PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 

MIRELA-IOANA BORCHIN
PRELEGERI DE LINGVISTICĂ

Editura Excelsior Art vă aduce în casă

CARTEA – PRIETENUL CARE NU TRĂDEAZĂ!
 MIRELA-IOANA BORCHIN

Editor: Corina Victoria Bădulescu

Tehnoredactor: Zsolt Novac
Coperta: Dr. Ovidiu Borchin

Multiplicare CD
Dataprint International – www.dataprint.ro

ISBN 978-973-59-56-6
Distribuit exclusiv de Editura Excelsior Art

© – 00 – Editura EXCELSIOR ART

Acest CD e protejat prin Lege împotriva pirateriei.
Orice reproducere parţială sau integrală se va face
doar cu acordul Editurii Excelsior Art.

Editura EXCELSIOR ART

Timişoara, Str. Augustin Pacha, nr. 2, camera 28
CP. 262, OP. 1, cod 300011
e‑mail: editura@excelsiorart.ro
telefon / fax 0256/201078
www.excelsiorart.ro

Pentru a avea în biblioteca personală cărţile noastre, vizitaţi librăria Excelsior Art
la adresele de mai sus.
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 3

MIRELA-IOANA BORCHIN

PRELEGERI DE
LINGVISTICĂ

Editura Excelsior Art

00
 MIRELA-IOANA BORCHIN
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 5

CuPRINS

1. Introducere în lingvistică .....................................................................

1.1. Obiectul lingvisticii ......................................................................
1.2. Direcţii de cercetare în lingvistică................................................
1.2.1. Lingvistica comparativă‑istorică (indoeuropeană) ...............3
1.2.2. Lingvistica generală..............................................................
1.2.2.1. Lingvistica structuralistă ...............................................
1.2.2.2. Lingvistica generativă‑transformaţională .....................6
1.2.3. Alte tipuri de lingvistică .......................................................8
1.2.3.1. Lingvistica matematică .................................................8
1.2.3.2. Psiholingvistica .............................................................9
1.2.3.3. Sociolingvistica.............................................................
1.2.3.4. Pragmalingvistica .........................................................
1.2.3.5. Lingvistica textuală .......................................................7
1.2.3.6. Lingvistica spaţială .......................................................8
1.2.3.7. Lingvistica computaţională ...........................................9
2. Discipline conexe lingvisticii...............................................................30
.. Stilistica ........................................................................................3
2.1.1. Între o stilistică lingvistică şi o stilistică literară .................3
2.1.2. Stilistica şi gramatica igurii .................................................35
2.1.3. Gramatica metaforei .............................................................38
2.2. Semantica .....................................................................................0
2.2.1. Semantica lingvistică ............................................................
2.2.2. Semantica nonlingvistică ......................................................
2.3. Semiotica ......................................................................................6
2.3.1. Lingvistica structuralistă şi semiologia ................................7
6 MIRELA-IOANA BORCHIN

2.3.2. Domeniul semioticii .............................................................50

2.3.3. Direcţii de dezvoltare în semiotică .......................................5
2.4. Pragmatica ....................................................................................53
2.4.1. Domeniul pragmaticii ...........................................................5
2.4.2. Teoria actelor de vorbire. Teoria enunţului...........................58
.... Actele de vorbire ...........................................................58
2.4.2.2. Enunţul ..........................................................................6
2.4.2.2.1. Forţa ilocuţionară a enunţului ..............................6
2.4.2.2.2. Forţa perlocuţionară a enunţului ...........................6
2.4.2.2.3. Semniicaţia enunţului...........................................65
2.4.2.2.3.1. Implicatura ....................................................67
2.4.2.2.3.2. Presupoziţia ...................................................70
....3.3. Deicticile .......................................................7
2.4.2.2.4. Unicitatea enunţului ..............................................76
2.4.2. Principiile pragmaticii ..........................................................77
2.4.3.1. Principiul cooperării .....................................................77
2.4.3.2. Principiul politeţii .........................................................79
2.4.4. Direcţii de dezvoltare în pragmatică:
Analiza conversaţiei şi analiza discursului ........................80
2.4.4.1. Analiza conversaţiei ......................................................80
2.4.4.2. Analiza discursului........................................................83
3. Limba ..................................................................................................86
3.1. Originea limbii .............................................................................86
3.1.1. Ipoteza sursei divine .............................................................87
3.1.2. Ipoteza sursei onomatopeice.................................................89
3.1.3. Ipoteza sursei interjecţionale ................................................90
3.1.4. Ipoteza sursei gestuale ..........................................................9
3.1.5. Ipoteza sursei iziologice ......................................................9
3.1.6. Ipoteza sursei interacţionale şi tranzacţionale ......................9
3.1.7. Ipoteza sursei poetice ...........................................................95
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 7

3.1.8. Concluzii...............................................................................95
3.2. Aspecte deinitorii ale limbii ........................................................96
3.2.1. Caracterul social al limbii.....................................................98
3.2.2. Caracterul istoric al limbii ..................................................0
3.2.3. Caracterul sistemic al limbii ...............................................05
4. Clasiicarea limbilor ...........................................................................0
4.1. Clasiicarea genealogică a limbilor ............................................
4.1.1. Arborele genealogic al limbilor ..........................................
4.1.2. Familiile de limbi ...............................................................3
4.1.2.1. Familia limbilor indoeuropene ...................................3
4.1.2.1.1. Limba sursă .........................................................
4.1.2.1.2. Ramurile familiei indoeuropene..........................
4.1.2.1.2.1. Ramura indoiraniană ...................................
4.1.2.1.2.1.1. Limbile indiene ....................................5
4.1.2.1.2.1.2. Limbile iraniene...................................6
4.1.2.1.2.2. Ramura europeană .......................................7
4.1.2.1.2.2.1. Limbile care nu se pot reuni
într‑un grup .....................................7
4.1.2.1.2.2.2. Limbile vechi balcanice ..................8
4.1.2.1.2.2.3. Limbile baltoslave...........................0
4.1.2.1.2.2.4. Limbile germanice ..........................
4.1.2.1.2.2.5. Limbile celtoitalice .........................5
4.1.2.1.2.2.6. Limbile romanice ............................7
4.1.2.2. Alte familii de limbi ...................................................3
4.1.2.2.1. Familia hamito‑semitică......................................3
4.1.2.2.2. Familia limbilor ino‑ugrice ................................33
4.1.2.2.3. Familia limbilor turco‑tătare ...............................33
4.1.2.2.4. Familia limbilor chino‑tibetane...........................33
4.1.2.2.5. Familia limbilor manciuro‑tunguse.....................33
4.1.2.2.6. Familia limbilor amerindiene ..............................3
8 MIRELA-IOANA BORCHIN

4.1.2.2.7. Familia limbilor malaio‑polineziene ...................3

4.1.2.2.8. Familia limbilor ibero‑caucaziene ......................3
4.1.2.2.9. Familia limbilor africane.....................................35
4.1.2.2.10. Familia limbilor dravidiene...............................35
4.1.2.2.11. Familia limbilor mongolice ...............................35
4.2. Clasiicarea tipologică a limbilor ...............................................35
4.2.1. Limbile izolante (amorfe) ...................................................36
4.2.2. Limbile aglutinante.............................................................37
4.2.3. Limbile lexionare ..............................................................39
4.2.4. Limbile incorporante (polisintetice) ...................................
4.3. Concluzii ....................................................................................
5. Locul limbii române în ROMANIA...................................................
5.1. Deinirea noţiunii de Romania ...................................................144
5.2. Momentul diferenţierii idiomurilor romanice de latină..............5
5.3. Taxonomia limbilor romanice ....................................................6
5.4. Diferenţe între limbile romanice ................................................8
5.4.1. Diferenţe de statut politico‑administrativ ...........................8
5.4.2. Diferenţe de substrat ...........................................................50
5.4.3. Diferenţe privind perioada de romanizare ..........................5
5.4.4. Diferenţe de superstrat........................................................53
5.4.5. Diferenţe privind structura dialectală .................................5
5.4.6. Diferenţe privind momentele de atestare ............................56
5.5. Proilul romanic al românei ........................................................59
5.5.. Date istorice ........................................................................6
5.5.1.1. Teritoriul şi epoca de formare a limbii române...........6
5.5.1.2. Bezna documentară .....................................................63
5.5..3. Superstratul slav..........................................................66
5.5.1.4. Reromanizarea ............................................................69
5.5.2. Date lexicale (Romanitatea cuvântului românesc) .............7
5.5.2.1. Moştenirea autohtonă..................................................7
5.5.2.2. Moştenirea latină ........................................................78
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 9

5.5.2.3. Împrumuturile din slavă şi slavonă .............................83

5.5.2.4. Împrumuturile din lumea romanică ............................87
5.5.2.5. Împrumuturile recente ................................................9
6. Din istoria teoriilor lingvistice ...........................................................9
6.1. Teoria comparativă‑istorică ........................................................9
6.1.1. Primii teoreticieni indoeuropenişti .....................................96
6.1.2. Aplicaţii ale teoriei comparative şi istorice:
gramaticile comparative şi gramaticile istorice ..................98
6.1.3. Neogramaticii .....................................................................0
6.1.3.1. Teoreticienii noii orientări istorice ..............................0
6.1.3.2. Noile gramatici istorice...............................................03
6.2. Teoria structuralistă ....................................................................06
6.2.1. Dihotomiile saussuriene .....................................................09
6.2.1.1. Limba vs. vorbirea
(Lingvistica limbii vs. lingvistica vorbirii) .................09
6.2.1.2. Lingvistica sincronică vs. lingvistica diacronică ........0
6.2.1.3. Lingvistica internă vs. lingvistica externă ..................0
6.2.2. Teoria saussuriană a limbii .................................................
6.2.2.1. Sistemul limbii ............................................................3
6.2.2.2. Semiotica limbii ..........................................................
6.2.3. Teoria saussuriană a semnului lingvistic ............................5
6.2.4. Şcoli lingvistice structuraliste.............................................8
6.3. Teoria generativă şi transformaţională .......................................
6.3.1. Varianta iniţială a teoriei generative şi transformaţionale .
6.3.2. Varianta perfecţionată a teoriei/ gramaticii generative
şi transformaţionale ............................................................6
6.3.3. Structura unei gramatici de tip
Aspects of a Theory of Syntax ..........................................9
6.3.4. Metalimbajul teoriei / gramaticii
generative‑transformaţionale ..............................................3
6.3.5. Teoria inneistă.....................................................................3
0 MIRELA-IOANA BORCHIN

7. Anexa 1 – Metode de cercetare în lingvistică (preluate din

Mirela‑Ioana Borchin, Vademecum în lingvistică,
Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2004)..................................37
Anexa 1.1. Metoda comparativă‑istorică (p. 71‑77) .........................37
Anexa 1.2. Metoda reconstrucţiei (p. 77‑81) ....................................7
Anexa 1.3. Metoda comutării (p. 107‑109) .......................................5
Anexa 1.4. Metoda distribuţiei (p. 109‑110) .....................................55
Anexa 1.5. Metoda analizei în constituenţi imediaţi (p. 110‑113) ....57
Anexa 1.6. Metoda analizei semice (componenţiale) (p.113‑122)....60
Anexa 1.7. Metoda câmpurilor lexicale (semantice) (p. 113‑122) ....67
Anexa 2 – Comunicarea lingvistică (preluată din
Mirela‑Ioana Borchin, Vademecum în lingvistică,
Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2004, p. 33‑40) ......................7
Anexa 3 – Funcţiile limbajului (preluate din
Mirela‑Ioana Borchin, Vademecum în lingvistică,
Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2004, p. 40‑43) ......................8

8. Bibliograie ........................................................................................87
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 

1. INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ

.. OBIECtuL LINGvIStICII

În mod obişnuit, lingvistica este percepută ca ştiinţa limbii. Ca

instrument de comunicare, de gândire şi de creaţie, limba este un fenomen
social şi istoric al cărui studiu trebuie să aibă o complexitate apropiată de cea
a obiectului.
Istoria lingvisticii propriu‑zise este de două secole, dar interesul pentru
limbă este mult mai vechi. De aceea, avem mărturii ale unor observaţii,
catalogări şi norme lingvistice încă din epoci foarte îndepărtate. Antichitatea
ne furnizează primele exemple de gramatici, glosare, dicţionare, comentarii
ilologice în ediţii critice ale operelor literare – rod al nevoii de a cunoaşte, dar
şi de a transmite altora cunoştinţe despre numeroase aspecte ale limbii. Iniţial,
descrierea acestora ocupa poziţii marginale în cadrul altor ştiinţe, precum
retorica, poetica, literatura, istoria, logica şi ilosoia etc.
Autonomizarea lingvisticii s‑a produs mult mai târziu, în momentul în
care s‑au creat premisele deinirii unui obiect propriu – limba (într‑o primă
fază, istoria comparată a limbilor) – şi ale descoperirii şi aplicării unei metode
capabile să asigure un studiu ştiinţiic al obiectului. Ca ştiinţă de sine‑stătătoare,
lingvistica se manifestă abia de la începutul secolului al XIX‑lea, când îşi
stabileşte ca obiective descoperirea originii limbilor şi cercetarea asemănărilor
dintre limbile înrudite, în special a celor din familia indoeuropeană, şi se
foloseşte pentru aceasta de metoda comparativă‑istorică.
Trecerea de la o lingvistică particulară, cum era cea indoeuropeană,
 MIRELA-IOANA BORCHIN

începând din veacul al XIX‑lea, la o lingvistică generală, cum s‑a dovedit a i

cea a secolului al XX‑lea, se realizează graţie unui indoeuropenist preocupat
de o teorie valabilă pentru descrierea tuturor limbilor lumii, Ferdinand de
Saussure. Lucrarea sa, intitulată Curs de lingvistică generală, apărută la
Geneva în 1916, deschide o nouă cale în studiul limbii – cea structuralistă, cu
orizont în semiologie, adică în ştiinţa generală a semnelor, care nu va întârzia
să apară. Datorită teoriei structuraliste a lui Ferdinand de Saussure, lingvistica
devine ştiinţă‑model în prima jumătate a secolului al XX‑lea, când studiul
structuralist al oricărui obiect se orientează după cel lingvistic.
În eforturile sale de consacrare ca ştiinţă, lingvistica deschide noi şi noi
perspective pentru epistemologia inalului de secol XX şi a începutului de secol
XXI. Determinantele termenului lingvistică sau compusele care includ acest
termen în următoarea enumerare ilustrează direcţiile de dezvoltare a studiului
limbii şi limbajului verbal, prin care se lărgeşte considerabil domeniul său de
interes: lingvistica comparativ‑istorică (indoeuropeană), lingvistica generală
(structuralistă, generativ‑transformaţională, integrală), lingvistica spaţială,
lingvistica matematică, psiholingvistica, sociolingvistica, pragmalingvistica
etc. În acelaşi timp, lingvistica a contribuit substanţial la dezvoltarea unor
discipline aine, cum ar i – numai în ultima jumătate de secol – semantica,
semiotica, stilistica şi pragmatica – toate acestea acceptând determinantul
lingvistică pentru cel puţin o parte din ceea ce înseamnă cercetarea speciică
iecărui domeniu, după cum vom arăta în acest curs.

1.2. DIRECţII DE CERCETARE ÎN LINGVISTICĂ

În decursul celor două secole care au trecut de la naşterea lingvisticii

ştiinţiice, pe tărâmul acesteia şi la graniţa cu alte discipline, apar tendinţe
diferite de abordare a limbii (în secolul al XIX‑lea), respectiv a limbii şi a
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 3

tuturor formelor de manifestare ale limbajului verbal (în secolul al XX‑lea).

Toate aceste tendinţe se manifestă şi în momentul de faţă, ajungând veritabile
direcţii de cercetare care sporesc complexitatea studiului lingvistic. Le vom
trece în revistă, încercând să surprindem speciicul iecăreia.

1.2.1. Lingvistica comparativă‑istorică (indoeuropeană)

Lingvistica comparativ‑istorică (predilect, dar nu exclusiv,

indoeuropeană) se axează pe cercetarea comparativă a istoriei limbilor care
formează o familie genetică. Acestea au aceeaşi limbă sursă şi particularităţi
fonetice, morfologice şi sintactice identice sau foarte asemănătoare, datorate
înrudirii dintre ele. Modelul de cercetare este cel al ştiinţelor naturii, care
iau amploare în epoca de airmare a lingvisticii indoeuropene. Sub inluenţa
acestora, limba este percepută ca un organism viu, care se naşte, se dezvoltă,
odrăsleşte şi moare. Chiar şi terminologia din lingvistica de început vădeşte
această inluenţă a botanicii: limbă‑mamă, limbă‑iică, limbi‑surori, arbore
genealogic, ramură, subramură etc. În căutarea originilor limbilor vii ale
Europei, era necesară o cercetare istorică a parcursului acestora, adâncită în
epoci din ce în ce mai îndepărtate de momentul zero al cercetării. Din aproape
în aproape, mai cu seamă după descoperirea sanscritei, s‑a ajuns la limbi foarte
vechi, atestate documentar sau reconstituite. Multe din faptele lingvistice
astfel accesate au eliminat diicultăţile de interpretare a unor fenomene
actuale. Clariicările privind trecutul limbilor au adus lumină şi în prezentul
acestora. Pe lângă studiile teoretice care au pus piatra de temelie a lingvisticii
comparativ‑istorice (v. Fraţii Schlegel, W. von Humboldt, A. Schleicher etc.),
au apărut în secolul al XIX‑lea şi primele gramatici comparativ‑istorice, care
au demonstrat valabilitatea metodei comparativ‑istorice în cercetarea limbilor
înrudite (v. F. Bopp, R. Rask, Fraţii Grimm, Fr. Diez etc.). Studiul istoric
 MIRELA-IOANA BORCHIN

al limbii pune accentul pe problematica schimbării lingvistice, căutând să

arate de ce, când şi mai ales cum apar schimbări notabile în evoluţia limbilor.
Un indoeuropenist veritabil este un lingvist complex: poliglot, cu cunoştinţe
impecabile de sisteme gramaticale şi cu abilităţi practice. Cu timpul, prin
aportul neogramaticilor, cercetarea comparativă a limbilor face loc studiului
riguros şi minuţios al istoriei unui singur idiom, care pregăteşte calea spre o
lingvistică eliberată de modelele din afara domeniului. (v. infra)

1.2.2. Lingvistica generală

Lingvistica generală se naşte odată cu constituirea unei baze de concepte

valabile pentru descrierea oricărei limbi. Gramaticile logice ale Evului Mediu
târziu au pus în discuţie problema universaliilor lingvistice în încercarea de
a elabora gramatici raţionale, categoriale, cu caracter universal. Ele anunţă în
plan principial lingvistica generală care domină secolul al XX‑lea în Europa
şi în America.

1.2.2.1. Lingvistica structuralistă

Prima variantă a lingvisticii generale este cea structuralistă. Caracterul

organizat al limbii, ierarhia unităţilor acesteia şi legăturile dintre ele
permit deinirea limbii ca sistem. Ferdinand de Saussure, autorul deiniţiei
cvasimetaforice: „Limba este un sistem de semne”, dă impulsul necesar unei
lingvistici structuraliste, care se dovedeşte a i, aşa cum intuia încă de atunci
creatorul ei, o lingvistică generală. Cel mai mare teoretician al începutului de
secol XX, lingvist la Universitatea din Geneva, unde îi apare în 1916 Cursul
de lingvistică generală, îşi pune semnătura pe o construcţie teoretică datorită
căreia lingvistica ajunge curând în centrul epistemei europene de la mijlocul
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 5

secolului trecut. Cum iecare om de ştiinţă observă, la rândul său, caracterul

structurat al propriului obiect de cercetare, este nevoit să îşi întoarcă privirile
spre lingvistică, pentru a găsi aici un model de investigaţie structuralistă,
metodele şi terminologia necesare unei cercetări novatoare. Datorită întâietăţii
lingvisticii în exprimarea principiului structuralist, în constituirea unui aparat
conceptual şi metodologic operaţional, aceasta nu este doar frecventată, ci şi
recunoscută ca deschizătoare de drumuri în condiţiile existente în epistema
din prima jumătate a secolului trecut, cînd asistăm la un fenomen extrem de
onorant pentru lingvistică, marcat în istoria ştiinţelor de expresia linguistic
turn.
Teoria structuralistă a limbii îşi are fundamentele în natura structurată a
semnului lingvistic, care reuneşte două imagini: o imagine acustică (latura de
expresie a semnului) şi o imagine conceptuală (latura de conţinut a semnului).
Semnul lingvistic se ală într‑un sistem, iind în relaţie cu celelalte semne
cosistemice.
Relaţia constitutivă pentru semnul lingvistic este cea de opoziţie. Locul
semnului în sistem este asigurat prin faptul că el se opune tuturor celorlalte
semne, cel puţin la nivelul unei trăsături distinctive. De exemplu, în perechea
omorganică /t/ ‑ /d/, cele două consoane se pronunţă în acelaşi mod, prin
explozia ce urmează unei ocluziuni a glotei, în acelaşi loc – sunt dentale la a
căror rostire vârful limbii atinge partea din spate a dinţilor de sus –, dar se opun
una alteia la nivel acustic: /t/ este surdă, iar /d/ este sonoră. Această ultimă
trăsătură distinge consoana /t/ de consoana /d/ şi, în consecinţă, cuvântul [tata]
de [data]. De asemenea, în structura de sens a cuvântului bărbat igurează
trăsăturile de sens /iinţă/, /umană/, /adultă/, /de sex masculin/, în timp ce
în cazul cuvântului femeie, sensul are structura: /iinţă/, /umană/, /adultă/,
/de sex feminin/. După cum se observă, distincţia se produce prin semul
referitor la sex, opoziţia lingvistică relectând opoziţia naturală dintre ceea ce
desemnează cele două semne lingvistice.
6 MIRELA-IOANA BORCHIN

Aceeaşi opoziţie, alată la baza funcţionării sistemului, se remarcă şi

la celelalte nivele ale limbii. De exemplu, opoziţia dintre cuvintele cald –
caldă se realizează la nivelul trăsăturii de gen, ca opoziţie masculin – feminin,
marcată în plan formal de opoziţia morfemelor Ø – ă (cald + Ø se opune
lui cald + ‑ă). Opoziţia dintre sintagma pâine veche şi pâine proaspătă se
înregistrează la nivelul determinanţilor veche şi proaspătă. Antonimia este
relaţia semantică ce pune cel mai clar în evidenţă caracterul funcţional al
opoziţiei sistemice.
În exemplele date, am ilustrat nu doar opoziţiile funcţionale în care
sunt antrenate semnele lingvistice în sistemul limbii, ci şi câteva metode
structuraliste de cercetare (metoda comutării – pentru nivelul fonetic; metoda
analizei semice – pentru nivelul semantic; metoda analizei în constituenţi
imediaţi – pentru nivelul morfologic; şi metoda distribuţiei – pentru nivelul
sintactic).
Se observă foarte uşor că asemenea ilustrări se pot face în oricare din
limbile cunoscute. Prin urmare, se poate airma că atât teoria, cât şi aplicaţiile
structuraliste au valabilitate în descrierea oricărui idiom, constituind un
exemplu de tip de lingvistică generală. Pentru conţinutul amănunţit al teoriei
lui Ferdinand de Saussure şi pentru aportul şcolilor lingvistice structuraliste
la dezvoltarea lingvisticii generale v. infra.

1.2.2.2. Lingvistica generativă‑transformaţională

După ce principiile structuraliste şi relaţionismul au dus la o formalizare

excesivă a cercetărilor de lingvistică, care au intrat, prin ignorarea constantă
a semniicaţiei, într‑un impas real, Noam Chomsky construieşte un model de
gramatică integratoare, care ar putea i putea i considerată echivalentă cu
însăşi ştiinţa limbii. Este vorba despre gramatica generativă‑transformaţională,
o dezvoltare a sintaxei în adâncime (pe verticala logică) şi la suprafaţă (pe
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 7

orizontala lingvistică). Teoria sa se clădeşte în trei etape, care corespund celor

trei întrebări fundamentale cărora Chomsky le găseşte răspuns: În ce constă
cunoaşterea unei limbi?, Cum se foloseşte limba? şi Cum se învaţă o limbă?
. etapa generativă, în care stabileşte ce înseamnă cunoaşterea limbii:
competenţa lingvistică, şi anume capacitatea de a recunoaşte propoziţiile
corect construite într‑o limbă şi de a genera propoziţii corecte în acea limbă
datorită cunoştinţelor gramaticale – intuitive sau învăţate – ale vorbitorului
ideal al acelei limbi (v. Structurile sintactice, 1957);
. etapa transformaţională, în care lingvistul american arată cum
limba este utilizată de vorbitorul său ideal: prin performanţă lingvistică,
adică prin aplicarea unui set de reguli de generare şi de transformare, care
permit vorbitorului ideal să transpună o structură de adâncime în structura de
suprafaţă corespunzătoare (v. Aspecte ale unei teorii a sintaxei, 1965);.
3. etapa inneistă, în care se susţine ideea că există o predispoziţie genetică
a omului pentru însuşirea limbajului, care s‑ar materializa, în interiorul iinţei
umane, printr‑un „dispozitiv de achiziţie a limbajului”, asemănător unui organ
(v. Language and Mind, 1970).
Această teorie revoluţionează nu doar lingvistica generală, ci şi
disciplinele învecinate. Semantica, învigorată după reconsiderarea aportului
său în generarea frazei, ia o nouă turnură prin cercetările de tip generativist în
care sensul devine o lecţiune. Teoria literară, de pildă, încetează să mai vadă în
operă un produs init şi începe să trateze creaţiile literare ca pe nişte producţii
permanente de semniicaţie, ca pe nişte obiecte generatoare de ininite sensuri
culturale. Psihologia şi neurologia preiau problematica însuşirii limbajului
şi fac din aceasta o temă predilectă de cercetare etc. Fiind comparabile ca
impact cu structuralismul, generativismul şi transformaţionalismul continuă
să menţină neîntrerupt interesul epistemologic pentru lingvistică până în
ultima parte a secolului al XX‑lea.
8 MIRELA-IOANA BORCHIN

1.2.3. Alte tipuri de lingvistică

Prezentarea succintă a altor tipuri de lingvistică relectă modul cum

această disciplină s‑a airmat, s‑a impus şi s‑a diversiicat, a intrat în relaţie cu
alte discipline, ajungând să domine în secolul trecut lumea ştiinţiică.

1.2.3.1. Lingvistica matematică

Lingvistica matematică se întemeiază pe principii structuraliste. Ea

vizează înainte de toate precizia în descrierea faptelor de limbă şi recurge
în acest scop la metode matematice. Se creează în acest mod, în anii ’60
ai secolului trecut un domeniu interdisciplinar, în care se asociază – absolut
surprinzător – limbaje ştiinţiice aparent incompatibile – cel lingvistic şi
cel matematic. Principala caracteristică a abordărilor de această natură este
rigoarea.
Din păcate, nu orice fapt lingvistic poate i evaluat cu instrumente
matematice. În consecinţă, obiectul studiilor de lingvistică matematică este
foarte îngust. Această disciplină de graniţă se limitează la abordarea aspectelor
cantitative şi formale ale limbajului cu metode statistice şi modelatoare, având
mai degrabă un caracter practic. Demersuri de acest tip se dovedesc utile în
măsurarea frecvenţei, a ponderii unui element într‑o construcţie lingvistică, în
modelarea unor structuri de expresie ori de semniicaţie, în interpretarea sau
generarea structurală a unor fenomene fundamentale din gramatica limbilor,
sau în compararea şi diferenţierea numerică a faptelor speciice ori nespeciice
dintr‑un corpus lingvistic.
Metodele de bază din lingvistica matematică sunt statistica şi modelarea,
metode necesare pentru o evidenţă exactă a faptelor lingvistice, care nu lasă
loc interpretărilor sau dubiilor. Formalizarea limbajului a fost un pas necesar
spre aplicaţiile cibernetice sau pentru crearea unei baze teoretice în vederea
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 9

elaborării „limbilor de informaţie, şi, în general, a limbilor de maşină.” (S.

Marcus: 1966: 7)
Structurile gramaticale sunt izomorfe cu cele ale matematicii. De aceea,
în descrierea gramaticală de natură structuralistă, formulele şi simbolurile
matematice au fost deosebit de eiciente.
„Modelele matematice ale limbii sunt construcţii matematice care reţin
unele aspecte relaţionale ale fenomenelor lingvistice. Rolul acestor modele
nu este numai de a sistematiza unele noţiuni şi relaţii cunoscute, ci şi de a
descoperi relaţii şi moduri noi de organizare, care nu ar i putut i puse în
evidenţă prin alte mijloace.”(TLG:1977: 85)
De pildă, noţiunea de sintaxă în accepţiunea de structură care integrează
unităţi minimale în unităţi din ce în ce mai complexe, se poate reprezenta
matematic. Reprezentanţii Şcolii glosematice de la Copenhaga (L. Hjelmslev,
Vigo Brőndal), ai descriptivismului american (L. Bloomield, E. Nida jr., Ch.
Hockett) şi Noam Chomsky însuşi, cu ajutorul unor simboluri matematice, au
realizat asemenea reprezentări ale operaţiilor de asamblare a semnelor limbii
în unităţi sintactice din ce în ce mai complexe sau de reducere a unităţilor
complexe până la nivelul constituenţilor ultimi.
În zilele noastre, interesul pentru abordarea dimensiunii cantitative a
limbajului este mult mai scăzut şi, în consecinţă, utilizarea instrumentelor
matematice în analiza lingvistică nu mai beneiciază de atenţia care i s‑a dat
în epoca începuturilor sale, când s‑a manifestat şi pe această cale tendinţa de
studiu structuralist al faptelor lingvistice.

1.2.3.2. Psiholingvistica

Psiholingvistica reprezintă un domeniu de graniţă interesat de caracterul

variabil al performanţei lingvistice a vorbitorilor. Cum limba este o facultate
exclusiv umană, iar semnul lingvistic o entitate psihică, este evident că studiul
0 MIRELA-IOANA BORCHIN

limbii se pretează la o contextualizare de factură psihologică. Problematica

însuşirii limbajului a făcut carieră în psiholingvistică. Ea este prevăzută drept
componentă a programului de studiu interdisciplinar Psycho‑linguistics, a
Survey of Theory and Research Problems (1954), care a trasat direcţiile
unei discipline de graniţă asumată de psihologi şi lingvişti recunoscuţi
ca specialişti în ambele domenii. De comun acord, aceştia au pus la baza
psiholingvisticii trei teorii distincte:
– teoria lingvistică, după care limba trebuie privită ca un sistem de
semne alate în relaţii reciproce;
– teoria behavioristă a învăţării, ca sistem de deprinderi ce leagă un
semn de un comportament lingvistic;
– teoria informaţiei, care consideră limba cel mai important mijloc de
transmitere a informaţiei.
Modul în care a fost realizat studiul achiziţionării limbajului de către
copil nu este unitar. Lingviştii au avut o percepţie diferită de cea a psihologilor
în această privinţă. La o dezbatere celebră pe această temă, care a avut loc în
octombrie 1975, la Abbaye de Royaumont, două şcoli de opinie s‑au manifestat
divergent prin vocile cele mai autorizate: unul din cei mai mari lingvişti şi
unul din cei mai mari psihologi ai lumii. Iată teoriile lor divergente :
1. teoria inneistă, al cărei principal reprezentant este lingvistul N.
Chomsky, explică fenomenul asimilării unui sistem lingvistic, prea complicat
pentru a putea i învăţat, prin existenţa unor mecanisme înnăscute, care se
dezvoltă pe măsura maturării copilului.
2. teoria interacţionistă, al cărei principal reprezentant este Jean
Piaget, susţine că dezvoltarea vorbirii este determinată de factori multipli
şi interdependenţi, ce ţin de achiziţiile făcute la nivelul inteligenţei
senzorio‑motorii. (Pentru ambele tendinţe v. Teorii ale limbajului. Teorii
ale comunicării, 1988).
Studiile psiholingvistice ulterioare caută să medieze cele două
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 

tendinţe, acceptându‑le în mare parte pe amândouă şi recunoscându‑le

complementaritatea, nu contradicţia. (v. infra)
În cercetările asupra dezvoltării limbajului, metodele utilizate sunt
îndeosebi ancheta dinamică (prin care se înregistrează producţiile verbale
vizate în situaţii de comunicare naturale) şi experimentul (care permite să
se realizeze o veriicare a informaţiilor culese în situaţii de comunicare
prealabile).
În situaţiile consemnării unor deicienţe în asimilarea limbii,
psiholingvistul trebuie să adopte o altă strategie în investigaţie. Pentru
elucidarea datelor unui comportament lingvistic aberant, acesta ar trebui
să apeleze la lucrări de patologie a limbajului, care se ocupă de tulburări
periferico‑foniatrice, de deicienţele de comunicare, de audimutitate sau
de gravele tulburări ale limbajului care însoţesc anumite boli mintale, ca
schizofrenia, afazia etc.
Din această succintă prezentare a problematicii însuşirii limbajului
– nucleu al studiilor psiholingvistice – reiese complexitatea domeniului
interdisciplinar al psiholingvisticii, care şi‑a decupat propriile teme de
cercetare, şi‑a pus la punct o metodologie, şi‑a format un metalimbaj propriu
etc.
În lucrarea de sinteză intitulată Psiholingvistica (O ştiinţă a
comunicării), Tatiana Slama‑Cazacu (1999: 89 ş.u.) observă că în acest
domeniu interdisciplinaritatea nu se poate opri la psihologie şi lingvistică.
Am văzut deja care sunt disciplinele conexe antrenate în studiul complex al
însuşirii limbajului, îndeosebi în situaţia când apar probleme în acest proces.
Seria disciplinelor în relaţie cu psiholingvistica este însă mult mai amplă.
Astfel, psiholingvistica se leagă de stilistică, interesele lor iind
convergente, de pildă, în analiza stilului unei opere ca emanaţie a personalităţii
unui scriitor.
Prin metodologia aplicată, prin natura contactului cercetător –
 MIRELA-IOANA BORCHIN

informator şi prin particularităţile muncii de teren (necesare pentru realizarea

unei anchete autentice) – psiholingvistica se apropie atât de sociolingvistică,
cât şi de dialectologie.
Inluenţa psihicului uman asupra operaţiilor curente de codiicare
şi de decodiicare, de emitere şi de receptare a mesajelor verbale în actele
comunicaţionale interesează nu numai psiholingvistica, ci şi pragmatica.
În abordarea comunicării mediatice, psiholingvistica se întâlneşte cu
semiotica şi cu stilistica, cu sociologia şi cu antropologia, cu pedagogia şi cu
politologia.
Până la urmă, aceste necesităţi de completare a psiholingvisticii
cu informaţii din alte discipline duc la integrarea ei într‑un nou cadru
epistemologic. În zilele noastre, psiholingvistica pare a i asimilată de
psihologia comunicării. (v., în acest sens, Jean‑Claude Abric, 2002)

1.1.3.3. Sociolingvistica

Dacă apariţia psiholingvisticii a fost motivată de caracterul psihic al

semnului lingvistic, naşterea sociolingvisticii este justiicată de faptul că limba
este un fenomen social. Studiul dimensiunii sociale a limbajului constituie
obiectul acestei discipline de graniţă.
Aspectul social al limbajului a fost trecut cu vederea de majoritatea
cercetărilor structuraliste (o excepţie notabilă iind stilistica limbajului
colectiv, promovată de Ch. Bally), accentuat formale. Această deicienţă
trebuia corectată pentru a nu se ajunge la un studiu trunchiat al fenomenelor
lingvistice. După părerea întemeietorilor sociolingvisticii, trebuiau introduse,
compensatoriu, în sfera lingvisticii, demersuri care să dezvăluie funcţia socială
a limbii, baza socială a unor fenomene de comunicare, care să lămurească în
ce constă şi cum se motivează variaţia lingvistică etc.
Sociolingviştii aveau pretenţia exagerată că numai ei pot realiza o
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 3

analiză ştiinţiică a limbii, iind singurii capabili să o privească într‑un context

social, în unicul cadru adecvat cercetării ei. Proiectând o lingvistică pe baze
sociale, W. Labov îşi ixează ca inalitate alcătuirea unei lingvistici în care
orice întrebare despre limbă să‑şi găsească răspuns în acţiunea socială.
Variaţia lingvistică şi factorii responsabili pentru aceasta au constituit temele
predilecte ale investigaţiilor sociolingvistice. Convingerea sociolingviştilor era
aceea că limbajul relectă o stratiicare socială în interiorul unei comunităţi
lingvistice. Reprezentată cu instrumente matematice, această variaţie lingvistică
era indicată graic ca o curbă rezultată din diferenţele cantitative, exprimate
numeric, care caracterizează uzul lingvistic al unui grup sau al unui subgrup
social.
Variaţia lingvistică este dublată de variaţia stilistică. Studiile
sociolingvistice demonstrează că fenomenul variaţiei este motivat situaţional,
în contexte de comunicare în care relaţiile sociale dintre parteneri impun
adoptarea unui anumit stil de către utilizatorii de limbaj. Vorbitorul îşi
proiectează discursul în conformitate cu aşteptările interlocutorului, căutând să
reducă diferenţele dintre exprimarea proprie şi cea a destinatarului. Noţiunea
de „acomodare stilistică” se aplică la mai multe nivele în analiza variaţiei
stilistice: la nivel fonologic, ca variaţie de accent, la nivelul alegerii limbii
în comunităţile multilinguale, la nivelul optării pentru o variantă stilistică
funcţională: familiară, populară, academică etc. Oricum, toate variaţiile
stilistice se produc pe fondul unor variaţii lingvistice motivate social.
Printre metodele adoptate de sociolingvişti, cea mai spectaculoasă pare a
i ancheta dinamică. Prin aceasta se înregistrează material lingvistic în condiţii
de spontaneitate. Ea este corelată cu observaţia, interviul şi experimentul, care,
fără să ie speciice sociolingvisticii, se dovedesc necesare în demersurile de
această natură. Interpretarea datelor se face adeseori prin metode matematice,
variaţiilor lingvistice recunoscându‑li‑se o dimensiune cantitativă ce permite,
în primul rând, determinarea numerică şi, apoi, evaluarea statistică.
 MIRELA-IOANA BORCHIN

1.1.3.4. Pragmalingvistica

Pragmalingvistica sau pragmatica integrată lingvisticii este un domeniu

de dezvoltare a unor teorii comune pragmaticii şi lingvisticii, cum ar i cele
ale enunţului şi enunţării, ale presupoziţiei (sensurilor implicite, în general),
ale conversaţiei etc.
G. Leech (1983: 11) consideră că termenul pragmalingvistică se aplică
unui studiu pragmatic cu inalităţi lingvistice, în care se urmăresc resursele
speciale ale limbajului în acte de comunicare efective. Anglo‑americanii au
conceput de la început pragmatica drept o pragmalingvistică. În viziunea lor,
pragmatica urma să se ocupe de studiul limbii/ limbajului dintr‑o perspectivă
funcţională. De pildă, St. Levinson deinea pragmatica drept „studiu al acelor
relaţii dintre limbaj şi context care sunt gramaticalizate sau codiicate în
structura limbii.” (1983: 9), iar Ch. Morris, în celebra tripartiţie a semioticii,
asocia sub „umbrela” acesteia sintaxa (ca studiu al sistemului formal al
limbajului), semantica (ca studiu al sistemului de semniicaţie) şi pragmatica
(ca studiu al principiilor de utilizare a limbajului). În atare condiţii, extensia
domeniului pragmalingvistic s‑ar putea deduce după felul în care a fost
deinită pragmatica, prin raportare la problemele utilizării limbajului verbal,
al cărui studiu îi revine, în mod tradiţional, lingvisticii:
– ca studiu al abilităţii utilizatorilor de limbaj de a‑şi adecva enunţurile
la datele contextului de comunicare (St. Levinson: 1983: 24);
– ca studiu al producerii limbajului şi nu al limbajului ca produs init
(J.L. Mey: 1993: 35);
– ca studiu al situaţiei de comunicare în care este folosit enunţul (O.
Ducrot, J.M. Schaeffer: 1996: 89);
– ca studiu al acţiunii deliberate a locutorului asupra interlocutorului
prin limbaj (Georgia Green: 1996: 5).
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 5

De altfel, pragmatica este deinită şi ca studiu integrat celui speciic

lingvistic, conform airmaţiei lui R.Carnap privind includerea pragmaticii în
lingvistică, într‑o tripartiţie care pare să reformuleze, în favoarea lingvisticii,
tripartiţia lui Ch. Morris:
„Lingvistica constă din pragmatică, semantică descriptivă şi sintaxă
descriptivă. Dar aceste trei părţi nu se ală la acelaşi nivel, pragmatica este
baza întregii lingvistici.” (1998: 10)
Deinirea pragmaticii în cadrul lingvisticii şi nu în opoziţie sau măcar
în complementaritate cu acesta, îi determină pe Anne Reboul şi Jacques
Moeschler (2001: 39) să airme că:
„Această pragmatică se vrea integrată lingvisticii, adică o disciplină
care să nu completeze lingvistica, ci să facă efectiv parte din ea.”
Odată ce s‑a convenit asupra importanţei centrale a semniicaţiei în
limbaj, orice efort de precizare a sensului contextual al expresiilor lingvistice
devine de maxim interes. Observaţiile pragmatice răspund în mare parte la
întrebările legate de variabilitatea sensului în funcţie de context (situaţie) de
comunicare, dovedindu‑se inerente pentru depistarea semniicaţiei efective.
În domeniul pragmalingvisticii, semantica lingvistică este controlată de „un
alt fel de semantică”, şi anume de semantica pragmatică.
„Punctul de plecare al gândirii de tipul aşa‑numitei pragmatici integrate
[...] a fost constatarea că semniicaţiile lingvistice sunt afectate de condiţiile
de întrebuinţare, ele însele codiicate şi înscrise în limbă. [...] adverbialele de
tipul <sincer vorbind>, <între noi ie vorba> au o semniicaţie ce nu poate i
înţeleasă decât în relaţie cu actul de vorbire pe care îl descriu şi îl modiică, şi
nu doar cu simplul conţinut al frazelor în care apar.” (Ibidem, p. 39‑40)
E. Benveniste este un adevărat precursor în cercetarea pragmalingvistică,
realizând, încă din anii ’70, o analiză aplicată la clasa pronumelui personal,
prin care demonstrează relevanţa observaţiilor de natură pragmatică nu doar
pentru semantică, ci şi pentru gramatică.
6 MIRELA-IOANA BORCHIN

Pornind de la desemnarea utilizatorilor de limbaj prin pronume

autonome, E. Benveniste (2000: vol. al II‑lea: 172 ş.u.) întreprinde o analiză
a utilizării formelor pronominale în diverse instanţe de discurs, ajungând la
concluzii relevante pentru regândirea şi reformularea teoriei lingvistice a
pronumelui:
1.– je are un singur regim direct, me, pentru că je şi me trimit la aceeaşi
persoană, unică;
– tu are un singur regim direct, te, pentru că tu şi te trimit la aceeaşi
persoană, unică;
– il, putând trimite la două subiecte diferite, are două regimuri directe:
se, atunci când subiectul şi obiectul coincid; le, atunci când subiectul şi
obiectul nu coincid.
2. – pronumele‑obiect me trimite la persoana unică je şi poate stabili
un raport sintagmatic cu cele trei pronume‑subiecte: je me …, tu me…, il
me…Într‑adevăr, referentul lui me, iind unic, trebuie neapărat să ie acelaşi
pentru mine şi pentru alţii (adică pentru tine şi pentru el);
– pronumele‑obiect te trimite la persoana unică tu şi poate stabili un
raport sintagmatic cu cele trei pronume‑subiecte: tu te…, je te…, il te…
Într‑adevăr, referentul lui te, iind unic, trebuie neapărat să ie acelaşi pentru
tine şi pentru alţii ca tine, adică pentru mine şi pentru el;
– însă pronumele‑obiect de persoana a III‑a nu poate trimite la un
subiect unic, deoarece pronumele‑subiect il înlocuieşte orice nume propriu
sau substantiv, poate avea doi referenţi diferiţi sau poate funcţiona chiar fără
nici un referent: Il dit qu’il va partir. (= Pierre annonce son depart.); Il dit
qu’il va partir. (= Pierre annonce le depart de Paul.).
3. – iecare pronume‑subiect poate stabili un raport sintagmatic cu
pronumele‑obiecte ale celorlalte două persoane, cu condiţia ca acestea să ie
obiect direct, respectiv obiect indirect: je te le (donne); tu me le (donnes) etc.,
excepţie făcând din nou pronumele de persoana a III‑a.”
 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 7

Investigaţia lui E. Benveniste asupra pronumelui personal este un model

de analiză pragmalingvistică, dar şi un exemplu pentru utilitatea consideraţiilor
pragmatice în clariicarea unor probleme de natură lingvistică.
Ulterior, abordările de tip pragmalingvistic au luat amploare. Şi era
normal să se întâmple aşa, atâta vreme cât raţiunea de a i a structurilor
lingvistice este utilizarea lor adecvată la diversele situaţii de comunicare în
care este antrenat individul uman în calitatea sa de vorbitor.

1.1.3.5. Lingvistica textuală

Lingvistica textuală se naşte dintr‑o carenţă a gramaticii, care, pe de

o parte, se opreşte la descrierea frazei şi, pe de altă parte, abordează textul cu
mijloacele cu care tratează fraza. Or, textul nu este o unitate reductibilă la frază/
propoziţie, ci o unitate comunicaţională care necesită o descriere aparte.
În timp ce gramatica analitică reduce textul la o înşiruire de fraze,
gramatica generativă, prin locul acordat structurilor de adâncime în generarea
unor variate structuri de suprafaţă, creează premisele acceptării faptului
că acestea pot genera şi alte structuri decât propoziţia/fraza. Prin urmare,
gramatica generativă dă măsura diferenţierii dintre text şi propoziţie/ frază şi,
de aceea, poate i pusă la temelia lingvisticii textuale.
În ceea ce priveşte deosebirea textului de frază, lingvistica textuală ia în
calcul calitatea de factori distinctivi a conectorilor textuali:
„Dacă două propoziţii, S1 şi S2, legate printr‑unul din conectorii din
clasa K nu formează un text, ci o frază, [...] atunci, dacă admitem că din
propoziţii se poate alcătui şi altceva decât fraze, în cazul în care le legăm prin
conectori, urmează că trebuie să presupunem existenţa unei alte mulţimi, Kt,
de conectori, care au proprietatea de a forma entităţi care nu sunt fraze, dar
care pot i considerate, în mod rezonabil, texte.” (E. Vasiliu, 1990: 25)
Dar textul nu trebuie diferenţiat doar de frază, ci şi de discurs. În teoria
8 MIRELA-IOANA BORCHIN

textului, acesta a fost ie echivalat cu discursul, ie opus acestuia, ie raportat la

discurs în diverse moduri. De exemplu, în urma sistematizării opiniilor privind
relaţia text‑discurs, Elena Dragoş (2000: 148) face o sinteză a divergenţelor
de deinire a textului prin discurs şi invers:
„Studii relativ recente [...]
a) opun direct textul discursului, textul iind considerat un construct
abstract, în timp ce discursul e privit ca dată observaţională sau invers;
b) consideră textul ca unitate a discursului (Bertinetto, 1979) sau privesc
discursul ca un set de texte (Beaugrande, 1981);
c) airmă că textul „subînţelege” [include] discursul (Teun Van Dijk,
1972; Cesare Segre, 1978).”
Doina Comloşan şi Mirela Borchin (2003: 28) consideră că şi textul, şi
discursul sunt produsele unei activităţi comunicaţionale, în care:
„... discursul ar denumi totalitatea actelor de vorbire performate de un
agent comunicaţional în vederea constituirii unui text.”
În sarcinile unei lingvistici a textului intră elaborarea unui model al
textului standard, în virtutea căruia o anumită unitate lingvistică să poată
i recunoscută drept text. O asemenea încercare face Jean‑Michel Adam în
lucrarea intitulată chiar Lingvistica textuală (2008: 307‑337)
Direcţia în care a evoluat lingvistica textuală în ultimele decenii a fost
cea a îndepărtării de lingvistică şi a apropierii tot mai accentuate de pragmatică
(de analiza discursului). În orice caz, lingvistica textuală se situează într‑o
zonă de suprapunere a preocupărilor de lingvistică şi de pragmatică, iindcă
în abordarea textului trebuie să se aibă în vedere complementaritatea dintre
structura lingvistică şi valoarea comunicaţională a acestuia.

1.1.3.6. Lingvistica spaţială

Lingvistica spaţială reuneşte studii de dialectologie, de etno‑ şi

 PRELEGERI DE LINGVISTICĂ 9

sociolingvistică, urmărind să consemneze şi să interpreteze particularităţile

idiomurilor vorbite într‑o anumită regiune. Dialectologia investighează
varietăţile teritoriale ale limbii, în speţă dialectele, subdialectele şi graiurile.
Perspectiva este prioritar descriptivă, în prezentarea dialectologului, de
cele mai multe ori monograică, interesând deopotrivă faptele lingvistice
diacronice şi cele sincronice. Dialectologia aplicată vizează adunarea datelor
prin anchetă şi introducerea acestora în atlase lingvistice, monumentale
mărturii de limbă vie. Este un domeniu interdisciplinar, care presupune
cunoştinţe din variate domenii, cum ar i: geograia, istoria, etnologia şi
folclorul, sociologia, antropologia etc., în interpretarea datelor furnizate de
aspectul oral al idiomurilor regionale.

1.1.3.7. Lingvistica computaţională

Lingvistica computaţională este preocupată de tot ce înseamnă aport

al tehnologiei de ultimă oră în studiul ştiinţiic al limbii. În esenţă, domeniul
său este cel al aplicaţiilor lingvistice pe computer, de la prelucrarea datelor
înregistrate la simularea de fapte de limbă, cu deosebire a modelelor de
generare a structurilor gramaticale şi a modelărilor semantice. „Privită
ca ramură a inteligenţei artiiciale, lingvistica computaţională are ca scop
modelarea limbajului uman ca sistem cognitiv.” (Victoria A. Fromkin – coord.,
2000: 4)