SUNT AICI, CU TINE de Cornel Udrea

Anul trecut, pe vremea asta, eram in Egipt...

ma zdroncaneam pe o camila batrana si
apatica, acoperita cu niste valtrapuri
complicate si desirate de atatea funduri
turistice. Stapanul ei, unul chior si fara varsta,
ragea mai tare decat camila, aratandu-mi cu un
brat descarnat piramidele, de parca el le
descoperise in chiar ziua aceea, special pentru
mine. In fond, refaceau la scara mica, pe banii
mei, aventura supravietuirii intr-o lume de
nisip, ostila. La o adica, n-ar fi iesit nimeni
dintr-o piramida, sa-ti dea o cana cu apa. Nu
draga, n-am vibrat la vederea piramidelor, a
motanului ala, pe care-l cheama „Sfinx”, eu
vibrez cand vad un barbat viu, intepenit pe
picioarele din spate, pregatit sa ma ridice in
brate... Ma uit des la fotografiile ce le-am facut
pe-acolo. Imi statea bine in rochita aia inflorita
si palaria rosie, barbatii mai mult cu ochii la
mine decat la piramide si Nil.

Adevarul e ca mi-am jurat sa nu plang:

cea din pat sunt eu! A dat peste mine o
nenorocire pe patru roti, o nenorocire japoneza
mi se pare, cu roti groase si dezlantuita, care
m-a aruncat la cativa metri! De ce eu, de ce pe
mine? Probabil norocul s-a plictisit sa mai
locuiasca cu mine, a plecat, insa nu mi-a spus
ca pleaca, nu mi-a zis nimic, m-a parasit in
varful picioarelor! Dute-n ma-ta, norocule al
meu! Nu te-am vazut nici macar o data la fata!

Foarte moarta inca nu sunt... i-am

auzit vorbind pe medici, o dadeau pe
latineste, dar eu am priceput ca mai am o
sansa, e drept foarte mica, dar posibila! Si
astia, baietii lui Hipocrat, vorbeau de noroc...
si de-o minune, marca garantata, cu
semnatura lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu da cu pietre in ceea ce a cladit cu
mana lui... isi rumega supararile in tacere si nici
Sfantului Petre nu-i spune de ce ofteaza uneori.
Cu norocul asta trebuie sa fie o intreaga
stiinta nevazuta, o facatura fara explicatie:
vecinul n-a jucat niciodata la ruleta ruseasca, dar
toti ceilalti din jur, cad secerati de plumb in
tampla, merge pe strada si gaseste portofelul
nimanui plin cu bancnote de 1000... o mie de
dolari, ce altceva? Sapa sa-si faca privata pe
langa cabana si da de-o comoara, pierde trenul si
ala deraiaza peste-o ora, se vara ca prostul la
coada, crezand ca e ceva mai ieftin la vanzare si
afla ca e al o mie-lea vizitator al expozitiei si
primeste o masina...
Cestilalti, carora nu li s-a servit cu
lingura, trebuie sa munceasca pe branci, sa-si
numere fiecare banut si daca au suparat – fara sa
stie – vreun sfant aflat in cadere libera, apoi la
ei se asaza boala in casa, li se rastoarna
lumanarea, le ramane mata gravida cu
sobolanul, ori grindina le sparge capul.
Sau da masina peste ei... asa, tam-
nisam, da navala un Nissan!
Moartea e o realitate. Tevile alea,
aparatele alea care ma tin in viata sunt o
realitate. Visele nu, de-aia nu platim impozit pe
ele, dar ne costa.
Viata e o realitate. Trezitul din somn e o
realitate si ce urata uneori, cand ai in fata
pustiul unei zile cenusii in care nu primesti nici
macar un zambet, o imbratisare, un cuvant
frumos si cinstit, ca o aripa de fluture. Viata e si
mana lipicioasa care ti se pune pe fund in
autobuz, injuratura sparta intre dinti ca o aluna,
urletele femeii care naste si obrazul neterminat
al incasatorului de la electricitate. Si ce mai
viata e moartea, la urma urmei... lucrul acela,
daca lucru o fi, ca nu poti sa-l iei dintr-un loc si
sa-l asezi intr-altul, il legi sa nu cada, cand il
duci cu tine prin vacante si concedii care se
sfarsesc – nedesmintit – cu o zi ploioasa, urata
ca administratorul blocului.
Eu n-am intalnit administratori de bloc
frumosi, sa-ti fie drag de ei, cand te duci cu
birul si nu incape indoiala ca nevestele lor i-au
indragit si s-au lasat pacalite la altar, pe cand ei
erau altceva si aratau altcumva.
De unde inconstienta asta de-a ne crede
nemuritori? Hai, pana la 30 de ani mai merge, se
coace omul la soarele realitatii, dar dupa aceea
care sunt temeiurile? Pe ce se bazeaza omul,
vorba lui Moromete. Adicatelea daca ajunge la o
suta de ani, acesta e-un motiv de mandrie? De ce
sa ne laudam noi cu secolul de viata al altora?
Fiecare a avut in familie o strabunica ce putea
sa citeasca la varsta de o suta de ani, fara
ochelari, sa umble fara baston, ori un mosneag
care povestea, cu amanunte, soldat fiind, ce
fumau nemtalaii in transeele lor de la Turtucaia!
Ce merit avem, de ce ii privim ca pe-o
curiozitate zbarcita si umblatoare? Se zice ca
Dumnezeu, pe cand era harnic si pus pe fapte
mari, altele decat cele de-acum, a-nceput sa-
mparta tuturor animalelor cate 40 de ani, la
fiecare...
Omul, iaca si el, ultimul la rand, sosit cu
intarziere, naiba stie pe unde-o fi umblat... Ii
vine randul si din sac scoate Dumnezeu 25 de
ani, atatia ii mai ramasesera... Omul se supara,
bombane, se scarpina-n cap, se-nvarte de colo-
colo, cu mainile la spate.
– Ce-i, ma, ce nu-ti convine?
– E putin, Doamne, putin de tot, raspunde
omul...
Dumnezeu bombane si El, se scarpina-
n pleata alba, se-nvarte de colo-colo cu mainile
la spate, si-ntr-un tarziu zice: du-te de cere la
animale, o sa-ti dea animalele din viata lor.
Pleaca omul si se-ntalneste cu calul. Pe-
atunci vorbeau aceeasi limba, se intelegeau bine,
omul nu-i pusese inca zabala in gura si saua pe
spate: „Da-mi 25 de ani dintr-ai tai, face omul.”
Si calul ii da. La fel si cainele, inca 25 de ani, iar
la urma si maimuta il cadoriseste cu inc-un sfert
de veac. Asa cu o suta de ani asupra-si se-
ntoarna
la Dumnezeu si-acela ii zice: „A fost hotararea ta, omule! Primii 25 de ani ai tai ai sa-i
traiesti omeneste, in ceilalti 25 ai sa tragi ca un cal, in ceilalti 25 vei latra ca un caine, iar in
ultimii 25, cei din jur te-or maimutari, si-si vor bate joc de tine!”