Carte Metodologia Cercetarii Calitative

REMUS RUNCAN
•
METODOLOGIA CERCETĂRII
ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE:
CERCETAREA CALITATIVĂ
Suport de curs universitar

REMUS RUNCAN
METODOLOGIA CERCETĂRII
ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE:
CERCETAREA CALITATIVĂ
Suport de curs universitar
PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

2023
Referenți științifici:
Conf. univ. dr. Mihai‐Bogdan Iovu
Conf. univ. dr. Bogdan Nadolu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

RUNCAN, REMUS
Metodologia cercetării în științele sociale : cercetarea
calitativă : suport de curs universitar / Remus Runcan. ‐
Cluj‐Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2023
Conține bibliografie; ISBN 978‐606‐37‐1780‐2
001.891
© 2023 Autorul volumului. Toate drepturile rezervate. Repro‐

ducerea integrală sau parțială a textului, prin orice mijloace,
fără acordul autorului, este interzisă și se pedepsește
conform legii.
Universitatea Babeș‐Bolyai
Presa Universitară Clujeană
Director: Codruța Săcelean
Str. Hasdeu nr. 51
400371 Cluj‐Napoca, România
Tel./fax: (+40)‐264‐597.401
E‐mail: editura@ubbcluj.ro
http://www.editura.ubbcluj.ro
Cuprins
PREFAȚĂ ............................................................................................ 9
CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................... 13
CAPITOLUL 1. Cercetarea calitativă,

cercetarea cantitativă și cercetarea mixtă .................................. 15
1.1. Definiții, caracteristici ........................................................ 17
1.2. Cercetarea calitativă: avantaje și dezavantaje................. 23
1.3. Cercetarea cantitativă: avantaje și dezavantaje .............. 25
1.4. Cercetarea mixtă: avantaje și dezavantaje ....................... 27
1.5. Aplicații practice ................................................................. 29
CAPITOLUL AL 2‐LEA. Metodologia de cercetare....................... 31

2.1. Metodologia cercetării în științele sociale ....................... 32
2.2. Metodologia cercetării în asistența socială ...................... 37
2.3. Metodologia cercetării calitative ...................................... 38
CAPITOLUL AL 3‐LEA. Metodologia cercetării calitative (I) .... 45

3.1. Teorie vs metodologie ........................................................ 45
3.2. Selectarea cadrului de referință ........................................ 46
3.3. Identificarea întrebărilor cercetării................................... 48
3.4. Dezvoltarea unui model conceptual formativ ................ 50
3.5. Selectarea locului, a populației și a eșantionului
de studiu ..................................................................................... 51
5
Metodologia cercetării în științele sociale: cercetarea calitativă
CAPITOLUL AL 4‐LEA. Metodologia cercetării calitative (II) ... 59

4.1. Metodele de culegere și înregistrare a datelor ............... 59
4.2. Analiza datelor .................................................................... 63
CAPITOLUL AL 5‐LEA. Analiza documentelor............................ 71

5.1. Definiție, clasificări ............................................................. 71
5.2. Etapele analizei documentelor.......................................... 76
5.3. Analiza conținutului .......................................................... 79
CAPITOLUL AL 6‐LEA. Cercetarea etnografică............................ 83

6.1. Definiție ................................................................................ 83
6.2. Concepte .............................................................................. 87
6.3. Metode și tehnici ................................................................. 88
6.4. Analiza datelor .................................................................... 92
6.5. Consemnarea datelor ......................................................... 93
6.6. Etica cercetării etnografice................................................. 93
CAPITOLUL AL 7‐LEA. Focus grupul (I) ....................................... 97

7.1. Definiție, caracteristici........................................................ 97
7.2. Proiectarea întrebărilor focus grupului ......................... 102
7.3. Focus grup: avantaje și dezavantaje............................... 104
7.4. Aplicații practice ............................................................... 107
CAPITOLUL AL 8‐LEA. Focus grupul (II).................................... 109

8.1. Recrutarea și pregătirea participanților la focus grup. 109
8.2. Reguli pentru desfășurarea focus grupului .................. 113
8.3. Analiza datelor .................................................................. 117
6
Cuprins
CAPITOLUL AL 9‐LEA. Interviul .................................................. 121

9.1. Definiție, caracteristici, clasificare .................................. 121
9.2. Ghidul de interviu în interviul individual .................... 123
9.3. Întrebările folosite în interviuri ...................................... 125
9.4. Rolul cercetătorului‐intervievator .................................. 127
9.5. Interviul în asistența socială ............................................ 128
CAPITOLUL AL 10‐LEA. Metoda biografică ............................... 131

10.1. Definiție, caracteristici, clasificare ................................ 131
10.2. Etapele realizării povestirii autobiografice ................. 135
10.3. Funcțiile povestirii biografice în asistența socială...... 137
10.4. Metoda biografică: avantaje și dezavantaje ................ 138
10.5. Aplicații practice ............................................................. 139
CAPITOLUL AL 11‐LEA. Observația ............................................ 141

11.1. Definiție, caracteristici, clasificare ................................ 141
11.2. Calitățile observatorului ................................................ 147
11.3. Fișa / ghidul / grila de observație ................................. 149
11.4. Acces și identitate ........................................................... 151
11.5. Aplicații practice (după Șandor, 2013)......................... 152
CAPITOLUL AL 12‐LEA. Studiul de caz ...................................... 153

12.1. Definiție, categorii .......................................................... 153
12.2. Studiul de caz: avantaje și dezavantaje ....................... 157
12.3. Studiul de caz în asistența socială ................................ 157
12.4. Aplicații practice ............................................................. 168
BIBLIOGRAFIE ............................................................................... 169
7
PREFAȚĂ
Cartea „Metodologia cercetării în științele sociale:

cercetarea calitativă” scrisă de domnul Remus Runcan
reprezintă o contribuție originală în domeniul metodologiilor
de cercetare, în special în științele sociale. Cartea apare în
contextul în care cercetarea științifică devine o provocare
pentru fiecare facultate de profil din țară. În ultimii ani, s‐a pus
un accent din ce în ce mai mare pe achiziționarea unor
cunoștințe și deprinderi de cercetare în domeniu, care să
conducă la un contact mai ușor cu articolele științifice publicate
și la publicarea unor lucrări de cercetare originale, chiar de către
studenți.
Cartea abordează segmentul cercetării metodologice
calitative, adesea ignorat în cercetare, din cauza popularizării
metodelor avansate de analiză cantitativă. Această carte
prezintă într‐un mod meticulos, foarte documentat, cele mai
importante metode de cercetare calitativă cum ar fi: analiza
documentelor, cercetarea etnografică, focus grupul, interviul,
metoda biografică, observația sau chiar studiul de caz. Ele sunt
prezentate pe înțelesul fiecărui student sau cercetător, clar și
concis, ușor de citit și aplicat, interesat să‐și crească
competențele în domeniu. Cartea conține o descriere profundă
a metodei, taxonomii, explicații, descrieri, exemplificări,
precum și o prețioasă parte aplicativă cu exerciții, menite să
fixeze cunoștințele tocmai acumulate. De asemenea, există o
9
bibliografie considerabilă, cu studii recente care dau lucrării un

suflu de noutate și performanță, plasând‐o printre lucrările de
valoare, în trend cu ultimele descoperiri și tendințe în știință.
Lucrarea este bine structurată prin titluri și subtitluri, un
cuprins la fiecare capitol și puncte de introducere pentru
enumerarea ideilor noi. Cartea este scrisă să faciliteze lectura și
să crească plăcerea pentru aprofundarea domeniului
metodologiei cercetării. Până la urmă, scopul fiecărei cărți este
să motiveze, să provoace, să răspundă la întrebări și să dezvolte
noi emoții și sentimente față de domeniu, lucru pe care această
carte îl face din plin. Manuscrisul este atractiv și plăcut la răsfoit
și este, de fapt, o invitație pentru studenți și cercetători la lectură
și la cercetare.
Fiecare publicație este unică și poartă amprenta
autorului ei, cu viziunea, pasiunea sau munca și experiența sa.
Acest manuscris poartă semnele performanței autorului ei în
domeniu. Domnul Remus Runcanu este un profesor universitar
pasionat de metodele de cercetare, el însuși având un număr
considerabil de lucrări de cercetare publicate, lucru care dă
greutate acestei lucrări, încadrând‐o între lucrările scrise din
experiența profesiei. Nu este o lucrare scrisă în grabă, ci o
lucrare scrisă cu mare atenție, care extrage din experiența
personală de cercetare, didactică și de publicare, cele mai
relevante idei și cunoștințe, care merită să fie transmise mai
departe noilor generații.
Această lucrare este și mai valoroasă deoarece răspunde
nevoii de curiozitate a fiecărui individ. Ralph Waldo Emerson
spunea că „Oamenilor le place să admire și aceasta este sămânța
științei”. Și, probabil cel mai mare impact pe care această carte
10
Prefață
îl va avea, este că oferă curioșilor și persoanelor care admiră

natura umană și socială metodele cele mai performante ‐ care
sunt științifice ‐ să înțeleagă fidel și plenar fenomenele și
realitățile care‐i interesează. Cartea reprezintă un instrument de
autorealizare personală și progres profesional prin cercetare.
Pe această cale îl felicit pe domnul Remus Runcan
pentru această contribuție specială și originală și recomand din
suflet cartea fiecărui student și cercetător.
Cu prețuire,
Lect. Univ. Dr. Marius MARICI,

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, România
20.03.2023
11
CUVÂNT ÎNAINTE
Metodologia cercetării în științele sociale: Cercetarea

calitativă se adresează studenților facultăților de științe sociale
care studiază discipline academice ca arheologia, antropologia,
asistența socială, economia, geografia umană, lingvistica,
sociologia, știința comunicării, știința managementului și
științele politice.
Primele patru capitole prezintă și explică în detaliu
concepte precum cercetare calitativă, cercetare cantitativă și
cercetare mixtă, conceptul de metodologie de cercetare și de
metodologie a cercetării calitative.
Celelalte opt capitole sunt rezervate celor mai
importante metode de cercetare calitativă: analiza documentelor,
cercetarea etnografică, focus grupul, interviul, metoda biografică,
observația și studiul de caz.
Fiecare capitol conține și un grupaj de aplicații practice
referitoare la conținutul teoretic al acestuia.
Bibliografia pe care se bazează această carte indică cele
136 de surse ale ideilor prezentate și le permite studenților
aprofundarea temelor de interes.
Autorul
13
CAPITOLUL 1.
Cercetarea calitativă, cercetarea cantitativă
și cercetarea mixtă
1. Definiții, caracteristici
2. Cercetarea calitativă: avantaje și
dezavantaje
3. Cercetarea cantitativă: avantaje
și dezavantaje
4. Cercetarea mixtă: avantaje și
dezavantaje
5. Aplicații practice
Rorty (1982, în Ellis & Ellingson, 2000, 2294) spune că

„ar trebui să învățăm să trăim cu diferențele fără a avea
sentimentul că trebuie să le și rezolvăm”.
Sintagma științe sociale se referă la un grup de
discipline academice preocupate de aspectele lumii strâns legat
de existența omului: antropologie, drept, filosofie, geografie, istorie,
logică, politologie, psihologie, sociologie și științe economice.
Științele sociale folosesc drept metode științifice de cercetare:
 metode calitative – „tehnici și proceduri de cercetare al
căror scop este de a încerca să înțelegem complexitatea
lumii sociale în care trăim și modul în care gândim,
acționăm și dăm un sens vieții noastre” (Ellis &
Ellingson, 2000, 2287), care „folosesc interviul sau
observația participativă [...] pentru a înțelege și descrie
15
oamenii și fenomenele observate” (Clair & Wasserman,

2007, 3727);
 metode cantitative – care „se concentrează mai degrabă
asupra predicției decât asupra descrierii” (Clair &
Wasserman, 2007, 3727) și care „presupun date
numerice care duc la analize statistice” (Lamb, 2007,
3733). După Bakker (2007, 2967), termenul metode este
adesea folosit pentru a reprezenta „tehnici specifice de
cercetare, atât cantitative, cât și calitative, cu precizarea
utilizării unor tehnici implicite în abordările științifice
normale”;
 metode mixte – care au la stânga metodele calitative și
la dreapta metodele cantitative (Johnson &
Onwuegbuzie, 2004, 15) și a căror utilizare este
justificată de beneficiile aduse de complementaritate,
dezvoltare, expansiune, inițiere și triangulație
(Roomaney & Coetzee, 2018, 3‐4).
Asistența socială este atât o disciplină academică,
precum și o profesie bazată pe practică al cărei obiect sunt
comunitățile, familiile, grupurile, indivizii și societatea în
ansamblu și al cărei scop este creșterea nivelului de
autodeterminare, bunăstare generală, funcționare socială,
responsabilitate colectivă, satisfacere a nevoilor de bază și
sănătate optimă. Pentru a atinge acest scop, asistența socială se
bazează pe domenii ca biologia umană, dezvoltarea comunitară,
dreptul, economia, psihologia, sănătatea, sociologia și științele politice.
Cercetarea în asistența socială folosește metode calitative,
cantitative și mixte.
16
C APITOLUL 1. Cercetarea calitativă, cercetarea cantitativă și cercetarea mixtă
1.1. Definiții, caracteristici
Cercetarea calitativă (Creswell, 1998; Silverman, 2000;

Thorne, 2000; Hancock, 2002; Jensen, 2002; Creswell, 2003;
Latimer, 2003; Higginbottom, 2004; Bird, Butler & Fife, 2007;
Creswell, 2007; Scârneci, 2007; Forrest, 2009; Lietz & Zayas,
2010; McGann, 2010; Reczek, 2011; Harding & Whithead, 2013;
Hazelwood & Koon‐Magnin, 2013; Latimer, 2013; Vaismoradi,
Turunen & Bondas, 2013; Creswell, 2014; Haytko et al., 2014;
Guetterman, 2015; Ferrey et al., 2016; Islam & Faruque, 2016;
Scârneci‐Domnișoru, 2016; Runcan, 2017; Calancie et al., 2017;
Archer, 2018; Wyllie, 2018; Aspers & Corte, 2019; Runcan &
Drușcă, 2019; Coleman & Runcan, 2020; Ferguson et al., 2020;
Hetrick et al., 2020; Runcan & Lupșa, 2020; Runcan, Runcan &
Melenti, 2021; Toma, Runcan & Runcan, 2021; Iosim et al., 2022),
care „studiază lucrurile în mediile lor naturale, încercând să
înțeleagă sau să interpreteze fenomenele în perspectiva
semnificațiilor pe care le atribuie oamenii acestora” (Denzin,
2018, 312), este tipul de cercetare care:
 nu se bazează pe măsurători numerice;
 se bazează pe o mare varietate de abordări;
 se bazează pe paradigme specifice postmodernismului
(„tendință culturală, apărută în deceniul 6 al sec. al XX‐
lea, care indică o îndepărtare de cultura elitistă a
modernismului, în direcția unei abordări eclectice și
populiste” – DEX’16), post‐empiricismului / pozitivismului
(poziție metateoretică care critică și modifică
pozitivismul și a avut un impact asupra teoriilor și
practicilor din filosofie, științe sociale și diverse modele
de cercetare științifică) sau raționalismului (denumire
17
dată doctrinelor filosofice care susțin posibilitatea

dobândirii și justificării cunoașterii exclusiv prin rațiune);
 urmărește descrierea atotcuprinzătoare a unui
eveniment social sau a unei unități sociale.
Cercetarea cantitativă (Silverman, 2000; Jensen, 2002;
Creswell, 2003; Lietz & Zayas, 2010; Creswell, 2014; Marici,
2015, Marici, 2022; Iovu et al., 2015; Scârneci‐Domnișoru, 2016;
Mărginean, 2020; Marici et al., 2022), care „se referă la abordări
ale anchetei empirice care culeg, analizează și afișează date în
formă numerică, mai degrabă decât narativă” (Donmoyer, 2018,
713), este tipul de cercetare care:
 folosește numere și metode de analiză statistică;
 folosește paradigme specifice empirismului („teorie
epistemologică potrivit căreia informația autentică
despre lume trebuie obținută prin mijloace a posteriori
[bazate pe experiență, dobândite în urma experienței],
astfel încât nimic nu poate fi gândit fără să fi fost mai întâi
simțit” – DEX’16), post‐pozitivismului sau pozitivismului
(concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii
despre Univers);
 se bazează pe măsurători numerice ale unor aspecte
specifice fenomenelor studiate pentru a testa ipotezele
referitoare la cauzele fenomenelor.
Cercetarea mixtă, numită și cercetare cu metode mixte,
cercetare integrativă, cercetare multi‐metodă, cercetare
pragmatistă, metodă mixtă, metodă mixtă de cercetare, metodă
multiplă sau studiu triangulat (Campbell & Fiske, 1959;
Creswell, 2003; Bazeley, 2004; Johnson & Onwuegbuzie, 2004;
Axinn & Pearce, 2006; Creswell & Plano Clark, 2006; Creswell,
18
2007; Onwuegbuzie, 2007; Whitehead & Day, 2007; Valentine,

2008; Bazeley, 2009; Onwuegbuzie & Combs, 2011; Creswell,
2014; Bowen, Rose & Pilkington, 2017; Creswell, 2017; Almeida,
2018; Roomaney & Coetzee, 2018) se referă la „categoria de
cercetare în care cercetătorul amestecă sau combină tehnici de
cercetare, metode, abordări, concepte sau limbaje cantitative și
calitative într‐un singur studiu” (Johnson & Onwuegbuzie,
2004, 17). Cercetarea mixtă s‐a remarcat printr‐un set integrat și
interactiv de ipoteze (epistemologice, ontologice, metodologice
și retorice) care promovează teza de compatibilitate conform
căreia „abordările cantitative și calitative nu sunt nici reciproc
exclusive, nici interschimbabile” (Onwuegbuzie & Burgess,
2011, 397). Procesul de cercetare mixtă cuprinde pașii următori
(Johnson & Onwuegbuzie, 2004, 21):
 stabilirea întrebării de cercetare;
 stabilirea unui design mixt adecvat;
 selectarea design‐ului de cercetare cu metodă mixtă sau
cu model mixt;
 culegerea datelor;
 analiza datelor;
 interpretarea datelor;
 legitimarea datelor;
 tragerea concluziilor (dacă este cazul) și redactarea
raportului final.
Halfpenny (1979, în Silverman, 2000, 2) și Clair &
Wasserman (2007, 3727) compară cercetarea calitativă și
cercetarea cantitativă, iar paralela făcută pare a arăta atât
superioritatea cercetării calitative caracterizată prin flexibilitate
19
(care îi încurajează pe cercetători să fie inovativi), cât și a

cercetării cantitative care nu presupune o implicare politică.
Cercetătorii calitativi preferă:
 cercetarea inductivă generatoare de ipoteze, mai
degrabă decât testarea ipotezelor;
 datele calitative de tipul cuvintelor și al imaginilor, mai
degrabă decât cifrele;
 datele obținute în mod natural, prin observație, mai
degrabă decât prin experiment, și interviu nestructurat
mai degrabă decât prin interviu structurat;
 semnificațiile, mai degrabă decât comportamentele în
încercarea de a documenta lumea din perspectiva
oamenilor studiați.
Metodologia generală de cercetare (engl. grounded
theory) generează teorii pe baza analizei datelor folosind:
 raționamentul inductiv (analiza datelor, identificarea
codurilor care descriu date similare, gruparea codurilor
în concepte, propunerea de ipoteze pe baza
conceptelor), bazat pe tehnici structurate (experiment,
observație pe baza unei grile structurate, sondaj);
 raționamentul deductiv (testarea ipotezelor pe datele
existente sau culegerea de date noi, repetarea procesului
până la obținerea unui număr de ipoteze care să poată
sta la baza teoriei care explică cel mai bine fenomenul
studiat) bazat pe tehnici structurate (analiza
documentelor, interviu de grup, interviu individual,
observație participativă, studiu de caz).
Atunci când au de ales între cercetarea calitativă și
cercetarea cantitativă, cercetătorii ar trebui să țină cont de
20
următoarele criterii (Silverman, 2000, 12): Au fost culegerea și

înregistrarea datelor sistematice? Cât de sistematică este analiza? Este
adecvată discutarea modului în care au fost extrase categoriile,
conceptele și temele din date? Este adecvată discuția pe marginea
argumentelor pro și contra ale cercetătorului? Este legătura cu
cunoștințele sau teoria clară? Este metoda de cercetare potrivită cu
natura întrebării la care trebuie să se răspundă? Este sensibilitatea
metodelor potrivită cu nevoile întrebării de cercetare? Se face o
distincție clară între date și interpretarea lor? Se face referire la
procedurile analitice acceptate? Sunt justificate criteriile utilizate în
selectarea cazurilor de studiat, în culegerea datelor și în analiza
datelor?
Și totuși, specialiștii în domeniu consideră că distincția
între cercetarea calitativă și cercetarea cantitativă induce în
eroare din cel puțin trei motive (Donmoyer, 2008, 713):
 mulți cercetători cantitativi sunt interesați și studiază
aspectele calitative ale fenomenelor: pentru a studia
calitățile din punct de vedere cantitativ, cercetătorii
cantitativi transformă gradele calității în scări numerice
care pot fi analizate statistic;
 cercetătorii calitativi nu pot evita în totalitate
cuantificarea: ori de câte ori folosesc termeni precum
„uneori”, „adesea”, „rareori” sau „niciodată”, aceștia
folosesc o formă – extrem de imprecisă – a cuantificării;
 unii cercetători calitativi trec de fapt dincolo de formele
primitive de cuantificare prin administrarea
chestionarelor și raportarea rezultatelor sub formă de
statistici descriptive: acest tip de date numerice este
utilizat în unele studii calitative pentru a triangula (a
21
utiliza metode sau surse de date multiple) constatările

calitative și/sau pentru a determina dacă ideile obținute
dintr‐un număr limitat de interviuri în profunzime sunt
sau nu, în mod rezonabil, în concordanță cu opiniile
celor care nu au fost capabili să participe la ceea ce este,
adesea, un proces (interviu) consumator de timp și
muncă.
Din perspectiva atitudinii față de teorii, cele două tipuri
de cercetare se deosebesc prin următoarele:
 cercetarea calitativă generează teorii;
 cercetarea cantitativă verifică teoriile.
Acesta este motivul pentru care se recomandă utilizarea
ambelor tipuri de metode sub formă de metodă de cercetare
mixtă inclusiv în asistența socială (Miftode, 1994).
Creswell (2003) compară cele trei tipuri de metode în
demersul său de promovare a metodelor mixte (Tabelul 1.1).
Onwuegbuzie (2007, 2979) sintetizează cele șapte
probleme majore nerezolvate și controverse în utilizarea
metodelor mixte în științele sociale și comportamentale:
Tabelul 1.1. Strategii de cercetare (după Creswell, 2003, 13)
Metode calitative Metode cantitative Metode mixte

- Cercetarea - Design‐uri - Procedurile
fenomenologică experimentale concurențiale
- Cercetarea narativă - Design‐uri non‐ - Procedurile
- Etnografia experimentale (de secvențiale
- Studiul de caz exemplu, sondajul) - Procedurile
- Teoria fundamentală transformaționale
 eșantionarea în cercetarea cu metode mixte;
22
 fundamentele epistemologice ale cercetării cu metode

mixte;
 logistica asociată cu efectuarea cercetării cu metode
mixte;
 problemele asociate cu tragerea concluziilor în
cercetarea cu metode mixte;
 problemele asociate proiectării cercetării cu metode
mixte;
 terminologia utilizată în cercetarea cu metode mixte;
 utilitatea cercetării cu metode mixte.
1.2. Cercetarea calitativă: avantaje și dezavantaje
După Johnson & Onwuegbuzie (2004, 20), cercetarea

calitativă prezintă următoarele avantaje și dezavantaje:
 avantaje:
 abordările calitative răspund la situațiile, condițiile și
nevoile locale ale părților interesate;
 cercetătorul identifică factori contextuali și de mediu
care se referă la fenomenul de interes;
 cercetătorul poate folosi mai ales metoda calitativă a
„teoriei fundamentate” pentru a genera inductiv o
teorie provizorie, dar explicativă despre un fenomen;
 cercetătorul poate folosi un caz important pentru a
demonstra pe viu un fenomen pentru cititorii unui
raport;
 cercetătorul poate studia procese dinamice (adică,
documentarea modelelor și schimbările secvențiale);
23
 cercetătorul răspunde la schimbările care apar în

timpul desfășurării unui studiu (în special în timpul
muncii de teren extinse) și pot schimba direcția de
cercetare;
 datele calitative rezultate din cuvintele și categoriile
de participanți pot fi explorate pentru a se vedea cum
și de ce apar fenomenele;
 datele se bazează pe categoriile de semnificație ale
participanților;
 datele sunt, de obicei, culese în medii naturale;
 determină cauzalitatea idiografică (care reprezintă
singularul; unic, irepetabil – DEX’16), adică determinarea
cauzelor unui anumit eveniment;
 este utilă pentru descrierea fenomenelor complexe;
 este utilă pentru studierea în profunzime a unui
număr limitat de cazuri;
 oferă informații despre cazuri individuale;
 oferă înțelegerea și descrierea experiențelor
personale ale oamenilor (adică, punctul de vedere
„din interior” sau „emic”, opus punctului de vedere
„din exterior” sau „etic” – cf. Geană, 1998, 213);
 poate descrie, în detaliu, fenomenele deoarece sunt
situate și încorporate în contexte locale;
 poate determina modul în care participanții
interpretează „constructe” (de exemplu, stima de
sine, IQ);
 poate efectua comparații și analize transversale;
24
 dezavantaje:
 analiza datelor este, adesea, consumatoare de timp;
 cunoștințele produse pot să nu fie valabile și pentru
alte persoane sau medii (adică pot fi unice pentru
relativ puține persoane incluse în studiu);
 face dificile predicțiile cantitative;
 face mai dificilă testarea ipotezelor și a teoriilor;
 în general, necesită mai mult timp pentru culegerea
datelor în comparație cu cercetarea cantitativă;
 poate avea o credibilitate mai mică în cazul unor
administratori de programe;
 rezultatele sunt mai ușor influențate de prejudecățile
și idiosincraziile (aversiunile) personale ale
cercetătorului.
1.3. Cercetarea cantitativă: avantaje și dezavantaje
Cercetarea cantitativă prezintă, după aceiași autori,

următoarele avantaje și dezavantaje (Johnson & Onwuegbuzie,
2004, 19):
 avantaje:
 analiza datelor consumă relativ mai puțin timp
(folosește software statistic de tipul SPSS < engl.
Statistical Package for the Social Sciences „Pachet
Statistic pentru Științele Sociale”);
 cercetătorul poate construi o situație care elimină
influența generatoare de confuzii a multor variabile,
permițând unuia să evalueze mai credibil relațiile
cauză‐efect;
25
 culegerea datelor folosind unele metode cantitative

este relativ rapidă (de exemplu, interviul telefonic);
 este utilă în obținerea de date care permit predicțiile
cantitative;
 este utilă în studierea unui număr mare de oameni;
 oferă date cantitative numerice și precise;
 permite testarea ipotezelor formulate înainte de
culegerea datelor (poate generaliza rezultatele
cercetării atunci când datele se bazează pe eșantioane
aleatorii de dimensiuni suficiente);
 permite testarea și validarea unor teorii deja
formulate despre cum apar (și, într‐o măsură mai
mică, de ce) fenomenele;
 poate avea o credibilitate mai mare dacă este făcută
cu mai multe persoane (de exemplu, administratori,
finanțatori de programe, politicieni);
 poate generaliza un rezultat al cercetării atunci când
este repetată pe multe populații și subpopulații
diferite;
 rezultatele cercetării sunt relativ independente de
cercetător (de exemplu, dimensiunea efectului,
semnificația statistică);
 dezavantaje:
 categoriile utilizate de cercetător pot să nu reflecte
modul de înțelegere al localnicilor;
 cercetătorului îi pot scăpa fenomenele care apar din
cauza concentrării pe o teorie sau pe testarea
26
ipotezelor, mai degrabă decât pe generarea acestora

(numită prejudecată de confirmare);
 cunoștințele produse pot fi prea abstracte și generale
pentru aplicarea directă la anumite contexte, indivizi
și situații locale;
 teoriile utilizate de cercetător pot să nu reflecte
modul de înțelegere al localnicilor.
1.4. Cercetarea mixtă: avantaje și dezavantaje
Cercetarea mixtă, la rândul ei, prezintă avantaje și

dezavantaje (Johnson & Onwuegbuzie, 2004, 21):
 avantaje:
 cercetătorul poate folosi avantajele unei metode
suplimentare pentru a depăși dezavantajele altei
metode folosindu‐le pe amândouă în același studiu;
 cercetătorul poate genera și testa o teorie
fundamentată;
 cuvintele, imaginile și narațiunea pot fi folosite
pentru a da sens numerelor;
 design‐ul cercetării mixte are propriile sale avantaje și
dezavantaje;
 numerele pot fi utilizate pentru a da precizie
cuvintelor, imaginilor și narațiunilor;
 poate adăuga informații și semnificații care ar putea
fi ratate atunci când se folosește o singură metodă;
 poate fi utilizată pentru a crește gradul de
generalizare a rezultatelor;
27
 poate furniza dovezi mai puternice pentru o concluzie

prin convergența și coroborarea rezultatelor;
 poate oferi avantajele cercetării cantitative și
calitative;
 poate răspunde la o gamă mai largă și mai completă
de întrebări de cercetare deoarece cercetătorul nu se
limitează la o singură abordare / metodă;
 produce cunoștințe mai complete necesare pentru
teorie și practică;
 dezavantaje:
 cercetătorul trebuie să învețe despre mai multe
metode și abordări și să înțeleagă cum să le combine
în mod corespunzător;
 consumă mai mult timp;
 este mai costisitoare;
 poate fi dificil pentru un singur cercetător să
efectueze atât cercetări calitative, cât și cantitative,
mai ales dacă se preconizează că două sau mai multe
abordări vor fi utilizate concomitent (ceea ce ar
necesita o echipă de cercetare);
 puriștii metodologici susțin că un cercetător ar trebui
să lucreze întotdeauna fie într‐o paradigmă calitativă,
fie într‐o paradigmă cantitativă;
 unele dintre detaliile cercetării mixte trebuie
elaborate de metodologi (de exemplu, probleme de
analiză calitativă a datelor cantitative, de combinare
a paradigmei, de interpretare a rezultatelor
conflictuale);
28
1.5. Aplicații practice

1.5.1. Adevărat sau fals?
Enunț Adevărat Fals
Atât cercetarea calitativă, cât și cea cantitativă se bazează
pe analiza datelor, dar cercetarea calitativă se bazează
mai mult pe interpretarea proprie a cercetătorului.
Cercetarea calitativă utilizează analiza statistică pentru a
dovedi sau infirma o anumită ipoteză bazată pe teorie
sau studii anterioare.
Cercetarea calitativă utilizează, în general, grupuri mai
mici de participanți decât cercetarea cantitativă.
Consecvența culegerii și analizei datelor de către o parte
neutră, necunoscută, este un semn distinctiv al unei bune
cercetări calitative.
Fiabilitatea datelor poate fi verificată prin analiză
statistică sau prin verificarea participanților înșiși, în
funcție de metodele utilizate.
1.5.2. Menționați câte trei caracteristici ale cercetării calitative și ale cercetării
cantitative.
1.5.3. Practica de mai jos aparține metodelor de cercetare calitativă sau

cantitativă?
 Dacă obțineți date care nu vă susțin teoria, le puteți ignora sau le puteți
arunca.
O Calitativă O Cantitativă O Ambele O Niciuna
 Poate folosi un jurnal de reflecție păstrat de cercetător.
 Proiectare experimentală utilizată.
 Se bazează pe dimensiunea mare a eșantionului pentru a face mai valid.
 Trebuie să abordeze într‐un fel prejudecățile cercetătorilor.
29
1.5.4. Identificați o întrebare de cercetare într‐un articol de presă scrisă și

abordarea (calitativă, cantitativă, mixtă) cea mai potrivită pentru această
întrebare.
1.5.5. Alegeți un subiect de studiat și discutați cum ar putea fi studiat acesta

folosind fiecare dintre cele patru combinații din figura de mai jos (după
Creswell, 2003, 20).
Tipul de abordare Strategia de lucru Metode

Design etnografic Observații în teren
Calitativă
Design narativ Interviu cu întrebări deschise
Evaluarea comportamentelor
Cantitativă Design experimental
Măsurarea atitudinilor
Sondaj amplu
Mixtă Design de metode mixte
Interviu cu întrebări deschise
1.5.6. Alegeți un articol de presă scrisă care să indice o cercetare calitativă,

cantitativă sau mixtă. Identificați „mărcile” tipului de cercetare ilustrat de acest
articol.
1.5.7. Găsiți un studiu explicativ cu design de metode mixte publicat într‐un

jurnal. Examinați motivul / motivele (explicarea concluziilor, selectarea
cazurilor, un alt motiv) pentru care autorul completează cercetarea cantitativă
cu una calitativă.
30
CAPITOLUL AL 2‐LEA.
Metodologia de cercetare
1. Metodologia cercetării
în științele sociale
2. Metodologia cercetării în
asistența socială
3. Metodologia cercetării
calitative
Chelcea (2001, 18) face următoarele precizări: „Chiar

dacă nu există un acord unanim în ceea ce privește utilizarea
termenilor de ‘metodă’, ‘tehnică’, ‘procedeu’, ‘instrument de
investigare’, se acceptă că între metode, tehnici și procedee – ca
să nu mai vorbim de instrumentele de investigație, care
reprezintă materializarea metodelor și tehnicilor – există
legături de supraordonare și de subordonare, generate de
gradul de abstractizare, de nivelul la care operează (abstract,
concret), ca și de raportul în care se află cu nivelul teoretic.
Metodele, tehnicile, procedeele și chiar instrumentele de
investigare se subsumează perspectivei teoretico‐metodologice,
astfel că autonomia lor nu este decât relativă.”
31
2.1. Metodologia cercetării în științele sociale
După Șandor (2013), în cercetarea în științele sociale se

folosesc:
 metode: „analiza documentelor, experimentul, interviul,
observația, sondajul de opinie, studiul de caz”;
 tehnici (tehnica „formă de aplicare a metodei”): structurate:
experimentul, observația pe baza unei grile structurate,
sondajul; semi‐structurate: interviul semi‐structurat;
nestructurate: interviul de grup, interviul individual
intensiv, observația participativă, studiul de caz, variante de
analiză a documentelor;
 procedee: ‐
 instrumente: chestionarul, ghidul / grila de observație, scala.
Curelaru (2015, 162) enumeră ca metode de cercetare în
științele sociale: analiza documentară, analiza rețelelor sociale,
analiza secundară, ancheta, experimentul, interviul, metoda
biografică, monografia sociologică, observația, sociometria, sondajul
de opinie, studiul de caz, testul psihologic, etc.
2.1.1. Metodologia cercetării în psihologie
După Curelaru (2015):

 metode: ancheta, experimentul, interviul, observația;
 tehnici (tehnica „o concretizare a metodei, aspectul ei
practic, în relație concretă cu obiectul cercetării”): analiza
conținutului, „bulgărele de zăpadă”, chestionarea,
documentarea, eșantionarea multifazică, eșantionarea pe cote,
focus grupul, interviul de cercetare / directiv / non‐directiv /
semi‐directiv, introspecția, observația;
32
C APITOLUL AL 2‐ LEA . Metodologia de cercetare
 procedee (procedeul „o particularizare a tehnicii, o

modalitate anume, în aplicarea instrumentelor de
cercetare”): eșantionarea (Becker, 2008), expedierea prin
poștă, interviul clasic / de grup / focus‐grup / individual / panel
(„tip de cercetare longitudinală, care constă din
investigarea repetată a acelorași persoane, măsurându‐se
cel puțin în două momente evoluția acelorași variabile –
opiniile, atitudinile, valorile, cunoștințele, interesele,
comportamentele etc.” – cf. Chelcea, 1998, 413);
 instrumente: chestionarul, ghidul de interviu, grila de
observație, scala, schema de categorii observaționale, testul
psihologic.
Trașă (2015) distinge:
 metode (metoda „sistemul de reguli și principii de
cunoaștere și de transformare a realității obiective”):
„analiza actelor ratate, metoda anchetei pe bază de chestionar
sau interviu structurat, metoda anchetei pe bază de interviu
clinic de profunzime sau interviu de tip analitic, metoda
experimentală a călătoriei șamanice (referitoare la credința
în exorcizare, tămăduire miraculoasă, contactul cu
lumea de dincolo, întâlnită la unele populații din nordul
și centrul Asiei și la unele triburi din Indonezia, Oceania,
America și Africa), metoda experimentală de tip
transanalitic, metoda experimentului asociativ‐verbal,
metoda observației directe, metoda respirației holotropice
(abordare ce aparține psihologiei transpersonale,
ramură a psihologiei care recunoaște și acceptă
spiritualitatea ca pe o dimensiune importantă a ființei
umane, și care studiază și tratează întregul spectru al
33
experiențelor umane, inclusiv diferitele niveluri ale

psihismului care se manifestă sub forma unor stări de
conștiință extinsă), observația participativă”;
 tehnici: chestionarul, focus grupul, interviul clinic, interviul
cu răspunsuri libere, interviul de grup, interviul în
profunzime, observația directă, observația externă, observația
indirectă;
 procedee (manieră de acțiune, de utilizare a
instrumentelor de investigare): interviul de grup,
observația instantanee;
 instrumente („unelte materiale de care se folosește
cercetătorul pentru cunoașterea științifică a
fenomenelor”): ancheta‐pilot, aparatul, fișa de înregistrare,
ghidul de observație.
2.1.2. Metodologia cercetării în sociologie
Mihu (1992) distinge următoarele:

 metode („momente elective” pe care Mihu le plasează la
un nivel proiectiv): analiza de conținut, cercetarea de teren,
cercetarea evaluativă, cercetarea transversală, experimentul și
simularea;
 tehnici: tehnica anchetei, tehnica observației;
 procedee: chestionarul;
 instrumente: calculul statistic, scala de măsurare.
După Mărginean (2000, 57), metodologia de cercetare în
sociologie se bazează pe:
 metode (metoda „element care prescrie un mod de a
acționa in efectuarea unei cercetări” sau ca „procedură
34
relativ simplă de lucru, […] elemente mai generale,

inclusiv cele de tipul strategiei de cercetare, sau chiar
cercetarea ca atare”): analiza documentară, ancheta,
experimentul și observația;
 tehnici (mai puțin complexe decât metodele): tehnica
analizei de conținut, tehnica anchetei (care include
interviul), tehnica experimentului, tehnica observației;
 procedee: chestionarul, ghidul de interviu;
 instrumente: calculul statistic, grila de consemnare a
observațiilor operatorului și a răspunsurilor obținute de la
subiecți, scala de măsurare, schema operațională de cercetare,
tabelul descriptiv.
După Chelcea (2001), cercetarea sociologică se bazează
pe:
 metode (metoda „modul de cercetare, sistemul de reguli
și principii de cunoaștere și de transformare a realității
obiective”): ancheta, experimentul, observația și studiul
documentelor;
 tehnici (tehnica „demersul operațional al abordării
fenomenelor de studiu”): chestionarul, formularul statistic
de înregistrare, interviul,
 procedee / proceduri (procedeul „maniera de acțiune, de
utilizare a instrumentelor de investigare”): chestionarul
aplicat colectiv, chestionarul aplicat cu ajutorul operatorilor,
chestionarul aplicat individual, chestionarul autoadministrat
(Marici et al., 2022), chestionarul expediat prin poștă,
chestionarul tipărit în reviste / ziare, experimentul;
 instrumente (instrumentul „unealta materială”):
algometrul / algezimetrul (instrument pentru determinarea
35
pragului de recepție al excitațiilor dureroase), aparatul de

filmat, aparatul de fotografiat, chestionarul tipărit,
conflictograful (dispozitiv care poate genera subiecților
experimentului trei tipuri de conflicte: apropiere‐
apropiere, apropiere‐evitare, evitare‐evitare), fișa de
înregistrare, foaia de observație, generatorul de sunete, ghidul
de interviu, kinezimetrul (dispozitiv de măsurare a
senzației de mișcare), olfactometrul (aparat pentru
măsurarea acuității olfactive), testul creion‐hârtie.
După Krausz & Stegar (2007), în sociologie se folosesc:
 metode (metoda „drumul de urmat într‐o cercetare, calea
ce duce de la fapte la concluzii”): analiza documentelor,
ancheta, experimentul, interviul, observația;
 tehnici: ancheta prin poștă, ancheta prin telefon,
chestionarul, tehnica de cercetare, tehnica de înregistrare;
 procedee: procedeu de post codificare, procedeu de
reprezentare grafică, procedeu de tabelare, procedeu
matematic, procedeu statistic;
 instrumente: arborele genealogic, chestionarul tipărit, fișa de
observație, ghidul / protocolul de interviu, ghidul de
observație, protocolul de experiment.
După Stegar (2012):
 metode: ‐
 tehnici („modalități prin care ne apropiem de fenomen
– fapte, evenimente etc. – pentru a recolta, obține
informații asupra lor”): ancheta, documentarea,
experimentul, interviul, observația, studiul de caz;
 procedee: ‐
36
 instrumente: chestionarul, ghidul de observație, protocol de

experiment.
În ceea ce privește alte aspecte sociale – sărăcia, de
exemplu – metodele și tehnicile de evaluare sunt specifice,
statistice – Metoda Băncii Mondiale, Metoda normativă ICCV și
Metodei TFR (aceasta din urmă pentru evaluarea indicatorilor
sărăciei) – sub formă de sondaj care utilizează ca instrument
chestionarul (Wagner et al., 1998).
2.2. Metodologia cercetării în asistența socială
Hurubean (2003) abordează problema construcției

metodologice a asistenței sociale și detaliază următoarele metode
și tehnici de investigare psihosocială:
 metode (metoda „mod de cercetare, manieră de
cunoaștere sau de transformare a realității; manieră de a
face un lucru urmând anumite principii și parcurgând
niște etape într‐o anumită ordine, imprimând acțiunii
coerență și continuitate”): ancheta prin chestionar, interviul
(centrat / ghidat cu răspunsuri libere, clinic, cu întrebări
deschise / structurat, de profunzime), metoda biografică,
observația (calitativă / nestructurată, de diagnostic,
experimentală, exploratorie, externă, participativă, structurată);
 tehnici (tehnica „ansamblu de prescripții metodologice –
reguli, procedee – pentru o acțiune eficientă în planul
praxisului sau al reflecțiilor teoretice; [forma concretă pe
care o îmbracă metoda]”): documentarea;
 procedee (procedeul „modul de utilizare a instrumentelor
de investigare științifică”): ‐
37
 instrumente (instrumentul „un mijloc material utilizat de

cercetător pentru cunoașterea științifică a fenomenelor
sociale”): aparatura tehnică, foaia de observație, ghidul de
interviu.
În concluzie, relația dintre metode, tehnici, procedee și

instrumente în cercetarea în științele sociale poate fi
reprezentată ca în Figura 2.1.
Metoda Tehnica Procedeul Instrumentul
•Ancheta •Chestionarea •Expedierea •Chestionarul

prin poștă
Figura 2.1. Relația dintre metode, tehnici, procedee și instrumente în

cercetarea în științele sociale
2.3. Metodologia cercetării calitative
Indiferent de preferința paradigmatică, toate metodele

de cercetare calitativă au caracteristici comune:
 iau în considerare contextele culturale, fizice și sociale în
care interacționează, lucrează și trăiesc indivizii;
 se concentrează pe semnificații așa cum sunt ele
transmise de participanții la cercetare pe lângă
comportament;
 sunt făcute în cadrul unui schimb între oameni reali.
38
Toate formele de cercetare calitativă se remarcă pentru

angajamentul cercetătorului de a înțelege și învăța
perspectivele altora, mai degrabă decât pentru a‐și impune
propriile opinii, prejudecăți și teorii în explicarea diferențelor
de comportament și credință dintre comunități sau populații.
Majoritatea cercetătorilor calitativi consideră că aceste
comportamente și credințe, oricât de diferite ar fi de ale lor, sunt
de înțeles și au sens în contextul în care trăiesc. Sesizarea
semnificațiilor prin ceea ce se vede și prin cele trăite de oameni
se află în centrul unei bune cercetări calitative.
Rădăcinile metodelor de cercetare calitativă se regăsesc
în experiențele călătorilor europeni și din Orientul Mijlociu,
care și‐au notat observațiile sub forma reprezentărilor celor pe
care i‐au întâlnit în călătoriile lor și în folcloriștii și cercetătorii
germani interesați de înțelegerea unui fenomen sau proces de
la sfârșitul secolului al XIX‐lea care s‐au concentrat pe
cunoștințele și știința populare. Cercetarea calitativă a continuat
cu etnografii britanici și cu antropologii americani, influențați
de antropologul german‐american Franz Uri Boas (1858‐1942),
considerat părintele antropologiei americane. Toți aceștia au
căutat să folosească interpretările operelor culturale,
interviurile, măsurătorile și observațiile făcute pentru a înțelege
perspectivele amerindienilor și ale imigranților și pentru a
elimina noțiunile referitoare la diferențele rasiale de capacitate
și intelect.
Anumite metode sunt esențiale pentru cercetarea
calitativă:
 interviul este favorizat de cercetătorii calitativi care nu
fac neapărat teren (unde lucrează și trăiesc oamenii), ci
39
se bazează foarte mult pe relatările orale sau de alt tip

ale respondenților despre viața și experiențele lor;
 observația solicită: înregistrarea comportamentului lor;
învățarea de la oameni; relaționarea cu oamenii care
locuiesc în comunități de tipul adunări care împărtășesc
direcții, o istorie și obiective comune, cartiere, clinici,
grupuri de auto‐ajutor, orașe, școli, sau alte.
Metodele sau tehnicile de culegere a datelor pot fi
subsumate unor rubrici generale care pot fi divizate:
 diverse forme de corelare;
 interviuri (ceea ce află cercetătorii din relatările verbale
sau, ocazional, scrise, de la participanți / respondenți)
care: pot fi concentrate pe comportamentele, compoziția
și mărimea rețelelor sociale (interviul în rețea); pot fi
concentrate pe credințele, experiențele, istoriile de viață
și rețelele sociale ale indivizilor (interviul de grup); pot
fi formale (organizate de cercetător) sau informale
(făcute în contextul observațiilor zilnice în locurile de
cercetare) (interviul de grup); pot fi realizate cu
informatori‐cheie sau experți locali în probleme sau
dinamică a comunității sau organizațiilor; pot fi
realizate cu persoane despre propriile comportamente,
credințe și experiențe (interviu / narațiune în
profunzime);
 observații și alte forme de documentare vizuală (ceea ce
văd cercetătorii);
 sondaje care, deși nu sunt calitative, sunt etnografice în
măsura în care derivă din măsurile, nevoile, problemele
40
și semnificațiile comunității locale și sunt administrate

față în față;
 tehnici de elicitare (ceea ce află cercetătorii prin
expunerea la stimuli orali sau vizuali a respondenților).
Cercetătorii fac alegeri cu privire la metodele de
cercetare în funcție de o serie de factori:
 adecvarea culturală sau situațională (alfabetizarea,
cerințele de confidențialitate, tipul de interacțiune);
 disponibilitate în timp (durata necesară pentru
culegerea datelor);
 disponibilitatea resurselor financiare (costul codării
datelor, culegerii datelor, interviurilor, observațiilor,
traducerii datelor, transcrierii datelor);
 nivel (comunitate, personal, social), caz în care
cercetarea poate fi:
 longitudinală – investigație care „studiază aceleași
unități (individuale, gospodării, comunități etc.) în
timp, cu perioade repetate de culegere a datelor [și
care] pot fi studii la scară mică ale unui anumit grup,
anchete la scară largă ale unor eșantioane de
populații naționale sau experimente sociale la scară
largă” (Tanur, 2008, 194): eșantionul poate avea un
interval de vârstă nerestricționat sau restricționat,
poate fi ales în funcție de un aspect anume (educație,
maternitate, naștere etc.) sau o populație expusă
riscului (Campbell, 2000, 1687);
 transversală – investigație care „culege date la un
moment dat; cercetările transversale repetate culeg
41
date de la unități comparabile în momente succesive

de timp” (Idem).

2.4.1. Prin tradiție, cercetătorii care fac acest tip de cercetare petrec, uneori, ani
de zile într‐un loc numit „teren”. Despre ce tip de cercetare este vorba?
O Etnografie O Observație O Studiu de caz
2.4.2. Care dintre următoarele obiective de cercetare nu este adevărat?

O Căutarea adevărului O Identificarea unui model
O Testarea frecvențelor O Testarea ipotezelor
2.4.3. Ce caracterizează cercetarea empirică?

O Aplicarea gândirii critice
O Nevoia de anumite tehnici / instrumente
O Se bazează pe dovezi
O Toate cele de mai sus
2.4.4. Ce caracterizează cercetarea calitativă?

O Cercetătorul se folosește de fapte
O Dovezile sunt numerice
O Dovezile sunt vizuale
O Este preocupată de generalizare
2.4.5. Procesul de structurare a tehnicilor și strategiilor în cercetare se numește:

O Anchetă de cercetare O Plan de cercetare
O Proiect de cercetare O Tehnică de cercetare
2.4.6. Metoda de culegere a datelor cu ajutorul unei foi de hârtie și a unui creion
se numește:
O Chestionar O Metoda interviului
O Metoda întrebării și răspunsului O Metodologie
42
2.4.7. Filosofia cercetării arată cum se folosesc ideile abstracte și credințele în

elaborarea de forme de cercetare demne de atenție.
O Adevărat O Fals
2.4.8. În cercetarea referitoare la un anumit eveniment, de unde vă luați

informațiile?
O Din articole de presă online O Din articole de presă scrisă
O Din DEX’16 O Din enciclopedii
2.4.9. Care este primul pas în procesul de cercetare?

O Culegerea datelor O Eșantionarea
O Identificarea ipotezelor O Stabilirea ipotezelor
2.4.9. Care dintre următoarele calificative nu indică un tip de proiect de

cercetare?
O Descriptiv O Experimental
O Explorator O Nominal
2.4.10. Care este prima problemă a unei cercetări?

O Concluzia
O Declararea scopului
O Instrumentul statistic
O Presupunerea pe care se bazează cercetarea
43
Metodologia cercetării calitative (I)
1. Teorie vs metodologie
2. Selectarea cadrului de referință
3. Identificarea întrebărilor
cercetării
4. Dezvoltarea unui model
conceptual formativ
5. Selectarea locului, a populației
și a eșantionului de studiu
Istoria metodelor calitative poate fi explorată în trei

sensuri (Hall, 2001, 12613):
 instituționalizarea;
 modul în care au fost concepute obiectele cercetării;
 logica și strategiile analitice.
3.1. Teorie vs metodologie
Metodologia cercetării constă în metode, postulate,

presupuneri și reguli pe care cercetătorii le folosesc pentru a‐și
supune rezultatele muncii de cercetare adaptării, analizei,
criticii, repetării, replicării și pentru a alege metode de cercetare.
Dacă teoria este extrem de importantă în furnizarea
argumentelor inițiale pentru studiu, în încadrarea modelului
său conceptual formativ și în ghidarea direcțiilor în culegerea și
45
analiza datelor, metodologia constă în acțiunile care trebuie

întreprinse în studiu și motivele acestor acțiuni în testarea sau
generarea teoriei. Considerațiile etice sunt, de asemenea, foarte
importante în orice cercetare care implică subiecți umani sau
animale, participanți sau parteneri.
Majoritatea lucrărilor (articole, cărți, teze de doctorat
etc.) referitoare la metodologia cercetării calitative se referă la
deciziile metodologice ce trebuie luate în legătură cu
componentele constitutive ale metodologiei cercetării –
selectarea cadrului / paradigmei de referință, identificarea întrebărilor
cercetării, dezvoltarea unui model conceptual formativ, selectarea
locului, a populației și a eșantionului de studiu, metodele de culegere
și înregistrare a datelor și analiza datelor.
3.2. Selectarea cadrului de referință
Cercetarea calitativă se face, de obicei, cu ajutorul unui

cadru de referință construcționist, critic, interpretist, participativ
sau pozitivist care nu se exclud reciproc (în sensul că cercetătorii
pot folosi două sau mai multe abordări simultan în funcție de
întrebarea de cercetare, preferințele personale sau subiectul
studiului):
 abordarea construcționistă: presupune o poziție
epistemologică în care cunoașterea este considerată ca
fiind construită; se concentrează pe analiza proceselor
sau funcțiilor unice;
 abordarea critică: consideră comportamentul și
semnificația individuale și de grup ca modelate de
structuri și procese de dominare; poate implica
46
C APITOLUL AL 3‐ LEA . Metodologia cercetării calitative (I)
participanți ca parteneri în descoperirea și abordarea

dezechilibrelor de putere, inegalităților și nedreptăților;
studiază și dezvăluie diferite modele de dominare și
control la nivel local, național și internațional; modul în
care sunt susținute și reproduse; și răspunsurile
indivizilor și grupurilor la aceste diferențe de structură
și putere, care pot include capacitatea indivizilor de a
avea puterea și resursele necesare pentru a‐și îndeplini
potențialul, diferite forme de susținere a unei anumite
cauze sau politici (engl. advocacy), rezistența și vocea;
 abordarea interpretistă: depinde, în mare măsură, de
implicarea cercetătorului în comunitatea de studiu,
deoarece sensul apare atât prin interacțiunea dintre
participanți, cât și între cercetător și participanți;
presupune abordări constructiviste, fenomenologice,
hermeneutice, interacționiste; presupune că fenomenele
sociale sunt construite sau co‐construite de către sine și
pot fi descoperite prin culegerea și analizarea
conversațiilor și a textelor; presupune verificarea
rezultatelor cercetării prin interacțiunea cu participanții
la studiu; se concentrează pe semnificațiile atribuite
artefactelor, comportamentelor, evenimentelor,
interacțiunilor, locurilor și oamenilor, semnificații cu
profunzime istorică, co‐construite, negociate și partajate
pe scară largă;
 abordarea participativă: presupune sfere de influență
socială variate – colegi, familie, instituții sociale
comunitare, prieteni, influențe macro‐societale – mass‐
47
media, partide politice etc.; presupune sfere interactive

(în care acțiunile individuale și schimbările dintr‐o sferă
influențează schimbările din alte sfere); situează
comportamentul uman în contextul unor sfere
interactive de influență socială și de alte tipuri cu diferite
grade de proximitate sau influență asupra individului;
 abordarea pozitivistă: este legată, istoric, de activismul
social prin ideea că situațiile sociale pot fi studiate,
criticate și, ulterior, schimbate; permite culegerea de
date prin observații sau diverse forme de instrumente și
obținerea de explicații pentru rezultatele lor din teoria
preexistentă, fără a lua în calcul dacă populația de
studiu înțelege sau este de acord cu aceste rezultate;
provine din istoria lungă a observației naturaliste în
situații concrete din lumea reală: realitatea este externă
sinelui și poate fi observată folosind instrumente care
produc informații ce pot fi înțelese și interpretate de
alții.
3.3. Identificarea întrebărilor cercetării
Întrebările pe care le pun cercetătorii din domeniul

științelor sociale au ca sursă observarea discrepanțelor:
 dintre acțiunile oamenilor;
 dintre ceea ce fac și ceea ce spun oamenii;
 dintre inegalitățile percepute între oameni;
 dintre propriile credințe și experiențe și credințele și
experiențele altora;
48
 dintre rezultatele diferite în educație, sănătate etc.;

 dintre traiectoriile de dezvoltare diferite ale oamenilor;
 dintre traiectoriile istorice diferite ale oamenilor.
Întrebările specifice cercetării calitative privesc, de
obicei, aspectele menționate în Tabelul 3.1.
 contextele în care apar comportamente, semnificații și
alți factori;
 explorări ale unor comportamente;
 factori care explică anumite comportamente;
 schimbările datorate unei (non‐)intervenții;
 schimbările de loc și timp ale unei interacțiuni;
 schimbările survenite în timp;
 semnificațiile asociate diferitelor comportamente.
Cadrul / paradigma de referință determină tipul de
întrebări:
 cercetătorii critici se concentrează pe contextele și
factorii asociați cu diferențele de putere care modelează
și explică diferitele comportamente parentale;
 cercetătorii interpretativi se concentrează pe
semnificațiile pe care părinții le dau propriilor lor
acțiuni;
 cercetătorii participativi combină factori și contexte
pentru a lua în considerare aspectele de mediu,
organizaționale, politice, sociale etc. imediate care
influențează implicarea părinților.
49
Tabelul 3.1. Exemple de întrebări de cercetare

(după Schensul, 2008, 518)
Aspectul vizat Exemple de întrebări de cercetare
Explorarea sau descrierea Cum sunt implicați părinții copiilor care
comportamentului frecventează școala ... în educația copiilor lor?
Factorii care explică Care sunt factorii care diferențiază gradul de
comportamentul implicare a părinților copiilor care frecventează
școala ... în educația copiilor lor?
Semnificațiile asociate Care sunt semnificațiile și valorile pe care
comportamentului părinții copiilor care frecventează școala ... le
atribuie diferitelor tipuri de implicare în
educația copiilor lor?
Contextele legate de Care sunt condițiile din școală, din comunitate,
semnificații, comportamente din trecut sau altele care facilitează sau
și alți factori împiedică implicarea părinților copiilor care
frecventează școala ... în educația copiilor lor?
Schimbările în timp S‐a schimbat implicarea părinților copiilor care
frecventează școala ... în educația copiilor lor în
timp?
Schimbările cauzate de S‐a schimbat implicarea părinților copiilor care
intervenție frecventează școala ... în educația copiilor lor
datorită programului nostru de pregătire pentru
părinți?
3.4. Dezvoltarea unui model conceptual formativ
Cercetătorii calitativi generează un model conceptual

formativ sau exploratoriu înainte de începerea unui studiu –
model denumit și cartografiere conceptuală – proces care
identifică domeniile și relațiile dintre ele (Iovu et al., 2015).
Modelele conceptuale liniare identifică:
 un domeniu principal dependent / focal (de exemplu,
accesul la tratarea sănătății mintale, inegalitatea
educațională);
50
 principalele domenii independente despre care se crede

că: pot prezice domeniul principal dependent / focal (de
exemplu, efectul alocării de resurse educaționale,
cunoștințelor limitate despre simptomele depresiei
asupra comportamentului de căutare a ajutorului,
instruirii profesorilor, lacunelor de limbaj asupra
performanțelor, politicilor sindicale, stigmatului bolilor
mintale etc.); sunt corelate cu domeniul principal
dependent / focal.
Aceste domenii pot fi în continuare deconstruite /
dezagregate înainte de începe cercetarea, rezultând taxonomii
care constituie scheme inițiale de codificare și un ghid inițial
pentru cercetarea pe teren. Modelul și schemele de codare sunt
modificabile începând cu munca pe teren.
3.5. Selectarea locului, a populației și a eșantionului de studiu
3.5.1. Selectarea locului studiului
Locul studiului este instituția în care are loc cercetarea –

campus universitar, cyber‐locație / rețea, clinică, grup social,
întreprindere, organizație comunitară, organizație voluntară,
spital, școală, zonă de agrement etc.
Cercetarea calitativă se desfășoară într‐o comunitate:
 definită de caracteristici sociale și culturale (nivelul
abilității, legăturile cu o instituție specifică);
 definită în funcție de loc și timp;
 definită prin apartenență etnică și/sau rasială;
51
 în care interacțiunile apar între membri, fie direct (prin

interacțiune față în față), fie prin forme electronice de
comunicare (Internet, telefon, videoconferință);
 în care, la întrebările de studiu, se poate răspunde prin
utilizarea unor metode de cercetare interactivă care
necesită prezența față în față sau echivalentul acesteia
(în cazul cercetării la distanță sau pe Internet).
3.5.2. Selectarea populației
Cercetarea calitativă trebuie să ofere motive întemeiate

pentru identificarea și selecția populației studiate, adică a
grupului sau grupurilor de interes pentru cercetător în raport
cu întrebarea cercetării. În proiectele de cercetare calitativă
colaborativă, aceasta se concentrează pe membrii sau grupurile
din cadrul populației studiate dispuse să se asocieze cu
cercetătorii.
Motivele care stau la baza selecției populației studiate
pot include unul sau mai mulți din factorii următori: cerințele
finanțatorilor; considerațiile de proiectare a cercetării;
întrebarea de studiu; nevoia populației; valorile personale.
Populația studiată poate consta dintr‐o varietate de
unități de investigare și analiză la mai multe niveluri: persoane,
familii, cartiere, școli, orașe mici, orașe mari, județe, țări etc.
Astfel, de exemplu, într‐un studiu comparativ al participării
elevilor din școlile elementare la exerciții fizice: toate școlile
elementare din comunitatea sau zona de studiu constituie
populația de studiu de prim nivel; toți elevii din aceste școli
52
elementare din comunitatea sau zona de studiu constituie

populația de studiu de al doilea nivel.
Proiectarea studiului trebui să ia în considerare
utilizarea eșantionării de la fiecare dintre aceste niveluri pentru
a obține date reprezentative pe subiectul studiului – decizie
strategică ce face parte din metodologia unei cercetări calitative.
3.5.3. Selectarea eșantionului de studiu
Populațiile de studiu constituie baza din care se

selectează eșantionul de studiu. Luarea deciziilor cu privire la
eșantionul / eșantioanele de studiu este la fel de importantă ca
luarea deciziilor cu privire la populația studiată.
Eșantionarea este o „tehnică statistico‐metodologică
aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr‐o
populație de entități (persoane, organizații etc.) a unei părți
(eșantion) ce va fi analizată pentru a facilita elaborarea de
inferențe [operații logice de trecere de la un enunț la altul și în
care ultimul enunț este dedus din primul – DEX’16] despre
întreaga populație” (Vlăsceanu, 1998, 215).
Unitățile de eșantionare pot include: atitudini
împărtășite; ceremonii; credințe; evenimente (de exemplu, când
elevii sunt rugați să rezolve probleme, când studenții au un
conflict cu instructorii lor, când oamenii se adună pentru
ceremonii civice etc.); evenimente istorice; norme; o activitate
modelată; o clinică; o comunitate; o școală; persoane
(economiști, elevi, studenți, pacienți, profesori etc.); povești
care ilustrează principalele probleme sau teme ale indivizilor;
relații sociale și organizaționale formale și informale; ritualuri
53
culturale (de exemplu, festivaluri, sărbători naționale, sărbători

religioase etc.).
În proiectele de cercetare cu metode mixte, metodologia
de studiu trebuie să diferențieze și să coordoneze selecția
eșantionului în funcție de: niveluri (de exemplu, școală, clasă,
elev); tipul de studiu: calitativ: în acest caz, rubricile pentru
eșantionare calitativă includ diferite tipuri de eșantionare a
criteriilor utilizate atunci când este dorită reprezentarea;
cantitativ: în acest caz, rubricile pentru eșantionare calitativă
includ diferite tipuri de eșantionare a criteriilor utilizate atunci
când este dorită randomizarea și eșantionarea probabilității
atunci când este necesară reprezentarea și randomizarea.
Criteriile care delimitează caracteristicile dorite în
unitățile de studiu și după care se face alegerea tipului de
eșantionare trebuie explicate întotdeauna. Acestea pot fi:
comoditatea; coincidența, utilă în etapele inițiale ale unui
studiu, în realizarea unui studiu pilot; caracteristicile
respondentului; cazul ideal; extremitățile sau punctul mediu al
unui continuum; unicitatea; reprezentare geografică (în
eșantionarea vizată); respondentul, o abordare de tipul
“bulgăre de zăpadă” pentru reprezentarea exactă a unei
populații;
În cazul studiilor de amploare, se folosesc (Hargens,
2000): eșantionarea sistematică (identificarea cazurilor pe baza
intervalelor – de exemplu, fiecare al cincilea pacient) atunci
când limitele universului nu pot fi definite; eșantionarea aleatorie
(identificarea cazurilor folosind un tabel cu numere aleatorii
pentru a selecta indivizii, fiecare dintre ei având șanse egale de
54
a fi selectat) atunci când universul este cunoscut și poate fi

delimitat.
Patton (2007, 4006‐4007) vorbește despre următoarele
tipuri de eșantionare:
 eșantionarea cazurilor critice, adică a cazurilor care pot
demonstra ceva important sau care sunt, din anumite
motive, deosebit de importante pentru contextul
cercetării;
 eșantionarea cazurilor deviante / extreme, care implică
selectarea cazurilor bogate în informații deoarece
acestea sunt neobișnuite sau speciale (eșecuri notabile,
succese remarcabile);
 eșantionarea cazurilor tipice, utilizată pentru a ilustra
sau a evidenția ceea ce este tipic, normal, mediu și să
aprofundeze înțelegerea sensului calitativ al unei medii
statistice;
 eșantionarea omogenă, utilizată pentru a pune accentul
pe un eșantion, pentru a reduce variația, pentru a
simplifica analiza și pentru a facilita intervievarea în
grup (de exemplu, într‐un focus grup);
 eșantionarea variațiilor maxime, care implică alegerea
intenționată a unei game largi de cazuri pentru a obține
variația dimensiunilor de interes mult dorită.
Principalele probleme ale alegerii eșantionului în
cercetarea calitativă sunt generalizarea (care, deși nu este un
obiectiv de cercetare calitativă, trebuie tratată astfel încât
beneficiul să fie maxim atât pentru pacienți, cât și pentru clienți)
și transparența (esențială pentru dezvoltarea în continuare a
metodologiilor calitative și menținerea rigorii metodologice)
(Higginbottom, 2004).
55
Creswell (1998) a comparat cinci tradiții în cercetarea

calitativă în funcție de cinci dimensiuni de bază – obiectivul,
originea disciplinei, culegerea datelor, analiza datelor și forma
narativă (Tabelul 3.2).
Tabelul 3.2. Dimensiuni de bază în tradițiile cercetării calitative

(după Creswell, 1998, 65)
Dimensiune
Metodologia
Fenomeno‐
Biografie Etnografie Studiu de caz generală de
logie
cercetare
Explorarea vieții Descrierea și Înțelegerea Elaborarea unei Elaborarea

Obiectivul
individului interpretarea esenței analize profunde unei teorii pe

unui grup experiențelor a unuia sau mai baza datelor
cultural și legate de multor cazuri de pe teren
social fenomen
- Antropologie - Antropologi - Filozofie - Evaluare Sociologie
- Istorie e culturală - Psihologie - Sociologie
Originea
- Literatură - Sociologie - Sociologie - Studii urbane

- Psihologie - Științe politice
- Sociologie - Alte științe
sociale
- Documente Observații și Interviuri cu Surse multiple Interviuri cu
- Interviuri
Culegerea datelor
interviuri cu până la 10 (arhive, artefacte până la 20‐30

artefacte subiecți fizice, documente, subiecți
adiționale pe interviuri, pentru a
perioade observații) satura
lungi în teren categorii și a
(6‐12 luni) detalia o
teorie
- Conținut - Analize - Declarații - Aserțiuni - Codare
istoric - Descriere - Descrierea - Descriere axială
Analiza datelor
- Epifanii - Interpretare generală a - Teme - Codare

- Povești experienței deschisă
- Semnificații - Codare
- Teme cu selectivă
sens - Matrice
condițională
56
Dimensiune
Metodologia
Fenomeno‐
Biografie Etnografie Studiu de caz generală de
logie
cercetare
Imaginea Descrierea Descrierea Studiu în Teorie sau

detaliată a vieții comportamen „esenței” profunzime al model teoretic
Forma
individului tului cultural experienței unuia sau mai

al grupului / multor cazuri
individului

3.6.1. Care dintre următoarele metode de cercetare este calitativă?
O Cercetarea cvasi‐experimentală
O Cercetarea experimentală
O Cercetarea teoretică
O Niciuna
3.6.2. Raționamentul deductiv se aplică în?

O Cercetarea calitativă O Cercetarea cantitativă
O Observație O Studiul de caz
3.6.3. Care din următoarele caracteristici este proprie cercetării calitative?

O Controlul contextului O Procesul deductiv
O Procesul inductiv O Toate cele de mai sus
3.6.4. În cercetarea calitativă, principiul de bază în eșantionare este?

O Analiza sub‐grupului O Mărimea efectului
O Numărul variabilelor O Saturația în date
3.6.5. Ați făcut vreodată o cercetare teoretică? Când?
57
Metodologia cercetării calitative (II)
1. Metodele de culegere și
înregistrare a datelor
2. Analiza datelor
4.1. Metodele de culegere și înregistrare a datelor
4.1.1. Metodele de culegere a datelor
Trecerea în revistă a metodelor de culegere a datelor în

cercetarea calitativă, cercetarea cantitativă și cercetarea mixtă
arată că acestea se bazează pe metode diferite (Tabelul 4.1).
În cercetarea calitativă, metodele de culegere a datelor
implică, aproape întotdeauna, interacțiunea față în față cu
comunitatea de studiu și participanții la studiu. Cercetătorul
este cel mai important instrument de culegere a datelor.
Culegerea datelor necesită o introspecție considerabilă, reflecția
asupra posibilelor prejudecăți și menținerea notelor personale
care îl ajută pe cercetător să rezolve modul în care
personalitatea, prejudecățile și valorile sale pot interacționa cu
sau influența situația de cercetare schimbând datele culese sau
59
restrângând sau influențând ceea ce observă sau notează

cercetătorul.
Culegerea datelor față în față are loc de‐a lungul unui
continuum (de la mai puțină la mai multă implicare în locul de
studiu, în funcție de paradigma pe care o preferă cercetătorul și
de obiectul studiului) în două moduri:
 prin observație (ceea ce vede cercetătorul);
 prin interviu (ceea ce le spun respondenții cercetătorilor).
Tabelul 4.1. Metodele de culegere a datelor în cercetare (după Iluț,

1997; Silverman, 2000; Guazzo, 2008; Axinn & Pearce, 2009)
Cercetarea calitativă Cercetarea cantitativă Cercetarea mixtă

Analiza documentelor ‐ Analiza documentelor
Analiza arhivelor ‐ Analiza arhivelor
Cercetarea etnografică ‐ Cercetarea etnografică
Focus grupul ‐ Focus grupul
Interviul ‐ Interviul
Metoda biografică ‐ Metoda biografică
Observația ‐ Observația
Studiul de caz ‐ Studiul de caz
‐ Analiza conținutului Analiza conținutului
‐ Experimentul Experimentul
‐ Investigația cauzală Investigația cauzală
‐ Observația Observația structurată
structurată
‐ Sondajul Sondajul
‐ Statistica Statistica
‐ Studiul corelațional Studiul corelațional
‐ ‐ Analiza rețelelor sociale
60
C APITOLUL AL 4‐ LEA . Metodologia cercetării calitative (II)
Metodele de culegere a datelor diferă în funcție de

mărimea eșantionului:
 la nivel de grup sau cultural, metodele de bază de culegere
a datelor includ: cartografierea GIS (Geographic
Information System); diverse forme de organizare;
fotografiile; interviul; observațiile de grup; rețelele;
tehnicile de elicitare (procesul de a obține sau produce
ceva, mai ales informații sau o reacție);
 la nivel individual (viziunile personale și experiența
respondentului), metodele de culegere a datelor privesc:
datele de elicitare; fotografiile (Scârneci‐Domnișoru,
2016); hărțile desenate individual; interviurile
nestructurate deschise (utilizate pentru a descoperi
caracteristicile unui domeniu din modelul de cercetare
din perspectiva individului); interviurile semi‐
structurate deschise (care pun tuturor persoanelor dintr‐
un eșantion selectat aceleași întrebări de interviu
deschis, obțin modele de similaritate și variații ce pot
caracteriza eșantionul de studiu al indivizilor și, în
același timp, oferă elementele necesare pentru
construirea sondajelor pentru un grup mai mare)
(Runcan & Grămadă, 2019); observațiile cronometrate și
pre‐codate într‐un cadru natural (clasă, loc de joacă, parc
etc.); observațiile cronometrate; observațiile deschise;
rețelele.
 la ambele niveluri: cartografierea GIS; diverse forme de
elicitare (în cazul în care persoanele intervievate
răspund la desene, fotografii sau alte materiale
concepute pentru a genera variații ca răspuns – cf.
61
Scârneci‐Domnișoru, 2016); narațiunea (care generează

răspunsul și dialogul publicului); rețelele de familie;
rețelele de rudenie extinsă.
Cercetătorul este cel care hotărăște care dintre aceste
abordări ale culegerii datelor sunt utile pentru a obține date
culturale și individuale relevante pentru o cercetare calitativă și
modul în care acestea ar trebui aplicate în cadrul studiului.
4.1.2. Metodele de înregistrare a datelor
Datele calitative constau în observații înregistrate și

interviuri sub formă de note de teren. Puterea unui studiu
calitativ depinde de calitatea acestor înregistrări.
Unele forme de cercetare calitativă se bazează:
 pe observațiile făcute pe teren (în comunitatea sau în alt
cadru în care are loc cercetarea);
 pe rapoartele de experiență și interviuri de diferite tipuri
și mai puțin pe contextul observat.
Însemnările făcute pe teren pot fi:
 înregistrate folosind echipamente audiovizuale (bandă,
fotografie digitală, video‐cameră digitală);
 înregistrate într‐un carnețel sub formă de citate, cuvinte,
diagrame, note scurte și prescurtări care urmează
subiectul și secvențierea observației / interviului și care
pot fi transformate în descrieri la scară completă cât mai
repede posibil după întoarcerea din teren;
 înregistrate manual, folosind creion și hârtie, pentru a le
introduce, ulterior, într‐un computer;
62
 înregistrate sub forma unor note de teren mai elaborate:

pe un computer mic; pe o tabletă sau chiar pe un telefon
smart cu acces la e‐mail și internet; pe un reportofon
digital și să le descarce în computere din care pot fi
transcrise cu ușurință;
Dependența de forme de înregistrare moderne (altele
decât creionul și hârtia) prezintă și unele neajunsuri:
 eșec tehnologic (înainte sau după înregistrare);
 pierderea casetelor sau a înregistrărilor digitale;
 reacții contradictorii din partea participanților;
 timp de transfer mai mare pentru ca aceste înregistrări
să fie utile sub formă de text.
4.2. Analiza datelor
Analiza datelor calitative se poate face:

 după ce se termină culegerea datelor;
 între un tip de culegere a datelor (de exemplu, interviul)
și altul (de exemplu, aplicarea unui chestionar);
 simultan cu culegerea datelor.
Se recomandă ca analiza datelor calitative să respecte
următoarele principii (Harding & Whitehead, 2013, 144):
 citirea interviurilor în ansamblu pentru înțelegerea
generală a textelor;
 identificarea semnificațiilor sugerate de interviuri și de
temele posibile din date;
 analiza fiecărui document de către cercetătorul /
investigatorul principal (care le dă participanților o
interpretare aprofundată scrisă a fiecărui text);
63
 determinarea credibilității fiecărei constatări, apelând la

participanți pentru evaluarea măsurii în care
constatările le reprezintă experiențele;
 continuarea interpretării cu date noi rezultate din
discuțiile suplimentare cu participanții;
 identificarea temelor după ce cercetătorul /
investigatorul a analizat și reexaminat datele,
interpretările și discuțiile cu participanții;
 pregătirea raportului final folosind suficiente extrase
din interviuri pentru a le permite cititorilor să participe
la validarea rezultatelor.
Schematic, analiza tematică a datelor cercetării calitative
se derulează ca în Figura 4.1.
Analiza datelor calitative poate fi făcută:
 de un cercetător / investigator;
 de câțiva (2‐4) cercetători / investigatori;
 de o echipă de cercetători / investigatori (soluție
preferabilă deoarece mai multe puncte de vedere duc la
o descriere mai amplă a fenomenului cercetat și la
rezultate mai corecte, și scad riscul subiectivității
individuale), caz în care există mai multe strategii: un
cercetător sau mai mulți face / fac analiza, apoi
furnizează rezultatele altor membri ai echipei, care le
vizualizează înaintea sau în timpul analizei datelor,
separat sau colectiv, comunicând și negociind până la
obținerea acordului; cercetătorii fac analiza separat, apoi
discută rezultatele până la obținerea acordului;
cercetătorii fac analiza în colectiv până la obținerea
acordului.
64
Familiarizarea cu datele / textul
Generarea codurilor inițiale
Căutarea temelor
Revizuirea temelor
Definirea, rafinarea și denumirea temelor
Producerea raportului final
Figura 4.1. Analiza tematică a datelor cercetării calitative

(după Archer, 2018, 9; Majumdar, 2019, 206‐210)
Există o varietate de stiluri de analiză a datelor

calitative, legate de abordări specifice de cercetare (de exemplu,
analiza conținutului, analiza discursului, etnografie,
fenomenologie, metodologia generală de cercetare – Thorne,
2000) (Harding & Whitehead, 2013, 148‐152):
 stilul „cutiei de scrisori” în care se introduc date
relevante;
 stilul descriere, clasificare și conceptualizare;
 stilul fără descriere, clasificare și conceptualizare;
 stilul „lupei” (caz în care datele sunt examinate foarte
atent);
 stilul „stratificare și comparare”;
 stilul analizei cu instrucțiuni;
 stilul analizei fără instrucțiuni (în care se culeg date
până la saturație).
Analiza datelor calitative se poate face:
 urmând direcții specifice în ceea ce privește stilurile de
analiză;
65
 utilizând forme fără un stil anume.

Raportarea și diseminarea rezultatelor cercetării
calitative pot fi făcute prin:
 fluxul de teme;
 forme multiple de prezentare;
 prezentare secvențială a conceptelor;
 sinteza sau reprezentarea creativă.
Deciziile cu privire la protocoalele de utilizat în analiza
datelor calitative se bazează pe interacțiunea dintre:
 întrebările de cercetare;
 modelul de studiu;
 textul și datele de arhivă și audiovizuale.
Datele calitative:
 pot fi codate conceptual de la concret la abstract;
 pot fi manipulate;
 pot produce, pe măsură ce apar coduri analitice, un set
de comentarii, memorii și rezumate analitice care pot fi
utilizate pentru analiza și interpretarea generală;
 pot produce, pe măsură ce apar coduri analitice, un set
final de coduri care pot fi aplicate pe întregul set de date;
 pot reflecta teme și modele găsite în interiorul
domeniilor și între domeniile din modelul de studiu.
În general, analiza datelor se desfășoară:
 efectuând comparații și contraste pentru a extrage teme
și modele mai întâi în interiorul domeniilor și apoi între
domenii;
 extrăgând noi domenii;
 rafinând și testând modelul teoretic revizuit pe baza
datelor;
66
 triangulând toate formele de date calitative și

cantitative;
În prezent, un număr tot mai mare de cercetători
apelează la utilizarea pachetelor de software pentru analiza
datelor calitative asistată de calculator care oferă suport practic
pentru organizarea și managementul datelor calitative. Astfel
(Harding & Whitehead, 2013, 148):
 analiza datelor cantitative poate fi conectată la analiza
datelor calitative;
 analizele făcute de diferite persoane sau în proiecte
diferite pot fi combinate;
 etichetele pentru conceptele interpretate din date pot fi
înregistrate lângă date;
 fotografiile, imaginile și tabelele pot fi importate;
 ierarhiile de ordonare conceptuală pot fi dezvoltate,
înregistrate, reformulate sau reprezentate sub formă de
diagramă;
 legăturile sunt înregistrate cu relații create și afișate
vizual și flexibil;
 memo‐urile pot fi înregistrate și legate de date sau
analize;
 navigarea în fișierul și sub‐fișierele proiectului este
relativ ușoară;
 repetarea analizei este facilitată;
 securitatea datelor este menținută.
Deciziile metodologice finale se concentrează asupra
utilizării rezultatelor cercetării:
 formularea și testarea intervențiilor;
 îmbunătățirea serviciilor;
67
 schimbarea sau criticarea politicilor din domenii;

 sprijinirea dezvoltării cercetării;
 susținerea militanților pentru schimbare socială.
Deciziile de diseminare și utilizare includ:
 selecția partenerilor de cercetare sau diseminare;
 luarea în considerare a audiențelor specifice, a formatelor
adecvate și a rolurilor și responsabilităților membrilor
echipei de cercetare în procesul de diseminare.

4.3.1. Scopul analizei calitative a datelor este:
O Comandarea datelor pentru a îmbunătăți înțelegerea
O Manipularea datelor pentru a răspunde la întrebarea de cercetare
O Stabilirea relațiilor cauză – efect
4.3.2. Care dintre următoarele poate caracteriza datele calitative:

O Descrieri bogate, stufoase
O Neorganizată
O Voluminoasă
4.3.3. Analiza comparativă constantă a datelor implică:

O Analiza datelor în timpul culegerii datelor
O Culegerea ciclică a datelor printr‐o metodă, apoi analiza acestor
date, culegerea datelor printr‐o altă metodă, apoi analiza datelor
respective și așa mai departe
O Culegerea tuturor datelor, apoi analiza acestor date
O Segmente secvențiale de culegere a datelor și analiză a datelor
68
4.3.4. Termenul „saturație” înseamnă:

O Dezvoltarea și testarea unei teorii
O Folosirea de prea multe teorii în timpul analizei datelor
O Un proces asociat cu teoria fundamentată în care culegerea de
date suplimentare nu produce informații noi
O Utilizarea mai multor teorii pentru validarea abordării cercetării
4.3.5. Care dintre următoarele poate fi punctul central al analizei discursului:

O Conținutul și structura limbajului
O Cum influențează discursurile modul în care înțelegem lumea
O Practicile sociale și relații de putere
4.3.6. Un proces subsidiar de analiză a datelor calitative este luarea de notițe pe

măsură ce datele sunt examinate. Acest proces este:
O Codarea O Întocmirea diagramei
O Luarea de notițe O Transcrierea datelor
4.3.7. Metodele de evitare a interpretării excesiv de subiectivă a datelor pot

include:
O Asigurarea unui traseu de audit care să le permită altora să
tragă concluzii despre date
O Furnizarea de exemple din datele originale care să ilustreze
temele identificate la scriere
O Solicitarea revizuirii analizei
4.3.8. Citiți cu atenție răspunsurile date de subiecții studiului făcut de Runcan,

Runcan & Melenti (2021) și identificați cuvintele‐cheie care le‐au permis
cercetătorilor să contureze liniile directoare ale cercetării.
69
Analiza documentelor
1. Definiție, clasificări
2. Etapele analizei documentelor
3. Analiza conținutului
5.1. Definiție, clasificări
Documentul este un „act prin care se adeverește, se

constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se
recunoaște o obligație; text scris sau tipărit, inscripție sau altă
mărturie servind la cunoașterea unui fapt real actual sau din
trecut” (DEX’16).
Sunt documente următoarele: abonamentul, buletinul,
buletinul de identitate, carnetul de conducere, carnetul de
membru, legitimația, livretul, livretul militar, pașaportul,
permisul; acordul, contractul, convenția, înțelegerea, pactul,
tratatul; actul; adeverința, certificatul, certificatul de cazier
judiciar, dovada, înscrisul, notificația; atestatul, brevetul,
licența, patenta; catalogul, condica, dosarul, foaia de parcurs,
foaia de transport, jurnalul de bord, jurnalul personal, registrul;
cererea, petiția; certificatul de căsătorie, certificatul de deces,
certificatul de divorț, certificatul de naștere; codexul, codicele,
71
codul, culegerea de legi; comunicatul, declarația, manifestul,

proclamația; contestația, memoriul, memorandumul; copia,
duplicatul, reproducerea, transcrierea; cronica, cronograful;
darea de seamă, informarea, nota informativă, raportul; decizia,
decretul, hotărârea, ordonanța; diploma, mențiunea; foaia
dotală sau foaia de zestre; mesajul, scrisoarea de acreditare;
minuta, procesul‐verbal; testamentul (Bucă et al., 1978). Acestor
tipuri de documente li se adaugă filmul‐document, fotografia‐
document, imaginea‐document, interviul‐document, literatura‐
document, pelicula‐document, dar și înregistrarea audio sau
înregistrarea audio‐video (Scârneci‐Domnișoru, 2016).
Documentele aparțin domeniului social din două
motive (Prior, 2007, 1213):
 ca receptacule de contracte, dorințe, instrucțiuni,
obligații, rapoarte;
 ca agenți cu drepturi depline deoarece: au efecte multă
vreme după ce creatorii lor au murit (de exemplu,
testamentele); sunt deschise manipulării de către oricine
(aliați, oponenți, resurse pentru acțiuni viitoare etc.).
Toate aceste documente pot fi încadrate în una sau mai
multe dintre următoarele categorii:
 date statistice: Eurobarometrul, Eurostat‐ul,
recensămintele, statisticile Institutului Național de
Statistică (cu informații despre activitatea economică,
asistența socială, cheltuielile populației, consumul
populației, cultură, educație, finanțe, geografie, justiție,
locuințe, piața forței de muncă, populație, prețuri,
72
C APITOLUL AL 5‐ LEA . Analiza documentelor
sănătate, sport, știință, utilitățile publice, veniturile

populației etc.) (Mărginean & Vasile, 2015);
 date obținute în cadrul unor cercetări și din baze de date ale
instituțiilor publice: primare (culese de cercetător);
secundare (culese de alți cercetători); terțiare (corectate și
interpretate de alți cercetători);
 documente oficiale, documente emise de către o autoritate
a statului (Wong, 2008): actele normative (Constituția
României, legile, ordonanțele, hotărârile de guvern,
ordinele miniștrilor, hotărârile consiliilor județene /
locale, regulamentele instituțiilor); comunicatele de
presă; corespondența instituțiilor statului cu alte
instituții sau cu cetățenii; informațiile publice furnizate
de către toate instituțiile (declarații de avere,
organigrama, programe, strategii etc.); raportările
instituțiilor statului (execuția bugetară, rapoarte de
activitate privind starea agriculturii, industriei sau
serviciilor, raportări contabile etc.);
 documente private ale persoanelor juridice (firme) și fizice
(oamenii de rând);
 materiale de presă (publicații tipărite sau online, radio,
TV, site‐uri specializate);
 opere de artă (arhitectură, film, literatură, muzică,
pictură, sculptură, teatru);
 produsele extrem de variate ale activității umane care nu se
încadrează în categoriile de mai sus.
Chelcea (1998, 181‐182) propune următoarea clasificare
a documentelor sociale definite ca „texte, imagini grafice sau
73
obiecte care furnizează informații despre faptele, fenomenele și

procesele sociale din trecut sau prezent”:
 documente sociale scrise:
 cifrice publice (oficiale – Anuarul statistic, Darea de
seamă statistică, Recensământul; neoficiale – Cartea,
Studiu statistic neplătit) și cifrice personale (oficiale –
Actul de proprietate, Decizia de salarizare,
Impozitul; neoficiale – Bugetul familiei, Evidența
veniturilor și cheltuielilor individuale etc.);
 necifrice publice (oficiale – Constituția, Monitorul
oficial; neoficiale –Afișul, Articolul de presă, Cartea) și
necifrice personale (oficiale – Actul de identitate,
Decizia judecătorească; neoficiale – Biografia, Jurnalul
personal, Scrisoarea);
 documente sociale nescrise:

 audio (benzi / discuri imprimate – artistice,
documentare) și programe radio (programe cultural‐
artistice; comentarii, informații, știri);
 audio‐video (filme – artistice, documentare și programe
TV & videocasete – artistice, documentare);
 video aparținând culturii materiale (produsele muncii și
uneltele muncii) și video aparținând culturii spirituale
(iconografie, simboluri).
Analiza documentelor ca metodă de cercetare
calitativă este folosită în două scopuri:
 pentru culegerea de date cantitative și calitative;
 pentru culegerea de date în cazul în care nu poate fi
urmărit fenomenul care este studiat de către cercetător
74
și nu este posibilă interogarea persoanelor care cunosc

fenomenul, cu ajutorul urmelor directe / indirecte lăsate
de fenomen;
 pentru verificarea și completarea datelor obținute prin
alte metode.
Analiza documentelor prezintă atât avantaje, cât și
dezavantaje (Șandor, 2013, 147‐148):
 avantaje:
 este foarte ieftină;
 permite acoperirea unei arii geografice sau temporale
mai mari;
 permite efectuarea de studii la nivel național cu un
buget mic.
 dezavantaje:
 documentele pot reflecta în mod incomplet, incorect
sau subiectiv fenomenul prezentat;
 documentele pot fi alterate pentru a apăra un anumit
punct de vedere sau pot fi produse în alt scop decât
cel presupus;
 documentele pot fi întocmite în alte scopuri decât cele
ale cercetării în cauză, de aceea informația de care
avem nevoie poate fi parțială și într‐un format
nepotrivit;
 informațiile despre modul de întocmire a
documentelor sunt reduse;
 situația prezentată în documente se modifică în timp.
75
5.2. Etapele analizei documentelor
Analiza documentelor se face în patru etape (Șandor,

2013, 153):
 găsirea documentelor, adică „identificarea locațiilor în
care s‐ar putea găsi astfel de documente și obținerea
accesului la ele: afișarea multor documente pe Internet
face mult mai ușoară găsirea unor documente, dar multe
altele au rămas, în continuare, pe hârtie”;
 evaluarea documentelor, adică evaluarea utilității
documentelor pentru cercetarea în cauză;
 selectarea documentelor, adică selectarea unui eșantion de
documente utile cercetării folosind una dintre strategiile
prezentate în Tabelul 5.1 (Hargens, 2000; Forster, 2001,
13470): eșantionarea probabilistică, prelevarea unui
eșantion (prin eșantionare aleatorie simplă sau simplă
aleatorie; eșantionare aleatorie sistematic‐simplă;
eșantionare aleatorie prin stratificare sau stratificată sau
stratificantă; eșantionare de tip ciorchine sau cluster –
„un grup de persoane similare strâns unite”; eșantionare
fixă sau de tip panel; eșantionare multifazică;
eșantionare multistadială sau multi‐stadiu; eșantionare
pe cote) dintr‐o populație finită, adică dintr‐o populație
ai cărei indivizi sunt susceptibili de a fi selecționați
(Mihu, 1992; Rotariu & Iluț, 1997); eșantionarea non‐
probabilistică, prelevarea unui eșantion (prin orice
metodă) dintr‐o populație non‐finită;
 verificarea documentelor, adică evaluarea critică a
modului în care au fost generate pentru a vedea dacă
acestea reflectă corect realitatea: posibilitățile de
76
îmbunătățire a datelor provenite din analiza

documentelor sunt prezentate în Tabelul 5.2.
Tabelul 5.1. Strategii de selectare a cazurilor

(după Patton, 1990, în Șandor, 2013, 70)
Tipul de strategie Obiectivul cercetării
A. Probabilistică (obținerea unui „eșantion reprezentativ pentru toată
populația”)
Selectarea aleatorie „Generalizarea rezultatelor obținute pentru
simplă eșantion la nivelul întregii populații”
Selectarea stratificată Creșterea încrederii „față de generalizările pentru
sau cluster anumite sub‐eșantioane”
B. Non‐probabilistică sau „orientată spre scop” (selectarea cazurilor
„bogate în informații”)
Selectarea aleatorie Identificarea cazurilor „care adaugă credibilitate
(număr mic de cazuri) și elimină distorsiunile pe care le poate genera
alegerea”
Selectarea bazată pe Identificarea cazurilor „care permit găsirea
teorie manifestărilor unui construct teoretic pentru a‐l
studia”
Selectarea cazurilor Identificarea cazurilor care permit dezvoltarea
care confirmă sau nu analizei inițiale și identificarea excepțiilor
Selectarea cazurilor Identificarea cazurilor „care permit generalizarea
critice logică și aplicarea la maximum a informației
obținute pentru celelalte cazuri”
Selectarea cazurilor cu Identificarea cazurilor „în care fenomenul se
un anumit grad de manifestă cu intensitate, dar nu în mod neobișnuit
intensitate (cum ar fi asistenții sociali buni)”
Selectarea cazurilor Identificarea unor manifestări neobișnuite ale
deviante / extreme fenomenului (crize, evenimente unice)
Selectarea cazurilor Identificarea cazurilor care cresc interesul pentru
importante politic studiu
Selectarea cazurilor Identificarea cazurilor asemănătoare (cu variație
omogene redusă)
Selectarea cazurilor Identificarea cazurilor care ilustrează sau
tipice subliniază ce este mediu, normal, tipic
77
Tipul de strategie Obiectivul cercetării

Selectarea combinată Identificarea cazurilor „care permit combinarea
mai multor strategii de eșantionare pentru a
compara rezultatele (triangulație)”
Selectarea de Identificarea cazurilor sărace în informație care
conveniență permit economisirea de bani, efort și timp
Selectarea de tipul Identificarea „cazurilor de interes pe baza
„Bulgăre de zăpadă” informațiilor provenite din cazurile investigate”
Selectarea după un Identificarea cazurilor care îndeplinesc un anumit
criteriu criteriu
Selectarea oportunistă Identificarea cazurilor „ca urmare a unor indicații
provenite pe parcursul cercetării adăugăm noi
cazuri”
Selectarea pentru Găsirea cazurilor „extrem de diferite din punctul
maximizarea variației de vedere al dimensiunilor de interes” prin
identificarea regularității care se manifestă în
orice condiții
Selectarea stratificată Identificarea cazurilor care ilustrează
caracteristicile unor anumite sub‐grupuri de
interes
Tabelul 5.2. Posibilități de îmbunătățire a datelor provenite din

analiza documentelor (după Șandor, 2013, 153‐154)
Problema
Posibilități de îmbunătățire
identificată
Date incomplete  „Cercetarea documentației conexe”
sau lipsă  „Intervievarea personalului implicat în program pentru
acoperirea a cât mai multe lipsuri”
 „Reevaluarea obiectivelor și intențiilor cercetării
(eventuala modificare sau anulare a unora dintre ele)”
 „Excluderea datelor lipsă sau estimarea cât mai exactă a
valorilor lipsă”
Date disponibile  „Cercetarea înregistrării datelor, dacă acestea există și
într‐o formă sunt disponibile”
agreată  „Realizarea unor colecții de date noi, originale”
(date terțiare)  „Renunțarea la datele detaliate care nu sunt disponibile”
Date care nu  „Realizarea, acolo unde este posibil, a operațiilor prin
sunt comparabile care datele pot deveni comparabile”
78
Problema
Posibilități de îmbunătățire
identificată
 „Concentrarea atenției asupra procentelor și mai puțin
asupra valorilor absolute”
 „Renunțarea la aceste date, atunci când problema este
insurmontabilă”
5.3. Analiza conținutului
Analiza conținutului este un „ansamblu de tehnici de

cercetare cantitativă / calitativă a comunicării verbale /
nonverbale constând în identificarea și descrierea obiectivă a
conținutului manifest / latent al comunicării în vederea
formulării unor concluzii științifice privind personalitatea celor
care comunică, societatea în care se realizează comunicarea,
precum și comunicarea însăși, ca interacțiune socială” (Chelcea,
1998, 25).
Analiza conținutului – numită și analiza latentă a
conținutului – „[...] include diverse proceduri cu scopul de a
face deducții fiabile și valabile din date calitative, inclusiv text,
discurs și imagini” (Stone, 2000, 417). Analiza conținutului este
„procesul intelectual de clasificare a datelor textuale calitative
în grupuri de entități similare sau categorii conceptuale, pentru
a identifica tipare și relații consistente între variabile sau teme”
(Julien, 2013, 120).
Analiza conținutului este o modalitate de reducere a
datelor și de înțelegere a sensului acestora. Este o metodă de
analiză frecvent utilizată a unei game largi de date textuale –
inclusiv discursuri, media (desene, fotografii, videoclipuri – cf.
Scârneci‐Domnișoru, 2016), narațiuni, observații înregistrate,
79
postări pe rețelele sociale, răspunsuri la întrebările deschise din

chestionare, transcrieri de interviu etc.
Analiza conținutului își are începuturile ca metodă
cantitativă (Neuendorf, 2010). Dacă analiza cantitativă a
conținutului este utilă în a răspunde la întrebări „ce”, analiza
calitativă a conținutului poate fi utilă în a răspunde la întrebări
„de ce” și de a analiza percepțiile. Deși este asociată, în mod
obișnuit, cu cercetarea în comunicațiile de masă, ea este aplicată
pe scară largă în științele sociale ori de câte ori sunt analizate
datele textuale. În cercetarea calitativă, analiza conținutului este
interpretativă, implicând o citire atentă a textului. În acest
context, textul:
 depinde de context (ca parte a unui discurs mai mare);
 este deschis la interpretarea subiectivă;
 reflectă mai multe semnificații.
Analiza conținutului permite transformarea
documentelor în date – excepție fac bazele de date care nu mai
au nevoie de analize suplimentare. Analiza conținutului poate
fi făcută din perspectivă cantitativă sau calitativă. Conținutul
manifest al textului poate fi analizat:
 analizând frecvența termenilor cuprinși în material
pentru identificarea conținutului textului;
 analizând unele propoziții sau bucăți de text cu același
subiect;
 grupând și numărând cuvintele cu același înțeles;
 orientând analiza spre conținutul latent al
documentului (înțelesul documentului).
80

5.4.1. Care din documentele menționate sub 1. Definiție, clasificări pot fi utile
în asistența socială? Argumentați.
5.4.2. Dați exemple de documente (contracte, dorințe, instrucțiuni, obligații,

rapoarte) utile în cercetarea în asistența socială. Argumentați.
5.4.3. Ce credeți că ar trebui să verificați mai întâi în legătură cu documentele la

care aveți acces? Acuratețea, autenticitatea, completitudinea, credibilitatea,
fiabilitatea, reprezentativitatea, semnificația, reprezentativitatea? De ce?
81
Cercetarea etnografică
1. Definiție
2. Concepte
3. Metode și tehnici
4. Analiza datelor
5. Consemnarea datelor
6. Etica cercetării etnografice
6.1. Definiție
Cercetarea etnografică, numită și antropologie socială,

antropologie culturală, cercetare de teren, etnografie,
etnologie, observație naturală sau observație participativă
(Wolcott, 1980; Geană, 1998; Agar, 2001; Warren, 2001;
Hammersley, 2007; Berghe, 2008; Fetterman, 2008; Watson &
Till, 2010), este definită ca „arta și știința de a descrie un grup
sau o cultură” (Fetterman, 2008, 288). Acest tip de cercetare
consideră procesul de cercetare adaptabil, elaborează concepte
noi în cursul cercetării, evaluează eșantionul în perspectiva
competenței, a poziției sociale și a relației cu subiectul, se
bazează pe modele procesuale și sistemice, se folosește de
cuvinte în reprezentarea datelor și vizează detalii locale (Agar,
2001, 4857‐4858); „se referă la o combinație între interpretarea
teoretică a culturilor și investigațiile directe întreprinse chiar de
83
antropologi” (Hammersley, 2007, 1479); „caută să descrie

întreaga gamă de culturi distincte din lume, trecute și prezente,
și să ajungă la o înțelegere generală a societății umane prin
comparație sistematică între ele” (Berghe, 2008, 192); și vizează
înțelegerea activității unui grup („bandă de cartier, comunitate
rurală, grup de funcționari publici dintr‐un anumit serviciu,
oameni ai străzii etc.”) (Watson & Till, 2010).
Ca metodă de cercetare, etnografia se caracterizează
prin (Hammersley, 2007, 2011):
 desfășurarea cercetării pe teren (în contexte cotidiene);
 culegerea datelor dintr‐o gamă largă de surse (conversație
informală, documente, observație participativă);
 culegerea nestructurată (care nu urmează un proiect de
cercetare fix și detaliat stabilit de la bun început) a
datelor;
 punerea accentului pe un număr mic de cazuri;
 interpretarea semnificațiilor și a funcțiilor acțiunilor
omului și a modului în care sunt implicate acestea în
contexte locale mai mari are ca rezultat descrieri verbale,
explicații și teorii.
Munca de teren pentru sociologi și antropologi însemnă
să lucreze cu oamenii pentru perioade de timp mai îndelungate
în mediul lor natural. Etnograful efectuează cercetări în mediul
autohton pentru a studia oamenii și comportamentul lor, având
în vedere toate stimulentele și constrângerile din lumea reală.
Această abordare naturalistă (Owen, 2008):
 concentrează eforturile de cercetare asupra modului în
care oamenii se comportă în mediul natural, în timp ce
se angajează în experiențe de viață;
84
C APITOLUL AL 6‐ LEA . Cercetarea etnografică
 este strâns legată de epistemologie (cum ajunge cineva

să cunoască), ontologie (care este natura existenței
umane) și axiologie (care sunt valorile cuiva);
 evită răspunsul artificial tipic dat în condițiile controlate
sau de laborator;
 provine din paradigma naturalistă (care se situează în
fața paradigmei pozitiviste).
Atunci când face cercetare pe teren, etnograful are deja
stabilite o problemă, o teorie sau un model, un proiect de
cercetare, tehnici specifice de colectare a datelor, instrumente de
analiză și un stil de scriere specific acestui tip de cercetare.
Pentru a verifica influența negativă a prejudecății, etnograful
introduce o serie de controale de calitate – contextualizarea,
orientarea non‐critică și triangulația.
Scopul etnografului este să înțeleagă și să descrie o scenă
socială și culturală dintr‐o perspectivă emică (care abordează
studiul sau descrierea unei anumite limbi sau culturi din
perspectiva elementelor sale interne și a funcționării acestora,
mai degrabă decât din perspectiva oricărui alt sistem extern
existent). Etnograful este atât povestitor, cât și om de știință: de
aceea, cu cât el reușește să înțeleagă mai bine punctul de vedere
al băștinașului / nativului, cu atât povestea și știința sunt mai
bune.
Pentru o cât mai bună înțelegere a punctului de vedere
al băștinașului / nativului, cercetătorul‐etnograf caută
simboluri și ritualuri – expresii condensate (stenografie
culturală) ale sensului care evocă sentimente și gânduri
puternice. Sunt simboluri ale diferitelor campanii: fundița roșie
(anti‐SIDA), fundița roz (anti‐cancer mamar); ale mișcării
85
naziste originale sau ale mișcării neo‐naziste: salutul nazist,

svastica; ale religiei: crucea, menora, Steaua lui David; ale unei
națiuni: imnul, steagul, stema; ale veteranilor: macul roșu.
O cruce sau menora reprezintă o întreagă religie. O
svastică reprezintă o mișcare, indiferent dacă este mișcarea
nazistă originală sau una dintre numeroasele mișcări neo‐
naziste. Un steag reprezintă o țară întreagă, evocând atât
fervoarea patriotică, cât și epitetele. Simbolurile pot semnifica
influențe istorice într‐o comunitate. De exemplu, o stea
evreiască (steaua lui David) pe o clădire marcată de graffiti și
sticlă spartă marchează prezența istorică a unei comunități
evreiești ortodoxe. Acest simbol al trecutului oferă o
perspectivă asupra rădăcinilor tensiunilor actuale dintre tinerii
afro‐americani din comunitate și evreii ortodocși mai în vârstă.
Ritualurile sunt tipare repetate ale comportamentului simbolic
care joacă un rol atât în viețile religioase, cât și în cele seculare.
Etnografii văd simboluri și ritualuri ca forme de stenografie
culturală. Următoarea secțiune detaliază metodele și tehnicile
etnografice care cresc din aceste concepte și permit
cercetătorului să desfășoare activitatea de etnografie.
Munca de teren este esența proiectării cercetării
etnografice. Elementele de bază ale etnografiei sunt conceptele
antropologice de bază, metodele și tehnicile de culegere a datelor și
analiza. Selecția și utilizarea echipamentelor – inclusiv omul –
fac munca etnografului mai ușoară. Analizele din însemnările
făcute pe teren, memorandumurile și rapoartele provizorii, pe
de o parte, și rapoartele, articolele sau cărțile publicate, pe de
altă parte, permit obținerea unui produs ca rezultat al cercetării.
86
6.2. Concepte
Conceptele cu care se operează în etnografie sunt

cultura, orientarea non‐critică și diversitatea inter‐ și intra‐culturală,
perspectiva holistică și contextualizarea, perspectivele emică și etică:
 cultura: este cel mai larg concept etnografic; este definită
(conform interpretării materialiste clasice) ca „suma
modelelor de comportament, a obiceiurilor și a modului
de viață observabile ale unui grup social” (Fetterman,
2008, 288); face din interpretarea culturală contribuția
principală a etnografiei; include (conform abordării
cognitive) credințele, cunoștințele și ideile ce
caracterizează un anumit grup de oameni; presupune
comportament cultural și cunoștințe culturale;
 diversitatea inter‐ și intra‐culturală: diversitatea
interculturală se referă la diferențele economice, de
înrudire, de mediu, politice, religioase (ușor de
observat) dintre două culturi; diversitatea intra‐culturală
se referă la diferențele dintre subculturile din cadrul
unei culturi și sunt mai susceptibile să treacă
neobservate (de exemplu, atitudinea față de casele
dărăpănate dintr‐un cartier: cei care vor să facă ceva
pentru calitatea cartierului își repară și văruiesc casele);
 orientarea non‐critică: este similară cu suspendarea
neîncrederii în timpul lecturii unei cărți, al derulării
unui joc sau al vizionării unui film: individul acceptă
ceea ce poate fi un evident șir de circumstanțe ilogice sau
incredibile pentru a‐i permite autorului să dezvăluie o
poveste captivantă; îi impune etnografului să suspende
evaluarea personală a oricărei practici culturale date;
87
 perspectiva holistică și contextualizarea: îi ajută pe

decidenți să înțeleagă care sunt elementele la ordinea
zilei dintr‐un cartier sărac (crima, incendierea plătită,
prostituția, proxenetismul, violul) care intră în
competiție cu școala și îi determină pe elevi să‐și
abandonez studiile; îi obligă pe cercetătorii de teren să
vadă dincolo de un eveniment cultural sau de o scenă
dintr‐un birou, dintr‐o cameră de spital, dintr‐o sală de
clasă sau de pe o stradă; permite obținerea unei imagini
cuprinzătoare și complete a unui grup social prin
includerea economiei, istoriei, mediului, politicii,
religiei și grupului;
 perspectiva emică (din interior): este perspectiva
nativului sau a realității privilegiate; este în centrul
majorității cercetărilor etnografice; îl ajută pe
cercetătorul de teren să înțeleagă de ce membrii
grupului social fac ceea ce fac; presupune o abordare de
cercetare orientată mai degrabă fenomenologic;
 perspectivă etică (din exterior): constă în înțelegerea
datelor culese nu numai din perspectiva opiniilor
nativilor, ci și din perspectiva propriei analize științifice
a cercetătorului; este o perspectivă științifică socială
externă asupra realității.
6.3. Metode și tehnici
Metodele și tehnicile folosite în cercetarea etnografică

sunt chestionarul, intervievarea actorilor‐cheie sau a informatorilor,
interviul, măsurile discrete și observația participativă – dar cele care
88
definesc acest tip de cercetare sunt interviul în profunzime și

observația participativă (Hammersley, 2007; Berghe, 2008;
Burgess, 2008):
 chestionarul: constă în întrebări postate pe web și
includ, ca variante de răspuns, „da/nu”, „toate”,
răspunsurile deschise și întrebări de tipul scalei Likert
cu cinci puncte; oferă un mod eficient de a documenta
opiniile grupurilor mari într‐o perioadă scurtă de timp;
presupune calcularea automată a rezultatelor;
presupune notificarea respondenților cu privire la
locația sondajului pe web (cu o adresă URL specifică),
unde aceștia își introduc răspunsurile și le trimit online;
presupune reprezentarea vizuală a rezultatelor într‐un
grafic de bare sau afișaj grafic similar imediat ce se
introduc datele; reprezintă, probabil, cea mai formală și
mai rigidă formă de schimb din gama interviurilor –
extinderea logică a unui interviu din ce în ce mai
structurat;
 intervievarea actorilor‐cheie sau a informatorilor:
constă în intervievarea unor oameni mai articulați și mai
sensibili din punct de vedere cultural decât alții, care
devin actori‐cheie sau informatori excelenți ce pot oferi
cunoștințe despre relațiile interpersonale contemporane
(inclusiv conflicte), date istorice detaliate și informații
despre nuanțele vieții de zi cu zi; se bazează, în mod
tradițional, pe cel mult unul sau doi indivizi dintr‐un
grup, cu care etnografii stabilesc relații pe termen lung
pentru a obține informații fiabile și interesante;
89
 interviul (Berghe, 2008): este cea mai importantă tehnică

de culegere a datelor în cercetarea etnografică; include
tipuri generale de interviu (care au în comun câteva
tipuri de întrebări generice – sondaj, întrebări deschise,
întrebări închise) – interviurile structurate și semi‐
structurate sunt aproximări verbale ale unui chestionar
cu obiective de cercetare explicite, care servesc, în
general, scopuri comparative (răspunsuri care compară)
și reprezentative (punerea lor în contextul credințelor și
temelor de grup comune); un interviu structurat sau
semi‐structurat este mai valoros atunci când
cercetătorul înțelege elementele fundamentale ale unei
comunități din perspectivă emică (Runcan & Drușcă,
2019); interviurile informale, cele mai frecvente în
munca etnografică, par a fi conversații ocazionale, dar
au o agendă de cercetare specifică implicită, și sunt
interviurile în care observatorul / etnograful folosește
abordări informale pentru a descoperi modul în care
oamenii își conceptualizează cultura și o organizează în
categorii semnificative; interviurile retrospective, care
pot fi structurate, semi‐structurate (Toma, Runcan &
Runcan, 2021) sau informale, sunt interviurile în care
observatorul / etnograful se folosește de retrospecție
(„evocarea trecutului în scopul reexaminării unor fapte,
unor trăiri”; rememorarea și analiza trecutului) pentru a
reconstrui trecutul, solicitându‐le informatorilor să‐și
amintească informații istorice personale;
 măsurile discrete: îi permit etnografului să facă deducții
cu caracter cultural și social pornind de la dovezi fizice;
90
nu necesită interacțiune umană; pot completa metodele

interactive de culegere și analiză a datelor: de exemplu,
tot ceea ce sare în ochi într‐un oraș mare – clădiri arse,
graffiti, seringi în curtea școlii, zgârie‐nori – care ajută la
estimarea rapidă a nivelului de trai al zonei;
 observația participativă (Cancian & Armstead, 2000;
Hammersley, 2007; Berghe, 2008; Burgess, 2008):
caracterizează majoritatea cercetărilor etnografice; este
sinonimă cu imersiunea într‐o cultură; este tipul de
observație în care observatorul / etnograful se integrează
în mediu pentru a înțelege mai mult despre o anumită
activitate sau despre un anumit grup; este tipul de
observație în care observatorul / etnograful se poate
atașa sau nu de unul sau mai mulți membri ai grupului
sau de o anumită activitate; este tipul de observație în
care observatorul / etnograful trăiește și lucrează în
comunitate timp de 6 luni până la un an sau mai mult,
învățând limba și studiind modelele de comportament
în timp, ceea ce îl ajută să interiorizeze așteptările,
credințele, speranțele și temerile oamenilor studiați.
Distincția dintre observația participativă și observația
non‐participativă are un caracter multidimensional în care
sunt implicate următoarele dimensiuni (Hammersley, 2007,
3237‐3238):
 gradul de structurare a observației (dacă implică sau nu
atribuirea de evenimente unor categorii identificate în
prealabil);
 importanța variabilă a rolului cercetătorului pentru
evenimentele observate (modul în care acțiunile sale
91
sunt consecvente cu ceea ce se întâmplă la locul

cercetării);
 măsura și modul în care persoanele studiate sunt
conștiente de faptul că sunt observate.
În utilizarea acestor metode și tehnici, cercetătorul‐
etnograf are nevoie de unul sau mai multe instrumente care să
ajute memoria (vizuală) prin captarea, organizarea și analizarea
datelor culese pe teren – de la carnet cu spirală, creion, hârtie și
pix, la cameră de luat vederi, cameră video digitală, computer,
laptop de înaltă tehnologie, magnetofon, tabletă și telefon
mobil.
Analiza datelor este una dintre cele mai incitante

caracteristici ale etnografiei.
Analiza începe în momentul în care un cercetător‐
etnograf selectează o problemă de studiu și se încheie cu
ultimul cuvânt din raport.
Etnografia implică multe niveluri de analiză care:
 caută modele de gândire și comportament, deoarece
acestea sunt o formă de fiabilitate etnografică (exactitatea
descrierilor depinde de repetarea modelelor de gândire
și acțiune în diferite situații și între diverși actori);
 este iterativă (se bazează pe idei pe tot parcursul
studiului);
 pot fi simple și informale;
 pot necesita un anumit grad de sofisticare statistică;
92
 se bazează pe triangulație, care este în centrul validității

etnografice, testând o sursă de informații prin
comparație cu alta pentru a elimina explicațiile
alternative și a dovedi o ipoteză.
6.5. Consemnarea datelor
Cercetarea etnografică necesită abilități bune de scriere

în fiecare etapă.
Produsele tangibile ale unei cercetări etnografice –
propunerea de cercetare, notițele de teren, memorandumurile,
rapoartele interimare / provizorii, raportul final, articolele și
cartea / cărțile – pot fi împărtășite cu participanții pentru a le
verifica exactitatea și cu colegii pentru a le examina și evalua.
Scrierile menite a fi prezentate în fața unui public
implică grija față de public și speranța că munca cercetătorului‐
etnograf va conta. Scrisul ajută la clarificarea gândirii prin
organizarea și rezolvarea ideilor și relațiilor specifice și prin
evidențierea lacunelor în cunoaștere.
6.6. Etica cercetării etnografice
Codul etic al etnografilor:

 facilitează comunicarea în domeniu;
 garantează drepturile participanților;
 lasă ușa deschisă pentru cercetări ulterioare;
 se asigură că cercetătorul‐etnograf are grijă să nu calce
sentimentele membrilor comunității sau să desacralizeze
ceea ce cultura numește sacru atunci când caută o cale
93
logică prin hățișurile culturale – formă de respect pentru

mediul social care asigură drepturile oamenilor,
integritatea datelor și o relație de durată productivă
între oameni și cercetător;
 se asigură că cercetătorul‐etnograf beneficiază de
încrederea oamenilor cu care lucrează pentru a‐și
îndeplini sarcina (adică pentru a afla cât mai multe
despre numeroasele straturi de sens din comunitatea
studiată);
 se asigură că cercetătorul‐etnograf este sincer cu privire
la sarcina sa, explicând ce intenționează să studieze și
cum intenționează să studieze acel ceva;
 se asigură că cercetătorul‐etnograf dă dovadă de
admirație, apreciere și respect pentru modul de viață al
oamenilor;
 se asigură că cercetătorul‐etnograf solicită
consimțământul formal sau informal al membrilor
comunității pentru a‐și desfășura activitatea, care sunt
informați în legătură cu (Appelbaum, 2001; Sieber, 2001,
13237; Fontana, 2007; Kapp, 2008, 33): scopurile
cercetării, durata preconizată și procedurile implicate;
riscurile sau disconforturile anticipate, precum și
beneficiile participării și toate alternativele rezonabile
ale participării la cercetare; măsura în care fișele de
cercetare vor fi confidențiale; disponibilitatea oricărei
compensații și/sau oricărui tratament al daunelor legate
de cercetare; dreptul de a nu participa și de a întrerupe
participarea în orice moment, fără penalități;
94
 specifică, în primul rând, că cercetătorul‐etnograf nu

face rău oamenilor sau comunității studiate.
După Wolcott (1980, 359), marele câștig al etnografiei ca
metodă de cercetare este „înțelegerea comportamentului uman,
care nu este posibilă decât din punct de vedere cultural”. Acesta
este motivul pentru care, în urmă cu patru decenii, cercetarea
de tip etnografic a fost introdusă în domeniul educației ca
instrument de evaluare (Idem), ceea ce încurajează ideea folosirii
ei și în asistența socială.

6.7.1. Ce altceva mai simbolizează fundițele roșie și roz?
6.7.2. Ce simbolizează fundițele albastră, albă, argintie, aurie, bej, bicoloră

(albastru & alb, albastru & argintiu, albastru & gri, albastru & negru, albastru
& portocaliu, albastru cu dungi albe, argintiu & auriu, galben & albastru, galben
& mov / violet, liliachiu & portocaliu, mov / violet & albastru, mov / violet &
albastru‐verzui, mov / violet & roșu, negru & alb, negru & auriu, negru &
bleumarin, roșu & albastru, roșu & galben, roșu & gri, roșu & negru, roșu &
portocaliu, roșu & sidefiu, roșu cu dungi albe, roz & albastru, roz & albastru‐
verzui, roz & negru, roz & roșu, roz‐portocaliu & gri, verde & albastru, verde &
portocaliu, verde‐albăstrui & alb, zebră), curcubeu, galbenă, grafit, gri, maro,
mov / violet, neagră, portocalie, sidefie, tricoloră (roșu, verde & albastru) și verde?
6.7.3. Care dintre acest fundițe au legătură cu asistența socială? Dar cu educația?
Dar cu sănătatea?
6.7.4. Ce aspecte ați studia dacă ați face o cercetare etnografică într‐o comunitate
de romi în România?
95
Focus grupul (I)
1. Definiție, caracteristici
2. Proiectarea întrebărilor focus
grupului
3. Focus grup: avantaje și dezavantaje
7.1. Definiție, caracteristici
Focus grupul „grup de persoane adunate pentru [...] a

oferi feedback cu privire la o campanie politică, seriale de
televiziune etc.” – numit și interviu de tip focus grup, interviu
de grup sau interviu de grup profund (Liamputtong, 2011, 3) –
este folosit ca stadiu preliminar sau explorator al unui studiu
(Powell & Single, 1996, în Gibbs, 1997; Calancie et al., 2017).
Credem că, în spațiul cultural românesc, această metodă
de cercetare calitativă ar trebui să se numească grup focus (ca
grup care se axează pe ceva).
Focus grupul a fost definit ca:
 „discuție organizată” (Kitzinger, 1994, în Gibbs, 1997, 1);
 „interacțiune” (Kitzinger, 1995, în Gibbs, 1997, 1);
 „eveniment social” (Goss & Leinbach, 1996, în Gibbs,
1997, 1);
97
 „activitate colectivă” (Powell et al., 1996, în Gibbs, 1997, 1);

 „grup de indivizi selectați și adunați de cercetători
pentru a discuta și comenta, din proprie experiență,
despre subiectul cercetării” (Powell et al., 1996, în Gibbs,
1997, 2);
 „grup mic de indivizi cu caracteristici comune reuniți
pentru a răspunde la întrebări [deschise și închise] pe o
anumită temă” (Moore et al., 2002, 101);
 grup de 6‐10 oameni ghidați într‐o discuție deschisă de
către un moderator calificat (Guidelines for Conducting a
Focus Group, 2005);
 grup de aproximativ 6‐12 oameni care au caracteristici
similare și interese comune (Data Collection Methods for
Program Evaluation: Focus Groups, 2008, 1);
 metodă calitativă de culegere a datelor (care sunt
descriptive și nu pot fi măsurate numeric) (Data
Collection Methods for Program Evaluation: Focus Groups,
2008, 1);
 „discuție informală între un grup de indivizi selectați
despre un subiect anume” (Wilkinson, 2004, în
Liamputtong, 2011, 3);
 metodă de evaluare directă (Osters & Tiu, 2012, 1).
Metodologia focus grupului datează din 1926, când a
fost utilizată în cercetarea psihologică socială, dar acum este tot
mai populară în rândul cercetătorilor din domeniul sănătății și
al științelor sociale (Liamputtong, 2011, 2).
Există două tipuri de focus grupuri:
 un focus grup cu o abordare structurată (utilizată mai
mult în cercetarea de piață);
98
C APITOLUL AL 7‐ LEA . Focus grupul (I)
 un focus grup cu o abordare mai puțin rigidă și

structurată specifică științelor sociale (Liamputtong,
2011, 2)
Un cercetător – numit și facilitator, investigator sau
moderator – ghidează grupul pe baza unui set predeterminat
de subiecte. Acesta creează un mediu confortabil, permisiv,
plăcut și deloc amenințător care îi încurajează pe participanți
să‐și împărtășească percepțiile și punctele de vedere.
Cele mai importante caracteristici ale unui focus grup
sunt (Liamputtong, 2011, 4‐5):
 este axat pe un domeniu specific de interes care le
permite participanților să discute subiectul mai în
detaliu;
 este interactiv: procesele de grup ajută oamenii să
exploreze și să‐și clarifice punctele de vedere;
 implică participanți care împărtășesc aceleași experiențe
culturale și sociale (clasă socială, educație, etnie, religie,
sex, vârstă etc.) sau domenii particulare de preocupare
(căsătorie, contracepție, divorț, HIV/SIDA, hrănire
pentru sugari, imunizare în copilărie, maternitate,
naștere, nutriție, sănătate mintală etc.);
 implică un număr relativ mic de oameni;
 oferă informații bune și exacte;
 permite discuții profunde.
Focus grupul poate fi utilizat ca metodă de culegere a
datelor în cel puțin trei cazuri (Gavrilă‐Ardelean & Runcan,
2022):
 pentru a obține mai multe informații detaliate despre
atitudini, comportamente, credințe, experiențe, gânduri,
99
idei, impresii, înțelegeri, nevoi, opinii, percepții,

perspective, povești, preocupări, puncte de vedere,
reacții, sentimente, valori – legate de ceea ce cred
oamenii, de cum gândesc ei și de ce gândesc astfel
despre anumite probleme (adică, pentru a aduna
perspective subiective de la părțile interesate‐cheie);
 pentru a aduna informații suplimentare ca adjuvant la
metodele cantitative de culegere a datelor (deoarece
oferă interpretări ale datelor culese prin metode
cantitative, care sunt numerice și măsurabile);
 ca parte a unei abordări de evaluare a metodei de
cercetare mixtă pentru a crește validitatea rezultatelor
evaluării prin utilizarea unei varietăți de tehnici de
culegere a datelor.
Planificarea unui focus grup are două componente‐
cheie:
 elaborarea Ghidului focus grupului, adică o serie de
întrebări deschise și închise și solicitări pe care să le
utilizeze cercetătorul (o „foaie de parcurs” și ajutor de
memorie pentru acesta), în care cercetătorul stabilește de
la cine să obțină informații, ce tip de informații să obțină
și cum să utilizeze informațiile astfel obținute;
cercetătorul le pune întrebări deschise și închise
membrilor grupului și le lasă timp ca să discute între ei
în loc să răspundă la întrebările acestuia;
 selectarea numărului și tipului de participanți pentru
fiecare focus grup pentru a încuraja răspunsul la
întrebările de cercetare adresate celor cu omogenitate de
mediu, dar nu și de atitudini, evitând selectarea
100
prietenilor: participanții aleși prin intermediul rețelelor

sociale existente trebuie să aibă caracteristici sau
niveluri de înțelegere similare despre subiect.
O bună organizare a unui focus grup depinde de șase
aspecte importante:
 este nevoie de un cercetător, un secretar și un tehnician:
un cercetător care să ghideze grupul în timpul discuției și
să țină grupul axat pe subiectele de discutat: scopul
principal al acestuia este să faciliteze discuția și să‐i
încurajeze pe toți să contribuie, mai degrabă decât să o
direcționeze (având în vedere că scopul focus grupurilor
în cercetarea în științe sociale este de a înțelege
semnificațiile și interpretările participanților) și nu de a
ajunge la un consens (Liamputtong, 2011, 3); un secretar
care ia notițe (care include semnificația celor spuse de
fiecare persoană, identifică modul în care s‐au făcut
comentariile și înregistrează trecerile de la un subiect la
altul) și observă fără a interacționa cu grupul; un
tehnician care înregistrează focus grupul pentru
transcrierea evenimentului.
 trebuie condus în persoană – opțiunea ideală (conferința
la telefon sau online pot fi soluții alternative);
 nu trebuie să dureze mai puțin de 60 de minute și mai
mult de 90 de minute;
 trebuie ajustate întrebările deschise și închise la tipul de
participanți;
101
7.2. Proiectarea întrebărilor focus grupului
Întrebările adresate participanților la focus grup trebuie

să fie:
 concentrate pe câte o singură dimensiune;
 formulate fără echivoc;
 întrebări deschise sau de completare a propoziției;
 la obiect;
 neamenințătoare;
 nestânjenitoare;
 scurte.
Specialiștii în domeniu (Guidelines for Conducting a Focus
Group, 2005) consideră că, într‐un focus grup, se recomandă trei
tipuri de întrebări strategice:
 întrebări de implicare care introduc subiectul discuției:
 Care este ... dvs. preferat(ă)?
 Ce observați când ...?
 întrebări de explorare care ajung la miezul discuției:
 Cum vă simțiți când ...? Dar când nu ...?
 Cum vă simțiți când vorbiți despre ...?
 Care sunt avantajele pro și contra ale ...?
 Când ..., ce faci? Când nu ..., de ce nu?
 Cine a influențat ... dvs.?
 întrebări de încheiere:
 Mai aveți ceva de adăugat / spus despre ...?
Din punctul de vedere al structurii, întrebările pot fi
(Guidelines for Conducting a Focus Group, 2005; Focus Group
Questionnaire Fundamentals – Basic Questions, 2012):
 întrebări deschise care nu impun răspunsuri și nici nu
limitează exprimarea: ele încep conversațiile, le mențin
102
permițându‐le oamenilor să răspundă așa cum cred ei

de cuviință), și pot fi întrebări adevărate (Ce ... dvs.?) sau
imperative (Vă rog, spuneți‐mi ce ... !):
 Care sunt cele mai mari probleme cu ...? – Cele mai mari
probleme...
 Când vă gândiți la ..., care este primul lucru care apare în
minte? – Primul lucru care îmi apare în minte când mă
gândesc la ... este ...
 Ce ... vă vine în minte? – Îmi vine în minte ...
 Ce vă place cel mai mult la ...? – Cel mai mult la ... îmi
place ...
 întrebări închise care impun / limitează / restricționează/
restrâng răspunsurile, dar ajută la clarificarea și
confirmarea a ceva anume; în acest caz, se recomandă
următoarea secvență de patru întrebări:
 întrebare deschisă principală (pentru a începe discuția
despre subiect):
o Care este cea mai mare problemă cu ...?
o Vă rog, gândiți ‐vă ... ce vă vine în minte?
 întrebare de continuare (pentru a cere lămuriri despre
întrebare):
o Cât de semnificativă este problema?
o Ce a cauzat problema? (când se vorbește despre
probleme, participanții pot întreba despre cauze,
ramificări, importanță și soluții)
o Ce ați făcut? (când se vorbește despre lucruri care
afectează oamenii, participanții pot cere răspunsuri)
o Ce înseamnă asta? (când se vorbește despre fapte,
participanții pot întreba ce înseamnă faptele)
103
o Cum s‐a întâmplat asta? (când se vorbește despre

situații sau evenimente, participanții pot întreba
despre cauze și rezultate)
 întrebări de clarificare:
o Ajutați‐mă să înțeleg ce vreți să spuneți.
o Puteți da un exemplu?
o Puteți vorbi despre asta mai mult?
o Vă rog, ajutați‐mă să înțeleg.
o Vă rog, dați‐mi un exemplu.
o Vă rog, spuneți‐mi mai multe.
 gesturi de clarificare:
o Dați din cap.
o Rămâneți tăcut.
o Folosiți o expresie facială nedumerită.
 întrebare cu răspuns determinat (care reamintește ceva
prin declanșarea unei asociații de memorie –
activități, mărci, nume de lucruri, oameni, produse
etc.):
o Ați menționat X. Ce ziceți de X?
7.3. Focus grup: avantaje și dezavantaje
Avantajele focus grupului:

 este rapid;
 este relativ ușor de configurat;
 este valoros datorită bogăției datelor și a gamei de
răspunsuri posibile;
104
 furnizează informații utile (datorită dinamicii grupului)

pe care culegerea individuală de date nu le poate
furniza;
 îi poate abilita pe participanți datorită oportunității de a
fi implicați în procesele de luare a deciziilor, de a fi
evaluați ca experți și de a primi șansa de a lucra în
colaborare cu cercetătorii;
 încurajează interacțiunea între participanți;
 le permite cercetătorilor să acceseze diferite forme de
comunicare de zi cu zi (argumente, glume, recaptări ale
evenimentelor trecute, tachinări);
 le permite cercetătorilor să afle de ce o problemă este
importantă;
 le permite participanților să aibă inițiativa;
 le permite participanților să formuleze propriile
întrebări, contexte, nevoi și preocupări cu propriile lor
cuvinte și în termenii lor;
 le permite participanților să selecteze modul în care vor
răspunde;
 le permite participanților să‐și schimbe opiniile;
 li se potrivește oamenilor care nu își pot articula
gândurile cu ușurință, oameni cu „voce socială
nesemnificativă” (Liamputtong, 2011, 4);
 oferă o perspectivă asupra subiectelor care pot fi mai
dificil de analizat prin alte metode de culegere a datelor;
 oferă oportunitatea unor perspective sinergice pe
această temă;
105
 oferă posibilități de explorare de către cercetător a

„decalajului dintre ce spun și ce fac oamenii”
(Conradson 2005, în Liamputtong, 2011, 6);
 oferă putere colectivă persoanelor marginalizate;
 poate dezvolta încredere;
 poate fi formulat în multe feluri;
 poate fi utilizat cu o gamă largă de indivizi și grupuri;
 poate fi utilizat în diferite medii;
 poate genera informații complexe;
 poate genera informații într‐un timp scurt;
 poate genera informații la costuri reduse;
 poate include idei care nu au fost concepute anterior de
către cercetător;
 solicită o multitudine de opinii și procese emoționale;
 utilizează dinamica grupului;
Dezavantajele focus grupului:
 are un nivel scăzut ca abordare de cercetare;
 consumă mult timp din cauza planificării în avans și a
analizei datelor;
 este supus prejudecăților cercetătorului;
 îi poate inhiba pe participanți în contexte instituționale;
 nu este pe deplin confidențial (participanții aud ce spun
ceilalți) sau anonimi (cercetătorul știe cine ce este și ce a
spus);
 nu furnizează informații reprezentative pentru alte
grupuri;
 nu furnizează informații valide la nivel individual;
 nu poate fi complet predeterminat;
106
 nu‐i poate determina pe participanți să participe activ la

discuție;
 oferă doar o înțelegere superficială a problemelor
discutate;
 poate fi dificil de asamblat;
 poate fi dificil de condus în cazul subiectelor în legătură
cu care oamenii au opinii puternice sau opuse;
 poate fi intimidant;
 poate împiedica identificarea clară a mesajelor
individuale ale cercetătorului într‐un context specific;
 poate limita controlul cercetătorului asupra datelor;
 riscă să le permită participanților dominanți și agresivi
să influențeze discuția de grup;
 riscă să le permită participanților să domine sau să abată
discuția în altă direcție;
 riscă să nu favorizeze subiectele prea personale;
 riscă să nu fie adecvat dacă obiectivul cercetării este
generarea de narațiuni personale aprofundate;
 riscă să nu fie superficial și nu‐i permite cercetătorului
să înțeleagă experiențele participanților.

7.4.1. Cum se numește persoana care conduce un focus grup?
O Cercetător O Facilitator
O Ghid O Moderator
107
7.4.2. Puneți în ordinea corectă pașii ce trebuie făcuți în organizarea unui focus
grup.
O Analizarea transcriptelor
O Conducerea grupului
O Definirea obiectivelor
O Prezentarea raportului în fața participanților
O Programarea grupului / grupelor
O Recrutarea participanților
O Selectarea moderatorului
7.4.3. Care este cel mai important criteriu de selectare a participanților pentru un
focus grup în domeniul asistenței sociale?
O Instituția din care provin O Nivelul de educație
O Sexul O Toate cele de mai sus
108
Focus grupul (II)
1. Recrutarea și pregătirea
participanților la focus grup
2. Reguli pentru desfășurarea focus
grupului
3. Analiza datelor
8.1. Recrutarea și pregătirea participanților la focus grup
Recrutarea și pregătirea participanților presupun

respectarea următoarelor reguli (Guidelines for Conducting a
Focus Group, 2005, 3‐7):
 toți participanții trebuie să se simtă bine împreună, fără
a se cunoaște între ei (dacă este posibil);
 grupul trebuie să fie omogen pentru a maximiza
disponibilitatea la dialog a participanților; pentru
aceasta, trebuie luate în considerare următoarele criterii
de selecție:
 clica (cu sensul de grup exclusivist care nu permite
cu ușurință integrarea altora) (pentru a evita
influența liderilor de opinie într‐un grup de ...);
109
 puterea (pentru a evita cazul în care un subordonat

ar putea să facă observații sincere într‐un grup în care
șeful său să fie, și el, participant);
 sexul (pentru cazul în care bărbații și femeile ar trebui
să discute un subiect nu tocmai potrivit pentru un
grup mixt);
 vârsta (este intimidant ca un tânăr să fie inclus într‐
un grup de adulți mai în vârstă sau invers);
 criteriile de includere / excludere a participanților
trebuie stabilite pe față în funcție de scopul studiului;
 recrutarea participanților trebuie făcută prin
nominalizare (managerul de proiect nominalizează
persoanele considerate potrivite pentru că sunt
cunoscute ca dispuse să facă voluntariat pentru 2 ore din
timpul lor, sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a‐și
împărtăși opiniile cu respect, sunt familiarizate cu
subiectul), în detrimentul celor cu același titlu sau
funcție la locul de muncă, grupurilor deja existente,
grupurilor selectate aleatoriu prin tragerea la sorți a
numelor dintr‐o pălărie, voluntarilor (selectați cu
ajutorul fluturașilor și al reclamelor din ziare), etc.;
participanților recrutați li se trimite, prin e‐mail, o
confirmare scrisă pentru a le aminti, cu două zile înainte,
de invitația de grup programată;
 nu trebuie făcute invitații în exces pentru a preveni o
neparticipare de 10‐20%, deoarece focus grupul ideal are
8 participanți;
 se poate oferi un stimulent sau nu, de la caz la caz;
110
C APITOLUL AL 8‐ LEA . Focus grupul (II)
 se folosește un formular pentru a urmări apelurile

telefonice de invitație (Tabelul 8.1):
Tabelul 8.1. Formular de confirmare

Numele Adresa Mesajul
Data Telefon Poate participa?
invitatului de e‐mail transmis
Da Nu Comentariu
 se organizează programul (data, locul, oamenii invitați)

focus grupului (Tabelul 8.2):
Tabelul 8.2. Programul focus grupului
consimțământului informat
Persoana răspunzătoare de
Persoanele răspunzătoare
Persoanele răspunzătoare
Cercetătorul, secretarul și
Tipul participanților
Numărul total al
al participaților
și confirmarea
participanților
participanților
de recrutarea
tehnicianul
de selecție
obținerea
Grupul
Adresa
Locul
Ora
1
 se reduce bariera de timp oferindu‐le participanților

masa de prânz sau o gustare, dacă este cazul;
 li se oferă participanților un timp de acomodare (cu 15
minute înainte de începerea efectivă a focus grupului)
pentru a le permite completarea documentelor necesare,
a lua o gustare și o cafea și a se instala în grup;
111
 se pregătește o încăpere confortabilă într‐o locație

convenabilă, o cameră cu o ușă pentru confidențialitate
și masă și până la 13 scaune așezate în cerc (10
participanți, un cercetător, un secretar și un tehnician);
 se amenajează un loc pentru gustări (biscuiți, fursecuri,
prăjituri etc.) și băuturi (apă minerală, băuturi
răcoritoare, cafea, ceai etc.).
La începutul fiecărei discuții, participanților li se oferă
informații despre (Moore et al., 2002, 103):
 scopul interviului: culegerea datelor privind predarea și
învățarea bazată pe probleme în formarea profesională
a asistenților medicali veterinari;
 ce este un focus grup: căutarea răspunsurilor libere la un
set structurat de întrebări; încurajarea și acceptarea
tuturor punctelor de vedere și a percepțiilor; o
alternativă calitativă la sondaje; o discuție înregistrată
pe bandă; o întâlnire unică de 6‐12 persoane care
împărtășesc același interes; un grup sinergic datorită
interacțiunii dintre participanți; un proiect de cercetare
utilizat pentru a defini o gamă largă de opinii;
 ce nu este un focus grup: o dezbatere; o oportunitate de
colaborare; o oportunitate promoțională; o sesiune de
rezolvare a conflictelor; o sesiune de rezolvare a
problemelor; o sesiune educațională; o terapie de grup;
un interviu de la care se așteaptă un consens sau un
acord de grup; un interviu menit să caute răspunsuri
corecte sau greșite; un interviu proiectat pentru a
dezbate subiecte în profunzime;
112
 regulile de participare: participanții sunt încurajați să

vorbească; participanților li se cere să respecte ideile
tuturor; participanților li se cere să se concentreze pe
întrebarea sau subiectul la îndemână; participanților li
se cere să se respecte reciproc; participanților li se cere
să vorbească pe rând; participanților li se spune că
răspunsurile lor vor fi confidențiale; participanților li se
spune că sesiunea nu va dura mai mult de 1,5 ore;
8.2. Reguli pentru desfășurarea focus grupului
În timpul focus grupului, trebuie respectate următoarele

cerințe:
 interviul trebuie să fie realizat de o echipă formată dintr‐
un cercetător care să faciliteze discuția, un cercetător‐
asistent (secretar) care să ia note și un tehnician care să
facă înregistrările audio / audio‐video;
 cercetătorul trebuie: să aibă cunoștințele necesare
despre subiectul discuției; să considere că toți
participanții au ceva de oferit indiferent de educația,
experiența sau trecutul lor; să fie o persoană cu care
grupul să poată relaționa și pe care să o respecte; să poată
asculta atent, cu empatie și sensibilitate; să poată asculta
și gândi în același timp; să poată gestiona în mod
corespunzător o dinamică de grup provocatoare; să poată
păstra opiniile personale și ego‐ul în afara discuțiilor;
 cercetătorul‐asistent trebuie: să ia notițe pentru cazul în
care dispozitivul de înregistrat nu a funcționat sau
înregistrarea a fost inutilizabilă; să noteze limbajul
113
corpului sau alte indicii subtile, dar relevante; să‐i

permită cercetătorului să poarte toate discuțiile ca
reprezentant al echipei de cercetare;
 tehnicianul trebuie: să asigure buna funcționare a
dispozitivului de înregistrare; să noteze limbajul
corpului sau alte indicii subtile, dar relevante;
 cercetătorul și cercetătorul‐asistent (secretarul) trebuie:
să le ceară participanților să completeze un formular de
consimțământ Figura 8.1): să le ofere o gustare; să‐i ajute
să‐și facă un cont cu numele și prenumele (pentru a
identifica participanții cu o cifră pentru identificarea
anonimă); să‐i îndrume în completarea documentelor
înainte de interviu; să‐i salute pe participanți;
Consimțământul de participare la focus grup
Vi s‐a cerut să participați la un focus grup sponsorizat de ... Scopul focus grupului
este să încerce să înțeleagă ... Informațiile aflate în decursul focus grupului vor fi
folosite pentru elaborarea unor mesaje de ... destinate să ...
Puteți să vă opriți în orice moment al focus grupului. Deși discuțiile vor fi

înregistrate pe bandă, răspunsurile dvs. vor rămâne anonime (numele dvs. nu vor fi
menționate în raportul final).
Nu există răspunsuri corecte sau greșite la întrebările focus grupului. Vrem să auzim
cât mai multe puncte de vedere diferite din partea tuturor participanților. Sperăm că
veți putea fi sincer chiar și atunci când răspunsurile dvs. s‐ar putea să nu coincidă
cu cele ale celorlalți participanți. Ca semn de respect față de ceilalți, vă rugăm să
vorbiți pe rând și să păstrați confidențialitatea răspunsurilor celorlalți participanți.
Înțeleg aceste informații și sunt de acord să particip la focus grup în condițiile

precizate mai sus.
Semnătura: _______________________________ Data: ________________
Figura 8.1. Consimțământul de participare la focus grup
114
 cercetătorul nu trebuie să culeagă informații cu caracter

demografic deoarece singura informație de acest gen
care contează în acest caz este mediul profesional;
 cercetătorul trebuie să aibă un scenariu pregătit pentru
a‐i întâmpina pe participanți, prin care să le amintească
scopul focus grupului și să stabilească regulile de bază
(Figura 8.2.):
PREZENTAREA FOCUS GRUPULUI
URAREA DE BUN VENIT

Vă mulțumim că ați fost de acord să faceți parte din acest focus grup. Apreciem
disponibilitatea dvs. de a participa.
PREZENTĂRI
Moderator ..., moderator‐asistent ...
SCOPUL FOCUS GRUPULUI

Ni s‐a cerut de către ... să conducem acest interviu. Motivul este să aflăm dacă ...
Avem nevoie de contribuția dvs. și dorim să vă împărtășiți gândurile cât mai corect
cu putință.
REGULI DE BAZĂ
1. VREM SĂ VORBIȚI DVS.
Am dori ca toată lumea să participe la discuții.
S‐ar putea să vă abordăm personal dacă nu participați la discuție din proprie
inițiativă.
2. NU EXISTĂ RĂSPUNSURI CORECTE SAU GREȘITE
Experiențele și opiniile fiecărei persoane sunt importante.
Vorbiți dacă sunteți de acord sau nu sunteți de acord.
Vrem să auzim o gamă largă de opinii.
3. CE SE SPUNE AICI RĂMÂNE AICI
Vrem ca oamenii să se simtă confortabil împărtășind atunci când apar probleme
sensibile.
4. VOM ÎNREGISTRA DISCUȚIILE AUDIO SAU AUDIO‐VIDEO
Vrem să reținem tot ce aveți de spus.
Nu vom identifica pe nimeni nominal în raportul nostru. Veți rămâne anonim.
Figura 8.2. Prezentarea focus grupului
115
 înainte de a pune prima întrebare a interviului,

cercetătorul trebuie să rostească o formulă menită să
scadă sau chiar să anuleze inhibițiile sau tensiunile
dintre participanți;
 cercetătorul trebuie să își asume responsabilitatea de a
acoperi în mod adecvat toate întrebările pregătite în
termenul prevăzut și de a‐i determina pe toți
participanții să vorbească și să‐și explice răspunsurile;
 cercetătorul trebuie să parafrazeze și să rezume
comentariile ambigue, complexe sau lungi
(demonstrând că ascultă activ) și să clarifice aceste
comentarii pentru toți participanții;
 cercetătorul trebuie să rămână neutru, să se abțină de la
a da din cap sau de la a ridica sprâncenele, de a fi de
acord sau nu, sau de a lăuda / denigra comentariile
făcute;
 cercetătorul trebuie să se ocupe cu tact de participanții
provocatori, de tipul:
 participantul auto‐proclamat expert:
Mulțumesc. Ce părere au ceilalți participanți?
 participantul care vorbește încet:
Vă rog să repetați ce ați spus cu o voce mai tare.
 participantul căruia îi place să se audă vorbind
(cercetătorul nu se mai uită în ochii participantului,
se uită la ceas și se grăbește să ia cuvântul când
participantul face o pauză de respirație).
 participantul dominator:
Haideți să auzim și alte comentarii.
116
 participantul timid (cercetătorul îl privește în ochi, îl

invită să‐și spună părerea sau îi zâmbește).
 cercetătorul trebuie să aibă abilități interpersonale bune
și calități personale și să fie ascultător, adaptabil, bun,
necritic: să evite să enunțe opinii personale pentru a nu‐
i dirija pe participanți către o anumită opinie sau poziție;
să faciliteze interacțiunea dintre participanți; să intre în
detalii și să facă să avanseze lucrurile atunci când
participanții se abat de la subiect sau ajung la concluzii
minore; să mențină o sesiune concentrată, păstrând
cursul discuției; să nu arate prea multă aprobare pentru
a evita favorizarea anumitor participanți; să se asigure
că toată lumea participă și are șansa de a vorbi; să‐i ajute
pe participanți să se simtă în largul lor; să‐i provoace pe
participanți să extragă diferențele și să extragă o gamă
variată de semnificații pe tema dezbătută;
 cercetătorul trebuie să le mulțumească tuturor
participanților când focus grupul se termină.
Imediat după ce toți participanții pleacă, cercetătorul și
asistentul trec în revistă, pe scurt, ce au realizat, în timp ce
dispozitivul de înregistrare încă mai funcționează și toate
casetele și notele sunt etichetate cu data, ora și numele grupului.
Analiza datelor se face de către analiști respectând pașii

de mai jos:
 transcrierea tuturor casetele audio sau audio‐video
înregistrate;
117
 introducerea notelor în material transcris, după caz;

 curățarea transcrierilor prin înlăturarea cuvintelor
neesențiale;
 alocarea unui rând separat pe pagină fiecărui gând sau
fiecărei idei noi pentru fiecare comentariu / citat al
participanților;
 etichetarea fiecărui rând cu participantul și focus grupul
(de exemplu, un comentariu al participantului 6 din
focus grupul 1 i s‐ar atribui numărul 1.6);
 introducerea fiecărei linii într‐o bază de date Excel
(Tabelul 8.3.):
Tabelul 8.3. Analiza datelor

Focus grup 1: ...
Întrebarea X: ...
Codul participantului Răspunsurile
1.1
1.2
1.3
1.4
1.5
1.6
1.7
1.8
1.9
1.10
După interviu:
 cercetătorul și cercetătorul‐asistent (secretarul) fac un
rezumat al concluziilor preliminare, care este, apoi,
118
revizuit pentru a se identifica tendințele sau modelele

potențiale;
 analistul citește transcrierea și marchează secțiunile
legate de întrebările de cercetare specifice;
 analistul citește transcrierile și se concentrează, pe rând,
pe răspunsurile la întrebările de cercetare;
 interpretarea vizează să răspundă la întrebarea Ce
înseamnă răspunsurile date în contextul întrebării de
cercetare? folosind atât ceea ce s‐a spus, cât și ceea ce nu
s‐a spus, limbajul non‐verbal și experiența în grup.

8.4.1. Care din aceste metode oferă cele mai mari șanse de a obține date
cantitative? De ce?
O Experimentul O Focus grupul
O Interviul de grup O Observația participativă
8.4.2. Printre caracteristicile unui focus‐grup se găsește / găsesc și:

O Permite intervievarea unui număr foarte mare de persoane
O Poate fi folosit pentru a testa percepțiile asupra unui nou
produs
O Se desfășoară în mediul natural al participanților
O Selecția participanților se realizează aleatoriu
8.4.3. Redactați un mesaj de confirmare a organizării unui focus grup. Mesajul

trebui să conțină următoarele elemente:
 Data
 Formula de adresare
 Mulțumiri pentru acordul de participare
119
 Câtva informații suplimentare despre scopul / tema organizării

focus grupului (propuneți dvs. o temă care vi se pare
interesantă)
 Detalii despre componența grupului (cine a mai fost invitat, câți
participanți vor fi)
 Asigurarea anonimității discuțiilor
 Informații legate de semnalizarea locului (etaj, sală etc.) în care
va avea loc focus grupul
 Data la care va avea loc focus grupul
 Ora la care va avea loc focus grupul
 Locul la care va avea loc focus grupul
 Numărul de telefon al persoanei care poate oferi detalii
suplimentare despre focus grup
 Formula de încheiere a mesajului
 Calitatea persoanei care semnează mesajul
120
Interviul
1. Definiție, caracteristici, clasificare

2. Ghidul de interviu în interviul
individual
3. Întrebările folosite în interviuri
4. Rolul cercetătorului‐intervievator
5. Interviul în asistența socială
9.1. Definiție, caracteristici, clasificare
Interviul este o metodă indirectă de culegere a datelor:

cercetătorul nu are acces direct la fenomenul studiat și încearcă
să obțină datele necesare intervievând persoanele (intervievații
/ subiecții) care dețin anumite cunoștințe despre acest fenomen.
Interviul ca metodă de cercetare este utilizat în asistența
socială (Lietz & Zayas, 2010; McGann, 2010; Reczek, 2011;
Runcan, 2017; Runcan & Drușcă, 2019; Runcan & Grămadă,
2019; Ferguson et al., 2020; Runcan & Lupșa, 2020; Runcan,
Runcan & Melenti, 2021; Toma, Runcan & Runcan, 2021;
Gavrilă‐Ardelean & Runcan, 2022; Iosim et al., 2022), educație
(Wyllie, 2018), psihologie (Cinnirella & Loewenthal, 1999; Ferrey
et al., 2016; Calancie et al., 2017; Hetrick et al., 2020), psihiatrie
(Ferrey et al., 2016; Hetrick et al., 2020), psihoterapie (Iluț, 1997;
121
Bird, Butler & Fife, 2007; McGann, 2010) și sociologie (Chelcea,

1998).
Diferența dintre rolul interviului în cercetarea calitativă
și în cercetarea cantitativă este redată în Tabelul 9.1.
Tabelul 9.1. Diferențe dintre cercetarea calitativă și cercetarea

cantitativă din perspectiva interviului (după Șandor, 2013, 137)
Interviul
Cercetarea calitativă Cercetarea cantitativă
Folosește un număr mic de cazuri Folosește un număr cât mai mare de
cazuri
Încearcă să obțină „cât mai multe Încearcă să obțină „cât mai multe
informații de la fiecare subiect” informații de la toți subiecții”
Încearcă să meargă „în profunzime, Rămâne la suprafața fenomenului
surprinzând atât elementele specifice
fiecărui caz, cât și elementele comune
tuturor cazurilor”
În funcție de parametrii interviului, interviul ca metodă

de cercetare calitativă are caracteristicile prezentate în
Tabelul 9.2.
Iată câteva criterii de clasificare a interviurilor:
 după gradul de structurare: interviul structurat, în care
cercetătorul aplică un ghid de interviu asemănător unui
chestionar (Iluț, 1997; Runcan & Lupșa, 2020); interviul
semi‐structurat, în care cercetătorul stabilește doar
întrebările de bază ce vor fi adresate (Iosim et al., 2022);
interviul nestructurat sau discuție informală, în care
cercetătorul poartă o discuție pe baza unei tematici (Iluț,
1997);
122
C APITOLUL AL 9‐ LEA . Interviul
Tabelul 9.2. Diferențe dintre interviu și interviul ca metodă de cercetare

calitativă (după King & Horrocks, 2010, în Șandor, 2013, 137‐138)
Parametrii Caracteristicile interviului ca metodă de
interviului cercetare calitativă
Modul de interogare  „Bazat pe întrebări deschise, nedirecționate”
 „Încearcă să stabilească un raport cu
intervievatul / subiectul”
Dinamica puterii  Balanța trebuie să fie echilibrată
Vizibilitatea  Grad ridicat de confidențialitate
 după numărul de participanți: interviul individual;

interviul de grup – clasic (cu un grup natural), focus grup
panel de experți (care îi permite participantului să spună
ce dorește, iar părerea acestuia poate fi completată,
contrazisă sau susținută de către ceilalți; îi permite
participantului să revină asupra propriei păreri – aspect
interactiv; prezintă avantajul unor costuri reduse de
timp și bani;
 după tipul de convorbire: interviul față în față, mai corect
din punct de vedere științific deoarece permite luarea în
calcul a componentelor non‐verbale ale comunicării;
interviul prin poștă; interviul prin telefon, mai puțin corect
din punct de vedere științific deoarece nu poate lua în
calcul componentele non‐verbale ale comunicării, dar cu
investiții mai mici de timp și bani.
9.2. Ghidul de interviu în interviul individual
În funcție de gradul de structurare a interviului, ghidul

de interviu (Runcan, Runcan & Melenti, 2021) are caracteristicile
prezentate în Tabelul 9.3.
123
Tabelul 9.3. Caracteristicile ghidului de interviu în funcție de tipul

de interviu individual (după Șandor, 2013, 140)
Ghidul de interviu
Tipul de interviu
Caracteristicile ghidului de interviu
individual
Interviul structurat  Cuprinde toate întrebările de pus pe
parcursul interviului
Interviul semi‐structurat  Precizează „întrebările cele mai importante”
 Precizează „câteva posibilități de continuare
în funcție de răspunsul participantului”
Interviul nestructurat  Absent
Structurarea interviului se face în funcție de

următoarele aspecte (Șandor, 2013, 140‐141):
 bogăția informației: interviul informal furnizează
„informația cea mai bogată, putând indica noi aspecte
ale fenomenului studiat sau noi informații despre
participant”;
 capacitățile cercetătorului: pentru începători, „se
recomandă folosirea unui ghid structurat deoarece o
discuție informală cere mai multă experiență”;
 capacitățile participantului: acesta poate prefera „să se
exprime liber, fără a fi încorsetat de o anumită structură
a discuției, dar poate avea nevoie și de întrebări pentru
a‐și putea exprima opiniile”;
 compararea cazurilor: pentru aceasta, trebuie puse
aceleași întrebări;
 gradul de stăpânire a domeniului: „cu cât cercetătorul știe
mai multe despre un domeniu, cu atât este mai capabil
să scrie un ghid mai structurat”;
124
 obiectivul cercetării: pentru o cercetare descriptivă, poate

fi folosit un ghid structurat, pentru o cercetare
explicativă se poate acorda o anumită libertate.
9.3. Întrebările folosite în interviuri
În formularea întrebărilor folosite în interviuri,

cercetătorul trebuie să țină seama de următoarele:
 existența a două tipuri de întrebări: întrebări principale,
care urmăresc informații despre caracteristicile socio‐
demografice, comportamentele, cunoștințele,
experiențele, opiniile, sentimentele, valorile etc.
participanților; întrebări suplimentare, prin care se pot
cere completări, detalii suplimentare sau explicații;
 întrebarea „De ce?” trebuie folosită cu precauție
deoarece numărul de răspunsuri poate fi foarte mare,
sau deoarece participantului nu îi este cunoscută prea
bine cauza sau nu o poate exprima;
 întrebările pot fi prefațate prin:
 anunțarea temei:
Aș dori să stăm de vorbă despre examenul la
disciplina „Metode de cercetare”.
 folosirea unei controverse:
Unii spun că examenul la disciplina „Metode de
cercetare” este greu, alții că este ușor. Care este
părerea dvs.?
 folosirea unui exemplu:
Unii studenți cred că examenul la disciplina „Metode
de cercetare” diferă de alte examene. Dvs. ce credeți?
125
 inversarea rolurilor:
Să presupunem că sunt student și urmează să dau și
eu examen la disciplina „Metode de cercetare”. La ce
ar trebui să mă aștept?
 întrebările trebuie să fie cât mai la obiect;
 întrebările trebuie să fie citite cât mai neutru cu putință,
să fie clare, să fie formulate într‐un limbaj accesibil, să
fie scurte, să nu conțină negații sau duble negații, să nu
fie întrebări duble;
 întrebările trebuie să fie întrebări deschise care să îi
permită participantului să dea răspunsuri cât mai
ample:
 👎 Cât de mulțumit sunteți de cursul „Metode de
cercetare”?
 👍 Care este părerea dvs. despre cursul „Metode de
cercetare”?
 modul de formulare al întrebării, care poate influența
atât calitatea, cât și cantitatea informațiilor;
 participanților nu trebuie să li se ceară părerea despre
ipotezele cercetătorului;
 relațiile cauzale trebuie identificate de către cercetător,
în faza de analiză a datelor, și nu de către participanți;
 subiectul întrebărilor poate fi legat de caracteristicile
socio‐demografice, comportamentele, cunoștințele,
experiențele, opiniile, sentimentele, valorile etc.
participanților:
 👎 De ce credeți că ați luat o notă mică la examen?
126
(nu este indicat să întrebăm care sunt cauzele

deoarece răspunsul poate avea un grad ridicat
de subiectivitate)
 👍 Cum v‐ați pregătit pentru examen?
Cum s‐a desfășurat examenul?
(este indicat să întrebăm care au fost faptele
deoarece aceasta îi permite cercetătorului să
tragă el concluziile).
9.4. Rolul cercetătorului‐intervievator
Cercetătorul sau intervievatorul sau operatorul de

interviu este elementul‐cheie în succesul unui interviu.
Următoarele aspecte trebuie avute în vedere:
 modul în care îi abordează pe subiecți;
 aspectul general;
 stabilirea unei relații de încredere între el și intervievat /
intervievați;
 ascultarea activă a intervievatului / intervievaților;
 evitarea devierilor de la subiect folosind maximum de
tact;
 înțelegerea celor spuse de intervievat / intervievați;
 identificarea celor mai bune modalități de aprofundare
a informațiilor primite;
 înregistrarea (audio sau audio‐video) / notarea
răspunsurilor (inclusiv a elementelor de comunicare
non‐verbală);
127
 transcrierea discuției în vederea analizei datelor:

descrierea intervievatului, descrierea caracteristicilor
mediului în care se desfășoară interviul (casa, locul de
muncă, camera de la căminul studențesc, școala, localul
preferat etc. al intervievatului), precizarea datei
desfășurării interviului, precizarea modului în care a
fost selectat interlocutorul, prezentarea integrală a
discuției avute.
9.5. Interviul în asistența socială
În asistența socială, interviul (structurat sau

nestructurat) trebuie să permită:
 centrarea pe subiectul discuției (realizarea unei
comunicări coerente, stabilirea priorităților, vizarea
esențialului);
 comunicarea autentică la nivel afectiv, cognitiv și
volitiv;
 dezarmarea de agresivitate a clientului refractar /
revendicativ;
 manifestarea aprecierii, încrederii reciproce și a
respectului;
 manifestarea empatiei față de clientul care nu se simte
ascultat / înțeles;
 manifestarea flexibilității prin ponderarea ideilor /
sentimentelor față de client.
128

9.6.1. Imaginați‐vă că, pe când erați copil, părinții dvs. au plecat la muncă în
străinătate. Cum ați răspunde la următoarele întrebări ale unui cercetător (Iosim
et al., 2022) care face un studiu asupra impactului migrației externe a părinților
asupra sustenabilității sociale a copiilor / adolescenților?
O Care au fost motivele care au determinat plecarea părintelui /
părinților la muncă în străinătate?
O Ce impact a avut plecarea lui / lor la muncă în străinătate asupra
relațiilor de familie și asupra dezvoltării dvs. psiho‐emoționale?
O Care au fost avantajele și dezavantajele plecării lui / lor la
muncă în străinătate?
O Care este poziția dvs. personală cu privire la modul în care au
fost afectate familiile românilor de migrația forței de muncă?
9.6.2. Identificați, în textul de mai jos, elementele care indică probleme de etică în
procesul de intervievare.
Întrucât obiectele anchetei în interviu sunt ființe umane, trebuie să existe
considerente etice în ceea ce îi privește pe aceștia. Toți intervievatorii
trebuie să le acorde respondenților dreptul la consimțământ informat, la
anonimat și la protecție împotriva daunelor. O mare parte din cercetarea
pe bază de interviu structurat / nestructurat nu are niciun efect în sine
în lumea respondenților, deși uneori pot apărea politici sociale ca urmare
a unor studii. Intervievatorii postmoderni vizează să pledeze în favoarea
indivizilor și grupurilor oprimate și subestimate pe care le studiază,
îndepărtându‐se, astfel, de obiectivul sociologic tradițional al
neutralității și obiectivității. O altă considerație etică importantă este
relația și gradul de implicare între cercetător și respondenți. [...].
Relațiile sexuale întâmplătoare cu unii dintre respondenți [...] nu au
nimic de a face cu relația etică dintre intervievator și respondent.
(Fontana, 2007, 2410‐2411)
129
9.6.3. Alegeți un coleg / o colegă și intervievați‐l / intervievați‐o pe baza ghidului

de interviu structurat de mai jos cu tema „Identificarea minorilor aflați în
dificultate și a familiilor acestora”. Subteme și indicatori (după Hurubean, 2003):
- „istoricul și funcționarea familiei: structura familiei; modificările
semnificative apărute în componența familiei; starea de
sănătate; condițiile materiale și de locuit; profesia părinților;
nivelul de școlaritate al părinților; relațiile familiale;
cronologia evenimentelor importante și semnificația acestora
pentru membrii familiei”;
- „dimensiunile capacității parentale: îngrijirea de bază a copiilor
(adăpost, hrană, îngrijire medicală); securitatea (asigurarea
protecției copilului în fața oricărui pericol / oricărei
agresiuni); climatul afectiv, satisfacerea nevoilor emoționale
ale copilului (încurajare, laudă, ocrotire, relații afectuoase /
sigure / stabile); educația: facilitarea dezvoltării cognitive și a
potențialului copilului prin comunicare, interacțiune, joc;
asigurarea frecventării școlii; modelarea comportamentală;
stilul educației în familie; stabilitatea (mediu familial stabil /
consecvent)”;
- dezvoltarea minorului: sănătatea; educația (domeniile de
interes, parcursul școlar, rezultatele obținute); dezvoltarea
comportamentală și emoțională; identitatea; relațiile familiale
și sociale;
- factorii de risc: alcoolismul, carențele educaționale, situația
materială precară; abuz / neglijare / violență; abandon școlar;
delincvență.
130
Metoda biografică

2. Etapele realizării povestirii biografice
3. Funcțiile povestirii autobiografice în
asistența socială
4. Metoda biografică: avantaje și
dezavantaje
Metoda biografică este „o strategie de cunoaștere a

experienței de viață a unei persoane și a contextului social în
care aceasta se plasează pe baza relatărilor subiectului vizat”
(Hurubean, 2003). Principalele surse biografice ale subiecților:
 documentele scrise neprovocate (jurnale, scrisori etc.);
 relatările vorbite provocate.
Metoda biografică este utilizată în științele socio‐
umane: astfel, biografia este numită istoria vieții (în
antropologie și asistența socială), povestea vieții (în istoria orală),
povestea vieții (în lingvistică), biografie (în literatură), istoricul
cazului (în psihiatrie), document personal (în psihologie),
document personal (în sociologie) (Hoskins & Frank, 2007, 2011).
Statutul metodei biografice este unul aparte,
controversat și corelat cu alte metode de cercetare: analiza
131
conținutului, analiza documentelor (analiza calitativă, analiza de

conținut, analiza și interpretarea urmelor și a documentelor
materiale – cf. Iluț, 1997, 134‐154), interviul, observația participativă.
Din cauza orientării metodologiei cercetării sociale spre
analizele cantitative, realitățile de la nivelul individului au fost
multă vreme ignorate sau trecute într‐un plan secundar.
Privilegierea fenomenelor globale de grup / masă în cercetarea
socială a dus la privarea subiecților umani de semnificațiile lor
individuale ca actori sociali.
Depersonalizarea și pierderea individului în spatele
cantității s‐au resimțit și în asistența socială, nu numai în
cercetarea sociologică. Dar, chiar și în condițiile globalizării
unor probleme sociale, în asistența socială, clientul individual a
rămas elementul privilegiat. Astăzi, când metodele de cercetare
calitativă sunt reconsiderate, se înregistrează un reviriment al
metodei biografice atât în sociologie, cât și în asistența socială.
Revenirea la tehnicile calitative – considerate, multă vreme,
neștiințifice – are valoarea unei restructurări paradigmatice în
științele sociale: demersul autobiografic completează demersul
cantitativ permițând, astfel, reconstrucția realității sociale
pornind de la experiențele trăite ale oamenilor. Aceasta
înseamnă că societatea în ansamblu poate fi studiată prin
intermediul unuia dintre membrii ei. Trebuie reținut că
povestirea autobiografică nu are sens decât dacă este amplasată
într‐un context socio‐istoric precis în care individul este nu
numai producătorul propriului discurs, ci și interpretul
propriei sale istorii / povești.
132
C APITOLUL AL 10‐ LEA . Metoda biografică
Metoda biografică poate fi înțeleasă din (Hurubean,

2003):
 perspectiva clasică / sociologică, din care „metoda
biografică este concepută ca o metodă de înregistrare a
experienței de viață a individului și de cunoaștere a
condițiilor socio‐economice concrete în care trăiește
acesta; se prezintă în calitate de cercetare documentară,
constând în selectarea și analiza unor biografii
individuale sau de grup reprezentative pentru
înțelegerea anumitor fenomene sociale, în vederea
redactării și publicării lor”;
 perspectiva tehnicilor de elaborare a biografiilor, din care
„metoda biografică are în vedere procesul de elaborare
de către cercetător a unei biografii pornind de la
relatările persoanei (ancheta socială, biografia redactată,
genealogia socială, istoria individuală, povestirea vieții
etc.)”.
Indiferent de perspectivă, metoda biografică (Iluț, 1997,
99):
 descrie, în societățile simple, raportul personalitate –
cultură și, în societățile complexe, procesele de constituire a
identității personale și sociale;
 permite constituirea biografiilor individuale în cazuri
tipice pentru ciclul vieții de familie și al vieții sociale
(vizualizat prin ecomapă „o reprezentare grafică a unei
relații de familie cu mediul său”), precum și pentru
problema generațiilor (vizualizată prin genogramă „o
reprezentare grafică a relațiilor de familie și a istoricului
medical al unei persoane”);
133
 permite descifrarea evoluției comportamentului moral

și social, a judecăților și a proceselor cognitive și
afective;
 permite desprinderea strategiilor și a consecințelor
activismului actorului individual sau de grup asupra
socialului;
 permite înțelegerea „din interior” a unor fenomene sociale
majore considerate cazuri tipice (colectivizarea, „criza
familiei”, delincvența, migrația, sărăcia, urbanizarea);
 redă interacțiunile individ – grup – societate ca pe niște
„procese temporale care fac obiectul unor investigații
longitudinale” (a se vedea și Tanur, 2008);
 relevă legătura strânsă între traiectoria de viață personală a
individului și micro‐mediul și macro‐mediul social
(instituțiile, relațiile sociale, schimbările politice).
Metoda biografică se bazează pe biografii. Criteriile de
clasificare ale acestora sunt (Hurubean, 2003):
 dimensiunile și conținutul biografiei: povestirea
biografică, în care se reconstituie istoria unei vieți
complete și se explică multiplele fațete ale experienței
subiectului; „povestirea editată (modificată, reorganizată
și redactată) în care sunt inserate comentarii și explicații
realizate de către o altă persoană; povestirea tematică se
limitează la o perioadă / problemă din viața individului
(activitatea profesională, copilăria, viața de cuplu etc.)”;
 forma de exprimare a biografiei: vorbită (înregistrată);
scrisă;
 gradul de implicare / intervenție a cercetătorului:
povestirea vieții (engl. life story) – inclusiv autobiografia –
134
expunerea experienței de viață a unei persoane din

perspectivă proprie. Istoria individuală vizează o
persoană nu numai din perspectiva propriilor sale
relatări, ci și din perspectiva unor informații pe care
cercetătorul le dobândește prin documentare,
intervievarea unor persoane din proximitatea
subiectului investigat sau observație participativă;
 modul de obținere a informației biografice: provocată,
când persoanele sunt rugate să‐și relateze viața în mod
spontan, nedirijat (subiectul spune tot ce crede de
cuviință), sau dirijat, orientat de către cercetător;
neprovocată, când persoanele consemnează sau
povestesc traiectoria vieții lor din proprie inițiativă;
 numărul naratorilor: povestirea unică (exemplară);
povestirea cumulată (biografia de grup / prosopografia „o
descriere a legăturilor sociale și familiale ale unei
persoane, a carierei etc., sau o colecție de astfel de
descrieri”).
10.2. Etapele realizării povestirii autobiografice
Principalele etape ale realizării povestirii

autobiografice sunt (Hurubean, 2003):
 „identificarea problematicii;
 construirea eșantionului (în cazul utilizării tehnicii
pentru cercetarea și intervenția la nivelul marilor
comunități);
 culegerea datelor (realizarea interviului sau a povestirii
propriu‐zise);
135
 transcrierea povestirii;
 analiza și interpretarea datelor;
 verificarea ipotezelor”.
În povestirea autobiografică (Hurubean, 2003):
 „culegerea datelor presupune o decantare a elementelor
faptice de elementele interpretative;
 desfășurarea interviului are loc fie într‐un spațiu al
investigatorului, fie într‐un spațiu oferit de către client
(care completează relatarea cu contextul real al vieții
clientului);
 dinamica raporturilor cercetător – narator transformă
interviul într‐o situație privilegiată de complicitate și
interacțiune;
 nu dispune de modalități de standardizare, căutând mai
ales dimensiunile vieții individuale, și nu regularitățile
din cadrul comunității;
 povestitorul are un rol activ pentru că el nu‐și expune
pur și simplu viața, ci reflectează asupra a ceea ce
povestește” (cf. și Runcan, 2017);
 presupune codarea, de către cercetător, a informațiilor
în scopul construirii de nuclee de sens care sunt, apoi,
reunite în categorii;
 presupune interpretarea povestirii vieții de‐a lungul
culegerii datelor și, apoi, construirea treptată a
„obiectului sociologic” prin reflecție;
 presupune organizarea materialului și analiza de
conținut evitându‐se manipularea de către cercetător a
materialului care i‐a fost încredințat cu titlu confidențial:
136
datele despre un subiect trebuie utilizate numai în

scopul de a‐l ajuta;
 presupune realizarea unei „confruntări a înregistrării cu
textul scris pentru a se verifica fidelitatea”;
 presupune restructurarea informațiilor de către
cercetător „astfel încât să degajeze maniera în care
subiectul concepe raporturile sale cu lumea,
interpretarea pe care o dă adevărului trăit”,
cotidianului, experienței sale globale de viață;
 se pune problema transcrierii „ca redare fidelă a
discursului naratorului, constituind materialul de
analiză”; ca versiune transcrisă (orală, înregistrată, în
formă scrisă) (făcută de către cercetător imediat ce s‐a
consumat interviul; făcută fidel – inclusiv ezitările,
greșelile de exprimare, intervențiile cercetătorului,
pauzele, repetițiile etc.; făcută cu o margine spațioasă pe
foaie pentru a se putea opera adnotări).
10.3. Funcțiile povestirii biografice în asistența socială
Povestirea biografică poate îndeplini trei funcții în

asistența socială (Hurubeanu, 2003):
 funcția analitică ce presupune două momente
principale: momentul construirii unei teorii, al punerii
în corelație a fenomenelor, al schițării tipologiilor, „al
unei reprezentări mentale referitoare la ceea ce se
petrece în realitatea socială, al trecerii de la idei la
ipoteze”; momentul consolidării empirice sau al
verificării ipotezelor formulate în teorie;
137
 funcția de explorare / exploratorie, „atunci când este

privită din punctul de vedere al cercetătorului” care
caută să identifice / perceapă contururile, mizele
principale și trăsăturile structurale ale realității trăite de
către un individ sau o comunitate, etc.;
 funcția expresivă care corespunde unui demers de tip
hermeneutic (care interpretează semnele ca elemente
simbolice ale unei culturi).
10.4. Metoda biografică: avantaje și dezavantaje
Avantajele metodei biografice:

 ajută Ia o înțelegere globală, de către subiecți, a
propriilor acte;
 „are rolul de a le arăta subiecților maniera în care se
desfășoară propria lor viață”;
 „duce la dezvoltarea unor strategii de intervenție și
schimbare în care subiectul devine un subiect activ al
propriei evoluții”;
 „este un instrument de autocunoaștere, de evaluare a
propriei traiectorii sociale, contribuind la construcția
unei noi percepții de sine și a unei noi percepții asupra
celor din jur”;
 evită, în mare parte, riscul deformării și al „orientării”
răspunsurilor subiecților;
 „permite descoperirea lecțiilor pe care subiectul le
extrage din diferitele sale experiențe personale și
colective, modelele sale de acțiune”;
138
 „permite formularea unor răspunsuri cu privire la

modul în care subiecții sunt afectați de procesul
excluderii sociale și al marginalizării”;
 permite punerea în evidență a proceselor și situațiilor
trăite de către subiecți;
 permite studierea dialecticii schimbărilor sociale și
interiorizarea lor în conștiințele individuale;
 „surprinde universalul, furnizând o multitudine de
detalii asupra vieții individuale și colective, detalii la
care nu se poate ajunge pe alte căi”.
Dezavantajele metodei biografice (Hurubean, 2003):
 „necesită culegerea unei cantități mai mari de date;
 necesită un timp mai îndelungat de realizare”.
10.5.1. Care dintre afirmațiile de mai jos vi se pare admisibilă /

credibilă? De ce?
 în cadrul seminarelor, studenții și profesorii își
explorează propriile biografii pentru a‐și aprofunda
înțelegerea ideilor și teoriilor sociologice;
 în interviuri, biografiile studenților explică modul în
care aceștia înțeleg sociologia;
 în propriile lor narațiuni biografice, studenții explică
valoarea cunoștințelor sociologice (rolul acestora în
dezvoltarea lor ca cercetători critici care caută să
influențeze în bine lumea din jurul lor).
139
Observația

2. Calitățile observatorului
3. Fișa / ghidul / grila de observație
4. Acces și identitate
„Observația, nu vârsta, aduce înțelepciunea” spunea

scriitorul latin Publilius Syrus (85‐43 î.Hr.) (Sententiae, 638).
Termenul observație „procedeu al cunoașterii științifice
care constă în contemplarea metodică și intenționată a unui
obiect sau a unui proces; observare, cercetare, examinare;
studiu” (DEX’16) provine din cuvântul latinesc observare –
compus din ob‐ (în fața, înainte) + servare (a proteja). În limba
română, termenul observație a fost împrumutat din franceză
(observation), germană (Observation) sau latină (observatio).
Observația „este cea mai veche metodă științifică fiind
folosită încă din perioadele pre‐istorice: astfel, egiptenii și
babilonienii sunt primii care au lăsat surse scrise asupra
observațiilor făcute, în special în domeniul astronomiei; în Evul
Mediu, științele erau clasificate în științe experimentale și științe
141
ale observației, acestea din urmă fiind agricultura, astrologia și

navigația. Observația a început să fie folosită în științele sociale
încă din momentul dezvoltării acestora, mai ales în ceea ce
privește diferitele obiceiuri ale societății” (Șandor, 2013).
Vlăsceanu (1998, 395) definește observația ca „perceperea
sistematică a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor
factorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui
plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor tehnici specifice de
înregistrare”.
În realizarea unei observații, pot fi folosite toate cele
cinci simțuri – auzul, gustul, mirosul, pipăitul și văzul.
Observația este considerată fundamentală pentru o
cercetare calitativă bună. Observația poate fi utilizată pentru a
culege diverse tipuri de date comportamentale sau
interacționale.
Rossi (1988, în Iluț, 1997, 75) combină două criterii în
studierea socio‐umanului – profilul activ sau pasiv a observației
și prezența sau absența unei relații interactive între unitatea de
observat și cercetător – și obține patru tipuri de procedee de
culegere a datelor:
 observație pasivă fără interacțiune socială;
 observație pasivă cu interacțiune socială;
 observație activă cu interacțiune socială;
 observație activă fără interacțiune socială.
Culegerea de date observaționale variază:
 între deschise (căutarea unui model), închise și codate
(căutarea confirmării modelului);
 de‐a lungul unui continuum de la participative (în care
cercetătorul este acceptat ca cineva care este prezent în
142
C APITOLUL AL 11‐ LEA . Observația
mod regulat și membru al comunității de studiu) la

neparticipative (în care cercetătorul este un străin care
conduce observații sistematice fără a interacționa cu
cineva).
Cercetătorii implicați în observarea participanților:
 au acces la majoritatea mediilor și activităților;
 intră în mediul comunității;
 pot învăța cum să se comporte, să gândească și să
înțeleagă cum se iau deciziile într‐un anumit cadru
cultural atunci când participă activ la viața comunității
și își asumă anumite responsabilități;
 se pot afilia cu o familie sau un mentor care este, ideal,
o forță neutră ce poate oferi accesul în multe sectoare ale
comunității, instrucțiuni lingvistice dacă cercetătorii
trebuie să învețe limba locală și sprijin atunci când
lucrurile nu sunt clare sau merg prost;
 stabilesc relații pozitive cu experții locali, paznicii /
portarii și părțile interesate;
 sunt invitați, în timp, să participe la viața comunității.
Observarea participanților:
 crește validitatea socială și a conținutului datelor culese
pentru majoritatea cercetătorilor cu abilități sociale;
 este o activitate în care cercetătorul înregistrează ceea ce
observă sub formă de note de teren cu ajutorul
computerelor, al înregistrărilor vocale și al notițelor cu
creionul pe hârtie;
 este o activitate în care cercetătorul înregistrează,
notează și observă: diferențele de gen în luarea
deciziilor, în atribuirea responsabilităților și rolurilor;
143
diferențele de putere; distribuția resurselor în familii și

comunități; influențele asupra achiziției de medicamente
de bază; modul în care se desfășoară activitățile;
semnificația produselor materiale, a ritualurilor și
termenilor;
 este o formă de ucenicie în care cercetătorul nu își
ascunde și nu își pierde identitatea, ci îi adaugă noi
roluri și responsabilități prin învățare;
 este stresantă pentru cercetători deoarece le testează
constant capacitatea de adaptare la situații noi și
nefamiliare în domeniu;
 nu este intruzivă (în sensul că nu produce schimbări în
modelele comportamentale și în credințe);
 stimulează capacitatea cercetătorului de a rămâne
suficient de angajat pentru a obține înțelegere, dar
suficient de dezactivat pentru a observa și înregistra
conversațiile și observațiile care constituie înregistrarea
acumulării datelor in teren.
Observatorii pot dori să observe mai sistematic folosind
un proces de comparație și contrast pentru a descrie variația
comportamentelor, evenimentelor sau proceselor identificate în
observarea participanților și pentru a descoperi ce ar putea
explica aceste variații. Odată ce gama de variații este
identificată și descrisă în general, cercetătorii pot, în continuare,
specifica natura observațiilor lor folosind culegerea datelor în
locații specifice și la intervale de timp specificate, indici, măsuri
calitative sau chiar cantitative și scheme de codare sau de
observare. De exemplu, cercetătorii interesați de factorii care
promovează consumul de droguri în baruri și cluburi ar putea
144
face observații și în diferite tipuri de locații care variază în funcție

de configurație, dimensiune, tip de articole vândute, tip de
clienți, tip de muzică etc. Având site‐uri clasificate, ar putea dori
să observe, folosind o listă de verificare sau o schemă de codare,
eșantioane din fiecare tip de site și să‐și programeze observațiile
din oră în oră timp de 5 ore pentru a monitoriza schimbările
survenite în timp. Observarea focalizată poate fi realizată cu
scheme de observare preexistente impuse într‐un anumit mediu.
Cu toate acestea, cercetătorii calitativi buni folosesc observarea
participanților mai întâi pentru a evalua dacă și cum poate fi
făcută o schemă de observare derivată extern mai relevantă
pentru mediul respectiv și problema de studiu.
Observația (Șandor, 2013):
 este directă;
 „permite analiza și contextul în care se desfășoară
comportamentul studiat”;
 permite compararea raportărilor verbale cu
comportamentul efectiv;
 „permite studierea unor subiecți care nu pot sau nu vor
să se exprime”;
 se desfășoară, cel mai adesea, în mediul natural al
subiecților.
Din punctul de vedere ale tehnicilor folosite, observația
poate fi:
 participativă sau non‐participativă: în observația
participativă, observatorul se integrează în mediu
„pentru că poate înțelege mai mult despre o anumită
activitate dacă participă la ea și despre un anumit grup
dacă participă la activitățile desfășurate de către acesta”
(Șandor, 2013), și se poate atașa sau nu de unul sau mai
145
mulți membri ai grupului sau de o anumită activitate: în

acest din urmă caz, cercetătorul controlează planul
cercetării, în timp ce subiectul cercetării poate avea
control doar asupra unei componente limitate a
proiectului (Cancian & Armstead, 2000); în observația
non‐participativă, observatorul este exterior
fenomenului, „ceea ce îl face mai obiectiv, dar nu îi
permite o cunoaștere mai bună a acestuia” (Șandor,
2013);
 deschise, ascunse și mixte: în observația deschisă,
„observatorul își declară calitatea, dar apare problema
unei posibile modificări de comportament a celor
studiați (reactivitate), tocmai datorită faptului că se știu
observați” (Șandor, 2013); în observația ascunsă,
observatorul nu‐și declară calitatea, dar apare problema
unui posibil comportament lipsit de etică din partea
acestuia, a unei posibile identificări a observatorului cu
unul sau mai mulți dintre subiecți sau a unei posibile
încălcări a vieții private a subiectului / subiecților; în
observația mixtă, observatorul se integrează în mediu
fără a participa direct.
În funcție de specificul cercetării, cercetătorul poate alege
o tehnică sau alta din cele patru situații distincte (Figura 11.1):
participare
Cercetător / Cercetător /
Gradul de
observator „spion” observator „actor social”

Cercetător / Cercetător /
observator „nedeclarat” observator „neutru”
Gradul de recunoaștere a statutului de cercetător
Slab Puternic
Figura 11.1. Tehnici de observație

(după Kohn & Negre, 1991, în Șandor, 2013, 79)
146
Observația este o metodă calitativă și cantitativă:

 observația calitativă poate fi observație naturală sau
etnografie: observația naturală se desfășoară în mediul
natural al celor observați și „se referă la observarea
tuturor artefactelor, comportamentelor și evenimentelor
dintr‐un anumit mediu” (Șandor, 2013); etnografia
vizează înțelegerea activității unui grup („bandă de
cartier, comunitate rurală, grup de funcționari publici
dintr‐un anumit serviciu, oameni ai străzii etc.” –
Watson & Till, 2010);
 observația cantitativă, numită și observație
sistematică: „este foarte potrivită pentru studiul unor
comportamente nonverbale sau spațiale; începe prin a
stabili cât mai precis scopul cercetării, continuă cu
delimitarea cât mai clară a comportamentelor de
observat și a modului în care se va face notarea; necesită
construirea unui sistem de clasificare explicită,
exhaustivă și mutual exclusivă a comportamentelor și o
metodă de organizare a spațiului în care se face
observația și a perioadelor de timp în care se desfășoară
studiul” (Șandor, 2013).
11.2. Calitățile observatorului
Oricine observă o anumită situație poate observa lucruri

diferite. Dacă se încearcă și atribuirea unui înțeles celor
observate, acesta ar putea fi extrem de diferit de la un
observator la altul – în majoritatea cazurilor, din cauza lipsei
unor abilități necesare cum ar fi (Șandor, 2013):
147
 „capacitatea de a selecta corect elementele esențiale ale

situației observate”;
 capacitatea de implicare în sensul dedicării scopurilor
cercetării;
 „capacitatea de redactare a notelor de teren care trebuie
să fie clare și concise” și să nu omită comportamente sau
contexte relevante;
 „înțelegerea cât mai bună a limbajului verbal și non‐
verbal (a abilității de a discerne anumite nuanțe și
tonalități ale limbajului, de a înțelege diferite gesturi și
expresii ale feței)”;
 minuțiozitatea, adică „abilitatea de a percepe detalii pe
care alții nu le văd”;
 o bună memorie (deoarece nu toate observațiile pot fi
notate pe loc);
 răbdare, deoarece, „pentru a înțelege un anumit
comportament, eveniment sau grup, observațiile pot
dura foarte mult (uneori chiar ani)”.
Observația participativă necesită, în plus, câteva abilități
legate de interacțiunea cu alte persoane (Șandor, 2013):
 abilitatea de a asculta activ, adică „de a asculta, de a
transmite interlocutorului acest lucru și de a transmite
că înțelege mesajul transmis”;
 „capacitatea de adaptare la culturi diferite de cea cu care
este obișnuit”;
 „capacitatea de integrare în grup, ceea ce face ca
observatorul să fie acceptat de grup ca un membru
oarecare (dar cu acces la informațiile necesare) și să‐i
facă pe ceilalți să uite că este un observator”;
148
 „empatia, capacitatea de a recunoaște și de a împărtăși,

într‐o oarecare măsură, sentimentele celorlalți
permițând, în același timp, și distanțarea față de
acestea”.
11.3. Fișa / ghidul / grila de observație
Observația folosește ca instrument de cercetare fișa /

ghidul / grila de observație care trebuie să conțină următoarele
elemente:
 comportamentele care interesează (mai ales în
etnografie);
 durata observației;
 frecvența unor comportamente (numai în observația
sistematică);
 gradul în care este întâlnită o anumită caracteristică
(numai în observația sistematică);
 locul / locurile în care se desfășoară cercetarea;
 modul în care se notează observațiile;
 perioada de timp în care se face observația;
 regulile de observare: „condițiile prealabile (familiarizarea
cu obiectivele cercetării; cunoașterea unităților de
observație – fiecare comportament observat trebuie să fie
corect inclus în grila de observație; notarea elementelor de
context – spațiul în care se desfășoară acțiunea, alte
elemente care pot influența evenimentele; notarea cât
mai repede cu putință a observațiilor – nu și în cazul
observatorilor‐‚spioni’ care nu pot lua note decât după
ce au ieșit din mediul studiat; notarea a ceea ce se vede
149
și nu interpretările observatorului asupra

fenomenului)” (Șandor, 2013); condițiile legate de
notarea observațiilor – de exemplu, filmate sau cu
ajutorul tehnologiei moderne).
În principiu, „observațiile trebuie notate pe larg în
vederea obținerii unor informații cât mai bogate (informațiile
calitative), care sunt ulterior codate și transformate în
informație cantitativă” (Șandor, 2013).
Pentru o observație desfășurată fără fișa / ghidul / grila
de observație, trebuie notate cu grijă toate elementele observate
(Șandor, 2013):
 descrierea acțiunilor participanților: cine inițiază
interacțiunea, comportamente verbale și non‐verbale,
eventuale incidente;
 descrierea locației în care are loc observația;
 descrierea momentului în care se desfășoară observația;
 „descrierea observatorului și a poziției sale față de evenimente
(distanța, gradul de implicare în evenimentele
observate, modul în care se face observația și în care se
notează observațiile)”;
 „descrierea participanților cu toate caracteristicile
observabile” (modul în care sunt îmbrăcați, modul în care
vorbesc, sexul, vârsta);
 descrierea tuturor elementelor care pot influența observația.
Descrierile trebuie să fie detaliate pentru a permite
formarea unei imagini cât mai clare a evenimentelor, locului și
personajelor în discuție.
150
11.4. Acces și identitate
Mediile în care se face observația pot fi clasificate astfel

(Silverman, 2010):
 „medii închise / private (familii, grupuri, organizații) în
care: accesul este mai dificil; trebuie cerută, în mod
oficial, permisiunea (care poate fi acordată sau nu de
către șeful instituției, o altă persoană cu atribuții în
domeniul respectiv sau un membru al grupului /
organizației) de a intra;
 medii publice (în parc, într‐un magazin, pe stradă etc.)
în care: accesul este liber dar, uneori, trebuie solicitată
permisiunea de a studia un grup; accesul prin
intermediul unei persoane este mai ușor și, deseori,
persoana respectivă este sau devine informatorul
principal asupra modului de funcționare a grupului /
organizației; asocierea cu o anumită persoană poate
aduce și dezavantaje (de exemplu, ascunderea de
informații care nu trebuie să fie aflate de către cel care l‐
a prezentat grupului pe observator, sau modificarea
comportamentului subordonaților celui care l‐a
introdus pe observator în instituție)”.
Indiferent de mediu, accesul se face în anumite condiții
(Șandor, 2013):
 asumarea unei identități „care să poată fi păstrată o
perioadă cât mai lungă de timp și să fie, de preferință,
cât mai apropiată de caracteristicile și cunoștințele
observatorului” pentru situațiile în care observatorii
sunt nedeclarați;
151
 confidențialitatea datelor „dacă se poate folosi numele

real al grupului / organizației și al membrilor săi, dacă
observatorul are acces la toate activitățile și
evenimentele sau doar la unele, dacă gradul în care
observatorul poate participa la activități etc.”
11.5. Aplicații practice (după Șandor, 2013)

11.5.1. Care dintre următoarele metode și tehnici de cercetare permite / permit
aflarea atitudinilor și sentimentele celor investigați?
O Analiza statisticilor oficiale O Experimentul
O Observația sistematică O Interviul
11.5.2. Care metodă / metode permite / permit cel mai bine studierea unui subiect
în profunzime?
O Experimentul O Interviul
O Observația non‐participativă O Sondajul de opinie
11.5.3. Observația participativă presupune, fără excepție:

O Că cercetătorul trebuie să le ceară permisiunea celor observați
O Că grupul de control trebuie să fie echivalent cu grupul supus
tratamentului
O Că nu există nicio grilă de observație
O Folosirea unei eșantionări simple aleatorii
11.5.4. Găsiți un subiect de cercetare pentru care ați prefera să folosiți observația
în locul unei metode indirecte. Justificați‐vă alegerea.
11.5.5. Construiți o grilă de observație pentru studierea comportamentului unor

asistenți sociali în timpul serviciului. Cum ar fi mai bine să o aplicați?
152
Studiul de caz
1. Definiție, categorii
2. Studiul de caz: avantaje și
dezavantaje
3. Studiul de caz în asistența socială
12.1. Definiție, categorii
Analiza de caz sau studiul de caz este o „metodă de

cercetare exhaustivă a unei unități sociale, a unor evenimente,
fenomene sau procese considerate a alcătui un tot structurat”
(Mărginean, 1998, 25). Studiul de caz „[include] generarea de
eșantioane (care sunt alcătuite din cazuri individuale) pentru
analiza statistică, utilizarea exemplelor empirice (sau a
cazurilor) pentru a ilustra aspecte ale teoriilor sociologice
generale, și analize comparative ale evenimentelor
interconectate (sau cazuri) care formează modele istorice și
culturale” (Miller & Jones, 2000, 243). După Wolff (2007, 2976),
studiul de caz este o „abordare sau o strategie specifică ce poate
fi utilizată ca unitate de analiză și, de asemenea, mijlocul prin
care datele sunt culese, organizate și prezentate”, în care analiza
are ca scop investigarea evenimentelor sau problemelor
contemporane în cadrul vieții lor reale, cercetătorii își
153
concentrează studiul în primul rând pe nivelul micro

(evenimente, grupuri, indivizi, instituții, organizații), și sunt
cuprinse o serie de tehnici de cercetare utilizate pentru a
examina fenomenele sociale. După Șandor (2013), studiul de
caz „este metoda cea mai potrivită atunci când se dorește o
investigare completă și în profunzime a unui subiect și a
contextului în care se desfășoară acesta”. Metodele prezentate
în capitolele tratatelor nu reușesc, întotdeauna, să releve toate
aspectele ascunse ale realității.
Flyvbjerg (2011, în Șandor, 2013) identifică patru
caracteristici specifice studiului de caz:
 „este intensiv, fiind mai bogat, mai complet și mai
detaliat;
 include evoluția în timp a cazului;
 nu neglijează relația cazului cu exteriorul (de aceea,
delimitarea granițelor cazului este importantă pentru a
vedea ce intră în caz și ce rămâne în contextul acestuia);
 pune accentul pe alegerea unității de studiu și pe
delimitarea sa în detrimentul considerentelor legate de
metoda de cercetare”.
În general, „cărțile despre metodele de culegere a
datelor sau de cercetare nu menționează studiul de caz
deoarece acesta nu este o metodă în sine ci, mai degrabă, o
metodă care folosește, la rândul ei, alte metode” (Șandor, 2013):
 analiza documentelor;
 experimentul;
 interviul;
 observația participativă sau non‐participativă;
 sondajul de opinie.
154
C APITOLUL AL 12‐ LEA . Studiul de caz
Yin (2002, în Șandor, 2013) împarte studiile de caz în

funcție de scopul pentru care sunt folosite, în:
 studii de caz descriptive, „în care cazurile sunt legate de
o teorie: se descrie cum se leagă fiecare aspect al cazului
de teoria avansată și apoi se încearcă să se vadă cum
funcționează relațiile de tipul cauză – efect”;
 studii de caz explicative, în care se caută relațiile cauzale
care explică fenomenul studiat;
 studii de caz exploratorii (considerate preliminarii
pentru anumite cercetări), „în care cercetarea de teren și
culegerea de date poate fi făcută înainte de definirea
ipotezelor” (cf. și Iovu et al., 2015).
În asistența socială, studiul de caz poate avea mai multe
utilizări (Coleman & Runcan, 2020):
 descrierea acțiunilor;
 descrierea contextului în care au fost întreprinse
acțiunile;
 explicarea legăturilor cauzale complexe în acțiunile din
viața reală;
 explorarea situațiilor în care acțiunea evaluată nu
produce un set clar de rezultate.
Studiile de caz se pot concentra asupra unuia sau mai
multor cazuri:
 studiul de caz cu un singur caz (ales înainte de a începe
culegerea datelor) „se folosește pentru a genera,
confirma sau infirma o teorie într‐o situație unică sau
extremă folosind, deseori, date longitudinale” (Tanur,
2008);
155
 studiul de caz cu mai mult cazuri (care nu sunt nici

unice, nici extreme) „oferă concluzii mai convingătoare
folosind compararea cazurilor permițând atât studierea
fiecărui caz în parte, cât și studierea fiecărei caracteristici
în mai multe cazuri” (Șandor, 2013).
Selectarea cazurilor trebuie să se facă în funcție de teoria
testată, cu variații ale valorilor variabilei / variabilelor studiate.
Cele mai potrivite strategii de selectare a cazurilor în studiile
de caz sunt (Becker, 2008):
 „eșantionarea probabilistă: simplă, care permite
generalizarea rezultatelor la nivelul întregii populații;
stratificată, care permite generalizarea rezultatelor la
nivelul sub‐grupurilor;
 selectarea cazurilor cu maximum de informație – cazuri
critice, cazuri extreme sau deviante, cazuri cu maximă
variație”.
Studiul de caz se deosebește de experiment deoarece
cercetează aspecte prezente de viață socială și nu exercită un
control asupra comportamentelor și acțiunilor, și de monografie
(care este, prin definiție, descriptivă) deoarece se caută să se
răspundă la întrebări de tipul „cum” și „de ce” au loc
comportamentele și acțiunile (Mărginean, 1998, 25).
Sociologul german de origine italiană Robert Michels
(1876‐1936) a formulat, în cartea Partidele politice (1911), „legea
de fier a oligarhiei, potrivit căreia nici o organizație nu poate
evita să fie condusă de către o elită” (un grup sau o clasă de
oameni văzuți ca având cea mai mare putere și influență într‐o
societate, în special datorită bogăției sau privilegiului lor) sau o
oligarhie (un grup mic de persoane care dețin controlul asupra
156
unei țări sau organizații), din cauza necesităților tactice și

tehnice ale organizației. „Această lege a fost formulată folosind
un caz critic: au fost studiate partidele socialiste, cele care aveau
cele mai înalte idealuri democratice și erau preocupate de
participarea maselor. Deoarece legea s‐a verificat pentru un caz
critic (partidele socialiste), ea este adevărată pentru toate
celelalte cazuri.” (Șandor, 2013)
12.2. Studiul de caz: avantaje și dezavantaje
Pentru a identifica avantajele și dezavantajele

studiului de caz, Blatter (2008) compară acest tip de abordare a
cercetării cu altele două – experimentul și sondajul cu un număr
mare de respondenți:
 într‐un experiment: cazurile sunt create de către
cercetător; factorii de influență pot fi controlați;
 într‐un sondaj cu un număr mare de respondenți, situația
este cea prezentată în Tabelul 12.1.
12.3. Studiul de caz în asistența socială
Studiind un caz, cercetătorul‐asistent social poate:

 dobândi cunoștințe și abilități de intervenție;
 îmbogăți stocul de cunoștințe teoretice;
 verifica „puterea” unei teorii.
În asistența socială, la fel ca în științele sociale, în
general, obiectivul este trecerea de la nivelul individual /
particular la nivelul general în paralel cu înțelegerea ambelor
niveluri.
157
Ca cercetător, asistentul social (Ionescu, 2003, 213):

 identifică, pe teren, o situație problematică din viața de
zi cu zi cu ajutorul celor implicați în ea;
Tabelul 12.1. Studiul de caz vs. sondajul cu un număr mare

de respondenți (după Blatter, 2008, 68‐69)
Studiu de caz Sondaj cu un număr mare de
respondenți
Este principala sursă de inovație Tăria sa stă în controlul scopului
teoretică empiric al noilor concepte teoretice
Are o afinitate față de obiectivele Tinde să se concentreze pe
descriptive și este preocupat de obiectivele cercetării cauzale și
fixarea mecanismelor și căilor dezvăluie puterea medie a unui
specifice între cauze și efecte factor care provoacă un efect
Are un avantaj comparativ puternic Are avantaj în ceea ce privește
în ceea ce privește „profunzimea” „lățimea” propunerilor, un
analizei (completivitatea empirică și argument important în contexte în
integralitatea naturală, bogăția care există multe cazuri similare
conceptuală și consistența teoretică) sau în care se presupune o
populație omogenă de cazuri
Are avantaje în ceea ce privește Este mai bine echipat pentru
construcția și validitatea internă asigurarea validității externe prin
deoarece poate utiliza indicatori din utilizarea mijloacelor de control
ce în ce mai diverși pentru statistice
reprezentarea unui concept teoretic
și pentru asigurarea validității
interne a inferențelor cauzale și/sau a
interpretărilor teoretice pentru aceste
cazuri
 descrie actorii, condițiile, factorii, normele, resursele,

valorile etc.;
 adoptă o ipoteză sau o orientare pentru studiul său;
 caută să surprindă complexitatea situației;
158
 își completează informațiile din studierea cazului cu

ajutorul convorbirilor, al documentelor oficiale, al
observațiilor directe etc.;
 compară fenomenul studiat cu fenomenul anticipat
(tehnica pattern‐matching);
 supune textul rezultat unora dintre subiecții implicați în
studiul de caz;
 adaugă elementele omise considerate semnificative;
 corectează textul;
 definitivează forma finală a studiului de caz care
conține: „prezentarea problemelor identificate de
cercetătorul‐asistent social; prezentarea problemelor
identificate de către persoanele implicate; contextul /
istoria problemelor; puncte tari și puncte slabe; modul
de funcționare formală / informală; evaluarea problemei
de studiat și definirea ei; cercetarea‐intervenție;
evaluarea, impactul și diseminarea rezultatelor” (Yin,
2005)
Deși studiul de caz reproduce caracteristicile generale
ale metodei biografice ca modalitate de investigare socială și
psihosocială, el are anumite caracteristici proprii (Ionescu,
2003):
 „este utilizat în diferite domenii ale cunoașterii
științifice (psihologie, sociologie, științe politice) și
acțiunii sociale (administrație, asistență socială)”;
 „este, prin excelență, o cercetare calitativă de
profunzime, al cărei scop principal este culegerea unor
informații detaliate cu privire la o anumită entitate
159
socială (fapt social, grup, individ, organizație) oferind o

imagine cât mai completă despre aceasta”;
 „integrează mai multe metode și tehnici de investigare
(analiza documentelor sociale, documentarea teoretică,
interviul, observația)”;
 încearcă explicarea unei categorii de fenomene sociale
(dependența, disfuncțiile instituționale, tranziția
politică) „prin analiza detaliată a unui fapt, individ sau
grup”;
 reunește informații referitoare la contextul social,
evenimente reale, fapte, reprezentări ale subiecților
despre fapte / persoane;
 conține „interpretarea datelor de către specialist”;
 conține „formularea unor strategii de intervenție
socială”;
 „este o modalitate complexă de investigare psihosocială
sau socială cu scopul de a diagnostica / evalua o situație
dată, de a prognoza evoluția acestei situații și/sau de a
proiecta o intervenție socială (ameliorare / schimbare)”.
Iluț (1997, 108) distinge, în funcție de scopul investigării,
următoarele tipuri de studii de caz:
 „studiul de caz instrumental, care cercetează în detaliu un
caz particular (un ‚instrument’ al unei strategii de
cunoaștere mai largi)” cu scopul de a lămuri o problemă
/ teorie mai generală;
 studiul de caz intrinsec (de exemplu, studiul monografic),
care: este utilizat „ca investigație psihosocială care
sintetizează informații cu privire la întregul context
situațional în care se află clientul individual în asistența
160
socială” (Runcan & Lupșa, 2020) răspunzând, astfel,

„normativelor de personalizare a acțiunii asistențiale și
reprezentând o secvență importantă în conceperea
diagnozei și intervenției sociale; nu poate omite
încadrarea cazului într‐un context social mai larg
(familie, regim politic, zonă geografică etc.)”; operează
implicit cu idei teoretice; „urmărește investigarea cât
mai minuțioasă a unui caz particular ca interes în sine,
fără scopul de a identifica trăsături generale sau de a
„testa” o ipoteză sau o idee”;
 „studiul de cazuri colective / multiple, care este o cercetare
ce are ca scop identificarea unor note și mecanisme
comune entităților sociale studiate în vederea efectuării
unor comparații și generalizări teoretice”.
Studiul de caz folosit în asistența socială trebuie să
furnizeze anumite categorii de informații (Ionescu, 2003):
 „date biopsihosociale (descriere sistematică): date
biografice: data și locul nașterii, domiciliul, componența
familiei, evenimente biografice importante, condiții
materiale și de locuit; date medicale: evoluție și dezvoltare
fizică; date psihologice: dezvoltarea personalității,
aptitudini, comportamente, imaginea de sine, modelul
de comunicare și relaționare etc.; date educaționale:
traiectoria școlară, succes / eșec școlar, activități extra‐
școlare etc.; date profesionale (dacă este cazul): loc de
muncă, venituri, statut profesional, satisfacția muncii”;
 „aspecte particulare ale cazului: detalii privind aspectele
vieții cotidiene: integrare familială, instituționalizare, alte
forme de asistare, rețeaua de relații, experiențe de viață;
161
descrierea problemelor clientului; ierarhizarea problemelor

clientului”;
 „metodologia de abordare a cazului (prezentarea
metodelor și tehnicilor de investigare utilizate)”: analiza
documentelor sociale, documentarea teoretică, interviul
(ghidul de interviu) (Runcan, Runcan & Melenti, 2021),
observația (grila de observație);
 „interpretarea datelor: evaluarea situației clientului
(raportul nevoi: resurse); diagnosticul psihosocial; propunerile
de intervenție” (acordarea de resurse materiale, asistență
juridică, educațională, psihoterapeutică, punerea în
drepturi etc.).
Datele obținute cu ajutorul studiului de caz sunt folosite
la întocmirea anchetei sociale care (Ionescu, 2003):
 are ca scop „furnizarea unor informații preliminare
luării unor decizii de către factorii și instituțiile
specializate în rezolvarea problemelor sociale (de
exemplu, autoritatea tutelară)”;
 are o finalitate practică imediată;
 conține informații „prezentate într‐o formă semi‐
standardizată cu privire la identitatea clientului
serviciului asistențial”, mediul social în care se plasează
clientul, propuneri de soluționare a cazului, resursele
materiale ce pot fi mobilizate, tipul de problemă cu care
se confruntă clientul etc.;
 detaliază categoria de informații necesare;
 este necesară în cazuri prevăzute de lege ca acordarea
de ajutoare persoanelor aflate în situații de risc, adopția
162
națională și internațională, instituirea tutelei sau

curatelei, instituționalizarea etc.;
 „este un înscris (un document oficial) prin care se
specifică situația concretă a persoanei / grupului care
necesită o anumită formă de asistare”;
 „impune respectarea următoarelor condiții: efectuarea
anchetei de către specialiști (asistenți sociali, psihologi,
pedagogi), respectarea exigențelor legate de fond
(ancheta se bazează pe un intens studiu psihosocial al
sistemului‐țintă), respectarea exigențelor legate de
formă (informații prezentate coerent, sistematic și
complet), un punct de vedere al factorului de decizie clar
formulat și operațional”;
 „oferă tabloul sintetic al unei investigații sociale
complexe și de durată”;
 presupune și utilizarea unor instrumente de investigare
realizate „cu ajutorul unor coduri și simboluri ce
exprimă diversitatea raporturilor sociale ale subiecților
analizați” – ecomapa „reprezentare grafică a locului
individului și al familiei în contextul social, evidențiind
natura relațiilor existente și intensitatea acestora”,
genograma „diagramă similară arborelui genealogic, care
vizualizează relațiile intergeneraționale dintr‐o familie”
– „prin care se vizualizează schematic și se evaluează
sistemul relațiilor sociale și familiale în care este situat
clientul”;
 se deosebește de ancheta sociologică prin amploarea
investigației, finalitatea urmărită, forma de prezentare și
problematica abordată;
163
 utilizează, ca modalități de culegere a datelor, analiza

documentelor personale și oficiale, discuțiile cu
specialiști din alte domenii (juriști, medici, psihologi),
documentarea, intervievarea potențialului client și a
persoanelor din proximitatea acestuia, observația.
După Miller & Jones (2000, 248), „[…] metoda studiului
de caz este o abordare dinamică a studierii vieții sociale, pe care
sociologii o modifică și o folosesc pentru a realiza diverse
politici și obiective teoretice. Deși popularitatea metodei
studiului de caz pălește și scade în timp, ea pare a fi întotdeauna
o strategie majoră de cercetare a sociologilor de orientare
umanistă.”
Exemple de studii de caz

A. Studiul minorităților etnice: romii
În acest caz, cercetătorul‐asistent social (Ionescu, 2003,
135):
 trebuie să‐și clarifice câteva concepte de utilizat pe
parcursul studiului de caz: apartenență culturală,
comunitate etnică (etnie), etnie („totalitatea oamenilor
care vorbesc aceeași limbă și care au o cultură comună”
– DEX’16), etnonim (nume de etnie sau de popor),
minoritate etnică (un grup din cadrul unei comunități
care are tradiții naționale sau culturale diferite de
populația principală), prejudecăți discriminatorii (opinii
negative exprimate sau atitudini negative manifestate
față de un grup de persoane pe baza dizabilității, etniei,
genului, identității de gen, orientării sexuale, rasei sau
religiei) etc.;
164
 trebuie să se documenteze pe baza lucrărilor de

antropologie fizică și genetica populațiilor, a cercetărilor
asupra minorităților etnice, a cadrului legislativ
internațional și intern;
 trebuie să inventarieze concluzii desprinse din
cercetările asupra minorităților etnice:
 căsătoria pe baza unei înțelegeri între familii;
 aproximativ 2,5% din căsătorii sunt oficiate la
biserică;
 aproximativ 70% din tinerii căsătoriți locuiesc, cel
puțin la început, în familia soțului;
 meserii tradiționale: argintari, căldărari, lăutari,
spoitori etc.;
 multe căsătorii nu sunt legalizate;
 multe persoane nu au acte de identitate;
 natalitatea este foarte ridicată;
 numărul mediu de persoane pe familie: 6,6;
 vârsta medie la prima naștere < 18 ani;
 poate urmări, printre altele:
 (auto)(socio)construcția identității individuale și
colective;
 atitudinea față de autorități;
 atitudinea față de muncă;
 modul de obținere a resurselor subzistenței;
 modul de viață într‐o comunitate a romilor;
 participarea școlară;
 tradițiile culturale ale acestei minorități etnice;
 trebuie să urmărească, printre altele, dacă vizează familia:
 cine administrează veniturile familiei;
165

cum încearcă membrii familiei să‐și rezolve problemele;

cum se planifică traiectoriile membrilor familiei;

cum se soluționează problemele ce apar în familie;

dacă se apelează la serviciile de planificare familială;

dacă și cum sunt ierarhizate problemele cu care se
confruntă membrii familiei;
 datele de identificare ale membrilor familiei;
 modul cum se ocupă familia de educația copiilor;
 numărul copiilor care frecventează școala;
 numărul copiilor;
 numărul membrilor familiei;
 ocupațiile membrilor familiei;
 pregătirea școlară a membrilor familiei;
 relațiile cu prietenii, rudele, vecinii;
 trebuie să se oprească, dacă vizează școlarizarea copiilor de
romi, asupra unei situații concrete dintr‐un singur sat.
B. Studiul familiilor monoparentale

Modelul „clasic” de familie a fost influențat de (Yin,
2005):
 apariția concubinajelor;
 creșterea numărului de familii monoparentale;
 creșterea numărului de femei care lucrează;
 creșterea numărului divorțurilor;
 destrămarea familiei din cauza violenței în familie;
 evoluția conduitelor conjugale;
 „evoluția conduitelor sexuale”;
 „punerea în discuție a eticii familiale de inspirație iudeo‐
creștină”;
166
 ruptura dintre generații;

 „schimbările din legislație privind avortul, coabitarea,
contracepția, divorțul, dreptul copiilor, dreptul soțiilor
etc.”;
 „schimbările în politica socială vizând familia”;
 urbanizare;
 etc.
Familia are câteva funcții al căror echilibru trebuie
menținut (Ionescu, 2003):
 „asigurarea înlocuirii membrilor societății pentru
reproducerea acesteia (într‐un cadru reglementat al
raporturilor sexuale);
 socializarea adecvată a copiilor ce vor forma societatea
de mâine”.
Cercetătorul‐asistent social având ca scop studiul
familiilor monoparentale poate urmări:
 „construirea unor proceduri de evaluare a situațiilor
pentru o intervenție adecvată etc.” (Ionescu, 2003);
 identificarea cauzelor apariției familiilor monoparentale
(decesul unuia dintre soți; separarea în fapt; părăsirea
familiei prin divorț de către unul dintre soți; tânăra care
naște un copil fără a fi căsătorită etc.);
 „identificarea problemelor cu care se confruntă familiile
monoparentale: probleme de exercitare a rolului
parental – părintele are serviciu cât doi, ceea ce face să
scadă performanțele în exercitarea altor roluri
profesionale” (Yin, 2005); probleme financiare;
probleme materiale; probleme de relaționare cu copiii –
„părinții acordă mai puțin timp copiilor, copiii se
167
maturizează mai repede atunci când preiau de mici

sarcini familiale și devin confidenți și/sau suport
emoțional al părintelui etc.” (Ionescu, 2003);
 „implementarea unor module de training pentru
părinții singuri pentru a‐i ajuta să chibzuiască bugetul
familiei” (Ionescu, 2003), să‐și formeze conduite de acces
pe piața muncii, să‐și schimbe fără traume modul de
viață, etc.

12.4.1. Care credeți că este metoda de cercetare cea mai potrivită pentru testarea
unei relații cauzale? De ce?
O Comparația O Experimentul
O Interviul O Observația
12.4.2. Care dintre următoarele metode credeți că poate / pot fi folosite pentru
culegerea de date calitative și cantitative? De ce?
O Analiza documentelor O Focus grupul
O Observația O Studiul de caz
12.4.3. Care metodă credeți că are cea mai mare validitate externă (adică
posibilitate de generalizare a rezultatelor)? De ce?
O Interviul O Observația
O Sondajul de opinie O Studiul de caz
12.4.4. Citiți cu atenție studiile de caz prezentate de Coleman & Runcan (2020)
și indicați dacă și în ce mod copilăria subiecților le‐a influențat stilul parental.
168
BIBLIOGRAFIE
Agar, M. H. (2001). Ethnography. În N. J. Smelser & P. B. Baltes (Eds.),

Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences, Volume 3 (4857‐
4862). Amsterdam – New York, NY: Elsevier.
Almeida, F. (2018). Strategies to Perform a Mixed Methods Study.
European Journal of Education Studies, 5(1), 137‐151. DOI: 10.5281/
znodo.1406214.
Appelbaum, P. S. (2001). Informed and Implied Consent of Research
Subjects. În N. J. Smelser & P. B. Baltes (Eds.), Encyclopedia of the
Social & Behavioral Sciences, Volume 3 (13246‐13250). Amsterdam –
New York, NY: Elsevier.
Archer, E. (2018). Qualitative data analysis: a primer on core
approaches. În S. Kramer, A. Fynn, S. Laher & H. J. van Vuuren
(Eds.), Online Readings in Research Methods (ORIM) (1‐22).
Johannesburg: Psychological Society of South Africa.
https://doi.org/10.17605/OSF.IO/BNPFS.
Aspers, P. & Corte, U. (2019). What is Qualitative in Qualitative
Research. Qualitative Sociology, 42, 139‐160. https://doi.org/
10.1007/s11133‐019‐9413‐7.
Axinn, W. G. & Pearce, L. D. (2009). Mixed Method Data Collection
Strategies. Cambridge: Cambridge University Press.
Bakker, J. I. (Hans). (2007). Methods. În G. Ritzer (Ed.), The Blackwell
Encyclopedia of Sociology (2967‐2971). Malden, MA – Oxford –
Victoria: Blackwell Publishing.
Bazeley, P. (2004). Issues in Mixing Qualitative and Quantitative
Approaches to Research. În R. Buber, J. Gadner & L. Richards
169
(Eds.), Applying qualitative methods to marketing management

research (141‐156). London: Palgrave Macmillan.
Bazeley, P. (2009). Integrating Data Analyses in Mixed Methods
Research. Journal of Mixed Methods Research, 3(3), 203‐207. DOI:
10.1177/1558689809334443.
Becker, W. E. (2008). Sampling. În W. A. Darrity Jr. (Ed.), International
Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition, Volume 7 (316‐318).
Farmington Hills, MI: The Gale Group.
Berghe, P. L. van den. (2008). Ethnographic Research. În W. A. Darrity
Jr. (Ed.), International Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition,
Volume 7 (192‐194). Farmington Hills, MI: The Gale Group.
Bird, M. H., Butler, M. H. & Fife, S. T. (2007). The Process of Couple
Healing Following Infidelity: A Qualitative Study. Journal of
Couple & Relationship Therapy, 6(4), 1‐25. https://doi.org/10.1300/
J398v06n04_01.
Blatter, J.J. (2008). Case Study. În L. M. Given (Ed.), The SAGE
Encyclopedia of Qualitative Research Methods (68‐71). Los Angeles –
London – New Delhi – Singapore: SAGE.
Bowen, P., Rose, R. & Pilkington, A. (2017). Mixed Methods ‐ Theory
and Practice. Sequential, Explanatory Approach. International
Journal of Quantitative and Qualitative Research Methods, 5(2), 10‐27.
Bucă, M., Evseev, I., Kiraly, F., Crașoveanu, D. & Vasiluță, L. (1978).
Dicționar analogic și de sinonime al limbii române. București: Editura
Științifică și Enciclopedică.
Burgess, R. G. (2008). Participant Observation. În W. A. Darrity Jr.
(Ed.), International Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition,
Calancie, O., Ewing, L., Narducci, L. D., Horgan, S. & Khalid‐Khan, S.
(2017). Exploring how social networking sites impact youth with
anxiety: A qualitative study of Facebook stressors among
adolescents with an anxiety disorder diagnosis. Cyberpsychology:
170
Bibliografie
Journal of Psychosocial Research on Cyberspace, 11(4), 1‐20. DOI:

10.5817/CP2017‐4‐2.
Campbell, R. T. (2000). Longitudinal Research. În E. F. Borgatta & R.
Montgomery (Eds.), Encyclopedia of Sociology, Volume 3 (1683‐
1696). New York, NY: Macmillan Reference USA.
Campbell, D. T. & Fiske, D. W. (1959). Convergent and discriminant
validation by the multitrait‐multimethod matrix. Psychological
Bulletin, 56(2), 81‐105. https://doi.org/10.1037/h0046016.
Cancian, F. & Armstead, C. (2000). Participatory Research. În E. F.
Borgatta & R. Montgomery (Eds.), Encyclopedia of Sociology,
Volume 3 (2038‐2044). New York, NY: Macmillan Reference USA.
Chelcea, S. (1998). Analiza conținutului. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu
(coord.), Dicționar de sociologie (25‐27). București: Editura Babel.
Chelcea, S. (1998). Interviu. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu (coord.),
Dicționar de sociologie (306‐308). București: Editura Babel.
Chelcea, S. (1998). Panel. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu (coord.),
Chelcea, S. (2001). Tehnici de cercetare sociologică. București: S.N.S.P.A.
Cinnirella, M. & Loewenthal, K. M. (1999). Religious and ethnic group
influences on beliefs about mental illness: A qualitative interview
study. British Journal of Medical Psychology, 72(4), 505‐524. DOI:
10.1348/000711299160202.
Clair, J. M. & Wasserman, J. (2007). Qualitative Methods. În G. Ritzer
(Ed.), The Blackwell Encyclopedia of Sociology (3726‐3733). Malden,
MA – Oxford – Victoria: Blackwell Publishing.
Coleman, A. & Runcan, P. (2020). Importanța copilăriei de ieri asupra
parentalității de azi. În P. Runcan (Coord.), Copilărie și parentalitate
cu impact, 1 (271‐344). Timișoara: Editura de Vest.
Coteanu, I., Seche, L. & Seche, M. (Coord.) (2016). Dicționarul explicativ
al limbii române. Ediția a II‐a, revizuită și adăugită. București:
Editura Univers Enciclopedic. (DEX’16)
171
Creswell, J. W. & V. L. Plano Clark. (2006). Designing and Conducting

Mixed Methods Research. Thousand Oaks, CA – London – New
Delhi: SAGE Publications.
Creswell, J. W. (1998). Qualitative Inquiry and Research Design: Choosing
Among Five Traditions, Fourth Edition. Thousand Oaks, CA –
London – New Delhi: SAGE Publications.
Creswell, J. W. (2003). Research Design: Qualitative, Quantitative and
Mixed Methods Approaches, Second Edition. Thousand Oaks, CA –
London – New Delhi: Sage.
Creswell, J. W. (2007). Qualitative inquiry and research design: Choosing
among five approaches, Second edition. Thousand Oaks, CA: Sage.
Creswell, J. W. (2014). Research Design: Qualitative, Quantitative and
Mixed Methods Approaches, Fourth Edition. Thousand Oaks, CA:
Sage.
Curelaru, M. (2015). Metode de cercetare în psihologie. Iași: Universitatea
„Al. I. Cuza”.
Data Collection Methods for Program Evaluation: Focus Groups.
(2008). Evaluation Briefs, 13, 1‐2.
Davis, M. A. & Poston Jr., D. L. (2008). Research Methods (In
Sociology). În W. A. Darrity Jr. (Ed.), International Encyclopedia of
the Social Sciences, 2nd edition, Volume 5 (113‐115). Farmington
Hills, MI: The Gale Group.
Denzin, N.K. (2008). Evolution of Qualitative Research. În L. M. Given
(Ed.), The SAGE Encyclopedia of Qualitative Research Methods (311‐
319). Los Angeles – London – New Delhi – Singapore: SAGE.
Donmoyer, R. (2008). Quantitative Research. În L. M. Given (Ed.), The
SAGE Encyclopedia of Qualitative Research Methods (713‐718). Los
Angeles – London – New Delhi – Singapore: SAGE.
Ellis, C. & Ellingson, L. L. (2000). Qualitative Methods. În E. F.
Borgatta & R. Montgomery (Eds.), Encyclopedia of Sociology,
Volume 4 (2287‐2296). New York, NY: Macmillan Reference USA.
172
Bibliografie
Ferguson, H., Warwick, L., Cooner, T. S., Leigh, J. & Disney, T. (2020).
The nature and culture of social work with children and families
in long‐term casework: Findings from a qualitative longitudinal
study. Child & Family Social Work, 25(3), 694‐703. https://doi.org/
10.1111/cfs.12746.
Ferrey, A. E., Hughes, N. D., Simkin, S., Locock, L., Stewart, A., Kapur,
N., Gunnell, D. & Hawton, K. (2016). The impact of self‐harm by
young people on parents and families: a qualitative study. BMJ
Open, 6(1), 1‐7. DOI: 10.1136/bmjopen‐2015‐ 009631.
Fetterman, D.M. (2008). Methods. În L.M. Given (Ed.), The SAGE
Encyclopedia of Qualitative Research Methods (288‐292). Los Angeles
– London – New Delhi – Singapore: SAGE.
Focus Group Questionnaire Fundamentals – Basic Questions. (2012).
Disponibil la: http://www.focusgrouptips.com/focus‐group‐
questionnaire.html. Accesat la 09.12.2022.
Fontana, A. (2007). Structured, Unstructured, and Postmodern
Interviewing. În G. Ritzer (Ed.), The Blackwell Encyclopedia of
Sociology (2407‐2411). Malden, MA – Oxford – Victoria: Blackwell
Publishing.
Forrest, C. J. (2009). A System‐Based, Qualitative Inference Method of
Heuristics for Foresight and Futures Studies. PhD Thesis. Leeds:
Metropolitan University.
Forster, J. J. (2001). Sample Surveys: Nonprobability Sampling. În N.
J. Smelser & P. B. Baltes (Eds.), Encyclopedia of the Social &
Behavioral Sciences, Volume 8 (13467‐13470). Amsterdam – New
York, NY: Elsevier.
Fournier, A. K. (2008). Survey. În W. A. Darrity Jr. (Ed.), International
Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition, Volume 8 (241‐243).
Farmington Hills, MI: The Gale Group.
Garcia, G. E. & Poston Jr., D. L. (2008). Methodology. În W. A. Darrity
Jr. (Ed.), International Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition,
173
Gavrilă‐Ardelean, M. & Runcan, R. (2022). Role of the Social Worker

in Time of Covid‐19 Pandemic. Revista de Asistență Socială, XXI(4),
33‐45.
Geană, G. (1998). Emic / Etic. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu (coord.),
Dicționar de sociologie (213). București: Editura Babel.
Geană, G. (1998). Etnografie. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu (coord.),
Dicționar de sociologie (220). București: Editura Babel.
Gibbs, A. (1997). Focus Groups. Social Research Update 19, 1‐6.
Disponibil la: http://sru.soc.surrey.ac.uk/SRU19.html. Accesat la
08.12.2022.
Guazzo, G. (2008). Qualitative Methods. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
International Encyclopedia of the Social Sciences, 2nd edition, Volume 5
(110‐112). Farmington Hills, MI: The Gale Group.
Guetterman, T. C. (2015). Descriptions of Sampling Practices Within
Five Approaches to Qualitative Research in Education and the
Health Sciences. Forum: Qualitative Social Research, 16(2), 1‐23.
Guidelines for Conducting a Focus Group. (2005). Disponibil la:
http://assessment.aas.duke.edu/documents/How_to_Conduct_a_
Focus_Group.pdf. Accesat la 08.12.2022.
Hall, J. R. (2001). History of Qualitative Methods. În N. J. Smelser & P.
B. Baltes (Eds.), Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences,
Volume 8 (12613‐12617). Amsterdam – New York, NY: Elsevier.
Hammersley, M. (2007). Ethnography. In G. Ritzer (Ed.), The Blackwell
Hammersley, M. (2007). Participant and Non‐participant Observation.
În G. Ritzer (Ed.), The Blackwell Encyclopedia of Sociology (3236‐
3240). Malden, MA – Oxford – Victoria: Blackwell Publishing.
Hammersley, M. (2011). Ethnography. În G. Ritzer & J. M. Ryan (Eds.),
The Concise Encyclopedia of Sociology (199‐200). Malden, MA –
Oxford – Chichester: Wiley‐Blackwell.
174
Bibliografie
Hancock, B. (2002). An Introduction to Qualitative Research. Cupertino,

CA: Trent Focus.
Harding, T. & Whitehead, D. (2013). Analysing data in qualitative
research. În Z. Schneider & D. Whitehead (Eds.), Nursing and
Midwifery Research: Methods and Appraisal for Evidence‐based
Practice, Fourth edition (141‐160). Maryland Heights, MI –
Amsterdam: Mosby – Elsevier.
Hargens, L. J. (2000). Sampling Procedures. În E. F. Borgatta & R.
Montgomery (Eds.), Encyclopedia of Sociology, Volume 4 (2444‐
2449). New York, NY: Macmillan Reference USA.
Haytko, D. L., Parke, R. S., Motley, C. M. & Torres, I. M. (2014). Body
image and ethnicity: A qualitative exploration. Journal of
Management and Marketing Research, 17, 1‐20.
Hazelwood, S. D. & Koon‐Magnin, S. (2013). Cyber Stalking and
Cyber Harassment Legislation in the United States: A Qualitative
Analysis. International Journal of Cyber Criminology, 7(2), 155‐168.
Hetrick, S. E., Subasinghe, A., Anglin, K., Hart, L., Morgan, A. &
Robinson, J. (2020). Understanding the Needs of Young People
Who Engage in Self‐Harm: A Qualitative Investigation. Frontiers
in Psychology, 10, 1‐10. DOI: 10.3389/fpsyg.2019.02916.
Higginbottom, G. M. A. (2004). Sampling issues in qualitative
research. Nurse Researcher, 12(1), 7‐19. DOI: 10.7748/nr2004.07.
12.1.7.c5927.
Hoskins, J. & Frank, G. (2007). Biography. În G. Ritzer (Ed.), The
Blackwell Encyclopedia of Sociology (287‐291). Malden, MA – Oxford
– Victoria: Blackwell Publishing.
Hoskins, J. & Frank, G. (2011). Biography. În G. Ritzer & J. M. Ryan
(Eds.), The Concise Encyclopedia of Sociology (30‐31). Malden, MA –
Oxford – Chichester: Wiley‐Blackwell.
Hurubean, A. (2003). Construcția metodologică a asistenței sociale. În
G. Neamțu (Coord.), Tratat de asistență socială (277‐318). București:
Editura Polirom.
175
Iluț, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului: concepte și metode.

Iași: Editura Polirom.
Ionescu, I. (2003). Metodologia cercetării socialului. Repere pentru
asistenții sociali. În G. Neamțu (Coord.), Tratat de asistență socială
(213‐276). București: Editura Polirom.
Iosim, I., Runcan, P., Runcan, R., Jomiru, C. & Gavrilă‐Ardelean, M.
(2022). The Impact of Parental External Labour Migration on the
Social Sustainability of the Next Generation in Developing
Countries. În Sustainability, 14(8), 4616. https://doi.org/10.3390/
su14084616.
Iovu, M., Mocean, R., Runcan, P. & Runcan, R. (2015). An exploratory
case study of the religiosity, spirituality and death attitudes in two
Romanian elderly day centres. Revista de Asistență Socială, XIV(2),
47‐58.
Isasi, C. R. (2008). Cross‐sectional Research. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
Islam, M.R. & Faruque, C.J. (2016). Features of Qualitative Research.
În M.R. Islam & C.J. Faruque Edds.), Qualitative Research: Tools and
Techniques (18‐52). Stockholm: Farwood Publishing.
Jensen, K. B. (2002). A Handbook of Media and Communication Research:
Qualitative and Quantitative Methodologies. London – New York,
NY: Routledge.
Johnson, R. B. & Onwuegbuzie, A. J. (2004). Mixed Methods Research:
A Research Paradigm Whose Time Has Come. Educational
Researcher, 33(7), 14‐26. https://doi.org/10.3102/0013189X033007014.
Julien, H. (2008). Content Analysis. În L. M. Given (Ed.), The SAGE
Kapp, M. B. (2008). Informed Consent. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
176
Bibliografie
Krausz, S. & Stegar, I. (2007). Metodologia și metodica sociologiei.

București: Editura Matrix Rom.
Lamb, J. (2007). Quantitative Methods. În G. Ritzer (Ed.), The Blackwell
Latimer, J. (Ed.) (2003). Advanced Qualitative Research for Nursing.
Oxford: Blackwell Science Ltd.
Liamputtong, Pranee. (2011). Focus Group Methodology: Principles and
Practice. London – Thousand Oaks, CA – New Delhi – Singapore:
Sage Publications.
Lietz, C. A. & Zayas, L. E. (2010). Evaluating Qualitative Research for
Social Work Practitioners. Advances in Social Work, 11(2), 188‐202.
DOI: 10.18060/589.
Majumdar, A. (2019). Thematic Analysis in Qualitative Research. În
M. Gupta, M. Shaheen & K. P. Reddy (Eds.), Qualitative Techniques
for Workplace Data Analysis (197‐220). Hershey, PA: IGI Global.
https://doi.org/10.4018/978‐1‐5225‐5366‐3.
Marici, M., (2022). Analiza de date în Jamovi. Craiova: Editura SciTech.
Marici, M., (2015). Analiza de date în SPSS. Iași: Editura Pim.
Marici, M., Clipa, O., Runcan, R. & Iosim, I. (2022). Perceptions of
parenting during the COVID‐19 quarantine period, in Suceava,
the epicenter of COVID‐19 outbreak in Romania. International
Journal of Environmental Research and Public Health, 19(23), 16188.
https://doi.org/10.3390/ijerph192316188.
Mărginean, I. & Vasile, M. (Coord.) (2015). Dicționar de calitatea vieții.
București: Editura Academiei Române.
Mărginean, I. (1998). Analiza de caz. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu
(coord.), Dicționar de sociologie (25). București: Editura Babel.
Mărginean, I. (2000). Proiectarea cercetării sociologice. București: Editura
Polirom.
177
Mărginean, I. (2020). Cercetările de diagnoza calității vieții în cadrul

Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Calitatea vieții, XXXI(2),
136‐156.
McGann, K. J. (2010). Trainees’ Use of Supervision for Work With Lesbian,
Gay, and Bisexual Clients: A Qualitative Study. PhD Dissertation.
College Park, MD: University of Maryland.
McIntosh, W. A. (2008). Survey Methods. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
Miftode, V. (1994). Teorii și metode în asistența socială. Iași: Editura
Fundației Axis.
Mihu, A. (1992). Introducere în sociologie. Cluj‐Napoca: Editura Dacia.
Miller, G. E. & Jones, R. S. (2000). Case Studies. În E. F. Borgatta & R.
Montgomery (Eds.), Encyclopedia of Sociology, Volume 1 (243‐249).
New York, NY: Macmillan Reference USA.
Moore, Dale A., Klingborg, Donald J., Brenenr, James S. and Gotz,
Adrienne A. (2002). Using Focus Groups for Continuing
Veterinary Medical Education Needs Assessment and Program
Planning. Journal of Veterinary Medical Education, 20 (2), 101‐104.
DOI: 10.3138/jvme.29.2.101.
Neuendorf, K. A. (2010). Content Analysis – A Methodological Primer
for Gender Research. Sex Roles, 64, 276‐289. DOI: 10.1007/s11199‐
010‐9893‐0.
Onwuegbuzie, A. J. & Burgess, M. L. (2011). Mixed Methods. În G.
Ritzer & J. M. Ryan (Eds.), The Concise Encyclopedia of Sociology
(397). Malden, MA – Oxford – Chichester: Wiley‐Blackwell.
Onwuegbuzie, A. J. & Combs, J. P. (2011). Data Analysis in Mixed
Research: A Primer. International Journal of Education, 3(1). DOI:
10.5296/ije.v3i1.618.
Onwuegbuzie, A. J. (2007). Mixed Methods. În G. Ritzer (Ed.), The
Blackwell Encyclopedia of Sociology (2978‐2981). Malden, MA –
Oxford – Victoria: Blackwell Publishing.
178
Bibliografie
Osters, Sandi and Tiu, F. Simone. (2012). Writing Measurable Learning

Outcomes. 1‐10. Disponibil la: http://www.gavilan.edu/research/spd/
Writing‐Measurable‐Learning‐Outcomes.pdf. Accesat la 08.12.2022.
Owen, J.A.T. (2008). Naturalistic Inquiry. În L.M. Given (Ed.), The
SAGE Encyclopedia of Qualitative Research Methods (547‐550). Los
Angeles – London – New Delhi – Singapore: SAGE.
Patton, M. Q. (2007). Qualitative (Purposive) Sampling. În G. Ritzer
(Ed.), The Blackwell Encyclopedia of Sociology (4006‐4007). Malden,
MA – Oxford – Victoria: Blackwell Publishing.
Prior, L. (2007). Documentary Analysis. În G. Ritzer (Ed.), The
Blackwell Encyclopedia of Sociology (1213‐1216). Malden, MA –
Oxford – Victoria: Blackwell Publishing.
Reczek, C. (2014). The Intergenerational Relationships of Gay Men
and Lesbian Women. Journal of Gerontology, Series B: Psychological
Sciences and Social Sciences, 69(6), 909‐919. DOI: 10.1093/geronb/
gbu042.
Roomaney, R. & Coetzee, B. (2018). Introduction to and application of
mixed methods research designs. În S. Kramer, A. Fynn, S. Laher
& H. J. van Vuuren (Eds.), Online Readings in Research Methods
(ORIM) (1‐23). Johannesburg: Psychological Society of South
Africa. https://doi.org/10.17605/OSF.IO/BNPFS.
Rotariu, T. & Iluț, P. (1997). Ancheta sociologică și sondajul de opinie.
Teorie și practică. Iași: Editura Polirom.
Runcan, P., Runcan, R. & Melenti, T. (2021). Relația dintre inteligența
emoțională și succesul școlar. În D. Opriș, I. Scheau & O. Moșin
(Coord.), Educația din perspectiva valorilor (53‐57). București:
Editura Eikon.
Runcan, R. & Drușcă, O. (2019). Social Work and Family
Relationships: Impact of Paternal Education on Teenage Girls.
Revista de Asistență Socială, XVIII(2), 67‐84.
179
Runcan, R. & Grămadă, N. (2019). Migration from Eastern Europe to

Western Europe: Negative Effects on Mothers and Daughters,
Revista de Asistență Socială, XVIII(4), 1‐16.
Runcan, R. & Lupșa, R. (2020). Analysis of the Effectiveness of the
“Teen Challenge Programme” After 13 Years of Social Work in
Recovering Romanian Addicts. Revista de Asistență Socială, XIX(1),
53‐67.
Runcan, R. (2017). Psycho‐social Risks of Facebook Communication.
Revista de Asistență Socială, XVI(2), 87‐99.
Șandor, S. (2013). Metode și tehnici de cercetare în științele sociale.
București: Editura Tritonic.
Scârneci, F. (2007). Cercetări calitative în asistența socială. Încercări
studențești, Vol. I. Brașov: Editura Universității Transilvania.
Scârneci‐Domnișoru, F. (2016). Datele vizuale în cercetarea socială. Cluj‐
Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Schensul, J. J. (2008). Methodology. În L. M. Given (Ed.), The SAGE
Sieber, J. E. (2001). Research Ethics: Research. În N. J. Smelser & P. B.
Baltes (Eds.), Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences,
Volume 8 (13235‐13240). Amsterdam – New York, NY: Elsevier.
Silverman, D. (2000). Doing qualitative research: A practical handbook.
Thousand Oaks, CA: Sage.
Stegar, I. (2012). Ghidul cercetării sociologice. Petroșani: Editura Focus.
Stone, P. J. (2000). Content Analysis. În E. F. Borgatta & R.
Tanur, J. M. (2008). Longitudinal Research. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
180
Bibliografie
Thorne, S. (2000). Data analysis in qualitative research. Evidence Based

Nursing, 3(3), 68‐70. http://dx.doi.org/10.1136/ebn.3.3.68.
Toma, D., Runcan, P. & Runcan, R. (2021). Role of Christian Moral
Education in Preventing Antisocial Behaviour. Taras Shevchenko 6th
International Conference on Social Sciences, April 4‐5, 2021, Kiev (928‐
933).
Trașă, L. (2015). Metode și tehnici de cercetare în psihologie. București:
Universitatea Spiru Haret.
Vaismoradi, M., Turunen, H. & Bondas, T. (2013). Content analysis
and thematic analysis: Implications for conducting a qualitative
descriptive study. Nursing and Health Sciences, 15, 398‐405. DOI:
10.1111/nhs.12048.
Valentine, J. C. (2008). Quantitative Methods. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
Vlăsceanu, L. (1998). Observație. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu (coord.),
Vlăsceanu, L. (1998). Eșantionare. În C. Zamfir & L. Vlăsceanu
(coord.), Dicționar de sociologie (215‐218). București: Editura Babel.
Wagner, P., Chirca, C., Zamfir, C., Molnar, M. & Pârciog, S. (1998).
Metode și tehnici de evaluare a sărăciei. București: CNS, ICCV &
MMPS.
Warren, C. A. B. (2000). Ethnography. În E. F. Borgatta & R.
Watson, A., & Till, K.E. (2010). Ethnography and Participant
Observation. În D. DeLyser, S. Herbert, S. Aitken, M. Crang, & L.
McDowell (Eds.), The SAGE Handbook of Qualitative Geography
(121‐137). Los Angeles – London – New Delhi – Singapore –
Washington, DC: SAGE.
181
Whitehead, D. & Day, J. (2013). Mixed‐methods research. În Z.

Schneider & D. Whitehead (Eds.), Nursing and Midwifery Research:
Methods and Appraisal for Evidence‐based Practice, Fourth edition
(237‐255). Maryland Heights, MI – Amsterdam: Mosby – Elsevier.
Wolcott, H.F. (1980). How to Look Like an Anthropologist Without
Really Being One. Practicing Anthropology, 3(2), 56–59.
Wolff, K. (2007). Case Study Methods. În G. Ritzer (Ed.), The Blackwell
Wong, K. K. (2008). Documentary Studies. În W. A. Darrity Jr. (Ed.),
Wyllie, T. M. (2018). Using Thematic Analysis in Qualitative Research ‐
Scenario Excerpts Interviews for Trainee Teachers. PhD Thesis.
Gaborone: UNICAF University.
Yin, R. K. (2005). Studiul de caz. București: Editura Polirom.
182

Carte Metodologia Cercetarii Calitative

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Metodologia Cercetarii Calitative

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REMUS RUNCAN

Suport de curs universitar

Suport de curs universitar

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

© 2023 Autorul volumului. Toate drepturile rezervate. Repro‐

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................... 13

CAPITOLUL 1. Cercetarea calitativă,

CAPITOLUL AL 2‐LEA. Metodologia de cercetare....................... 31

CAPITOLUL AL 3‐LEA. Metodologia cercetării calitative (I) .... 45

CAPITOLUL AL 4‐LEA. Metodologia cercetării calitative (II) ... 59

CAPITOLUL AL 5‐LEA. Analiza documentelor............................ 71

CAPITOLUL AL 6‐LEA. Cercetarea etnografică............................ 83

CAPITOLUL AL 7‐LEA. Focus grupul (I) ....................................... 97

CAPITOLUL AL 8‐LEA. Focus grupul (II).................................... 109

CAPITOLUL AL 9‐LEA. Interviul .................................................. 121

CAPITOLUL AL 10‐LEA. Metoda biografică ............................... 131

CAPITOLUL AL 11‐LEA. Observația ............................................ 141

CAPITOLUL AL 12‐LEA. Studiul de caz ...................................... 153

BIBLIOGRAFIE ............................................................................... 169

Cartea „Metodologia cercetării în științele sociale:

bibliografie considerabilă, cu studii recente care dau lucrării un

îl va avea, este că oferă curioșilor și persoanelor care admiră

Lect. Univ. Dr. Marius MARICI,

Metodologia cercetării în științele sociale: Cercetarea

Rorty (1982, în Ellis & Ellingson, 2000, 2294) spune că

oamenii și fenomenele observate” (Clair & Wasserman,

1.1. Definiții, caracteristici

Cercetarea calitativă (Creswell, 1998; Silverman, 2000;

dată doctrinelor filosofice care susțin posibilitatea

2007; Onwuegbuzie, 2007; Whitehead & Day, 2007; Valentine,

(care îi încurajează pe cercetători să fie inovativi), cât și a

următoarele criterii (Silverman, 2000, 12): Au fost culegerea și

utiliza metode sau surse de date multiple) constatările

Tabelul 1.1. Strategii de cercetare (după Creswell, 2003, 13)

Metode calitative Metode cantitative Metode mixte

 eșantionarea în cercetarea cu metode mixte;

 fundamentele epistemologice ale cercetării cu metode

1.2. Cercetarea calitativă: avantaje și dezavantaje

După Johnson & Onwuegbuzie (2004, 20), cercetarea

 cercetătorul răspunde la schimbările care apar în

1.3. Cercetarea cantitativă: avantaje și dezavantaje

Cercetarea cantitativă prezintă, după aceiași autori,

 culegerea datelor folosind unele metode cantitative

ipotezelor, mai degrabă decât pe generarea acestora

1.4. Cercetarea mixtă: avantaje și dezavantaje

Cercetarea mixtă, la rândul ei, prezintă avantaje și

 poate furniza dovezi mai puternice pentru o concluzie

1.5. Aplicații practice

1.5.3. Practica de mai jos aparține metodelor de cercetare calitativă sau

1.5.4. Identificați o întrebare de cercetare într‐un articol de presă scrisă și

1.5.5. Alegeți un subiect de studiat și discutați cum ar putea fi studiat acesta

Tipul de abordare Strategia de lucru Metode

1.5.6. Alegeți un articol de presă scrisă care să indice o cercetare calitativă,

1.5.7. Găsiți un studiu explicativ cu design de metode mixte publicat într‐un

Chelcea (2001, 18) face următoarele precizări: „Chiar

2.1. Metodologia cercetării în științele sociale

După Șandor (2013), în cercetarea în științele sociale se

2.1.1. Metodologia cercetării în psihologie

După Curelaru (2015):

 procedee (procedeul „o particularizare a tehnicii, o

experiențelor umane, inclusiv diferitele niveluri ale

2.1.2. Metodologia cercetării în sociologie