Despre (in)oportunitatea menţinerii

posibilităţii de expunere a populaţiei la

câmpuri electromagnetice generate de
echipamente radio şi echipamente
terminale de comunicaţii
15.07.2016 | Victor MARCUSOHN

Expunerea populaţiei la câmpuri electromagnetice generate de amplasarea de

echipamente radio şi echipamente terminale de comunicaţii, cu precădere referindu-
ne la antenele de telefonie mobilă, nu este o problemă nouă în spaţiul românesc, însă
ceea ce alarmează este creşterea exponenţială a acesteia în ultimii ani, în contextul
lipsei de informaţii certe cu privire la efectele potenţial dăunătoare ale acestora
asupra sănătăţii umane.

Cadrul juridic care reglementează această problematică este relativ bogat, fiind însă
destul de stufos şi greu inteligibil pentru populaţia “de rând”, iar practica judiciară
aferentă acestei tematici este din păcate aproape inexistentă.

1. Cadrul juridic general

Din punct de vedere normativ, legislaţia românească este în principiu racordată la

practicile adoptate în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.193 din 29 septembrie 2006 pentru
aprobarea Normelor privind limitarea expunerii populaţiei generale la câmpuri
electromagnetice de la 0 Hz la 300 GHz[1], se stabileşte că pentru scopul acestor
norme, termenul câmp electromagnetic (CEM) include câmpurile statice, câmpurile
de frecvenţă foarte joasă (CFFJ) şi câmpurile de radiofrecvenţă (RF), inclusiv
microundele, acoperind domeniul de frecvenţe de la 0 Hz la 300 GHz.

La art. 3 din aceleaşi norme mai sus menţionate, se stabileşte că în scopul aplicării
restricţiilor bazate pe evaluarea posibilelor efecte ale câmpurilor electromagnetice
asupra sănătăţii, trebuie făcută diferenţierea între restricţiile de
bază şi nivelurile de referinţă pentru limitarea expunerii care au fost stabilite în
urma unei examinări minuţioase a întregii literaturi ştiinţifice publicate. Criteriile
utilizate în cursul evaluării au fost concepute pentru a evalua credibilitatea diferitelor
rezultate raportate, sens în care numai efectele dovedite au fost folosite ca fundament
pentru restricţiile de expunere propuse. Inducerea cancerului prin expunere pe
termen lung la câmpuri electromagnetice nu s-a considerat ca fiind dovedită. Cu
toate acestea, pentru că există un coeficient de siguranţă de aproximativ 50 între
valorile de prag pentru apariţia efectelor acute şi restricţiile de bază, aceste norme
acoperă implicit şi eventualele efecte pe termen lung pentru întreg domeniul de
frecvenţă.

De menţionat că Ordinul nr. 1.193/2006 a abrogat Ordinul ministrului sănătăţii şi

familiei nr. 1.007/2002 privind aprobarea Normelor de reglementare a nivelurilor de
referinţă admisibile de expunere a populaţiei generale la câmpuri electromagnetice
cu frecvenţele de la 0 Hz la 300 GHz, publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, precum şi orice altă dispoziţie contrară,
transpunând în legislaţia românească Recomandarea Consiliului din 12 iulie 1999
privind reducerea expunerii publicului la campuri electromagnetice (0- 300 GHz)
1999/519/EC. Comisia internaţională pentru protecţie la radiaţii neionizante
(International Commission on Non-Ionising Radiation – ICNIRP) a fost organismul
care a acordat consultanţă pe această problematică, recomandarea fiind avizată şi de
comitetul ştiinţific de conducere al Comisiei.

Este important de precizat că la pct. 10 din preambulul acestei recomandări se

prevede în mod expres că “numai efectele dovedite au fost folosite drept bază pentru
limitarea recomandată la expunere. (…) cadrul ar trebui revăzut şi reevaluat în mod
periodic în lumina noilor cunoştiinţe şi dezvoltări ale tehnologiei şi a aplicaţiilor
surselor şi practicilor care conduc la creşterea expunerii la câmpuri
electromagnetice”.

Pe de altă parte, H.G. nr. 130/2015 privind echipamentele radio şi echipamentele

terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea mutuală a conformităţii
acestora[2] stabileşte cadrul de reglementare pentru introducerea pe piaţă, libera
circulaţie şi punerea în funcţiune pe teritoriul României a echipamentelor radio şi a
echipamentelor terminale de comunicaţii electronice, precum şi procedurile de
evaluare a conformităţii şi de marcare a acestora, transpunând, totodată, în dreptul
intern, Directiva 1999/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie
1999, privind echipamentele hertziene și echipamentele terminale de telecomunicații
și recunoașterea reciprocă a conformității acestora.

Acest act normativ prevede, la art. 6 alin. (1) lit. a), ca primă cerinţă esenţială pentru
orice aparat, fie că este vorba despre un echipament radio, un echipament terminal
de comunicaţii electronice sau amândouă, să asigure protecţia sănătăţii şi
siguranţei utilizatorului şi a oricărei altei persoane, incluzând obiectivele
referitoare la cerinţele de securitate prevăzute în Directiva 2006/95/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind armonizarea
legislaţiilor statelor membre referitoare la echipamentele electrice destinate utilizării
în cadrul unor anumite limite de tensiune, dar fără aplicarea vreunei limite de
tensiune. În acest sens, Anexa nr.1 la directiva mai sus menţionată referitoare la
elementele principale ale obiectivelor privind siguranţa pentru echipamente electrice
destinate utilizării în carul unor anumite limite de tensiune, prevede ca măsuri de
ordin tehnic ce ar trebui stabilite în vederea protecţiei împotriva pericolelor care
provin de la echipamente electrice :

a) persoanele și animalele domestice sunt protejate în mod corespunzător împotriva

pericolului de vătămare corporală sau altor traume care pot fi cauzate de contactul
direct sau indirect;

b) nu se produc temperaturi, arcuri sau radiații care ar putea constitui un pericol;

c) persoanele, animalele domestice și bunurile sunt protejate în mod corespunzător

împotriva pericolelor de natură neelectrică produse de echipamentele electrice,
cunoscute din experiență;

d) izolația trebuie să fie adaptată condițiilor previzibile.

Aparatele sunt prezumate ca fiind conforme cu cerinţele esenţiale aplicabile

prevăzute la art. 6 din actul normativ mai sus menţionat, dacă sunt în concordanţă
cu prevederile standardelor armonizate pentru echipamentele radio şi echipamentele
terminale de comunicaţii electronice sau cu părţi din acestea şi ale căror numere de
referinţă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pot fi utilizate ca
bază pentru prezumţia conformităţii cu cerinţele esenţiale de protecţie a sănătăţii şi
siguranţei utilizatorului şi a oricărei altei persoane, incluzând obiectivele referitoare
la cerinţele de securitate prevăzute în Directiva 2006/95/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului şi de protecţie privind compatibilitatea electromagnetică
prevăzute în Directiva 2004/108/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
15 decembrie 2004 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la
compatibilitatea electromagnetică şi de abrogare a Directivei 89/336/CEE,
standardele armonizate elaborate pentru punerea în aplicare a
Directivei 2006/95/CE sau a Directivei 2004/108/CE, ale căror numere de referinţă
au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prin urmare, nivelurile de referinţă stabilite prin Recomandarea consiliului nr.

1999/519/EC nu trebuie să fie în niciun caz depăşite atunci când echipamentul radio
este construit şi instalat corespunzător, fiind întreţinut şi utilizat conform scopului
pentru care a fost fabricat[3].

În cazul în care un producător nu a aplicat standarde armonizate sau a omis unele

părţi aplicabile ale unui standard armonizat, documentaţia tehnică va include
descrieri şi explicaţii ale soluţiilor adoptate pentru îndeplinirea cerinţelor esenţiale,
precum şi avizul unui organism notificat[4].

De menţionat că cazul în care conformitatea cu standardele armonizate nu

garantează, astfel cum rezultă din măsurători în laborator, îndeplinirea cerinţelor
esenţiale specificate la art. 6 din H.G. nr. 130/2015, Autoritatea Naţională pentru
Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) iniţiază, în cazuri justificate,
procedura prevăzută la art. 5 alin. (2) din Directiva 1999/5/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 9 martie 1999 privind echipamentele hertziene şi
echipamentele terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea reciprocă a
conformităţii acestora, respectiv va sesiza Comitetul pentru evaluarea conformității
și supravegherea pieței de telecomunicații, organism format din reprezentanți ai
statelor membre, în vederea formulării unui punct de vedere referitor la această
problematică.

În altă ordine de idei, trebuie spus că întrucât Directiva 1999/5/CE a Parlamentului

European și a Consiliului a fost modificată de mai multe ori în mod substanțial,
aceasta a fost înlocuită prin Directiva 2014/53/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului, din 16 aprilie 2014, privind armonizarea legislației statelor membre
referitoare la punerea la dispoziție pe piață a echipamentelor radio și de abrogare a
Directivei 1999/5/CE. Noua directivă prevede, la pct. 46 din preambul că “statele
membre ar trebui să adopte măsurile corespunzătoare pentru a asigura faptul că
echipamentele radio pot fi puse la dispoziție pe piață numai dacă, atunci când sunt
instalate și întreținute în mod adecvat și utilizate conform destinației prevăzute,
acestea respectă cerințele esențiale prevăzute în prezenta directivă și, în cazul
cerinței esențiale de a asigura protecția sănătății și a siguranței persoanelor și
animalelor, precum și protecția bunurilor, sau în condiții de utilizare care pot fi
prevăzute în mod rezonabil (…)”.

De asemenea, este foarte important de menţionat că acelaşi act normativ european

prevede la pct. 73 din preambul că “întrucât obiectivul prezentei directive, și anume,
asigurarea faptului că echipamentele radio puse la dispoziție pe piață îndeplinesc
cerințele de protecție a sănătății și siguranței publice, un nivel adecvat al
compatibilității electromagnetice și de utilizare eficace și eficientă a spectrului de
frecvențe radio astfel încât să se evite producerea de interferențe dăunătoare,
garantând în același timp funcționarea adecvată a pieței interne, nu poate fi realizat
în mod satisfăcător de către statele membre ci, având în vedere amploarea și efectele
sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în
conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din
Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul
proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu
depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respective”.

În România, este permisă introducerea pe piaţă, punerea la dispoziţie pe piaţă şi

punerea în funcţiune în scopul utilizării potrivit destinaţiei lor, doar a aparatelor care
sunt conforme cu cerinţele esenţiale prevăzute la art. 6 din H.G. nr. 130/2015,
precum şi cu celelalte dispoziţii relevante ale acestei hotărâri, în cazul în care acestea
sunt instalate, întreţinute şi utilizate corespunzător, conform scopului pentru care au
fost produse.

Activitatea de supraveghere şi control al pieţei în scopul asigurării îndeplinirii

dispoziţiilor acestei hotărâri şi a obligaţiilor operatorilor economici care decurg din
Regulamentul (CE) nr. 765/2008[5], precum şi în vederea identificării trasabilităţii
aparatelor în cadrul lanţului de distribuţie se exercită de către ANCOM şi, conform
legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorului, în cazul aparatelor achiziţionate
de către persoanele fizice, de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor.
2. Cadrul juridic special, în domeniul infrastructurii reţelelor de
comunicaţii electronice

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de

comunicaţii electronice[6], furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice,
autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul
de acces pe proprietăţi, fie că este vorba despre imobile proprietate publică sau
privată, în baza unui drept drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu
respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii, cu menţiunea că dreptul
de acces pe o proprietate privată şi condiţiile realizării accesului, de către
persoanele care furnizează exclusiv pentru nevoi proprii reţele de comunicaţii
electronice, se negociază de către părţi, în condiţiile legii[7].

Aşadar, în ceea ce priveşte imobilele proprietate privată, legiuitorul a stabilit că

furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice beneficiază de dreptul de acces
pe proprietăţi dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) dreptul de folosinţă asupra imobilelor în cauză nu ar fi afectat sau ar fi afectat într-

o măsură nesemnificativă prin efectuarea acestor lucrări ori, dacă un alt furnizor de
reţele de comunicaţii electronice, autorizat în condiţiile legislaţiei din domeniul
comunicaţiilor electronice, a efectuat deja lucrări de acces pe proprietăţi pe,
deasupra, în sau sub imobilele în cauză, dreptul de folosinţă asupra imobilelor nu ar
fi afectat în mod permanent de o restrângere suplimentară prin efectuarea unor noi
asemenea lucrări;

b) efectuarea lucrărilor de acces pe proprietăţi nu este de natură să contravină

cerinţelor specifice de urbanism, de amenajare a teritoriului sau privind calitatea în
construcţii ori celor privind protecţia mediului, a sănătăţii sau a ordinii publice, pe
care trebuie să le respecte activităţile ce se desfăşoară pe, deasupra, în sau sub
imobilele în cauză;

c) să existe acordul titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului

afectat de a încheia un contract, prin care să se stabilească condiţiile de exercitare a
dreptului de acces pe proprietatea sa privată sau, în cazul refuzului, să existe o
hotărâre judecătorească irevocabilă, care să ţină loc de contract între părţi[8].
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul dreptului de acces în spaţiile aflate în proprietate
indiviză din clădirile cu mai multe locuinţe, inclusiv în ceea ce priveşte fixarea
reţelelor de comunicaţii electronice sau a unor elemente de infrastructură necesare
susţinerii acestora pe zidurile ori terasele acestor clădiri.

Menţionăm că furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice îşi pot exercita

acest drept legal de servitute numai după încheierea unui contract, în formă
autentică, cu titularul dreptului de proprietate ori de administrare asupra imobilului
respectiv, iar dacă acesta nu se poate încheia în termen de două luni de la data
primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată ori în
cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, oricare dintre părţi se poate adresa
instanţei competente care, în cazul în care găseşte cererea ca fiind întemeiată, poate
pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi[9].

În concluzie, apreciem că deşi legea impune, în anumite situaţii, titularilor unor

drepturi de proprietate privată să încheie contracte cu furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice, aceasta nu înseamnă că aceştia din urmă ar fi scutiţi de
obligaţia de a obţine toate documentele de autorizare prevăzute de legislaţia specifică
din domeniul urbanismului, amenajării teritoriului, calităţii în construcţii, protecţiei
mediului, sănătăţii sau ordinii publice.

3. Principiul precauţiei versus libera circulaţie a mărfurilor

3.1. Consideraţii introductive

Libera circulație a mărfurilor provenite din statele membre și a mărfurilor care

provin din țări terțe și se află în liberă circulație în statele membre, prima dintre cele
patru libertăți fundamentale ale pieței interne, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), fiind
reglementată de art. 28 din acesta.

România s-a angajat prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană să asigure libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor, sens în care orice decizie de încălcare a acestui
principiu, precum interzicerea furnizării serviciului de telefonie mobilă într-o
anumită zonă, trebuie să fie justificată de existenţa unui pericol real şi imediat,
comunicat Comisiei Europene de către autoritatea naţională competentă[10], prin
sistemul RAPEX (Rapid Alert System for Non-Food Products).
Conform celui mai nou Raport al Comitetului ştiinţific pentru noile riscuri asupra
sănătăţii, identificate sau care pot apărea (SCENIHR) din cadrul Comisiei Europene,
raport adoptat în sesiunea plenară din data de 27 ianuarie 2015 şi intitulat “Efecte
potenţiale asupra sănătăţii ale expunerii la câmpuri electromagnetice” (denumit pe
mai departe “Raport”), s-a concluzionat că ”studiile precedente care ajunseseră la
concluzia că expunerea la frecvenţe radio[11] ar putea afecta activitatea cerebrală aşa
cum este aceasta reflectată de schimbările din electroencefalogramă[12] (…) sunt
confirmate de rezultatele studiilor mai recente. Totuşi, dată fiind
varietatea domeniilor vizate, durata expunerii, numărul de factori
avuţi în vedere şi metodele statistice este dificil de extras concluzii
ferme. (…) Per ansamblu, studiile epidemiologice cu privire la expunerea la câmpuri
electromagnetice generate de frecvenţe radio, nu arată un risc crescut de tumori
cerebrale. Mai mult, nici nu confirmă un risc crescut de apariţie a altor forme de
cancer, la nivelul regiunii capului şi gâtului.”[13]

Principiului precauţiei, reglementat pentru prima dată în legislaţia din România, la

art. 3 lit.b din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului[14], îndeamnă
autorităţile la acţiune sau la a se abţine de la acţiune, în caz de nesiguranţă cu privire
la potenţialele efecte nocive ale unei anumite activităţi. Acest principiu, deşi
consacrat la nivel legislativ în domeniul protecţiei mediului, ar putea fi aplicat prin
analogie şi în domeniul sănătăţii, în sensul că ar trebui să încurajeze întârzierea, şi în
unele cazuri chiar abandonarea, activităţilor suspecte de a avea consecinţe serioase
asupra sănătăţii umane, urmând a se va aplica chiar şi în absenţa unor dovezi
ştiintifice depline, cu privire la aceste suspiciuni.

3.2. Sistematizarea principiului

Principiul precauţiei este îndeaproape legat de ideea de risc, ceea ce ne obligă să

examinăm scopul conceptului, înainte de a studia subiectul în mod sistematic.
Succesul conceptului de risc în sistemele de drept nu ar trebui să pună în umbră
faptul că multiplele sale înţelesuri continuă să nască dificultăţi. În sens curent, riscul
este înţeles în mod general ca sinonim pentru pericol, sau un eveniment nefericit.
Riscul este în totalitate nesigur. Lato senso, riscul este un concept cu două
ramificaţii : pe de o parte, întamplarea, accidentul sau posibila producere a unui
eveniment ; pe de alta parte, pierderea sau prejudiciul rezultat. Această abordare este
necesară pentru că riscul nu poate avea un înţeles înăuntrul sau înafara lui însuşi.
Stricto sensu, riscul se referă la posibilitatea producerii unui eveniment nefericit.
Astfel, prejudiciul apare ca o consecinţă.

Apariţia principiului precauţiei este legată de naşterea unui nou tip de risc, pe care îl
calificăm ca fiind un risc post industrial. Deoarece cunoaşterea ştiinţifică este relativă
şi nesiguranţa apasă asupra acestui factor, se ajunge la riscul post industrial. Acolo
unde cauza nu poate fi stabilită pe de-a întregul, este înlocuită cu o relaţie de
posibilitate, de eventualitate sau plauzabilitate între cauză şi efect.

Juriştii nu ignoră considerarea riscului, chiar dacă concepţia lor despre ştiinţă este
încă puternic întemeiată, mai degrabă pe certitudini decât pe probabilităţi. După
cum se evidenţiază, prin evoluţia actelor normative privind răspunderea şi
asigurarea, legislaţia nu mai ignoră conceptul de risc, totuşi riscurile care delimitează
mişcarea principiului precauţiei nasc anumite probleme. Când un eveniment
caracteristic riscului stricto sensu tinde a se produce, riscurile pot fi calculate pe bază
de probabilităţi. Întrebarea care se pune este, în ce categorie de predictibilitate ar
trebui încadrate riscurile anticipate pe baza principiului precauţiei. Astfel, putem
avea pericole, care sunt riscuri inacceptabile, corespunzătoare principiului
prevenirii şi care trebuie interzise; riscuri reziduale, care constituie categoria cea
mai de jos şi care nu au nevoie de măsuri de reglementare, neaplicându-li-se nici
principiul prevenirii, nici cel al precauţiei. Doar ultima categorie, a riscurilor
nesigure, cade în aria de acoperire a principiului precauţiei.

Principiul precauţiei concurează împotriva nevoii de siguranţă, care înglobează

sistemul legal privit ca un întreg. Pentru a deroga de la principiul liberei circulaţii a
mărfurilor, trebuie să demonstrăm existenţa riscului. Pentru a obţine compensarea
prejudiciului suferit, victima trebuie să stabilească o legătură cauzală clară între
prejudiciu şi evenimentul care a stat la originea acestuia. Autorizarea de a pune un
produs pe piaţă sau de a implementa o nouă tehnologie nu poate fi refuzată decât
dacă riscul suspectat este cu fermitate stabilit. Dreptul pozitiv devine astfel partener
cu cercetarea ştiinţifică.

Principiul precauţiei are un impact major în elaborarea standardelor, mai înainte de

luarea deciziilor, din moment ce logica lui se bazează mai degrabă pe formularea
deciziilor, decât pe implementarea acestora.
Referirea la principul precauţiei se traduce printr-o inversare a sarcinii probei,
deoarece cel care ia măsura de precauţie nu trebuie să dovedească iminenţa
prejudiciului, ci doar să stabilească eventualitatea producerii acesteia. Este, prin
urmare, de datoria aceluia care ar putea eventual să se găsească la originea
prejudiciului ipotetic să facă dovada acţiunii sale perfect nevătămătoare, proba
negativă, adesea imposibil de administrat, şi, pentru aceasta, calificată drept o
“probatio diabolica”.

În aceste condiţii, nu vedem de ce nu am putea aplica, prin analogie, principiul

precauţiei şi în domeniul protecţiei sănătăţii şi siguranţei utilizatorului şi a oricărei
altei persoane, în sensul interzicerii instalării de echipamente radio şi echipamentele
terminale de telecomunicaţii la nivelul marilor aglomerării urbane, în condiţiile în
care conform Raportului (SCENIHR) din 27 ianuarie 2015, mai sus menţionat,
“expunerea la surse externe este dominată de antene de telecomunicaţii, antene ale
unor instituţii private şi guvernamentale din domeniul telecomunicaţiilor şi staţii
de comunicaţii mobile. S-a demonstrat că asemenea sisteme au condus la o
creştere semnificativă a nivelelor câmpurilor electromagnetice din
mediul urban, comparativ cu nivelele măsurate în anii 1980, atunci când
se foloseau numai antene radio analogice şi antene de comunicaţii TV”.

4. Referinţe jurisprudenţiale

Din păcate, aşa cum menţionam mai sus, referinţele jurisprudenţiale referitoare la
expunerea populaţiei la câmpuri electromagnetice generate de amplasarea de
echipamente radio şi echipamente terminale de comunicaţii, cu precădere antene de
telefonie mobilă, nu sunt foarte bogate, iar acolo unde totuşi există, ele nu ating decât
cel mult incidental tematica protecţiei mediului şi, mai ales, cea a sănătăţii umane.

Astfel, într-o cauză ce avea ca obiect demontarea și ridicarea antenelor instalate pe

terasa imobilului respectiv în termen de 20 de zile de la rămânerea irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti, sub sancțiunea plăţii de daune cominatorii, în caz de refuz,
reclamanta solicitând să fie autorizată să procedeze la demontarea antenelor pe
cheltuiala pârâtei, instanţa a admis parţial acţiunea, constatând constatat nulitatea
contractului de închiriere încheiat de Asociația de proprietari cu pârâta, aceasta din
urmă fiind obligată să demonteze și să ridice cele 2 antene instalate pe terasa
imobilului. Celelalte pretenţii ale reclamantei au fost respinse ca nefondate, instanţa
întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 39-41 din Legea nr. 230/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari[15] şi nu pe
imposibilitatea garantării inexistenței efectelor nocive asupra sănătății (deşi
reclamanta făcuse vorbire în cererea sa şi despre acest aspect), soluţia fiind
menţinută şi de instanţa de control judiciar[16].

Totuşi, pentru a concluziona într-o notă optimistă, care susţine ideea conform căreia
de multe ori jurisprudenţa o ia înaintea doctrinei, devenind astfel ea cea care pavează
drumul spre destinaţii nebănuite, într-o cauză ce avea ca obiect anularea autorizației
de construire, precum și suspendarea executării actului respectiv până la judecarea
cauzei, deşi instanţa de fond respinsese acţiunea ca neîntemeiată, instanţa de control
judiciar a infirmat soluţia acesteia, reţinând, printre altele, că “pentru a fi necesar
acordul vecinilor nu este necesar ca poluarea de orice fel să și producă efecte
negative asupra populației, fiind suficient să existe această poluare. Este
evident că câmpurile electromagnetice de joasă frecvență sau de radiofrecvență pe
care le emite stația GSM autorizată reprezintă o asemenea poluare pentru a fi
necesar acordul tuturor vecinilor cel puțin pe plan orizontal, ci nu numai a
proprietarilor de la etajul superior al scării C. Astfel, este rezonabil a se considera
că, în raport de distanța mică față de spațiile destinate locuirii, antenele GSM
constituie o sursă de poluare electromagnetică și, chiar dacă efectele
radiațiilor specifice produse de aceste antene nu au fost pe deplin
clarificate, nu se poate nega existența unui risc pentru sănătatea
persoanelor ce locuiesc în proximitatea lor.Studiile științifice se axează în
principal pe problema dacă expunerea timp îndelungat la radiațiile stațiilor de
telefonie mobilă provoacă cancer. Atâta timp cât nu s-a stabilit cu un anumit
grad de certitudine ca antenele GSM nu au nici un efect periculos
asupra vieții și sănătății unei persoane ce locuiește permanent în
preajma acestor dispozitive, recurenții trebuie să beneficieze de
principiul precauției instituit de art. 191 din Tratatul de la Lisabona semnat la
13.12.2007. Ca atare, în lipsa unor date certe referitoare la consecințele pe termen
lung ale expunerii la câmpuri electromagnetice, având în vedere limitele
cunoașterii umane, autoritățile trebuie să protejeze cu prioritate individul contra
riscurilor potențiale. Reclamanții-recurenți, fiind titulari ai dreptului de protecție
împotriva radiațiilor electromagnetice, au dreptul de a-și exprima părerea în
legătură cu montarea unei stații fixe de telefonie în apropierea locuințelor lor,
făcând parte din categoria „proprietarilor direct afectați cu care se învecinează, pe
plan orizontal, spațiul supus schimbării”, iar autoritățile au obligația corelativă de
a ține seama de dezacordul manifestat”.

[1] Publicat în M. Of. nr. 895 din 3 noiembrie 2006.

[2] Publicată în M. Of. nr. 202 din 26 martie 2015. Acest act normativ a abrogat H. G. nr. 88/2003,
privind echipamentele radio şi echipamentele terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea mutuală a
conformităţii acestora, republicată în M. Of. nr. 477 din 17 iulie 2007.
[3] În acest scop, au fost adoptate ca standard româneşti o serie de standard europene armonizate,
precum:
– SR EN 50364:2002 – Limitarea expunerii umane la câmpuri electromagnetice generate de
echipamente care funcţionează în domeniul de frecvenţă de la 0 Hz până la 10 GHz, folosite la
Supravegherea Electronică a Obiectelor (Electronic Article Surveillance – EAS) Identificarea prin
Radio – frecvenţă (RFID) şi aplicaţii similare;
– SR EN 50385:2003 – Standard de produs pentru demonstrarea conformităţii staţiilor de bază şi a
staţiilor terminale fixe pentru sistemele de comunicaţii prin radio cu restricţiile de bază sau nivelurile
de referinţă referitoare la expunerea umană la câmpurile electromagnetice de radiofrecvenţă (110
MHz… 40 GHz) – populaţie în general;
– SR EN 50383 :2004 – Standard de bază pentru calcul şi măsurarea puterii câmpului
electromagnetic şi SAR-ului la expunerea umană la radiaţiile emise de staţiile de bază şi staţiile
terminale fixe pentru sisteme de telecomunicaţii radio (110 MHz… 40GHz).
Conform art. 9 alin. (6) din H.G. nr. 130/2015, lista cuprinzând standardele române care adoptă
standarde armonizate din domeniul echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de comunicaţii
electronice se aprobă şi se actualizează prin ordin al ministrului pentru societatea informaţională şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
[4] Art. 9 alin. (3) şi (4), H.G. nr. 130/2015.
[5] Regulamentul (CE) NR. 765/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie 2008 de
stabilire a cerințelor de acreditare și de supraveghere a pieței în ceea ce privește comercializarea
produselor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 339/93.
[6] Publicat în M. Of. nr. 680 din 1 octombrie 2012.
[7] Art. 3 alin. (1)-(4), Legea nr. 154/2012.
[8] Art. 5 alin. (1), Legea nr. 154/2012.
[9] Art. 13-14, Legea nr. 154/2012.
[10] În cazul României, autoritatea naţională competentă pentru operarea sistemului RAPEX este
Autoritatea Naţională pentru protecţia Consumatorilor.
[11] Frecvenţele între 100 KHz şi 300 GHz ale spectrului electromagnetic.
[12] Înregistrări extracelulare ale activităţii electrice a cortexului cerebral.
[13] Pag. 225, Raport.
[14] Publicată în M. Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005.
[15] Art. 39: Proprietatea comună poate fi utilizată de către terţi, persoane fizice sau juridice, de drept
public ori de drept privat, numai cu acordul majorităţii proprietarilor membri ai asociaţiei şi al
proprietarilor direct afectaţi de vecinătate, în baza unui contract de închiriere, de folosinţă sau de
concesiune.
Art. 40: Asociaţia de proprietari are obligaţia să ia măsuri cu privire la îmbunătăţirea confortului
termic al clădirii.
Art. 41 : Modificările constructive şi utilizarea în alte scopuri a unor părţi sau elemente de construcţie
ale clădirii, cum ar fi: ancorarea de reclame pe pereţi, suspendarea de stâlpi, pereţi, scări interioare şi
altele asemenea, se vor putea face numai pe baza deciziei comitetului executiv, cu acordul
proprietarilor direct afectaţi şi, după caz, pe baza unui proiect tehnic întocmit de instituţii de
specialitate, verificat de un expert autorizat, precum şi cu autorizaţia pentru executarea de lucrări,
eliberate în condiţiile legii.
[16] Tribunalul București, Secţia a-II-a Civilă, Decizia nr. 125/11.04.2012, rolii.ro.