pilda Mântuitorului, repet, ne-o arată versetele

ultime: „Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei
vorbeşte. Şi, căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socotea
prooroc”.

Cealaltă pildă ne vorbea tot despre un vier, un săditor de vie, care ruga pe băieţii
săi, pe fiii săi, să-l ajute la vie. Unul spusese: „Mă duc” şi nu se duse-se, iar altul
spusese: „Nu mă duc” şi se dusese. Ce mult ne asemănăm astăzi, din păcate,
noi, cei pe care Dumnezeu ne-a socotit drept neam care facem roade ale
Împărăţiei, ce mult ne asemănăm cu aceştia care spun: „Doamne, venim la
Tine”, dar de fapt nu ne ducem; „Doamne, Îţi păzim via şi dăm roadele Tale”,
dar de fapt nu le dăm. E roada viei celei noi a lui Hristos ceea ce se întâmplă în
dezbinările Bisericilor noastre, ceea ce se întâmplă în dezbinările dintre noi, în
dezbinările din noi înşine? Pentru că Hristos, dincolo de unirea cerului cu
pământul, a adus şi unirea omului cu Sine Însuşi, împăcarea omului cu el. Mai
suntem noi împăcaţi cu noi? Niciodată, câtă vreme nu suntem împăcaţi cu
Dumnezeu, câtă vreme nu suntem în genunchi, în rugăciune şi-n smerenie şi
mai cu seamă în pocăinţă pentru păcatele noastre.

Evanghelia de astăzi, această Evanghelie a tainei pietrei celei din capul

unghiului, vine să ne arate că fără Hristos nu putem să fim nimic; nici măcar
lucrători nevrednici în via Lui. Că s-a lărgit gardul, că teascul este cristelniţa în
care ne botezăm şi că turnul este Biserica din care primim apărare de fiecare
dată când suntem atacaţi către zidurile cetăţii noastre, fără îndoială că putem s-o
gândim. Dar ce facem noi ca Legea dată de Hristos Domnul să fie pe deplin
împlinită, ca apa cristelniţei să ne fie într-adevăr spre viaţa veşnică şi ca turnul
Bisericii să ne fie scăpare, aceasta este altă treabă.

Iată-ne, aşadar, iubiţilor, după intrarea Domnului în Ierusalim, după Moartea şi

Învierea Lui, după Înălţarea Lui de-a dreapta Tatălui, nu suntem uneori cu nimic
mai buni decât cei care le-au văzut pe toate acestea şi n-au crezut în Hristos. Noi
spunem: „credem”, dar faptele credinţei s-au îndepărtat de la noi.

Să luăm aminte, aşadar, să nu fim ca fiii ce spun că merg în vie şi nu se duc

şi nici să nu fim ca lucrătorii aceştia; ne-a dăruit totul Dumnezeu şi noi nu
ştim să păzim, şi de fiecare dată când Tatăl Îl trimite pe Fiul prin Duhul Sfânt
în întâmpinarea noastră, să nu găsim cu cale să-L prindem, să-L scoatem
afară din cetate şi să-L ucidem cu pietre, în speranţa că vom moşteni
Împărăţia Lui. Împărăţia lui Dumnezeu se moşteneşte rămânând între
garduri, păşind cu grijă-n teasc, rămânând în turnul cel clădit, dat
lucrătorilor, şi ţinând în sufletele noastre piatra cea din capul unghiului, care
este Hristos Domnul. Binecuvântată piatră. Domnul este Capul Trupului
celui tainic al Bisericii, în care toţi suntem chemaţi spre moştenirea cea nouă,
neam ales, neam împărătesc, neamul lui Hristos. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,

din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
 Pr. Constantin Necula - Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată…! (Matei
21.33-44)

Deseori, aud creştinii cum se umflă în pene cu creştinismul lor, de cele mai
multe ori, formal şi arogant. Pilda aceasta, a lucrătorilor nemernici, mă pune de
fiecare dată pe gânduri.

Este limpede că Împărăţia Cerurilor nu este o înţepenire în false păreri de sine,

în drepturi închipuite, cu fantasme personale ori democraţi virtuoase. Hristos
Domnul povesteşte, iritând cumplit pe farisei şi preoţi (Matei 21.45), cum
Împărăţia lui Dumnezeu nu aparţine lucrătorilor ei, ci Stăpânului, care o dă spre
folosire lucrătorilor săi, pentru a-i culege roadele. Doar că lucrătorii refuză să
întoarcă roada din cuprinsul viei împărăteşti. Trimite cereşti recuperatori,
slujitorii săi cei mai de preţ şi, când aceştia sunt ucişi - lapidaţi cu pietre, Stă-
pânul trimite pe chiar Fiul Său, în speranţa că se vor ruşina de el. Fiul, purtând
chipul tatălui şi sigiliul său de stăpân… Lucrătorii ucid pe fiu. Cerând soluţia
oamenilor, aceştia condamnă pe lucrători la „nimicire fără milă” (Matei 21.41),
urmând ca via să fie preluată de către alţi lucrători, vrednici de slujirea stă-
pânului. Dar fariseii şi preoţii pricep că despre ei e vorba, gândind deja cum să
prindă pe Hristos Iisus, cu toată teama lor de popor (Matei 21.46).

Lecţia Mântuitorului este dură şi necesară pentru toţi. Deseori, suntem martorii
acestei pilde în propria noastră viaţă, asumându-ne merite de stăpâni, unde nici
măcar n-am lucrat cum se cade. Câte un deicid marchează mereu ziua de lucru a
celui ce nu se smereşte pentru a pricepe cât har ne-a dăruit Dumnezeu îngă-
duindu-ne lucrători în Via Sa. Aroganţa de a crede că nouă ni se cuvine totul se
întoarce de fiecare dată împotriva noastră. Lucrătorii nevrednici sunt „con-
cediaţi” în fundătura de iad a uitării, a îmbătrânirii sufleteşti înainte de vreme.
De aceea ni-i încercănat sufletul cu frica de moarte.

Părintele Iustin Popovici, vrednic lucrător al Viei celei noi a Bisericii, scria
(Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos, Galaţi, 2003, pagina 29): „Cufundat tru-
peşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul
desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii
trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia ce
există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru aceasta, fiindcă îi lipseşte
forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte
cu dispreţ pe toţi pe care-i spun: Omul este nemuritor, este veşnic. (…) Întreaga
noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment ador-
mit al conştiinţei nemuririi sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută.

Nici fiinţele umane şi nici dumnezeii transcedentali ai filosofiei nu sunt capabili

de a face acest lucru.

Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul

Său Eu înlăuntrul conştiinţei de sine a omului”.

Conştiinţa noastră creştină este limpezită: Stăpânul S-a Întrupat în Slujitor ca să

fim lucrători aducători de roadă.

Raiul e pentru oameni, nu simplă fixare de limite ale supravieţuirii.

Cât de simplu pare, după părintele Simeon de la Essex (Viaţa şi învăţăturile

Sfântului Siluan, 2009, pagina 206): „Dumnezeu nu zaviştuieşte. Dumnezeu
nu este iubitor de sine şi nu este iubitor de cinstire. El Însuşi smerit şi
răbdător caută pe fiecare om în toate căile sale, drept pentru care oricine
poate cunoaşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, a cunoaşte pe
Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci şi în afara ei, cu toate că desăvârşita
cunoaştere a lui Dumnezeu fără Hristos sau în afara lui Hristos este cu
neputinţă! (Matei 11.27).

Cunoscând dar Cine este Stăpânul, să fim lucrători vrednici, să nu se ia de la noi

Împărăţia Cerului, singurul orizont veşnic cu El!
 Pr. Constantin Necula - Când a sosit timpul roadelor... (Matei 21, 33-44)

Hristos vorbește deseori prin pilde, în parabole. În încercarea de a Se face

înțeles. Un specialist al problematicii parabolelor ne spune: „Cuvântul ebraic
„mașal”, care a fost tradus ca „parabolă”, înseamnă „exemplu” și „model”.
Așadar, parabola oferă niște modele comportamentale și îl ajută pe om să facă
alegerea corectă într-o situație dificilă. Parabola implică întotdeauna alegoria și
are un subtext simbolic. Cuvântul grecesc „paraboli” (de unde și cel românesc,
n. NC) prin care a fost tradus termenul ebraic înseamnă literalmente „care se
află alături” și indică asupra prezenței în pilde a unei legături dintre (minimum)
două niveluri de înțelegere. Cuvântul „pildă”, presupune și el ideea acestei
legături” (Protoiereul Vladimir Hulap, Parabolele Evangheliei ieși și azi. Con-
textul cultural. Tâlcuirea Sfinților Părinți. Mărturii istorice, Ed. Egumenița,
2020, pg. 11).

În fond ascundem după aceste cuvinte franchețea lui Dumnezeu Omul care
vindecă de prostie omul lipsit de orizontul Dumnezeu. Un fel de școală activă,
dinamică, plină de inteligență și aplicare. Model pentru multe din reformele ce
l-am vrea azi în educație. Și în comunicare. Inclusiv în comunicare socială.

Vorbește Domnul astfel pentru că Se vrea înțeles. Niciodată și în nici o situație

nu spune lucruri absurde ca să dea naștere la tot soiul de interpretări. Nici o
forțare, nici un sens inventat. La vremea de acum n-ar fi prins pentru că nu e
suficient de sofisticat, nu pune accentele greșit și nu inundă cu vulgar discursul.
O limbă simplă și frumoasă. Destinsă și plină de sevă. Oamenii simțeau și aici
puterea Sa și noi, după secole, prăznuim cuvântul Său plin de seva iubirii. Nu-i
altfel nici în parabola de azi.
Povestea e simplă. Un om oarecare, stăpân al casei sale, sădește o vie. O îngri-
jește - sunt extrem de importante amănuntele, care arată grijă și măiestrie în ce
face - și apoi pleacă. Nu știm de ce. Dar pleacă departe. Pune drept îngrijitori
unele slugi ale sale. Și pe când rodește via omului merg să ia roada slujitorii săi.
Aici se întâlnesc cu lucrătorii care se vădesc că s-ar vrea stăpâni pe bunul altuia.
Omoară în două rânduri slugile celui ce-i tocmise lucrători. Apoi pe însuși fiul
stăpânului pe care acesta-l trimisese crezând că lucrătorii mai au o umbră de
respect, de conștiință. Lucrătorii îl ucid motivându-se: veniți să-l omorâm și să
avem noi moștenirea sa! (Matei 22, 38). Obraznici și ariviști. Ca orice om
modern care are sentimentul că i se cuvine totul. Inclusiv tot ce aparține ce-
luilalt.

Tendința oamenilor bisericii, când e vorba de sărăcie și combaterea ei mai ales,

este să înfiereze pe bogați. Să le ceară mereu și mereu. Și uneori nu doar fraze
și mărturisiri ci și făptuiri. Unele în favoare săracilor. Altele pentru înfru-
musețarea locașurilor ori diferite acțiuni de luptă duhovnicească și nu numai. De
fapt duminica aceasta ar trebui să fie marcată de un mesaj pozitiv către antre-
prenorii care investesc corect, minuțios și limpede în tot ceea ce constituie „via”
economică a vieților noastre. Și un mesaj atent la cei care sunt puși să fie
responsabili și ucid pentru a păstra ce nu li se cuvine. Folosesc în favoare lor
forța, aroganța și poziția personală pentru a bloca orice fel de rodire reală a
locului peste care sunt puși să lucreze.

Reacția stăpânului mă răcorește, trebuie să recunosc. E un soi de reacție la care

te-ai fi așteptat la prima ucidere a slujitorilor. Sau la a doua. Înțelepciunea
omului stă tocmai în faptul că nu reacționează fără să gândească în favoarea
celorlalți. Știe că bogăția poate fura mințile. Și că distanța luată de terenul său îi
va fi făcut să creadă că le aparține.

Trimite, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, pe slujitori precum Stăpânul Cerurilor și
Pământului trimite pe profeți, să ceară roada viei întărite. Apoi trimite pe Fiul
Său, Cel Unul Născut. Și Hristos când spune pilda își vestește Patima și Moar-
tea. În plan alegoric așa și este. Precum tâlcuiește Sfântul Ioan. În plan practic
Domnul atenționează și asupra unei boli din nefericire extrem de grave: elu-
darea ierarhiei! Anarhia ieftină. Nu a ierarhiei născută pe criteriu ideologic - cel
puțin la fel de periculoasă. Ci aceea născută pe principiul economiei fizice. Cine
e proprietarul, cui aparține rodul, ai cui sunt slujitorii și lucrătorii și altele.
Prețul plătit pe vie e mult mai mare decât pare. Omul plătește cu viața fiului său
nebunia lucrătorilor săi. De aceea, ca de puține ori, Hristos îi și numește: pe
acești răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la
timpul lor (Matei 21, 41). Acești răi putem fi, vai, oricare dintre noi când uităm
pe ce lume trăim și când ne credem noi înșine făcători de lume. Ispita poate fi în
plan economic și material, dar și în plan spiritual ori, dacă vreți, la limita dia-
lectică dintre material și spiritual. Oriunde ne-am situa într-un astfel de peisaj
uman nu avem voie să uităm că prețul pentru roadele noastre actuale este Fiul
Celui care ne-a zidit via în care trudim.

Probabil că nici unul dintre cărturari și fariseii ce ascultau pilda nu erau lipsiți
de inteligență. Pare că întrebau din ochi pe Domnul dacă nu cumva se referă și
la ei. De aceea Domnul Iisus Hristos avertizează: „De aceea vă spun că Împă-
răția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care face roadele
sale” (Matei 21, 43). A lua împărăția de la un neam și a-l da altuia. E groaznică
profeția și ne privește pe toți. Oricând neatenția noastră, excesul nostru de
„lucrători”, adrenalina noastră ideologică ne poate lipsi de adevăr, de stabilitatea
eshatologică Împărăției lui Dumnezeu.

De ce este pusă Evanghelia aceasta aici, la început de an bisericesc? Priviți în

jur atenți. Lumea e la vremea rodirii ei. Un soi de accelerator de rod a fost
perioada aceasta a pandemiei. Și au ieșit la rampă și slugile cu exces de zel și
lucrătorii neatenți la responsabilitățile lor. Suntem pe un trend descendent de
omenie. O pierdem și e vizibil. A început să ne lipsească „răsăritul din lucruri”
(cum ar spune Nichita Stănescu). Lumina din gesturi, cordialitatea din vorbe și
conținuturile de realism necesare pentru ca roada să aparțină Stăpânului, nu
slugilor și nici tocmiților, lucrătorilor angajați. Orice perfidie de lege umană nu
poate îndepărta legea dumnezeiască a economiei lumii. Pentru Hristos chemarea
Împărăției ține de atitudinea noastră și față de darul lui Dumnezeu! Care nu, nu
se lasă furat la nesfârșit.

Sursa: tribuna.ro
Preot Gheorghe Sălăgian - Cuvânt la Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda
lucrătorilor celor răi

Încă de la începutul lucrării Sale în lume, Domnul nostru Iisus Hristos este
numit ,,Învăţător” de toţi cei care veneau în legătură cu El. Cei care strângeau
dajdia pentru Templul din Ierusalim, ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, cei 12
ucenici şi mai ales poporul, care Îi asculta învăţătură, nu cunoşteau un alt cuvânt
cu care să I Se adreseze lui Iisus, decât ,,Învăţătorule”. Ba chiar şi cărturarii şi
fariseii n-au şovăit să-I recunoască această demnitate: ,,Şi unii farisei din
mulţime I-au zis: ,,Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii…” (Luca 19,39), de care ei
erau foarte mândri şi pe care cu multă zgârcenie o acordau cuiva.

Într-adevăr, Evangheliile mărturisesc la tot pasul că Iisus Hristos, Domnul

nostru, a fost ,,Învăţător” prin excelenţă, unicul şi adevăratul Învăţător. Vorbirea
Lui era caldă şi înfăţişată simplu, pe înţelesul tuturor. Totuşi, ca învăţătura Lui
să fie mai înţeleasă şi pentru ca ea să se fixeze mai bine în mintea poporului, El
vorbea poporului şi-n pilde sau parabole. Aceste pilde nu sunt altceva decât
evenimente luate din viaţa oamenilor sau din natură şi de care se putea lega mai
trainic învăţătura cea nouă. Oamenii din părţile acelea erau învăţaţi cu astfel de
parabole pe care le iubeau.

O astfel de pildă este şi cea de la Matei 21, 33-44, al cărei conţinut este
următorul: “Zis-a Domnul:
33. Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit
vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o
lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia
roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-
o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot
aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul;
veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41.I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor
lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42.Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a
fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"?
43. De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va face roadele ei.
44. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va
strivi.”

Omul care a sădit vie este Dumnezeu, lucrătorii sunt conducătorii (cărturarii şi
fariseii), iar via este poporul iudeu, căci iată ce zice profetul Isaia în această
privinţă: ,,Căci via Domnului Atotţiitorul e casa lui Israel şi omul din Iuda e
tânăra ei odraslă iubită; am aşteptat să facă judecată şi ea nelegiuire a făcut,
şi nu dreptate, ci ţipăt de groază” (Isaia 5,7). Tot în această privinţă, Psalmistul
David zice: ,,Dumnezeul puterilor, întoarce-Te iarăşi, caută din cer şi vezi şi
cercetează via aceasta pe care a făcut-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte, şi caută
spre fiul omului pe care Ţi l-ai făcut puternic!” (Psalm 79,14-15). Constatăm
că aceste cuvinte au intrat în actul liturgic şi sunt rostite de arhiereu în timpul
cântării ,,Sfinte Dumnezeule”. Aici, evident, este vorba de Biserica sădită de
Hristos.

Dumnezeu a dat acestui popor Canaanul, ţară bogată şi frumoasă, i-a dat şi
Legea Veche, care îi despărţea ca un gard de celelalte neamuri închinătoare la
zei sau idoli. Legea arată poporului ales ce îndatoriri are faţă de Dumnezeu şi
cum să trăiască întreolaltă. Turnul zidit în vie este Templul măreţ din Ierusalim,
care veghea peste toată ţara şi unde tot poporul putea să meargă din când în
când, aşa cum ştim că mergea şi dreptul Iosif cu Fecioara Maria.

Când s-a apropiat vremea roadelor - zice Mântuitorul mai departe - (gospodarul)
a trimis pe slugile sale la lucrători să ia roadele. Via, adică poporul iudeu, avea
toate condiţiile ca să aducă roade de fapte bune, ,,Căci via Domnului Atotţiitorul
e casa lui Israel…, am aşteptat să facă judecată şi ea nelegiuire a făcut, şi nu
dreptate, ci ţipăt de groază” (Isaia 5,7). Pentru a-i aminti de îndatoririle sale
sfinte, Dumnezeu trimite la via Sa, la poporul Său, pe slugile Sale, care sunt
profeţii Vechiului Testament. Aceştia erau ca nişte trâmbiţe şi ca nişte străjeri în
mijlocul poporului, având misiunea din partea lui Dumnezeu de a reaminti
mereu poporului şi mai marilor lui care este voia lui Dumnezeu, veghind ca ea
să fie împlinită.

Lucrătorii, însă, prinzând slugile lui – zice iarăşi Mântuitorul – pe una au bătut-
o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Şi iarăşi a trimis pe alte
slugi mai multe ca cele dintâi şi le-a făcut şi lor aşişderea. ,,Slugile” sunt profeţii
Vechiului Testament care n-au fost trimişi deodată, ci pe rând, în decursul a sute
de ani. Uneori cuvântul lor a fost ascultat şi cei care erau certaţi se întorceau de
la căile lor rele, cum ştim că s-a întâmplat cu regele David. De cele mai multe
ori însă, regii, cărturarii şi fariseii au poruncit ca profeţii să fie maltrataţi şi
ucişi. Despre chinurile lor, Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte, astfel: ,,Şi ce să
mai zic? Că timpul nu-mi ajunge să vorbesc cu de-amănuntul de Ghedeon, de
Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de profeţi, care prin
credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, au
astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-
au întărit din propria lor slăbiciune, s-au făcut puternici în războaie,
năvălirile vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă, femei care şi-au luat morţii
înviaţi; iar alţii au fost chinuiţi, nevrând să primească eliberarea, pentru a-şi
dobândi una mai bună, învierea; iar alţii au suferit batjocoriri şi bice, şi chiar
lanţuri şi-nchisoare, au fost ucişi cu pietre, sfârtecaţi, au murit ucişi cu sabia,
au pribegit în piei de oaie şi-n piei de capră, strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi, – ei,
de care lumea nu era vrednică! – rătăcind în pustiuri, în munţi, în peşteri şi-n
râpăturile pământului” (Evrei 11,32-38).

Văzând stăpânul viei toate acestea ,,mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său zicând:
se vor ruşina de fiul meu”. Acesta este chiar Domnul nostru Iisus Hristos,
despre Care, atât El Însuşi, cât şi Sfântul Apostol Pavel au zis: “Că într-atât a
iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru că
tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16);
“…dar când a venit plinirea vremii (termenul hotărât de Dumnezeu pentru
ca realitatea divină a planului Său mântuitor să devină realitate concretă),
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe
cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5).

Cărturarii şi fariseii însă nici pe Acesta nu vor să-L recunoască, să-L asculte şi
să-L respecte. Ba mai mult: “Lucrătorii viei văzând pe fiul şi-au zis: acesta este
moştenitorul, veniţi să-l omorâm pe el şi să stăpânim moştenirea lui. Şi
prinzându-l pe el l-au scos afară din vie şi l-au omorât”.
Din Evangheliile pe care le auzim şi slujbele la care participăm în Săptămâna
Patimilor cunoaştem lupta pe care cărturarii şi fariseii au dus-o până L-au văzut
pe Hristos răstignit pe cruce, mort şi îngropat. Domnul ştia dinainte că va fi scos
afară dintre zidurile cetăţii şi va fi omorât, Golgota fiind în vremea aceea în
afara zidurilor vechiului Ierusalim.

Întrucât Mântuitorul Se adresa mai ales cărturarilor şi fariseilor, care erau de

faţă, le-a pus următoarea întrebare: ,,Deci, când va veni stăpânul viei, ce le va
face lucrătorilor acelora?” (Matei 21,40), iar ei au răspuns: ,,Pe cei răi cu rău
îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor”
(Matei 21,41), căci, Însuşi Dumnezeu, în Vechiul Testament, prin gura
profetului Isaia, grăia: ,,Ce să-i fac Eu viei Mele şi încă nu i-am făcut? Că-n
timp ce aşteptam să facă struguri, ea a făcut scăieţi… Şi-acum vă voi spune
ce-am să fac Eu cu via Mea: Îi voi lua gardul, şi ea va fi de jaf, îi voi surpa
zidul, de călcat în picioare” (Isaia 5,4-5).
Aşa s-a şi întâmplat. Legea Vechiului Testament (gardul sau zidul despărţitor) a
fost înlocuită cu Evanghelia Domnului, care s-a vestit tuturor popoarelor.
Cărturarii şi fariseii au pierit. Templul din Ierusalim a fost dărâmat. Mântuitorul
a dat ,,via” – adică Biserica – în seama altor lucrători: Apostolii şi urmaşii lor:
episcopi, preoţi şi diaconi. E de datoria preoţilor să aibă grijă de credincioşi, ca
ei să aducă roadele faptelor bune; dar este şi de datoria credincioşilor, ca nişte
mlădiţe pe butucul viei, să ducă lupta cea bună, ca roada să fie bogată şi la
vremea sa.

Bibliografie:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARA A SFÂNTULUI
SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte
TEOCTIST,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITA
DUPĂ SEPTUAGINTĂ, REDACTATA ŞI ADNOTATA DE BARTOLOMEU
VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
2. PAPUC, Arhidiacon Gheorghe – DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII –
în volumul de predici LUMINA DIN LUMINĂ – Cu binecuvântarea Înalt Prea
Sfinţitului ANTONIE, Mitropolitul Ardealului; Editura MITROPOLIA
ARDEALULUI; Sibiu – 1985.

Preot prof. Gheorghe Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Româna Bercu Nou
şi Şcoala Gimnazială “Avram Iancu”, Satu-Mare
Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii – Pilda
lucrătorilor celor răi

Ideile principale din această pericopă evanghelică sunt următoarele:

1. Iisus Hristos îi face pe evrei să înţeleagă care este nemulţumirea lor şi cât vor
fi de pedepsiţi, prin pilda proprietarului care a sădit via;
2. Iisus Hristos le descoperă falsele plăceri ale acestei vieţi. Iisus Hristos
descoperă multe lucruri în această pildă. Îi face pe evrei să vadă şi să înţeleagă
cu câtă grijă a privegheat totdeauna asupra lor providenţa sau purtarea de grijă a
lui Dumnezeu; că această providenţă n-a omis nimic din tot ceea ce putea
contribui la mântuirea lor; iar ei ca drept răspuns erau mereu înclinaţi să verse
sânge. După ce i-au omorât atât de crud pe profeţi, Dumnezeu, în loc să-i alunge
cu groază, le-a trimis pe propriul Său Fiu, după cum însuşi Mântuitorul zice:
“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

El le arată prin acest chip că Acelaşi Dumnezeu este autorul Vechiului şi Noului
Testament: că moartea lui Iisus va aduce roade mari lumii; că ei trebuie să
aştepte o pedeapsă groaznică pentru că L-au răstignit pe cruce. În locul evreilor,
neamurile, adică popoarele păgâne vor fi chemate la cunoaşterea Dumnezeului
cel Adevărat şi că evreii vor înceta de a mai fi poporul Lui, pentru aceasta, El nu
le arată aceste lucruri decât după ce le-a spus această pildă, pentru a-i face mai
bine să înţeleagă că păcatul lor este aşa de mare că el era nevrednic de orice
iertare, pentru că în ciuda tuturor celor făcute de Dumnezeu pentru mântuirea
lor, vameşii şi femeile desfrânate se vor ridica mult deasupra lor în Împărăţia lui
Dumnezeu.
Ce putem înţelege şi din punct de vedere duhovnicesc din această pericopă
evanghelică? Pe pământ se află o instituţie duhovnicească, o societate a
sufletelor, care dăinuieşte de aproape 2000 de ani, iar Întemeietorul ei este
Împăratul Hristos. Această societate se numeşte Sfânta Biserică. Ea trăieşte prin
cele trei virtuţi teologice: credinţă, nădejdea şi dragostea. Patria Bisericii este
cerul; pământul nu este pentru ea decât drumul spre cer, în adevărata viaţă
veşnică. Acolo ne aşteaptă Împăratul cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos.
Biserica luptătoare şi călătoare pe acest pământ cântă numai cântări tainice, care
o întăresc şi o mângâie. Ea luptă din răsputeri în lumea aceasta pentru mântuirea
tuturor şi totodată menţine siguranţa popoarelor şi ziua şi noaptea se roagă lui
Dumnezeu pentru îndeplinirea acestei nobile misiuni – mântuirea.

Biserica are o obârşie sau origine divină şi se sprijină pe Sfânta Cruce.

Necontenit întâmpină străini, indiferenţi şi chiar duşmani neîmblânziţi. Biserica
a întâlnit în calea sa, de-a lungul veacurilor, fel de fel de împăraţi şi călăi care
au dus războaie crâncene sau diplomatice împotriva ei, voind să înăbuşe în
inimile oamenilor iubirea de Dumnezeu, de dreptate şi de pace, să răstoarne
legile divine şi să sape temeliile creştine, s-o distrugă, dacă le-ar fi fost sau le-ar
fi cu putinţă. Toţi aceşti răufăcători sunt urmaşii fariseilor şi cărturarilor, care L-
au calomniat şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, răstignindu-L pe cruce, între doi
tâlhari.

Aceşti noi răstignitori ai lui Iisus, care sunt răspândiţi pe toate meridianele
globului, sunt adevăratele şi supusele slugi şi premergători ale lui antihrist.

Pilda Evangheliei de astăzi ne arată destul de lămurit ce e în stare să facă

mândria, invidia, răutatea şi nerecunoştinţa oamenilor robiţi păcatului. Domnul
nostru Iisus Hristos ştia că vrăjmaşii Săi s-au hotărât să-L omoare. Mai ştia că
voiau să-I pună o mulţime de întrebări cu vicleşug, ca să-L poată prinde în
cuvânt, căutând cel mai mic motiv să-L omoare, căci se apropiase ziua şi ceasul.
De aceea le-a pus Domnul în faţă, mai înainte de moartea Sa, această minunată
pildă. Omul gospodar care a sădit vie este Dumnezeu-Tatăl, Care a scos din
pământul Egiptului poporul evreu şi l-a dus în Ţara Canaanului, sădindu-l acolo
ca pe o vie aleasă. Aici a împrejmuit via cu un gard, care este Legea care le-a
dat-o, îngrădindu-i cu ea ca să nu greşească şi nici un duşman să nu poată să le
facă rău, să fie apăraţi tocmai ca de un gard de vrăjmaşii văzuţi şi cei nevăzuţi şi
de păgânii care se închinau idolilor. Teascul era învăţătura ce curgea din gura
profeţilor, care vorbeau cu Dumnezeu şi din învăţătura Sa le propovăduiau,
curgând ca dintr-un teasc vinul adevărului. Turnul cel zidit în vie era Templul
lor, unde se adăposteau păzitorii care trebuiau să apere şi să îngrijească via. Via
era lumea, ca şi astăzi în Biserica lui Hristos: via este lumea, turnul este
Biserica.
Vierii, cărora le-a dat via în pază sunt preoţii, cărturarii şi bătrânii Vechiului
Testament, care trebuiau să lucreze via şi să dea roadele la vremea lor. Ei s-au
netrebnicit, ucigând în mai multe rânduri pe profeţi şi în cele din urmă pe
Dumnezeu-Fiul. Via a fost dată altor lucrători. Aceştia sunt arhiereii, preoţii şi
diaconii – clerul conducător şi povăţuitor al Bisericii Creştină Ortodoxă, care în
chip tainic este condusă de Duhul Sfânt.

Biserica, de la întemeierea ei, până azi şi până la sfârşitul veacurilor, ca şi

Întemeietorul ei, a avut, are şi va avea duşmani. Diavolul care niciodată nu
doarme, se luptă din toate puterile să dărâme Biserica, dar Mântuitorul ne
întăreşte prin cuvintele: “Porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

Primii duşmani ai Bisericii în perioada în care trăim sunt sectele care s-au
depărtat de Sfintele Taine şi învaţă poporul strâmb, ducându-l la pierzare. Să ne
ferim de aceştia şi de toţi care încearcă să ne abată de la dreapta Credinţă, sau
încearcă să ne robească cu tot felul de păcate şi fărădelegi pierzătoare de suflet.
Amin!

Bibliografie:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti;
2. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – COMENTAR LA EVANGHELIA DE
LA MATEI, tradus din limba franceză de diaconul Gheorghe Babut; Editat de
MĂNĂSTIREA “PORTĂRIŢĂ” jud. Satu-Mare, anul 2003;
3. IUGULESCU, Ierodiacon Visarion – PREDICI LA DUMINICILE ŞI
SĂRBĂTORILE DE PESTE AN – Tipărite cu binecuvântarea Prea Sfinţitului
Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii
(2015)

Iubiții mei, necredința este dorința obstinată de a nega prezența lui Dumnezeu în
viața noastră. Încăpățânarea de a I te împotrivi lui Dumnezeu. Sau, după cum
spunea Cioran despre sine: am trăit „plăcerea negativă și perversă a refuzului”
(min. 20). A refuzului de a crede în Dumnezeu și de a-L asculta.

Numai că necredința e falimentară, pentru că ne distruge interior ființa noastră.

Ne secătuiește de viață și de încredere. Motiv pentru care, tot Cioran a spus că
„scepticismul bătrâneții este îngrozitor” (min. 21). Pentru că, măcar la bătrânețe,
ai nevoie să știi ce se va petrece cu tine. Unde mergi. Măcar la bătrânețe ai
nevoie de răspunsuri clare…și de îmbrățișarea plină de pace și de iertare a lui
Dumnezeu.

Pentru că moartea este o limită clară a vieții noastre. După care viața noastră
intră în ritmurile veșniciei. Iar groaza scepticului e starea interioară în fața
acestei veșnicii care începe odată cu moartea.

Însă de ce refuzul de a crede în Dumnezeu e o plăcere perversă la tinerețe și

când te simți în putere, când ești sănătos? Pentru că ne dă sentimentul de „putere
interioară”, de „îndreptățire de sine”, „de absolut”, pe măsură ce ne întunecăm
interior și ne facem tot mai răi și mai insensibili.

Și aceste lucruri dramatice se petrec cu noi pentru că necredința e alimentată de

demoni cu o „putere” iluzorie, care te face să crezi că autonomia personală te
ajută „să îți rezolvi” toate lucrurile. Că nu ai nevoie de Dumnezeu pentru ca să
trăiești sau să reușești în viață.

Însă această plăcere perversă a necredinței, a împotrivirii în fața lui Dumnezeu,

e una oarbă. Pentru că ura e o încremenire a noastră în aversiune, în reticență, în
lipsă de dialog.

Și pentru ca să te vezi ai nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Ai nevoie de

minunea credinței pentru ca să înțelegi cât de orb, de mic și de prost erai când te
luptai cu Dumnezeu. Pentru că ura e o prostie oarbă. Ura e o nevedere a
esențialului și privarea ta de împlinire în viață.

Numai ca om al credinței îți înțelegi înșelarea în care trăiai când erai

necredincios, adică sentimentul acela „împlinitor” al orgoliului, acea stare
trufașă și plină de goliciune duhovnicească. Pentru că te crezi „absolut” în
necredința ta, când tu ești gol pe dinăuntru.

Da, necredința e lamentabilă!

Pentru că necredința e o trăire în afara realității, o trăire în comoditatea

egoismului. Trăim într-o bulă de săpun când nu credem în Dumnezeu, trăim ca
într-un vis.

Și pentru că nu ne place să ne schimbăm cu adevărat, să trăim cu adevărat viața

noastră, cu eroismul ascetic al dreptei credințe, tocmai de aceea ne luptăm în
mod pervers cu Dumnezeu. Sau încercăm să Îl îndepărtăm pe Dumnezeu din
sfera preocupărilor noastre cotidiene, sperând prin asta ca El chiar „să fi plecat”
din viața noastră.

Însă orice încercare de a minimaliza prezența Lui în viața noastră și, implicit,
poruncile Lui în viața noastră, nu duce decât la o simțire și mai acută a faptului
că mânia Lui ne stă împotrivă. Că orice păcat al nostru împotriva Lui și, în
primul rând, lupta noastră cu El, duce la o accentuare a mâniei Lui în viața
noastră.

Emil Cioran știa și simțea că blasfemiile lui sunt puerile și dezumanizante și, cu
toate acestea, le-a continuat până la capătul vieții lui.

Iulian, apostatul știa și simțea că încercarea lui de a restaura păgânismul și de a

distruge Biserica e o încercare ridicolă și fără nici o finalitate și, cu toate
acestea, și-a pus planul nebunesc în aplicare până la capătul vieții lui.
Friedrich Nietzsche știa și simțea că negarea lui Dumnezeu e o sinucidere
duhovnicească, dar a mers până la capăt, murind nebun.

Și câți ca ei, în istoria acestui pământ, nu au făcut la fel?

Câți nu s-au crezut „absoluți” și „nemuritori” și au sfârșit în cea mai mare

uitare?

Uitare, bineînțeles, din partea noastră, a oamenilor. Pentru că Dumnezeu îi

cunoaște pe toți câți au trăit vreodată pe acest pământ și le-a rânduit tuturor
partea lor în veșnicie.

Însă exemplul celor răi și necredincioși e unul care trebuie să ne trezească pe

toți.

Tocmai de aceea avem astăzi parabola lucrătorilor celor răi, de la Mt. 21, 33-44:
pentru a ne reaminti faptul că răutatea nu are nici o finalitate bună, că răutatea e
sinucidere duhovnicească.
Pentru cine a spus Domnul parabola aceasta? Aflăm din Mt. 21, 45: „Și auzind
arhiereii și fariseii parabola aceasta, au cunoscut că despre ei vorbește [Καὶ
ἀθούσαλτες οἱ ἀρτηερεῖς θαὶ οἱ Φαρησαῖοη τὰς παραβοιὰς αὐτοῦ ἔγλωσαλ ὅτη
περὶ αὐτῶλ ιέγεη]” [BYZ]. Iar dacă au cunoscut că ei sunt cei vizați, ce au
făcut? S-au pocăit? Nu! Ci „căutau a-L prinde pe El [δετοῦλτες αὐτὸλ
θρατῆσαη]” [Mt. 21, 46, BYZ]. A-L prinde pentru a-L omorî și nu pentru a
discuta cu El. Căci o discuție trebuia să se facă cu acordul Lui. Dar ei doreau să
Îl prindă și să-L omoare.

Însă parabola nu s-a spus numai pentru cei din trecut, ci ea e continuu valabilă și
ne vizează pe noi toți. Atâta timp cât răutatea, invidia, răzbunarea, ipocrizia,
insolența, necredința nu sunt numai patimile anticilor, ci și ale postmodernilor.

Tocmai de aceea, pentru fiecare secol și pentru fiecare om, parabolele Domnului
sunt complet valabile, pentru că ni se adresează nouă, tuturor. Ele ne vorbesc
tuturor și ne cheamă la pocăință. Căci Domnul, mai înainte de a începe
parabola, subliniază faptul că „vameșii și desfrânatele au crezut [τειῶλαη θαὶ αἱ
πόρλαη ἐπίστεσσαλ]” [Mt. 21, 32], fapt pentru care „vameșii și desfrânatele
merg înaintea voastră întru Împărăția lui Dumnezeu [τειῶλαη θαὶ αἱ πόρλαη
προάγοσσηλ ὑκᾶς εἰς τὴλ βασηιείαλ τοῦ ζεοῦ]” [Mt. 21, 31]. Iar dacă cei din
vechime au intrat întru Împărăția Lui prin dreaptă credință și pocăință, printr-o
viață curată și dreaptă, atunci ei sunt un îndemn viu și pentru noi, cei care
dorim, ca și ei, să moștenim Împărăția Lui.
Într-un articol omagial, la 100 de ani de la nașterea lui Cioran, autorii ne spun că
el a murit bolnav de Alzheimer, „pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, [iar] Emil
Cioran era un copil fericit”.

Însă faptul că creierul lui era deteriorat și sufletul său nu se mai putea manifesta
prin intermediul lui nu l-a făcut să moară „fericit” pe Cioran. Pentru că păcatele
necurățite ale lui erau în suflet și nu în creier.

Iar moartea, care înseamnă despărțire a sufletului de trup, îl lasă pe suflet să fie
el însuși, cel care a vrut să fie…De aceea, Cioran a plecat la Dumnezeu tot ca
necredincios și nu ca „un copil fericit”. „Copil fericit” era, în aparență, din
cauza demenței și nu a sfințeniei.

Însă adevărata fericire și copilărie duhovnicească în clipa morții o trăiesc cei

care adorm în sfințenie. Sfinții sunt niște copii frumoși și fericiți în clipa morții,
pentru că știu că în ei este slava lui Dumnezeu. Ei văd pe Domnul și pe Maica
Lui și pe Sfinți și pe Îngeri la adormirea lor și de aceea moartea lor e plină de
bucurie și de sfințenie.

Dar cei care, din cauza diverselor leziuni la nivelul creierului, nu mai sunt
conștienți de ei înșiși, au un suflet plin de păcate, dacă nu sunt spovediți și
împărtășiți. Iar starea sufletului, la ieșirea lui din trup, aceasta va fi: de suflet
pătimaș, întunecat, chiar dacă ei, datorită bolii lor, par „nevinovați”.

Cum arată textul parabolei de azi? În traducerea mea, textul e următorul:

„33. Ascultați altă parabolă: «Era un om oarecare, stăpân al casei [lui], care a
sădit vie și a pus gard dimprejurul ei și a săpat teasc în ea și a zidit turn și a
arendat-o vierilor lui și a plecat în călătorie.
34. Iar când s-a apropiat timpul roadelor [ὁ καιρὸς ηῶν καρπῶν], [el] a trimis
pe robii lui către vieri [ηοὺς γεωργούς], [pentru] a lua roadele lui.
35. Și vierii luându-i pe robii lui, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, pe
altul l-au ucis cu pietre.
36. Din nou a trimis alți robi, mai mulți [decât] cei dintâi; și le-a făcut lor
asemenea.
37. Și, în cele din urmă, a trimis către ei pe fiul lui, zicând: <Se vor rușina de
fiul meu [Ἐνηραπήζονηαι ηὸν σἱόν μοσ]>.
38. Dar vierii văzând pe fiul, au zis în[tre] ei: <Acesta este moștenitorul [ὁ
κληρονόμος]! Veniți, să-l omorâm pe el și să ținem [noi] moștenirea lui!>
39. Și luându-l pe el, l-au scos afară [din] vie și l-au omorât.
40. Așadar, când are să vină domnul viei [ὁ κύριος ηοῦ ἀμπελῶνος], ce va face
acelor vieri?».
41. [Și] Îi ziseră Lui: <[Pe] cei răi [cu] rău îi va pierde pe ei și via o va arenda
altor vieri, care îi va da lui roadele în timpurile lor [ἐν ηοῖς καιροῖς αὐηῶν]>.
42. [Și] a zis lor Iisus: <Niciodată n-ați citit în Scripturi: «Piatra pe care au
respins-o ziditorii, aceasta s-a făcut întru capul unghiului. De la Domnul s-a
făcut aceasta și minunată este în ochii noștri»?
43. De aceea vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și va
fi dată neamului [care] face roadele ei [Διὰ ηοῦηο λέγω ὑμῖν ὅηι ἀρθήζεηαι ἀθ᾽
ὑμῶν ἡ βαζιλεία ηοῦ θεοῦ, καὶ δοθήζεηαι ἔθνει ποιοῦνηι ηοὺς καρποὺς αὐηῆς].
44. Și se va zdrobi cel care va cădea pe piatra aceasta; și peste care are să
cadă, îl va strivi pe el>” [cf. BYZ].

Însă cum și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei e vorba? Cum de s-au
gândit la faptul că ei sunt vierii cei răi, care aveau moștenirea în arendă?

Pentru că Domnul a apelat la imaginea viei la care apelase și Sfântul Isaias în

cap. 5, 1-2: „vie s-a făcut celui iubit în corn, în loc gras. Și i-am pus împrejur
zid și gard cu pari și am sădit viță aleasă și am zidit turn în mijlocul ei și am
săpat teasc în ea și am așteptat să facă strugure [σταυσιήλ], dar a făcut spini
[ἀθάλζας]”.

Dar cum să scoată vița aleasă, spini? În mod parabolic însă, vița cea bună,
Israilul, vița sădită de Dumnezeu, în loc să rodească strugurele sfințeniei, a rodit
spinii patimilor. Și nu pentru că Israilul nu putea să îl rodească, ci pentru că nu a
vrut să îl rodească.

Nu tot Israilul a rodit viață de sfințenie, ci numai o mică parte din el. Dar din
acea mică parte de oameni credincioși lui Dumnezeu, cea mai frumoasă
persoană a lumii, din toate timpurile, a fost Maica lui Dumnezeu. Din care
Însuși Domnul a dorit să Se întrupeze.

De aceea s-au prins arhiereii și fariseii că despre ei e vorba: pentru că și Sfântul

Isaias vorbise despre vie în mod parabolic. Dar și Sfântul Iezechiil a vorbit
parabolic despre vie în Iez. 19, 10-14. Și el a spus că via roditoare „a fost ruptă
în mânie [și] aruncată la pământ”. În mânia lui Dumnezeu. Mânie pe care o
simțim cu toții când păcătuim în continuu fără să ne pocăim pentru păcatele
noastre.

Și în parabola Domnului, din Evanghelia de azi, Dumnezeul nostru treimic este

omul și stăpânul casei, Care a sădit o vie, adică un popor al Lui, pe Israil. L-a
sădit și a pus gardul purtării Sale de grijă împrejurul Lui. L-a apărat de toți
dușmanii lui.
Și El a săpat teasc în mijlocul poporului Său, adică o viață potrivită Lui,
conformă cu revelarea Lui față de Israil. Căci în teasc se zdrobesc strugurii
pentru a da un must și apoi un vin de calitate. Dar vinul vieții duhovnicești e
vinul pe care îl obții numai după ce zdrobești cuvintele Scripturii pentru ca să
dai de harul și adevărul ei. Pentru că puterea Scripturii nu stă în literalitatea ei,
ci în harul ei. În harul Preasfintei Treimi.

Și harul Treimii ne face adevărați văzători ai voii lui Dumnezeu și adevărați

credincioși ai Lui. Căci Israil de aceea nu L-a văzut și nu L-a acceptat pe El:
pentru că nu s-a pregătit duhovnicește pentru Mașiah.

Însă Domnul le spune în față arhiereilor și fariseilor că ei știu cine este El. Că El
este Fiul Tatălui. Și le profețește faptul că, în ura lor nebună, ei Îl vor scoate în
afara cetății, a viei, și acolo Îl vor omorî.

Via avea în ea turnul Scripturii și al slujirii la Templu. Avea și vieri, adică

conducători religioși, care trebuiau să fie oameni duhovnicești. Numai că ei nu
erau „duhovnicești” și de aceea tot Îl ispiteau pe Domnul și căutau să-L omoare.

Dar și noi, cei care suntem puși în fruntea Bisericii, dar nu suntem sfinți, arătăm
la fel: suntem contraexemple. Pentru că ierarhia Bisericii, de la Patriarh și până
la ultimul Diacon hirotonit, trebuie să fie lumină, să fie curăție, să fie foc aprins,
să fie sfințenie. Căci atunci când vezi și auzi și citești ceva de la un membru al
ierarhiei Bisericii trebuie să te luminezi, să te înalți și nu să te întuneci.

Iar dacă credem că El „a plecat în călătorie” și nu se mai întoarce să ne ceară

socoteală și ne facem de cap, vom fi aspru judecați de către Domnul Viei, adică
al Bisericii.

Pentru că timpul roadelor [ὁ θαηρὸς τῶλ θαρπῶλ] e acum, în clipa de față. Și

faptele noastre bune, făcute cu El, sunt faptele Lui. Adică sunt pline de slava
Lui. Iar Domnul ne cere să fim roditori, să fim foarte roditori și nu pasivi, nu
letargici.

El ne cere să luminăm oamenii prin viața noastră și prin faptele noastre și prin
cuvintele noastre. El ne cere ca viața noastră să fie o carte deschisă pentru toți,
ca toți să citească voia lui Dumnezeu cu oamenii.

De ce și-au dat seama arhiereii și fariseii că despre ei și despre cei ca ei, din
vechime, este vorba? Pentru că Ierusalimul e cel care i-a omorât pe Profeți și i-a
ucis cu pietre pe cei trimiși de către El [Mt. 23, 37].
Vierii i-au omorât pe robii Lui. Pe câți a trimis, pe atâția i-a omorât. Pentru că
nu mai suportau glasul lui Dumnezeu…

Dar nici noi nu suportăm glasul lui Dumnezeu, pentru că ne răzvrătim continuu
contra Lui. Nu ne plac mustrările Lui părintești, dar ne plac minunile și
bucuriile Lui. Nu ne plac posturile, nu ne place asceza, nu căutăm să ne sfințim
viața, dar vrem minuni, multe minuni pe care nu le merităm.

Și când El L-a trimis pe Fiul Lui, pe Moștenitorul Lui, evreii nu s-au rușinat de
Fiul Lui, ci L-au omorât. Dar nici noi, creștinii ortodocși, nu ne rușinăm zilnic
de El, ci ne apropiem de Potirul Lui cu multă dezinvoltură, cu aparență de
sfințenie, dar nefiind sfinți în adâncul nostru. Și suntem și mai nerușinați decât
evreii care L-au omorât, pentru că noi Îl omorâm zilnic în inima noastră. Pentru
că noi păcătuim din știință și din obicei păcătos.

Noi știm ce facem! Și cu toate că știm, nu ne cutremurăm. Pentru că nu credem

că vine clipa Judecății Lui. Ni se pare „o poveste” și nu o realitate
cutremurătoare.

Însă Domnul Viei vine! Vine și îi judecă și pe conducătorii și pe credincioșii

Bisericii. Ne judecă pe toți și întreaga lume. Și atunci nu ne vom mai lăuda cu
locul nostru în Biserică, pentru că atunci va conta doar cine suntem noi cu
adevărat.

El e Piatra pe care au respins-o ziditorii! Și ziditorii suntem fiecare dintre noi,

care Îl respingem pe El din construcția noastră interioară și nu Îl punem pe El ca
piatră fundamentală a zidirii noastre duhovnicești.

Însă dacă Îl punem pe El ca fundament al vieții noastre, pe El, Care e de la Tatăl

și dimpreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci vedem pe viu cât de
minunat e El în ochii noștri duhovnicești. Pentru că vedem slava Lui cea
veșnică, care e slava îndumnezeirii noastre.

O, Doamne, cât de dureros e cuvântul acesta al Tău: Împărăția lui Dumnezeu se

va lua de la voi!…E cea mai dramatică veste pentru orice om cu mintea pe
umeri. Căci a fi în afara Împărăției înseamnă a fi în iad. Înseamnă a fi un iad
viu.

Însă Împărăția trebuie să rodească! Împărăția Lui din noi, slava Lui, trebuie să
rodească continuu fapte de sfințenie. Fără rodirea continuă a vieții duhovnicești
ne zdrobim de Piatră sau suntem striviți de Ea. Căci fără Piatra aceasta, care
izvorăște viață veșnică, nici unul dintre noi nu poate să fie viu pentru veci.
În concluzie, iubiții mei, nu ne putem bucura în mod profund decât cu
Dumnezeu și în slava Lui. Nu putem fi fericiți fără El și nu putem să ne
bucurăm de o veșnicie în care El nu e prezent.

De aceea, mereu, noi binecuvântăm Împărăția Lui cea veșnică, Împărăția Tatălui
și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, pentru că ea este
adevărata noastră casă și cununa alergării vieții noastre.

După o viață în credință noi nu primim altceva și nici nu vrem să primim altceva
decât Împărăția Lui, adică comuniunea cu El și cu toți Sfinții Lui.

Fapt pentru care nu ne putem dori Împărăția Lui în indiferență față de Sfinții
Lui, ci, dacă o dorim pe ea, trebuie să dorim să îi cunoaștem și să fim și cu
Sfinții Lui. Și ca să îi cunoaștem pe Sfinți, trebuie să le citim scrierile și viețile,
să le cunoaștem Sfintele Moaște și Bisericile închinate lor, slujbele și acatistele
lor, Sfintele lor Icoane și minunile pe care ei le fac. Pentru că prin toate acestea
ne împrietenim cu Sfinții și ei intră în viața noastră și locuiesc cu noi. Pentru că
ei locuiesc duhovnicește în noi, în adâncul sufletului nostru, și unde mergem
noi, merg și ei cu noi.

Acasă le citim cărțile…dar mergem cu ei pretutindeni, pentru că sufletul nostru

e mereu în rugăciune și în comuniune cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, fiind la sfârșitul anului bisericesc de față, să ne rugăm ca

noul an bisericesc, 2015-2016, să fie un an în care să sporim și mai mult în
credință, în nădejde și în dragoste, în pace, în înțelegere și în înțelepciune, în
curăție, în seninătate și în sfințenie.

Pentru că acestea sunt virtuțile creștinești care trebuie să ne caracterizeze. Să ne

caracterizeze mila, iertarea, bunătatea, facerea de bine, cuvioșia, bunul simț,
eleganța duhovnicească.

Căci Domnul ne judecă după cine suntem și nu după cine părem a fi.

La mulți ani, multă sănătate și întărire în toate și toată binecuvântarea din partea
mea! Amin.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Duminica a 13-a după Rusalii
(2010)

Iubiții mei, Dumnezeiasca Scriptură nu este, în primul rând, o enciclopedie

istorică despre trecut, la care noi trebuie să ne raportăm literal, învățând să
povestim ceea ce citim la prima vedere (lucru, care, de altfel, se petrece la orele
de Religie din școlile românești) ci ea este un compendiu absolut de paradigme
existențiale despre prezent și viitor.

Și de aceea citim Scriptura ca să învățăm ce să facem în prezent, ce să facem în

viața noastră, fiind implicați cu totul în ceea ce citim și nu o citim ca pe ceva
care nu se intersectează deloc cu viața noastră.

Fiindcă orice pagină a Scripturii, fie că ne vorbește de Sfinții Protopărinți, de

primul fratricid, de potopul trăit de Sfântul Noe, de jertfa Sfântului Ilie, de
păcatul curviei și de cel al uciderii săvârșit de Sfântul David, prorocul sau
despre rugăciunea Sfântului Iona în pântecele chitului ne vorbește, într-un mod
profund, despre virtuțile pe care trebuie să le avem și despre păcatele de care
trebuie să ne descotorosim, adică despre cât de sfântă și de dreaptă și de curată
trebuie să fie viața noastră.

Dumnezeiasca Scriptură vorbește despre noi, despre fiecare dintre noi, atunci
când vorbește despre oricine altcineva și așa trebuie citită și receptată: ca pe o
sumă de detalii abisale despre ce suntem și trebuie să fim ca oameni ai credinței.
Și toată tradiția exegetică a Sfinților Părinți la Dumnezeiasca Scriptură e o
raportare personală și duhovnicească la adevărurile sfinte și existențiale ale
Scripturii, în care fiecare Părinte în parte a străvăzut și s-a umplut de adevărurile
nesfârșite și dumnezeiești ale comuniunii cu Dumnezeu.

Au citit Preasfânta Scriptură, au aprofundat-o și s-au umplut de adevărurile ei,

care au devenit una cu viața lor. Iar fiecare Dumnezeiască Liturghie, care are în
prim-plan o Sfântă Evanghelie, care se cere mereu tâlcuită, comentată,
aprofundată, nu face altceva decât să ne ofere prilejul de a ne bucura de această
scufundare a minții și a inimii noastre în oceanul infinit al slavei lui Dumnezeu
și în înțelegerea nesfârșită a cuvintelor Sale prea dumnezeiești.

Iar fiecare slujitor al Bisericii, care se face un exeget atent și evlavios al

Evangheliei, nu face altceva decât să-și asume întreaga viață și propovăduire a
lui Hristos Dumnezeu ca pe o hartă a propriei sale vieți cu Dumnezeu.

Și de la o pericopă evanghelică la alta, și de la o duminică la alta, înțelegem că

viața noastră a devenit tot mai mult o viață cu Hristos și întru El și că toate ale
vieții noastre se învârt în jurul acestei relații abisale, profunde, indescriptibile a
iubirii pentru Hristos Dumnezeu.

Și aceasta e bucuria noastră, viața noastră plină de bucuria vieții cu

Dumnezeu…

Duminica aceasta însă, cu pericopa de la Mt. 21, 33-44, numită, îndeobște: Pilda
lucrătorilor celor răi ne vorbește despre rău credincioși. De aceea o putem numi:
Istoria nefericită a credincioșilor ratați…

Pentru că și în credință te poți rata, și din credință poți cădea sau mai degrabă,
credința e urmărită și de pericolul acesta: al ratării. Și un credincios ratat e un
credincios neîmplinit. Și credinciosul neîmplinit e o dramă vie… Fiindcă este
un credincios care nu poate da mărturie, cu propria sa viață, despre sfințenia și
veridicitatea credinței ortodoxe, chiar dacă toată viața lui a fost ortodox, a fost
membru al ierarhiei Bisericii și s-a bucurat de toate condițiile sfințirii lui, dar nu
e sfânt…ci impostor.

Și Domnul a spus parabola de față pentru conducătorii și teologii Bisericii Sale

din vechime. Iar ei au înțeles că sunt vizați, că despre ei e vorba, lucru confirmat
de Mt. 21, 45-46: „Și auzind arhiereii și fariseii parabolele Lui [pentru că mai
spusese și altele mai înainte n.n.], au înțeles că despre ei vorbea. Și căutau să-L
prindă/să-L aresteze, dar se temeau de mulțimi, căci Îl aveau pe El ca Profet”.
Tocmai de aceea, la parabola de față, pentru ca să ne scuzăm puțina credință,
diversele păcate, fărădelegile mascate sub cuvinte gentile, exegeza contem-
porană merge numai pe varianta vituperării păcatelor lui Israel, neadmițând
faptul că nici noi nu suntem mai breji decât arhiereii și fariseii, care Îl ascultau
pe Domnul, se știau cu musca pe căciulă, dar se apărau cu litera Legii și nu cu
Duhul ei în fața lui Dumnezeu și Îl omorau tot cu ea pe Dătătorul Legii.

Iar dacă citim parabola de astăzi ca pe propria noastră istorie și nu ca pe istoria

altora (deși, fără doar și poate, e și istoria lui Israel, tot la fel de păcătos ca și
noi), atunci, de la bun început, trebuie să acceptăm faptul, că noi suntem cei
plini de răutate și de literalism înfumurat și de credință închipuită, pentru că
suntem ai Bisericii, citim cele ale ei și ne umplem de darurile lui Dumnezeu, dar
nu avem roade ale sfințeniei.

Iar situația pusă în fața noastră de Domnul, în această parabolă, nu e a

omului credincios, care crede cele ale lui Dumnezeu cu smerenie și împlinește
voia Sa cu umilință și se umple de harul lui Dumnezeu și de fapte bune, ci e a
aceluia care profită de numele de creștin ortodox, atât împotriva credinței
ortodoxe cât și a propriei lui mântuiri.

Și vom citi în acest mod parabola zilei, și cu referire la istoria lui Israel și cu
privire la istoria Bisericii Ortodoxe, pentru ca să vedem mesajul, mereu nou și
plin de adevăr, pe care ni-l propovăduiește Domnul.

Dumnezeu este Stăpânul casei /Icodespotis (gr.) [v. 33] și casa Lui e întregul
univers creat de către El.

Iar via/ampelona (gr.) [v. 33] e Biserica Vechiului Legământ dar și cea a Noului
Legământ, pentru că cea veche se împlinește în cea nouă.

Și via lui Dumnezeu, Biserica Sa, a fost împrejmuită de către El, de jur
împrejur, cu fragmos (gr.)/cu zid (v. 33), cu zidul adevărului dumnezeiesc, pe
care El l-a descoperit Sfinților Săi și care a fost scris, parțial, de către ei și
ucenicii lor în Scriptură sau transmis, mai departe, în mod oral și cu mult după
aceea consemnat și în scris.

Pentru că via lui Dumnezeu, Biserica Sa, e locașul adevărului și al dreptei

cinstiri și nu e un cocteil al adevărului amestecat cu diverse erezii. Tocmai de
aceea via lui Dumnezeu are vin curat, împarfumat de har, care te umple de
dragostea înfocată de Dumnezeu și de dorul după viața sfântă.

Pentru că vinul iese din teasc, din presa de vin/ din linosul (v. 33) Bisericii Sale,
adică din viața curată, duhovnicească a Bisericii. Și acest vin este experiența
ascetică a Sfinților. Și Sfinții Vechiului Testament nu au fost oamenii literei, nu
au slujit pe Dumnezeu doar din gură, ci au înțeles duhovnicește Legea și viața
cu Dumnezeu, fapt pentru care s-au umplut de har și au arătat că toți trebuia să
facă la fel și nu să se bată în piept pentru literalitatea Legii.

Și, pe lângă teasc, pe lângă înțelegerea duhovnicească a Legii, unde litera Legii
era stoarsă, în cei Sfinți, ca să ajungă la lumina harului și la vinul cel înveselitor
al dragostei de Dumnezeu, Biserica veche mai avea și pirgonul (gr.)/turnul (v.
33) vederilor extatice și al profețiilor, care le cerea viață duhovnicească și nu
juridicizată.

Și prin acestea Domnul nu spune altceva evreilor decât că Biserica Legii avea
tot ce îi trebuia, pentru ca omul să treacă de la literă la experiența harului
dumnezeiesc. Și că așa a fost ne dă mărturie faptul, că lucrătorii/ gheorghis (v.
33) adică slujitorii Bisericii vechi, neavând o viață sfântă, în loc să îi cinstească
pe robii lui Dumnezeu, adică pe Sfinți (v. 35), au început să îi prigonească, să îi
bată și să îi omoare.

Adică, pe baza literei Legii, ierarhia Bisericii a primit toată stăpânirea în

Biserică, înțeleasă ca putere de coerciție și nu de stăpânire prin exemplul
sfințeniei. Și prin aceasta au început să îi omoare pe Sfinții lui Dumnezeu în loc
să se supună lor și să le urmeze sfaturile.

Din acest motiv, Sfinții lui Dumnezeu păreau niște oameni mizerabili iar
adevărații oameni vrednici de plâns, care conduceau Biserica, se considerau
stăpânii Bisericii, uitând că Stăpânul tuturor e Cel care i-a hirotonit pe fiecare în
treapta lor.

Tocmai de aceea ne e greu să înțelegem parabola ca vizându-ne și pe noi, cei de

astăzi, pentru că trebuie să ne privim, fără zâmbet și îngăduință, realitatea
interioară. Și când stăm de vorbă cu noi înșine, observăm, la modul dramatic, că
tot la fel de inculți, de extremiști, de farisei, de impostori suntem ca și cei din
vechime.

Și că, aidoma lor, și noi ne uităm la bani și la alte foloase când hirotonim pe
unul sau pe altul, când îi dăm unuia sau altuia o Biserică sau o distincție, că tot
la fel de miopi suntem în fața semnelor providenței dumnezeiești și tot la fel de
reci și de mândri în fața Sfinților lui Dumnezeu, și tot la fel de duplicitari când
vine vorba să ne salvăm pielea și fără coloană vertebrală când vine vorba să
mărturisim adevărul despre alții.

Iar ura din inimile arhiereilor și a fariseilor față de Domnul se reactualizează

demonic, din nefericire, secol de secol (Viețile Sfinților ne stau mărturie), fapt
pentru care sunt uciși mieii și sunt păstrați, de prăsilă, lupii. Și când lupii conduc
statele și Bisericile, lucrurile ori nu funcționează mai deloc ori trenează într-un
mod lamentabil.

Și în loc să facem lucruri care să-i uimească pe alții, noi, oamenii Bisericii și să
cutremure prin frumusețe și sfințenie lumea necredincioasă și mioapă, care nu
are lumina adevărului dumnezeiesc, dimpotrivă, facem lucruri mici, pipernicite,
fără orizont dumnezeiesc, fără grandoarea unei minți duhovnicești la fun-
damentul lor.

Israel nu s-a rușinat de Fiul Lui (v. 37)! Nici noi nu ne mai rușinăm de nimic și
de nimeni…Nesimțirea și blasfemia noastră în fața lui Dumnezeu a atins cote
inexprimabile.

Când L-au văzut, știind că e Clironomosul (gr.)/ Moștenitorul (v. 38) [adică au
făcut deicid în cunoștință de cauză, nu din neștiință] s-au sfătuit să Îl omoare, L-
au luat și L-au dus afară din vie, din cetatea Ierusalimului, la locul unde se
aruncau gunoaiele [adevăratele gunoaie fiind cei care se uitau la El, cu plăcere
satanică, cum suferă și moare] și L-au ucis [v. 39].

Și asta o demoniza, o făcea să turbeze la culme pe ierarhia lui Israel: faptul că

El îi spunea ce are în inimă. El știa ce va face…fără însă ca să fugă de Cruce.

Și cei care Îl propovăduiau, în aparență, pe Mesia, cu bucurie și cu nădejde, ca

niște impostori, în fapt căutau să Îl omoare. Știau cine e, că e Moștenitorul, că e
Mesia, că e Fiul lui Dumnezeu și, ca niște credincioși ratați, decăzuți,
demonizați, ca rău credincioși decădeau pe fiecare zi.

Și noi, astăzi, râdem de cele sfinte și nu credem în ceea ce propovăduim.

Mințim cu sânge rece. Luăm tot ce se poate de la alții și nu dăm nimic de la noi.
Ne place să avem cruci mari, veșminte frumoase, întâietăți bisericești dar nici
pic de sfințenie și de frică de Dumnezeu.

Tocmai de aceea vă rog, alături de Sfinții Bisericii, să citiți viața oricărui Sfânt
și a oricărui păcătos relatate în Scriptură și în Tradiția Bisericii și în istoria lumii
ca despre viața dumneavoastră; ca având legătură cu viața dumneavoastră.

Pentru că astfel ați înțelege că puteți fi și Cain și Iuda și Hitler dar și asemenea
Sfinților lui Dumnezeu. Și că roadele/ carpus (gr.) [v. 34] credinței nu sunt
cameleonismul, bădărănia, prostia, lipsa de evlavie, indiscreția, ura, cruzimea,
lașitatea, înfumurarea, lipsa de iubire, lipsa de milostivire, ci, dimpotrivă, sunt
atenția, îngăduința, liniștea, umilința, încrederea în bine și în oameni,
milostivirea, iubirea de frumos și de oameni, munca curată, iubirea de
Dumnezeu și toată sfințenia.

Iar cuvintele Domnului sunt înfiorătoare prin dreptatea lor: Piatra, Hristos, care
e piatra de legătură, liantul, dintre Vechiul și Noul Testament și minunarea
noastră continuă (v. 42) este, în același timp, și Judecătorul nefățarnic al tuturor.

Și observăm că Mt. 21, 43, de-a lungul istoriei, s-a împlinit și se împlinește într-
un mod tulburător de dureros și de fericit în același timp. Căci cuvintele Sale:
„Pentru aceasta vă spun vouă, căci se va lua de la voi Împărăția lui Dumnezeu,
și se va da neamurilor care vor face fructele ei” se împlinesc în continuu.

Și astfel, mulți dintre cei ai lui Israel, din poporul iubit al lui Dumnezeu, au
devenit atei și doar puțini s-au mântuit în Biserică și multe popoare păgâne au
devenit fiicele Bisericii lui Hristos.

Numai că propovăduirea Apostolilor, de acum 2000 de ani, se vede acum, din

ce în ce mai mult viciată și anulată. Popoare, odinioară ortodoxe, au devenit
eretice iar membri din diverse neamuri păgâne și eretice se convertesc la
Ortodoxie, în timp ce popoare de sute de ani ortodoxe, au o viață mai rea ca a
păgânilor.

Lucrurile se schimbă continuu, pentru că inima oamenilor se depărtează

continuu de Dumnezeu. Însă, în mod dramatic, așa cum ne-a spus Domnul, cei
mândri vor cădea de la înălțimea ideii despre ei înșiși pe piatra adevărului și se
vor zdrobi și oasele lor vor fi risipite în iad, pe când cei peste care cade
pedeapsa și adevărul lui Dumnezeu vor fi striviți pur și simplu.

Da, fără doar și poate, glasul Bisericii Ortodoxe e glasul lui Dumnezeu și
Dumnezeu vorbește continuu în viața ei și Se bucură cu cei simpli și sinceri și îi
mustră și îi așteaptă îndelung pe cei cu două fețe.

Iar Evanghelia de astăzi nu e o osândă pentru noi, ci o atenționare iubitoare din

partea Sa. Profeția nu se împlinește cu cei care ascultă și se pocăiesc continuu
pentru faptele lor, ci cu cei care, până în ultima clipă, rămân nesimțitori față de
iubirea necuprinsă a lui Dumnezeu. Amin!
 Traian Dorz - „Noi suntem lucrarea Lui“…

Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi suntem mai întâi o lucrare a Lui.
În acest înţeles este scris: „Noi suntem lucrarea Lui“…

Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi devenim şi noi cu
adevărat nişte lucrători împreună cu El.

Acei care se înghesuie în rândul împreună lucrătorilor cu Dumnezeu, fără să fi

fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor
putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi
rău, uşuratic şi păcătos.

Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai
Cuptorul. Numai Rugul. Numai Suferinţa.

De aceea a fost nevoie să vină – întâi peste Lucrarea Oastei însăşi, în întregimea
ei, apoi peste fiecare ostaş în parte – încercarea focului. Ca să se dovedească ce
este aur, argint şi piatră scumpă sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între
noi.

Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol III, „Rugul”

 Traian Dorz - Voi, lucrătorii viei

Voi, lucrătorii Viei sfinte, cât de cinstit s-ar fi căzut

să-I fi dat partea Lui la vreme Stăpânului când v-a cerut.

El vă lăsase muncii voastre tot ce-aveaţi dreptul pentru ea,

dar voi de ce n-aţi dat asemeni şi partea Lui când v-o cerea?

El v-a dat Soarele şi Ploaia, şi Vântul, şi Pământul Lui,

iar toamna v-aţi strâns voi tot rodul, nedând nimica, nimănui.

Voi aţi lucrat şi-n Ziua-I Sfântă, când trebuia să vă rugaţi,

dar nici câştigul din aceasta n-aţi vrut Stăpânului să-l daţi.

Voi aţi primit şi pe deasupra, ce nu era cu drept s-aveţi,

dar v-aţi ţinut şi partea asta, ca s-arătaţi ce răi sunteţi.

…Acum ce credeţi c-o să facă Stăpânu-n Ziua de Apoi,

ce plată li se mai cuvine la nişte lucrători ca voi?
 Traian Dorz - Livada

În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat

pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:

- Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină

cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.

Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă

şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.

Se bucura adânc Stăpânul

văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini
în locul celor fără roadă,
în locul celor ce se uscă
şi-a celor care se dezbină
sau pier îmbătrâniţi şi goi…
- Creştea livada minunată de nu era pe lume alta
aşa frumoasă şi plăcută,
nici roade dulci ca ale ei…

Dar iată c-au venit odată aproape de livada plină

vrăjmaşii-Acelui Om
şi-n preajmă şi-au măsurat şi ei un loc,
au dus acolo umplutură de pomi nealtoiţi şi viţe
neroditoare,
dar cu frunză bogată şi în fel şi fel.

Vecinii-aceştia începură, neruşinaţi şi fără frică,

să smulgă şi să fure pomii sădiţi cu trudă
şi-altoiţi.
Smulgeau ades chiar şi pe-aceia sădiţi mai de demult,
dar care
erau prea slabi de rădăcină
şi prea săraci de rod frumos.

Hoţia se făcea pe noapte

sau când dormeau îngrijitorii,
sau când îi cumpărau cu daruri,
cu laude
şi cu minciuni.

… Dar pomii smulşi a doua oară nu cresc

şi nu rodesc nicicând,
în noul loc cei duşi se uscă şi mor pitici, neroditori.
Chiar asta şi voiau vrăjmaşii,
căci ei nici nu doreau rodirea;
grădinile ce-aveau acolo erau anume ca să poată
mai sigur nimici livada Stăpânului Cel Bun aşa…

Acum, ce credeţi că va face Stăpânul cel Bun

al livezii,
văzând purtarea mişelească cu care-acei vrăjmaşi ai Lui
au nimicit fără ruşine mulţi pomişori
sădiţi cu trudă
cu-atâta dragoste şi jertfă
de Fiul Său
şi fiii Lui?
- Vă spun că în curând veni-va
şi le va cere socoteala
de toată paguba
şi răul,
şi-amărăciunea ce-au făcut,
iar partea lor va fi gheena şi moartea veşnică,
cu-aceia
ce folosesc înşelăciunea şi lauda,
şi Cartea Sfântă
în scopuri tâlhăreşti şi rele,
stricând lucrarea lui Hristos!

Adevărat vă spun c-acela ce-are iubire pentru Domnul

va urmări întotdeauna foloasele lui Dumnezeu,
căutând în dragoste unirea
şi pacea între credincioşi
şi arătând statornicie pe calea de la început.

- Dar cine schimbă-nvăţătura

şi-nvaţă altfel,
din mândrie
sau din prostie,
sau din ură,
sau din dorinţa de câştig,
căutând să fure,
să dezbine
şi-n orice chip să-şi facă-o ceată
în urma căreia să aibă el, pământeşte, un folos,
acela va primi osândă
şi blestem de la Dumnezeu!

Şi blestemat e orişicine primeşte duh străin în suflet

şi-o altă-nvăţătură, nouă,
lăsând pe cea de la-nceput.
Dar cei ce le vor duce-acestea
făcând pe cei creduli să cadă
un şi mai mare blestem încă lua-vor
de la Dumnezeu!

De-aceea, orişicine zice vreunuia din cei ce umblă

cu altfel de învăţătură
în casa lui
un «bun-venit»
sau îl ascultă,
sau îl crede,
sau îl ajută în ce face,
osândă veşnică
asemeni lua-va de la Dumnezeu!

Cine citeşte, să-nţeleagă,

cine-i primejduit, să fugă,
iar cine face, să se teamă
de blestemul lui Dumnezeu!
 Fratele Visarion Ţuţu – Rodul viei

Slăvit să fie Domnul!

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, în ultimul capitol, încheie

cu urări de sănătate şi spune: „Fiţi tari… întăriţi-vă”.

Iubiţii noştri, foarte multe dintre lucrările pe care Dumnezeu le-a rânduit pe
pământ ca să le facă prin oamenii Săi au fost foarte greu de înţeles, pentru că aşa
spune Cuvântul: „Lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhovniceşte”.

Şi apoi, dacă în firea noastră, în felul nostru de a fi, noi am ajuns să lucrăm, să
lăsăm lucrurile duhovniceşti aşa cum sunt ele; poate ar fi bine să le lăsăm
undeva deoparte. Ceea ce ne depăşeşte şi ceea ce nu putem noi să înţelegem cu
gândirea şi cu înţelegerea noastră, mai bine să tăcem; şi să lăsăm lucrurile să-şi
urmeze cursul lor, pentru că, la vremea lor, la vremea hotărâtă de Domnul, dacă
am rămas cu inima curată, Dumnezeu atunci ni le va arăta fiecăruia dintre noi şi
ne va spune: „Vedeţi? Atunci voi nu le-aţi înţeles, dar acum voi le înţelegeţi…”.

Aşa se face că, în vremea când Mântuitorul a fost pe pământ, lucrarea de

mântuire pe care a făcut-o pentru noi şi pentru răscumpărarea sufletelor noastre
nu a fost nici aceasta aşa de repede înţeleasă (sau aproape deloc) decât, în cele
din urmă, de foarte, foarte puţini, deşi – aşa cum spune Cuvântul – Via a fost
poporul evreu, cei care aveau tot dreptul la mântuire… cei care se ştiau că sunt
din sămânţa lui Avraam, cei care au avut atâtea făgăduinţe, cei de la care, de
altfel, a venit mântuirea.
Dar deşi aveau dreptul acesta, chemarea aceasta a lui Dumnezeu, ca ei să
primească Cuvântul, să înţeleagă şi rostul nostru pământesc, când au avut ocazia
minunată, ei nu s-au folosit de aceasta, ci au pierdut prilejul, pentru că ochii lor
erau închişi la acea vreme.

Când proorocii, când profeţii au trecut prin popor, ei au adus cel mai ceresc
mesaj din partea lui Dumnezeu pentru oameni, pentru popor, ca acesta să se
îndrepte, să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeu. Dar tocmai atunci, tocmai în
vremea aceea, ochii lor au fost închişi şi mintea lor era întunecată şi n-au putut
să înţeleagă şi n-au putut să vadă.

De aceea, poate că nu e de mirare că cei mai mulţi dintre aleşii Domnului, în loc
să fie primiţi, ei au fost, în cele din urmă, izgoniţi, au fost, în cele din urmă,
prigoniţi. Şi, aşa cum spune cuvântul acesta, „au fost scoşi afară!”.

Unii au fost ucişi cu pietre sau (cum spune Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte
despre înaintaşi la Evrei capitolul 11, despre preţul pe care au trebuit să-l dea)
au pribegit prin peşteri, în piei şi cojoace îmbrăcaţi, tăiaţi cu fierăstrăul, ucişi,
dispreţuiţi, alungaţi, aruncaţi, neţinuţi de nimeni în seamă… Aşa au fost toţi cei
care au adus Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi apoi ce să mai spunem, că doar cunoaştem din Cuvântul lui Dumnezeu

urmările neascultării de voia lui Dumnezeu. Urmările neascultării, urmarea
păcatului este pedeapsa lui Dumnezeu care se abate asupra păcătosului – atât
individual, cât şi colectiv – pentru toţi cei care nu ascultă de trimişii lui
Dumnezeu. De aceea Domnul Se folosea şi de această pildă atunci când Se
gândea la sfinţii înaintaşi; şi ce inimă sfâşiată o fi avut Domnul când spunea
cuvintele acestea: „Via a fost frumoasă, un turn a fost zidit în mijlocul ei… Dar
pe unii i-au ucis cu pietre, pe alţii i-au omorât”.

Ce folos că era via împrejmuită, dacă majoritatea dintre trimişi n-au fost
înţeleşi?

„Acum, în cele din urmă, pe cine să mai trimit? s-a gândit Stăpânul viei. Pe cine
să mai trimit acuma? Am trimis pe robii Mei, ca să-Mi ia ceea ce Mi se cădea să
iau din via Mea. Dar acuma… pe cine să mai trimit? Socotesc că acuma să-L
trimit pe Fiul Meu, că poate acuma se vor ruşina de El, că este Moştenitorul şi
că este direct Fiul Meu; şi că ei vor asculta de El în cele din urmă, şi să-L
primească…”.

Lucrătorii viei, când L-au văzut, s-au grăbit să spună: „Acesta este
Moştenitorul? Haideţi să punem mâna pe El, să-L ucidem, să-L scoatem afară şi
via să rămână a noastră”.
Iubiţii noştri fraţi şi surori, poate că nu sunt mai dureroase clipe şi stări ca
acestea pe care ni le pune înainte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, aceste
Cuvinte ale Domnului nostru, în această pildă.

Spunem că nu e ceva mai dureros, când ne gândim că în felul acesta, în cele mai
multe locuri, peste Cuvântul lui Dumnezeu şi peste adunările Domnului, foarte
mulţi s-au făcut stăpâni pe nedrept. Deşi casa, via nu era a lor, ci le era dată în
grijă numai… Deşi se cădea să se poarte cuviincios şi faţă de Stăpân, – ca să nu
mai vorbim cum trebuia să se poarte de cuviincios faţă de robii Stăpânului…
Dar ei nu s-au purtat aşa!… Au început să discute şi să se ridice împotrivă,
zicându-şi: „Bine, bine, ce afaceri are cineva să vină acuma şi să se amestece în
via noastră, în casa noastră, în adunarea noastră, să dea dispoziţii şi să spună
cum să facem şi ce să facem?”.

„Ce rost are? vor fi spus fariseii şi cărturarii. Doar a venit proorocul Ilie, Moise
şi vin şi alţii după ei… Ce rost mai are atunci ca Moştenitorul să Se amestece în
Templele noastre, în slujbele noastre, în ceea ce se tot face aici, şi să ne tot
mustre El? Până când să ne tot mustre păcatul şi să ne spună mereu?… Acesta
ne incomodează. Mai bine să nu-L primim, ci să-L punem undeva deoparte. Iar
dacă noi nu putem face direct lucrul acesta, să-L izgonim, vom face şi vom
folosi noi alte metode şi îi vom izgoni afară pe toţi cei care vin ca să ne
incomodeze.

Şi, rând pe rând, generaţie după generaţie, aşa s-au petrecut lucrurile, în toate
vremile şi în toate veacurile. Să nu mai vorbim apoi că până în vremurile
noastre… Ce putem să spunem?… Socotim că foarte mulţi dintre noi cunoaştem
istoria Oastei, cu toate jertfele care s-au adus şi cu tot ceea ce le-a plătit lumea
tuturor acestor trimişi ai Domnului la noi direct (ca să ne salveze sufletele
fiecăruia dintre noi, ca să ajungă Cuvântul lui Dumnezeu până în satele noastre,
până la urechile noastre), pentru că îi stingherea pe acei care s-ar fi cuvenit ca să
asculte şi să primească ei cei dintâi acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu.

Căci se vede că şi pe ei i-a deranjat şi i-a incomodat poate… Şi pe mulţi, pe

foarte mulţi dintre noi poate că ne mai incomodează şi astăzi unele vorbe care
nouă ni se par cam nepotrivite şi ne par nouă, dacă nu sunt pe măsura înţelesului
nostru, că nu prea au sens. Toate acestea sunt pentru că e vremea pe care noi nu
o înţelegem, pentru că nici nu o trăim în curăţie şi în ascultare de Dumnezeu.

În Apostolul de duminica trecută, Sfântul Apostol Pavel, înainte de a încheia

Epistola întâi către Corinteni – după ce le-a amintit de toate, după ce a cunoscut
atâtea dezbinări în mijlocul lor, după ce a trebuit să verse atâtea lacrimi şi să fie
socotit în cele din urmă ca un nebun şi în cele din urmă să fie şi el aruncat afară
undeva şi neînţeles de nimeni… neînţeles chiar de cei pe care îi născuse prin
Cuvântul lui Dumnezeu, după jertfele pe care le-a adus şi el printre ei (căci ştia
că, după plecarea lui, se vor strecura printre fraţii din Biserica din Corint foarte
mulţi care o vor lua înaintea sa) – el le spune corintenilor aşa: „Dragii mei, chiar
de aţi avea voi zece mii de învăţători (şi văd că îi aveţi acum), totuşi, părinte
unul singur aveţi, căci el v-a născut din nou prin Hristos”.

Se ridicaseră unii îngâmfaţi mai sus şi a trebuit apoi să spună şi să explice aşa:
„Dragii mei, vă mărturisesc şi vă spun, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-
am propovăduit-o vouă. Şi vă înştiinţez, vă spun cu foarte mare apăs:
Evanghelia aceasta să o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o şi v-am spus-o
noi; altfel degeaba aţi crezut”.

Poate că se vor fi gândit unii: „Ce vrea să spună Sfântul Apostol Pavel? că doar
noi suntem mari de-acuma, avem o adunare bine închegată, avem fraţi lucrători,
avem cântări, avem poezii, avem muzică… Avem de toate… Ce rost avea ca
Pavel să vină din nou în mijlocul nostru, în Biserica noastră, să se amestece
iarăşi el în lucrurile mărunte ale noastre? Să înceapă el iarăşi?…

Dar ce, noi nu suntem în stare? N-avem noi capacitatea aceasta ca noi singuri să
ne conducem? Nu înţelegem noi Cuvântul lui Dumnezeu? Ba da! Îl înţelegem
singuri”. Între ei erau unii care se credeau înţelepţi.

Sfântul Apostol Pavel a spus odată: „Iată-vă pe voi înţelepţi şi pe noi nebuni;
iată-vă pe voi sătui, pe noi flămânzi; voi cinstiţi şi noi dispreţuiţi”…

De aceea zice el că acolo se adunaseră unii care aveau o tendinţă de a degrada,

de a porni pe o pantă greşită înţelesul Evangheliei propovăduite de la început.
La început, Evanghelia era scăldată în lacrimi multe, în dragostea dintâi. Fraţii
de atunci erau altcum… Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dragii mei
galateni, vă aduceţi voi aminte, când aţi primit Cuvântul, cum eraţi voi de
deschişi la inimă şi gata să vă daţi şi ochii, dacă vi s-ar fi cerut?… Acum însă
cine v-a tăiat alergarea voastră, când voi mergeaţi aşa de frumos, când voi aveaţi
o dragoste aşa de fierbinte? Acuma cine v-a sucit minţile voastre în aşa fel, încât
voi nu mai puteţi să vă înţelegeţi? De ce oare aşa de uşor primiţi o altă
învăţătură şi un alt duh? De ce oare nu sunteţi mai atenţi şi mai treji?”…

În cele din urmă, Sfântul Apostol le-a dat de înţeles: „De-acum eu sunt
bătrân”… Iar corintenilor le spunea: „Eu poate am să mai vin sau poate am să
vă mai scriu vreo epistolă. Domnul ştie dacă am să vă mai scriu…”. Dar îi
înştiinţează şi le spune aşa, în ultimele cuvinte din capitolul 16 al Epistolei întâi
către Corinteni: Ştiţi voi casa lui Ştefana? Ştiţi voi casa lui Fortunat şi a lui
cutare şi cutare?… Ei şi-au pus viaţa în joc pentru Numele lui Dumnezeu şi
pentru cauza Evangheliei. Ştiţi voi cât au suferit oamenii aceştia? Se cade să-i
preţuiţi pe astfel de oameni!…

Oare corintenii să fi ajuns la saturaţia Cuvântului? Oare cei trimişi din partea
Sfântului Apostol Pavel începuseră ca să nu mai fie, cel puţin frăţeşte, primiţi şi
preţuiţi?… S-a gândit el că va veni o vreme când oiţele îi vor primi pe alţii în
inimi şi în suflete? De aceea spunea: „Preţuiţi pe astfel de oameni care şi-au pus
viaţa în joc pentru a vă mărturisi şi a aduce Cuvântul până la voi”…

„Să-i preţuiţi!…” De aceea se spune mereu cu apăs lucrul acesta şi de aceea

Mântuitorul, şi în pilda aceasta, le vorbeşte cu foarte mult apăs: „V-am trimis
cuvântul cel mai frumos din lume. V-am dat şi v-am trimis vouă pe cei mai
zeloşi slujitori ai Mei, ca să vă aducă vouă Cuvântul Sfânt. V-am trimis pe unii
care v-au iubit din tot sufletul lor”. Aşa cum însuşi Sfântul Pavel mărturiseşte,
zicând: Am avut aşa de mare râvnă pentru cei din neamul meu din care mă trag,
pentru rudele mele, pentru cei de aproape… Atunci de ce, dragii mei evrei, voi
mă mai învinuiţi acuma că eu am luat-o razna şi că mă ţin de greci şi de romani,
când numai Dumnezeu ştie cât vă iubesc, căci am ajuns gata-gata să fiu
despărţit de Hristos pentru voi… Că v-am iubit prea mult, m-am pus prea mult
chezaş pentru voi, v-am apărat prea mult… Voi însă aţi primit şi aţi ascultat şi
de şoaptele străinului care a venit şi s-a strecurat la urechile voastre cu un
cuvânt nesănătos, căci el nu aducea ceea ce era sănătos. Nu era Evanghelia cea
adevărată pentru mântuirea sufletului vostru”.

Şi de ce este mai uşor a primi un alt cuvânt sau o altă evanghelie? Este foarte
uşor pentru că lucrurile fireşti, lucrurile lumeşti pot fi şi înţelese, şi acceptate
mai uşor. Ceea ce-i firesc nu-ţi cere jertfă, nu-ţi impune să renunţi la
comoditatea ta, să renunţi la tine însuţi, să pleci nebun pe drumuri ca şi Sfântul
Apostol Pavel. Ceea ce nu-ţi impune să tot alergi, să tot posteşti, să te jertfeşti,
să mergi din sat în sat, din poartă în poartă, să tot mergi flămând şi însetat, şi în
primejdii peste tot, ceea ce nu-ţi cere lucrul acesta sigur că e uşor. Că doar – am
zice noi – credinţa pe care am apucat-o, fraţii pe care i-am apucat la noi în sat
sunt de-ajuns. Ce să mai vină un „Pavel” să ne mai tot spună mereu: „Fraţilor,
de ce sunteţi aşa şi aşa?”…

Pentru că noi trebuie să fim aşa cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu care spune:
„Evanghelia pe care v-am propovăduit-o eu nu e de obârşie omenească, pentru
că nu am primit-o de la nici un om”.

Cine ar mai fi putut să spună ca şi Părintele Iosif: „Căci Evanghelia aceasta n-

am primit-o de la nici un om”? Părintele Iosif, părintele Pavel, ei au fost în
măsură să mărturisească şi să spună acest lucru, că Evanghelia aceasta nu au
primit-o de la oameni, ci de la Dumnezeu.
Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif era direct de la Dumnezeu venită la
el, căci a avut motive întemeiate când a spus, ca şi Apostolul Pavel: „Eu am
propovăduit pe Iisus cel Răstignit aşa cum L-am primit eu prin Duhul şi cum
mi-a fost descoperit mie. Însă mă duc şi să mă consult cu fraţii care au fost
împreună cu Domnul, care ştiu mai din amănunt problemele şi lucrurile acestea,
ca nu cumva alergarea mea să fie zadarnică. Am să mă duc la Petru, Ioan şi
Iacov şi am să mă consult cu ei, ca să vedem dacă se mai potriveşte felul meu cu
al lor!”. Şi aşa a făcut acest om al lui Dumnezeu!

Adică trebuia să se verifice el însuşi dacă mai este în aceeaşi învăţătură, dacă
mai este în acelaşi duh care ar trebui să se potrivească peste tot şi în toţi.
Vederile noastre să fie la fel!
Înţelegerea noastră să fie la fel!
Inima noastră să fie la fel!
Crezurile noastre să fie la fel!
Ţelul nostru să fie Unul, toţi să avem un singur ţel! Ţinta noastră să fie Iisus cel
Răstignit!

Povestea cineva o întâmplare despre un vapor. Căpitanul vasului supraveghea

aparatura de la bord, busola după care urmărea traseul ce trebuia parcurs. Însă
un răufăcător, în lipsa căpitanului, s-a strecurat, să nu-l vadă nimeni, şi a
defectat busola, ca să nu mai indice drumul cel bun. Busola a început să arate
eronat şi a schimbat tot drumul vaporului cu un drum fals. Căpitanul, fiind însă
bine încredinţat că aparatura lui era bună, a mers cu siguranţă pe drumul cel
fals. Şi-a tot mers, şi-a tot mers, – ca deodată să se vadă surprins şi atacat de un
cerc de alte vase, luat prin surprindere şi obligat să se predea.

Se întrebau surprinşi:
– Ce s-a întâmplat, că noi n-am vrut să ajungem aici? Cum de am ajuns noi
aici?…

Ceilalţi însă, duşmanii, răspundeau supăraţi:

– Voi sunteţi vinovaţi, că aţi încălcat apele teritoriale ale noastre! Nici nu ne-aţi
înştiinţat că sosiţi… Ce căutaţi voi aici?

Căpitanul vaporului le-a spus:

– Dragii noştri, noi n-am vrut să ajungem aici!…

– Cum n-aţi vrut?… Dar nu se poate altfel!

– Uitaţi, noi am plecat cu destinaţia cutare, din locul cutare… Dar cum se face
că am ajuns aici nici noi nu mai înţelegem nimic. Apoi, un timp îndelungat, au
tot cercetat şi controlat vasul, iar la urmă au ajuns şi la busolă. Şi au văzut că ea
era defectă, pentru că cineva umblase acolo intenţionat şi îi rătăcise de la
drumul cel bun, de la orientarea cea sănătoasă.

Iubiţii noştri fraţi şi surori, să facă Dumnezeu, să deschidă El inimile noastre aşa
de largi şi aşa de mari, ca să putem cuprinde toate laturile lucrării lui
Dumnezeu: „înălţimea, lăţimea şi adâncimea”, aşa cum spune Sfântul Pavel.
Toate aceste dimensiuni să le putem înţelege şi să le putem cuprinde în inima
noastră, ca să nu mai fim copii la minte, târâţi de orice valuri şi vânturi încolo şi
încoace şi de orice fel de învăţătură. Să nu mai fim duşi încolo şi încoace.

Să nu ajungem şi noi să spunem cu tristeţe (căci eu m-am temut foarte mult de

cuvintele, de avertismentele pe care le-a lăsat Mântuitorul poporului evreu):
„Doamne, dacă noi am venit în Lucrarea Oastei Domnului de atâta vreme, poate
că mai bine ar fi fost dacă ne-ai fi luat deja la Tine atunci când eram în
dragostea dintâi, când inima noastră era plină, prea plină, când fraţii noştri ne
erau aşa de dragi… Când alergam pe drumuri, când plângeam, când cântam
împreună, când mergeam peste tot cu o inimă deschisă… Poate că era mai bine
să ne fi luat atunci la Tine, Doamne!…”

Dar în urmă a trecut vremea şi a tot trecut, şi poate că mulţi au ajuns la saturaţia
aceea la care nici Cuvântul lui Dumnezeu nu-şi mai face nici un efect. Oare nu
cumva se împlinesc cuvintele care spun: „Adevărat, adevărat vă spun că nici
unii nu vreţi gusta din Cina Mea. Adevărat vă spun că unui alt neam i se va
da…”?

M-am gândit la Lucrarea Oastei, aşa cum mărturisea Părintele Iosif pe patul de
moarte când a spus: „Dragii mei, iată că eu acuma mă duc. Dar Dumnezeu a
trimis unica, singura Lucrare salvatoare pentru Biserica şi pentru poporul
nostru. Dacă şi pe aceasta o vor respinge, poate că nu li se va mai trimite nici
una, ci li se vor trimite lucrări de rătăcire, să se ducă rătăciţi…”.

Şi aici ne temem să nu ajungem şi noi, dacă nu rămânem în ascultare. Căci

atunci vor veni alţii – cum spune Mântuitorul – de la răsărit şi de la apus şi vor
sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii împărăţiei vor fi scoşi afară!

S-or fi gândit evreii: „Bine, bine, Învăţătorule, dar Tu spui lucrul acesta? Noi
avem rădăcina pe credinţa lui Avraam, noi avem Legea, noi avem pe Moise…
Ce să caute alţii, de la răsărit şi de la apus? Aceştia nici nu sunt evrei…”. Nici
nu sunt ostaşi ai lui Hristos…

Da, iubiţii mei! Şi totuşi vor veni alţii şi vor sta la masă cu Părintele Iosif, cu
fratele Ioan Marini şi cu ceilalţi părinţi duhovniceşti ai noştri – iar fiii vor fi
scoşi afară.
Oare să fie posibil lucrul acesta? Da, e posibil, pentru că nimic întinat nu va
intra în Împărăţia Cerurilor. Nu poate moşteni carnea şi stricăciunea Împărăţia
lui Dumnezeu. Împărăţia duhurilor.

Mulţumim Domnului din toată inima noastră şi Îl rugăm pe Domnul să ne ajute

să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu la vremea când noi suntem cercetaţi, când
inimile noastre sunt cercetate. Când se fac cele mai insistente apeluri la trezirea
şi la bună-cuviinţa noastră de a ne înrola frumos şi ordonat în Lucrarea Oastei
Domnului!…

Frumos şi ordonat!… Aceasta ni se spune peste tot, foarte apăsat: să intrăm în

rânduri, să nu mergem pe alături.

De aceea, iubiţii noştri, pentru că şi noi suntem foarte cuprinşi, învălmăşiţi în

lupta aceasta, să ne dăm şi noi toate silinţele, toată osteneala noastră: cu cât
vedem cum creşte răul şi neascultarea multora, cu atât mai mult să fim gata şi de
jertfă, şi de plug.

Nu se poate să nu gustăm şi noi amărăciunea fie a secolului, fie cea individuală,

fiecare în parte. Dar să-L rugăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos
şi să îngenunchem neîncetat sub Crucea izbăvirii Sale şi-a mântuirii noastre de
păcatele noastre; şi, cu lacrimi de căinţă şi de pocăinţă, să îmbrăţişăm picioarele
Celui ce suferă încă răstignit pentru greşelile şi păcatele noastre. Să nu ne
despărţim de ea când bat furtunile tot mai tari, când ne izbesc şi dintr-o parte, şi
din alta!

Unica salvare rămâne numai Crucea lui Hristos! Să îmbrăţişăm Crucea şi să nu

ne despărţim de ea, ca să nu ni se strice nici vederile noastre şi nici inima
noastră, ca să primim cununa cea minunată din Mâna Stăpânului nostru. Când
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos o va aşeza pe capetele părinţilor
noştri, să mergem şi noi smeriţi, cu fruntea aplecată după ei, ca nişte robi
netrebnici, dar care să primim Cununa Vieţii şi mântuirii Lui. Amin.

(Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu la nunta de la Malu Alb - 4 septembrie 1982)

 IPS Andrei Rymarenko - Duminica a XIII-a după Rusalii - Lucrătorii din
vie

“Un bogat cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor”, le-a spus Hristos discipolilor
Săi. Dacă vă amintiţi, duminica trecută aceste cuvinte au apărut la sfârşitul
lecturii evanghelice. Un tânăr s-a apropiat de Hristos şi a întrebat: Ce să fac ca
să am viaţa veşnică? Atunci Domnul i-a răspuns: Păzeşte poruncile. Şi când
tânărul i-a spus că a făcut deja acest lucru, Domnul, văzând inima lui, a spus:
Renunţă la tot ceea ce ai. Dar tânărul era bogat, şi pentru el bogăţiile lui erau
puterea care îi dădea statutul în societate, aşa că şi-a plecat capul şi s-a
îndepărtat. Atunci Hristos le-a spus discipolilor Săi: “Adevărat zic vouă că un
bogat cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 19,16-23).

Cum aşa? De ce? Dacă luăm lectura evanghelică de astăzi, vedem de ce.
Parabola de astăzi ne spune că Domnul a plantat o vie şi i-a trimis pe lucrătorii
lui să lucreze în această vie (Matei 21,33-42). Şi le-a dat tot ceea ce aveau
nevoie pentru vieţile lor. Dar lucrătorilor le-a plăcut atât de mult să trăiască şi să
muncească în această vie încât au început să simtă că locul le aparţine. Tot mai
mult au început să considere ca fiind a lor toată prosperitatea pe care puteau să o
obţină din strugurii care creşteau din belşug în via care nu le aparţinea; şi treptat
au început să îl uite pe stăpânul viei.

Domnul le-a dat tot ceea ce era necesar pentru traiul lor, pentru viaţa lor, dar ei
au început să considere că toate acestea li se cuvin de drept. Ei înţelegeau altfel
lucrurile: au avut posibilitatea de a folosi via şi toată frumuseţea acestor bunuri
pământeşti pe care Dumnezeu le-a dat omului. Acest lucru i-a captivat atât de
mult încât au uitat complet, sau mai bine spus nu s-au gândit deloc la faptul că
toate acestea erau temporare; şi că anii vor trece, şi va veni ora în care vor trebui
să plece; şi totul din vie va rămâne aici, dar ei vor pleca.
Vedeţi, li s-a cerut ceva diferit: în timp ce cultivau via, ar fi trebuit să cultive şi
ceea ce i s-a dat omului.

Şi ce i s-a dat de fapt omului? O fiinţă umană are un trup căruia îi trebuie
mâncare, băutură, mişcare, odihnă – lucrurile pe care le numim viaţa trupului.
Dar omul are şi un spirit care năzuieşte întotdeauna spre ideal. Şi indiferent cât
de bună ar fi viaţa noastră pământească, într-o inimă umană se va agita
întotdeauna ceea ce nu poate fi satisfăcut de lucrurile care ne înconjoară. Şi va
apărea tristeţea, şi conştiinţa ne va spune că nu am făcut ceea ce trebuie,
deoarece imaginea lui Dumnezeu este în fiecare fiinţă umană, în spiritul său; şi
spiritul are de asemenea nevoie de viaţă.

Din punct de vedere trupesc, lucrătorii din vie erau în regulă, dar ei au
distorsionat viaţa spirituală şi au trăit-o după trup. Şi astfel conştiinţa a fost
suprimată. Ea exista, dar era acoperită. Şi astfel se dovedeşte ceea ce s-a spus
despre tânărul bogat: este greu pentru cineva care îşi pune încrederea în bogăţii
să intre în Împărăţia Cerurilor. Ochii sunt închişi, conştiinţa este întunecată. În
exterior, el pare a fi într-o stare bună, dar înlăuntrul său conştiinţa îl chinuie
neîncetat. Nici o speranţă, nici o mângâiere. Şi astfel fiinţa umană încearcă
totul. Îşi spune: voi merge într-o staţiune, voi călători, îmi voi asigura tot
confortul. Îmi voi aranja viaţa de familie, voi avea copii. Mă voi distra. Dar aici,
în cel mai bun caz, va veni bătrâneţea; în cel mai rău caz însă – boala. Când vin
aceste zile critice, nimic nu poate aduce liniştea. Indiferent cât de multă
frumuseţe pământească sau cât de multe bunuri pământeşti avem – conştiinţa ne
va chinui. Acest lucru îl exprimă parabola de astăzi.

Lucrătorii l-au ucis chiar pe moştenitor pentru ca să nu renunţe la bucuriile viei.

Dar tot au fost alungaţi din vie. Cum? Aceasta este ceea ce numim suferinţa
conştiinţei, pe care nimic nu o poate potoli. Suferinţă – suferinţă fără cale de
ieşire.

Aşadar Evanghelia de astăzi completează într-un fel Evanghelia de săptămâna

trecută şi ne spune: Fraţilor, aveţi grijă ca acest lucru să nu se întâmple cu voi,
ca frumuseţea pământească în care trăim să nu se schimbe în această vie din
parabolă!

Pentru ce avem nevoie de această vie, de aceste vile, automobile, dacă inima
noastră este sfâşiată? Să începem să trăim în conformitate cu Fericirile, şi atunci
inima noastră se va umple de pace, de iubire, de adierea paradisului. Şi cu
această plinătate a inimii, vom intra în viaţa veşnică. Dar dacă nu ne înţelegem
pe noi înşine, vom fi asemenea evreilor. Evreii l-au aşteptat pe Mesia care,
potrivit înţelegerii Talmudului, trebuia să fie conducătorul lumii şi să îi supună
pe toţi evreilor. Şi au aşteptat un astfel de Mesia. Şi când a apărut Hristos – care
avea toate puterile: a liniştit marea, a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini
şi doi peşti, şi a vindecat boli – în înţelegerea lor, a acelor vremuri, ar fi fost
imposibil să găsească un comandant mai bun pentru armata evreiască. Nu ar mai
fi fost nevoie de provizii de hrană, de prim ajutor sau de spitale. Hristos putea să
le facă pe toate. Şi au aşteptat… să vadă ce se va întâmpla mai departe.

Hristos s-a urcat pe un munte şi pentru prima oară a început să vorbească în

public: Fericiţi cei săraci cu spiritul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei blânzi, cei
prigoniţi (Matei 5,3-11). Evreii au aşteptat putere; dar Hristos a vorbit despre
sărăcie, blândeţe, suferinţe. Cu siguranţă, evreii s-au întors împotriva Lui.
Hristos vorbea despre ceva diferit de ceea ce aşteptau ei – nu despre stăpânire.

Dacă cineva ar merge pe urmele Lui? Ce s-ar întâmpla? Erau derutaţi. S-ar
întâmpla exact lucru de care avem nevoie: ar fi pace în inimi, cu care este uşor
să treci prin această viaţă şi să nu te temi să intri în viaţa veşnică.

Traducere: Oana Capan

 Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a XIII-a după Rusalii

Este un adevăr de credinţă – întemeiat deci pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta

Tradiţie – că omul poate cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi atributele Sale,
desăvârşirea Sa unică, chiar şi numai cu lumina naturală a minţii, prin
considerarea admirabilei ordini şi finalităţi din universul mic şi din universul
mare. Aceasta ne-o spune limpede Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către
Romani, unde le reproşează păgânilor vina de a nu-L cinsti pe Dumnezeu, deşi
L-au cunoscut, “căci” – spune el – “ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu
este arătat întru ei, pentru că le-a arătat Dumnezeu. Pentru că cele nevăzute ale
Lui (adică însuşirile Lui, n. n.) de la facerea lumii s-au făcut cunoscute din
făpturi şi se văd precum şi veşnica lui putere şi înţelepciune, ca ei să nu poată
avea cu ce să se apere” (Romani I, 19-20). Omul poate cunoaşte, de asemenea,
şi numai cu mintea, şi alte adevăruri de credinţă necesare pentru mântuire – de
exemplu nemurirea sufletului şi existenţa răsplatei şi pedepsei în cealaltă viaţă.
Dar el nu poate cunoaşte şi pătrunde numai cu mintea misterele, de pildă Sfânta
Treime, Întruparea şi transsubstanţierea, precum şi alte adevăruri ce privesc
modul cum trebuie să-L slujim pe Dumnezeu pentru a ne atinge scopul:
mântuirea veşnică.

Toate acestea ni le-a descoperit Dumnezeu prin trimişii şi profeţii Săi, iar mai
pe urmă prin însuşi Fiul Său întrupat care a spus despre Sine: “Cel ce Mă vede
pe Mine Îl vede pe Cel ce M-a trimis” (Ioan XII, 45). El ni L-a descoperit pe
Tatăl şi ne-a arătat calea spre Dumnezeu şi mijloacele prin care ajungem să ne
unim cu El.

Poporul ales de Dumnezeu ca să i Se descopere şi să beneficieze primul de

mântuirea adusă de Fiul Său a fost poporul evreu. În sânul lui a luat trup
omenesc şi de la el trebuia să treacă Evanghelia la celelalte popoare. Cum a
răspuns el acestei chemări ne-o ilustrează Parabola lui Iisus consemnată de
Sfântul Matei în Evanghelia duminicii de azi.
Stăpânul viei din parabolă este Dumnezeu. El a făcut tot ce se putea face ca via
Sa, adică poporul ales, să-I aducă roadele ce I se cuveneau. Îngrăditura, teascul,
turnul construit în vie, înseamnă grija şi predilecţia cu care Dumnezeu a ocrotit
dintru început, de-a lungul istoriei, acest popor. L-a scos din robia egipteană, l-a
condus prin deşert spre Pământul făgăduinţei, procurându-i în mod miraculos
cele necesare existenţei şi scoţându-l biruitor din luptele cu neamurile păgâne.
În schimbul grijii Sale părinteşti nu îi cerea decât să rămână credincios
legământului încheiat cu Avraam, strămoşul lui.

Cum a răspuns acest popor la tot ce a făcut Dumnezeu pentru el, ne-o spune în
continuare Evanghelia. Când a sosit vremea recoltei, Stăpânul viei Şi-a trimis
slujitorii să-I aducă rod din vie. Dar lucrătorii pe unul l-au omorât, pe altul l-au
bătut, iar pe celălalt l-au ucis cu pietre. Alte sluji au avut aceeaşi soartă. E vorba
de trimişii din Vechiul Testament. Profetul Ilie a fost persecutat şi silit să se
refugieze în pustiu din cauza regelui Ahab şi a reginei idolatre Izabela care
instaurase cultul zeilor Baal şi Astarta; profetul Ieremia a fost nevoit să ia calea
exilului; profetul Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul din ordinul regelui
Manase; Zaharia, ultimul profet al Vechiului Testament, a fost omorât în
templu. Regii au trăit toată gama dezordinii morale.

În cele din urmă, Însuşi Fiul Stăpânului divin al viei, trimis la poporul ales ca
să-l mântuiască, a fost răstignit ca cel mai mare răufăcător, astfel că pe drept
întreabă Dumnezeu prin Isaia profetul: “Ce aş mai fi putut face viei mele şi nu
i-am făcut? Pentru ce a făcut struguri sălbatici când Eu mă aşteptam să facă
struguri buni?” (Isaia V, 4).

Soarta ce îi va fi rezervată acestui popor după atâta infidelitate, nerecunoştinţă şi

împietrire faţă de bunătatea şi îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, o prevesteşte
cu amărăciune Mântuitorul cu prilejul intrării triumfale în Ierusalim în
Duminica Floriilor, când, privind oraşul, “a plâns pentru el, zicând: «De ai fi
priceput şi tu în această zi a ta cele ce sunt pentru pacea ta! Iar acum s-au
ascuns de la ochii tăi. Pentru că vor veni zile asupra ta şi vor pune vrăjmaşii
tăi scut împrejurul tău şi te vor înconjura şi îmbulzi din toate părţile şi te vor
face asemenea cu pământul şi nu vor lăsa în tine nici piatră pe piatră pentru
că nu ai cunoscut vremea cercetării tale»” (Luca XIX, 41-49). Aceeaşi soartă
dramatică i-o prevesteşte Iisus şi în Evanghelia după Matei: “Ierusalime,
Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi precum îşi adună găina puii
sub aripi, şi nu ai vrut. Iată vi se va lăsa casa pustie” (Matei XXIII, 27-28).
Da, pustie, şi nu a rămas piatră pe piatră când oraşul a fost asediat şi templul
distrus de generalul Titus, fiul Împăratului roman Vespasian, în anul 70 după
Hristos.
Dumnezeu este primul care iubeşte şi ultimul care îşi îndreaptă iubirea în altă
parte, atunci când chemările, îndemnurile harurilor Sale sunt respinse cu
îndărătnicie de către păcătos. Dar nici atunci nu-l părăseşte, ci aşteaptă cu
îndelungă răbdare întoarcerea păcătosului. El îşi va încredinţa via altor lucrători,
care îşi vor aduce roadele aşteptate. Îşi va forma un nou popor ales din toate
neamurile pământului. Acest popor este Biserica Sa, făgăduită lui Avraam,
întemeiată pe Petru şi propovăduită de cei doisprezece galileeni şi de urmaşii
lor, Trupul Tainic al lui Hristos, Împărăţia spirituală ce începe aici şi se
desăvârşeşte în Cer, şi în care, în cele din urmă, vor intra şi cei care au încetat
de a fi poporul ales.

Iubiţi credincioşi, acum, aşadar, din mila lui Dumnezeu, noi suntem poporul
ales; fiecare din noi am devenit o viţă din via Lui, pe care suntem chemaţi s-o
cultivăm şi să-I aducem roadele aşteptate de El. Prin Sfântul Botez, în fiinţa
noastră s-a vărsat viaţa divină a lui Hristos, harul sfinţitor; pentru sporirea şi
rodirea acestei vieţi divine ni se pun la dispoziţie Sfintele Taine, mai ales Sfânta
Pocăinţă şi Sfânta Euharistie care ne asigură harurile necesare pentru o viaţă
curată şi suportarea crucii de fiecare zi. Din partea lui Dumnezeu nu mi-a lipsit
nici o lumină, nici un har pentru a putea înainta în virtute, în unirea cu El.

Sfântul Ioan Evanghelistul în prologul Evangheliei Sale ne spune despre Iisus:

“Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut mărirea Lui,
mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr (…). Că din
plinătatea Lui noi toţi am luat şi dar peste dar” (Ioan I, 14, 16). Am primit
deci prisos de haruri.

Cum am răspuns acestei iubiri infinite? Ce am făcut cu darurile oferite cu

atâta generozitate? Cum am primit cuvântul Evangheliei Sale? Ce roade am
adus până acum şi ce trebuie să fac, începând chiar de azi, pentru ca viţa care
sunt eu să-I aducă Stăpânului meu ceresc struguri în loc de aguridă?

Înainte de a răspunde, trebuie să facem câteva precizări. În primul rând, să nu

pierd din vedere nici o clipă că principiul din care izvorăşte viaţa mea de creştin
este harul sfinţitor care îmi transmite viaţa divină, viaţa Sfintei Treimi. Fără
acest har sufletul este mort pentru Cer, precum trupul este mort fără suflet,
astfel că orice gând bun, orice dorinţă, orice faptă, oricât de bună ar fi ea din
punct de vedere natural, omenesc, nu are nici o valoare, nici un merit înaintea
lui Dumnezeu dacă nu izvorăşte din harul sfinţitor. “Fără harul lui Dumnezeu nu
sunt nimic”, spune Sfântul Pavel. Urmează, de aici, că trebuie să depun toată
strădania ca să-mi păstrez cu orice preţ acest har şi să-l sporesc prin conlucrarea
cu harurile ajutătoare, îndeplinindu-mi îndatoririle impuse de iubirea faţă de
Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de mine însumi. În toate să am intenţia
curată, căutând în toate împrejurările voinţa lui Dumnezeu, în comportarea în
familie, pe stradă, la şcoală, la birou, în întreprindere. Astfel vom deveni viţă
roditoare, realizând îndemnul Sfântului Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi,
orice altceva faceţi, toate spre mai mare mărirea lui Dumnezeu să le faceţi” (I
Corinteni X, 31 ). Amin.
 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a XIII-a după Rusalii - Trădarea omului
“reparată” de fidelitatea Domnului

Via şi simbolul ei

În această pericopă – care doreşte să ne atenţioneze cu privire la refuzarea

darului mântuirii lui Dumnezeu, de către om – Iisus se foloseşte de imaginea
“viei” pentru a sublinia, mai presus de toate, iubirea imensă a lui Dumnezeu faţă
de poporul Său.

Cuvântul “vie” îl găsim de 91 de ori în VT. Via este simbolul fertilităţii, al

stabilităţii, al binecuvântării pe care Domnul o revarsă peste poporul Său, dar de
cele mai multe ori, via este simbolul poporului ales şi iubit de Dumnezeu: Israel,
lucru evident dacă privim la iubirea cu care Domnul a “îngrădit” această vie,
poporul Său.

Iisus se foloseşte de imaginea viei şi explică sensul său definitiv, la lumina

misterului morţii şi Învierii Sale. Parabola relatează apogeul opoziţiei dintre
iubirea lui Dumnezeu şi instinctul criminal al omului. Aceasta este drama
istoriei, dar şi misterul mântuirii, căci Domnul nu se predă, ci mântuieşte omul
din moarte, prin Învierea Sa. Această povestire este redactată de Marcu şi de
Luca, iar în Ioan 15, 1-5, Iisus însuşi o explică în chip profund.

Fiind o alegorie, elementele ei se referă la istoria concretă a poporului ales, iar

sensul ei este transparent: Iisus în ultimele zile ale vieţii Sale face un ultim apel
mai marilor poporului Israel, care pun la cale moartea Sa, încercând să-i
convertească, până nu va fi prea târziu. În discursul Său, Domnul foloseşte
imagini şi simboluri, pentru a le aminti unele etape importante din istoria
mântuirii, istoria iubirii fidele şi statornice a lui Dumnezeu, pentru poporul Său
instabil şi trădător al Alianţei.

Începutul pericopei face referire la un text din Isaia 5, 1-7 şi arată că “patronul”,
a făcut tot posibilul pentru ca via Sa să rodească. De fapt, profetul Isaia Îl
compară pe Dumnezeu cu “ţăranul” care se ocupă de via sa, din toate puterile
sale, iubind-o şi îngrijind-o. Via Domnului, adică poporul ales - în ciuda
faptului că Israelul a fost ales de Dumnezeu, eliberat din sclavie şi condus în
pământul făgăduinţei - nu aduce roadă vrednică de mântuire, nu răspunde
iubirii lui Dumnezeu, nu se comportă, aşa cum Domnul spera.

Iubirea Domnului “răsplăteşte” lipsa roadelor

Deoarece Dumnezeu, cu o iubire neobosită, a apărat poporul (via) şi l-a umplut

de darurile Sale, avea dreptul la roade: la răspunsul fidel şi iubitor al poporului
faţă de El. Însă degeaba Domnul a trimis de mai multe ori slugile Sale (profeţii)
pentru a-i aminti poporului de datoria respectării Alianţei, căci el nu a ascultat
de profeţi, ci i-a ucis. La urmă, Domnul L-a trimis pe Fiul Său, pentru a-i aminti
poporului Său, nu atât importanţa roadelor, cât faptul că El este Stăpânul. Dar
poporul L-a ucis pe Iisus. Astfel interlocutorii lui Iisus observă cât a fost de
nerecunoscător poporul faţă de Dumnezeu, de-a lungul istoriei, provocându-L să
intervină şi să-l pedepsească.

Totuşi, în Evanghelie, Iisus ne spune că Dumnezeu este îngrijorat de soarta

poporului Său. Pornind de la imaginea viei, Mântuitorul ne descoperă ceva nou:
nu evidenţiază lipsa roadelor (răutatea poporului), ci bunătatea şi iubirea lui
Dumnezeu, care hotărăşte să nu ţină pentru Sine roadele viei. Dumnezeu doreşte
să împartă cu oamenii roadele, pentru că vrea ca aceştia să poată primi iubirea
Sa şi să lucreze cu responsabilitate în via pe care El le-a pregătit-o. Lucrătorilor
nu le cere chirie, ci să împartă între ei roadele: să se iubească, să fie solidari.

Dacă Evanghelia ne dezvăluie că lucrătorii încearcă să devină singurii

proprietari ai viei şi ai roadelor sale, imediat, textul ei arată cum Iisus, prin
exemplul vieţii Sale, ne învaţă că ceea ce contează este împărţirea bunurilor
proprii şi nu goana după avere; slujirea fraţilor noştri şi nu asuprirea lor;
ascultarea de alţii, în special de Domnul şi nu iluzia că le ştii pe toate. Căci
omul care se simte patron, atotştiutor, autonom, se îndepărtează de
practicarea Evangheliei.

Dar în această relaţie monotonă – caracterizată de fidelitatea statornică a

Domnului şi de continua trădare a poporului – ce părea veşnică, intervine un
element nou şi neaşteptat: “La urmă l-a trimis la ei pe Fiul Său, spunând: pe Fiul
Meu îl vor respecta!“. De fapt, stăpânul le trimite comoara Sa cea mai de preţ:
unicul Său Fiu. Este ultima Sa încercare, ultima Sa speranţă, ultima şansă pe
care o acordă poporului ca să se convertească. Astfel, observăm că, răutăţii
omului, Dumnezeu îi răspunde cu noi daruri, care culminează cu trimiterea în
lume a Fiului Său prea iubit. Este un Dumnezeu care ne arată că vrea să fie
alături de noi, în ciuda răutăţii noastre.
Povestind această parabolă, Iisus demonstrează că este conştient că El este acest
Fiu. Dacă, pe de o parte, acest text este o profeţie clară a sfârşitului Său tragic,
pe de altă parte, arată şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni, prin
faptul că riscă însăşi viaţa Fiului Său. Mai mult, din cuvintele pericopei reiese şi
încrederea Tatălui în lucrătorii viei: “pe El îl vor asculta!” Este ultima etapă a
acestei relaţii. Cea mai tragică şi cea mai plină de iubire: de iubirea lui
Dumnezeu pentru noi. Din păcate, se întâmplă exact lucrul la care Tatăl nu se
aştepta. Falimentul este total, căci Fiul este refuzat şi ucis. Omul nu putea
răsplăti mai rău decât atât, imensa iubire a Domnului. Prin urmare, decepţia
stăpânului, adică a lui Dumnezeu, este totală.

Domnul salvează Alianţa în mod definitiv

La sfârşitul povestirii, Iisus cere părerea mai marilor poporului cu privire la

reacţia Stăpânului. Prin răspunsul lor: “Îi va ucide!” demonstrează cât sunt de
departe de modul lui Dumnezeu de a gândi, pentru că Dumnezeu nu cunoaşte
răzbunarea – sau mai bine zis – răzbunarea Sa înseamnă iertare, milă, elemente
pe care oamenii refuză să le dăruiască semenilor lor, dar pe care Dumnezeu le
foloseşte în dinamica construirii poporului Său: Fiul Său va fi piatra din capul
unghiului în componenţa noii construcţii, Biserica. Noi, creştinii, trebuie să
recunoaştem această “piatră” din capul unghiului, care pe toate le sprijină şi le
susţine. Iisus este “piatra”, “Capul” Bisericii, prin urmare mai marii Bisericii nu
trebuie să se simtă stăpâni, ci slujitori!

Oare istoria Alianţei se opreşte aici? Israel ucide “fiul moştenitor”, dar istoria
continuă. Iisus învie din morţi, construindu-Şi noul popor, fără deosebire de
cultură, rasă, stare socială… un popor capabil să primească iubirea şi să aducă
roadă.

Pentru că este vorba de istoria mântuirii, deoarece Dumnezeu este mai inteligent
decât răutatea oamenilor… El va continua să-i iubească şi va birui, căci “Piatra
pe care lucrătorii au aruncat-o, a fost pusă în capul unghiului“. Cel pe care
căpeteniile poporului L-au eliminat (judecându-L, ca fiind o piatră nepotrivită
pentru a face parte din “clădire”, poporul Domnului), Dumnezeu L-a pus în
capul unghiului, adică I-a dat funcţia, rolul cel mai esenţial şi hotărâtor în
vederea construirii noului popor: Biserica. De fapt, Iisus cel răstignit de oameni,
a fost înviat de Dumnezeu şi făcut Domn al vieţii, pentru noul popor, pentru toţi
cei care-L vor urma.

O a doua victorie a lui Dumnezeu se referă la Biserică: “Vă va fi luată Împărăţia

şi va fi dată unui popor care va aduce roadă“. Acest popor, Biserica, este
adevăratul Israel, fapt ce ne arată că Domnul este Tatăl tuturor oamenilor şi nu
doar al unui grup restrâns sau al unui popor. Iar acest popor nou – Biserica - este
sprijinit şi unit de piatra din capul unghiului, Hristos cel mort şi Înviat. Membrii
acestui popor, Biserica, sunt uniţi de “Împărăţia Cerurilor” - adică de faptul că
Dumnezeu, s-a apropiat în chip maxim de om, dăruindu-i-Se pe Sine omului, în
Iisus- pe care aceştia (creştinii-noul popor) n-o privesc pasiv, ci răspund iubirii
Domnului, aducând roadă multă.

Noul popor al Domnului şi roadele sale

Roadele creştinilor sunt vizibile în comportamentul lor bazat pe virtuţi, pe o

implicare serioasă în împlinirea voii Tatălui, revelată de Iisus şi sintetizată în
iubirea concretă faţă de aproapele (cfr. Mt 3, 8-10; 7, 16-21; Fil 4, 8-9). Noul
popor nu este delimitat după neam, zonă geografică sau rasă, ci după roade:
“După roadele lor o să îi cunoaşteţi” (Mt 7, 20).

Faptul că Domnul pretinde roadele, trebuie să-l vedem doar ca o altă

manifestare a iubirii Sale, care doreşte să amintească slugilor că depind de El, că
numai în El îşi pot afla fericirea şi nu în logica lor falsă de patroni (care duce
numai la dezbinări şi la asuprirea omului de către om). De fapt, cei care se simt
patroni, refuză buna înţelegere, pacea şi inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu. Cei care
deţin puterea, uitând să se pună în slujba poporului, îl manipulează şi îl subjugă.
La urma urmei, Iisus doreşte să ne atenţioneze cu privire la felul cum ne
raportăm la Dumnezeu. Trebuie să nu-L vedem pe Domnul ca un antagonist al
omului şi să nu avem impresia că numai în momentul în care îl vom elimina pe
Domnul, vom putea trăi în chip liber, chiar dacă aceste idei reflectă gândirea
slujitorilor din Evanghelie. Prezenţa profeţilor şi, la urmă a Fiului, le dă
impresia că le este ameninţată libertatea, puterea şi autonomia pe care şi-au
câştigat-o. Nu sunt oare toate acestea, idei care reflectă mentalitatea omului din
zilele noastre?

Acestei viziuni (gândiri), care simte ca şi opresivă prezenţa Tatălui, îi opunem

bucuria imensă de a ne recunoaşte fii iubiţi de Dumnezeu; harul de a fi
consideraţi prieteni ai lui Dumnezeu şi nu slujitori; conştiinţa că Dumnezeu a
încredinţat lumea libertăţii şi responsabilităţii noastre, ca să aducem roadă în
vederea mântuirii. Iar noi nu trebuie să uităm că suntem simple creaturi, care am
primit darurile vieţii şi al viei, care nu sunt ale noastre, ci ale Domnului. De
altfel, observăm că, Iisus doreşte să corecteze pretenţia falsă a omului din zilele
noastre, de a se folosi de viaţa sa şi de creaţie, ca şi cum ar fi ale sale, fără să
ţină seama că întregul univers este, înainte de toate, al lui Dumnezeu.

Dacă uităm că toate lucrurile vin de la Domnul, atunci singurul scop al vieţii
noastre va fi cel de a aduna averi şi de a le consuma. Consecinţele le putem
vedea nu doar la nivelul crizei economice mondiale, dar şi în lipsa acută de
solidaritatea dintre oameni, care provoacă rasismul: cel care nu se comportă la
fel ca şi noi, cel care nu este din neamul nostru, trebuie eliminat! Dar ceea ce
este şi mai grav este faptul că sunt în criză inclusiv relaţiile inter-familiare şi
inter-colegiale.

Pe drept cuvânt, Evanghelia îi mustră pe cei care doresc numai să înmulţească

averile lor, în defavoarea semenilor. Să nu uităm că Sfântul Francisc de Assisi
şi-a trăit viaţa abandonând totul şi încrezându-se numai în Domnul! Aceasta este
calea care duce la mântuire! Iar creşterea economică este inutilă, dacă relaţiile
inter-umane de bunătate şi pace dispar.

Faptul că ne încredem în lucrurile trecătoare pe care le căutăm încontinuu,

dovedeşte cât de mult ne-am înşelat cu privire la sensul adevărat al vieţii noastre
şi cât de mult neglijăm fericirea noastră veşnică, riscând ca Împărăţia să fie
luată de la noi şi dată altora, care vor aduce roadă multă.

Fraţilor! Nu putem interpreta această pericopă doar cu privirea aţintită la trecut,

ca şi cum ar fi adresată numai poporului Israel. Deoarece istoria mântuirii merge
înainte şi ne priveşte, pericopa referindu-se şi la noi. De fapt, Domnul ne-a făcut
şi continuă să ne facă multe daruri. Îi mulţumim pentru ele? Nu trebuie să uităm
că darurile Domnului sunt exigente, deoarece Cel care dă tot, aşteaptă
recunoştinţă totală de la celălalt, iar în măsura în care omul este recunoscător şi
îşi împlineşte menirea pe pământ, va ajunge în veşnicia fericită din cer.

Să nu uităm că adevărata credinţă – dincolo de rugăciune, post, pioşenie –

trebuie să se traducă în fapte de iubire, de milostenie şi în solidaritate faţă de
aproapele. Să privim la Maria – via perfectă pe care stăpânul a plantat-o – şi să
învăţăm de la ea, să-L răsplătim pe Domnul ascultând de voia Sa, în mod
special, permiţându-I Mântuitorului, să pună tot mai mult stăpânire pe viaţa
noastră.

În acest sens ne putem întreba dacă “producem” roadele pe care Domnul le

aşteaptă de la noi… sau Îi trădăm aşteptările? Fiecare act de bunătate, chiar
dacă este mic, fiecare împlinire a datoriei, fiecare rugăciune sunt tot atâtea
roade cu care putem umple “coşul nostru” pentru a-L dărui Domnului.

Cuvintele acestei Evanghelii, Iisus le pronunţă în ultima Sa săptămână de viaţă.

Sunt un fel de sinteză. Implică faptul că cel care ascultă, cunoaşte toată
Evanghelia până aici, dar şi Vechiul Testament. Cunoscând că Iisus a venit în
numele iubirii, al bunătăţii, al vindecării… pentru a ne oferi plinătatea vieţii, dar
văzând cum este încontinuu refuzat, ne punem întrebarea: oare şi noi Îl
respingem? De ce? Nu este destul de bun? Ne-a minţit? Ne-a înşelat? Oare nu
ne-a vindecat, iertat, săturat şi luminat? Oare nu-L acceptăm numai pentru că ne
spune adevărul? Ce mai trebuie să facă Iisus pentru ca să câştige încrederea
noastră şi să pătrundă în inimile noastre? Problema este Iisus… sau suntem noi?
Suntem noi cei care nu vedem binele pe care ni-l fac cei de lângă noi, care ne
ajută şi ne susţin, dar suntem iuţi în a-i critica? Nu vedem ceea ce avem, dar
încontinuu ne plângem de ceea ce ne lipseşte… Numai când o persoană moare,
înţelegem cât de importantă era, cât ne iubea şi cât de mult ne lipseşte. De ce să
nu ne dăm seama de aceste lucruri, înainte ca cei dragi ai noştri să moară?
Trebuie să moară, ca numai după aceea să înţelegem cât erau de importanţi?

Câteva exemple care ne pot ajuta să ne corectăm comportamentul

I-ai cerut soţului să cumpere o pâine, dar el a uitat. În loc să-l înţelegi, începi să-
l insulţi: “Numai asta ţi-am cerut să o faci şi nu ai făcut-o. Niciodată nu te vei
schimba!”

De ce nu înţelegem, că un simplu gest, poate distruge persoana pe care o avem

lângă noi? Poate că este vorba de soţul care s-a trezit înaintea ta şi ţi-a pregătit
micul dejun, apoi a muncit din greu, apreciat de colegi; te-a sunat să ştie cum o
duci; s-a reîntors acasă şi şi-a cerut iertare… Dar ajunge un gest pentru a
distruge o relaţie minunată!

Când copilul vostru ia o notă mică vă enervaţi. De ce nu sărbătoriţi atunci când

ia o notă bună? De ce nu îl luaţi în seamă în clipele în care îşi dă silinţa să înveţe
din răsputeri?

Pe prietenul tău de peste 20 de ani, la prima sa greşeală, l-ai eliminat! Te superi

din aşa de puţin? Atât de egoist şi de concentrat asupra ta şi a ceea ce ţi se
întâmplă eşti, încât închizi uşa în faţa cuiva la prima greşeală? Oare problema
este el sau eşti chiar tu? Nu trebuie să permitem ca un gest negativ pe care
cineva ni l-a făcut, să distrugă o mie de acte de iubire, pe care tot acel cineva, ni
le-a dăruit din inimă!

Fraţilor! Consider că am putea sintetiza lipsa roadelor şi implicit refuzul iubirii

(mântuirii) lui Dumnezeu din partea acelor lucrători, cu ajutorul unei istorioare:
Omul şi cele trei bărci.

Se spune că, a fost odată o mare inundaţie. Apa a crescut până la etajul întâi
iar omul se urcă pe acoperiş. Au venit pompierii cu o barcă pentru ca să îl
salveze. Omul a spus: “Dumnezeu mi-a spus că orice mi s-ar întâmpla, mă va
salva“. Şi a refuzat să urce în barcă. Apa a ajuns la nivelul acoperişului.

Iarăşi au venit pompierii să-l salveze. “Dumnezeu mi-a spus că o să mă

salveze“. Apa i-a ajuns la gât. Au venit din nou, dar omul refuza ajutorul.
Ştiţi ce s-a întâmplat cu el? A murit.
Când a ajuns la judecată, i-a spus Domnului: “Mi-ai spus să nu mă necăjesc!
Mi-ai spus că indiferent ce mi s-ar fi întâmplat Tu m-ai fi salvat…”

Domnul i-a răspuns: “Prietene, ţi-am trimis trei bărci“.

Amin.
 Pr. Vasile Rob - Duminica a XIII-a după Rusalii

“Nu am venit la Biserică pentru a trăi ca ceilalţi, ci pentru a trăi aşa după
cum toţi ar trebui să trăiască” (Sfântul Bonaventura).

În parabola Evangheliei de astăzi, Iisus, ne prezintă modul în care Dumnezeu

interacţionează cu omul, creatura sa cea mai de preţ. Nu cred că mai este nevoie
a explica cine este Stăpânul viei şi nici lucrători cărora le-a fost încredinţată via.
Acestea sunt Dumnezeu, stăpânul şi Creatorul tuturor, respectiv poporul lui
Israel.

Din citirea acestui fragment evanghelic cu luare aminte putem observa că

Dumnezeu, înainte de a-i da vreo responsabilitate omului, se îngrijeşte ca acesta
să aibă la îndemână toate mijloacele necesare îndepliniri acesteia.

Mai întâi este pusă grija Domnului: “… un proprietar care a plantat o vie pe care
a înconjurat-o cu gard, a săpat în jurul ei un şanţ şi a construit în mijlocul său un
turn de supraveghere. După care a dat-o în arenda unor viticultori şi a plecat în
călătorie.” (v. 33). Cu alte cuvinte după ce omul a fost dotat cu toate cele
necesare inclusiv cu încrederea că se va achita cu bine de sarcina primită,
Stăpânul pleacă şi-l lasă singur.

Din nefericire acesta nu face, întotdeauna, ceea ce trebuie şi mai mult se aliază
cu diavolul şi se umple de păcate despărţindu-l de Dumnezeu. Dar, cu toate
acestea, Stăpânul nostru are răbdare cu omul şi încearcă îndreptarea sa
trimiţându-i profeţi şi prooroci care să-l readucă la calea cea dreaptă a lui
Dumnezeu. Israelienilor le este trimis chiar Unicul său Fiu pentru a aduce
confirmare omului că deşi a păcătuit, Dumnezeu nu l-a lepădat de la faţa sa,
acordându-i încă o şansă de îndreptare. Dacă el o va rata şi pe aceasta la fel
după cum au făcut viticultorii, îl aşteaptă judecata şi chiar moartea! În timp ce
privilegiile acordate acestora se vor transfera altora mai promiţători.
Dacă cele arătate în această parabolă îşi au rădăcina în ceea ce a făcut poporul
ales cu proorocii şi profeţi trimişi să-l salveze şi ceea ce avea să facă, acest
popor, Fiului lui Dumnezeu, nu peste multă vreme, aceasta devine profeţia
propriului Său destin, în timp ce actul de acuzare adus conducătorilor iudei de-a
lungul istoriei, stigmatul de călăi a lui Iisus.

În drama condamnări la moarte a lui Iisus de către mai mari religioşi iudei se
poate observa raportul dintre Dumnezeu – Tatăl cu poporul lui Israel, pe care
Biblia îl mărturiseşte de la un capăt la altul: neînţelegerea voinţei divine;
infidelitatea acestuia faţă de Dumnezeu; refuzul şi chiar persecutarea şi moartea
proorocilor şi profeţilor trimişi lor. Cu toate acestea planul lui Dumnezeu merge
înainte chiar şi cu această oponentă a lui Israel, pentru că: “Piatra pe care au
aruncat-o zidari a ajuns în capul unghiului!” (v42). Iisus condamnat şi răstignit
devine fundament şi temelie pentru un nou început al noilor “viticultori” al unui
nou popor născut din coasta sângerând de pe cruce, care trebuie să lucreze în aşa
fel “via” Domnului încât aceasta să poată dărui struguri dulci şi plăcuţi
Stăpânului ei.

Aşadar, fiecare dintre noi, cei botezaţi în Hristos, suntem datori a traduce în
viaţa de zi cu zi, valorile împărăţiei lui Dumnezeu, adică: tot ceea ce este
adevăr; curăţenia sufletească; dreptatea; cinstea şi iubirea frăţească. Dar vedem
cu durere că nici noi nu ne îndeplinim aşa cum se cuvine datoria de creştin,
deoarece uitându-ne în jurul nostru, în societatea în care trăim şi comunitatea în
care locuim, vom vedea că mulţi dintre cei care frecventează astăzi Bisericile
(indiferent de confesiune) nu vin cu gândul şi dorinţa de a se lăsă transformaţi,
de a li se modela modul de viaţă după învăţătura lui Iisus, ci vin, fie din
obişnuinţă (ceea ce nici nu ar fi atât de rău), fie din datoria pe care o au faţă de
Biserică, fie pentru că văd şi pe alţi mergând la Biserică, fie chiar din frică sau
ruşine faţă de concitadini. Şi astfel, după cum vin, aşa şi pleacă! Nimic din ceea
ce trebuia să rămână în sufletul lor nu a rămas şi inima le este la fel de săracă.

Dumnezeu aşteaptă, dar aşteptarea sa este, cu regularitate, înşelată! Dumnezeu

ne oferă iubire, dar pentru aceasta primeşte trădare! Dumnezeu ne cheamă,
mereu, prin Spiritul Sfânt, dar tot mereu primeşte refuz!

Haideţi, iubiţi mei, să ne rugăm de azi înainte pentru înţelepciunea şi curajul de

a nu abuza niciodată de privilegiile primite de la Dumnezeu, ci să folosim aceste
daruri pentru a oferi Domnului rodul aşteptat de la noi. Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a XIII-a după Rusalii -
Pilda viei

În această pericopă a ucigaşilor moştenitorului viei, ne sunt prezentate trei

aspecte importante:

1. Grija lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales – Israel.

2. Nerecunoştinţa poporului israelit faţă de Dumnezeu.
3. Pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această nerecunoştinţă.

Un om bogat, gospodar, a plantat o vie, a făcut tot ceea ce a fost nevoie, ca să o

ferească de cei care o ameninţau cu distrugerea şi pentru ca la timpul ei să ofere
fructe bune. «Via Domnului Savaot este casa lui Israel», citim în cartea
Profetului Isaia (5, 7).

Cu 18 secole înainte de venirea Mântuitorului, Dumnezeu l-a ales pe patriarhul

Avraam şi neamul său, ca ei să servească planului Său de răscumpărare a
omenirii de păcatul strămoşesc şi pentru ca din neam în neam, să transmită
mesajul venirii lui Iisus Hristos pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul
lumii. «Voi umbla printre voi şi voi fi Dumnezeul vostru, iar voi poporul Meu»
(Leviticul 26, 12).

«Eu Te-am plantat, ca pe o viţă de soi, ca pe cea mai curată sămânţă», spune
Domnul prin Profetul Ieremia (2, 21). «O Dumnezeul puterilor… Tu ai mutat
via din Egipt», spune psalmistul, (80, 8). În templul Ierusalimului lângă intrarea
în Sfânta Sfintelor era desenat un ciorchine mare având struguri de aur –
simbolul lui Israel.

Dumnezeu s-a îngrijit de poporul Său, l-a eliberat miraculos din sclavia
Egiptului, i-a oferit zece porunci pe Muntele Sinai, a făcut pentru el numeroase
minuni şi a trimis profeţi, care permanent au amintit poporului că trebuie să-L
servească cu fidelitate pe Dumnezeu.

Viticultorul întotdeauna se îngrijeşte de viţa de vie, în special de coroana ei,

pentru a o păzi din calea dăunătorilor şi a răufăcătorilor. Dumnezeu l-a înzestrat
pe poporul israelit cu o Lege, pentru ca poporul evreu să nu imite popoarele
păgâne.

Stăpânul viticultor a construit un foişor, în care paznicii petrec priveghind via.

Un astfel de foişor a fost pentru poporul israelit Templul din Ierusalim, în care
preoţii ofereau lui Dumnezeu sacrificii şi implorau binecuvântarea cerească
pentru popor. Bunul şi îndurătorul Dumnezeu a binecuvântat cu iubire poporul
israelit. Prin urmare, poporul ales era dator să servească cu fidelitate lui
Dumnezeu, dar istoria lui Israel ne arată că s-a opus voinţei Lui.

La timpul recoltei stăpânul viei şi-a trimis servitorii, pentru a-i aduce partea care
i se cuvine din vie, dar lucrătorii i-au prins pe servitori, pe unul l-au bătut, iar pe
ceilalţi i-au omorât. În cele din urmă stăpânul viei îl trimite pe fiul său iubit,
spunând: «Se vor ruşina de fiul meu» (Matei 21, 37). Dar lucrătorii l-au prins şi
l-au omorât.

Acesta este chipul istoriei poporului israelit. Dumnezeu şi-a trimis pe servitorii
Lui - profeţii - care în numele Domnului au adus “roade” demne de adevăr şi
fidelitate faţă de El, dar israeliţii nu i-au ascultat pe trimişii lui Dumnezeu. Pe
profetul Ilie l-au alungat, pe Isaia l-au omorât, pe Ieremia l-au tăiat, pe Ezechil
l-au omorât, pe Zaharia l-au omorât la altar, la fel şi pe alţi profeţi i-au omorât.
Cu durere în suflet Mântuitorul a spus: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
profeţi şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să adun pe
fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit» (Matei
23,37).

Atunci când a venit pe pământ promisul şi mult aşteptatul Mesia - Hristos,

conducătorii poporului s-au lepădat de El. Au condamnat inocenţa Sa la moarte
şi L-au dat lui Pilat ca să-L răstignească.

Înainte cu opt sute de ani profetul Isaia descria nerecunoştinţa poporului israelit,
spunând: «Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de iubire pentru
via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-
o de pietre şi a plantat-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn,
săpat-a şi un teasc. Şi avea speranţă, că va face struguri, dar ea a făcut
aguridă. Şi acum voi locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi
judecători între mine şi via mea! Ce se putea face pentru via mea şi nu am
făcut eu? Pentru ce atunci când am sperat, să-mi rodească struguri mi-a rodit
aguridă?» (Isaia 5, 1-4).

Nerecunoştinţa amară a poporului israelit, a atras asupra lui pedeapsa. «Acum

vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via Mea: strica-voi gardul ei şi ea va fi
pustiită, dărâma-voi zidul ei şi ea va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii!»
(Isaia 5, 5-6). Iar Hristos: «De aceea vă spun, că Împărăţia lui Dumnezeu se
va lua de la voi şi se va oferi neamului, care va da roadele ei.» (Matei 21, 43).
Această pedeapsă a venit în anul 70 d.H., când legiunile romane au înconjurat
zidurile Ierusalimului la Sărbătoarea Paştilor, când în oraş se aflau în jur de un
milion şapte sute de evrei. Asediul a durat patru luni. În oraş era foamete şi
mulţi au pierit. Numai lângă una dintre porţile cetăţii au fost aruncate de către
locuitori o sută şaisprezece mii de cadavre, iar peste zidurile cetăţii au fost
aruncate peste cinci sute de mii de trupuri neînsufleţite. Pe aceia care au încercat
să se furişeze afară din oraş i-au răstignit pe cruce, astfel că în fiecare zi erau
răstigniţi în jur de două sute de evrei.

După patru luni legiunile romane au cucerit oraşul. Conducătorul Tit a spus cu
mirare: “Numai Dumnezeu i-a smuls pe evrei din interiorul acestor ziduri, căci
mâinile omului, nu puteau fi în stare de aşa ceva“. Romanii au ruinat oraşul au
aprins templul şi au arat cu plugurile pământul. Nouăzeci şi şapte de mii de
tineri au fost duşi în Roma, iar sute de mii au fost trimişi în sclavie la săpăturile
care se desfăşurau în regiunile Egiptului. Poporul ales a încetat de a mai fi
poporul ales, iar toate popoarele păgâne, care au primit credinţa în Iisus Hristos,
au devenit moştenitoare ale mântuirii.

În timpul domniei Împăratului Adrian (în anul 135 d.H) israelienii s-au revoltat
din nou împotriva Romei. Romanii au înăbuşit repede această revoltă şi sub
pedeapsa morţii au interzis evreilor să mai viziteze Ierusalimul. Numai o
singură dată pe an, în data căderii Ierusalimului, israelienii aveau dreptul să-l
viziteze pentru a plânge la ruinele Templului, dar şi pentru aceasta trebuiau să
plătească o sumă mare de bani.

Sfântul Ieronim scrie despre aceasta: «Pentru bani au cumpărat aprobarea de a

putea plânge la ruinele oraşului lor de secole, acolo, unde în trecut pentru bani,
au cumpărat Sângele lui Hristos»

Acest eveniment ne priveşte pe fiecare din noi. Noi, creştinii, suntem aleşi şi
chemaţi de către Dumnezeu. Este un dar de la Domnul nostru şi un privilegiu
ceresc, că noi avem credinţa şi aparţinem Bisericii lui Hristos. Noi suntem copiii
lui Dumnezeu, suntem fraţii şi surorile Domnului nostru Iisus Hristos. Avem
rugăciuni, Sfânta Liturghie, Sfintele Sacramente, avem Cuvântul lui Dumnezeu.
De aceea suntem datori să ne folosim de aceste daruri ale lui Dumnezeu. Căci
Iisus spune: «Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat
mult, mai mult i se va cere» (Luca 12, 48). Vocea conştiinţei, condusă de
Spiritul Sfânt, ne îndeamnă să fim creştini fermi, practicanţi, să trăim în pace şi
în iubire cu semenii noştri, ca să devenim «lumină pentru lume» (Matei 5, 14).

Reflexie spirituală

“Dumnezeu este departe? Nu. O astfel de impresie nu este decât incapacitatea

noastră de a sesiza prezenţa Sa pătrunzând toate lucrurile. Dumnezeu este acolo,
tandru. El este aproape. El îţi atinge dulce inima cu iubirea Sa. El îţi spune: Nu
te teme. El este aici, păstrat, putem zice, în adâncul sinelui nostru, care este un
moment din viaţa pe care o avem, cu suavitatea discretă a iubirii Sale fără nume,
chiar dacă noi nu Îi ieşim în întâmpinare. El este aici, asemenea luminii limpezi
care luminează peste tot: nu se vede chipul său, dar este acela care, cu preţul
propriului chip, Se dăruieşte tuturor lucrurilor. Te crezi singur? Nu, iată că o
voce îţi spune: “Lasă-te în braţele acestui aproape Total, nu vei cădea în gol.
Lasă-ţi amarul, vei găsi ceea ce cauţi.” (Karl Rahner)
 Ovidiu Rus - Duminica a XIII a dupa Rusalii - Lucrătorii de prisos lumii

În aşteptarea întârziată şi răbdătoare a lucrătorilor rămaşi în piaţă până târziu, la

ceasul al unsprezecelea, le simţi credincioşia statornică şi sfiala cuviincioasă a
bunului-simţ. Vierul, doar El le-a citit în suflete şi i-a înţeles. Lui nu I-au fost
indiferenţi; de aceea, întrebarea pe care le-a adresat-o are în ea şi multă
compasiune iubitoare: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?…” Şi parcă le vezi
ochii aplecaţi în faţa Stăpânului când I-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit
nimeni”. Nimeni… „N-a avut nimeni nevoie de noi. N-am putut folosi nimănui
la nimic…”

Ei ştiu nu numai că nu au talente deosebite cu care să se evidenţieze în faţa

altora, cu care să-şi facă reclamă şi popularitate, dar ştiu şi că cinstea aceasta de
a lucra în via Stăpânului nu şi-o ia nimeni singur. De aceea dragostea lor stă şi
aşteaptă…

Şi a trecut de amiaza zilei, de amiaza vieţii, şi nu s-a interesat nimeni de ei, nu

s-a oprit nimeni lângă ei cu un gând curat. Aşteaptă în piaţă… I-au bruscat şi i-
au alungat târgoveţii, i-au pândit şi i-au urmărit vânzătorii, i-au tâlhărit borfaşii
lumii… dar ei n-au plecat. Pe unii au încercat să-i înşele schimbătorii de bani,
pe alţii au vrut să-i ademenească cei din bâlciul deşertăciunilor cu ofertele lor,
dar dragostea lor, chiar ameninţată, le-au refuzat; ei au plâns şi Te-au aşteptat pe
Tine. Au sperat şi n-au plecat nici plictisiţi, nici dezamăgiţi, nici deznădăjduiţi.
Stând acolo de dimineaţă, poate i-a dogorit soarele, poate i-a sleit foamea, dar
ochii lor Te caută pe Tine prin mulţime. A venit seara, a sosit ceasul ultim al
zilei, şi ei tot aşteaptă. Ce sens să mai poţi crede că mai are vreo aşteptare, ce
lucru nădăjduieşti că mai poţi găsi să faci la apropierea nopţii? Dar ei n-au
plecat…
Stăpâne al viei, adu-Ţi aminte de lucrătorii netocmiţi, că stau şi acum stingheri
pe la margini de pieţe şi Te aşteaptă. Vino, Stăpâne, răsplăteşte-le încrederea şi
fidelitatea. Răspunde aşteptării lor răbdătoare şi smerite şi fă-le un loc, dă-le o
slujbă şi lor în via Ta. Fă-i şi pe ei să se simtă folositori lucrului Tău. Ridică de
pe sufletul lor povara inutilităţii pe care o poartă de-atâta timp şi adu ceasul
binecuvântat în care să audă şi ei făgăduinţa Ta fericită că „vor primi şi ei ce va
fi cu dreptul”.

Dar… pe unii Tu i-ai lăsat în piaţă până la căderea nopţii. E adevărat - Tu ai

spus - că, „atunci când vine noaptea, nimeni nu mai poate să lucreze”. Însă Tu
poate ai nevoie de ei chiar înainte de căderea nopţii.

Cei tocmiţi peste zi au făcut dovada priceperii lor, a destoiniciei, a competenţei

în lucrul încredinţat lor. Dar aceştia n-au nimic să-Ţi ofere. N-au nici un dar să-
Ţi dea. Nu-şi recunosc nici o calitate, nici o virtute, nici o vrednicie… Şi atunci,
neavând nimic, sunt gata să se dăruiască pe sine. Şi, în rugăciunea lor „cu inima
mâhnită şi ochii-nlăcrimaţi”, aşteptându-Te cu „luntrea” lor goală, şoptesc:

„Doamne, când va fi odată să nu-Ţi fiu departe?

Tot ce n-am putut fi-n viaţă, să-Ţi pot fi în moarte,
şi-apoi, după înviere, până-n veşnicie,
ce n-a fost nici ieri, nici astăzi, măcar mâine fie”.

Aşează-Ţi, Stăpâne, pecetea sărutului Tău în cruce peste aşteptarea lor întâr-
ziată, ca să le fereşti credincioşia de orice ameninţare, până când Tu le vei aduce
şi lor împlinirea la ceasul miezului de noapte, când se va auzi strigarea: „Iată,
Mirele vine! Ieşiţi în întâmpinarea Lui!”
 Prof. Univ. Petre Semen - Până unde merge nedreptatea

Folosirea imaginii şi vorbirea în pilde era foarte frecventă în Orient, şi implicit

şi la poporul biblic. În Evanghelii se întâlnesc peste cincizeci de parabole, ceea
ce ar constitui, conform aprecierilor unor specialişti în exegeza textului biblic,
mai mult de o treime din cuvântările Domnului Hristos. Utilizând imaginea,
rabinii iudei mânuiau cu multă abilitate parabola în cuvântările lor, fiindcă se
preta de minune unui auditoriu nu prea elevat din punct de vedere intelectual.
Apelând la parabola ca la un ideal mijloc oratoric de transmitere a mesajului
divin, Iisus s-a adaptat perfect unui astfel de discurs, foarte gustat al vremii.

Arma teribilă a Mântuitorului

Aşa cum se ştie, parabola este o istorioară fictivă, scurtă, creată în anumite
circumstanţe, inspirată din viaţa de zi cu zi şi care are legătură directă cu
experienţa celor cărora le este adresată.

Evident, ca să înţelegem perfect mesajul unei parabole este necesară

transpunerea în cultura şi mentalitatea vremii. Scopul primar al parabolelor
Domnului Hristos a fost acela de a face cât mai accesibil mesajul împărăţiei lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, parabola a devenit şi o teribilă armă împotriva
opozanţilor. Este şi cazul pildei cu viticultorii din această săptămână, pe care
Iisus o foloseşte ca pe o sabie cu două tăişuri, împotriva celor care-L contestau
fără încetare şi-L tachinau maliţios.
Trei elemente importante apar în parabolele Mântuitorului şi anume: motivul
viei, al smochinului şi al măslinului. Pe primul loc rămâne imaginea viei pe care
o reia şi în cuvântarea de despărţire (Ioan 17). Întrebarea este de ce s-a raportat
Iisus atât de mult la imaginea viei, pe care o folosise cu peste 700 de ani mai
devreme Isaia, tot cu scopul de a-i critica pe conaţionalii săi? Dacă profetul a
aplicat la Israel, în totalitatea sa, pilda viei neroditoare (cap.5), Hristos a aplicat-
o doar la un segment al societăţii foarte refractar în a-L recunoaşte ca trimis al
lui Dumnezeu, iar spre finalul misiunii a aplicat-o la Sine şi la Biserica pe care a
întemeiat-o.

Via, smochinul şi măslinul – vârstele lui Israel

Cel mai adesea, în parabole, viţa de vie îl reprezenta pe Israel, din momentul
aşezării lui în Ţara promisă, până în clipa în care poporul ales l-a respins pe
Domnul Hristos; smochinul îl reprezintă pe Israel între momentul respingerii şi
cel al întoarcerii lui, iar măslinul îl reprezintă pe Israel aşa cum va fi el în viitor
când Domnul se va întoarce pe pământ să judece lumea.

Profetul avertiza că Dumnezeu îşi va lua mâna de pe via Sa prin aceea că nu-i
va mai trimite ploi la vreme şi va porunci şi mistreţului sălbatic (adică
neamurilor străine) să intre în ea şi să o pustiească. Ca urmare, nu va rămâne
nimic din ea, doar lemnul, dar şi acesta pentru că fiind de proastă calitate nu
poate avea altă întrebuinţare decât aceea de a fi pus pe foc spre distrugere
definitivă (Iez. 15; 19,10-14). Un alt motiv al folosirii imaginii viei este ca să
exprime relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său. Într-adevăr, este bine ştiut că
dintre toate plantele cea mai folositoare omului, din vremuri ancestrale, rămâne
viţa de vie, pentru fructele sale dulci folosite în diverse feluri, atât ca hrană, cât
şi ca băutură. Mai mult, rodul viţei era folosit şi în cadrul cultului divin public şi
particular. De aceea şi zice psalmistul ca vinul veseleşte inima omului sau că îl
veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni (Ps. 103,15).

Deşi apărea ca cea mai nobilă dintre plante, viţa de vie este în acelaşi timp şi cea
mai dependentă de priceperea bunului gospodar, fiindcă, după cum toată lumea
ştie, fără sprijinul unui stâlp de susţinere ori a unui copac, viţa nu poate aduce
roadele mult aşteptate. Însă odată ce i s-au oferit toate condiţiile şi nu aduce
roade nu-i rămâne decât să fie tăiată şi aruncată în foc deoarece din lemnul ei nu
se poate face chiar nimic.

Viaţa bate pilda

Cei de faţă au realizat de îndată aluzia parabolei şi anume că Stăpânul viei era
Dumnezeu, via era poporul Israel, iar lucrătorii viei erau, în primul rând, liderii
spirituali ai poporului care nici pe departe n-au fost pe măsura aşteptărilor
bunului gospodar. Ca şi profetul Isaia, prin pilda de faţă, Iisus a subliniat
consecventa purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru poporul Său, care nu numai
că nu i-a pedepsit de îndată pentru lipsa de roade şi nici pentru uciderea
mesagerilor, cum ar fi fost de aşteptat, ci le-a trimis chiar pe Fiul Său, ceea ce
denotă că Părintele Său este Acelaşi Dumnezeu al milei şi al îndelungii răbdări
în ambele Testamente.

Începând cu marele Origen, majoritatea comentatorilor textului de mai sus, în

frunte cu Sfântul Ioan Gură de Aur, considera că gardul viei era Legea lui Moise
care avea menirea de a-l izola de moravurile şi practicile religioase ale
păgânilor, şi de a face din Israel un popor sfânt şi drept şi, ca urmare, unic în
lume. Teascul putea fi simbolul recoltării roadelor mult aşteptate, iar turnul de
pază reprezenta ochiul mereu vigilent al proniei divine. Plecarea departe a
Stăpânului, zice acelaşi Hrisostom, nu este altceva decât îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu cu oamenii. Trimişii Stăpânului să ia recolta binemeritată erau
proorocii, iar roadele în sine nu puteau fi decât dreptatea, în relaţiile interumane,
sfinţenia vieţii şi credinţa.

Roadele pe care le aşteaptă Dumnezeu de la oameni sunt descrise de profetul

Miheia în felul următor: Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce
Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi
înaintea Domnului Dumnezeului tău! (cap. 6,8). Nu-i greu de înţeles că ultimul
trimis, adică Fiul Stăpânului, nu era altul decât Iisus Însuşi a cărui autoritate n-
au recunoscut-o niciodată, iar sfârşitul pe care i l-au pregătit ai Săi consuna întru
totul cu cel din parabolă.

Problema la zi

Ca şi în alte pilde ale Scripturii, punctul forte apare în elementul final. Mesajul
pildei a fost receptat de îndată de cei prezenţi exact cum a şi voit naratorul,
întrucât, după relatarea lui Luca (cap. 20,19), de îndată ce a terminat de vorbit,
cărturarii şi mai marii preoţilor au vrut să pună mâna pe El ca să-L ucidă însă s-
au temut de poporul de faţă care îl aprecia ca pe un mare profet.

Ca să nu-şi piardă din valoare, parabola trebuie neapărat actualizată fiindcă

altfel, Biserica nu ne-ar mai fi propus-o spre lecturare. Trebuie să ne întrebăm
deci ce însemnătate mai poate avea aceasta pentru noi, care nu mai suntem
viticultori în primul rând şi nici arendaşi de alte pământuri încât să ne putem
regăsi măcar parţial în situaţia celor vizaţi de Domnul în pildă. Conform
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cel dintâi şi cel mai mare Lucrător a fost şi rămâne
de-a pururi Dumnezeu, deoarece pe El ni-L prezintă Scriptura ca fiind
permanent la lucru.
 Munca văzută cu ochi buni

Dacă abordăm dintr-o altă perspectivă pilda Domnului Hristos, via, poate fi
lumea cu toate bunătăţile sale, iar noi oamenii suntem cu toţii lucrători pe
proprietatea lui Dumnezeu pe care se cuvine s-o înnobilăm prin munca noastră.
Am fost amplasaţi într-un mediu al creaţiei şi nu ne putem justifica în nici un fel
existenţa pe pământ, adică în via Domnului, decât aducând roade, fiecare după
puterile sale. Spusa lui Iisus: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez, nu
trebuie s-o luăm ca pe o simplă afirmaţie ori constatare, ci mai curând apare ca
un îndemn adresat nouă oamenilor de a urma exemplul Persoanelor Sfintei
Treimi care sunt continuu la lucru. Munca, nu trebuie interpretată, cum eronat o
fac mulţi, ca o pedeapsă divină, fiindcă altfel ar rezulta că interpretam Biblia în
favoarea leneşilor. De fapt, textul original ebraic al Bibliei zice: rodiţi şi
înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. În majoritatea traducerilor s-a redat cu creşteţi.
Desigur că se poate traduce şi astfel dar cum creşterea se realizează inconştient,
considerăm că textul s-a referit negreşit la aducerea de roade, ceea ce impune
altceva, impune efort susţinut.

Munca a fost şi trebuie interpretată din perspectiva Scripturii ca o binecuvântare

şi o şansă unică a maturizării noastre spirituale, mai ales dacă roadele muncii
sunt folosite şi pentru aproapele iar nu în mod egoist, precum lucrătorii viei din
pildă.

Matematica în pilde

Parabola se încadra perfect în practica orientalo-semită a vorbirii în imagini. De

fapt, lumea orientală, în general, folosea din abundenţă imaginea şi simbolul.
Spre exemplu, folosind imaginea în matematică, gânditorul oriental convingea
mai uşor de ce minus cu minus rezultă plus dacă se pleca de la ideea, şi de fapt,
practica cotidiană a timpului, de apărare ori de vendetă în cadrul clanului sau al
tribului, când duşmanul duşmanului meu îmi putea fi prieten sau dacă nu, era în
avantajul meu dacă găseam în el un potenţial aliat. Minus cu plus nu poate
rezulta decât minus, dacă se merge tot pe logica de mai sus, adică duşmanul
prietenului meu îmi poate deveni şi mie duşman, dacă avem în vedere empatia
ori transferul de sentimente. Şi, în final, plus cu plus nu poate fi decât tot plus
deoarece, prietenul prietenului meu nu poate fi în nici un caz decât şi un
eventual prieten al meu.

Sursa:ziarullumina.ro
 Părintele Arsenie Muscalu – Criza şi salvarea tinerilor trăitori în vremea
nihilismului

“De ce anume cred eu că ar avea nevoie mai mult şi mai mult tinerii de astăzi?
Mai mult decât de orice, mai mult decât de aer, cred că ar avea nevoie de un
strop de dragoste adevărată“.

Vă oferim astăzi un fragment pe care îl socotim deosebit de important şi de

întăritor dintr-o conferinţă din anul 2003 a părintelui protosinghel Arsenie
Muscalu (slujitor până de curând în cadrul aşezământului monahal Sfinţii
Împăraţi şi Sfântul Dimitrie Basarabov, de pe lângă Patriarhie). Tema
conferinţei: Problemele tinerilor de astăzi –

Îi mulţumim foarte mult fratelui Victor pentru osteneala transcrierii după file-ul
audio şi îi cerem scuze şi pe această cale pentru întârzierea mare cu care am
programat şi editat ceea ce a lucrat acum mai multe luni. Menţionăm că, între
timp, a apărut la Aşezământul Vasiliada şi o carte cu toate conferinţele susţinute
de părintele Arsenie: “Fărâmituri duhovniceşti”. Să aveţi mult folos!

“Se pare că noi trăim o vreme în care lumea, într-o covârşitoare majoritate,
începe să schimbe credinţa în Adevăr cu credinţă în neadevăr. Nu există adevăr,
nu există lucru în sine, nu există stare de lucruri absolută, acesta este în esenţă
crezul nihilismului aşa cum l-a formulat Nietzsche în secolul al 19-lea şi acesta
se pare că tinde să devină unicul crez al lumii contemporane.

Pentru lumea contemporană totul este relativ

Adevărul este relativ; religiile toate conţin părţi de adevăr; dacă pot să existe
părţi de adevăr, nu există religie revelată; totul este permis – vedeţi singuri cu
câtă nonşalantă numeşte lumea de astăzi păcatele împotriva firii drept un mod
de viaţă alternativ. Nimic nu este absolut. La originea lucrurilor se află nimicul,
ne tragem din maimuţă, iar la originea lumii se află eventual o mare explozie,
big-bangul, adică… nimicul a fost un nimic atât de cumsecade încât a explodat
şi s-a transformat în ceva şi încă ceva cu atâta varietate şi complexitate câtă
vedem în lumea înconjurătoare.

Şi dacă la originea lucrurilor se află nimicul, tot nimicul, neantul, este finalitatea
lor. Pentru că moartea este un subiect evitat cu destulă multă grijă iar ştiinţa şi
filozofia nu ne dau nici un răspuns cu privire la ceea ce se află în spatele ei. Ne
consolează cel mult, cu ideea progresului infinit, cu ideea evoluţiei nesfârşite,
sau cu ideea perpetuării, cu ideea nemuririi speciei. Dar toate acestea nu sunt
decât iluzii, mituri, care de fapt nu sunt consolatoare pentru mine ca
persoană reală care am nevoie să simt acum şi aici, în chip real şi viu,
consolarea, mântuirea. Iar psihologii, în marea lor majoritate, în starea aceasta
pe care aş numi-o jalnică, îşi dau şi ei concursul şi ne asigură că rezolvarea
problemelor ar consta în a ne asigura un echilibru hormonal şi în a ne dezvolta o
gândire pozitivă: totul va fi bine, totul va fi bine… Neajunsul este că se termină
cu moartea.

Acesta este crezul pe care se pare că l-a îmbrăţişat într-o covârşitoare majoritate
lumea contemporană şi acestea sunt parte din consecinţele lui. Şi nenorocirea
este că pe acesta îl oferă lumea contemporană tinerilor ei. De când ei încep a
deschide ochii înţelegerii pe lumea aceasta, ucigându-i din faşă – cum se zice –
înşelându-i, prezentându-l ca pe ceva definitiv stabilit, ca pe ceva de autoritate
absolută, profitând de faptul că tinerii mai păstrează în general ceva din inocenţa
copilăriei şi sunt uşor de înşelat. Înşelăciunea constă în aceea că, aşa cum am
spus, sunt prezentate drept comandamente ale raţiunii, drept fapte sau adevăruri
ştiinţifice de autoritate absolută nişte simple speculaţii filozofice, nişte simple
teorii ştiinţifice care se schimbă cu modă şi cu vremea, nişte simple ipoteze sau
presupuneri, care nu au un temei mai greu decât libera alegere a omului,
opţiunea personală a vreunui filozof sau savant.

Un mare fizician a lumii contemporane a fost întrebat odată ce spune ştiinţa

despre univers – este închis sau deschis? Iar el, cu o sinceritate nu lipsită de
ironie, a răspuns: “Nu pot să concep decât un univers deschis pentru că… sufăr
de claustrofobie”.

Ceea ce vreau să spun este că le este răpită tinerilor libertatea de alegere, sau
sunt influenţaţi în mod decisiv în alegerile lor, ascunzându-li-se cumva aceste
stări de lucruri sau prezentându-li-se lucrurile într-un mod necinstit, ajungând
aşa că altcineva să facă alegerea în locul lor. Nu spun că totul în filozofie sau în
ştiinţă ar fi la bunul plac, ar ţine de opţiunea personală a unui filozof sau a unui
savant. Ceea ce vreau să spun este că problemele de căpetenie ale vieţii,
problemele de căpetenie ale existenţei, întrebările fundamentale, trebuie să-şi
primească răspunsul prin libera alegere a fiecărui om, fie tânăr, fie bătrân, fie
filozof, fie analfabet, fie savant, fie neştiutor în cele ale ştiinţei, şi nu are nimeni
dintre oameni dreptul să îngrădească sau să ştirbească această libertate de
opţiune nici măcar în numele vreunei pretinse autorităţi a raţiunii sau în numele
unei pretinse autorităţi ştiinţifice.

Întinderea raţiunii umane dincolo de limitele spiritului întrebător, pretenţia ei de

a da răspunsuri absolute, constituie o extrapolare nelegitimă. De altfel, în
privinţa crezului nihilismului – nu există adevăr, nu există stare de lucruri
absolută – înşelăciunea şi contradicţia nu sunt greu de observat. Dacă nu există
adevăr atunci nici afirmaţia că nu există adevăr nu este adevărată; dacă nu există
stare de lucruri absolută atunci nici afirmaţia că nu există stare de lucruri
absolută nu este absolută. Şi iată-ne pe nisipuri mişcătoare, ne învârtim în cerc
iar cercul este unul al nebuniei, al demenţei, este unul generator de nebunie.

Ce se întâmplă cu sufletul unui tânăr, care în prospeţimea lui este însetat de

adevăr, de absolut, de frumuseţe? Din păcate, dacă a fost amăgit să subscrie la
crezul nihilismului, dacă s-a strecurat în sufletul lui această otravă, el va începe
să alunece pe panta răzvrătirii, a blazării, a nepăsării, a demenţei manifestată
printr-un trio ucigător de suflet: sex, droguri, violenţă, sfârşind în deznădejdea
cea mai de pe urmă şi de multe ori în sinucidere.

De ce anume cred eu că ar avea nevoie mai mult

şi mai mult tinerii de astăzi?

Mai mult decât de orice, mai mult decât de aer, cred că ar avea nevoie de un
strop de dragoste adevărată. Dar şi aici apar confuzii, şi aici este primejdia unor
amăgiri care nasc după aceea dez-amăgiri şi lasă sufletele rănite şi pustiite.
Multe lucruri înţeleg oamenii sub numele de dragoste, dar eu cred că una
singură este dragostea adevărată: dragostea lui Hristos, dragostea cu care a iubit
Hristos şi dragostea aceea care Îl are pe El ca temei al ei. Numai aceasta este
nemuritoare, este desăvârşită, este de nezdruncinat, este atotcurată, este infinită,
în stare să sature setea fără de măsură, setea infinită de dragoste a sufletului unui
tânăr.

Noi numim dragoste şi dragostea părinţilor faţă de copiii lor, şi dragostea

copiilor faţă de părinţi, şi dragostea pe care şi-o poartă soţii unul altuia într-o
căsnicie, şi dragostea care se naşte între doi tineri care se iubesc şi vor să se
căsătorească, şi aici este vorba de o dragoste firească, legitimă, dar dragostea
aceasta nu este de ajuns ca să sature sufletul omenesc. Chiar dacă nu am lua în
seamă faptul că multe familii sunt într-o stare de tulburare, de dezbinare, (soţii
se ceartă între ei, copiii sunt răniţi sufleteşte şi lipsiţi de căldura dragostei pe
care ar trebui să o ofere căminul familial), chiar dacă ne-am gândi că doi tineri
ar reuşi să păstreze curată dragostea lor, nemurdărită de păcate trupeşti care
întotdeauna - o spun de multe ori şi o simt tinerii înşişi - nu fac decât să întunece
frumuseţea, limpezimea şi curăţia relaţiei lor ducând la slăbirea ei; deci chiar
dacă tinerii ar birui păcatele trupeşti şi dragostea lor s-ar împlini într-o căsnicie
fericită, totuşi dragostea aceasta dacă nu Îl are şi pe Hristos nu îl va putea
susţine, nu îl va putea hrăni pe om decât cel mult până la mormânt. Moartea
desparte pe părinţi de copii, oricât de curată, oricât de puternică ar fi fost
dragostea firească pe care şi-au purtat-o unii altora, desparte pe copii de părinţii,
desparte pe soţi unul de altul, dragostea omenească firească nu are putere să
treacă dincolo de mormânt, este neputincioasă în faţa morţii. Or dragostea Lui
Hristos, dragostea care Îl are pe El ca temei al ei biruieşte moartea, trece şi
dincolo de moarte; în Hristos care a biruit moartea dragostea aceasta trece şi
dincolo de moarte mulţumind pe deplin sufletul omenesc.

Numim dragoste şi dragostea pe care şi-o poartă şi doi prieteni, dragostea pe

care se întemeiază o prietenie omenească, dar şi aici, pe lângă temeiurile firii,
care am văzut mai înainte că nu au putere să susţină dragostea decât până la
mormânt – iar acolo, în faţa mormântului dragostea aceasta dacă nu Îl are pe
Hristos rămâne fără mângâiere, lăsând în suflet gol şi pustiu – deci pe lângă
temeiurile firii există şi alte temeiuri încă mult mai şubrede, decât acestea. Unul
iubeşte pe prietenii săi pentru că este iubit, adică egoismul este temeiul
dragostei lui. Altul iubeşte pentru că este cinstit, adică slava deşartă este temeiul
dragostei lui. Altul iubeşte pentru că i s-a făcut un serviciu oarecare. Altul
iubeşte pe temeiul vecinătăţii. Altul pe temeiul tovărăşiei, la o afacere reuşită
sau la petreceri. Dar cât de amăgitoare, cât de uşor de zdruncinat este dragostea
care are asemenea temeiuri şi încă se numeşte cu numele dragoste, putem vedea,
cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a lui, din pricinile care fac
din prieteni duşmani şi se termină cu dragostea aceasta, se întrerupe legătura
între cei care ziceau că se iubesc, dacă se iscă între ei insulte, pagube de bani,
clevetire, invidie, dragoste de slavă deşartă sau altele asemănătoare.

Dragostea de prieteni care Îl are pe Hristos ca temei al ei nu este aşa. Dragostea

aceea este de nezdruncinat. Cel care iubeşte pe prietenii săi cu dragostea lui
Hristos nu încetează niciodată să iubească. Cel care iubeşte pe prietenul său aşa
cum a iubit Hristos continuă să-l iubească, chiar dacă prietenul său îl insultă,
chiar dacă îl vorbeşte de rău, chiar dacă i-ar produce vreo pagubă materială,
pentru că şi Hristos tot aşa a iubit. A iubit pe cei care Îl ocărau, pe cei pe care Îl
vorbeau de rău, pe cei care i-au răsplătit cu oţet şi cu fiere şi cu răstignire în
schimbul nenumăratelor binefaceri.
Deci de nimic nu are nevoie sufletul unui tânăr mai mult decât de dragoste
adevărată. De dragoste şi de adevăr. De adevăr, dar nu de adevărul ştiinţific sau
filozofic, nu de predici despre adevăr, ci de martori vii ai Adevărului Celui Viu
şi Întrupat al lui Dumnezeu, martori vii care să-i convingă pe tineri prin
cuvântul şi prin viaţa lor de frumuseţea Adevărul Celui Viu. Martori vii în care
să locuiască Însuşi Adevărul Cel Viu şi Întrupat al Lui Dumnezeu şi care să le
arate tinerilor pe Acesta prin viaţa lor.

Aici însă ajungem la o altă problemă a lumii contemporane, care se răsfrânge în

primul rând asupra tinerilor. A da mărturie despre dragoste şi despre adevăr este
un lucru înfricoşător. Viaţa unui martor viu al dragostei dumnezeieşti şi al
adevărului dumnezeiesc trebuie să fie străină de orice urmă de egosim, de orice
urmă de mândrie, de orice urmă de slavă deşartă, de orice urmă de invidie, de
orice urmă de gelozie, de orice urmă de răutate, de orice urmă de necurăţie şi de
împătimire faţă de plăcerile trupeşti. Viaţa unui astfel de om trebuie să fie ca o
melodie, în care nu trebuie să se audă nici cea mai neînsemnată notă falsă, nimic
nu trebuie să sune a gol; tinerii sunt foarte sensibili la demagogie, la făţărnicie.
A vorbi despre virtuţi înalte fără a le practica duce la necredinţă. Problema lumii
contemporane care se răsfrânge asupra tinerilor este lipsa sau împuţinarea, fără
măsură aş zice, a acestor martori vii ai adevărului şi ai dragostei dumnezeieşti –
împuţinare semnalată de către toţi părinţii duhovniceşti, trăitori în ultimile
decenii.

Ce este de făcut?

Eu nu pot decât să îi îndemn pe tineri mai întâi să lupte să-şi păstreze o

prospeţime sufletească, o prospeţime a căutării, să nu se mulţumească cu soluţii
de-a gata, să cerceteze îndelung, să se întrebe cu multă grijă. Pentru că se pare
că este propriu acestei vârste această nelinişte adâncă, fiinţială, această căutare a
identităţii, ea are se pare mai multă prospeţime decât la orice altă vârstă.

Şi pentru că ne propunem să privim problema în chip dogmatic, adică… în

lumina mântuitoare a Celui de Sus, aş spune că aceasta este şi mărturia pe care
ne-o oferă această lumină mântuitoare a Celui de Sus cu privire la condiţia
tânărului. Vedeţi, în Sfintele Evanghelii doar despre un tânăr se spune că l-a
întrebat pe Domnul în adevăr: “Ce bine să fac ca să moştenesc viaţa cea
veşnică?” Cunoaşteţi toţi, cred, întâmplarea cu tânărul bogat din Evanghelie. Au
întrebat şi alţii, a întrebat şi învăţătorul de lege acelaşi lucru, dar el nu a întrebat
ca să afle, ci a întrebat ca să ispitească. Au întrebat cumva şi fariseii şi
cărturarii, i-au zis Mântuitorului: “Până când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti
Hristosul spune-o pe faţă”. Dar nu au cerut răspuns ca să afle ci au cerut ca să
aibă de ce să-L învinuiască. Au întrebat şi mulţimile: “Ce să facem ca să facem
lucrările lui Dumnezeu?”, dar şi ele nu căutau răspuns, ci căutau, cum le-a spus
Domnul, mâncarea cea pieritoare. Despre tânărul bogat însă spune Evanghelia
că Domnul L-a iubit. Tânărul a întrebat: “Ce bine să fac ca să am viaţa cea
veşnică?” şi Domnul i-a înşirat poruncile Decalogului, într-o sinteză a lor. Iar el
a zis: “Toate acestea l-am păzit din tinereţile mele. Ce îmi mai lipseşte?”. Vedeţi
nevoia adâncă a sufletului lui, căutarea identităţii – “ce-mi mai lipseşte, cum să
mă împlinesc?”. Şi atunci ne spune Evanghelia că Domnul a privit cu dragoste
la el, deci el avea această sinceritate a căutării, şi i-a spus: “Dacă voieşti să fii
desăvârşit, du-te şi vinde toate câte le ai şi le împarte săracilor şi apoi, luându-ţi
crucea ta, vino şi urmează Mie”. Pentru tineri e de luat aminte şi ceea ce
urmează. Tânărul s-a întristat pentru că avea multe avuţii, n-a primit răspunsul
Domnului. Proprie tinereţii este deci această prospeţime a căutării, dar tot
proprie tinereţii este şi o tărie a ispitelor. Ispitele au o mult mai multă putere de
seducţie la vârsta aceasta.

Să ştiţi că şi Domnul de aceea a ales să biruiască întreita ispitire din pustiu la

vârsta de 30 de ani – o tinereţe împlinită – pentru că la vârsta aceasta tăria
ispitelor întrece orice măsură pe parcursul vieţii omeneşti. A biruit Domnul
întreita ispitire în care se cuprinde toată ispita: ispita plăcerii – “zi acestor pietre
să se facă pâini“; ispita mândriei, a slavei deşarte –“aruncă-Te de aici jos” şi
ispita iubirii de arginţi, a împătimirii faţă de lucruri – “toate acestea Ţi le voi da,
slava lumii şi bogăţiile ei, dacă vei cădea şi Te vei închina înaintea mea”. Deci
proprie tinereţii este şi această tărie a ispitelor şi aici este de luat aminte. Îi
îndemn pe tineri să păstreze această prospeţime a căutării, să nu o lase
înnăbuşită în păcate trupeşti, în distracţii prosteşti şi nebuneşti. Să nu o lase
înecată şi otrăvită de ideile pe care le propagă nihilismul.

Dar nu îi îndemn pe tineri numai atât, mă gândesc că lor le este spre mângâiere
şi o pildă pe care o rosteşte Domnul şi care, în aparenţă, nu ar avea nici un fel de
legătură cu problemele generaţiei tinere:

Pilda lucrătorilor tocmiţi la vie

Şi aş vrea să vă citesc mai întâi pildă pe care o socotesc o pricină de

îndestulătoare mângâiere pentru tineri: “Împărăţia Cerurilor este asemenea
unui om stăpân de casă, care a ieşit dis de dimineaţă să tocmească lucrători
pentru via sa şi, învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi i-a trimis în via sa,
şi ieşind pe la ceasul al 3-lea (adică 9 dimineaţa) a văzut pe alţii stând în piaţă
fără lucru şi le-a zis acelora: mergeţi şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul vă voi
da. Iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al 6 -lea şi al 9-lea a făcut tot aşa.
Ieşind pe la la ceasul al 11-lea a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: De ce
aţi stat aici toată ziua fără lucru? Zis-au Lui: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit.
Zisa lor: Duceţi-vă şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul veţi lua. Făcându-se seara
stăpânul viei a zis către îngrijitorul său: Cheamă pe lucrători şi dă-le plată
începând de la cei din urmă până la cei dintâi. Venind cei din ceasul al 11-lea
au luat câte un dinar şi venind cei dintâi au socotit că vor lua mai mult dar au
luat şi ei tot câte un dinar. Şi după ce au luat cârteau împotriva stăpânului
casei zicând: Aceştia de pe urmă au făcut un ceas şi i-ai pus deopotrivă cu noi
care am dus greutatea zilei şi arşiţa. Iar el răspunzând a zis unuia dintre ei:
Prietene, nu-ţi fac nedreptate oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este
al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie. Au nu mi se cuvine
mie să fac ce voiesc cu ale mele sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?
Astfel vor fi cei pe pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă că mulţi sunt chemaţi dar
puţini aleşi” (Matei 20, 1-16).

Ce legătură ar putea să aibă pildă aceasta cu problemele tinerei generaţii? Chiar

dacă se pare că trăim ceasul al 11-lea al istoriei, chiar dacă pe tinerii lumii de
astăzi nimeni nu i-a tocmit (sunt ai nimănui, sunt orfani, nu văd nicăieri un
exemplu de virtute, lumea nu le oferă nici un ideal de adevăr, de frumuseţe,
trăim în mijlocul unei decăderi cumplite), [ei] să aibă încredere, să aibă nădejde,
că iată, stăpânul casei caută şi în ceasul al 11-lea lucrători pentru via sa! Şi ceea
ce poate părea un dezavantaj – tinerii de astăzi au puterile sufleteşti şi fizice
slăbite, nu sunt ca tinerii generaţiilor de secole în urmă, se pare că lucrarea lor
duhovnicească este neînsemnată (au cârtit cei din ceasul întâi şi au zis: Aceştia
din urmă au făcut abia un ceas = o lucrare de nimic, de un ceas)…; chiar dacă
lucrarea lor ar părea să fie neînsemnată pentru că puterile lor sufleteşti şi fizice
sunt şubrezite, să nu se teamă! Căldura voinţei lor, căldura dragostei cu care vor
răspunde chemării va implinii lipsa lucrării şi vor fi socotiţi asemenea cu cei
dintâi.

Iată, vedeţi, cei dintâi prin ceeea ce ar fi putut să le fie un avantaj şi-au agonisit
pierzare, unii pentru că s-au tocmit cu stăpânul viei, au lucrat lui Dumnezeu
pentru răsplată şi-au pus nădejdea în lucrarea lor, având o zi întreagă înainte
(vom lucra mult, merităm răsplata) şi atunci stăpânul îi primeşte după dreptate:
“Ia ce este al tău şi pleacă. Tu nu M-ai dorit pe mine, ai dorit dinarul – iată ai
dinarul şi pleacă.”

Părinţii Bisericii spun că aceasta – “ia ce este al tău şi pleacă” – înseamnă o

condamnare la chinurile veşnice, înseamnă rupere pentru veşnicie de
Dumnezeu. Deci ceea ce ar părea să fie dezavantaj pentru tinerii de astăzi poate
să devină temei de mântuire, pentru că, într-adevăr – repet ce am spus – căldura
dragostei, mărimea de suflet cu care vor răspunde chemării, fără a nădăjdui în
lucrarea lor, va împlini locul lucrării şi li se va face parte cu cei dintâi, ba încă ei
cei din urmă vor putea să fie cei dintâi după cuvântul Evangheliei”.
Lumea vrea să Îl omoare pe Hristos, făcându-ne să îl ignorăm, să îl scoatem
din viaţa noastră, alegând doar “supravieţuirea”, “siguranţa” şi
“adaptarea”. Predica Părintelui Tudor Ciocan la Pilda lucrătorilor celor
răi

7.09.2020

Pr. Tudor Ciocan: Cuvânt la Pilda lucrătorilor celor răi - 06.09.2020

Iubiți frați creștini, Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a dat viața aceasta;
și ne-a dat viața aceasta ca să ne mântuim. Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru că,
chiar în condițiile acestea mai aparte în care suntem, putem să-I slujim Lui, să
participăm la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim în momentele cele mai
importate din viață. Și de acesta ne-a fost dată viața, pentru ca să ne unim cu
Dumnezeu. Unirea cu Dumnezeu o facem prin Sfânta Împărtășanie și prin orice
faptă bună, prin orice rugăciune, prin orice gând pe care-l ridicăm către
Dumnezeu. Unirea cu Dumnezeu o facem aici pentru ca să ne pregătim pentru
unirea desăvârșită de dincolo, din viața veșnică. Din păcate, de multe ori uităm
acest rost fundamental al vieții noastre. Îl uităm și-n fiecare dintre noi, îl uităm
și ca neam, îl uităm și ca oameni ai lumii acesteia.

Pentru că astăzi într-adevăr se vorbește despre parabola respectivă despre

poporul evreu care și-a luat în stăpânire Legea și a considerat că este stăpân al
Legii pe care Dumnezeu i-a dat-o, stăpân al țării pe care Dumnezeu i-a dat-o și
n-a mai ascultat de glasul proorocilor și n-a mai adus roadă potrivită lui
Dumnezeu. Roada potrivită lui Dumnezeu nu era împlinirea formală a Legii,
ci era inima curată din care să izvorască toată bunătatea și adorarea cea
frumoasă a lui Dumnezeu și toată fapta bună pentru cel de lângă noi:
dragostea. Deci aceasta era roada. Poporul a fost de multe ori certat prin
prooroci și nu i-a ascultat pe acești prooroci până când a fost trimis chiar Fiul
care a fost omorât și Acesta de către mai-marii iudeilor împreună cu romanii (nu
intru în amănunte juridice aici), așa încât Dumnezeul cel ceresc, Tatăl, a luat via
de la lucrătorii cei răi și a dat-o altora care să-i dea rodul ei.

Acești alții suntem noi. Noi, creștinii, nu neapărat noi, poporul român. Dar ni se
poate aplica această pildă și nouă, din păcate, dacă nu mai aducem roada cea
bună lui Dumnezeu. Niciodată pildele din Vechiul Testament nu se referă doar
la condamnarea evreilor ca atare, pentru că nu-i condamnă pe iudei. Hristos era
iudeu după sânge, era tăiat împrejur. Maica Sfântă, Fecioara Maria era evreică.
Sfinții Ioachim și Ana erau evrei, Sfinții apostoli toți erau evrei. Deci ceea ce
condamna Hristos nu la poporul iudeu, ci la iudaism, era sterpiciunea, faptul că
a devenit sterp, neroditor duhovnicește.

Asta însă ni se poate întâmpla și nouă. Deși suntem creștini, deși am primit ca
popor și ca civilizație europeană credința cea adevărată prin propovăduirea
apostolilor, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, prin propovăduirea ierarhilor
și cuvioșilor după aceea, prin sângele martirilor, totuși se poate întâmpla să nu
mai aducem roadă lui Dumnezeu.

Și asta o vedem prea bine în lumea contem-porană care Îl ignoră pe Dumnezeu

și ca atare își tratează viața aceasta ca și cum ar fi un dat, dar nu ca și cum ar fi
un dar de sus pentru care trebuie să mul-țumești - odată ce primești un dar,
trebuie să fii mulțumitor celui care ți-a adus darul, - ci pur și simplu așa, e o
viață autonomă, care nu are legătură cu nimeni și cu nimic și pe care [credem
că] trebuie s-o trăim cât se poate de mult și cât se poate de bine, să ne ferim de
orice boală, de orice întristare pentru că ne umbrește viața aceasta, “una singură
pe care o avem” și în fața căreia nu suntem responsabili pentru ea nimănui. Nu
suntem responsabili pentru viața aceasta nimănui și ca atare putem să facem
cam ce vrem noi. Cu niște minime valori morale care și acestea au devenit
foarte dubioase, foarte îndoielnice în lumea contemporană. Că dacă ar fi fost
valorile morale creștine, mai puteam să avem o speranță. Dar valorile morale
actuale, ceea ce se cheamă ”corectitudinea poli-tică”, ”neomarxismul” și toate
celelalte, ne duc pe niște căi nu lăturalnice, ci de-a dreptul anticreștine, cele pe
care ar trebui să le respectăm.

Oricum, din păcate, iată că societatea în care trăim Îl ignoră pe Dumnezeu și, ca
atare, ne obișnuiește și ne învață să-L ignorăm pe Dumnezeu. Sau să-L ținem pe
Dumnezeu undeva, în privat, să nu-L mai ținem în public, să nu-L mai afirmăm
în public. Dumnezeu, da, treaba fiecăruia dintre noi cu credința noastră, dar nu
cumva să-i stânjenim pe ceilalți cu credința noastră și, ca atare, avem o societate
ceea ce se cheamă ”laică”, dar nu un laicism deschis către Dumnezeu, ci un
laicism ignorându-l pe Dumnezeu și, de fapt, un laicism anticreștin. Asta este
lumea în care trăim.
Și iată că i s-au trimis [prooroci] și lumii acesteia în care trăim noi, ni se trimit
mereu prooroci. Care sunt proorocii lumii celei noi? Sunt vestitorii adevăratului
sens al Evangheliei. C-au fost ierarhi, c-au fot cuvioși, c-au fost mărturisitori,
aceștia sunt cei care ne aduc mereu aminte că suntem creștini, că L-am primit pe
Hristos în Taina Sfântului Botez, că Îl avem pe Hristos în Taina Sfintei
Împărtășanii, că-L avem pe Hristos în Sfânta Biserică și că trebuie să dăm roade
pentru aceasta. Ne-a dat Dumnezeu cel mai mare dar pe care putea să ni-l dea în
lumea aceasta, anume să fim cu Hristos, Dumnezeu Tatăl ni L-a dat pe Dumne-
zeu Fiul. Ne-a dat lucrarea Duhului Sfânt pe care o avem fiecare dintre noi prin
Taina Sfintei Mirungeri, prin faptul că am fost pecetluiți cu Sfântul și marele
Mir și am primit darurile Sfântului Duh. Ne-a dat Dumnezeu această mare și
tainică lucrare a Duhului Sfânt în Taina Pocăinței și în orice lucrare slujitoare a
Bisericii, încât fiecare dintre noi să ne putem deschide către Dumnezeu, să pu-
tem aduce roade bune lui Dumnezeu. Roade bune lui Dumnezeu nu înseamnă
altceva decât inima curată, cu adevărat curată, despătimită și credința cea ade-
vărată, care să lucreze în noi și în cei din jurul nostru și în societatea în care
trăim.

Așadar, iată că se aplică pilda aceasta nu numai pentru evrei ci și pentru noi,
pentru europeni sau pentru civilizația aceasta europeană, [creștină]… Se mai
aplică și pentru fiecare dintre noi, nu numai pentru aceia, ci pentru oricare dintre
noi. De fiecare dată când păcătuim, mai mult sau mai puțin. de fapt Îl ignorăm
pe Dumnezeu și de fapt ne trăim viața ca și cum Dumnezeu n-ar fi, exact cum
ne învață lumea contemporană, ca și cum ar fi un dat al nostru, este un drept al
nostru să ne trăim viața, ”lasă-ne, Doamne, în pace, cu toate pretențiile Tale!”

Orice păcat, cât de mic ne pune în această ipostază față de Dumnezeu. Și atunci,
de fapt, orice gând bun pe care-l avem sau pe care-l auzim, că citim o rugăciune,
că ne vine așa, oarecum din senin - dar, de fapt, niciodată nu-i din senin, sau
este dintr-un „senin” mai presus de fire, pentru că Dumnezeu ne trimite îngerii
Săi ca să ne lumineze și să ne curețe, să ne ferească de căderi prea mari, să ne
deștepte, să ne trezească la lumina cea adevărată și la credința cea adevărată. Ni-
i trimite pe sfinții îngeri, pe sfinți. Deci nu există vreodată gând bun venit așa,
din senin. Orice astfel de gând este echivalentul proorocilor. Putem să-l primim
sau putem să-l respingem. Dacă-l primim, atunci să aducem rod vrednic de
gândul pe care l-am primit. Să ne aducem din nou aminte că suntem creștini.
Dacă-l respingem, ne asemănăm întrutotul lucrătorilor celor răi, care vor să-L
ignore pe Dumnezeu, să ignore sensul adevărat al vieții, să trăiască viața aceasta
ca și cum ar fi singurul bun și ca și cum după aceasta n-ar mai urma altceva, n-
ar mai urma veșnicia.

De aceea, să fim cu luare-aminte. Niciodată pildele nu vorbesc în abstract.

Pildele și învățăturile Evangheliei ne vorbesc fiecăruia dintre noi aici și acum.
Trebuie doar să le înțelegem. Dacă nu le înțelegem, trebuie să ne sfătuim, să
întrebăm ades părinții. Sunt atâtea cărți. Acuma chiar sunt atâtea emisiuni.
Ascultăm. Să înțelegem, să facem cumva ca Evanghelia să fie vie pentru fiecare
dintre noi. Ce înseamnă o Evanghelie vie? Nu înseamnă doar s-o citim, ci să
încercăm mereu să-i înțelegem sensul ca să o putem trăi în viața noastră de zi cu
zi. Pentru că dacă nu trăim Evanghelia în viața noastră de zi cu zi înseamnă că
trăim după un alt sistem de valori. Și acel alt sistem de valori nu poate să fie
creștin și nu poate să fie mântuitor. Pentru că nu ne duce la Hristos, nu se
întemeiază pe Hristos și nu ne duce la Hristos. Și atunci ajungem la acel ultim
cuvânt al pildei de astăzi. Dacă nu-L iubim pe Hristos, piatra aceasta cea din
capul unghiului care este Hristos va cădea peste noi și ne va zdrobi. Când? În
momentul morții noastre și în momentul Judecății de apoi. Nu există să scăpăm
vreodată cu adevărat de Hristos! Nu există să scăpăm vreodată cu adevărat de
Dumnezeu!

Diavolul ne pune acest gând, că de Dumnezeu se poate scăpa: ”Ignoră-L pe

Dumnezeu! Nu, Dumnezeu vă-nvață rău, eu vă învăț bine” ca pe Adam și pe
Eva. ”Nu o să muriți. O să învățați ce este bine și ce este rău. Gustă! Ia!
Mănâncă! Înfruptă-te din rodul acesta oprit!” Și Eva, și Adam văzând fructul
oprit, și știau că este oprit, plăcut la vedere, bun la gust și vrednic de dorit au
mâncat din el. Asta face diavolul și cu noi acuma. Îl pune în paranteză pe
Dumnezeu: ”Lasă-L pe Dumnezeu! Este, da, e-adevărat, dar e undeva, sus, e
departe, o să ne înțelegem cu El altădată, mai încolo! Acum trăiește-ți viața!
Acum adaptează-te la viața aceasta! Acum supraviețuiește și pe urmă vei
vedea!” Or, a supraviețui în viața aceasta înseamnă a nu ne îndumnezei în viața
aceasta.

Și vin la Daniil Tudor, mare poet isihast și mare trăitor al Ortodoxiei, chiar dacă
a avut multe zvârcoliri sufletești, excepțional trăitor din Rugul Aprins care
spune în acest Imn acatist al Rugului Aprins, minunat Imn! Spune la un moment
dat că viața merită mai mult decât a fi trăită. Ea merită a fi îndumnezeită. Dacă
ne lăsăm și ne lăsăm reduși, cum ni se induce tot timpul, la a supraviețui, a ne
bucura [exclusiv] de clipa aceasta, a trăi pentru pâine și circ, atunci n-o în-
dumnezeim. Dacă n-o îndumnezeim, nu înseamnă altceva decât că Îl dăm afară
pe Dumnezeu din viața noastră. Că ignorăm toate mesajele, toate chemările pe
care Dumnezeu ni le face, și că, dacă am putea, L-am omorî pe Hristos, dar de
fapt Îl omorâm pe Hristos noi înșine. Nu-L mai putem omorî fizic, ceea ce a
murit o dată, nu mai poate fi biruit de moarte niciodată. Dar Îl omorâm pe
Hristos ignorându-L pe El.

Și ceea ce încearcă să facă lumea aceasta în care trăim și chiar societatea româ-
nească în care trăim acuma, exact asta încearcă să facă. Nu-L mai poate omorî
pe Hristos a doua oară, deși ar face-o cu multă plăcere, cu mare plăcere. Să-L
vadă pe Hristos mort și pus în mormânt și cu groapa cu betoane puse deasupra,
ca nu cumva să mai iasă vreodată de-acolo. Asta nu se mai poate face.

Dar se pot face celelalte lucruri, anume a ne omorî pe noi sufletește. Și cum ne
omoară sufletește? Scoțându-L pe Hristos din viața noastră. Încetișor-încetișor.
”Hai să ne ocupăm de altceva, hai să ne ocupăm de sănătatea trupească, hai să
ne ocupăm de siguranța socială, hai să ne ocupăm de altceva, de binele nostru,
al tuturor. Dar fără Hristos!” Avem de optat și de ales fiecare dintre noi. E mai
ușor să ne lăsăm duși de duhul lumii. E mai ușor să ne așezăm undeva, în
spatele așa-zisului ”bine comun”, dându-L deoparte pe Hristos, punându-L în
paranteză pe Hristos. ”Nu-ți cere nimeni să te lepezi de Hristos. Doar ignoră-
L!”. Ne e mai ușor să trăim așa cum vrea lumea de la noi, să ne aplaude, poate -
deși să știți că cei care vor să-L scoată pe Hristos n-or să ne aplaude niciodată
pe noi, creștinii, chiar dacă noi ne facem că-L ignorăm pe Hristos.

Chiar dacă-L ignorăm pe Hristos, noi totdeauna vom avea această țară pentru ei,
anume că suntem creștini și încercăm să fim practicanți. Dar, mă rog, pentru
unii și pentru alții, să spunem că suntem niște buni cetățeni, desăvârșiți cetățeni
și ascultăm de aceștia, și-n felul acesta poate vom fi și noi primiți în cetate. Dar,
de fapt, cetatea în care vrem să fim primiți L-a dat afară pe Hristos, ba chiar L-a
omorât pe Hristos. Este Ierusalimul cel pământesc. De aceea, avem de ales între
a fi plăcuți de aceștia și a fi plăcuți de Hristos. S-a acutizat în felul acesta.
[Chiar dacă] acuma parcă s-a mai “aplatizat” puțin tensiunea dintre societate,
modelul pe care societatea ni-l propune și aproape ni-l impune și modelul
Evangheliei, dar să știm că spre sfârșitul Istoriei această tensiune va crește din
ce în ce mai mult, așa cum am resimțit-o în martie, în aprilie, atunci când n-am
putut participa la Sfintele Liturghii, atunci când n-am putut să mergem în
cimitire, să ne apropiem de morții noștri, atunci când n-am putut participa la
Săptămâna mare. Atunci, cu toată bunăvoința autorităților, bine că ne-am putut
împărtăși. Mare lucru!

Dar atunci n-a fost o stare firească. Ei bine, aceea a fost o pregustare a ten-
siunilor de la sfârșitul veacurilor. Eu nădăjduiesc și ne rugăm să ne dea
Dumnezeu cum o ști că e mai bine pentru noi, dar să ne dea putere ca mereu,
orice ar fi, să alegem să-i fim plăcuți Lui. Și dacă lumea ne acceptă așa, atunci
cu atât mai bine. Dacă lumea nu ne acceptă așa, știm prea bine că ceea ce sufe-
rim din partea lumii suferim pentru Hristos. Și dacă suferim pentru Hristos,
atunci împreună cu Hristos vom fi și în veacul de-aici și în veacul viitor. Amin!”
 Puţină vreme mai sunt cu voi… Cuvinte răscolitoare ca nişte Denii ale
părintelui mucenic Constantin Sârbu. Şi o meditaţie la Evanghelia primei
Denii (smochinul neroditor, lucrătorii cei răi, darul care se va lua de la noi)

Părintele martir Constantin Sârbu - Puţină vreme mai sunt cu voi … O

meditaţie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucrătorii cei
răi, darul care se va lua de la noi)

Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti
acest har? Ce vei face când se va duce de la tine?

Mai sunt puţin cu voi…

“Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ, prilejurile binecuvântate sunt cele
mai rare şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi.

O, dacă am şti dinainte aceste lucruri, pe care le ştim în urmă, cum am

răscumpăra atunci cu grijă zilele fericite! Cum am folosi ocaziile binecuvântate
şi cum am şti să preţuim pe oamenii buni cât mai sunt cu noi!

Oricât de lungă i-ar fi viaţa pe pământ, omul bun rămâne tot puţin lângă noi. De
omul bun şi cu voia bună nu te saturi niciodată! De Dumnezeu şi de bunătate
este atâta nevoie printre oameni, că oricât ar prisosi, tot va fi mereu lipsă! Dar
când ai de la Dumnezeu harul de a avea lângă tine un învăţător preţios, un
binefăcător atât de rar, un părinte atât de scump, un prieten şi un soţ atât de
dulce şi de neînlocuit, nu te despărţi nici o clipă de el, ţine-i minte orice cuvânt,
urmează-i orice sfat, preţuieşte-i orice îndrumare, învaţă-i orice pildă! Că de
nimic nu vei avea nevoie mâine ca de acestea, când el nu va mai fi cu tine şi
când tu nu vei mai avea nici pe cine să mai întrebi, nici cui să-i mai spui ceea ce
îi spuneai numai lui. Abia atunci vei vedea pe cine ai avut lângă tine!

Dragă tinere şi tânără care mai aveţi încă un tată şi o mamă lângă voi, pe măsură
ce trec zilele, aceste capete cărunte, aceste inimi care v-au iubit şi vă vor iubi
până la moarte vor pleca de pe pământ. De aceea, cât mai sunt lângă voi, să-i
preţuiţi şi să-i iubiţi cu toată puterea voastră, căci nici iubirea de soţ, nici cea de
frate, nici cea de fiu nu va putea fi niciodată atât de frumoasă şi adevărată ca
iubirea părintească!

Soţ sau soţie poţi să ai pe oricine, fraţi poţi să ai mai mulţi, fii şi fiice poţi avea
tot aşa, dar mamă adevărată nu mai poţi avea în vecii vecilor, decât numai una!
Şi nici tată adevărat nu mai poţi avea un altul, decât unul.

Dragă soţ şi soţie, aţi trăit atâţia ani împreună, Dumnezeu v-a unit şi v-a ajutat
să treceţi prin atâtea încercări până astăzi; aţi crescut copii, aţi ridicat case, aţi
suportat necazuri; anii vi se apropie acum de sfârşit şi numai Dumnezeu ştie cât
veţi mai fi împreună! Atunci, de ce nu vă puteţi iubi mai mult, ierta mai mult,
preţui mai mult?!

Dragă suflete reîntors la Hristos, de atâtea ori te-a chemat pe tine Hristos şi
atâţia ani a fost El mereu lângă tine! Anii au trecut, atâţia dintre cei care au auzit
şi au ascultat cuvântul sfânt alături de tine s-au întors la Hristos sau la mormânt,
dar tu încă stai între Hristos şi mormântul tău. La Hristos ai putea să vii, dar nu
vrei. La mormânt n-ai vrea să mergi, dar nu vei putea să nu te duci. Hristos mai
este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce
vei face când se va duce de la tine? Nu-L lăsa să plece, vino!
Doamne, Iisuse Hristoase, Îţi mulţumesc că nu ai plecat nici de lângă mine
până nu m-am hotărât să Te primesc şi eu şi să Te cuprind în inima mea pe
veci! Mă rog din tot sufletul pentru toţi acei de lângă mine, precum şi pentru
cei de pe pământ care încă nu Te-au aflat pe Tine. Ajută-i, Te rog, ca să Te
afle şi ei cât mai sunt pe pământ!”

(din: Lacrimă şi har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu,

2011)

Meditaţie Război întru Cuvânt:

Evanghelia după Matei 21: 18-19, 33-43

Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un

smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi
a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a
uscat îndată…

… Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie.
A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o
lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe
slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi,
pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a
trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă,
a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei,
văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să
avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au
ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns:
Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da
roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra
pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la
Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun
că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face
roadele ei.

Meditaţie Război întru Cuvânt:

Mult, foarte mult, ni s-a dat nouă, creştinilor ortodocşi ai acestor vremuri de
pace şi de libertate, binecuvântaţi să trăiască una dintre rarele şi fericitele
secvenţe (scurte, este drept) ale istoriei recente în care credinţa lor nu numai că
nu le-a fost interzisă şi prigonită, dar a şi cunoscut, probabil, cele mai prielnice
condiţii de dezvoltare şi manifestare, din punct de vedere al facili-
tăţilor/înlesnirilor omeneşti (pe orizontală). Până în aceste zile, când se iţesc,
iată, la orizont, norii negri ameninţători ai celor mai mari strâmtorări şi ale celei
mai diabolice dictaturi de la începutul veacurilor, aşadar până acum, oricât ne-
am lamenta acum sau oricât ne-am fi plâns, cei mai mulţi dintre noi – cei relativ
tineri, să zicem – dacă am avea un strop de realism, de cunoaştere a istoriei
Bisericii, cât şi mai ales, de smerenie, ar trebui să ne dăm seama că, de fapt,…
ne alintăm foarte mult.

Niciodată în istorie o masă atât de largă de credincioşi nu a beneficiat de

privilegiul unui acces progresiv tot mai mare, iar ca urmare a internetului, a unui
acces - practic - cvasitotal, nelimitat, la toate sursele de formare şi de informare
ortodoxă, teologică, duhovnicească, de orice fel. Inclusiv, în ultimii ani, la
posibilitatea de a cunoaşte, din ce în ce mai amănunţit şi mai “specializat”, care
este mersul lucrurilor în ceea ce priveşte viaţa bisericească de la noi şi din lume,
dincoace şi dincolo de “cortina”; de a şti, a descoperi şi a fi conectaţi 24h/24 cu
tot ce mişcă “în lună şi în stele” în întreaga lume, cu o infinitate de alte
informaţii, cu tangenţă şi relevanţă mai mică sau mai mare pentru viaţa noastră
duhovnicească. O perioadă care, pentru foarte mulţi, a fost şi una de relativă
bunăstare materială, de confort sporit şi de posesie facilă a unor terminale de
înaltă tehnologie comunicaţională (mai nou, devenite aproape indispensabile, iar
pentru tot mai mulţi, o sursă de dependenţă psihologică). Viaţa uşoară şi accesul
larg la resurse informaţionale ne-a ajutat enorm să ne ocupăm cu activitatea de
cunoaştere a celor exterioare, mult dincolo de ceea ce ne puneau la dispoziţie
şcoala şi bibliotecile.

Nici unei alte generaţii nu i s-a dat prilejul pe care l-am avut noi, din plin: să
cunoaştem, să discernem şi să putem alege singuri tot ceea ce înseamnă reperele
corecte, sănătoase, autentice de învăţătură şi de practică bisericească, ba chiar să
le transmitem şi altora, să le împărtăşim, să le multiplicăm. Ni s-au pus la
îndemână scrierile Sfinţilor Părinţi mai vechi şi mai noi, am avut privilegiul să
ni se dea “pe tavă”, în cantităţi uriaşe, deja aproape “industriale”, vieţile şi
cuvintele de învăţătură ale părinţilor, trăitorilor şi teologilor contemporani, atât
în forme brute, cât şi în compendii şi versiuni concentrate, secvenţiale, filtrate,
selectate, “gata preparate”… Am avut şansa imensă – pe care nici sfinţii noştri
martiri ai închisorilor comuniste şi intelectualii creştini interbelici nu o aveau –
de a ne trezi, practic, fără vreun merit sau efort deosebit, la înţelegerea riguroasă
şi plină de acurateţe, la nivel raţional, a ceea ce înseamnă “dreapta credinţă”,
deosebind-o cu maximă acrivie de orice amestec, pervertire, omisiune sau
adăugire dogmatice sau morale. Am putut cunoaşte, aprecia şi folosi tot ceea ce
înseamnă icoana bizantină veritabilă, muzica psaltică tradiţională, slujire
ortodoxă curată, am putut cerceta, foarte frecvent, o mulţime de mănăstiri din
ţară şi chiar din afara ei, am putut cunoaşte şi cere sfat unui număr foarte mare
de duhovnici mai bătrâni sau mai tineri, mai încercaţi sau mai puţin, am putut
vedea şi asculta zeci şi sute de conferinţe, predici şi interviuri pe toate temele
posibile, să punem întrebări şi să primim răspunsuri… Şi încă multe altele, care
ar face şi mai obositoare această trecere în revistă.

Este acută nevoie să conştientizăm toate acestea, pentru că se pare, atunci când
le avem pe toate la discreţie, riscăm extrem de uşor “să ni se urască cu binele” şi
să luăm totul ca ceva absolut normal, ca pe nişte drepturi “naturale”, care ni se
cuvin, de care dispunem aşa cum binevoim, şi pentru care nu avem nici o
socoteală de dat nimănui. În realitate, tot ce avem (am avut) este un dar gigantic,
copleşitor şi… înfricoşător. Un dar şi o responsabilitate, o misiune, adică datoria
unei lucrări pe măsură. Este via bogată şi dotată cu tot ce trebuie, pe care trebuia
numai s-o lucrăm. Este smochinul care a fost sădit şi care trebuia numai să
aducă rod.

Să ne uităm însă foarte atent şi sincer la noi, şi să recunoaştem dacă avem ceva
mai mult decât simple frunze, şi acelea crescute fără meritul nostru, iar cu ele ne
lăudăm cât e ziua de mare, ca şi cum acelea ar fi totul. Iar Hristos-Domnul vine
la noi, flămând de a găsi loc unde să-Şi reverse şi să-Şi înmulţească iubirea… şi
flămând rămâne. Sămânţa Sa nu a adus rod. Suntem uscaţi, seci, găunoşi, dar ne
înfoim şi ne umflăm, fălindu-ne prosteşte… tot cu ceea ce El ne-a dat. Mulţi se
lasă înşelaţi şi, neştiind ce înseamnă rodul, se desfată infantil, de aspectul
exterior, poate chiar orbitor, poate chiar şi halucinogen, al frunzelor noastre. Îi
ameţim, îi îmbătăm cu iluzii, cu vorbe, cu pretenţii, cu promisiuni, cu teorii şi,
mai ales, cu forme. Cu forme “corecte” şi “frumoase”.

Când Dumnezeu Îşi trimite slugile ca să ne cerceteze, le alungăm şi le batem cu

furie, fiindcă ne deranjează şi caută să ne “împiedice” din săvârşirea propriei
noastre voi, a bunului nostru plac. Nu vrem să răspundem în faţa nimănui, nu
vrem să ascultăm de nimeni, nu vrem sub nici un chip să acceptăm ca nimic din
ceea ce “avem” nu ne aparţine de drept… Şi că nu ajunge să spunem “Doamne,
Doamne“, nu ajunge să facem lucruri de faţadă în numele Celui de Sus, ca să şi
însemne că “lucrăm în via Domnului”; ci trebuie, efectiv, să-I slujim şi să-I
închinăm numai Lui, cinstit şi supus, tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem, cu
frică şi cutremur, cu maximă recunoştinţă, până acolo unde să ne topim de
uimire şi de mulţumire pentru că Dumnezeu ne-a miluit cu o asemenea uriaşă
binecuvântare, în ciuda ticăloşiei noastre.

În loc de aşa ceva, comoara ortodoxiei noastră a ajuns astăzi, cel mai adesea, aşa
cum este trăită şi “mărturisită” de noi, numai un ghem de pretenţii ţâfnoase şi
îngâmfate, numai un pretext de auto-afirmare indecentă şi gălăgioasă, un “prilej
de câştig ruşinos” de slavă, de trufie a “deşteptăciunii”, de putere şi de… tot ce
se mai poate. În beneficiul… viermilor care ne vor mânca băşica de
deşertăciune a bunăstării lumeşti şi a eului nostru hipertrofiat care se va
transforma într-un altfel de vierme, cel neadormit al conştiinţei, atunci când
toate iluziile de acum, grabnic, vor înceta, şi când toate orgoliile, vanităţile,
plăcerile, visele, invidiile, intrigile, socotelile şi planurile măreţe pe care astăzi
ni le hrănim şi le umflăm până peste măsură vor fi spulberate şi “date-n
privelişte”.

Ne mândrim în zadar cu ce nu e al nostru şi nu mai ştim să preţuim simplu,

curat, inocent, toată avuţia aceasta duhovnicească de multe feluri care ni s-a
încredinţat spre a o preface în roade hrănitoare de pocăinţă şi de dragoste, tot
timpul preţios pe care l-am avut, toată sănătatea şi puterea cu care Domnul ne-a
înzestrat ca să putem să purtăm şi să plinim neputinţele celor slabi, să ungem
rănile şi să spălăm picioarele celor sărmani şi suferinzi, cu trupul sau cu sufletul.

Senzaţia noastră dureroasă, acută este că… avem înspăimântător de mult ajutor,
de multe daruri şi ne-am cam bătut şi ne batem joc în continuare , cu nonşalanţă,
de tot. Se scrie imens, se publică, se tipăreşte, se postează în neştire, se copiază,
se multiplică, dar… de citit, cine mai citeşte? Şi din ceea ce citim, cum citim,
cât de atent, cât de profund, cât de răbdător şi pătrunzător pentru a nu pierde
nimic din ceea ce ni se transmite ziditor şi împlinitor, spre mântuirea noastră? Şi
din cât citim, cât interiorizăm şi cât încercăm să aplicăm în viaţa noastră, să
punem în aplicare? Sau numai ne mulţumim că înţelegem, că ne place, că ne
îmbogăţim cunoştinţele, ni se “ascute” mintea şi, mai ales, că ne sporim…
arsenalul şi capacitatea de a ne înălţa deasupra altora, de a-i judeca şi de a-i
critica pe cei mai ignoranţi sau mai neglijenţi în gândire şi în exprimare? Din tot
ceea ce ascultăm şi privim ca artă sfântă, cu ce rămânem? Numai cu desfătarea
sau iarăşi cu satisfacţia că devenim “fini cunoscători” şi “esteţi rafinaţi”?
Deci… la ce ne foloseşte, de fapt, tot ceea ce primim – într-un volum cu mult
peste măsurile fireşti ale unui om care… mai trebuie să facă şi altceva decât să
citească, să înmagazineze? La ce ne foloseşte multa deşteptăciune, dacă o
exploatăm cu viclenie şi preţiozitate, dacă sufletul – adică nevinovăţia inimii,
curăţia de prunc iubită de Domnul – ni-l vom pierde? La ce ne foloseşte să ştim
de toate, să învârtim lumea pe degete sau să digerăm zilnic milioane de cuvinte,
dacă acel “un singur lucru care trebuie” şi care rămâne ca “hrană pentru viaţa
veşnică”, tocmai pe acela îl uităm, îl dispreţuim şi îi dăm cu piciorul…

E Săptămâna Mare, e vremea marilor examene de conştiinţă, în lumina

Patimilor mântuitoare ale Celui care a suferit şi a murit pentru noi, şi a Cărui
jertfă, iarăşi, în ochii noştri, s-a banalizat şi s-a îngropat sub zgura nesimţirii
sufletelor noastre… încât avem nevoie să vedem cum alţi nevinovaţi sunt
chinuiţi, suferă atroce şi mor prematur lângă noi, pentru a da chip mai real, şi de
această dată, Jertfei lui Hristos, Cel care sângerează, Se batjocoreşte, Se
umileşte şi Se răstigneşte şi astăzi, în ei, în toţi cei umiliţi şi obidiţi ai lumii.
E vremea să tăcem mai mult şi să ne întrebăm mai mult: ce am făcut şi ce facem
cu tot ce ni s-a dat? Am umplut candelele cu untdelemnul harului Duhului Sfânt
sau am socotit aceasta, pentru noi, ca ceva fie subînţeles, uşor, fie facultativ,
risipindu-ne timpul şi puterile în orice altceva decât cele esenţiale ale vieţii
noastre care să atragă şi să statornicească în noi harul?

Să nu ne slăbim împietrita inimă din biciul conştiinţei până ce nu va

conştientiza, nu va sângera şi nu va vărsa lacrimi de recunoştinţă şi de ruşinare
pentru tot ce am primit şi am irosit.

E vremea să înţelegem că, dincolo chiar de pocăinţa mea personală, ca obşte,

suntem, într-adevăr, în situaţia evreilor de acum două milenii şi că suntem,
iminent şi implacabil, chiar la ora scadenţei, exact în pragul clipei când, după ce
am făcut praf cu inconştienta toată “moştenirea” Tatălui, bate ceasul în care se
cere rod de la noi. Şi când, cu siguranţă, vom fi găsiţi nevrednici şi se va lua de
la noi comoara de care nu am fost vrednici, via pe care nu am lucrat-o pentru
Stăpânul nostru şi pentru ai Săi fraţi mai mici… Şi atunci vom duşi în cruntă
robie, în amarnice lipsuri şi în cumplite – deloc eroice – prigoniri, vom fi lăsaţi
să ne vedem zdrenţăroşi, neajutoraţi, jefuiţi de toate şi să ne plângem goliciunea
ca, măcar aşa, în ultimul ceas, să ne putem mântui, “ca prin foc”.

Să mulţumim acum din inimă pentru tot bunătăţii lui Dumnezeu, să făgăduim că
de astăzi nu ne vom mai bate joc de El şi… să ne pregătim cu nădejde, cu
umilinţă şi spăşire, pentru acele momente de încercare care stau să vină mai
curând decât credem…

Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, Slavă Ţie!

Doamne, ai milă de robii Tăi!

Admin. Război intru Cuvânt

Cel mai înfricoşător lucu: când Dumnezeu ne lasă în ale noastre … Predica
Arhim. Hrisostom Rădăşanu – “duş rece” duhovnicesc pentru creştinul
care se amăgeşte că poate negocia şi cu Dumnezeu, şi cu “mamona”

“…Uitaţi-vă la vieţile noastre, cum Dumnezeu ne trimite binecuvântări şi noi nu

pricepem! Ne trimite certare, şi noi nu înţelegem! Dumnezeu ne aduce la Sine,
şi noi nu pricepem! Dumnezeu ne cheamă la Sine, şi noi nu înţelegem! Şi
fiecare merge pe drumul lui…”

Cuvânt al Arhim. Hrisostom Rădăşanu la Mănăstirea Sihăstria Putnei

(2015) în Duminica a 12-a după Rusalii (a tânărului bogat) – dar cu mesaj
perfect valabil şi pentru Evanghelia Duminicii a 13-a, a lucrătorilor celor
răi:

http://www.razbointrucuvant.net/files/Cuvinte_duhovnicesti_predici_si_conferi
nte/Parintele_Hrisostom_Radasanu/Predica_Duminica_12_dupa_Rusalii_Tanar
ul_bogat_Manastirea_Sihastria_Putnei_Arhim_Hrisostom.mp3

sau

http://www.sihastriaputnei.ro/predici/predica-duminica-12-dupa-rusalii-tanarul-
bogat-0

“În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin!

Părinţilor, fraţilor şi surorilor, dăm slavă lui Dumnezeu că iată, în această sfântă
Duminică ne-am apropiat de Sfintele Taine ale lui Hristos mărturisite şi sfinţite,
sărbătorite în cadrul acestei slujbe pe care o numim Sfânta Liturghie, în cadrul
căreia, ca pregătire pentru întâlnirea cu Hristos cel Înviat, ni s-a pus înainte un
cuvânt din Sfintele Evanghelii. A fost chemat aici de faţă evanghelistul Matei
pentru a ne spune cum a fost întâlnirea Domnului nostru Iisus Hristos cu un
tânăr bogat – o întâlnire pe care, dacă am fi citit-o într-o zi obişnuită, ne-am fi
întrebat: Oare ce este atât de important să vezi că Hristos S-a întâlnit cu un om,
acela voia să se mântuiască, Hristos i-a spus la un moment dat ca trebuie să facă
ceva în plus faţă de ceea ce face el în momentul de faţă şi el auzind acest lucru,
a întors spatele şi a plecat?

Să ştiţi că nici o altă Evanghelie nu m-a înspăimântat mai tare decât aceasta.
Dincolo de a fi o simplă întâlnire, dincolo de cuvintele mari şi frumoase care
sunt prilejuite de această întâlnire, dincolo de acel teribil „ceea ce la oameni este
cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”, în această Evanghelie se întâmplă
ceva care eu niciodată nu aş vrea să se întâmple în viaţa mea: Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, îl lasă pe acel om să plece! Îl lasă pur şi simplu să plece! Ne-am
fi aşteptat să strige după el: Stai, omule, că poate mai vedem, stai, omule, că
poate ne mai înţelegem cumva – poate să nu dai toată averea ta, măcar jumătate,
cum a dat vameşul Zaheu, măcar o parte dintr-însa, măcar o pomană să faci şi tu
acolo pentru ca să arăţi lui Dumnezeu că sufletul tău tânăr nu este atât de legat
de acea bogăţie la care este atât de greu să renunţi; stai, omule, că poate mai
vorbim un pic! Să îţi mai dau câteva argumente, să te mai conving, să-ţi
făgăduiesc ceva, să-ţi spun: dacă faci treaba aceea, dacă te laşi de averile tale şi
le dai săracilor şi îmi urmezi mie, vei sta pe nişte tronuri împărăteşti în
Împărăţia lui Dumnezeu, vei primi Raiul, vei primi toate binecuvântările.

Iisus Hristos nu face asta, îl lasă, pur şi simplu, să plece! Şi este cel mai
înspăimântător lucru care ni se poate întâmpla nouă, oamenilor, ca bunul
Dumnezeu, privind la toate cele pe care le facem noi, la un moment dat, sătul să
ne tot pună la îndemână mijloace de îndreptare, de întoarcere, de sfinţire, de
creştere, să ne lase pur şi simplu. Să ne spună: Tu vrei aşa! Eu tot am încercat,
ţi-am spus care sunt mărturiile adevărului, ţi-am arătat care este calea, ţi-am
spus ce trebuie să faci, ce trebuie să crezi pentru a creşte cu adevărat frumos.

Şi cu toate acestea, Dumnezeu să nu facă asta, şi să ne lase să plecăm în treaba

noastră! Cel mai înfricoşător lucru care i se poate întâmpla unui om nu este
acela de a fi pedepsit de Dumnezeu, ci acela de a fi lăsat de Dumnezeu să plece
în treaba lui, în ideile lui, în necredinţa lui, în păcatul lui.

De aceea, fraţilor şi surorilor, Evanghelia de astăzi este o Evanghelie teribilă,

care ne pune în faţă un adevăr, şi anume acela că Dumnezeu ne respectă atât de
mult libertatea, încât la un moment dat când noi, încăpăţânându-ne să mergem
doar pe drumul nostru, fără ca pe acest drum să Îi facem loc şi lui Dumnezeu,
Dumnezeu ne lasă! Mi-aş fi dorit ca Dumnezeu să vină şi să îi spună omului
aceluia, aşa cum mi-aş fi dorit să vină la mine şi să îmi spună: „Hai să mai
lucrăm ceva, să vedem cum mai stăm de vorbă, să mai vedem ce argumente să
îţi mai aduc!”

Şi uitaţi-vă la vieţile noastre, cum Dumnezeu ne trimite binecuvântări şi noi nu

pricepem! Ne trimite certare, şi noi nu înţelegem! Dumnezeu ne aduce la Sine,
şi noi nu pricepem! Dumnezeu ne cheamă la Sine, şi noi nu înţelegem! Şi
fiecare merge pe drumul lui, şi deşi este un drum al pierzaniei, şi vedem în
fiecare zi treaba asta, vedem în fiecare zi cum mergem pe calea aceasta a
păcatului, a fărădelegii, a răutăţii, a micii – să spunem – „înţelegeri” cu viaţă.

Vorba unui om duhovnicesc, facem ca acea femeie care s-a dus să aprindă o
lumânare la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, dar ce s-a gândit ea, să aprindă
una şi la balaur, că nu se ştie... Aşa facem noi. Viaţa noastră este o continuă
negociere între chemarea noastră înaltă şi realitatea noastră foarte joasă. Viaţa
noastră este o continuă negociere între ceea ce suntem chemaţi să devenim şi
ceea ce suntem cu adevărat. Ce ar putea fi mai grav decât să descoperim la un
moment dat – şi momentul acela de descoperire se va întâmpla, momentul acela
de descoperire va avea loc când ne vom întâlni cu Scopul vieţii noastre, când ne
vom întâlni cu lucrurile la care am fost chemaţi, când ne vom întâlni cu Cel care
ne-a chemat pe noi, şi atunci, cu ochii în pământ, ne vom da seama că am
încercat să le avem pe toate şi, de fapt, nu avem nimic. Am încercat să fim şi cu
Dumnezeu, şi cu mamona; ne-a plăcut să mergem să aprindem o lumânare la
Biserică, dar după aceea Dumnezeu ştie pe unde ne-am oprit; ne-a plăcut să ne
rugăm şi după aceea să desfrânăm; ne-a plăcut să ridicăm mâinile către cer şi să
spunem măcar aşa: Doamne, ajută!, şi după aceea să minţim şi să chemăm pe
Dumnezeu să ne ajute în fărădelegea noastră. Aceştia suntem noi.

Dar probabil trebuie să fie o soluţie la problema asta, căci e clar că ne aflăm
într-o situaţie aşa, aş spune, paradoxală. Cum adică, să fiu şi cu Dumnezeu, şi cu
cel viclean, nu se poate! Domnul nostru Iisus Hristos a spus foarte clar că „nu
poţi sluji la doi domni”. Ori pe unul îl urăşti şi pe celălalt îl iubeşti, ori de cineva
te apropii şi pe celalat îl lepezi, dar nu poţi să le ai pe amândouă. Pentru că
Dumnezeu nu suferă amestecare cu răutatea.

Există această frumoasă pildă, această frumoasă parabolă, care vorbeşte despre
un om care într-un pahar de vin sau de miere a pus un pic de pelin, un pic,
numai atât. Dacă te uitai la cantitate ai fi văzut ce?, mierea, uite câtă este, un
pahar, pelinul este doar o picătură, şi cu toate acestea pelinul a amărât toată
mierea; picătura aceea a stricat tot vinul. Şi atunci te întrebi: oare viaţa noastră –
în care mai facem loc uşor, din când în când, şi unei mici răutăţi, şi unei mici
frivolităţi, nepocăite, nemărturisite, neaduse înaintea lui Dumnezeu pentru a fi
rezolvată, oare această viaţă nu este asemenea paharului de miere pe care ni l-a
dat Dumnezeu şi pe care noi ne străduim – nu cu picătură, ci cu mai multe
picături, să o înnegrim, să o înnegurăm, să ne-o amărâm, să ne-o facem
insuportabilă în primul rând nouă, şi după aceea lui Dumnezeu?

Gândiţi-vă că El Se uită la viaţa noastră şi în loc să vadă binecuvântarea pe care

El a dat-o crescând, vede crescând răutatea. Puneţi-vă dumneavoastră în locul
lui Dumnezeu. Duceţi-vă la ogorul vostru şi semănaţi acolo grâu, din acela de
bună calitate, cumpărat pe bani grei, şi vă aşteptaţi, ca nişte oameni normali, ca
acel grâu să răsară şi să crească, dar pe lângă grâul ăla … toate buruienile
pământului. Ce veţi face?! Veţi spune: Lasă, să crească amândouă, că poate om
vedea noi. Pâinea amestecată cu neghină se spune că afectează sistemul nervos
al oamenilor, este atât de rea neghina aceea amestecată în grâu, de aceea grâul
trebuie să fie curat. Dacă în mâncarea noastră am pune un lucru rău sau stricat,
oare nu ne-ar deranja? Ne-ar deranja tot aşa cum ne-ar deranja şi ogorul nostru
în care se află neghina, în care se află buruieni amestecate cu grâul cel
binecuvântat.

Ce putem face? Răspunsul cred că se găseşte în finalul acestui cuvânt al

Evangheliei. După ce tânărul bogat a plecat, apostolii s-au spăimântat şi ei:
Cum, Doamne nu faci nimic, nu strigi după el să vină înapoi să se mântuiască;
cum adică, poţi să Îl refuzi pe Dumnezeu? Tu, Care ai făcut atâtea minuni şi
Care ai putea numai cu o mişcare de deget să faci şi să întorci toată lumea la
Tine! Şi Dumnezeu le spune: Nu pot să fac nimic, nu pot să fac nimic în faţa
libertăţii aceluia.

Tradiţia Bisericii, oarecum jenată de această întâmplare a spus că după aceea

tânărul bogat şi-a dat seama că a greşit şi s-a întors. Adevărul este că nu ştim
dacă s-a întors. Nu ştim dacă s-a întors! Aşa cum suntem noi neîntorşi, aşa cum
sunt milioane sau miliarde de oameni care se pierd şi ei habar nu au că se pierd,
tot aşa nu ştim dacă acest tânăr bogat s-a întors cu adevărat sau nu. Şi în faţa
acestei mirări, în faţa faptului că Dumnezeu respectă libertatea omului, încât îl
lasă să se piardă, dacă ăsta vrea, Apostolii primesc acest cuvânt teribil: „Ceea ce
la oameni este cu neputinţă, este cu putinţă la Dumnezeu!”

Cu alte cuvinte, dacă te gândeşti tot timpul la Dumnezeu, dacă în viaţa ta

Dumnezeu este un punct de reper, un etalon după care îţi măsori toate faptele,
toate cuvintele, toate gesturile, toate gândurile, atunci viaţa ta va fi o viaţă în
care puterea lui Dumnezeu se va arăta şi vei fi ajutat. Numai să vrei! Dacă în
viaţa ta, însă, lucrurile acestea nu vor apărea, dacă reperele tale, dacă etaloanele
după care îţi măsori faptele, gândurile, gesturile, sunt altele decât acelea date de
Dumnezeu, adică acelea ale oamenilor, să ştii că vei fi „lăsat în pace” la un
moment dat!

Important e să fii pe cale, important este să doreşti să te schimbi, şi atunci

ajutorul lui Dumnezeu va veni peste tine într-un mod extraordinar, cum şi ştiţi
lucrul acesta, că asta probabil va ţine aici, în faţa Sfintelor Altare, durându-vă
picioarele, gândindu-vă probabil că slujba e atât de lungă, dar totuşi răbdând şi
gândindu-vă că atunci când veţi ieşi dincolo de aceste porţi veţi simţi mai multă
pace, mai multă binecuvântare, încurajare de a o lua de la capăt cu săptămâna
aceasta care urmează. Ştiţi, cu alte cuvinte, lucrurile acestea. Când aveţi un
necaz ştiţi foarte bine la cine să apelaţi, şi vedeţi că acolo un pic de rugăciune –
nu aşa cum au făcut aceştia [sfinţii] care sunt rânduiţi ca într-un fel de tablou de
familie pe pereţii acestei Sfinte Biserici, nu posturile lor, nu rugăciunile lor, ci
rugăciunile şi posturile noastre nevolnice rezolvă probleme care uneori te miri:
cum de s-au putut rezolva aşa! Vezi oameni scoşi vii şi nevătămaţi din mormane
de fiare, vezi oameni care, bolnavi fiind, doar întâlnindu-se cu puterea lui
Dumnezeu arătată în sfinţii săi se vindecă de boli de care în manualele de
specialitate se scrie negru pe alb că sunt incurabile. Mai mult decât toate
acestea, în viaţa ta, pe care nu o credeai vreodată posibil să fie schimbată, în
viaţa ta pe care niciodată nu ţi-ai fi imaginat-o că poate fi o viaţă la picioarele
lui Dumnezeu, ascultând cuvântul Lui, s-a produs o schimbare, şi asta e lucrul
pentru care a venit Dumnezeu pe pământ, să ne arate că puterea Lui este atât de
mare încât poate să schimbe răutatea în nerăutate, poate să schimbe păcatul în
virtute, poate să facă din iadul existenţei noastre un Rai adevărat.

Pentru asta ne-a chemat Dumnezeu la Sine, şi dacă „ne lasă să plecăm” este ca
să păţim ceea ce vă doresc, într-un fel, să păţiţi fiecare şi să păţim fiecare: să ne
dăm seama cât de „grozavi” sunem noi când suntem singuri, să vedem ce putem
face noi când suntem doar de capul nostru, să vedem cât de „grozavi” suntem
noi când lucrăm doar noi, pentru noi, şi în afară de asta nimic să nu mai
conteze!

„Vai de omul singur!” spune Sfânta Scriptură. „Vai de omul singur” şi

Binecuvântat să fie omul care L-a găsit pe Dumnezeu! şi care găsindu-L, trage
de El şi Îl întreabă toată ziua, şi Îl mărturiseşte, şi Îl cercetează, astfel încât
Dumnezeu să devină o prezenţă vie şi Care să îi schimbe cu adevărat viaţa!

De aceea, dacă în această duminică merită să vă rugaţi pentru ceva, este pentru
ca Dumnezeu să nu Îşi întoarcă faţa de la noi, ca Dumnezeu să nu ne lase, ca
Dumnezeu să facă tot ceea ce Îi stă în putere pentru a ne chema la Sine şi a nu
lăsa efectele uneori nefericite ale acestei libertăţi cu care ne împăunăm, şi pe
bună dreptate nu e a noastră libertatea, este tot darul lui Dumnezeu, dar
Dumnezeu ne îngăduie să ne lăudăm cu aceste daruri ale Sale. Să facă, aşadar,
bunul Dumnezeu ca efectele rele ale acestei libertăţi să nu mai vină în viaţa
noastră, ci să fie o libertate orientată spre Dânsul, o libertate ascultătoare, o
libertate care să întrebe şi care să Îl facă pe Domnul să crească în inimile
noastre! Altminteri, să ştiţi, atunci când ne vom duce la El şi vom cere să fim
ajutaţi, să fim lămuriţi, să fim cutare, El s-ar putea ca după ce ne dă un răspuns
şi nouă nu ne convine şi nu ne place, să ne lase să plecăm aşa cum l-a lăsat pe
tânărul bogat din Evanghelia de astăzi!

Spune un cuvânt al Sfinţilor Părinţi că atunci când Dumnezeu Se uită la tine

simţi că exişti, când Dumnezeu te priveşte viaţa ta începe să capete sens, iar
când uitându-Se şi privindu-te, te ia şi de mână şi îţi arată calea, tu să nu zici
„nu”, întotdeauna să zici „da”, pentru că altminteri existenţa ta, viaţa ta,
doririle tale, libertatea ta ar deveni chestiuni inutile, nefolositoare!

Să dea bunul Dumnezeu ca această libertate a noastră să fie pusă în lucrare

pentru a ne apropia mai mult de sensul existenţei noastre pe pământ şi să Îl
rugăm pe Milostivul să nu Îşi întoarcă faţa Sa de la noi ci să ne privească, chiar
dacă uneori ne priveşte cu mânie, chiar dacă uneori ne priveşte cu întristare, să
nu ne lase! Să nu ne lase! Amin!”

Ascultaţi şi predica aceluiaşi Părinte la Duminica lucrătorilor celor răi

(Sihăstria Putnei, 2009):

http://www.razbointrucuvant.net/files/Cuvinte_duhovnicesti_predici_si_conferi
nte/Putna/Duminica%20a%2013%20a%20dupa%20Rusalii%20Lucratorii%20v
iei%20-%202009%20-%20P.%20Hrisostom.mp3

Nu suntem eroii şi drepţi care ne credem… Suntem ucigaşii Cuvântului lui

Dumnezeu atunci când Îl respingem şi nu Îl ascultăm…

“Eşti în neorânduială [şi nu vrei să asculţi de Dumnezeu]? Dumnezeu te lasă în

voia ta, te lasă de capul tău…”

“Tot timpul să ne gândim la urmele cuielor pe care le-am lăsat noi în mâinile şi
picioarele Fiului Stăpânului!”

[de ascultat după min. 0:30]

 Arhimandrit Siluan (Șalari) - Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda
lucrătorilor cei răi)

Iubiți credincioși, Pilda duminicii a XIII-a după Rusalii, este plină de înțelesuri
duhovnicești care se referă atât la istoria mântuirii neamului omenesc, cât și la
viața Bisericii. Parabola sau pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o pre-
zintă în Evanghelia acestei zile are o tălmăcire atât de frumoasă, uşor de înţeles
pentru noi.

Adeseori, auziţi că lumea este via lui Dumnezeu, cu adevărat, noi suntem via.
Ne întrebăm ce este teascul din mijlocul viei? Este Sfântul Altar. Ce este turnul
care a fost zidit? Este Sfânta Biserică. Ce este gardul cu care a fost împrejmuit
via? Gardul a fost înlocuit din învăţăturile date de Mântuitorul Hristos. Toţi ne
regăsim în această pildă şi Mântuitorul ne cheamă pe toţi ca să moştenim
bucuriile Sale şi darurile Sale. Cine sunt slujitorii pe care i-a trimis să ia partea
de roade? Cei dintâi slujitori sunt proorocii pe care cei din poporul lui Israel
pentru că îi chemau pe oameni la dreptate, la bună cuviinţă, la iubire, nu au su-
portat glasurile lor.

Pe Isaia l-au tăiat cu ferăstrăul, pe altul l-au ucis cu pietre şi aşa au făcut cei
dinainte de Hristos. Au venit şi apostolii. Se spune că au venit mai mulţi decât
cei dintâi. Toţi apostolii au fost daţi la moarte. Numai Sfântul Ioan nu a murit de
moarte martirică pentru că a stat lângă crucea Domnului, dar şi el a fost dus de
împăratul roman să fie pedepsit şi a fost pus într-un vas cu untedelemn încins.
Intrat Sfântul Ioan în acel vas, s-a rugat şi untdelemnul cel încins s-a făcut
pentru el ca o baie răcoroasă. De aceea, toţi apostolii au fost batjocoriţi. A venit
Fiul lui Dumnezeu, Însuşi să ne cerceteze şi a umblat toată Ţara Sfântă, de la
răsărit la apus, de la nord la sud, a vindecat toţi bolnavii, a dat atâtea învăţături,
a hrănit oamenii în pustiu cu pâine şi cu peşti pe care i-a înmulţit.
Iată, cu toate că a făcut atâta bine, a fost condamnat la moarte şi poporul căruia
îi făcuse atâta bine, a strigat: „Răstigneşte-L!” Ce s-a petrecut după răstignirea
Lui? În loc să ne pedepsească pe noi, oamenii, înaintaşii noştri, am dorit răstig-
nirea lui, El ne aduce bucurie şi mântuire şi dragoste şi pace. Iată, acestea ne
aduce Mântuitorul Hristos. Dar, nu tuturor pentru că a venit el însuşi, să cer-
ceteze via sa, să ne cerceteze pe noi, să ne răscumpere pe noi din păcat şi din
moarte. Pe cei răi care nu se întorc la Dumnezeu, cu adevărat, îi va pierde cu foc
nestins. Pe cei care se întorc de la rău la bine, de la păcat la virtute, de la
întuneric la lumină, pe aceştia, Hristos Mântuitorul nostru care a venit şi a păti-
mit pentru noi, îi va îmbrăţişa şi îi va duce în locaşurile cele Cereşti.

De aceea, se spune că pe cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători.

Nu a mai lăsat moştenirea bunătăţilor la poporul Israel cel îndărătnic, ci numai
la cei ce s-au întors cu credinţă la Dumnezeu. A dat via Sa, adică dragostea Sa a
dat-o tuturor celor ce primim dragostea lui Dumnezeu. Iată, de ce, noi venim în
fiecare sărbătoare şi duminică la biserică pentru că aici vine Dumnezeu să ne
dea darurile sale, să ne dea lumina Sa, să ne dea bucuria Sa. Moştenirea lui
Dumnezeu este necuprinsă, căci viaţa veşnică pe care a venit să ne-o
împărtăşească e o bogăţie necuprinsă de frumuseţi. Către acestea ne cheamă
Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi.

El a venit şi ne-a învăţat cum să rodim şi cum să dăm roadele pentru că El cel
nevinovat şi atotputernic S-a făcut om şi S-a îmbrăcat în neputinţele noastre să
ne înveţe pe noi să ne smerim, să ne jertfim, să fim buni. Dumnezeu ne
întâmpină în fiecare duminică şi sărbătoare. Nu întoarceţi spatele, nu luaţi
pietrele să aruncaţi asupra Lui, căci pietrele sunt păcatele. Sabia este îndă-
rătnicia. Să luăm lumina lui Hristos prin credinţă. Să luăm dragostea lui Hristos
prin jertfă, să luăm bucuria lui Hristos prin venirea la sfintele slujbe, pentru că
El Se jertfeşte pentru noi. De aceea, astăzi am venit cu bucurie să vin să vă
întâmpin cu cuvinte de îmbărbătare, cu această chemare că Dumnezeu ne do-
reşte pe toţi să fim lângă El, să ne dăm ceea ce nu ne trebuie, păcatele noastre şi
El să ne dea harul şi lumina Sa ca să putem să intrăm cu Fiul Său în locaşurile
cele Cereşti.

Iubiți frați și surori, Evanghelia de astăzi cheamă pe toți slujitorii Bisericii lui
Hristos să cultive „Via Domnului” cu multă responsabilitate. Să ne ajute bunul
Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemarii Lui, amintindu-ne mereu de pilda
talanților, unde se spune că stăpânul care a dăruit talanții, lăuda pe lucrătorii
cinstiți și harnici, zicând: „Servitor bun, intră întru bucuria Domnului tău” (Mt.
25, 23). Amin!
 PS Siluan de Orhei: „Hristos ne cheamă către o bogăție necuprinsă de
frumuseți!”. Cuvânt la Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor
cei răi)

Iubiți credincioși, Pilda duminicii a XIII-a după Rusalii este plină de înțelesuri
duhovnicești care se referă atât la istoria mântuirii neamului omenesc, cât și la
viața Bisericii. Parabola sau pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o
prezintă în Evanghelia acestei duminici înainte de prăznuirea Adormirii Maicii
Domnului are o tălmăcire atât de frumoasă dar în același timp și uşor de înţeles
pentru noi.

Adeseori, auziţi că lumea este via lui Dumnezeu, cu adevărat, noi suntem via.
Ne întrebăm ce este teascul din mijlocul viei? Este Sfântul Altar. Ce este turnul
care a fost zidit? Este Sfânta Biserică. Ce este gardul cu care a fost împrejmuită
via? Gardul a fost înlocuit din învăţăturile date de Mântuitorul Hristos. Toţi ne
regăsim în această pildă şi Mântuitorul ne cheamă pe toţi ca să moştenim
bucuriile Sale şi darurile Sale. Cine sunt slujitorii pe care i-a trimis să ia partea
de roade? Cei dintâi slujitori sunt proorocii pe care cei din poporul lui Israel
pentru că îi chemau pe oameni la dreptate, la bună cuviinţă, la iubire, nu au
suportat glasurile lor.

Pe Isaia l-au tăiat cu ferăstrăul, pe altul l-au ucis cu pietre şi aşa au făcut cei
dinainte de Hristos. Au venit şi apostolii. Se spune că au venit mai mulţi decât
cei dintâi. Toţi apostolii au fost daţi la moarte. Numai Sfântul Ioan nu a murit de
moarte martirică pentru că a stat lângă crucea Domnului, dar şi el a fost dus de
împăratul roman să fie pedepsit şi a fost pus într-un vas cu untedelemn încins.
Intrat Sfântul Ioan în acel vas, s-a rugat şi untdelemnul cel încins s-a făcut
pentru el ca o baie răcoroasă. De aceea, toţi apostolii au fost batjocoriţi. A venit
și Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi să ne cerceteze şi a umblat toată Ţara Sfântă, de
la răsărit până la apus, de la nord la sud, a vindecat toţi bolnavii, a dat atâtea
învăţături mântuitoare și veșnice, a hrănit oamenii în pustiu cu pâine şi cu peşti
pe care i-a înmulţit.
Iată, cu toate că a făcut atâta bine, a fost condamnat la moarte şi poporul căruia
îi făcuse atâta bine, a strigat: „Răstigneşte-L!” Ce s-a petrecut după răstignirea
Lui? În loc să ne pedepsească pe noi, oamenii, înaintaşii noştri, că am dorit
răstignirea Lui, El ne aduce bucurie, mântuire, dragoste şi pace. Iată, acestea ne
aduce Mântuitorul Hristos. Dar, nu tuturor pentru că a venit El Însuşi, să
cerceteze via Sa, să ne cerceteze pe noi, să ne răscumpere pe noi din păcat şi din
moarte. Pe cei răi care nu se întorc la Dumnezeu, cu adevărat, îi va pierde cu foc
nestins. Pe cei care se întorc de la rău la bine, de la păcat la virtute, de la
întuneric la lumină, pe aceştia, Hristos Mântuitorul nostru care a venit şi a
pătimit pentru noi, Îi va îmbrăţişa şi Îi va duce în locaşurile cele Cereşti.

De aceea, se spune că pe cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători.

Nu a mai lăsat moştenirea bunătăţilor la poporul Israel cel îndărătnic, ci numai
la cei ce s-au întors cu credinţă la Dumnezeu. A dat via Sa, adică dragostea Sa, a
dat-o tuturor celor ce primim dragostea lui Dumnezeu.

Iată, de ce, noi venim în fiecare sărbătoare şi duminică la biserică pentru că aici
vine și este prezent în mijlocul nostru Dumnezeu ca să ne dea darurile Sale, să
ne dea lumina Sa, să ne dea bucuria Sa. Moştenirea lui Dumnezeu este
necuprinsă, căci viaţa veşnică pe care a venit să ne-o împărtăşească e o bogăţie
necuprinsă de frumuseţi. Către acestea ne cheamă Mântuitorul Hristos în Sfânta
Evanghelie de astăzi.

El a venit şi ne-a învăţat cum să rodim şi cum să dăm roadele pentru că El cel
nevinovat şi atotputernic S-a făcut om şi S-a îmbrăcat în neputinţele noastre să
ne înveţe pe noi să ne smerim, să ne jertfim, să fim buni. Dumnezeu ne
întâmpină în fiecare duminică şi sărbătoare. Nu întoarceţi spatele, nu luaţi
pietrele să aruncaţi asupra Lui, căci pietrele sunt păcatele. Sabia este îndă-
rătnicia. Să luăm lumina lui Hristos prin credinţă. Să luăm dragostea lui Hristos
prin jertfă, să luăm bucuria lui Hristos prin venirea la sfintele slujbe, pentru că
El Se jertfeşte pentru noi. De aceea, astăzi am venit cu bucurie să vin să vă
întâmpin cu cuvinte de îmbărbătare, cu această chemare că Dumnezeu ne
doreşte pe toţi să fim lângă El, să ne dăm ceea ce nu ne trebuie, păcatele noastre
şi El să ne dea harul şi lumina Sa ca să putem să intrăm cu Fiul Său în locaşurile
cele Cereşti.

Iubiți frați și surori, Evanghelia de astăzi cheamă pe toți slujitorii Bisericii lui
Hristos să cultive „Via Domnului” cu multă responsabilitate. Să ne ajute bunul
Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui, amintindu-ne mereu de pilda
talanților, unde se spune că stăpânul care a dăruit talanții, lăuda pe lucrătorii
cinstiți și harnici, zicând: „Servitor bun, intră întru bucuria Domnului tău” (Mt.
25,23). Amin!
Episcop Siluan de Orhei
Arhim. Mihail Daniliuc - Evanghelia de Duminică - O pildă care cheamă la
responsabilitate

Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor răi) Matei 21, 33-44

Sfânta Evanghelie din Duminica a 13-a ­după Rusalii, citită anul acesta în prima
duminică din septembrie și întâia a anotimpului culorilor, este pentru creștinii
dreptmăritori, dar mai cu seamă pentru noi, românii, care asociem toamna cu
truda de a strânge roadele câmpului, implicit pe cel al viței de vie, o lumină
duhovnicească menită să ne recapituleze sintetic etapele istoriei umanității în
general, iar în mod special a poporului evreu, în mijlocul căruia Fiul lui Dumne-
zeu S-a făcut om și a lucrat chemând la mântuire nu doar neamul Său, ci întrea-
ga lume.

Simbolistica pildei

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos - un fragment din Sfânta Evan-

ghelie de la Matei, capitolul 21, 33-44 - este cunoscută drept Pilda lucrătorilor
răi.Textul pericopei evanghelice prezintă în mod simbolic toată Legea Vechiului
Testament printr-o lucrare a unui stăpân care plantează o vie, o împrejmuieşte
cu gard, o înzestrează cu un teasc şi cu un turn de strajă şi de apărare, apoi o
încredințează lucrătorilor. Împlinindu-și planul, el merge undeva departe,
neuitând ca la vremea roadelor, a toamnei românești, am putea spune, să-i tri-
mită la vie pe slujitorii săi, mandatați să preia partea lui de roadă. Aflăm din
cuprinsul Evangheliei că lucrătorii nu s-au arătat doar nerecunoscători, refuzând
să dea cele cuvenite stăpânului, ci s-au dovedit și violenți, căci, „punând mâna
pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu
pietre” (Matei 21, 35). Stăpânul, consecvent, cu un puternic simț al proprietății
și al dreptății, trimite din nou pe alți slujitori care au sfârșit ca și cei dintâi.
Perseverent, săditorul viei trimite la răzvrătiții muncitori pe însuși fiul său. Din
păcate, însă, ei acționează cu aceeași brutalitate și lipsă de discernământ, căci
văzându-l pe fiul, zic între ei: „Acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi
să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au
omorât” (Matei 21, 39). După aceasta, Mântuitorul Hristos adresează o firească
întrebare auditorilor: „Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?” I-
au răspuns: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i
vor da roadele la vremea lor” (Matei 21, 40-41).

Memorabilă parabolă! Numai Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat, ar fi

putut concentra întreaga existență a lumii într-o pildă atât de ușor de reținut,
regăsită, ce-i drept, într-o formă ușor diferită și în Vechiul Testament (Isaia 5, 1-
7). În lumina învățăturii Sfinților părinți vom încerca să descoperim noianul de
sensuri cuprinse în textul evanghelic.

Se înțelege lesne că stăpânul este Dumnezeu, via sădită întruchipează lumea

veche, gardul împrejmuitor reprezintă Legea dată prin Moise și profeți spre a-i
păzi pe iudei ca să nu se amestece cu popoarele păgâne. Teascul, spun Sfinții
Părinți, constituie jertfelnicul, iar turnul era Templul din Ierusalim, ce veghea ca
poporul ales să nu se lase ispitit de credințe străine. Lucrătorii viei îi sim-
bolizează pe fariseii și cărturarii care aveau rolul de a-i dirija pe iudei pe calea
credinței nealterate.

Sfinții părinți consideră plecarea „departe” a stăpânului hotărârea lui Dumne-

zeu de a respecta libertatea de gândire și de acțiune dată la creație oamenilor,
pentru ca noi, fără vreo constrângere, să împlinim voia Lui, să decidem dacă
voim a ajunge lucrători buni și harnici sau, dimpotrivă, răi și leneși, ai
neprețuitului dar primit de la Tatăl ceresc.

Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredințează asupra aceleiași plecări:

„Faptul că s-a dus departe arată marea putere de a răbda pe care o are Dumne-
zeu”.

Dumnezeu nu renunță la lucrarea de salvare a omului

Sfânta Evanghelie ne prezintă în continuare roadele folosirii incorecte a liber-

tății de către poporul ales: văzându-i pe cei trimiși de Dumnezeu - profeții
Vechiului Testament - sosiți să ia partea de roadă, adică să le ceară a-și duce
viața după voia Domnului, răii lucrători i-au omorât, fapte întru totul adeverite
de Sfânta Scriptură: prorocul Ieremia a pierit ucis cu pietre, pe Isaia l-au tăiat în
două cu ferăstrăul, Ioan Botezătorul a fost decapitat. Cunoscând toate acestea,
Sfântul arhidiacon Ștefan le-a spus iudeilor: „Pe care dintre proroci nu l-au
prigonit părinţii voştri?” (Faptele Apostolilor 7, 52).
Din cele relatate în continuare de pericopa evanghelică înțelegem că Dumnezeu
nu renunță ușor în lucrarea de salvare a omului, cununa creației Sale. El nu
contenește să spere în îndreptarea lucrătorilor viei, așa că-L trimite la ei pe
Însuși Fiul Său. Intuim cu toții că pasajul se referă la Mântuitorul Hristos,
chinuit și omorât asemenea celor trimiși înaintea Lui: ei Îl scot afară din „vie” -
Cetatea Ierusalimului - și-L ucid prin crucificare.

Sfântul Ioan Damaschinul afirmă că „lucrătorii cei de demult s-au făcut ucigași
de profeți, iar cei din vremea Mântuitorului s-au făcut ucigași de Dumnezeu”.

Așadar, Marele Răstignit, coborât, prin Întrupare, să-Și ia via înapoi din mâinile
nesăbuiților muncitori, a reușit să izbăvească neamul omenesc și să-l împace cu
Dumnezeu Tatăl doar prin jertfa de pe Cruce. O, cât de surzi s-au dovedit cei
care-L ascultau: arhiereii, fariseii și cărturarii poporului ales! Domnul a rostit
această parabolă după intrarea în Ierusalim, deci cu puțin timp înainte de
Sfintele Sale Pătimiri; poate că tocmai de aceea toți evangheliștii sinoptici au
redat-o, considerând-o vitală pentru aspectul ei profetic. În pofida faptului că El
tocmai le anticipase criminala lor intenție, lucrătorii, deși înțeleseseră prea bine
că despre ei era vorba (Matei 21, 45), nu au catadicsit să se oprească din împli-
nirea planului lor nelegiuit.

După ce Domnul Și-a vestit iminenta moarte ca om și i-a provocat pe auditori

să-I dea un răspuns just în legătură cu atitudinea Stăpânului față de nefericiții
lucrători, soluția găsită s-a dovedit a fi vizionară: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde,
iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor” (Matei 21, 41). Și
aici se vădește caracterul profetic al parabolei, căci Iisus exprimă fără echivoc
planul lui Dumnezeu cu privire la „vie”, anume, de a chema la lucrarea ei nea-
murile - popoarele păgâne, între care și cel românesc - Mântuitorul lumii de-
venind astfel și „Domn al istoriei”.

Cu cine ne identificăm noi din parabolă?

Odată cu moartea pe Cruce a Fiului, Dumnezeu-Tatăl nu a hotărât să distrugă

„via”, ci, prin jertfa izbăvitoare a Răscumpărătorului, a dat-o „neamurilor”,
adică altor popoare, dar nu oricum, ci renăscută prin sacrificiul lui Hristos
Dumnezeu, altoită pe tulpina sănătoasă, neatinsă de păcat a ființei Sale. Această
tulpină viguroasă a dat o sumedenie de mlădițe aducătoare de rod îmbelșugat,
începând cu Sfinții apostoli, continuând cu mulțimea martirilor, ierarhilor,
cuvioșilor, mărturisitorilor și, desigur, cu poporul cel credincios. „Via” nouă, ce
ne primește pe toți prin Taina Botezului, este via în care Domnul ne cheamă pe
fiecare dintre noi să lucrăm cu nesecată fervoare. Dintr-o astfel de perspectivă,
teascul săpat în ea reprezintă chiar trupul tainic al lui Hristos, Sfânta Biserică;
aici se adună roadele dreptății și ale sfințeniei: aidoma strugurilor, storși prin
muncă și efort, sfinții mucenici s-au lăsat zdrobiți, vărsându-și sângele prin
prigoane și chinuri.

Epifanie Latinul spune că „turnul zidit în mijlocul viei este Însuși Domnul
Iisus”.

Prin urmare, și noi ne găsim astăzi lucrători în via Domnului. Mi se pare firesc
să ne întrebăm: oare ne arătăm noi buni sau răi, precum cei de odinioară? Îi
așteptăm cu bucurie pe slujitorii Domnului, mandatați să ne ceară a ne
cârmui viața după principiile Evangheliei? Las pe fiecare să reflecteze la
aceste întrebări, iar dacă ne vom da un răspuns negativ, să încercăm a ne
îndrepta viața și, din lucrători răi, să (re)devenim buni, plăcuți Dumnezeului
nostru. Altfel, persistând în încăpățânarea de a nu da roade la vreme, cuvintele
dumnezeieștii Evanghelii fi-vor pentru noi sentință cutremurătoare: „Pe cei răi
cu rău îi va pierde”. Și nu este vorba doar de pierderea din această viață
efemeră, ci de rămânerea, pe vecie, în afara comuniunii de iubire și lumină din
Împărăția cerurilor cu Stăpânul și Săditorul viei.

Să ne rugăm cu toată tăria lui Dumnezeu ca să ne lumineze mintea și să ne

încălzească inima spre a înțelege cât de important se arată darul chemării de a
lucra cu vrednicie în via Lui, fără a uita vreodată răspunderea fiecăruia de a
trudi necontenit ca să devenim și să rămânem mereu lucrători buni în via
Domnului. Amin!
 PS Ioan Mihaltan al Oradiei - Idei de predici în Duminica a XIII a după
Rusalii

Ev. Matei XXI, 33-44

1. De la început pilda prezintă deeosebita grijă a lui Dumnezeu faţă de lume,

creatura mâinilor Sale.

2. Convingerea noastră trebuie să fie aceea că Cel ce a avut putere să creeze

lumea din nimic are putere să-I poarte de grijă.

3. Acest fapt trebuie să ne dea nădejde şi linişte sufletească.

4. Felul cum a rostuit toate în gospodăria viei, cu gard şi cu toate cele

trebuincioase, dovedeşte şi această grijă a lui Dumnezeu faţă de lume în cele
mai mici amănunte ale sale.

5. Că a încredinţat-o lucrătorilor, că a dat-o în seama noastră a oamenilor ca

printr-o împreună lucrare a noastră cu Dumnezeu via să aducă roade.

6. Noi oamenii prin felul nostru de a fi ne împotrivim împreunei lucrări cu

Dumnezeu sau chiar lui Dumnezeu cum arată pilda de mai sus sau facem
planuri spre pieirea celor ce ni-i trimite Dumnezeu spre mântuirea noastră.

7. Răutatea noastră stăruitoare, bunătatea lui Dumnezeu îndelung răbdătoare

care mereu încearcă, folosind mijloacele pedagogice, să ne aducă la calea cea
dreaptă, dar noi stăruim în răutatea noastră, desconsiderăm bunătatea lui
Dumnezeu şi facem chiar planuri spre pieirea celor ce-I trimite Dumnezeu şi
chiar plan de ucidere chiar a Fiului lui Dumnezeu trimis spre mântuirea noastră
după cum reiese din Sfânta Evanghelie.
8. A pune la încercare bunătatea lui Dumnezeu este o mare nepricere
omenească.

9. Faptul că “via o va da altora şi pe cei răi cu rău îi va pierde” se poate referi la

poporul ales şi la popoarele păgâne.

10. În firea noastră omenească de multe ori lipseşte aceea dreaptă judecată şi
atunci se ajunge la acea răsturnare a scării valorilor, preţuind ceea ce nu se cade
a preţui şi lua în considerare ceea ce nu se cade a lua în considerare.

11. Piatra despre care se vorbeşte în Evanghelie, ca una care este foarte
principală în zidirea casei, piatra din capul unghiului, ne duce cu gândul la
piatra pe care este zidită Biserica, la piatra credinţei noastre care este Iisus
Hristos.

12. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are şi ea margini atunci când se trece la
dreptatea lui Dumnezeu.

13. Această dreptate a lui Dumnezeu ca limită a bunătăţii Sale duce la

pedepsirea acestor atitudini drepte. Expresia “se va sfărâma şi îl va spulbera”
dovedeşte că pedeapsa va fi mare. “A sfărâma” se crede că mai rămân bucăţi, a
“spulbera” că s-a făcut una cu praful pământului.

14. Redăm din nou expresia: “Grozav lucru este a cădea în mâinile Dumne-
zeului celui viu”.

15. N-ar fi de dorit ca noi să mergem cu răutatea noastră până când vom ajunge
la pedeapsa lui Dumnezeu, ci ar fi de dorit ca înainte de această pedeapsă să ne
întoarcem de la răutăţile noastre, să conlucrăm cu Dumnezeu, să înfrumuseţăm
via încredinţată nouă, adică creatura, ca astfel noi să fim cei ce avem
binefacerea mâinilor lui Dumnezeu.

16. Noi vom fi cei ce avem folos şi binefacere pe urma acestor lucrări şi nu
altcineva.

17. De ce să lucrăm noi înşine la pieirea noastră şi să ne facem noi înşine rău?

18. Această pildă cu toate amănuntele din ea vrea să ne prezinte lumea ca o vie,
pe lucrători ca pe cei trimişi de Dumnezeu – proorocii Vechiului Testament –
iar pe fiul ca pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.
19. Ea nu este doar o pildă ci o realitate care s-a întâmplat aievea. Aşa ne-am
purtat noi oamenii precum arată pildăa cu proorocii, cu Mântuitorul Iisus
Hristos spre paguba noastră vremelnică şi veşnică. Vai nouă!

(Text preluat din PS Ioan Mihaltan, episcopul Oradiei „Idei din Sfintele
Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 88-91)
 IPS Timotei Prahoveanul - Generozitatea Stăpânului - de la simbol la
realitate

† Timotei Prahoveanul,
episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
- 03 sep, 2020

Uneori grăbiți și puțin preocupați de ceea ce se întâmplă la slujbă, auzim totuși

mesajul Evangheliei care vorbește despre ceea ce a făcut și a învățat Mân-
tuitorul Iisus Hristos. Între cuvintele rostite în timpul activității Sale a fost și
pilda cu cei care primiseră o vie și trebuiau să o lucreze, iar la vremea roadelor
să dea stăpânului ceea ce i se cuvenea.

O pildă cu un puternic caracter hristologic și profetic, rostită cu puține zile

înainte de arestarea, condamnarea și moartea Sa pe Cruce. Îi viza pe mai-marii
poporului lui Israel, pe cei care Îl căutau permanent pentru a-L învinovăți, a-L
arăta potrivnic Legii, pentru a-L condamna și răstigni.

Pilda prezentată în Templul din Ierusalim este foarte importantă pentru creștinii
tuturor vremurilor.

După cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei, ea rememorează întreaga isto-

rie a poporului ales. Via pe care Stăpânul a dat-o lucrătorilor este lumea
întreagă, unde au apărut cei care s-au ocupat de lucrare, dar s-au comportat ca și
când via era a lor, nu a Celui de la care o primiseră. La vremea culegerii roa-
delor, stăpânul a trimis slugile pentru a cere ceea ce i se cuvenea de la lucrătorii
considerați cinstiți la început. Ce s-a întâmplat este revoltător! Au fost bătuți,
rău primiți, uciși cu pietre, ca și când prezența lor acolo constituia un abuz.
Pilda ne aduce aminte de faptul că Mântuitorul a trimis în diferite etape ale
istoriei poporului ales oameni care Îi făceau cunoscută voia, trăitori în duhul
credinței singurului și adevăratului Dumnezeu. Le aminteau oamenilor calea pe
care o părăsiseră, drumul care îi ducea departe...

Unii au fost bătuți, cum a fost prorocul Miheia, alții au fost omorâți în chinuri
groaznice, cum a fost tăiat cu fierăstrăul prorocul Isaia, alții au fost omorâți între
Templu și Altar, cazul lui Zaharia, iar altul, prietenul Mirelui, a fost ucis de
sabia călăului chiar în palatul regelui Irod Agripa.

La urmă, Stăpânul viei a spus: „Se vor rușina de fiul meu!” (Matei 21, 37). Dar
răutatea și împietrirea lor a fost fără margini, nu s-au rușinat nici de moștenitor,
ci l-au scos din vie și l-au omorât. Aceasta prevestea apropiata moarte a Mân-
tuitorului Hristos. Cărturarii și fariseii care L-au auzit în Templul din Ierusalim
au spus să nu se întâmple una ca aceasta, când Mântuitorul le-a adresat cuvinte
grele: “De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va
da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Totuși, răutatea lor a mers
până la capăt…

Suntem oare recunoscători față de Stăpânul viei, care ne-a rânduit lucrători, ori
ne considerăm stăpâni și Îl ignorăm? De cele mai multe ori, în diferite locuri în
care ne aflăm, nu ne comportăm ca lucrători cinstiți, trimiși de Domnul în via
Lui, în lumea pe care a zidit-o, ci ne comportăm ca stăpâni. Credem că totul se
cuvine nouă și nu arătăm gratitudine față de Dumnezeu.

Stăpânul așteaptă de la cei trimiși în via dăruită de El recunoștință și sporirea

roadelor. Biserica face mereu rugăciuni pentru binecuvântarea viei, a holdelor şi
roadelor pe care Domnul le-a încredințat spre lucrare, mai ales la slujbele
arhierești, înainte de citirea pericopei apostolice și evanghelice, când episcopul
rostește rugăciunea care invocă mila lui Dumnezeu asupra viei sădite de El,
cerând ca Domnul să o binecuvânteze, să poarte grijă de lumea pe care a zidit-o
și pe care o conduce până la sfârșitul veacurilor.

Roadele pe care omul trebuie să le aducă pentru a fi vrednic de atenția și grija

Stăpânului viei pentru a fi primit într-o zi în Împărăția Lui cea fără de moarte
sunt: rugăciunea, faptele bune, tăcerea, neosândirea și peste toate, iubirea.

Sunt încă mulți credincioși care se roagă. Rugăciunea lor ajunge la Dumnezeu.
Fii ai Bisericii care nu lipsesc de la Sfânta Litughie, își împlinesc pravila,
ascultă de duhovnic și-i cer canon de rugăciune. Oameni care se roagă pentru
alții, pentru ce-i care nu-i iubesc, care își pomenesc morții, rudeniile și chiar
străinii necunoscuți.
Suntem mai întotdeauna preocupați de faptele altora. Bune și rele. De obicei,
cele bune sunt trecute cu vederea, dar nu ne gândim la propriile noastre fapte.
Prioritatea sunt alții, ca și cum am răspunde pentru ei. Uităm de datoria pe care
o avem față de cei apropiați ori chiar străini, uităm că Dumnezeu i-a numit pe
cei din preajmă frații prea mici, pe care suntem datori să-i ajutăm. Faptele bune
sunt mărgăritarele pe care le putem lua într-o zi când plecăm din lumea aceasta,
dar găsim mereu alte priorităţi: imobile, diverse proiecte, lucruri efemere, și
uităm de cele cu adevărat importante.

Printre cele care ar putea fi bine­plăcute Stăpânului viei sunt tăcerea și neosân-
direa. Într-o lume în care se face atât de mult zgomot, unde toți vorbesc și sunt
cunoscători ai lucrurilor eclesiale, dar și ai celor care se întâmplă în general în
toate domeniile sociale, observăm câte un om care alege tăcerea, despre care
tezaurul de cult al Bisericii spune că este fără de primejdie. Într-o lume care
acuză și se găsește a fi atotcunoscătoare, sunt și oameni care iubesc neosândirea,
despre care Părinții pustiei vorbesc detaliat și pe care o recomandă celor care
doresc să sporească duhovnicește. Printre faptele bineplăcute ar putea fi și
lacrimile, la vremea rugăciunii și pocăinței.

Chiar dacă este des citată și folosită, iubirea rămâne virtutea cea mai greu de
împlinit în lumea noastră. Întâlnim iubiri egoiste şi interesate. Acestea nu au
consistență. Trec deodată cu proiectele efemere pe care le urmăm. Iubirea
adevărată izvorăște din Dumnezeu, pentru că El este iubire, iar cei care
rămân în El arată roade vrednice de pocăință.

În decursul istoriei, toți care au slujit Biserica au avut adeseori mai multe încer-
cări decât bucurii. Iar bucuriile au fost legate doar de slujirea lor, nicidecum de
mulțimea roadelor culese din vie. Nu cred că a fost vreun slujitor, indiferent de
perioada în care a slujit în Via Domnului, care să nu fi fost copleșit de încercări,
acuzații și nedreptăți, fiind prea puțin răsplătit pentru slujirea lui. De aceea,
Sfântul apostol Pavel spunea: „Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt
vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Toate pătimirile și
încercările, toate nedreptățile vor fi răsplătite în ziua cea dreaptă a Slavei celei
netrecătoare.

Fiecare dintre noi se poate încadra între cei recunoscători sau nerecunoscători
față de Dumnezeu, între cei care își aduc aminte să întoarcă darurile pe care le-
au primit de la Dăruitorul atoate, ori între cei nemulţumitori, care consideră că
totul li se cuvine numai lor.

Când atitudinea noastră este de nerecunoștință față de El și față de multele

daruri pe care le primim, nu putem rămâne între slujitorii Lui, iar via se ia de la
noi și se dă altor lucrători care aduc roade vrednice la vremea cuvenită. Așa a
fost luată via de la cei care erau împotriva Legii, chiar dacă au primit Legea,
chiar dacă au zidit Jertfelnicul, chiar dacă au avut năstrapa cu mană, chivotul,
totuși au rămas cu inima împietrită și departe de Dumnezeu. Via s-a dat celor
care aduc roade la vreme, pe care Mântuitorul i-a simțit vrednici și i-a trimis să
ducă Legea iubirii, Noul Legământ până la marginile pământului. Noi, care ne
aflăm în Legea harului și am primit cuvintele de viață făcătoare ale învățăturii
Sale, cum răspundem la dragostea Stăpânului? Suntem indiferenți sau recu-
noscători?

Întrebări la care vom răspunde fiecare. Va trebui mereu să căutăm la momentele

importante ale vieții noastre, de bucurie sau întristare, să ne aducem aminte de
Stăpânul din ceruri, să arătăm recunoștință, să-I aducem rugăciune de mulțumire
stăruitoare, să-I cerem să binecuvânteze viața noastră.

Dacă cumva la vremea culegerii roadelor avem mai mult decât alții, să ne gân-
dim și la cei care nu se pot bucura ca și noi de roadele viei și ale pământului. Să-
I oferim lui Dumnezeu prin frații noștri, care au nevoie de ajutor, știind că
Dumnezeu împrumută mâinile noastre spre a-i ajuta pe cei apăsați în nevoi din
vremea noastră, pentru a-i mângâia pe cei aflați în suferință, întristări, bătrânețe,
singurătate sau uitați de propriii copii, rudenii și cunoscuți.
 IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii -
Pilda lucrătorilor celor răi

Dreptmăritori creştini, Evanghelia de astăzi ne istoriseşte despre stăpânul unei

vii care şi-a trimis slujitorii să ceară lucrătorilor săi partea de recoltă ce i se
cuvenea. Aceştia l-au prigonit şi l-au ucis pe trimişii stăpânului şi chiar pe fiul
lui. Stăpânul s-a supărat şi a dat via sa altor lucrători, care să-i aducă roadele la
vremea potrivită (Mt. 21, 41).

Noi, creştinii, suntem lucrătorii care am preluat via de la vechiul Israel, care a
ucis pe prooroci şi L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Această vie este Biserica,
„Noul Israel” sau Împărăţia harului mântuitor. Stăpânul nostru Hristos a plecat
la cer de unde va reveni să ceară roadele credinţei noastre concretizate în fapte
creştineşti.

Iubiţi credincioşi, noi, care prin Botez am primit numele lui Hristos şi ne-am
îmbrăcat întru El (cf. Gal. 3, 27), suntem chemaţi să trăim conform Evangheliei
pentru ca la sfârşitul vieţii să putem da roadele purtării noastre creştineşti.

Există atâţia aşa-numiţi creştini care au auzit de lucrarea lui Hristos, de moartea
şi de Învierea Lui, dar care nu au trăit nici pocăinţa, nici întoarcerea adevărată la
Dumnezeu. O simplă alipire de unele orânduieli creştine nu are valoare înaintea
lui Dumnezeu. Trebuie să primeşti prin credinţă lucrătoare pe Domnul Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică să vieţuieşti în El şi să umbli în El (cf. I Cor.
1, 30; Col. 2, 6). Numai aşa poţi fi împăcat cu Dumnezeu şi astfel, poţi să ai
viaţă veşnică.
Ce puţin se gândesc oamenii la lucrul acesta, mergând cu paşi repezi spre o
judecată inevitabilă! Nu numai că ei au păcătuit, dar au trecut cu atâta indi-
ferenţă peste dragostea pe care Mântuitorul nostru a arătat-o prin Cruce, prin
moarte şi prin Înviere şi nu imită această dragoste în relaţiile lor zilnice cu
Dumnezeu şi cu semenii.

Mândria, egoismul, mânia, lăcomia după bunuri, bani şi plăceri, minciuna, piz-
ma, invidia, lenea şi neînfrânarea dorinţelor şi poftelor ne fac viaţa murdară.
Este nevoie de un foc nevăzut care să le ardă.

Hristos Domnul a adus acest foc din cer, focul Duhului Sfânt. Prin credinţa
noastră activă în El putem face ca acest foc ceresc să ardă mereu şi să lumineze
viaţa nouă a Duhului Sfânt din inimile noastre şi dintre noi. În acest fel, Duhul
Sfânt poate să aşeze în noi darurile Sale, roadele Sale: credinţa, dragostea, înde-
lunga răbdare, bunătatea, facerea de bine şi altele asemenea (Gal. 5, 22-23).

Acestea sunt roadele date la timpul lor de lucrătorii vrednici ai Viei Stăpânului
ceresc. Aceste roade trebuie să iasă la iveală ca o adresare către semenul nostru.
Numai străduindu-ne pentru realizarea binelui, Hristos poate să continue, prin
fiecare din noi, opera de „Samarinean milostiv”.

Dumnezeu creează omului posibilitatea de a fi mântuit. În Sfânta Scriptură

citim: „Cei ce sunteţi însetaţi, mergeţi la apă” (Is. 55, 1) şi „Cel ce bea din apa
pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac” (In. 4, 14). Dacă nu ne adăpăm
mereu din Izvor suntem în primejdia de a fi cuprinşi de arşiţă ucigătoare. Acesta
este un imperativ!

În secolul al III-lea, Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, îi scria prie-

tenului său, Donatus: „Lumea aceasta este rea, neînchipuit de rea! Dar în
mijlocul ei am descoperit nişte oameni liniştiţi şi sfinţi, care au aflat un mare
secret. Ei sunt stăpâni pe sufletele lor. Ei sunt creştini”.

Calitatea de creştin ne obligă să împlinim poruncile Evangheliei în viaţa de

fiecare zi. Or, noi uităm adesea cine suntem. Mântuitorul spune ucenicilor Săi:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela
care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

***
Un necredincios a întrebat odată pe un copil sărac ce ieşea dintr-o biserică: „Ce-
ai învăţat tu astăzi de la părintele?”

Băiatul a răspuns că a învăţat că Dumnezeu este iubire.

„Dacă ce spui e adevărat, zise omul, de ce n-a trimis Dumnezeu pe cineva să-ţi
dăruiască o haină mai bună?”

După o clipă de gândire, copilul răspunse: „Cred că Dumnezeu a trimis pe cine-

va, dar acela a uitat”.

&&&
Asta-i nenorocirea, că noi uităm că prin Botez ne-am îmbrăcat în Hristos, am
devenit ochii Lui în lume, gura Lui, mâinile Lui, picioarele Lui, uneltele Lui,
prin care El lucrează între oameni mila, bunătatea, curăţia, răbdarea.

Botezul nu-i o lucrare magică sau un automat care să ne asigure Împărăţia ceru-
rilor, cum distribuie aparatele din anumite localuri ciocolată, printr-o simplă
apăsare a unui buton. Ci, la acea renaştere prin apă şi prin Duh se cere con-
lucrarea de o viaţă întreagă a creştinului.

Ceea ce naşii au declarat în numele şi în locul nostru la Botez, anume că se lea-

pădă de satana şi se unesc cu Hristos, trebuie să fie o permanentă şi responsabilă
angajare a noastră, personală, concretizată prin cultivarea virtuţilor creştine.

Calitatea de „cetăţean” al Împărăţiei cerurilor (cf. Filip. 3, 20), primită prin

Botez, se validează printr-o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), adică
prin fapta cea bună. Este foarte adevărat că pe pământ suntem „străini şi călă-
tori” (Evr. 11, 13) şi din această viaţă nu luăm nimic cu noi în cealaltă lume.

Dar tot atât de adevărat este că dacă nu ducem nimic material în veşnicie, totuşi
ducem cu noi binele pe care l-am săvârşit: un nume bun, o operă măreaţă, o
faptă împlinită pentru înfrumuseţarea vieţii. Va veni o zi când va fi răsplătit cel
mai mic ajutor arătat celui aflat în nevoie şi necaz.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Arată-mi în cele mici în ce fel eşti, căci
nici chiar aşa tu nu eşti străin de har. Arată-mi precum a arătat văduva din
Evanghelie, care, deşi nu avea decât doi dinari, totuşi i-a aruncat în vistieria
templului”.

Destinul nostru veşnic depinde de felul în care facem roditoare darurile

Duhului în timpul acestui pelerinaj pământesc. Dumnezeu, Grădinarul
veşnic, a sădit în fiinţa noastră sămânţa veşniciei. Lucrarea noastră este să
facem să crească răsadul ceresc şi să aducă roadele. El ne-a adoptat ca fii.
Datoria noastră este să ne comportăm ca fii. Altfel nu merităm numele de
creştin.
Domnul ne-a chemat pe toţi, fără deosebire, la ospăţul Său, ne-a numit mlădiţe
ale Sale, Viţa cea dumnezeiască (In. 15, 5). În această calitate, suntem datori ca
prin fapte bune şi virtuţi morale să ne arătăm roadele noastre, aşa cum rodeşte
un pom răsădit lângă izvor de ape (cf. Ps. 1, 3), un pom altoit, udat şi săpat.

În acest fel, merităm numele de „vie” a casei lui Dumnezeu, menită să rodească
deplin, să atingă acea desăvârşire pentru care se roagă psalmistul David când
zice: „Dumnezeul puterilor, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe
care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea” (Ps. 79, 15- 16).

După ce Iosua i-a călăuzit pe israeliţi în Canaan şi i-a aşezat în pământul făgă-
duinţei, i-a conjurat să declare răspicat ce au de gând să facă: să slujească
Domnului Celui viu care cu braţ puternic i-a scos din robie şi le-a dat în stă-
pânire o ţară frumoasă şi bogată, sau să se închine idolilor păgâni, care aveau
temple la tot pasul!

Auzind aceasta, întreg poporul s-a declarat pentru credinţa cea dreaptă. Atunci
marele conducător le-a zis: „Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-L cu credin-
cioşie şi sfinţenie. Lepădaţi dumnezeii străini! Căci Domnul este un Dumnezeu
sfânt, un Dumnezeu gelos. El nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voa-
stre. Iar dacă-L veţi părăsi, atunci va aduce asupra voastră răul şi vă va nimici,
după ce v-a făcut bine” (Ios. 24, 20).

Împietrirea inimilor, lipsa de fapte bune, indiferenţa faţă de cele sfinte ne fac să
devenim lucrători necredincioşi care nu aduc roade. Când va veni stăpânul viei,
pe astfel de lucrători răi „cu rău îi va pierde” (cf. Mt. 21, 41).

Iubiţii mei, prin cuvântul pildei de astăzi, Hristos îl cheamă pe creştin să-şi dea
roadele la timp, adică în această viaţă pământească, slujind pe Stăpânul său,
conştient că „securea stă la rădăcina pomilor şi orice pom care nu face roadă bu-
nă va fi tăiat şi aruncat în foc” (Lc. 3, 9).

Noi, care am trecut din robia întunecată a păcatului în ţara luminoasă a Noului
Legământ, unde avem drept Canaan, Biserica cu toate harurile Duhului Sfânt, se
cade să iubim Legea lui Dumnezeu şi să trăim după Evanghelie, risipind chi-
purile false ale poftelor vătămătoare.

De avem în inimile noastre credinţă în Dumnezeul părinţilor noştri, să-L slujim

cu credincioşie şi sfinţenie! Să lepădăm idolii, să urâm deşertăciunea, să lăsăm
păcatele, să ne înfrânăm de la patimile cele urâte. Să respectăm cu iubire
Numele Domnului, rostindu-l cu evlavie, prin rugăciuni şi cereri. Să facem ca
Numele Domnului să se prea mărească prin viaţa noastră de fiecare zi şi prin
săvârşirea binelui.
Dacă toate acestea le împlinim cu sârguinţă, atunci suntem, într-adevăr, harnici
lucrători în via Domnului şi astfel, ne învrednicim de răsplată şi slavă cerească.
Nu ne îndoim de aceasta, fiindcă Mântuitorul nostru ne asigură că „Împărăţia lui
Dumnezeu se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. 21, 43). Amin.
PS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului – Predică la Duminica a XIII-a după
Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

Iubiţi credincioşi, iată, astăzi am poposit în oraşul Medgidia şi Sfânta duminică

de astăzi ne pune înainte o Sfântă Evanghelie care ne cuprinde pe toţi în
purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ne arată cum Dumnezeu ne-a învăţat să
înţelegem că toţi suntem moştenirea Sa. Mântuitorul rosteşte o pildă, o pildă pe
înţelesul tuturor, dar această pildă care este luată din viaţa şi preocupările
oamenilor serveşte la înţelegerea noastră ca unii care suntem chemaţi la
Împărăţia lui Dumnezeu.

Zice Mântuitorul că un om a sădit vie, a săpat teasc în mijlocul viei, a zidit un

turn de apărare, a împrejmuit-o cu gard, a dat-o lucrătorilor ca să o lucreze şi El
S-a dus departe. La vremea roadelor, a trimis pe slujitorii Săi să ia partea de
roade, dar lucrătorii văzându-i pe aceştia, pe unul l-au bătut, pe altul l-au
omorât, pe altul, cu pietre l-au ucis. A trimis alţi slujitori mai mulţi decât cei
dintâi. Au făcut cu ei tot aşa. La urmă a trimis pe Fiul Său, zicând: „Se vor
ruşina de Fiul Meu!” Văzând pe Fiul, lucrătorii au zis: „Acesta este
moştenitorul! Hai, să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Scoţându-l afară
din vie, l-au omorât. Întreabă Mântuitorul: „Ce va face, Stăpânul, când va veni
El Însuşi să îşi ia roadele Sale?” Au răspuns ucenicii: „Pe cei răi cu rău îi va
pierde şi via o va da altor lucrători care vor da roadele la vremea ei!”
Iubiţi credincioşi, această pildă are o tălmăcire atât de frumoasă, uşor de înţeles
pentru noi. Adeseori, auziţi că lumea este via lui Dumnezeu şi când v-am
binecuvântat cu cele cinci lumânări, am rostit aceste cuvinte: „Doamne, caută
din cer şi vezi şi binecuvântează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta!” Noi,
oamenii suntem via lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a binecuvântat cu viaţă şi
ne-a binecuvântat pe noi să aducem roade.

Cu adevărat, noi suntem via. Ce este teascul din mijlocul viei? Este Sfântul
Altar. Ce este turnul care a fost zidit?Este Sfânta Biserică. Ce este gardul cu
care a fost împrejmuit via? Gardul a fost înlocuit din învăţăturile date de
Mântuitorul Hristos. De aceea, iată, noi toţi ne regăsim în această pildă şi
Mântuitorul ne cheamă pe toţi ca să moştenim bucuriile Sale şi darurile Sale.
Cine sunt slujitorii pe care i-a trimis să ia partea de roade?

Cei dintâi slujitori sunt proorocii pe care cei din poporul lui Israel pentru că îi
chemau pe oameni la dreptate, la bună cuviinţă, la iubire, nu au suportat
glasurile lor. Pe Isaia l-au tăiat cu ferăstrăul, pe altul l-au ucis cu pietre şi aşa au
făcut cei dinainte de Hristos. Au venit şi apostolii. Se spune că au venit mai
mulţi decât cei dintâi. Toţi apostolii au fost daţi la moarte. Numai Sfântul Ioan
nu a murit de moarte martirică pentru că a stat lângă crucea Domnului, dar şi el
a fost dus de împăratul roman să fie pedepsit şi a fost pus într-un vas cu
untedelemn încins. Intrat Sfântul Ioan în acel vas, s-a rugat şi untdelemnul cel
încins s-a făcut pentru el ca o baie răcoroasă. De aceea, toţi apostolii au fost
batjocoriţi. A venit Fiul lui Dumnezeu, Însuşi să ne cerceteze şi a umblat toată
Ţara Sfântă, de la răsărit la apus, de la nord la sud, a vindecat toţi bolnavii, a
dat atâtea învăţături, a hrănit oamenii în pustiu cu pâine şi cu peşti pe care i-a
înmulţit.

Iată, cu toate că a făcut atâta bine, a fost condamnat la moarte şi poporul căruia
îi făcuse atâta bine, a strigat: „Răstigneşte-L!” Ce s-a petrecut după răstignirea
Lui? În loc să ne pedepsească pe noi, oamenii, înaintaşii noştri, am dorit
răstignirea lui, El ne aduce bucurie şi mântuire şi dragoste şi pace. Iată, acestea
ne aduce Mântuitorul Hristos. Dar, nu tuturor pentru că a venit el însuşi, să
cerceteze via sa, să ne cerceteze pe noi, să ne răscumpere pe noi din păcat şi din
moarte. Pe cei răi care nu se întorc la Dumnezeu, cu adevărat, îi va pierde cu foc
nestins. Pe cei care se întorc de la rău la bine, de la păcat la virtute, de la
întuneric la lumină, pe aceştia, Hristos Mântuitorul nostru Care a venit şi a
pătimit pentru noi, îi va îmbrăţişa şi îi va duce în locaşurile cele cereşti. De
aceea, iată, s-a luat alegerea de la poporul lui Israel cel ales.

De aceea, se spune că pe cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători.

Nu a mai lăsat moştenirea bunătăţilor la poporul Israel cel îndărătnic, ci numai
la cei ce s-au întors cu credinţă la Dumnezeu. Adat via Sa, adică dragostea Sa a
dat-o tuturor celor ce primim dragostea lui Dumnezeu. Iată, de ce, noi venim în
fiecare sărbătoare şi duminică la Biserică pentru că aici vine Dumnezeu să ne
dea darurile sale, să ne dea lumina Sa, să ne dea bucuria Sa, să ne cheme să ne
dea moştenirea Sa.

Moştenirea lui Dumnezeu este necuprinsă, căci viaţa veşnică pe care a venit să
ne-o împărtăşească e o bogăţie necuprinsă de frumuseţi, de bucurii şi de daruri.
Către acestea ne cheamă Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi. Ne
îndeamnă să dăm partea de roade. Ce parte de roade să dăm noi? Să dăm
rugăciune, să dăm lacrimi, să dăm credinţă, nădejde şi jertfă, iubire de semenii
noştri.

Aceasta este partea de roade pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi. El a venit şi

ne-a învăţat cum să rodim şi cum să dăm roadele pentru că El cel nevinovat şi
atotputernic S-a făcut om şi S-a îmbrăcat în neputinţele noastre să ne înveţe pe
noi să ne smerim, să ne jertfim, să fim buni şi cu cei răi nu numai cu cei buni şi
bunătatea să devină firea noastră şi cu această fire, cu adevărat, noi, să
întâmpinăm pe Dumnezeu atunci când vine înaintea noastră .

Dumnezeu ne întâmpină în fiecare duminică şi sărbătoare. Nu întoarceţi spatele,

nu luaţi sabia, nu luaţi pietrele să aruncaţi asupra Lui, căci pietrele sunt păcatele.
Sabia este îndărătnicia. De aceea, noi să luăm lumina lui Hristos prin credinţă.
Să luăm dragostea lui Hristos prin jertfă, să luăm bucuria lui Hristos prin
venirea la Sfintele slujbe, pentru că El Se jertfeşte pentru noi şi noi să ne jertfim
nu pentru El, ci ca să ne unim cu jertfa Sa pentru noi.

De aceea, astăzi am venit cu bucurie să vin să vă întâmpin cu cuvinte de

îmbărbătare, cu această chemare că Dumnezeu ne doreşte pe toţi să fim lângă
El, să ne dăm ceea ce nu ne trebuie, păcatele noastre şi El să ne dea harul şi
lumina Sa ca să putem să intrăm cu Fiul Său în locaşurile cele cereşti.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă dea tuturor sănătate, înţelepciune, bucurie

duhovnicească, pace sufletească, să iertaţi pe toţi semenii, să fiţi jertfelnici cu
cei ce au nevoie de ajutor, să aduceţi jertfa rugăciunii la Sfânta biserică şi în
casa dumneavoastră şi, astfel, să rămâneţi via cea binecuvântată care daţi
roadele lui Dumnezeu şi Dumnezeu, primind roadele, să vă aşeze pe toţi în
locaşurile cele cereşti în viaţa cea veşnică! Amin!

Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - Medgidia, 2 septembrie 2012

 IPS Bartolomeu Anania - Demenţa omlui modern: se crede stăpân, atunci
când el este slugă

Iubiţi credincioşi, Evanghelia de astăzi are o temă principală asupra căreia aş

vrea să mă opresc puţin: confuzia care se face adeseori între stăpân şi slujbaş,
între proprietar şi beneficiar.

Aici a fost marea greşeală pe care o făceau fariseii pe vremea Mântuitorului

Hristos. Ei aveau conştiinţa că sunt stăpânii poporului, că sunt slujitorii direcţi
ai lui Dumnezeu, dar că de fapt ei hotărăsc ce să facă, nu Dumnezeu. Cu alte cu-
vinte, o substituire a slugii faţă de stăpân.

Şi greşala aceasta ne aparţine şi nouă pentru că, deseori, uităm că suntem sluj-
başi şi credem că suntem stăpâni.

Aceasta începând cu mine care sunt arhiereu, mitropolit. Şi deseori mă scutur,

chiar şi în somn, şi zic: “Tu nu eşti stăpân, Stăpânul este Unul, în Ceruri, tu eşti
un slujitor de rang mai înalt, cu răspunderi mai înalte, poate cu învăţătură de
carte mai multă, dar eşti un servitor. Nu eşti un stăpân! Nu eşti un şef! Nu tu
dispui de ceea ce trebuie făcut! Ci este Altul care dispune şi care este mai
înţelept decât tine, iar Acela este Dumnezeu.”

Aceasta este învăţătura pe care o tragem din textul evanghelic care s-a citit
astăzi şi pe care l-aţi auzit. Această ispită teribilă a slugii că este stăpân. Aceasta
şi-a pierdut complet simţul măsurii şi a intrat într-un fel de demenţă a omului de
totdeauna, dar mai cu seamă a omului modern. (…)
Este vorba de o vie care trebuia muncită şi care era a unui proprietar. Stăpânul,
proprietarul a plecat undeva departe, într-o călătorie, şi a lăsat via pe mâna
lucrătorilor, pe seama lor să o lucreze. Ei au lucrat-o într-adevăr, însă dintr-o
dată procesul de conştiinţă a suferit o strămutare. Ei au început să se creadă stă-
pâni. Şi atunci când a venit vremea roadelor să se culeagă strugurii toamna,
stăpânul şi-a trimis slujitorii ca să ceară ceea ce este dreptul lui. Pentru că una
este proprietarul şi alta este beneficiarul. (…) Ce te faci însă, când cel care mun-
ceşte pământul, fără să fie proprietar, începe să îşi strămute conştiinţa şi să
capete una de proprietar? Că de fapt, nu este doar beneficiar lucrătorul pămân-
tului, ci este şi stăpân - situaţie în care s-au găsit lucrătorii din Sfânta Evan-
ghelie de astăzi pe care aţi ascultat-o şi pe care încerc eu să v-o tâlcuiesc.

Este o strămutare de conştiinţă. Atunci când lucrătorii viei au căpătat această

conştiinţă că ei sunt stăpâni şi când au venit trimişii stăpânului ca să ceară
partea lui, de proprietar, mai mică, mai mare - dar era o bună înţelegere făcută
între ei - au zis: “Cum o să dăm, că doar noi l-am muncit! Nu-i dăm nimic.” Şi
când au venit trimişii stăpânului să-i ceară partea, aceştia i-au omorât. Atunci
stăpânul a aflat şi a trimis pe alţii slujitori. Duceţi-vă şi spuneţi-le ca ei să-şi
oprească ceea ce li se cuvine pentru munca lor, iar mie să mi se dea ceea ce mi
se cuvine pentru pământul meu, pentru proprietatea mea. Şi aceia au păţit la fel.
Au fost omorâţi. Şi atunci întrebarea pe care o pune evanghelistul textului de
astăzi, spune: “Oare ce merită aceşti lucrători incorecţi, complet necinstiţi?” Şi
răspunsul este: “Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via va fi dată altor lucrători s-o
lucreze.”

Fireşte are un înţeles în primul rând istoric. Este vorba de farisei şi saduchei,
reprezentanţii poporului evreu care îşi făceau iluzia că Împărăţia lui Dumnezeu
le aparţine de drept, dacă nu şi de fapt. Că ei sunt moştenitorii exclusivi ai
Împărăţiei lui Dumnezeu şi că nimeni nu poate ridica pretenţie asupra acestei
Împărăţii. Şi ni se aminteşte că, totuşi, ei nu sunt altceva decât nişte slujbaşi, că
Împărăţia lui Dumnezeu este a lui Dumnezeu. El este Împăratul pentru simplul
motiv că El a creat.

Noi spunem că suntem proprietarii pământului - bucăţi de pământ, un hectar sau

două sau trei - datorită faptului că trebuie să existe nişte legi în aşa fel ca fiecare
să cunoască care este partea lui de avere pe care are obligaţia s-o muncească,
sau s-o dea altuia s-o muncească, în dijmă sau în parte. (…) Nu noi am făcut
Pământul, globul pământesc pe care vieţuim. Nu noi! De aceea binecuvântarea
lui Dumnezeu faţă de primii oameni, de Adam şi Eva, după ce i-a creat le-a
spus: “Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”. Dar nu a spus
că o să fie al vostru. Le-a poruncit să-l muncească şi să-l stăpânească. Doar El
este creatorul Pământului şi ei sunt doar beneficiari. Aceasta uită oamenii noştri
cei mai mulţi.
Aşa încât, dragii mei, înţelesul principal şi poate unic al Evangheliei de astăzi
este ca întotdeauna să avem conştiinţa diferenţei dintre stăpân şi beneficiar. Noi
nu suntem altceva decât beneficiarii a ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu. El e
Stăpânul şi de aceea Lui trebuie să-I mulţumim.

Noi putem mulţumi tatei, mamei pentru că ne-a născut, fraţilor noştri pentru că
muncesc împreună cu noi, vecinilor pentru că ne ajută, altfel să ştiţi că mul-
ţumirile toate trebuie să I se adreseze lui Dumnezeu, pentru că El a făcut tot
ceea ce este spre folosul nostru, pentru ca noi şi familiile noastre să putem trăi
liniştiţi, să ducem o viaţă liniştită şi corectă bazată nu atât pe simţul de pro-
prietate, cât pe muncă, care ne este tot spre slava lui Dumnezeu, pentru că tot El
ne înzestrează cu sănătate şi cu puterea de a munci. Ce faci când eşti bolnav?
Nu poţi munci. Stai şi zaci în pat. (…) Aşa încât, important este ca noi să fim
lucrători cinstiţi ai viei pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu.

Ştiţi că în binecuvântarea preotului şi a arhiereului în special, există formula:

“Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a
sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”. Nu rareori în Sfânta Scriptură viaţa
omului, familia lui este asemănată cu o vie. Dar via aceasta - şi vă spune un
potgorean care s-a născut la vie şi a crescut acolo în brazdele ei - trebuie
muncită! (…)

Şi Evanghelia se termină cu întrebarea retorică, fără îndoială, a Mântuitorului:

Oare ce se va întâmpla cu aceşti lucrători necredincioşi? Pe cei răi, cu rău îi va
pierde, iar via o va da altor lucrători ca să o lucreze. Trimiterea se face la
fariseii, care ascultau această parabolă şi ştiau că pentru ei este. De aceea la
sfârşitul textului evanghelic după Matei ni se spune că ei, fariseii şi saducehii,
care erau de fapt exploatatorii poporului, s-au hotărât odată mai mult ca să-L
omoare pe Iisus pentru că le încurca socotelile. Ceea ce până la urmă au şi făcut
că L-au pus pe cruce. Datorită lor L-a condamnat Pilat să moară pe cruce, când
strigau: “Să fie răstignit! Să se răstignească!”

Aşa că, dragii mei, pentru noi cel puţin, care suntem lucrătorii viei lui Dumne-
zeu este bine noi să luăm aminte, pururea să nu uităm că noi nu suntem pro-
prietarii a ceea ce avem, ci suntem beneficiari, ostenitori şi în egală măsură
beneficiari. Şi că pentru toate trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi când ne
merge bine pentru că ne-a mers bine, şi când ne merge rău, pentru ca să ne fie
de învăţătură că este posibil în viaţă ca să ne meargă şi rău. Dar întotdeauna să
îndreptăm tot către noi răspunderea. Ni s-a făcut rău? Întâmplări nefericite?
Pentru păcatele noastre şi pentru învăţătura noastră. Important este să rămânem
înţelepţi, să rămânem credincioşi lui Dumnezeu care este adevăratul proprietar a
tot ceea ce avem noi şi să rămânem credincioşi propriei noastre soarte, aceea de
a sluji pe Dumnezeu, pentru că slujindu-L pe El, ne slujim pe noi înşine.
A spus Mântuitorul Hristos, care era Dumnezeu: “Fără mine nu puteţi face
nimic!” Ei bine, să ne aşezăm în sufletele şi-n minţile noastre această aducere
aminte: “Fără Mine nu puteţi face nimic”! Faceţi totul împreună cu Iisus Hri-
stos! Să facem totul împreună cu Iisus Hristos, şi ne va fi bine. Amin.
 IPS Antonie Plămădeală - Pilda lucrătorilor cei răi

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi este o parabolă, una din umilele parabole pe
care le-a rostit Mântuitorul, fiindcă era modul cel mai pe înţelesul de a se adresa
ucenicilor şi ascultătorilor Săi. Parabolele, într-un fel, ne traduc într-un limbaj
uşor esenţa, adesea grea, a unei învăţături. Parabola de azi e una profetică:
"Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A
împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor,
iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la
lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe
unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a
trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut cu ei tot aşa. La urmă,
a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei,
văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să
avem noi moştenirea lui! Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au
ucis" (Matei 21, 33-39). Ajungând aici unde parabola se şi încheie. Mântuitorul
a vrut să-i verifice pe ascultători dacă au înţeles-o. Că istorioara nu era grea, aşa
că întrebarea Sa li s-a părut uşoară: "Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face
lucrătorilor acestora?" Au răspuns într-o voce: "Pe cei răi, îi va pierde, iar via o
va da altor lucrători, care-i vor da roadele ei la vreme!"

(Matei 21, 40-41). Nu era greu răspunsul, şi nu putea fi decât într-un fel. Şi
vorba noastră românească zice: "După faptă şi răsplată," sau: "Rău faci, rău
găseşti".

Dar parabola a fost spusă cu un scop. Şi dacă nu-i pricepem scopul, ea rămâne o
simplă istorioară fără nici o însemnătate anume. Mântuitorul era după o aprinsă
dispută cu "căpeteniile preoţilor" şi cu "bătrânii poporului" (Matei 21, 23),
îndată după Intrarea în Ierusalim. Acolo răsturnase tarabele negustorilor şi îi
alungase din templu: "Scris este, le spusese, casa Mea casă de rugăciune se va
chema, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari" (Matei 21, 13). Pe urmă
vindecase nişte orbi şi, spre seară, se dusese în Betania unde a şi înnoptat,
probabil în casa lui Lazăr. A doua zi s-a mâniat pe un smochin şi l-a blestemat
pentru că nu avea roade, încât bietul pom s-a uscat pe loc. O lecţie pentru cei
care nu dau roade! Dar o lecţie şi pentru apostoli, că prin credinţă se poate
obţine totul. Poate că a vrut să arate, folosind un pom, că poate face şi rău, dar
nu face decât bine oamenilor. Urma Săptămâna Patimilor. Va fi vrut să le arate
că ar fi putut El să-i nimicească pe schingiuitorii Săi, dar că nu era în iconomia
planului lui Dumnezeu acest lucru. Vor fi înţeles acest lucru mult mai târziu,
după înviere. A revenit la templu. Se vede că se dusese vestea despre toate, şi
mai ales despre izgonirea negustorilor, pentru că bătrânii şi căpeteniile l-au luat
la întrebări: "Cu ce putere faci acestea?"

Era simplu să le răspundă: "Cu a Mea, că Dumnezeu ce sunt!" Dar a preferat să-
i ajute să descopere singuri cu ce putere făcea toate, şi Cine era. I-a întrebat
despre Ioan Botezătorul: de la cine era botezul său? Şi-au dat seama că pot
cădea în propria lor capcană. Dacă ar fi zis: "de la Dumnezeu", Iisus i-ar fi
întrebat de ce n-au crezut în el: dacă ar fi zis: "de la oameni", se temeau de cei
din jur, care ţineau toţi pe Ioan drept sfânt şi trimis de Dumnezeu. Vicleni, au
preferat să răspundă: "Nu ştim". Văzându-le viclenia, Iisus le-a spus şi El:
"Atunci nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac acestea".

Era îndreptăţit să procedeze astfel. Dacă ei n-au vrut să recunoască ceea ce ştia
toată lumea, că Ioan era trimis de Dumnezeu, cum vor recunoaşte că El făcea
ceea ce făcea, cu putere de la Dumnezeu, sau cu puterea Sa de Dumnezeu? În
loc de orice răspuns, ca să-i aşeze totuşi în contextul mesianic şi să le
deschidă ochii asupra persoanei Sale şi a rostului Său în lume, le-a spus
Parabola cu lucrătorii viei. E o parabolă istorico-profetică, mai mult
profetică. Istorică, pentru că îl situa pe Iisus în istoria mântuirii, pe linia
promisiunii lui Dumnezeu, dar şi profetică, pentru că le dezvăluia ceea ce
urma să se petreacă numai peste câteva zile cu Dansul.

Nu ne putem aştepta ca ei să fi înţeles parabola. Au înţeles povestirea, i-au dat

un răspuns bun lui Iisus cu privire la consecinţe, dar nici unul nu şi-a dat seama
că de fapt Iisus îi adusese în situaţia de a-şi pronunţa singuri sentinţa, faţă de
modul cum se purtau şi cum se vor purta până la urmă cu El.

Căci la sfârşit de tot, de fapt le-a dezvăluit totuşi Cine era El şi cu ce putere
făcea totul.

Pentru nişte doctori ai Legii, cum era preopinenţii, răspunsul lui Iisus era clar,
mai ales că se asocia cu profeţiile mesianice din Vechiul Testament, pe care ei
le cunoşteau foarte bine. Era ca şi cum le-ar fi spus: Cum de Mă întrebaţi cu ce
putere fac ceea ce fac, şi Cine Mi-a dat puterea? Ar trebui să ştiţi. Şi le-a adus
aminte: "Au doară niciodată n-aţi citit în Scriptură? Piatra pe care au nesocotit-o
ziditorii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta şi
lucrul acesta a fost minunat în ochii noştri" (Matei 21, 42). Era un text din
Psalmul 117, 22, şi din Isaia 28, 16.

Cel nesocotit astăzi va ajunge să fie cel mai important, "piatra din capul
unghiului", adică aceea care ţine toată construcţia. El era cel nesocotit, aceasta a
vrut să le spună. Şi au înţeles, dar n-au fost de acord, nu L-au crezut, nu L-au
luat în serios. Pentru că erau din categoria lucrătorilor viei, aceia care nu i-au
primit nici pe prooroci, şi care nu-L primeau acum nici pe El. Ba chiar, ca şi
aceia, îl vor şi omorî, ca pe fiul din parabolă. Ei vor fi ucigaşii, aşa că bine au
zis că "vor fi pierduţi", pentru răul pe care îl vor face.

Profeţea ceea ce urma să se întâmple chiar în săptămâna aceea. Le ghicea

gândurile cu care îi pregăteau arestarea, patimile şi moartea. Dar îi şi avertiza:
"De aceea vă spun că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu, şi se va da
neamului care va aduce roadele ei" (Matei 21, 43).

Era o sentinţă de dezmoştenire care va rămâne valabilă peste veacuri. Şi ca să

nu mai rămână nici o îndoială asupra acestei dezmoşteniri, folosind în
continuare metafora pietrei, a mai adăugat, prinzându-i ca într-un cleşte din care
nu există nici o scăpare: "Cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, şi cel
peste care va cădea ea, pe acela îl va zdrobi" (Matei 21.44).

"Au înţeles că despre dânşii grăieşte", ne spune evanghelistul (Matei 21, 45),
dar erau bolnavi de o înţelepciune înşelătoare, deşartă (Iov 15, 2) care în loc să-i
lumineze, i-a întunecat şi mai mult, şi în loc să-i îmblânzească, i-a întărâtat. N-
au înţeles că "piatra" cu care voiau să se lupte îi va sfărâma, ci şi-au continuat
atitudinea de neîncredere şi ură, înverşunându-se şi mai mult împotriva Lui:
"Căutau să-L prindă" (Matei 21, 46).

Până la urmă îl vor prinde. Dar şi proorocia cu zdrobirea se va împlini. Exact ca

în parabola, toţi proorocii au fost prigoniţi, şi o mare parte din ei au fost
omorâţi. Parcă auzim ecoul cuvintelor lui Iisus, care la un moment dat a zis:
"Ierusalime, Ierusalime care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la
tine" (Matei 23, 37).

Parabola lucrătorilor viei nu este decât un ecou al acestui cuvânt al lui Iisus,
despre felul cum au fost trataţi trimişii lui Dumnezeu în lume. Până aici însă e
istorie. Totul se petrecuse în Vechiul Testament. Fuseseră alungaţi, neascultaţi,
desconsideraţi şi, în mare parte, ucişi. Dar Mântuitorul mai spune: La un
moment dat Stăpânul viei va trimite chiar pe fiul lui. Dar şi pe acesta îl vor
omorî.

Aceasta nu mai era istorie. Era o profeţie despre Sine, prin care le descoperea
destinul care îi era rezervat Lui însuşi. Notaţi bine că spunea aceste lucruri
înainte de proces, înainte de răstignire, îşi profeţea deci răstignirea şi moartea.
Dar tot profetic îi avertiza că fiind El "piatra cea din capul unghiului", şi Fiul
Stăpânului, vor avea a trage consecinţele faptei lor.

Cum adică? Întâlnirea cu Iisus putea însemna zdrobire, sfărâmare? Cândva

Petru mărturisise despre El că avea "cuvintele vieţii veşnice". Va să zică cum?
Pentru unii Iisus putea fi Cel care avea cuvintele vieţii celei veşnice, iar
pentru alţii putea fi zdrobire, sfărâmare? Cum trebuie să înţelegem aceste
cuvinte? Chiar aşa. Sunt posibile mai multe interpretări, dar iat-o pe cea mai
simplă.

E imposibil să nu ne confruntăm cu Iisus, într-un fel sau altul. Recunoscându-L,

primim cuvintele vieţii veşnice; negându-L, ne zdrobim noi înşine încercând să-
L lovim. Aşa cum vor păţi şi cei care îl vor da morţii. Şi lui Saul, viitorul Pavel,
pe drumul Damascului, îi va spune: "Saule, Saule de ce mă prigoneşti?"

"Nu-i aşa că-ţi este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă?" Sigur că e greu. Cine
ar îndrăzni să lovească cu piciorul gol în capul ascuţit al unei suliţe? Sigur că cel
care s-ar zdrobi ar fi piciorul, nu vârful suliţei. Acesta este talcul parabolei.

Iisus Hristos ne-a adus răspuns la întrebările noastre fireşti, normale, esenţiale,
despre lume, despre noi înşine, despre viaţa noastră, despre rostul nostru, despre
moarte, despre ce este dincolo de moarte, despre ce se întâmplă cu noi toţi, cu
generaţiile care se înlocuiesc una pe alta pe pământ. Ne-a spus ce se întâmplă cu
legăturile noastre de suflet cu cei care pleacă, cu cei care rămân. Practic, ne-a
învăţat legea iubirii, ca lege a convieţuirii oamenilor pe pământ, ca lege care
garantează o convieţuire normală atât aici, cât şi în lumea ce va să vie. "Din
aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între
voi".

Atât Mântuitorul cât şi apostolii Lui, Sfântul Pavel îndeosebi, rezuma virtuţile
care se cer creştinilor la trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Aş fi tentat să leg
textul acesta chiar de textul Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către
Corinteni, care s-a citit astăzi, şi care începe prin cuvântul: "Vegheaţi"! (I Cor.
16, 13).

Trecem de obicei uşor peste astfel de cuvinte. Ar trebui însă să ne oprim cât de
puţin asupra lor, să le medităm, să le pricepem adevăratul înţeles. Ce va să zică
aceasta "Vegheaţi"? - Fiţi treji! Nu fiţi nişte adormiţi! Să aveţi ceea ce numesc
Sfinţii Părinţi, trezvia, trezvia gândului, deci controlul gândului, trezvia inimii,
deci controlul simţirii, aşa fel încât să vă păstraţi viu darul deosebirii, darul
deosebirii binelui de rău, al duhurilor bune de cele rele, în aşa fel încât toate în
viaţă să le trataţi cu dreaptă socoteală, cu discernământ. Aceasta nu se poate
decât dacă te păstrezi mereu cu mintea trează.

"Vegheaţi": fiţi dar cu mintea trează. Nimic nu merge la întâmplare. Totul

trebuie bine gândit. Nu se poate fără o socoteală, fără o veghe, fără o atenţie
încordată a gândului. Nu ne putem controla gândul decât cu atenţia. Vegheaţi
deci, invită Sfântul Apostol Pavel, şi apoi le enumără pe cele trei asupra cărora
trebuie să ne concentrăm atenţia: Staţi tari întru credinţă; îmbărbătaţi-vă şi vă
întăriţi - se înţelege întru speranţă, întru nădejdea că Dumnezeu veghează şi El
asupra noastră; şi toate să le faceţi între voi în dragoste (1 Cor. 16, 13-14).

Despre aceste trei, despre care Sfântul Pavel vorbeşte în cap. 16, mai vorbise cu
câteva capitole înainte, în aceeaşi scrisoare către Corinteni, la cap. 13, alcătuind
un adevărat imn, o poezie extraordinară închinată dragostei, cum nimeni n-a mai
scris vreodată. E numită de către exegeţi Imnul dragostei. În capitolul anterior
vorbise despre darurile pe care le au oamenii. Unii au darul înţelepciunii, alţii
darul ştiinţei, alţii darul de a ocârmui, de a fi învăţători (cap. 12), deci în
societate trăim fiecare după darurile noastre. Sfântul Pavel adaugă însă: Eu vă
învăţ o cale care trece dincolo de toate aceste daruri, care trebuie să fie comună
tuturor, şi anume; credinţa, nădejdea şi dragostea, dar, spune el, "mai mare decât
toate este dragostea". Şi exemplifică: De-aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti,
dar n-aş avea dragoste, aş fi aramă sunătoare şi chimval răsunător. Prin urmare,
dacă aş vorbi toate limbile pământului, şi mai mult decât atât, dacă aş şti să
tâlcuiesc şi graiurile lui Dumnezeu, adică dacă aş vorbi în limbi îngereşti, ceea
ce ar fi un lucru extraordinar, dar n-aş avea dragoste, aş fi un fel de tinichea, am
spune noi într-o românească mai vulgară.

Şi zice mai departe: De aş avea darul prooroeiei, deci dacă aş şti să spun de azi
ce se va întâmpla mâine şi poimâine şi peste un an, dacă aş cunoaşte toate
tainele, deci dacă aş avea răspuns la tot ceea ce pentru ceilalţi oameni sunt taine
de nedezlegat, şi dacă aş avea toată ştiinţa, pe care nimeni n-o poate avea în
întregime, şi dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii din loc, dar
nu aş avea dragoste, aş fi o nimica.

Cu ce bogăţie de imagini descrise pe acest om cu care noi, dacă ne-am întâlni în

viaţă, i-am cădea la picioare şi am spune: Tu eşti un profet, eşti un trimis al lui
Dumnezeu, eşti tot ce poate avea omenirea mai de valoare, având toată ştiinţa şi
cunoaşterea tuturor tainelor! Şi totuşi, un asemenea om, lipsit de dragoste, în
faţa Sfântului Pavel este o nimica!
Şi continuă: Şi dacă mi-aş împărţi toată averea - şi cine nu ştie cât e de greu să-ţi
dai ceva din ale tale, dar încă toată averea - şi dacă aş accepta să mor, să devin
martir pentru credinţă, dar dacă aceste lucruri le-aş face fără dragoste, acelaşi
autor ne spune că la nimic nu i-ar folosi. Şi explică îndată: Pentru că:
"dragostea îndelung rabdă şi se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte,
dragostea nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă; nu caută ale sale
foloase, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr; ea toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă. Dragostea nu va cădea niciodată!" Şi la sfârşit spune: "Acum
rămân deci aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar dintre ele mai
mare este dragostea" (1 Cor. 13)

Să ne punem acum o mică întrebare. Te poţi oare mântui şi fără credinţă,

numai dacă ai dragoste? Există tentaţia şi a unei astfel de interpretări. Noi vom
căuta să dăm interpretarea cea adevărată. Când apostolul spune că cele mai mari
daruri sunt credinţa, nădejdea şi dragostea, trebuie să înţelegem că ele trebuie
văzute toate împreună, şi trebuie să înţelegem că acea dragoste este cu adevărat
lucrătoare, şi la acea dragoste se gândea apostolul, care cuprinde şi credinţa şi
speranţa. Fiind cea mai mare, le cuprinde în ea pe celelalte mai mici, aşa cum
suta cuprinde în ea zecile şi unităţile. De aceea cel care are dragoste cu adevărat,
înseamnă că are şi credinţă şi speranţă. Cel care are numai credinţă şi
speranţă, dar nu are şi dragoste, acela - cum spune apostolul - "e aramă
sunătoare şi chimval răsunător", adică e unul care zice, "Doamne, Doamne",
dar nu face faptele cele bune.

Credinţa şi speranţa trebuiesc neapărat întregite prin dragoste, adică prin fapte.
Numai atunci devin mântuitoare, numai atunci fac din noi, toate trei, adevăratul
creştin.

De altfel şi în Apostolul de astăzi, din care am mai citat cuvântul "Vegheaţi, "
cei care aţi fost prezenţi aţi auzit o încheiere alcătuită din cuvinte ciudate: "Cel
ce nu iubeşte pe Domnul Iisus Hristos să fie anatema" (I Cor. 16, 22). Ce
înseamnă cuvântul "anatema"? Înseamnă să fie despărţit de Dumnezeu.
Înseamnă, cum spune tot Sfântul Pavel în altă parte, "a te lăsa Dumnezeu în
grija minţii tale" (Rom. 1, 28), a-ţi lăsa destinul numai la mijloacele şi puterile
tale. A-şi retrage harul.

Dar, îndată după aceea, mai pronunţă un cuvânt, tot atât de ciudat: maranata.
Maranata, expresie în limba araniaică, înseamnă: "Domnul nostru, vino!" Este o
chemare a lui Iisus şi în viaţa acelora care nu-L iubesc, şi în a celor care nu se
iubesc în numele Lui. Este o invocare a ajutorului, a harului lui Dumnezeu,
pentru ca să ne dea puterea să-L înţelegem, şi să trăim potrivit cu învăţăturile
Lui. Să ne înţelegem destinul şi pe Iisus, ca fiind Cel care ne-a adus adevărul, că
toţi suntem fii aceluiaşi Dumnezeu, şi fraţi între noi, şi că, prin urmare, legea
care trebuie să guverneze viaţa noastră, trebuie să fie legea dragostei.

Un mare scriitor creştin, Fericitul Augustin, ne-a lăsat aceste cuvinte:

"Iubeşte şi fă ce vrei"! Nu sunt greu de înţeles, deşi la prima vedere ar putea
să ne pară că limitează îndatoririle creştine la prea puţin. Dar oare cel care
iubeşte pe aproapele lui, îi va face vreodată rău? Îl va minţi vreodată? Îl va
pârî vreodată? Va face în viaţa lui cuiva rău, dacă dinlăuntrul său nu
lucrează altă lege decât legea dragostei, bazată pe credinţă şi pe speranţă?
Niciodată. De aceea, aceste cuvinte: Iubeşte şi fă ce vrei, exprimă libertatea pe
care ţi-o conferă dragostea. Libertatea nelimitată, dar ordonată de un criteriu
de precizie micronică, negreşelnic. Iubirea se naşte din credinţă şi din
speranţă. Numai când se naşte din ele e autentică şi face minuni. E în stare să
se sacrifice, să înfrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina o
suferinţă.

***
Se zice că în timpul celui de al doilea război mondial un ofiţer de marină,
bolnav ajunsese să fie spitalizat într-o insulă din Pacific. Acolo era şi un spital
de leproşi, evident izolaţi. Într-o zi ofiţerul se apropie de colonia leproşilor şi
văzu o soră cum pansa rănile acestora. "N-aş face aşa nici pentru un milion de
dolari", exclamă ofiţerul: "Nici eu n-aş face pentru un milion de dolari,
răspunse sora, care era călugăriţă. O fac pentru că văd în fiecare din ei un
Hristos care cere ajutor. Un Hristos incognito!"

***
Se povesteşte că înainte de a deveni călugăr - şi poate tocmai de aceea a
devenit - Sfântul Francisc de Assisi a avut o experienţă bizară. Era fiul unei
familii aristocrate şi într-o după-amiază călărea pe moşia părinţilor săi. Văzu
în faţa lui un lepros de pe care curgea cărnurile, spectacol care în mod obişnuit
i-ar fi provocat dezgustul şi l-ar fi făcut să se îndepărteze. De data aceasta,
simţi un puternic impuls interior să-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sări
de pe cal, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Propriul său gest îl emoţiona enorm şi fu
convins că făcuse exact ceea ce trebuie să facă. Îşi descleştă mâinile care îl
îmbrăţişaseră pe nefericit, şi dori să-l privească mai bine şi să-i arate
compasiunea sa. Dar în clipa aceea îşi dădu seama că nu fusese nimeni. Nu era
absolut nimeni lângă el şi nici în jur. Şi totuşi era sigur că îmbrăţişase un
lepros. Îşi dădu seama că fusese Hristos şi acest lucru îi schimbă viaţa şi nu-l
uită până în ultima sa zi pe pământ.
***

Compasiunea se naşte din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E

dumnezeiesc. Ca oameni ne apărăm, nu ne expunem. Numai dragostea ne
face să ne expunem, pentru că ea crede în minuni. Sau nu-i pasă de
consecinţe. Dragostea se răspândeşte prin ea însăşi. Cine poate înţelege
aceasta a ajuns la dragoste.
***
Un copil care se lovise, plângea. O fetiţă s-a dus să-l mângâie şi el s-a liniştit.
Mama ei a întrebat-o: "Ce i-ai făcut de s-a liniştit? Ce i-ai spus?" "Nu i-am spus
nimic. L-am îmbrăţişat şi am început să plâng împreună cu el".

Iisus Hristos a venit să reinstaureze dragostea în lume. A fost trimis de Tatăl

în via sădită de El, în lume. Şi iată că tocmai cei care ar fi trebuit să-L primească
mai bine, tocmai ei L-au respins. Şi L-au respins chiar în numele credinţei lor,
pe care o înţelegeau stâlcit, deşi ar fi avut toate motivele s-o înţeleagă aşa cum
se cuvenea. De aceea li se trimiseseră profeţii ca să-i pregătească. În zadar
fusese totul, precum pentru ei, în zadar Îl trimisese şi pe Fiul Său. De aici
ameninţarea cu pedeapsa dezmoştenirii: "Va da via altor lucrători, care Îi vor da
roadele ei la vreme" (Matei 21,41).

Prin pilda aceasta Mântuitorul a făcut încă una din numeroasele încercări de a
deschide ochii ascultătorilor Săi contemporani, asupra felului cum trebuiau să-I
tâlcuiască misiunea, şi de a-i preveni asupra consecinţelor care îi aşteptau dacă
nu i-o vor înţelege. Ca să-i convingă că aşa va fi, le-a dezvăluit profetic ceea ce
vor face cu El, poate în speranţa că măcar în timpul împlinirii profeţiei se vor
trezi sau după aceea.

Ce s-a întâmplat, ştim. Profeţia despre trimiterea Sa la moarte s-a împlinit. Dar
s-au împlinit şi cuvintele din urmă: via a fost dată altora. Creştinismul a părăsit
aria strâmtă a geografiei şi a istoriei în cadrul cărora a fost pregătit şi unde a
apărut, şi din provincial a devenit universal.

El a fost dat neamurilor care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu
şi drept Mesia cel promis, şi care au recunoscut în jertfa şi învierea Sa un act de
răscumpărare şi împăcare între oameni şi Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în
vecii vecilor. Amin.

IPS Antonie Plămădeală

Tâlcuri noi la texte vechi, Editura Sophia
 Preafericitul părinte patriarh Daniel - Slujitorii răi pierd împărăţia lui
Dumnezeu

Evanghelia Duminicii a XIII-a după Rusalii (Pildă lucrătorilor celor răi) Matei
21, 33-44

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIII-a după Rusalii este plină de înţelesuri
duhovniceşti care se referă atât la istoria mântuirii neamului omenesc, cât şi la
viaţa Bisericii. Parabola sau pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o
prezintă în Evanghelia acestei zile se referă la Legea Veche, la Vechiul
Testament. Via pe care un stăpân o sădeşte, o împrejmuieşte cu gard, o
înzestrează cu un teasc şi cu un turn de veghe şi de apărare reprezintă lucrarea
mântuitoare a lui Dumnezeu, Stăpânul lumii, la care cheamă lucrători.
Lucrătorii angajaţi ca să lucreze în vie sunt slujitorii Legii celei Vechi. Aceştia
erau regi, arhierei sau mari preoţi şi învăţători de Lege. Evanghelia ne mai
spune că, după ce a sădit via, a împrejmuit-o, a săpat teasc în ea şi a zidit turn,
adică a lăsat via lucrătorilor într-o stare de organizare completă, stăpânul viei a
plecat departe şi a lăsat lucrători în vie să o păzească şi să o cultive pentru a o
face roditoare. Plecarea stăpânului departe are aici înţelesul duhovnicesc de
libertate multă dăruită lucrătorilor.

Dumnezeu doreşte să împlinim voia Lui în mod liber

Stăpânul nu a rămas lângă lucrători să-i supravegheze din aproape, ci îi

supraveghea din depărtare, ca şi când nu-i mai vedea. Prin aceasta Evanghelia
ne arată cât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră de acţiune. El ne
dăruieşte libertate, ca noi în mod liber să împlinim voia Lui, să alegem între a fi
credincioşi şi recunoscători sau a fi necredincioşi şi nerecunoscători. Să alegem
între a fi lucrători cinstiţi şi buni, sau lucrători vicleni şi răi. Aceasta este
semnificaţia cuvintelor: "Iar el s-a dus departe" (Mt. 21, 33). Însă această
libertate pe care stăpânul viei o acordă lucrătorilor viei nu este o indiferenţă din
partea stăpânului viei; plecarea lui departe nu înseamnă nepăsare în privinţa
modului cum este lucrată via şi în privinţa timpului când ea trebuie să aducă
roade. De aceea, stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai săi ca să vadă cum
lucrează lucrătorii din vie şi dacă via este roditoare sau neroditoare.

Plecarea departe mai are şi înţelesul de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, Care
nu pedepseşte pe om imediat după ce a săvârşit păcatul, ci, prin diferite
mijloace, voieşte să-l întoarcă din calea păcatului, pe calea împlinirii poruncilor
Sale.

Evanghelia ne spune că toţi cei trimişi de Dumnezeu ca să verifice lucrarea

lucrătorilor din vie au fost bătuţi sau chiar omorâţi, "pe unul l-au bătut, pe altul
l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre" (Mt. 21, 35). După aceea, stăpânul
viei a trimis şi mai mulţi oameni ai săi, dar toţi au avut aceeaşi soartă, toţi au
îndurat acelaşi tratament ostil, umilitor şi ucigaş din partea lucrătorilor viei. În
cele din urmă, stăpânul viei a trimis pe însuşi fiul său, ca să vadă cum se
comportă şi cum lucrează lucrătorii din vie. Dar aceşti lucrători vicleni şi răi au
zis: "Acesta este fiul, adică moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să avem noi
moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis" (Mt.
21, 38-39). După ce a pronunţat aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos a
întrebat pe arhiereii şi fariseii care se aflau de faţă: "Ce va face stăpânul viei cu
aceşti lucrători răi?" (Mt. 21, 40). Iar ei au răspuns: "Pe cei răi, cu rău îi va
pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor" (Mt. 21,
41). Atunci pentru a le arăta că lucrătorii răi sunt tocmai ei, arhiereii, fariseii şi
cărturarii, Mântuitorul Iisus Hristos le-a zis acestora: "Împărăţia lui Dumnezeu
se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei" (Mt. 21, 43).

Să nu ne facem stăpâni în casa Stăpânului

Apoi Domnul Hristos aminteşte ceea ce au spus proorocii David (Ps. 117, 22-
23) şi Isaia (28, 16) despre piatra din capul unghiului pe care au nesocotit-o
ziditorii, adăugând: "cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care
va cădea ea, pe acela îl va spulbera" (Mt. 21, 44). Prin urmare, Mântuitorul Iisus
Hristos arată că El este piatra din capul unghiului de care depinde mântuirea sau
pieirea oamenilor.

Această pildă din Evanghelia după Sfântul Matei se află şi în Evangheliile după
Sfântul Marcu şi după Sfântul Luca. Toate aceste trei Evanghelii ne spun că
arhiereii, fariseii şi cărturarii au înţeles că Iisus vorbea despre ei când le-a spus
pilda lucrătorilor răi din vie (cf. Mt. 21, 45; Mc. 12, 12; Lc. 20, 19).
Această pildă sau parabolă a fost pronunţată după intrarea Domnului în
Ierusalim, cu puţin timp înainte de pătimirile, de răstignirea şi de moartea Sa pe
Cruce. Deci pilda are şi un conţinut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a
rostit această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că
El Însuşi este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică
arhiereii, fariseii şi cărturarii. Pilda aceasta ne arată ca Dumnezeu a făcut din
poporul evreu un popor ales ca să lucreze în via Domnului, l-a ales dintre
celelalte popoare şi i-a dat Legea lui Moise cu multe principii sau reguli
religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta să-şi păstreze identitatea sa,
deoarece avea de împlinit o misiune sfântă. Teascul din vie este viaţa spirituală
a poporului ales, iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care
Dumnezeu era prezent în modul cel mai intens, pentru că preînchipuia pe Mesia
- Hristos.

Trimişii stăpânului viei sunt proorocii sau profeţii, pe care adesea conducătorii
evreilor i-au bătut sau i-au ucis. Prin aceasta vedem că umanitatea păcătoasă,
chiar dacă este chemată la o lucrare sfântă, devine adesea nerecunoscătoare,
răzvrătită şi îndărătnică în a împlini voia lui Dumnezeu. Comportamentul
lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care, după ce au fost
chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân şi
se fac stăpâni ei înşişi, considerând via ca fiind o proprietate a lor. De aceea,
Mântuitorul le spune: "Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da
neamului care va aduce roadele ei" (Mt. 21, 43). Vedem că Domnul Iisus
identifica via din pilda Sa cu Împărăţia lui Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei
chemaţi de Dumnezeu să pregătească intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. Astfel
via simbolizează lucrarea sfântă de mântuire a oamenilor.

Chemarea lui Dumnezeu implică slujire

responsabilă din partea oamenilor

Aşadar, lucrarea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleşii sau slujitorii Săi este
lucrare de pregătire a oamenilor pentru mântuire, pentru a dobândi viaţa veşnică
fericită din Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după
voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăţia lui
Dumnezeu, şi nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii.
Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii şi cheamă pe unii oameni să devină
slujitori ai acestui plan, lucrători în via Domnului. Însă dacă ei nu sunt
credincioşi, harnici, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, El cheamă pe alţii în
locul lor, deoarece planul Lui trebuie să se împlinească întocmai, întrucât
iubirea Lui milostivă pentru întreaga umanitate este mai tare decât răutatea
demonilor şi a oamenilor.
Evanghelia ne arată că este un privilegiu să fii chemat la împlinirea acestui plan,
dar dacă nu răspunzi chemării sau preferinţei lui Dumnezeu pentru tine, El
cheamă la slujire pe alţii mai vrednici decât tine, cheamă lucrători cinstiţi şi
smeriţi, lucrători harnici şi buni, care nu au viclenie şi lăcomie în suflet. Aceasta
este semnificaţia cuvintelor: "Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se
va da neamului care va aduce roadele ei" (Mt. 21, 43).

Aşa cum am spus mai înainte, pilda se referă în primul rând la slujitorii Legii
Vechi, la învăţătorii de lege şi la mai-marii poporului evreu. Dar ţinând seama
de faptul că există totdeauna şi pretutindeni în lumea marcată de păcat nu numai
un răspuns pozitiv, ci şi un răspuns ostil la lucrarea lui Dumnezeu, pilda din
Evanghelia de astăzi ne cheamă şi pe noi, slujitorii lui Hristos, la multă
responsabilitate. Adică să nu punem stăpânire pe Biserică socotind "Via
Domnului", adică Biserica lui Hristos, ca şi cum ea ar fi proprietatea noastră
personală. Să nu ne lenevim, deoarece vom da seama de modul în care am
predicat sau am ascultat Evanghelia, am săvârşit sau primit Sfintele Taine, am
ajutat pe alţii sau am primit ajutorul lor, de felul în care am împlinit sau nu voia
lui Dumnezeu în lucrarea noastră. Ca atare, să nu lucrăm în Biserica lui Hristos
contrar Evangheliei lui Hristos. Să nu cerem ajutor de la Biserică dacă nu
ajutăm Biserica, când dorim să dobândim mântuirea sau viaţa veşnică.

Evanghelia ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al

chemării noastre la o lucrare sfântă a lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă
parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea
sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi. De ce? Pentru că e mai greu să se
mântuiască slujitorii Sfântului Altar decât credincioşii mireni, întrucât se cere
mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei. În acest sens,
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "Că spune Scriptura: Cei tari cumplit se vor
certa (Înt. Sol. 6, 6); şi: Cel care a ştiut voia stăpânului său şi n-a făcut-o se va
bate mult (Lc. 12, 47). Deci cu cât cunoşti mai mult, cu atât eşti mai mult
pedepsit. De aceea, preotul care face acelaşi păcat ca şi mireanul nu primeşte
pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea" (Sfântul Ioan Gură de Aur,
Omilii la Matei, omilia XXVI, 6).

Ce se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei mireni?

Răspunderea pentru mântuirea sufletelor credincioşilor încredinţaţi lor spre
păstorire. În concluzie, Evanghelia de astăzi cheamă pe toţi slujitorii Bisericii
lui Hristos să cultive "Via Domnului" cu multă responsabilitate. Putem fi păstori
buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi, putem lucra pentru zidirea
sufletească a celor încredinţaţi nouă spre păstorire sau putem fi nepăsători.
Fiecare dintre noi va răspunde în faţa lui Dumnezeu, "Stăpânul viei", potrivit
roadelor duhovniceşti pe care le oferim Lui prin lucrarea noastră luminată şi
ajutată de harul Său.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui şi de
roadele lucrării noastre spre slava Lui, amintindu-ne mereu de pilda talanţilor,
unde se spune că stăpânul care a dăruit talanţii laudă pe lucrătorii cinstiţi şi
harnici, zicând: "Servitor bun, intră întru bucuria Domnului tău" (Mt. 25, 23).
Amin!

† Daniel ,
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sursa: ziarullumina.ro
 Preafericitul părinte patriarh Daniel - Predică la Duminica a XIII-a după
Rusalii

Această pildă din Evanghelia după Sfântul evanghelist Matei, care se află şi în
Evangheliile după Sfântul Marcu şi după Sfântul Luca, a fost rostită de
Mântuitorul Iisus Hristos după intrarea Sa în Ierusalim. Prin ea, Mântuitorul
Iisus Hristos arată că El este piatra din capul unghiului de care depinde mân-
tuirea sau pieirea oamenilor.

De asemenea, toate aceste trei Evanghelii ne spun că arhiereii, fariseii şi

cărturarii au înţeles că Iisus vorbea despre ei când le-a spus Pilda lucrătorilor răi
din vie (cf. Matei 21, 45; Marcu 12,12; Luca 20,19).

Pilda are şi un conţinut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această
pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că El însuşi este
fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii şi
cărturarii.

Pilda aceasta ne arată că Dumnezeu a făcut din poporul evreu un popor ales ca
să lucreze în via Domnului, l-a ales dintre celelalte popoare şi i-a dat Legea lui
Moise cu multe principii sau reguli religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta
să-şi păstreze identitatea sa, deoarece avea de împlinit o misiune sfântă.

 Teascul din vie este viaţa spirituală a poporului ales,

  iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care
Dumnezeu era prezent în mod deosebit, pentru că preînchipuia pe Mesia
– Hristos.
 Trimişii stăpânului viei sunt proorocii sau profeţii, pe care adesea
conducătorii evreilor i-au bătut sau i-au ucis.

Prin aceasta vedem că umanitatea păcătoasă, chiar dacă este chemată la o

lucrare sfântă, devine adesea nerecunoscătoare, răzvrătită şi îndărătnică în a
împlini voia lui Dumnezeu.

Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care,
după ce au fost chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită
repede de stăpân şi se fac stăpâni ei înşişi considerând via stăpânului ca fiind o
proprietate a lor personală. De aceea, Mântuitorul le spune: “Împărăţia lui
Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei”
(Matei 21, 43).

Vedem că Domnul Iisus Hristos identifică via din pilda aceasta cu Împărăţia lui
Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei chemaţi de Dumnezeu să pregătească
intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. Astfel via simbolizează lucrarea sfântă de
mântuire a oamenilor.

Aşadar, lucrarea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleşii sau slujitorii Săi este
lucrare de pregătire a oamenilor pentru mântuire, spre a dobândi viaţa
veşnică fericită din Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă lucrarea aceasta nu se
face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în
Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici nu vor putea zădărnici planul Lui de
mântuire a lumii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune preotului: “Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-
a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales prin vot omenesc. Deci, să nu
batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu”

Aşadar, Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii şi cheamă pe unii oameni să

devină slujitori ai acestui plan, lucrători în via Domnului. Însă dacă ei nu sunt
credincioşi, harnici, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, El cheamă pe alţii în
locul lor, pentru a împlini planul Lui, deoarece iubirea Lui milostivă pentru
întreaga umanitate este mai tare decât răutatea demonilor şi patimile oamenilor.

Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că este un privilegiu să fii chemat la

împlinirea acestui plan de mântuire, dar dacă nu răspunzi chemării sau
preferinţei lui Dumnezeu pentru tine, El cheamă la slujire pe alţii mai vrednici
decât tine, cheamă lucrători cinstiţi şi smeriţi, harnici şi buni, care nu au viclenie
şi lăcomie în suflet.

Aceasta este semnificaţia cuvintelor: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la

voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43).

Aşa cum am spus mai înainte, pilda aceasta se referă în primul rând la slujitorii
Legii Vechi, la învăţătorii de lege şi la mai-marii poporului evreu. Dar ţinând
seama de faptul că poate exista totdeauna şi pretutindeni în lumea căzută în
păcat nu numai un răspuns pozitiv, ci şi un răspuns ostil la lucrarea lui
Dumnezeu, pilda din Evanghelia de astăzi ne cheamă şi pe noi, slujitorii lui
Hristos, la multă responsabilitate.

Adică să nu punem stăpânire pe Biserică socotind ,,Via Domnului”, adică

Biserica lui Hristos, ca şi cum ar fi proprietatea noastră personală. Să nu ne
lenevim, deoarece vom da seama de modul în care am predicat sau am ascultat
Evanghelia, am săvârşit sau am primit Sfintele Taine, am ajutat pe alţii sau am
primit ajutorul lor, de felul în care am împlinit sau nu voia lui Dumnezeu în
lucrarea noastră. Ca atare, trebuie să nu lucrăm în Biserica lui Hristos, contrar
Evangheliei lui Hristos.

Evanghelia ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al

chemării noastre la o lucrare sfântă a lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă
parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea
sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi.

De ce? Pentru că e mai greu să se mântuiască slujitorii Sfântului Altar decât

credincioşii mireni, întrucât se cere mai mult de la slujitorii Bisericii, decât de la
credincioşii ei. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: “Că spune
Scriptura: “Cei tari, cumplit se vor certa” (Înţelepciunea lui Solomon 6, 6);
şi: “Cel care a ştiut voia stăpânului său şi n-a făcut-o se va bate mult” (Luca
12, 47). Deci cu cât cunoşti mai mult, cu atât eşti mai mult pedepsit. De aceea,
preotul care face acelaşi păcat ca şi mireanul nu primeşte pedeapsa
mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii
la Matei, Omilia XXVI, 6).

Ce se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei mireni?

Răspunderea pentru mântuirea sufletelor credincioşilor încredinţaţi lor spre
păstorire.

Canonul 58 apostolic porunceşte: “Episcopul sau presbiterul arătând

nepăsare faţă de cler sau popor şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă,
să se afurisească, iar stăruind în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească”.
Referitor la marea responsabilitate a păstorului pentru sufletele păstoriţilor săi,
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Adevărat spunea fericitul Pavel: “Ascultaţi de
mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre,
ca unii ce au să dea seamă de ele” (Evrei 13, 17). Tu ai grijă doar de treburile
tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt gând. Preotul însă,
dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi sârguinţă, se va
afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu este
pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i
îndrepteze”.

Înţelegem, aşadar, că misiunea preotului, în calitatea sa de păstor de suflete, este

de origine divină, deoarece este întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi are un
caracter supranatural prin scopul său ultim, care este mântuirea credincioşilor.

Preotul propovăduieşte o învăţătură dumnezeiască revelată care nu este produsul

acestei lumi. Scopul lucrării sale este dobândirea vieţii veşnice, cereşti. Sfintele
Taine săvârşite de el sunt cereşti, înfricoşătoare şi de viaţă făcătoare.

Ceea ce leagă şi dezleagă preotul pe pământ este legat şi dezlegat în ceruri (cf.
Matei 18, 18; Ioan 20, 23). Preotul reprezintă în această lume lucrarea
Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu aparţine lumii acesteia: “Voi nu sunteţi din
lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume …” (cf. Ioan 15, 19).

Ca părinte, învăţător şi duhovnic, el ajută pe oameni să renască duhovniceşte

prin Botez şi Pocăinţă, să preguste, prin toate Sfintele Taine, Împărăţia
Cerurilor, arvuna Învierii şi a vieţii veşnice.

Preotul se numeşte Părinte pentru că ajută pe oameni să renască duhov-

niceşte şi să descopere iubirea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, pe care ne-a
arătat-o Fiul în Sine când S-a făcut Om şi o împărtăşeşte Duhul Sfânt, prin
înfierea duhovnicească. În calitatea sa de părinte duhovnicesc, preotul aduce
pe credincioşi la Hristos, şi-i înfiază prin harul Sfântului Botez ca fii după
har ai lui Dumnezeu Tatăl (cf. Ioan 1, 12-13).

El este părinte sufletesc al tuturor credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire,

indiferent de vârsta biologică. Lui credincioşii îi mărturisesc păcatele şi
greutăţile vieţii, iar ca părinte duhovnicesc, el trăieşte bucuriile şi necazurile
tuturor. El cunoaşte viaţa sufletească a tuturor credincioşilor care i se spovedesc
şi trebuie să-i poarte pe toţi în rugăciunile lui, cu nădejdea mântuirii.

În calitate de slujitor al Sfintelor Taine şi de mărturisitor al dreptei credinţe,

preotul are datoria de a păstra unitatea Bisericii prin comuniunea cu episcopul
său. El este slujitor al lui Hristos şi al Bisericii, iar nu persoană particulară.
Biserica nu există fără preoţie, după cum nici preoţia fără Biserică, pentru că
Biserica este nedespărţită de Hristos, Arhiereul veşnic şi întemeietorul preoţiei
creştine.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că între Hristos şi Biserică nu
poate fi nici o despărţire, fiindcă Biserica moare fără Hristos, iar Hristos
moare fără Biserică, după cum capul care se taie de trup moare, iar trupul
care se desparte de cap moare şi el.

Necesitatea ca preotul să aibă o bună cultură de specialitate este cerută de însăşi

misiunea preoţiei. Ca să poată fi înţeleasă, primită, răspândită şi trăită,
învăţătura creştină a trebuit şi trebuie să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută.
Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti, fiindcă iubirea vine prin cunoaştere.

Cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi cele duhovniceşti

este preotul, învăţătorul prin excelenţă al credinţei creştine. Pentru a putea fi un
bun propovăduitor, învăţător şi apărător al credinţei creştine, preotul trebuie să-
şi însuşească mai întâi o temeinică şi aprofundată cunoaştere a învăţăturii de
credinţă a Bisericii şi a teologiei creştine, precum şi a metodelor şi a mijloacelor
pentru propovăduirea sau transmiterea ei. Ca şi ucenicii Domnului, preotul este:
“sarea pământului” şi “lumina lumii”, “luminează înaintea oamenilor” (Matei 5,
13-16).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul trebuie să ştie să facă faţă la toate
armele adversarilor săi, să cunoască “toate ştiinţele”. El asemăna comunitatea
creştină cu o “cetate a lui Dumnezeu”, pe care “când înţelepciunea, ştiinţa şi
priceperea preotului o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice,
toate meşteşugirile duşmanului se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar
locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi…”.

Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut necesare preotului în calitatea sa

de păstor, conducător şi învăţător al credincioşilor pe calea mântuirii.

Preotul este, prin însăşi misiunea sa, un învăţător al păstoriţilor săi, un pedagog,
un îndrumător de conştiinţe, un făuritor de caractere creştine. El învaţă însă pe
credincioşi nu numai prin predică şi prin cateheză şi nu numai prin îndemnul,
sfatul şi povaţa pe care le dă ca preot, ci şi prin exemplul personal al vieţii sale .

Harul divin pe care îl primeşte preotul la hirotonie nu-i acordă imunitatea

împotriva ispitelor, a slăbiciunilor inerente firii omeneşti, ci dimpotrivă îi
măreşte răspunderea, punându-l într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni.
Lupta lui cu pasiunile şi cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea din
pricina disproporţiei colosale dintre înălţimea misiunii lui dumnezeieşti şi
puţinătatea puterilor lui omeneşti, dintre greutatea sarcinii cereşti pe care o
poartă şi slăbiciunea firii sale pământeşti.

Viaţa spirituală a preotului are, de asemenea, o importanţă deosebită, ca

exemplu pentru credincioşi şi ca izvor de putere duhovnicească în misiunea lui
de păstor de suflete.

În general, credincioşii se ataşează de preot, în măsura în care acesta este

apropiat de Hristos prin rugăciune. Duhovniceşte, credincioşii se ataşează de
preotul rugător, mai mult decât de cel savant. Preotul duhovnic nu este numai
îndrumător, ci şi rugător, ajutând pe credincioşii păstoriţi şi cu puterea
propriei rugăciuni.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au spus că rugăciunea este măsura (termometrul) vieţii

spirituale, “plugăria” sufletului sau “respiraţia” sufletului. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune: Atunci când omul încetează a se ruga, începe a păcătui. Sau:
după cum pe vasul fierbinte nu se aşază muştele, de sufletul rugător nu se
ating patimile. Neglijarea sau lăsarea în paragină a vieţii interioare
echivalează cu secarea izvorului care înnoieşte puterea preoţiei.

Un lucru deosebit pentru un duhovnic bun este de a avea mulţi fii duhovniceşti,
care să se roage pentru el. Întrucât responsabilitatea duhovnicească a preotului
este mai mare decât cea a păstoriţilor săi, preotul are şi el nevoie de rugăciunea
altora pentru sine. De aceea, chiar Sfinţii Apostoli cereau credincioşilor să se
roage pentru ei (cf. Coloseni 4, 2-4; I Tesaloniceni 5, 25).

Astăzi se impune o atenţie sporită în privinţa cultivării vieţii spirituale a

preotului, deoarece, în lumea contemporană, societatea pluralistă, pragmatică şi
individualistă, cu puternice tendinţe de secularizare, nu stimulează viaţa
spirituală. Una dintre caracteristicile societăţii secularizate este tocmai
relativizarea vieţii morale şi spirituale.

Greutăţile preoţiei nu trebuie să descurajeze, să demoralizeze. Sufletul preotului

are nevoie, pe lângă vocaţie şi pregătire, de o forţă lăuntrică mai mare, care să-i
susţină energia şi încrederea: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Această iubire
e ca un “resort elastic, care nu se frânge niciodată sub presiunea împrejurărilor
vitrege”.

Iubirea este temelia legăturii sufleteşti dintre păstor şi turmă, dintre preot şi
credincioşi. Iubirea părintească a preotului faţă de păstoriţi se arată în activitatea
sa de învăţător, de iconom al Sfintelor Taine, de duhovnic şi organizator al
parohiei.

În calitate de învăţător al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, preotul

iubeşte pe credincioşi dacă îi hrăneşte cu hrană duhovnicească aleasă, înţelept şi
frumos pregătită din Sfintele Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, potrivit
îndemnului Mântuitorului: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Sfântul apostol Pavel cere ca preoţii care se ostenesc cu predicarea cuvântului

Evangheliei şi cu învăţătura de credinţă să se bucure de o deosebită cinste (cf. I
Timotei 5, 17).

În mod deosebit, iubirea faţă de credincioşi se vede dacă preotul apără dreapta
credinţă şi îi fereşte de rătăciri sectare.

Pe lângă predică şi cuvântul scris, preotul trebuie să ofere credincioşilor şi

exemplul său personal, în a se arăta un bun cunoscător şi trăitor al Ortodoxiei.
El trebuie să arate cât de mult iubeşte Biserica Ortodoxă, pentru ca fiii săi
duhovniceşti să iubească şi ei Biserica.

În calitate de iconom al Tainelor lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 4, 1), preotul

iubeşte pe credincioşi dacă se interesează ca ei să se împărtăşească de Sfintele
Taine, după o pregătire temeinică.

În concluzie, înţelegem că Evanghelia de astăzi cheamă pe toţi slujitorii

Bisericii lui Hristos să cultive ,,Via Domnului” cu multă responsabilitate.

Putem fi păstori buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi, putem lucra
pentru zidirea sufletească a celor încredinţaţi nouă spre păstorire sau putem fi
nepăsători. Fiecare dintre noi va răspunde în faţa lui Dumnezeu, “Stăpânul
viei”, potrivit roadelor duhovniceşti pe care le oferim Lui prin lucrarea noastră
luminată şi ajutată de harul Său.

În această privinţă, cităm cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: “Voi,

păstorilor, veţi da seamă şi pentru voi şi pentru oi. Arhiereii şi preoţii şi
diaconii, fiecare precum s-a încredinţat, dar socotiţi să nu uitaţi talanţii,
socotiţi-vă pe voi şi pe toată turma, păziţi să nu lipsească vreo oaie din turmă,
că bine să ştiţi că de va rămânea vreo oaie din turmă pentru lenea voastră şi o
vor mânca fiarele, toată viaţa voastră o va pierde, că sângele ei din mâna
voastră îl va cere Judecătorul” .
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui şi de
roadele lucrării noastre spre slava Lui, amintindu-ne mereu de pilda talanţilor,
unde se spune că stăpânul care a dăruit talanţii laudă pe lucrătorul cinstit şi
harnic, zicând: “intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 23). Amin!

† Daniel,
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
 Pilda lucrătorilor răi ne cheamă pe toţi la responsabilitate

Arhid. Ştefan Sfarghie

- 06 sep, 2020

În Duminica a 13-a după Rusalii, prea fericitul părinte Daniel, patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric
„Sfântul mare mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală, în care a evidenţiat
faptul că pasajul evanghelic citit în cadrul Sfintei Liturghii, de la Sfântul
evanghelist Matei, capitolul 21, versetele de la 33 la 44, referitor la pilda
lucrătorilor răi, ne arată în esenţă că slujitorii răi pierd Împărăţia lui Dumnezeu.

Prea fericitul părinte patriarh Daniel a subliniat că Evanghelia Duminicii a 13-a

după Rusalii se referă la două realităţi distincte:
 pe de o parte, la istoria poporului evreu, ca popor ales de Dumnezeu
pentru lucrarea de mântuire a oamenilor, şi,
 pe de altă parte, la viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte.

Preafericirea Sa a explicat ce semnifică plecarea departe a stăpânului viei. „Ple-

carea departe a stăpânului viei înseamnă că stăpânul nu a supravegheat din
aproape lucrătorii, ci i-a lăsat liberi. Plecarea departe a stăpânului înseamnă
asigurarea libertăţii pentru cei pe care el i-a chemat la lucrare. De aceea, ce
săvârşesc ei să facă din convingere, în mod liber. Aici, Evanghelia ne arată cât
de mult respectă Dumnezeu libertatea oamenilor. El se face nevăzut, Se face
îndepărtat, Se face absent, ca omul să acţioneze liber, să decidă în mod liber
dacă este lucrător bun sau este lucrător rău în lucrarea lui Dumnezeu, dacă
este lucrător cinstit sau lucrător viclean, dacă este un lucrător harnic sau un
angajat leneş”, a spus prea fericirea sa.

Întâistătătorul Bisericii noastre a precizat faptul că libertatea acordată lucră-

torilor din vie nu înseamnă nepăsare din partea stăpânului: „Plecarea stă-
pânului departe nu înseamnă neglijenţă, pentru că ne spune Evanghelia că, din
când în când, stăpânul viei a trimis slujitori să vadă cum lucrează muncitorii
via. Aceşti muncitori însă i-au alungat pe slujitorii stăpânului viei: pe unii i-au
bătut, pe alţii i-au omorât, iar pe alţii i-au ucis cu pietre (Matei 21, 35).
Comportamentul acestor lucrători din vie era unul ostil. De ce? Pentru că ei se
comportau în via stăpânului ca şi când ar fi via lor proprie, ca şi când ar fi
stăpâni. Deci, erau lucrători fără simţul responsabilităţii, ostili şi vicleni, leneşi
şi îndărătnici”.

O pildă cu caracter profetic

În continuare, patriarhul României a arătat că despre pilda lucrătorilor răi ne

vorbesc trei evanghelişti, şi anume: Matei, Marcu şi Luca, şi că toţi trei subli-
niază faptul că cei care au ascultat parabola lucrătorilor răi au înţeles că Hristos-
Domnul vorbea despre ei: „Toate cele trei Evanghelii consemnează faptul că
după ce Iisus Hristos a rostit pilda aceasta, arhiereii şi cărturarii care au ascultat-
o şi-au dat seama că Iisus despre ei vorbea. Au înţeles că ei sunt cei vizaţi, că ei
sunt lucrătorii răi care vor ucide pe Fiul Stăpânului viei, pe Iisus Hristos. Într-
adevăr, această pildă are un caracter profetic. Ea a fost pronunţată de Mân-
tuitorul Iisus Hristos după intrarea Sa în Ierusalim, cu câteva zile doar înainte de
Pătimirile, Răstignirea şi Moartea Sa pe Cruce. Şi aşa cum a prevăzut, s-a
împlinit”. Prea fericirea sa a subliniat apoi că via împrejmuită cu gard înseamnă
lucrarea lui Dumnezeu prin poporul ales. „Împrejmuirea cu gard a viei
înseamnă separarea, alegerea, sau distingerea poporului evreu de celelalte
popoare, având ca misiune să mărturisească pe singurul Dumnezeu adevărat
Cel nevăzut, Făcătorul cerului şi al pământului. Teascul din vie, din care se
obţinea vinul prin zdrobirea strugurilor, însemna viaţa spirituală a poporului
ales. Turnul de pază putea simboliza şi Templul din Ierusalim în care Dumne-
zeu era prezent în modul cel mai solemn. Templul Îl preînchipuia pe Însuşi
Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor
(...). Deci, această vie ca lucrare de pregătire a poporului lui Dumnezeu pentru
Împărăţia cerurilor era o lucrare la care Dumnezeu a chemat lucrători, pe
slujitorii Vechiului Testament, regi, profeţi, cărturari, care să ajute poporul să
se pregătească pentru venirea lui Mesia şi pentru intrarea în Împărăţia
cerurilor. Vedem însă că slujitorii trimişi de Dumnezeu să vadă ce face poporul,
să vadă cum lucrează cei care au fost chemaţi să slujească lui Dumnezeu în vie,
au fost adesea primiţi cu ostilitate”, a spus prea fericirea sa.
Patriarhul României a mai arătat că dacă parabola lucrătorilor răi ar fi inter-
pretată într-un mod duhovnicesc, ea ne vorbeşte nu doar de acei lucrători răi ai
Vechiului Testament, ci de toţi slujitorii chemaţi de Dumnezeu la o lucrare
sfântă. „Nu este vorba numai de slujitorii Vechiului Testament, dacă inter-
pretăm parabola în mod duhovnicesc, ci de toţi slujitorii chemaţi de Dumnezeu
la o lucrare sfântă. Unii dintre ei au răspuns în mod cinstit, corect, cu evlavie,
cu frică de Dumnezeu, cu responsabilitate, alţii însă s-au făcut stăpâni peste via
Stăpânului şi au devenit lucrători răi, necinstiţi. De aceea, Evanghelia de astăzi
ne cheamă pe toţi să medităm la cum răspundem noi chemării lui Dumnezeu
pentru mântuirea sufletului. Slujitorii Sfintelor Altare au o responsabilitate mai
mare decât simplii credincioşi, pentru că lor li s-a încredinţat păstorirea celor
care sunt chemaţi de Dumnezeu la mântuire prin Taina Sfântului Botez”, a spus
părintele patriarh Daniel.

La final, prea fericirea sa a subliniat că Evanghelia Duminicii a 13-a după

Rusalii ne cheamă pe toţi, slujitori ai Sfintelor Altare, dar şi credincioşi mireni,
la responsabilitate. „Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască bucuria de a fi
slujitori buni, cinstiţi, harnici şi darnici, de a fi credincioşi milostivi şi de a fi
roditori de fapte bune. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să-i ajutăm pe cei
neştiutori, pe cei săraci, pe cei bolnavi, pe cei bătrâni, pe cei care au nevoie de
ajutorul nostru, devenind astfel mâinile iubirii milostive ale lui Hristos faţă de
toţi oamenii”, a arătat Întâistătătorul Bisericii noastre.
Icoane