RECENZIE: Reflecţii asupra pedepsei cu moartea de Arthur

Koestler și Albert Camus

Cecilia POPA2
Grundtvig Assistant
UK

Pedeapsa cu moartea a fost un subiect amplu dezbătut de-a lungul timpului şi din
nefericire, nici până în prezent, nu s-a reuşit a-i fi conluzionată existenţa.
Omorâm în numele legii şi ridicăm din umeri atunci când ne dăm seama că am
greşit. Reflecţiile asupra pedepsei cu moartea scrise de Arthur Koestler şi Albert
Camus, cu strictă referire la ţările lor, şi anume Anglia şi Franţa, sunt menite a
justifica perioada secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea.
Însă, deoarece, cuvântul de ordine dezbătut există şi în prezent, este imperios
necesar să aruncăm o privire asupra a ceea ce aceşti doi mari moralişti ai vremii
au avut de spus şi astfel, să ne întrebăm cât de necesară este pedeapsa cu
moartea într-adevăr.

„În jurul orei cinci, prizonierul a fost pus pe un eşafod pătrat, cu latura de opt
picioare şi jumătate. A fost legat cu frânghii groase, prinse în cercuri de fier, care
îi fixau braţele şi pulpele. La început i-a fost arsă mâna într-un vas pentru încălzit,
umplut cu pucioasă aprinsă; apoi, a fost jupuit, cu un cleşte mare înroşit în foc, pe
braţe, pe pulpe şi pe piept. I s-a vărsat plumb topit cu smoală răşinoasă şi ulei
clocotit pe toate rănile. Aceste chinuri, repetate, i-au smuls urlete îngrozitoare.
Patru cai puternici, biciuiţi de patru ajutoare de călău, trăgeau de frânghiile care se
frecau de rănile sângerânde şi inflamate ale suferindului; trasul de frânghii în toate
părţile şi smuciturile au durat o oră. Membrele s-au alungit, dar nu s-au desprins;
ca atare, călăii i-au tăiat câţiva muşchi; membrele s-au desprins pe rând. Damiens,
care îşi pierduse două pulpe şi un braţ, încă respira şi şi-a dat ultima suflare doar
în momentul în care i s-a desprins, de trunchiul sângerând, şi ultimul braţ.”3

Nota autorului

Interesul pentru pedeapsa cu moartea persistă încă din timpul anilor de studiu în
sfera infracţionalităţii, chiar dacă, student român fiind, nu eram conectată la un
fenomen aplicat. Şi aceasta deoarece pedeapsa cu moartea a fost abolită în
România în 1989, odată ce comunismul a căzut. Nu sunt de acord cu aplicarea
pedepsei cu moartea atâta vreme cât cred în potenţialul uman şi în puterea de
reabilitate şi reintegrare în societate a celor care au încălcat legea la un anumit

2
ppcecilia@yahoo.com
3
Descrierea execuţiei lui Robert-Francois Damiens din 1757 de Voltaire în Histoire du Parlement
de Paris, cap. 67. (p. 176) Damiens a fost valetul regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei, iar pe 5
ianuarie 1757 a încercat să-l asasineze pe suveran cu un cuţit, reuşind doar să-l rănească. Pentru
fapta comisă a fost acuzat de regicid, iar execuţia sa a rămas în istoria pedepsei cu moartea ca fiind
una dintre cele mai îngrozitoare execuţii.

PROBATION junior ● 23
moment dat. Motiv pentru care empatizez cu scrierile celor doi mari autori privind
subiectul pedepsei cu moartea, hotărându-mă, astfel, să recenzez acest volum.
În 2008 editura Humanitas lansează aceste reflecţii cu privire la pedeapsa cu
moartea ale celor doi mari moralişti, Arthur Koestler şi Albert Camus, apărute
pentru prima dată într-un volum în 1957.
O scurtă prezentare4 în cadrul conferinţelor TED m-a convins că merită recenzat
acest volum. David R. Dow, avocat în Statele Unite ale Americii (statul Texas,
cunoscut ca fiind statul american în care sunt executaţi cei mai mulţi infractori) şi
care a apărat în 20 de ani peste 100 de deţinuţi condamnaţi la pedeapsa cu
moartea, a vorbit despre pedeapsa capitală. Analizând modalitățile prin care
numărul cazurilor de condamnare la moarte poate fi redus, David. R. Dow și-a dat
seama că un număr surprinzător de mare de condamnați la moarte au biografii
similare. Această similaritate ne învaţă cum să prevenim pedeapa cu moartea.

Reflecţii asupra pedepsei cu moartea

Volumul prezentat de editura Humanitas este împărţit în trei părţi, pe lângă

introducerile scrise de Jean Bloch-Michel la ediţiile din 1979 şi 1957 şi
documentele anexe. Prima parte surprinde reflecţiile asupra ştreangului scrise de
Arthur Koestler, a doua parte prezintă reflecţiile asupra ghilotinei scrise de Albert
Camus şi o a treia parte, scrisă tot de Jean Bloch-Michel, prezintă pedeapsa cu
moartea în Franţa. Volumul se încheie cu sinteza subiectului pedepsei cu moartea
în întreaga lume, folosind şi un tabel cu studiul pedepsei capitale în lume,
conţinând date furnizate de Amnesty International – organizaţie „care desfăşoară
o luptă neobosită împotriva pedepsei cu moartea”. (p. 10)
Pedeapsa cu moartea a fost mereu supusă suspiciunilor dintr-un lung şir de
motive: morale, economice, educaţionale etc.
În 1976 un „reviriment” al jurisprundenţei permite reintroducerea în legea
americană a pedepsei cu moartea pentru 38 de state dintr-un total de 50 şi pentru
guvernul federal. Chiar şi în prezent, în Statele Unite execuţiile au loc în prezenţa
rudelor victimei, ceea ce imprimă o răzbunare familială inspirată din formula
biblică „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (p. 8) sau din legea talionului.
Totodată, în multe state americane de astăzi cei mai mulţi condamnaţi la moarte
au fost minori în momentul comiterii crimei.
Datorită noilor tehnici din justiţia penală, în special identificarea ADN-ului, s-a
ajuns la dovedirea nevinovăţiei multor condamnaţi la moarte – 90 de cazuri
începând cu 1973 – după ce aceştia au petrecut mulţi ani pe aşa-numitele
„culoarele morţii”. Pronunţarea unei pedepse capitale face ca o eroare judiciară să
fie ireparabilă.

4
http://www.ted.com/talks/david_r_dow_lessons_from_death_row_inmates.html – accest la data
de 13 august 2012.

PROBATION junior ● 24
Introduceri la ediţiile din 1979 şi 1957 – Jean Bloch-Michel

Franţa
Pedeapsa cu moartea a cunoscut atât aboliţionişti înfocaţi, cât şi susţinători
incurabili care şi-au manifestat convingerile atât prin campanii, cât şi prin acţiuni
politice şi juridice. În Franţa anilor ‘80 a existat un soi de astfel de acţiuni menite
să atragă atenţia asupra abolirii pedepsei cu moartea. În 1976 a fost creat un
comitet pentru studiul violenţei, criminalităţii şi delincvenţei sub conducerea
ministrului justiţiei de la acea vreme, Alain Peyrefitte. A existat un raport final
publicat sub denumirea de Răspuns la violenţă care în recomandarea 103
propunea abolirea pedepsei cu moartea. Surprinzător sau nu, ministrul de justiţie a
concluzionat că Franţa nu era pregătită pentru abolire – „nu cred că a sosit
momentul abolirii pedepsei cu moartea” (p. 15) deoarece „înainte de a propune
Parlamentului abolirea pedepsei cu moartea trebuie ca francezii să fie pregătiţi,
nicidecum provocaţi”. (p. 16) Mulţi dintre cei care formează opinia publică erau
convinşi că pedeapsa cu moartea „îi protejează”.
Jean Bloch-Michel menţiona că „abolirea pedepsei capitale va atrage după sine,
mai devreme sau mai târziu, desfiinţarea pedepselor pe viaţă”. (p. 17)

Anglia
Regimurile democratice ascund frânturi ale regimurilor autoritare ori germeni ai
distrugerii libertăţilor cetăţeneşti, menţiona autorul. Arthur Koestler, care s-a aflat
sub ameninţarea condamnării la moarte în 1937, fiind acuzat de spionaj,
declanşează o campanie pentru abolirea pedepsei cu moartea în întreaga Anglie în
1955. Tot în acest an publică şi volumul Reflecţii asupra ştreangului (Reflexions
on Hanging).
Exista cel puţin o diferenţă semnificativă între legea franceză şi cea din Anglia şi
anume că în cazul omuciderii, în legea engleză nu existau circumstanţe atenuante.
Dacă juraţii francezi puteau formula o condamnare care mergea de la închisoarea
cu suspendare până la pedeapsa capitală, Curtea cu Juri din Anglia nu avea
această posibilitate – „Inculpatul fie era declarat nevinovat şi părăsea tribunalul
scos de sub urmărire, fie era găsit vinovat şi nu avea cum să evite condamnarea la
moarte”. (p. 21) Exista însă o a treia posibilitate şi anume, acuzatul era declarat
vinovat dar nebun (guilty but insane) fiind dus de la închisoare la ospiciu. Însă
datorită renumitelor „norme M’Naghten” (care prezentau condiţiile în care un
individ era considerat nebun) era aproape imposibil ca un individ vinovat de crimă
să fie declarat nebun. Practic se urmărea o simplificare a justiţiei – juraţii şi
judecătorii trebuiau să decidă între totala nevinovăţie sau vinovăţia totală, adică
viaţa sau moartea. Arthur Koestler a luat atitudine prin volumul său întocmai
împotriva acestei simplificări, de a decide soarta unei fiinţe umane extrem de
complexă printr-o barbară simplificare a justiţiei.
Legea privitoare la omucideri din 1957 aprobată de Camera Lorzilor aduce o
transformare în legislaţia penală, prin îmblânzirea ei. Altfel spus, pedeapsa cu
moartea cade în desuetudine în Anglia. În Franţa, la acea vreme, situaţia era
diferită şi aşa cum menţiona Jean Bloch-Michel – „dacă ţinem cont de indiferenţa

PROBATION junior ● 25
opiniei publice şi a puterii, s-ar putea spune că este vorba despre o problemă care
nu prezintă interes pentru nimeni; dar tăcerea este mai ales a autorităţilor; va fi
suficient să fie sfâşiată pentru ca toată lumea să audă zgomotul urât al
execuţiilor”. (p. 23)

„Pedeapsa cu moartea există încă pentru că ne astupăm ochii şi urechile pentru a

nu afla nimic despre ea.” (pp. 23-24)

Reflecţii asupra ştreangului – Arthur Koestler

„Pedeapsa cu moartea este o problemă care nu ţine doar de statistici sau de medie
statistică, ci de morală şi de sentimente.” (p. 27)

Moştenirea trecutului

Diavolul-din-cutie
Călăii erau consideraţi precum starurile de cinema de astăzi, iar spânzurarea „un
fel de amabilitate macabră, ca şi cum ar fi o veche glumă de familie pe care doar
aboliţioniştii şi alte personaje lipsite de umor nu ştiu s-o aprecieze”. (p. 30) Lord
Chief Justice5 susţinea în anii ’60 că era normal ca judecătorul să aibă capul
învelit în negru la pronunţarea condamnării la moarte deoarece era un semn de
doliu. Unul dintre călăi susţinând, de asemenea, că menţinerea aspectelor
tradiţionale ale procesului era ceva sacru.
Arthur Koestler spunea că britanicii au un grad mai mare de disciplină şi respect
faţă de lege motiv pentru care pedeapsa cu moartea a fost un rău necesar în acele
vremuri. Însă o serie de anchete ale Comisiei Parlamentare şi ale Comisiei Regale
din anii 1930 şi respectiv 1948 au arătat că acea credinţă de neînlocuit a pedepsei
cu moartea în Anglia era doar o superstiţie. „Ca orice superstiţie, se manifestă
precum diavolul-din-cutie; degeaba va fi închis capacul prin forţa faptelor şi
statisticilor, diavolul va sări din nou din cutie împins de resortul forţei
inconştiente şi iraţionale a credinţelor tradiţionale.” (p. 34)

„Codul Sângeros”6
Cel mai mare jurist britanic din secolul al XIX-lea, Sir James Stephen, susţinea că
această lege este „cea mai stângace, nepăsătoare şi crudă legislaţie care a
dezonorat vreodată o ţară civilizată”. (p. 35) „Pe teritoriul englez, spânzurătorile şi
locurile destinate ridicării acestora erau atât de frecvente, încât în primele ghiduri
editate pentru uzul călătorilor figurau ca puncte de reper.” (Ibidem) Mai mult,
pentru aproape un secol şi jumătate, zilele de execuţie au fost echivalentul
5
Magistratul cu cel mai înalt rang în Anglia şi ministru al Justiţiei, fucţie publică pe care o împarte
cu Lord Chancelier şi pentru unele îndatoriri cu Ministrul de Interne (p. 30)
6
La începutul secolului al XIX-lea, în Anglia, legislaţia penală purta numele de “Codul Sângeros”.
Codul era unic în lume deoarece prevedea pedeapsa cu moartea pentru aproximativ 220 – 230 de
delicte şi infracţiuni. (p. 34)

PROBATION junior ● 26
sărbătorilor naţionale, însă mult mai frecvente. Unii dintre muncitori, precum cei
care erau responsabili cu livrarea mărfurilor, nu îşi desfăşurau activitatea într-o
anumită zi dacă în ziua respectivă avea loc vreo execuţie.
„Scenele care se petreceau cu ocazia execuţiilor publice erau mai mult decât o
ruşine naţională: erau izbucniri de nebunie colectivă, ale căror ecouri îndepărtate
răsună încă şi astăzi când la poarta închisorii este afişat anunţul execuţiei. [...]
Scenele desfăşurate cu acele prilejuri căpătau neaşteptate aspecte de agitaţie a
spiritelor şi de violenţă. Oamenii se băteau între ei. Astfel, în 1807, 40.000 de
oameni veniseră să asiste la execuţia lui Holloway şi a lui Haggerty. Mulţimea a
fost cuprinsă de un asemenea delir încât, când spectacolul a luat sfârşit, pe locul
respectiv au rămas aproape 100 de morţi.” (pp. 35-36)
Execuţiile publice din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea erau adevărate
spectacole publice, unde participau toate clasele sociale. Doamnele din
aristocraţie făceau coadă la celula condamnaţilor pentru a-i vizita. Un loc bun era
închiriat la preţuri exorbitante, oamenii veneau din cele mai îndepărtate părţi ale
ţării pentru a asista la o spânzurare straşnică. Şi toate acestea în epoca sensibilă a
romantismului.
În multe cazuri, călăii erau beţi în momentul execuţiei şi pentru că îşi făceau
treaba de mântuială spânzurarea se relua de două sau de trei ori. „Uneori, victima
era readusă în simţiri făcând-o să lase sânge prin crestare la călcâi, apoi era din
nou spânzurată. În alte cazuri, călăul şi ajutoarele sale trebuiau să se agaţe de
picioarele spânzuratului pentru a-i spori greutatea. [...] Dar se menţionează şi
cazuri concrete de victime care şi-au revenit pe masa de disecţie.” (p. 37)
Scene, cel puţin la fel de oribile aveau loc şi după execuţii când mamele îşi
aduceau copiii la eşafod şi îi lăsau atinşi de mâna celor executaţi pentru a fi
vindecaţi. De asemenea, bucăţi din cadavre erau folosite la procurarea de
medicamente pentru durerile de măsele, de pildă.
Vârsta răspunderii penale în secolul al XVIII-lea era la șapte ani. Pentru a fi
executaţi trebuiau teoretic să aibă 14 ani, însă dacă se concluziona că există „o
probă evidentă a înclinaţiei spre rău” (p. 38) erau pasibili de execuţia la moarte
prin spânzurare. Execuţia trebuia să aibă loc pentru că „exemplul dat de o astfel
de pedeapsă va servi spre a-i opri pe alţi copii să comită crime asemănătoare”,
spunea Chief Justice. (Ibidem) Un caz concret aminteşte de situaţia a doi copii
condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Unul dintre ei era analfabet şi celălalt era
redus mintal, iar „educaţia lor se reducea la ceea ce învăţaseră din filmele cu
gangsteri şi din benzile desenate apărute în jurnale”. (p. 39) Dar filmele cu
gansteri şi benzile desenate „nu au legătură esenţială cu procesul”, susţinea un
oficial. (Ibidem)
„Un individ care n-a împlinit 21 de ani nu este considerat major în sensul ca
semnătura sa să fie valabilă pe un contract sau un testament: în schimb, este
considerat major în sensul de a fi executat prin spânzurare.” (p. 40)

PROBATION junior ● 27
Ecaterina cea Mare spunea că „popoarele se conduc prin cumpătare, nu prin
asprire excesivă” (p. 41), iar celebrele sale Instrucţiuni menite să abolească
pedeapsa cu moartea au revoluţionat sistemul penal rusesc.
Executarea la moarte prin spânzurare era considerată un panaceu împotriva tuturor
infracţiunilor în accepţiunea Codului sângeros. Astfel, Anglia, considerată una
dintre cele mai vechi democraţii din Europa, ieşea în evidenţă nu prin efectele
violente ale invaziei străine ci prin propria invazie legislativă asupra cetăţenilor
săi.

Izvoarele „Codului sângeros”

Trei sunt considerate a fi cauzele acestui cod sângeros:
- revoluţia industrială din Anglia
- dezgustul britanicilor faţă de autoritate
- cutuma sistemului juridic englez – „precedentul”, care anulează astfel
orice „nouă idee”.
Dacă în perioada medievală pedeapsa cu moartea era prevăzută în cazul
infracţiunilor de omor, trădare, incendiere voluntară şi viol, ajungând ca la
începutul secolului al XVIII-lea pedeapsa cu moartea să fie administrată pentru un
total de 50 de infracţiuni, Codul sângeros, aşa cum am arătat mai sus, prevedea
executarea pentru aproximativ 230 de infracţiuni.
Revoluţia industrială a însemnat că oraşele se dezvoltau extrem de rapid, fără
administraţie şi fără securitate. Vechea ordine se dezintegra şi, aşa cum astăzi
putem înţelege fenomenul anomiei lui Merton, s-a declanşat dezordinea socială.
„Expansiunea bruscă a unei sărăcii extreme [...] coincidea cu acumularea fără
precedent a bogăţiei, ceea ce apărea ca o provocare în plus la comiterea de
infracţiuni. Toţi vizitatorii străini erau de acord asupra faptului că nu mai văzuseră
atâta bogăţie şi splendoare ca în locuinţele şi în magazinele din Londra – şi în
acelaşi timp, atâţia escroci, hoţi şi tâlhari.” (p. 43) Această revoluţie a durat un
secol şi s-a încheiat în 1829 când s-a creat poliţia modernă.
Însă englezilor le-a fost frică de o poliţie care le-ar fi putut limita libertăţile şi în
consecinţă, au ales călăul, figura familiară în detrimentul celei noi şi străine. Iată
şi un argument al apărătorilor pedepsei cu moartea – „Dacă execuţia prin
spânzurare va fi abolită, poliţiştii vor trebui să fie înarmaţi pentru a lupta
împotriva infractorilor care nu se vor mai teme de nimic.” (p. 44)
Un exemplu cel puţin cutremurător, care fondează crearea unei legi, este
următorul: pentru că o bandă de hoţi din anul 1772 a tâlhărit o serie de proprietari
din Hampshire, având obiceiul să-şi acopere feţele pentru a nu fi demascaţi,
Parlamentul a promulgat o lege prin care orice persoană „armată sau deghizată”
care se făcea vinovată de o infracţiune era pasibilă de pedeapda cu moartea.
Banda de hoţi a dispărut repede din Hampshire, însă legea a rămas în vigoare
pentru un secol, până în 1873. Aria de aplicare a acestei legi s-a extins,
judecătorul având posibilitatea să o aplice într-o gamă largă de situaţii, astfel încât
precedentele create constituiau baza pentru alte condamnări. De la acest singular

PROBATION junior ● 28
caz s-a ajuns la 350 de cazuri în care s-a aplicat pedeapsa cu moartea. Magistraţii,
aşadar, aveau o forţă nemărginită.

„Oracolele”
„Sistemul judiciar englez nu se întemeiază pe un cod, ci pe aplicarea aşa-numitei
«Common Law», adică a cutumei, altfel spus, a obiceiurilor.” (p. 45) Hotărârile
judecătorilor sunt înregistrate şi dobândesc astfel valoare de precedent.
Au existat şi avantaje ale acestei cutume, dacă le putem numi întocmai şi anume,
neadoptând Dreptul roman sau Dreptul canonic, Anglia nu a acceptat tortura ca
mijloc a obţinerii de mărturii. Sfârtecarea în Anglia era doar o formă mai aspră de
execuţie şi nu un procedeu de anchetă. „În timp ce în ţările de pe continent
procedura era inchizitorială, procedura engleză era acuzatorie.” (p. 46)
Însă pentru aceste „avantaje” s-a plătit scump. „Aversiunea faţă de legea scrisă a
făcut ca legea engleză să rămână la latitudinea «oracolelor», purtători de perucă,
al căror spirit nu avea cum să fie altfel decât tributar trecutului, fie şi prin aceea că
judecau strict în baza precedentului. Legea nu era doar aplicată, ci şi făcută de
aceştia.” (Ibidem)
Orice tendativă legislativă adusă de oponenţii puterii ori de terţi indivizi privind
abrogarea pedepsei de moartea, măcar pentru unele infracţiuni, era categoric
respinsă pentru că „nu vrem să fim martori la schimbarea legilor în Anglia”,
spunea Lord Chief Justice, făcânt referire la îmblânzirile legislative propuse. (p.
47) Legea pedepsei cu moartea a fost votată „în cea mai glorioasă perioadă a
istoriei noastre şi nu există niciun motiv pentru a ne expune riscului unor
experienţe”, mai spunea acesta. (Ibidem) Aşadar, executarea publică prin
spânzurare a copiilor de șapte ani nu constituia un motiv.

Revolta opiniei publice

Între anii 1808 şi 1837 s-a purtat lupta decisivă de abrogare a Codului sângeros.
Mişcarea reformistă a înfruntat mereu argumentul „doar pedeapsa cu moartea are
însemnătate pilduitoare”. (p. 48)
În 1811 au început petiţiile care au declanşat o evoluţie surprinzătoare. Se solicita
în numele interesului ordinii publice îmblânzirea pedepselor. În 1819 erau deja
peste 12.000 de petiţii venite din partea diverselor entităţi precum corporatiştii din
Londra, bancherii, juraţii etc. Astfel, Parlamentul a creat „Select Committee” care
a întocmit un raport cuprinzând pentru prima oară „o statistică a delictelor şi
pedepselor din Anglia şi a modificărilor operate în dispoziţiile legii penale în
cursul celor trei secole anterioare”. (p. 49) Dacă raportul surprindea opinia
diverselor medii sociale precum, negustori, paznici, preoţi etc., judecătorii nu au
fost audiaţi de către membrii Comitetului.
Pierirea Codului sângeros, însă, a fost provocată de opinia publică exprimată prin
refuzul juraţilor de a declara vinovăţia celor acuzaţi.

PROBATION junior ● 29
„A spânzura nu e destul”
Un alt renumit jurist englez, de această dată din secolul al XVII-lea, a rămas
asociat cu „Pioasa Măcelărie” prin roată şi funie susţinând-o prin citate biblice.
Inima şi măruntaiele unui om trebuiau smulse din trupul încă viu al celui care
atârna de o funie. Orice argument pentru eliminarea cruzimii din timpul execuţiei
era amendat cu ideea dărâmării meterezelor Constituţiei. Altă formă de executare,
cum ar fi arderea pe rug, care nu includea şi barbara sfârtecare era considerată a fi
lipsită de valoarea pilduitoare. Arderea pe rug a fost abrogată în 1816, fiind în
vigoare încă din 1296.
În 1948 s-a încercat abolirea pedepselor corporale deoarece conform Comitetului
Atkins, Comitet de anchetă asupra pedepselor corporale, „nu avem convingerea că
pedepsele corporale au un efect extraordinar în ceea ce priveşte valoarea lor
pilduitoare, după cum pretind cei care se declară în favoarea aplicării acestora în
cazul delincvenţilor adulţi”. (p. 55) Însă s-au menţinut biciuirile „administrate de
un gardian-şef care-şi cunoaşte meseria”, deoarece „prin aplicarea unei pedepse
înjositoare, condamnatul să fie lipsit de orice speranţă de îndreptare după
săvârşirea unei abateri”. (Ibidem)

Judecătorii şi drepturile acuzatului

„Celor inculpaţi pentru o faptă care atrăgea după sine pedeapsa cu moartea li s-a
permis să fie apăraţi de un avocat abia din 1836.” (p. 56) Prezenţa avocatului
„urma să submineze încrederea pe care acesta o poate avea în imparţialitatea
absolută a judecătorului” (Ibidem), ba mai mult, prezenţa apărătorului era chiar
inutilă atâta timp cât judecătorul era considerat „cel mai bun prieten al
acuzatului”. (Ibidem)
Judecătorii s-au opus categoric creării unei Curţi penale de apel timp de 70 de ani.
Abia în 1907 această instituţie este creată, anterior ei neexistând nicio instituţie la
care un condamnat la moarte să facă recurs, singura speranţă rămânând clemenţa
regală.

Doctrina asprimii maxime

„Când progresul social devansează legea, astfel încât asprimea pedepselor
formulate apare opiniei publice ca disproporţională, juraţii încep să şovăie înainte
de a pronunţa verdictul de vinovăţie.” (p. 58)
Cesare Beccaria, conducător al reformei judiciare în Secolul Luminilor, în
Europa, susţinea că scopul pedepsei constă în protecţia societăţii, altfel barbaria
legală devine barbarie comună, „acelaşi spirit feroce care conduce mâna
legiuitorului o conduce şi pe cea a paricizilor sau a asasinilor”. (p. 59)
Koestler susţinea că „asprimea naşte impunitate” şi astfel, pentru a preveni
delictele, pedepsele moderate sunt mai eficace celor excesive, deoarece „sunt
aplicate fără întârziere şi fără ezitare” pentru că altfel, oamenii nu au curaj să dea
pedepse exagerate pe fondul unor legi inumane semenilor lor. (Ibidem)
Koestler acuza monopolul judecătorilor din Anglia, nicăieri în altă parte existent,
comparându-i pe judecători cu alchimiştii din Evul Mediu care „trăiau retraşi într-

PROBATION junior ● 30
un univers misterios, alcătuit din formule secrete, cu spiritul întors către trecut,
refractari la schimbările exterioare, nevrând să ştie de nimic altceva decât de
lumea lor inaccesibilă”. (p. 60)
Schimbările sociale duc la două alternative: asprimea legilor sau îmblânzirea lor.
Iar Anglia a ales un Cod sângeros. Judecătorii au ajuns „victime ale propriei
deformaţii profesionale” (p. 61), deoarece cunoşteau prea puţin despre natura
umană şi despre profilul criminalului, astfel încât comportamentele lor au devenit
inumane.
„Din punct de vedere psihiatric, grozăviile Codului sângeros, spânzurarea
copiilor, orgiile prilejuite de execuţiile publice nu erau altceva decât simptomele
unei boli cunoscute sub numele de anxietate isterică.” (Ibidem)

De-a hoţii şi vardiştii

Această „a patra putere”, cum erau numiţi magistraţii, a avut un sprijin
considerabil din partea reprezentanţilor Bisericii.
Forţele de ordine au fost cele care s-au alăturat adversarilor abolirii pedepsei cu
moartea şi aceasta dintr-un raţionament simplu, ei fiind cei aflaţi în prima linie,
cei care înfruntau riscurile pe un salariu deloc echitabil astfel încât, în prezenţa
unei îmblânziri a legii sarcina lor ar fi devenit, teoretic, mai dificilă. Ei credeau în
pedeapsa cu moartea atât datorită valorii sale pilduitoare cât şi celei de represiune.
În cadrul anchetei din 1856 al cărei scop a fost să determine dacă execuţiile
trebuie să fie publice, un inspector de poliţie aflat la pensie susţinea că „nu cred că
poate fi găsit un mijloc pentru ca, pe de-o parte, condamnaţii să fie executaţi în
taină şi, pe de altă parte, publicul să fie, în general, mulţumit”. (p. 64)
Comitetul a recomandat ca execuţiile să nu mai fie publice, însă ele au continuat a
se desfăşura întocmai pentru încă 12 ani. Decizia Comitetului avea în vedere
faptul că, statistic vorbind, nu se adeverea ipoteza conform căreia odată cu
abolirea pedepsei cu moartea avea să se înregistreze o creştere a numărului
infractorilor înarmaţi. Numărul portului ilegal de arme nu era corelat cu numărul
de execuţii capitale. În Belgia, unde pedeapsa cu moartea era abolită, erau mai
puţini infractori înarmaţi decât în Franţa, unde pedeapsa capitală era în vigoare.
Interesant este şi faptul că decizia de a face parte dintr-o tabără sau alta depinde şi
de poziţia în care te afli. „Înainte de a deveni ministru de Interne, Sir Samuel
Hoare se lupta pentru abolire; de îndată ce şi-a luat portofoliul în primire, i s-a
opus. Nici nu ieşise bine din funcţie, că a şi redevenit adversar al pedepsei cu
moartea, tratând subiectul într-o carte foarte emoţionantă.” (p. 69) Aşadar, odată
ce te afli într-o poziţie publică răspunderea devine extrem de compleşitoare, astfel
încât devi refractar la influenţele exterioare.

Reflecţii asupra spânzurării unui porc sau Ce este răspunderea penală?

„În Evul Mediu – şi, în anumite cazuri izolate, până în secolul al XIX-lea –
animalele vinovate de a fi ucis o fiinţă omenească erau judecate conform legii,

PROBATION junior ● 31
apărate de un avocat, uneori achitate, de cele mai multe ori condamnate să fie
spânzurate, arse sau îngropate de vii.” (p. 70)
Este pe cât de revoltător, pe atât de dezgustător să nutreşti o asemenea imagine, a
unui animal, lipsit de raţiune, sacrificat pentru că ar fi încălcat legea. Însă,
intelectual vorbind, de ce am fi „mai revoltaţi de executarea unui animal decât de
cea a unei fiinţe umane?” (p. 71) Atâta timp cât deficienţa mintală şi lipsa simţului
moral nu erau suficiente pentru anularea răspunderii penale şi a posibilităţii de a
pleda „vinovat dar dement” era firesc să auzi un argument precum „câinele vostru
cunoştea natura acţiunii sale şi ştia că face rău săvârşind-o”. (p. 72) De altfel,
legea conţinea „o asemenea definiţie a demenţei, încât nimeni nu este, cu
adevărat, suficient de dement pentru a se putea încadra în ea”. (p. 73) Astfel, un
debil mintal care era adus în faţa instanţei ar fi trebuit internat într-o instituţie cu
profil psihiatric sau pus sub supraveghere şi aceasta conform legii de atunci, însă
toate acestea se anulau dacă infracţiunea comisă era pasibilă de pedeapsa cu
moartea.

Precedentul fără precedent sau „Normele M’Naghten”

„Demenţa, ca mijloc de apărare, reprezintă o excepţie în procesele privitoare la

alte infracţiuni decât asasinatul, în timp ce, când este vorba despre asasinat,
devine aproape regulă.” Asta şi pentru că „asasinatul este mai aproape de demenţă
decât orice altă infracţiune”. (p. 77)
M’Naghten era un nebun, un protestant din nordul Irlandei care credea că Papa,
Ordinul Iezuiţilor şi liderul Partidului Conservator vroiau sa-l omoare. Motiv
pentru care şi-a procurat un pistol şi s-a dus să-l omoare pe liderul Partidului
Conservator. Nu l-a împuşcat pe acesta, ci pe secretarul său. Opt medici au fost
audiaţi la procesul său care au afirmat că „dată fiind ideea sa fixă, M’Naghten nu
avea niciun fel de control asupra actelor sale”. (p. 79) Pe fondul acestei decizii,
M’Naghten a fost trimis la ospiciu, dar datorită numeroaselor discuţii prilejuite de
acest eveniment „oracolele” vremii au susţinut că un nebun ca M’Naghten trebuia
spânzurat pentru a-i împiedica şi pe alţi nebuni de fapte similare. Astfel, Camera
Lorzilor a întocmic un chestionar cu privire la răspunderea penală a celor cu
deficienţe mentale, chestionar care însă a fost trimis la 15 judecători care prezidau
tribunalele regatului şi nu corpului medical sau nu şi corpului medical. Decizia
judecătorilor a fost contrară deciziei date de medici şi au propus spânzurarea. Mai
important însă este că această decizie a judecătorilor a devenit cunoscută ca
„Normele M’Naghten” şi acest precedent a fost folosit timp de 113 ani.
Normele M’Naghten au fost create în momentul cânt nu exista cuvântul psihiatrie
şi când „nu se putea imagina faptul că omul are un trecut biologic, instincte
«animalice» şi impulsuri care [...] sunt totuşi parte a patrimoniului său natural şi,
în acelaşi timp, o explicaţie şi o justificare parţială a actelor sale; în plus, nimeni
nu-şi imagina că educaţia, copilăria şi mediul social sunt răspunzătoare în mare
măsură pentru formarea caracterului, inclusiv caracterul criminalilor”. (pp. 81-82)

PROBATION junior ● 32
Şi totul depinde de omenia judecătorului sau de lipsa ei – „Judecătorul trebuie să
se raporteze strict la termenii legii, apoi să «lărgească» sensul cuvintelor folosite
de lege până în punctul în care individul care nu are exerciţiul limbajului judiciar
să fie zăpăcit de distorsiunile şi deformările la care sunt supuse bietele cuvinte de
către acesta şi până când ajunge să se întrebe dacă e nevoie să dispui astfel de o
limbă a cărei vădită utilitate este că poate însemna orice vrea să spună cel care o
foloseşte.” (p. 85) Însă, „a te opune unui judecător înseamnă, uneori, să pui în joc
viaţa unui om”. (p. 86)
Koestler susţinea că judecătorii au fost obstacolul în faţa reformării acestor norme.
Nu a contat nici experienţa altor ţări, deoarece „străinii sunt altfel”. (p. 87)
Koestler mai susţinea şi că „cea mai bună pledoarie în favoarea abolirii pedepsei
cu moartea o reprezintă argumentele folosite de susţinătorii ei şi mentalitatea
acestora”. (p. 90)

Voinţă liberă şi determinism sau o filozofie a ştreangului

O cauză poate determina două sau mai multe efecte. Iar comportamentul uman,
cel căruia îi este atribuit un anumit efect al unei cauze este determinat de ereditate
şi de mediul social. Dar individul este şi liber să aleagă. Această libertate de
alegere însă devine o iluzie, deoarece hotărârea luată este determinată de trecut.
„Din punct de vedere ştiinţific, acţiunile unui om sunt la fel de strict determinate
de genele care i s-au transmis cu patrimoniul ereditar, de funcţionarea glandelor
endocrine sau de ficatul său, de educaţia şi de experienţele sale trecute care îi
modelează obiceiurile, gândurile, convingerile şi propria filozofie, pe cât este
determinată funcţionarea unui ceas de arcurile, de rotiţele sale şi de conexiunile
dintre ele sau pe cât este determinată o «maşină de gândit» de circuite,
amplificatori, rezistenţe, reguli de funcţionare şi de «depozitele de informaţii» cu
care a fost prevăzută şi care au fost alimentate.” (p. 93)
Aşadar, educaţia este fundaţia pentru un set de obiceiuri şi reacţii-tip, astfel încât,
pe fondul unor disonanţe cognitive, individul să aleagă soluţia social acceptată.
Însă dacă libera alegere este o pură iluzie creăm un paradox – „«răspunederea
penală» ar fi o absurditate, întrucât cuvântul «răspundere» implică posibilitatea
unei libere alegeri în faţa acţiunii, în timp ce libera alegere este o iluzie şi toate
acţiunile noastre sunt dinainte determinate; «n-am putut să mă abţin» ar fi
suficient să se afirme în apărarea oricui, întrucât niciunul dintre noi nu se poate
abţine să fie ceea ce este”. (p. 94)
Însă trebuie să fim de acord că „«depinde de noi», cel puţin într-o oarecare
măsură, să ne alegem activitatea pentru următoarele cinci minute”, pentru că
„întreaga noastră experienţă legată de realitate, orice imbold şi stimulare a
exercitării voinţei noastre se sprijină pe impresia că deciziile survin cu adevărat de
la un moment la altul, nicidecum că această experienţă se bazează doar pe
desfăşurarea monotonă a unui lanţ în care fiecare verigă a fost făurită din timpuri
străvechi”. (p. 95) Mai ales că „omul nu poate trăi fără iluzia că este stăpân pe

PROBATION junior ● 33
destinul său”. (p. 97) Ştiinţa arată însă că omul în materie de alegerea modalităţii
de acţiune „nu este mai liber decât un robot”. (Ibidem)
Dar indiferent că vorbim de libera alegere sau de determinism, avem nevoie de
lege, căci „dacă comportamentul atomilor radioactivi n-ar depinde de nicio lege,
lumea nu ar fi univers, ci haos”. (p. 99)
În fond, „dilema libertate-predestinare este esenţa condiţiei umane”. (p. 103)

Lord Goddard şi predica de pe munte sau urmare la o filozofie a ştreangului

„Orice pedeapsă are trei obiective: pedepsirea, apărarea societăţii prin valoarea sa
pilduitoare şi îndreptarea infractorului.” (p. 105)
Valoarea pilduitoare înseamnă că teama de pedeapsa capitală determină acţiunea.
Însă liberul albitru se aplică mai degrabă celorlalte două obiective: pedepsirea şi
îndreptarea infractorului.
Pedeapsa cu moartea implică un dram de răzbunare, însă dacă acesta este mobilul
ar trebui pedepsiţi şi „tatăl alcoolic, mama prea îngăduitoare care l-a făcut aşa
cum este [...] căci toţi – [...] profesorii, patronii şi întreaga societate – au fost
complici ai criminalului, ajutându-l sau incitându-l să acţioneze aşa cum a
acţionat”. (p. 106)
Religiile şi sistemele metafizice au de înfruntat prezenţa răului şi nu s-a găsit încă
un răspuns la „de ce i-a dat Dumnezeu omului libertatea de a alege răul?” (p. 107)

Umanizarea sistemului penal prin tribunalele pentru copii, eliberarea condiţionată

ori prezenţa închisorilor deschise s-a datorat înţelegerii originii sociale a
infracţionalităţii. Din păcate, doar pedeapsa cu moartea face imposibilă orice
situaţie de compromis.
Dacă pentru orice altă infracţiune, alta decât omorul, judecătorul are o paletă vastă
din care să aleagă pedeapsa, pentru omor se poate pronunţa numai în două feluri:
nevinovat sau pedeapsa cu moartea. Însă „defectul extraordinar al legii privind
asasinatul constă în aceea că prevede o pedeapsă unică pentru o infracţiune în
cazul căreia răspunderea poate fi extrem de dificilă”. (p. 112)
Se considera că legea care prevedea pedeapsa cu moartea nu poate fi modificată
deoarece ar trebui dezminţit principiul răspunderii infractorului şi ar fi fost nevoie
de introducerea noţiunior de „impuls incontrolabil” şi „răspundere diminuată”.
„Fiind imposibil de precizat când un om a acţionat liber – şi trebuie să moară – şi
când sub constrângere – ceea ce înseamnă că are dreptul să trăiască – unica soluţie
constă în aducerea legii privind pedeapsa cu moartea la nivelul celorlalte, prin
eliminarea pedepsei pe care o prevede, întrucât doar ea este prestabilită,
negraduală şi nu lasă decât posibilitatea opţiunii între tot sau nimic.” (p. 113) Însă
tocmai această rigiditate oferă valoare pedepsei capitale şi mână toate forţele
antiprogresiste ale societăţii.

PROBATION junior ● 34
Din păcate însă, „juraţii nu pot să reducă lungimea funiei, după cum nu pot
strangula pe cuvânt sau frânge grumazul cu suspendare”. (p. 115)

Reflecţii asupra ghilotinei – Albert Camus

„Când justiţia supremă îi provoacă doar vomă omului onest pe care se presupune
că trebuie să-l apere, e greu de susţinut că menţinerea ei – aşa cum ar trebui să fie
– să aducă un plus de linişte şi ordine în cetate. Din contră, rezultă evident că nu
este mai puţin revoltătoare decât crima, iar noul asasinat nu numai că nu şterge
jignirea adusă societăţii, dar o mai pângăreşte încă o dată.” (pp. 119-120)
O problemă socială devine o boală gravă prin faptul că nu se îndrăzneşte a se
vorbi desprea ea în mod deschis; pedeapsa cu moartea este „un rău necesar, care
legitimează omorul – întrucât e necesar – dar despre care nu se vorbeşte – întrucât
e un rău”. (p. 120)
Iar atunci „când imaginaţia doarme, cuvintele se golesc de sens, un popor surd ia
act de condamnarea unui om fără a-i da atenţie, dar dacă-i va fi arătată maşinăria,
dacă-i va atinge lemnul şi fierul, dacă va auzi zgomotul capului care cade,
imaginaţia publică, brusc trezită din somn, va repudia atât acel tip de exprimare
cât şi pedeapsa cu moartea”. (p. 121)
Albert Camus nu era de părere că omul este un animal social, dar era convins de
faptul că omul nu putea trăi în afara societăţii, astfel încât societăţii îi revenea
răspunderea de a stabili o pedeapsă, însă pe o scară raţională şi eficientă. Şi Albert
Camus, ca şi Arthur Koestler, era de părere că pedeapsa capitală nu face altceva
decât să „murdărească societatea”, cu atât mai mult cu cât susţinătorii ei nu o
puteau motiva raţional.
Ultima execuţie publică în Franţa a avut loc în 1939, autorităţile luând în nume de
rău publicitatea pe seama acestor execuţii publice, arătând cu degetul spre presă şi
acuzând-o că vrea „să desfete instinctele sadice ale cititorilor săi”. (p. 124) Însă
„ce forţă exemplară poate avea uciderea pe furiş, noaptea, în curtea unei
închisori?” (Ibidem) se întreba Camus. Aşa cum susţinea un reprezentant al
poporului în 1791 în cadrul Adunării Naţionale, „pentru a stăpâni poporul e
nevoie de un spectacol înspăimântător”. (Ibidem) De altfel, susţinătorii pedepsei
cu moartea aveau ca şi singular argument „valoarea pilduitoare” a pedepselor
capitale. Cum se mai manifesta această valoare pilduitoare dacă execuţia avea loc
în spatele cortinei?
Ce crimă este mai odioasă decât crima comisă pentru defătarea publică, care de
dragul spectacolului rămâne imperfectă? – „Sângele iese din vase în ritmul
carotidelor secţionate, apoi se coagulează. Muşchii se contractă, fibrilaţia lor este
stupefiantă; intestinul se încreţeşte, iar inima are mişcări neregulate, incomplete,
fascinante. Gura se crispează în anumite momente într-o strâmbătură
înspăimântătoare. Este adevărat că, pe acest cap decapitat, ochii sunt imobili, cu
pupilele dilatate; nu privesc, din fericire, dar nu sunt nici tulburi, nu au
opalescenţă cadaverică şi nu se mişcă; transparenţa lor este vie, dar fixitatea lor
este cea a morţii. Toate acestea pot dura minute, chiar ore la indivizii fără

PROBATION junior ● 35
deficienţe; moartea nu este imediată.” (p. 126) „Se spune că obrazul lui Charlotte
Cordaz a roşit sub palma dată de călău după tăierea capului.” (Ibidem) Sociologul
Tarde spunea că „este mai bine să omori fără să chinui decât să chinui fără să
omori”. (p. 129)
Odată cu mascarea acestor execuţii statul confirmă că „nu crede cu adevărat în
valoarea pilduitoare a pedepsei” (p. 128) şi că aceste execuţii au loc datorită
tradiţiei, din rutină. „Se aplică o lege pe de rost, iar condamnaţii noştri mor
papagaliceşte în numele unei teorii în care călăii nu cred.” (p. 129)
De altfel, această schimbare radicală a execuţiilor se prea poate să fi fost o
amânare a abolirii pedepsei cu moartea – „Dacă veţi elimina atrocitatea acestui
spectacol, dacă veţi face execuţiile în interiorul puşcăriilor, veţi înăbuşi tresărirea
de indignare publică apărută în ultimii ani şi veţi întări pedeapsa cu moartea. […]
Fie ucizi în mod public, fie recunoşti că nu te simţi autorizat să ucizi.” (Ibidem)
Şi Camus aducea în vedere un paradox care gravitează în jurul pedepsei cu
moartea și anume că societatea este cel puţin naivă să creadă în forţa pilduitoare a
execuţiilor, atâta timp cât ea nu înfrânează comiterea crimelor.
Iar legea va fi întotdeauna mai puţin complexă decât natura însăşi. Valoarea
pilduitoare pe care susţinătorii pedepsei capitale o proclamă este pe atât de
puerilă, pe cât este de nefondată statistic, faptic. Koestler scria că în Anglia, „în
timp ce hoţii de buzunar erau executaţi, alţi hoţi făceau dovada măiestriei lor în
mulţimea ce înconjura eşafodul pe care era spânzurat confratele lor”; „din 250 de
spânzuraţi, 170 asistaseră anterior, personal, la una sau două execuţii capitale”; iar
„în 1886, din 167 de condamnaţi la moarte care trecuseră prin închisoarea din
Bristol, 164 asistaseră la cel puţin o execuţie”. (p. 131)
Orice formă de pasiune, precum dragostea, onoarea, răzbunarea, durerea înfrâng
frica de moarte şi aceasta pentru că dacă dorim „ca pedeapsa capitală să fie cu
adevărat o sperietoare, ar trebui ca natura umană să fie alta, mai exact la fel de
stabilă şi calmă precum legea însăşi”. (p. 132)
Orice criminal îşi va declara devinovăţia înaintea unui proces şi i se va face teamă
de moarte doar după judecată. Camus spune că pentru ca legea să sperie ar trebui
să nu permită nicio circumstanţă atenuantă încă de la început, însă astfel s-ar crea
un paradox. Instinctul de supravieţuire este esenţial precum este şi instinctul
morţii. Astfel încât, dorinţa de a ucide coincide uneori cu dorinţa de a muri –
„instinctul de conservare este înlocuit, în proporţii variabile, de instinctul
distrugerii”. „Într-un fel, omori atunci ca să mori tu însuţi.” (p. 133)
Statisticile secolului al XX-lea arată că nu există conexiune între pedeapsa cu
moartea şi criminalitate, singura legătură fiind legea. Practic „condamnatul este
tăiat în două nu atât pentru crima pe care a comis-o, cât în baza tuturor crimelor
care ar fi putut fi comise şi nu au fost, care vor fi comise şi nu vor fi”. (p. 135)
„Dacă e important să se facă frecvent dovada puterii în faţa poporului, execuţiile
trebuie să fie dese; dar asta însemnă că tot dese vor trebui să fie şi infracţiunile,
ceea ce va dovedi că pedeapsa cu moartea nu impresionează în măsura în care ar
trebui, de unde rezultă că este în acelaşi timp inutilă şi necesară.” (Ibidem) Fiind

PROBATION junior ● 36
inutilă dar necesară, statul o ascunde. Pedeapsa cu moartea este aşadar o lege care
cunoaşte crima pe care ea însăşi o declanşează pentru a pune în funcţiune
maşinăria morţii, dar îl va ignora pe cel pe care-l împiedică.
Precum Koestler, şi Camus conchidea că pedeapsa cu moartea este o răzbunare
deoarece „pedeapsa care sancţionează fără a preveni se numeşte, într-adevăr,
răzbunare”. (p. 138)
Chiar dacă am fi de acord că prin moartea infractorului se compensează uciderea
victimei sale, între pedeapsa cu moartea şi luarea vieţii este o diferenţă precum
cea dintre un penitenciar şi un lagăr de concentrare. Pedeapsa capitală este cert o
moarte premeditată şi după cum bine ştim, crima cu premeditare este considerată
a fi mai gravă decât cea cu violenţă, de pildă.
Condamnatul la pedeapsa capitală este practic torturat, oscilează între speranţă şi
chinurile disperării animalice pentru că „frica devastatoare, degradantă la care este
supus condamnatul timp de luni sau ani este o pedeapsă mai înfricoşătoare decât
moartea, la care victima n-a fost supusă”. (p. 140)
„Nu înseamnă mare lucru să ştii că vei muri, spune un condamnat din Fresnes.
Înnebunitor şi înspăimântător este să nu ştii dacă vei trăi.” (p. 141) Conştiinţa
rămâne într-o stare de materie inertă, conştiinţă care devine principalul său
duşman. „Nu am curaj nici măcar pentru aşa ceva” (p. 143) mărturisea un tânăr
condamnat, rugat fiind să scrie familiei cu câteva momente înainte de execuţie.
Dacă aşteptarea pedepsei cu moartea este o distrugere a sinelui putem vorbi
despre două morţi, prima fiind, de departe, cea mai rea. Iar această nedreptate
fundamentală răneşte şi rudele condamnatului.
Camus povestea cum un mare chirurg îi destăinuia că „nu-i înştiinţa nici măcar pe
credincioşi dacă erau atinşi de un cancer incurabil. Considera că şocul le-ar putea
distruge chiar credinţa”. (p. 144)
„La urma urmei, când ucide, orice asasin îşi asumă riscul celei mai groaznice
dintre morţi, dar cei care-l ucid pe acesta nu riscă nimic, în afara unei avansări.”
(p. 143)
Făcând referire din nou la legea talionului, crima este comisă de un individ total
vinovat faţă de un individ total nevinovat, adică victima. Însă societatea care se
presupune că o reprezintă pe victimă nu poate proclama că este inocentă. Ea este
răspunzătoare pentru crima pe care o reprimă. Pe scurt, „orice societate are
criminalii pe care-i merită”. (pp. 145-146)
Camus considera că suprapopularea locuinţelor şi prezenţa cârciumilor sunt deja
serioase pepiniere ale crimei. Aşadar, societatea franceză deţinea deja focarele
criminalităţii. În anii ’50 se estima că procentul crimelor violente pe fondul
consumului de alcool era de 60%. „O anchetă efectuată în 1951 în centrul de triaj
al închisorii din Fresnes, în rândul condamnaţilor de drept comun, a arătat că 29%
dintre ei sunt alcoolici cronici şi 24% subiecţi proveniţi din familii alcoolice. În
sfârşit, 95% dintre cei care martirizează copii sunt alcoolici.” (pp. 146-147)

PROBATION junior ● 37
Conform lui Camus, începutul anilor 1880 sunt atât marcaţi de creşterea
criminalităţii cât şi de legalizarea deschiderilor chioşcurilor cu băuturi fără
autorizaţie prealabilă. „Statul care semănă alcool, să nu se mire că va culege
crimă.” (p. 147)
Dacă plecăm de la premisa că un alcoolic care comite o crimă nu poate fi
considerat a fi având răspundere deplină, nici sancţiunea alocată nu poate fi
absolută, cum este pedeapsa cu moartea.
Fiecare societate îşi are brutele ei, însă problema pe care o ridică aceştia nu-şi
găseşte rezolvare prin pedeapsa cu moartea. Sigur, această pedeapsă înlătură
problema pentru moment, însă pedeapsa capitală nu se aplică doar acestor brute şi
astfel, se întreaba Camus dacă „putem fi asiguraţi că niciunul dintre cei executaţi
nu e recuperabil și dacă putem jura că niciunul dintre ei nu e nevinovat?” (p. 149)
„În 1860, juristul d’Olivecroix a aplicat calculul probabilităţilor la eroarea
judiciară. Concluzia a fost că se condamnă un nevinovat la 257 de cazuri.” (p.
150)
„Vinovăţia nu se stabileşte cu o mai mare rigoare într-o eprubetă, chiar dacă e
gradată. O a doua eprubetă va arăta contrariul, iar ecuaţia personală îşi va păstra
importanţa în această matematică mortală.” Iar „astăzi ca şi ieri, dăinuie riscul
greşelii”. (p. 152)
Camus spunea că procesele de la Curtea cu Juri sunt influenţate de neprevăzut:
antecedentele acuzatului, atitudinea lui, dicţia sa, evaluarea incidentelor din
timpul audierii etc. Iar toate acestea influenţează decizia finală a juriului. În 1832,
reforma justiţiei în Franţa a alocat juraţilor posibilitatea de a acorda circumstanţe
atenuante nedeterminate, și astfel a contat cum evaluarea circumstanţelor de către
juriu. „Cazurile în care trebuie să existe pedeapsa cu moartea nu mai sunt
prevăzute cu exactitate de lege, ci de juriu care [...] de fiecare dată face aprecierea
în funcţie de cel judecat.” (p. 153)
Grecii credeau că o crimă care nu este pedepsită contaminează cetatea. Camus era
de părere că şi condamnarea unui nevinovat şi pedepsirea prea aspră a unei crime
pângăresc societatea în egală măsură.
Făcând referire la o lucrare clasică de drept francez, unde se face trimitere la
încadrarea pedepsei cu moartea, se menţionează că „justiţia omenească nu aspiră
nicidecum la asigurarea acestei încadrări proporţionale, întrucât ştie că este
infirmă”. Camus se întreaba de ce justiţia, în aceste circumstanţe, nu manifestă
modestie şi nu lasă „în jurul sentinţelor un spaţiu de manevră suficient, astfel încât
să poată fi reparată eventuala greşeală?” (p. 154) Pentru că „nu există oameni
drepţi, ci doar inimi mai mult sau mai puţin nedrepte”, iar „fără inocenţă absolută
nu există judecător suprem”. (p. 157)
Aşa cum considera şi Camus, pedeapsa supremă a fost în fapt mereu o pedeapsă
religioasă, iar acest spectru religios permitea îndreptarea în viaţa de apoi. Însă
pedeapsa capitală doar ca un construct social, precum astăzi, nu permite aşa ceva.
Rămânând puţin în zona religiei, se cunoaşte faptul că Împăratul Iulian refuza să
le acorde creştinilor sarcini administrative, deoarece aceştia refuzau să pronunţe

PROBATION junior ● 38
condamnări capitale, fiind de credinţă că învăţătorul lor le interzicea să ucidă.
Aşadar, nici chiar fondul religios nu e de acord cu această sancţiune. Creştinii de
mai târziu au acceptat pedeapsa cu moartea doar pentru că, prin nemurirea
sufletului, putea avea loc îndreptarea.
După cum menţionam ceva mai înainte, în termeni sociali, pedeapsa cu moartea
nu face altceva decât să elimine pentru moment o problemă, ea însă „zdrobeşte
comunitatea umană unită împotriva morţii şi îşi acordă sieşi o valoarea absolută
din moment ce pretinde că deţine puterea absolută”. (p. 161)
„Afirmaţia conform căreia un individ trebuie eliminat la modul absolut din
societate pentru că este rău la modul absolut echivalează cu a spune că acea
societate este bună la modul absolut” (p. 162), ceea ce este literalmente fals. Mai
mult, „sângele, ca şi alcoolul, dă dependenţă în cele din urmă, aidoma celui mai
prietenos vin”, iar „legile sângeroase atrag după ele moravuri sângeroase”. (p.
163)
Reflecţiile lui Albert Camus sunt finalizate prin sublinierea faptului că societăţile
nu vor cunoaşte pacea atâta timp cât nu vor poziţiona moartea în afara legii.
„Să nu fie ucis Cain, dar să existe pentru el, în ochii oamenilor, un semn de
reprobare – iată care e lecţia pe care trebuie s-o învăţăm din Vechiul Testament.”
(p. 167)

Pedeapsa cu moartea în Franţa – Jean Bloch-Michel

Scriitorul menţionează că mulţi gânditori ai vremii admiteau că viaţa individului

este doar un dar condiţionat primit de la stat (Rousseau), ori că pedeapsa cu
moartea era considerată a face parte din natura lucrurilor, fiind izvorâtă din bine şi
rău (Montesque), ori că societatea are dreptul să ia viaţa unui individ, atâta timp
cât această viaţă este cel mai important bun (Diderot).
În primii ani de după revoluţia franceză, codul penal a redus la 32 numărul
infracţiunilor pedepsite cu moartea, de la 115 conform ordonanţei de la 1670.
Pedeapsa cu moartea a continuat să se execute sub forma a patru procedee: prin
decapitare, spânzurare, trasul pe roată sau arderea pe rug.
Întocmai cum preciza şi Camus, execuţiile prin spânzurare nu erau lipsite de
introducerea unor scene oripilante – „călăul, ţinându-se cu mâinile de braţul
spânzurătorii, urcă pe mânile legate ale condamnatului şi, ajutându-se cu lovituri
de genunchi în stomac şi cu zguduituri, [...] îl făcea să se învârtă de patru ori”. (p.
177) De obicei, corpul spânzurat rămânea o zi în ştreang, după care era aruncat la
groapa de gunoi.
În ceea ce privea executarea prin trasul pe roată, destinat unor anumite tipuri de
infracţiuni precum asasinat, furt la drumul mare, crima cu premeditare, furt prin
efracţie ori violarea unei fete tinere supliciul era compus din două părţi: i. se aşeza
o cruce culcată pe eşafod, iar condamnatul gol sub cămaşă era culcat pe ea, capul
îi era aşezat pe o piatră şi membrele legate cu frânghii de cruce, călăul îl lovea pe
condamnat cu o bară din fier, având secţiunea pătrată, la fiecare legătură de câte

PROBATION junior ● 39
două ori, iar la final îl mai lovea de două sau de trei ori în stomac, iar în total
primea aproximativ 11 lovituri; ii. corpul odată fixat în formă de cuib, în care
călcâiele sunt aduse la ceafă, era transportat pe o roată de trăsură pentru a fi expus
publicului.
În cazurile de paricid (uciderea părinţilor), uxoricid (uciderea soţiei) şi asasinarea
preoţilor, după executarea prin roată, condamnaţii erau arşi fie vii, fie morţi.
Combinarea rugului cu trasul pe roată a fost folosită începând cu 1750. Mai exista
şi combinarea procedeelor spânzurării şi rugului, însă în acest al doilea caz, se
ardea deja un cadavru. Uzanţa acestor combinaţii ale procedeelor de executare nu
dorea „agravarea primei cât, mai ales, uşurarea celei de a doua; prin arderea unui
om care fusese tras pe roată era uşurat chinul trecerii prin foc, considerat mai
cumplit decât cel asociat roţii”. (p. 179)
Uneori printr-o dispoziţie secretă a hotărârii judecătoreşti, necomunicată victimei,
numită retendum in mente curiae, condamnatul era strangulat cu o cordeletă în
timpul supliciului. Iar trasul pe rug s-a folosit până în 1791.
Prin aruncarea cadavrelor la groapa de gunoi sau abandonate de-a lungul
drumului, şi deci nu îngropate conform credinţei creştine, se urmărea distrugerea
vieţii de apoi. „Era vorba despre excludere totală, nu doar din societatea
omenească.” (p. 180)
La 9 octombrie 1789 Doctorul Guillotin aduce în atenţia Adunării Naţionale
„decretul privind reformarea provizorie a procedurii penale” (Ibidem) prin
completarea a șase articole noi:
- Primul articol cerea ca toţi cei care comit acelaşi tip de infracţiune să fie
pedepsiţi în acelaşi fel, indifirent de statutul social al celor vinovaţi.
- Cel de-al doilea articol cerea uzanţa aceleiaşi proceduri de executare
capitală, prin tăierea capului, indiferent de infracţiune.
- Articolul 3 impunea non-stigmatizarea familiei criminalului, atâta timp cât
crima este comisă în nume personal.
- Articolul 4 era o continuare a precedentului articol, menționând de
pedepsirea celor care îi blamează pe apropiaţii celor care comit infracţiuni.
- Articolul 5 menţiona ca bunurile celor condamnaţi să nu fie confiscate.
- Iar articolul 6 cerea ca familia să poată îngropa cadavrele celor executaţi şi
să nu se facă nicio referire cu privire la tipul morţii în registru.
La 21 ianuarie 1790 decretul a fost votat, după ce mai fusese odată adus în
discuţie la 1 decembrie 1789, neprecizându-se însă forma de pedeapsă unică
adoptată. Tot la 1 decembrie 1789 Guillotin propune pentru prima dată ghilotina
ca instrument pentru executare, maşinăria nefiind inventată la acea vreme.
Proiectul de Cod Penal, incluzând aceste modificări, a fost adus în dezbatere la 30
mai 1791. La 1 iunie 1791 Adunarea decide menţinerea pedepsei cu moartea prin
tăierea capului, însă se nasc controverse legate de neajunsurile acestei forme de
executare şi susceptibilitatea de a transforma execuţia într-o tortură. Pedeapsa cu
moartea este decisă alături de pedepse precum: munca silnică, detenţia într-o
închisoare de maximă siguranţă, detenţia simplă, stâlpul infamiei, degradarea
civică, amputarea pumnului, deportarea şi însemnarea cu fierul roşu.

PROBATION junior ● 40
La începutulul anului 1792 un călău la Paris trimitea un memoriu Ministrului de
Justiţie prin care menţiona că „pentru ca execuţia să se poată termina în spiritul
legii, dincolo de lipsa oricărei opoziţii din partea condamnatului, trebuie ca şi
călăul să fie foarte îndemânatic, condamnatul total neşovăitor, chestiuni fără de
care nu se va ajunge în situaţia ca execuţia cu sabia să fie terminată fără să aibă
loc scene periculoase”. (p. 186)
La 20 martie 1792 Adunarea adoptă folosirea ghilotinei ca procedeu unic de
executare la moarte în tot regatul, iar la 25 aprilie 1792 are loc prima executare
publică prin ghilotinare. Execuţiile publice încetează la 1939.
În 1810 Codul Penal a lui Napoleon reintroduce tortura în timpul privărilor de
libertate, dar reduce numărul infracţiunilor pasibile cu moartea de la 32 la 27.
Legea din 28 aprilie 1832 scoate din textul codului pedepsele prin amputarea
pumnului, însemnarea cu fierul roşu şi expunerea la stâlpul infamiei.
Pentru o perioadă scurtă de timp, începând cu 12 aprilie 1866, a fost folosită
măsura de a-i îmbrăca pe condamnaţi în cămăşi de forţă, însă, după ce un cetăţean
a experimentat această tortură şi şi-a scris memoriile de prizonier, s-a renunţat la
folosirea cămăşii de forţă.
Dacă în 1793 legea stipula prezenţa a câte unui călău în fiecare departament al
Franţei, care acţionau pe lângă instanţele penale, ordonanţa din 7 octombrie 1832
reducea numărul călăilor. O decizie din 9 martie 1849 „stabilea că va mai exista
doar un călău şef în jurisdicţia fiecărei Curţi de Apel şi un călău adjunct în
departamentele care intrau sub jurisdicţia Curţii”. (p. 193) Iar decretul din 25
noiembrie 1870 reducerea existenţa călăilor la doar un călău şi cinci călăi adjuncţi
în toată Franţa.
Dacă Codul lui Napoleon mai prevedea doar 27 de infracţiuni pasibile cu moartea,
în urma revizuirii Codului din 1832 numărul acestor infracţiuni scade la 16,
rămânând întocmai până în 1848 când, prin modificarea articolului 5 din
Constituţie, pedeapsa cu moartea este abolită în Franţa pe motive politice. Doar în
Codul justiţiei militare se mai aplica pedeapsa cu moartea pentru dezertare la
duşmani.
Din păcate însă, în ajunul războiului mondial, la 29 iulie 1939 printr-un decret se
repunea în drepturi pedeapsa cu moartea „pentru atentate împotriva siguranţei
externe a statului, chiar şi pe timp de pace şi chiar dacă erau comise de civili”. (p.
195) Acest decret a prilejuit adoptarea altor legi care prevedeau pedeapsa capitală
şi pentru alte crime.
Următoarea frază ne aminteşte foarte limpede despre teoria anomiei a lui
Dukheim – „Perioada care a precedat Eliberarea şi cea care i-a urmat au fost
marcate de o creştere bruscă şi accentuată a pedepsei cu moartea”. (p. 197)
Imediat după război „au intrat în funcţiune tribunalele excepţionale, instanţele şi
Înalta Curte destinate proceselor de colaboraţionism, care au pronunţat numeroase
condamnări”, 2.640 de condamnări la moarte dintre care 768 s-au soldat cu
execuţii. Acest fapt a dus şi la creşterea aplicării pedepsei cu moartea pentru
infracţiunile de drept comun.

PROBATION junior ● 41
Jean Bloch-Michel atrăgea atenţia că numărul infracţiunilor nu trebuie corelate
doar cu sporirea numărului populaţiei sau cu extinderea alcoolismului, dar şi cu
creşterea numărului sinuciderilor în Franţa, care de la 2.084 de cazuri în 1830 s-a
ajuns la aproximativ 10.000 la începutul secolului XX.
Pe fondul celor menţionate se poate concluziona că tendinţa pentru abolirea
pedepsei cu moartea are loc în condiţiile de înflorire politică, economică şi socială
dintr-o ţară.
Întocmai cum tortura era considerată ca fiind limita maximă pe scara pedepselor,
dar s-a coborât plafonul ca limita maximă să fie considerată a fi pedeapsa cu
moartea. Tot astfel, plafonul va fi coborât, considerându-se că munca silnică pe
viaţă este limita maximă. „Cei care fac această propunere ştiu că, peste câţiva ani,
împotriva pedepsei pe viaţă vor exista proteste la fel de viguroase ca acelea de
astăzi împotriva pedepsei cu moartea şi că se va cere din nou scăderea limitei
maxime.” (p. 201)

Cu toate că aceste reflecţii sunt corelate cu perioada secolelor al XVII-lea, al

XVIII-lea, al XIX-lea și al XX-lea, ele constituie totuşi moştenirea pe fondul
căreia executăm şi în secolul al XXI-lea.

Nota autorului 2

David R. Dow7 vorbea de patru capitole în desfăşurarea unui caz de pedepsire prin
execuție capitală:
· capitolul I – prin uciderea unui om nevinovat, urmat de un proces în care
infractorul este condamnat şi trimis pe lista de execuţie, iar sentinţa de execuţie
este confirmată de Curtea de Apel;
· capitolul II – procedură juridică complexă, un apel pentru habeas corpus [un
mandat (ordinul curţii) care obligă un individ sau un oficial guvernamental, de
obicei pe directorul unui penitenciar, să justifice detenţia unui anumit deţinut şi
astfel să se decidă dacă se pune problema eliberării deţinutului]8;
· capitolul III – o procedură şi mai complicată, acţiunea de habeas corpus
federală;
· capitolul IV – se pot întâmpla multe alte lucruri, avocaţii pot înainta o cerere de
graţiere, pot iniţia o contestaţie mai complexă sau e posibil să nu facă nimic, însă
acest capitol se încheie mereu cu o execuţie.

7
http://www.ted.com/talks/david_r_dow_lessons_from_death_row_inmates.html – accesat la data
de 13 august 2012
8
http://legal-dictionary.thefreedictionary.com/habeas+corpus – accest la data de 13 august 2012.

PROBATION junior ● 42
 Figura 1
Patru capitole în desfăşurarea unui caz de pedepsire prin execuție capitală –
David R. Dow

Crimă Clemenţă
Proces Habeas Habeas Comutaţie
Pedeapsă Corpus Corpus Contestaţie
Apel la nivel de stat la nivel federal Execuţie

Însă atenţia lui cade pe alte cinci capitole care preced cele patru capitole
menţionate anterior şi care pot preveni uciderea unui om nevinovat şi cazuistica
pedepsei cu moartea. David R. Dow susţine că în timpul fiecăruia din aceste cinci
capitole – când mama lui era gravidă cu el, în primii ani ai copilăriei, în şcoala
primară, în gimnaziu şi în liceu, când a intrat în sistemul de justiţie juvenilă –
societatea poate intervene pentru a preveni o infracțiune pasibilă de pedeapsa cu
moartea.

Figura 2
Cinci capitole premergătoare pedepsei cu moartea – David R. Dow

Sistemul de
Perioada Copilăria K-5 6 - 12 justiţie
prenatală timpurie juvenilă

David R. Dow menţionează o serie de acţiuni care ar putea fi implementate, unele

dintre acestea fiind chiar desfăşurate cu succes în alte state/ţări. Însă toate aceste
programe/intervenţii au în comun aspectul financiar. Şi ca în strategiile de
marketing, ai posibilitatea să plăteşti înainte sau mai târziu. Din păcate, în
sistemul de justiţie penală se plăteşte mai târziu. Dar David R. Dow susţine că

PROBATION junior ● 43
pentru cei 15.000 de dolari cheltuiţi pentru a interveni în vieţile copiilor
dezavantajaţi economic sau în alt fel, în primele capitole din viaţa lor se
economisesc 80.000 de dolari din cheltuielile create de crima comisă. Şi chiar
dacă nu s-ar găsi resorturi morale pentru aceste acţiuni iniţiale, există totuşi un
raţionament economic care ar trebui să ne pună pe noi toţi pe gânduri.

PROBATION junior ● 44