Romana

Prof.
Bolotă Elena-Laura 2021

Secvențele reprezentative pe baza cărora s-au făcut comentariile.
Înainte de a învăța comentariu, citiți secvențele reprezentative, pentru a le înțelege mai bine.
ION CREANGĂ, POVESTEA LUI HARAP-ALB

INCIPITUL
,,Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate
mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele craiului, se numea
Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani trecură la mijloc de
când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului și
fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Și așa veni împrejurarea de nici
împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că țara în care împărățea
fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăia istuilalt la o altă margine. Și
apoi, pe vremile acelea, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape și pe
uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără
primejdii ca în ziua de astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus
rămânea până la moarte. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris către frăține-său
craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său
după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zise:
— Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăți
peste o țară așa de mare și bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească
voința cea mai de pe urmă a moșului vostru.”
FINAL:
„— Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul câteodată prinde bine
la ceva.
Harap-Alb le mulțumește ș-apoi pleacă liniștit. Fata vesel îi zâmbește, luna-n cer a asfințit. Dar
în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos și în sine arzător, ce se
naște din scânteia unui ochi fermecător!
Și mai merg ei cât mai merg, și de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau
mințile, uitându-se la fată și văzând-o cât era de tânără, de frumoasă și plină de vină-ncoace.
Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar
pe fata împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de
trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui,
legănat de adierea vântului și neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în
țărănește, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea
Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii, din când în
când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i
venea a-l spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Șezi binișor, nu-mi da pace!
1
Prof. Bolotă Elena-Laura 2021
sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? Dar știu atâta, că ei mergeau fără a simți că
merg, părându-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă; ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul
când merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu știa sărmanul Harap-Alb ce-l așteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde
acestea. Însă vorba cântecului: De-ar ști omul ce-ar păți,/ Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul
Verde și-l înștiințase că vine și Harap-Alb cu fata împăratului Roș.
Atunci împăratul Verde a și început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dând și
poruncă să le iasă întru întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine și se gândea numai la răzbunare.
În sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, și de la o vreme ajung și ei
la împărăție.
Și, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul și toată curtea
împărătească, ca să-i primească. Și văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roș, odată se
repede să o ia în brațe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brâncește cât colo și zice:
— Lipsește dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-
Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde și fetele sale au rămas încremeniți de ceea ce au auzit. Iar Spânul,
văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb și-i zboară capul
dintr-o singură lovitură de paloș, zicând:
— Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede și
el la Spân și-i zice:
— Pân-aici, Spânule!
Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și apoi, dându-i
drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul
acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr
dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și
atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
— Ei, da' din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise
fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul altuia,
primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată.
După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor,
minunea minunilor din ostrovul florilor!
Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în seamă băgați, ș-un păcat de
povestar, fără bani în buzunar. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimea ospăta și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la
noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă. ”
2
PRIMA SECVENȚĂ – Scena pogorârii în fântână

,,Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe
unde arată Spânul. Și mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete și cere plosca cu
apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, și Spânul, cum o pune la gură, pe loc o și ia, oțărându-
se, și varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:
— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Și pe arșița asta o
să ne uscăm de sete.
— Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu
vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi
puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu
prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Și cârnind pe o cărare, mai
merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană și numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele
de stejar și cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă și nu avea nici roată, nici
cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă.
— Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât ești de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbește
puțin și, coborându-se în fântână, umple întâi plosca și o pune la șold. Apoi, mai stând acolo în
fund pe scară, aproape de fața apei, zice:
— Ei, da' ce răcoare-i aici! „Chima răului pe malul pârăului!” Îmi vine să nu mai ies afară.
Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o
răcoreală ca asta mult plătește!
Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând: — Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de
ușor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te și d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcorești;
așa are să-ți vină de îndemână după asta, de are să ți se pară că ești ușor cum îi pana...
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână,
fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se răcorea, Spânul
face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că
bine mi te-am căptușit! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu,
acolo îți putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ține la viață înainte
de toate?
— Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai
cată să fie așa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiar acum aș putea să te
omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețile tale... Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și
să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și
supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul
tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu — sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji,
până când îi muri și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură
către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului. Îți place așa să
mai trăiești, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac...
Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fără nicio putere, îi jură credință și supunere întru
toate, lăsându-se în știrea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe
cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul
să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:
— De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.
3
După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, și pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în
urmă, ca slugă, mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte
mult mai este.”
A DOUA SECVENȚĂ- Discuția dintre cei cinci năzdrăvani din casa înroșită
,,— Las' că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiţi, dormire-aţi somnul cel de veci, că v-
am aşternut eu bine! Vă veţi face scrum până mâine-dimineaţă. Apoi îi lasă acolo şi el se duce în
treaba lui.
Dar Harap-Alb şi cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au
muiat ciolanele şi au început a se întinde şi a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă
Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi,
zicând:
— Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar aşa
păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici. Las' că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată! Ştii că
are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crap de frig. Bu...nă treabă!
Să- mi dau eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui? Acuşi vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe
sămânţă; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
— Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuşi se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu
braşoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar.
Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai
ameţit. Are cineva cap să se liniştească de răul tău? I-auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită.
Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun.
Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu urşii, dar nu în case împărăteşti şi între
nişte oameni cumsecade.
— Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi
din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când mă scoate cineva
din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.
— Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da' amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci sânge-n
baligă, zise Flămânzilă. Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi... Ia mai
bine ogoieşte-te oleacă şi mai strânge-ţi buzişoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ţi pară rău pe
urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta.
— Ei, apoi! Vorba ceea: ,,Fă bine, să-ţi auzi rău”, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici
înaintea mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău decât aşa. Cine-a face de altă dată ca mine, ca
mine să păţească. — Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauţi, zise Ochilă. Dar cu prujituri
de-a tale, ia acuşi se duce noaptea, şi vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice, când
ţi-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu
alţii, hei, hei! mâncai papara până acum.
— Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuşi trec cu picioarele prin pereţi şi ies afară cu
acoperământul în cap, zise Lăţi-Lungilă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astâmpără dracul
nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată pricina gâlcevei dintre noi.
— Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar ştiu eu ce i-ar trebui.
— Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici
nu e de chip s-o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta. Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă,
se mânie atunci şi unde nu trânteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început a
clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămăşa de pe dânşii.
4
— Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte spuneţi ce vă place, că nu mi-a fi
ciudă, zise Gerilă, râzând cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!... De Harap-Alb, nu zic.
Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de câte ori îţi fi dormit în stroh şi pe târnomată, să am eu
acum atâţia bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-aţi face şi voi, nişte feciori
de ghindă, fătaţi în tindă, că sunteţi obraze subţiri?
— Iar cauţi sămânţă de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi. Al dracului să fii cu tot neamul tău, în
vecii vecilor, amin!
— De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc
de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai acuşi să ne trezim, într-un
gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o
să-l dobândim. În sfârşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cât or mai fi dondănit, că numai iaca se face
ziuă!...”
IOAN SLAVICI; MOARA CU NOROC
INCIPIT
,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia lui, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale
te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să
acopere cu aripa bunătăţilor sale. Eu sunt acum bătrână, şi fiindcă am avut şi am atât de multe
bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutând acum
la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acele de care am avut parte până în ziua de astăzi şi
să dau la sfârşitul vieţii mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi ştiţi,
voi faceţi; de mine să nu ascultaţi. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa
şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-
însa: de aceea poate, poate că mai ales de aceea, Ana îmi pare prea tânără, prea aşezată, oarecum
prea blândă la fire, şi-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriţă.
-Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor,
care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminică e noroi, își duc cizmele în
mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine,
amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. Iacă liniștea colibei.
— Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară
voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu
poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu
cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul
copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru voi.
— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândașul, și de la Sf.
Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.
— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul!
De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri şi peste țarini lăsând la dreapta şi la stânga satele
aşezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe
care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi
să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.
Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o
zăreşte din culmea dealului pleşuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat
5
norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aştepte alți drumeți, ca să nu
plece singur mai departe. Şi fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut
bătătură înaintea morii, şi oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut
în cârciumă şi loc de adăpost pentru tot drumețul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-
l apucă pe drum. În cele din urmă, arândaşul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de
câteva sute de paşi de la râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte şi cu
acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul. Cinci cruci stau înaintea
morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu şircălamul şi vopsite
cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat,
deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o
primejdie. Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou
cu nevasta lui tânără şi cu soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeț ca pe un străin
venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar câteva
luni după Sf. Gheorghe, şi drumeții mai umblați nu mai ziceau că o să facă popas la Moara cu
noroc, ci că se vor opri la Ghiță, şi toată lumea ştia cine e Ghiță şi unde e Ghiță, iar acolo, în vale,
între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghiță. Iară pentru
Ghiță cârciuma era cu noroc. (p. 102) (...)
Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga vedeai […] cât străbate ochiul, până la
câmpia nesfârşită, afară de câțiva arini […] nu zăreai decât iarbă şi mărăcini […] pe ici, pe
colo marginea unei păduri de stejari, iară pe dealul de la dreapta stau răzlețe rămăşițele încă
nestârpite ale unei păduri cioate, rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi
înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la
deal înspre câmpie.”
FINAL
,,Luni pe la prânz focul era stins cu desăvârşire şi zidurile afumate stăteau părăsite, privind
cu tristeţă la ziua senină şi înveselitoare. Din toate celelalte nu se mai alesese decât praful şi
cenuşa: grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă, şi numai pe ici pe
colo se mai vedea câte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniţă, nu se
mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă. (…) Bătrâna şedea cu copiii
pe o piatră de lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimi alintătoare.
- Se vede c-au lăsat ferestrile deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă
bine; dar aşa le-a fost dat!...
Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe.”
PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Venirea lui Lică
„Câtva timp ei stătură tăcuți (Lică și Ghiță), fața în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că
și-a găsit omul.
- Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luând de la brâu un teanc de bucăți de piele înșirate pe o
verigă de sârmă. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos,
6
pentru fiecare turmă altul, așa, cum îl vezi tăiat în aceste bucățele, pe care ți le las aici. Dacă trec
porcii pe drum, să te uiți la semnul lor, să ții minte pe omul care-i mână și taci.
Ghiță privi lung la el, dar nu răspunse nimic.
- Cred că ne-am înțeles? adause Lică.
- Eu cred că nu!
- Cum așa?
- Apoi vezi, grăi Ghiță răspicat și aspru, dacă mă uit în toate părțile, nu văd pe nimeni și stau
singur aici în pustietate. Am doi câini minunați, cum ziceai, și tot ați venit trei inși fără de știrea
nimănui. Puteați să ne omorâți pe toți câți suntem aici, și nimeni n-are să știe că voi ne-ați
omorât; puteți să luați ce vă place, și dacă suntem oameni cu minte, n-avem să ne plângem
nimănui, fiindcă voi sunteți totdeauna mulți și tari, iar noi suntem totdeauna puțini și slabi. Îmi
ziceai să fac așa: e oare cu putință să zic ba?!
- Care va să zică, ne-am înțeles.
- Înțelegere cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înțelegi cu mine, trebuia să vii pe drum,
iară nu pe potecă. Eu pot zice că fac pe dorința ta și tot nu fac decât așa cum îmi vine la
socoteală.
- Asta-i treaba mea! zise Lică hotărât. Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rost de alt om la
Moara cu noroc.
- Lică, grăi cârciumarul, nu cred că poți să mă ții de frică. Dacă ești om cu minte, caută să te pui
la bună înțelegere cu mine.
- Eu nu cunosc mai bună înțelegere decât asta! […] Și vai și amar de el dacă nu-mi face pe
plac.[…] Adu-mi cheile!
- Ce fel de chei?
- Toate cheile: de la sertarul mesei, de la dulap, de la orice ladă, răspunse Lică rece. Cel ce vine
aici vine să-și facă bani; ți-ai făcut și tu de când ești aici: am să mă împrumut de la tine.
Ghiță rămase câtva timp încremenit și cu ochii țintiți la dânsul.
- N-am să te prad, adause Lică; am să iau cu împrumut și să plătesc cinstit, cu camătă, cu
cametele cametelor, se înțelege, când îmi vine la socoteală. În scris n-am nevoie să-ți dau, fiindcă
nu poate să-ți fie de niciun folos: dacă trăiesc și-mi merg trebile bine, am să plătesc cu prisos, iară
dacă mor fără de vreme ori dacă-mi merge rău, tot n-ai de unde să iei.
- Să-ți dau bani numărați.
- Ce să mai pierdem vremea numărând?!
Atunci ia cât iai, dar fii cuminte și mai lasă, ca să nu simtă nevasta și soacră-mea, grăi Ghiță,
arătând saltarul, în care erau și banii, și cheile.”
A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTTIVĂ- Plecarea lui Ghiță de la han
„Pentru ca petrecerera să fie mai cu haz, Lică scoase peste câtva timp din șerparul său plin de
bani patru hârtii, scuipă pe ele și lipi pe fruntea fiecăruia dintre țigani câte una.
- Apoi cântați până ce nu se rup toate coardele! strigă el apoi, și iar o apucă pe Ana, care dinadins se
lăsa în voia lui și se făcea cu atât mai neastâmpărată cu cât Ghiță se arăta mai nepăsător.
Iar Ghiță fierbea în el și nu se stăpânea decât cu gândul că e vai și amar de bărbatul care trebuie
să-și păzească nevasta, și era vesel, ca să arate că el nu e asemenea bărbat. […]
Lică o juca pe Ana de-abia îi mai atingeau picioarele pământului; Răuț luase pe Uța la mijloc;
Păun și Marț băteau din palme și chiuiau în ruptul capului; […]
7
Obosit, în sfârșit, de joc, Lică se lăsă pe laiță, o luă pe Ana pe genunchi și începu, așa în glumă,
să o sărute și să o strânge la piept.
Ghiță nu se mai putu stăpâni și, făcându-se că nu vede nimic, ieși să se mai răcorească sub
cerdac.
- Apoi lasă-mă – grăi Ana înecată – că începe Ghiță să se supere.
- Apoi nu vezi că nici eu nu vreau alta? răspunse Lică. Să-l necăjim nițel. Măi Ghiță! strigă
apoi, așa e că mi-o lași mie acum o dată, de ziua de Paști?
- Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiță în glumă; dar în dosul glumei se simțea mânia lui oarbă și
nesățioasă; […] Iar Ghiță plănuia în el cum să plece acum la Ineu. Fără ca să dea loc la
presupuneri, cum să plece, cum să-l afle pe Pintea și cum să se întoarcă pe nesimțite cu el ca să i-l
deie prins pe Lică.
Era pe la un ceas după-amiazăzi, când Lică îl apucă la o parte și îi zise:
- Noi ne-am înțeles: tu pleci pe ici încolo și mă lași pe mine aici cu dânsa. N-ai nevoie să-i spui
nimic; te duci, ca să se pomenească deodată singură cu mine și atât. Am să le zic celorlalți că te-
ai pus să dormi în podul grajdului, pentru ca nimeni afară de noi să nu simtă nimic.
Ghiță se așteptase la aceasta; acum, însă, când nu mai era timp de a se chibzui, el rămase
încremenit.
- Are să-ți vie greu acu o dată, urmă Lică; de aici înainte ești lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se
dă de bunăvoie; așa sunt muierile.
Ochii lui Ghiță se împăienjeniră. În două ceasuri putea să meargă călare și pe căi ascunse la
Ineu și în alte două ceasuri, pe când se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu Pintea la Moara cu
noroc.
Așa vrea Dumnezeu! își zise el; așa mi-a fost rânduit.
Și când și le zicea acestea, se simțea așa de tare, încât, cu toate cele ce văzuse, nu credea că e
putință ca Ana, Ana lui, să se deie vie în mâinile unui om ca Lică. Și dacă se dă, atunci e mai bine
așa, adăugă el: să se hotărască odată; să știi cum stau, căci viața mea tot e pierdută dacă nu
reușesc acum.
- Bine, îi zise dar lui Lică. Și când să mă întorc?
-Mâne dimineață.
- Dar un lucru-adause Ghiță- fă ce faci, însă nu mă face de rușinea lumii: caută ca ceilalți să nu
simță nimic.
- Asta de la sine se înțelege; altfel nici ea nu m-ar lăsa să mă apropii de dânsa, grăi Lică, și se
depărtă.[…]
- Ghiță doarme prea mult, zise ea ridicându-se.
- S-a dus și el, grăi Lică așezat.
- Cine?
- Ghiță. N-am zis că-i fac rând să plece?
Ana se întoarse cu obrajii aprinși de la el și ieși afară ca să-l caute pe Ghiță; dar ea îl văzu pe
vale în sus călărind spre Fundeni, rămase câtva timp răcită în tot corpul, apoi iar se întoarse.
- Așa-i- zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atât mai bine! […] Să nu umblăm cu vorbe deșarte, îi zisea
ea. Acu rămâi. Tu ești om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba
chiar mai rău decât așa.
8
LIVIU REBREANU, ION
INCIPIT
,,Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga,
până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste
podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa,
unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate,
pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii
Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor
răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o
scrântitură de coline.
La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu
faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere
uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi
înnegrit de vremuri.
Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. Doar în răstimpuri
fâşâie alene frunzele adormite prin copaci.. (…) Casa învăţătorului este cea dintâi, tăiată adânc în
coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită
tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.(…). Drumul trece peste Pârâul Doamnei,
lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop-Glanetaşu. Uşa e închisă cu zăvorul; acoperişul de paie
parcă e un cap de balaur; pereţii văruiţi de curând de-abia se văd prin spărturile gardului. […]
De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăieşte. Pe prispă doi ţărani
îngânduraţi oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc.
Din depărtare pătrund până aci sunete de viori şi chiuituri... Duminică. Satul e la horă. Şi hora
e pe uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Casa văduvei vine chiar peste drum de
bisericuţa bătrână, pleoştită şi dărăpănată.[…] Hora e în toi... Locul geme de oameni... Nucii
bătrâni de lângă şură ţin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând
feţele aprinse de veselie. Zăduful aţâţă sângele lumii.[…] De tropotele jucătorilor se hurducă
pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scăpără
scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase
pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. … (...). Pe de lături, ca un
câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă,
sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi… Savista n-are parte să se desfete multă vreme. Până
să se aşeze bine, până să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează. Briceag, asudat
şi istovit, încheie învârtita cu o apăsare zdravănă de arcuş, încât îi şi plesneşte o strună la vioară.
Ion, feciorul Glanetaşului, ţinând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugându-l:
― Mai zi, mă Briceag... numai un pic, auzi? Un picuţ de tot, ţigane! Ion ascultă câteva clipe
mirat cum înjură Briceag. Apoi deodată se aprinde ca focul şi izbucneşte răguşit… Ion urmări
din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut. Tot atunci zări mai alături şi pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se
9
ţinuse până acum, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca şi când
ar fi vrut să-şi alunge un gând din creieri …
Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă, iubise pe Florica şi, de
câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald,
buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar
Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe... Îi asculta
glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată
tresări, o strânse la piept fără să rostească vreo vorbă.”
FINAL
„Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată,
parcă-i mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă. La Râpele-Dracului
bătrânii întoarseră capul. Doar turnul bisericii, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor.
Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în
amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cişmeaua-Mortului, pe când în dreapta, pe
hotarul veşted, dolniţele se urcă, se împart, se încurcă până spre pădurea Vărarei. Apoi Pădurea-
Domnească înghite uruitul trăsurii, viitorindu-l în ecouri zgomotoase.
Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii
le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.
Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca
nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş. Drumul trece prin Jidova, pe podul de lemn,
acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”
PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Scena sărutării pământului
Cap. Sărutarea
„Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zvârcolea mereu, simțind
apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind
trupul negru al câmpiilor.
Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și
să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascuns sub troienile de omăt, degeaba le
cerceta. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se
agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare.
Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era
porumbiștea cu cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea
mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa
arătându-și corpul gol, ispititor. Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și
nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui.
Pământul se închina în fața lui tot, pământul... Și tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le,
atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe.
10
Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă
sălbatecă să îmbrățișeze huma, să o crămpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprinse sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete, cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi
rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.
Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele
cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...
Se ridică deodată rușinat și se uită să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zâmbea de o plăcere
nesfârșită. Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și
dulceața amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de pasăre ascuns în văgăună
de frica uliului.
Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată
de balauri îngrozitori.
Își înfipse bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri
ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina în fața lui...”
A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ – moartea lui Ion
„Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau şi dânşii nemişcaţi (George şi Florica), oprindu-şi
respiraţia ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o aşteptare amorţită. De-afară pătrundea
ca prin puf orăcăitul broaştelor îndulcit ca un cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în
întuneric încetul cu încetul, arătând că vremea totuşi trece şi că cerul se înnourează treptat-
treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratică, dispărută deodată acoperită parcă de o
perdea neagră, trasă de o mână tainică. Cine ştie câtă vreme s-a scurs astfel? Se gândeau acum
amândoi, aproape în acelaşi timp: ,,Poate nu mai vine...”
Şi pe când se gândeau, auziră deodată poarta, scârţâind foarte
uşor, apoi nişte paşi cari se apropiau de casă, rar, cu mare băgare
Cocoş= vesteşte apariţia
de seamă. […] soarelui, [… ], dar şi rolul
-Mă duc să văd! mormăi repede George sculându-se şi trecând de psihopomp; el anunţă şi
cu paşi hotărâţi în tindă. Când atinse zăvorul, îi trăsni prin creier conduce pe lumea cealaltă
că nu poate ieşi afară cu mâna goală. Se gândi să ia toporul, dar sufletul celui decedat spre o
îşi aduse aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci îşi mai altă lumină. (Dicţionar de
aminti că în colţul tinzii, după uşă, trebuie să fie sapa cea nouă simb., vol I, A-D, p. 345)
pe care a cumpărat-o joia trecută în Armadia şi căreia numai ieri (vezi şi semnificaţia
i-a pus coadă.[…] Un vânt rece se porni deodată, deşteptat parcă nucului)
de glasul omului, fâşâind trist prin frunzele pomilor şi trântind Broască = simbol al
poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată.[…] Cu amândouă mâinile, tranziției. Reamintește de
natura trecătoare a vieții
George ridică sapa şi izbi. Simţi că fierul a pătruns în ceva moale
noastre.
şi în gând îi sări întrebarea: Unde l-oi fi lovit? Dar numaidecât se
auzi iarăşi, mai încet, şi rugător:
- Ssst...ssst...
George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit scurt, urmat de un zgomot năbuşit ca
şi când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie crunt pe George.[…] Lovi a treia
oară, fără să-şi mai dea seama unde. Orăcăitul broaştelor reîncepu brusc, speriat,
11
ameninţător, ca o văicăreală vâltorită în văzduh în vântul ce sufla mereu mai mânios şi mai
înţepat. George tresări, ca şi când deodată şi-ar fi revenit în fire, şi intră grabnic în tindă […]
-L-am omorât! răspunse scurt George.
Sfârşitul
Ion se prăbuşise sub lovitura a doua care-i crăpase ţeasta. Lovitura următoare n-o mai simţi.[…]
Începu să-şi amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceul din Armadia, cum a fugit
de la şcoală să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului, apoi dragostea lui cea dintâi
cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă
pământ mult, şi Ana, şi copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele
frumoase, seara în pridvor, şi-i părea rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să
rămâie ale nimănui...[…] Apoi deodată, ca şi cum sufli în lumânare, se făcu întuneric deplin.
Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu.[…] Numai cât îşi auzi propriile-i gemete, îşi aduse
aminte. Era ud leoarcă.[…] Ploua mărunt. […] Văzduhul era cenuşiu, ca şi când se apropie
zorile, dar cerul era înăbuşit de nouri şi ploaia cernea mereu, măruntă, rece, unsuroasă. […] Se
gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, care-l scârbea şi din care voia să scape cu orice
preţ. ,,Mor ca un câine!” îi trecu apoi deodată prin mintea aprinsă de disperare. Şi îndată începu
să se târască din răsputeri, sprijinindu-se pe mâna stângă. În ciuda suferinţelor îngrozitoare care-i
sfâşiau trupul, gemea cu gura încleştată şi se târa mereu-mereu. Poate un sfert de ceas să fi ţinut
sforţarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă. Mai avea vreo
doi paşi ca să ajungă la poartă. Sub nuc i se întunecă iarăşi tot. Doar gemetele înăbuşite se mai
zvârcoleau în corpul crămpoţit… Apoi ploaia stătu. Din pomi şi de pe streşini picura din ce în ce
mai rar. Nourii se împrăştiau. Cerul albăstrea proaspăt, curat. […] Cucuriguri vioaie îşi
răspundeau cu înverşunare. Oamenii ieşeau prin ogrăzi frecându-şi somnul din ochi sau
întinzându-şi oasele. Pe uliţa cea mare începeau a urui carele pornite la câmp.” (p. 393)
,,Numai Vasile Baciu spunea pe ici colo: - Dumnezeu nu bate cu bâta... Iaca, mi-a furat
pământurile, ş-acu l-a săturat Dumnezeu de pământ!” (p. 397)
GEORGE CĂLINESCU- ENIGMA OTILIEI

INCIPIT
,,Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada
Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit,
o trecea des dintr-o mână în alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor
ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr, toate curţile şi mai ales ograda
bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci
capitala. […] Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a
felinarelor îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt
militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi
era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de
sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea
unui anume număr, se vedea că nu cunoaşte casa pe care o căuta. Strada era pustie şi lumea părea
adormită… În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi
12
aproape niciuna nu avea cat superior. Însă varietatea cea neprevăzută a arhitecturii (operă
îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a
clădirilor, ciubucăraia, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive,
făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala care dezghioca varul şi uscăciunea, care umfla
lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice. […] Zidăria
era crăpată şi stacojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau
îndrăzneţ buruienile. Un grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate, dovedea, pe
dreapta, existenţa unei curţi, în care se zărea prin întuneric atât de frunziş şi atâtea trunchiuri,
încât întinderea ei, deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului fiind totuşi de pădure
fără fund. […] Într-adevăr, uşa de forma unei imense ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat
de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie, se întindea pe la cele două trepte de piatră,
tocite.[…] Nicio perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf străvechi, pe care se
vedeau bine urmele picăturilor de ploaie şi ale melcilor fără casă.[…] uşa cea uriaşă se mişcă
aproape de la sine, scăpând spre el cu un scârţâit îngrozitor. […] Ceea ce ar fi surprins aici ochiul
în materiale atât de nepotrivite.[…] Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi
neregulate ale păreţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală.
(după ce Felix sună la uşă şi îşi face apariţia moş Costache)
-Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea:
Aici şade domnul Constantin Giurgiuveanu? […] Eu sunt Felix, nepotul dumitale.
Omul spân păru atât de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din cap, apoi cu un glas
neaşteptat de răguşit, aproape şoptit, duhnind a tutun, răspunse repede:
Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...[…]
Tânărul puse mâna automatic pe mânerul valizei şi ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta
ruginită, […] şi trecu dezorientat înainte.”
FINAL
„De atunci Felix n-o mai văzu niciodată pe Otilia. Află numai că se căsătorise cu Pascalopol,
pe care-l urî din nou. (…) Pe Pascalopol, Felix îl întâlni odată, în tren, în drum spre Constanţa.
Era bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant, şi aproape nu mai semăna cu cel de altădată.
Fălcile îi tremurau. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
-Mă mai cunoşti ? Eu sunt Pascalopol!
După câteva vorbe banale, moşierul scoase din buzunar o fotografie care înfăţişa o doamnă
foarte picantă, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era
făcută la Buenos Aires.
-Nu ştii cine e? întrebă Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia.
Speriat, Felix se mai uită odată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: ,, noi nu trăim
decât cinci –şase ani!”
- Şi… şi de ce v-aţi despărţit? - O! pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era
o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi. S-a căsătorit bine şi-mi
scrie uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult şi mi-a spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar
da înapoi de a mă înşela cu dumneata. Mi-a spus aceasta… dar n-a făcut-o. A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă. (…)”
13
Felix se închise în biroul lui şi scoase vechea fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire!
Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi. Dinadins, într-o
duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui
moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de
scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână
şi trăsese de schelălăietorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă
şi vechile lui vorbe îi răsunară limpede la ureche: ,,Aici nu stă nimeni!”
PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Primul atac de apoplexie a lui Moș Costache
XVIII
,,Pe la sfârșitul lui septembrie, într-o zi de arșiță tardivă, cu vânt uscat înecăcios, moș Costache
se împletici din mers, pe când cotrobăia în curte printre cărămizile lui, și căzu moale jos. […]
Marina fu îndemnată (de Felix și Otilia) numaidecât la un medic de pe aceeași stradă. Bătrâna
rămase cam mirată de propunerea celor doi, cu aerul de a le spune că sunt niște proști, ieși în
curte bombănind, mai intră în bucătărie, apoi fără nicio grabă trecu în curtea vecină. Aglae,
aflând de accidentul lui moș Costache, căpătă deodată fizionomia aspră a unui căpitan de vapor
care comandă în timp de naufragiu:
- Aurica- strigă ea- vino repede, că i-a venit rău lui Costache! Cheamă-l pe Titi. Treceți dincolo,
să nu fure vreunul ceva. Marino! Tu aleargă iute la Stănică. Să vie și el și Olimpia și să aducă
doctorul pe care-l știe el. Ah! Tocmai acum l-a găsit și pe Costache. Sunt sfârșită. N-am pus
nimic în gură de azi dimineață.[…]
În curând sosiră Stănică, Olimpia și cu doctorul Vasiliade și odaia se umplu de inși. Atmosfera
era înăbușitoare fiindcă un miros fetid venea din partea bolnavului. Otilia deschise geamul de
perete. Vasiliade consultă pe bolnav cu superficialitate, îi luă pulsul, îl privi în ochi. Fața îi arăta
neîncredere și plictiseală. […]
- Deocamdată n-am ce zice. Să stea liniștit și dacă se poate să i se pună o pungă cu gheață la
cap. Atacul n-a fost violent, de vreme ce nu și-a pierdut cunoștința. Să vedem mai târziu dacă
poate vorbi, dacă n-are vreo paralizie.
- Doamne ferește, se închină Aglae, mai bine moartea decât așa ceva! Poate un om paralizat așa
să trăiască mult?
- Depinde, zise doctorul, cu aceeași strâmbătură de amărăciune.
- Ascultă, mă, Vasiliade!, îl luă Stănică de o parte pe doctor, fii om cum te știu, nu ne-ncurca cu
vorba! Tu ce crezi, o duce sau moare! Să știm ce facem!
- De obicei nu prea scapă nimeni la vârsta asta. Mai îi vine alt atac pe urmă. Depinde însă de
constituție!
- A dracului e medicina asta a voastră, se scârbi Stănică, nimic nu știți precis.[…]
Aglae: Costache, unde ții tu banii? Să-ți cumpărăm gheață! Dă-mi cheile!
Moș Costache holbă ochii și-și mușcă buzele, fără sunet. Cu mâna strânse și mai tare cheile.
Aglae întinse mâna și dădu se i le apuce. Atunci, cu sforțare eroică, bătrânul se trase mai spre
fundul canapelei, bombănind:
- Nu-nunu v-vreau gheață!
- Vorbește! observă Vasiliade.
Stănică făcu un gest de admirație și de ciudă:
14
- E pezevenchi rău moșul! Îl știu eu. E tare de tot. (bătrânul dădu cheile lui Felix care deschide
scrinul. Aici descoperi niște facturi care îl scandalizau; moș Costache era tutorele lui Felix, iar
acesta îi încărca cheltuielile)
Felix rămase cu gura căscată, uimit, pe de o parte de venitul mare pe care-l avea, vreo opt sute
de lei, sumă considerabilă pentru acea vreme, și scandalizat pe de altă parte de socoteala
încărcată. Avea un venit de ministru și moș Costache își pusese în cap să-l facă să irosească
pentru mizerabila întreținere tot acest venit. […] Nu i se dăduse niciodată bani de teatru sau bani
de buzunar, nu i se cumpărase nici pardesiu. Hainele le luase cu banii împrumutați, însă pe poliță.
[…] Râse de cuvântul încălzit pe aprilie, fiindcă nu se mai făcea foc din martie, cu tot frigul. Dar
scandalul nemaiauzit erau cei 2142 pentru materiale de construcții. Care construcție? Prin urmare
cuiele, țintele, cărămizile vechi, grinzile, toate erau în contul lui. Bătrânul făcea o casă pe
spinarea lui și nu știa dacă pentru el. Felix uitase pentru ce venise aici și că bătrânul e bolnav și se
gândea să facă scandal. […] Era, dar, foarte adevărat ce spunea Stănică: bătrânul era un
pezevenchi. […] (RAISONNEUR= personaj care reflectează asupra acţiunii unei opere sau
asupra celorlalte personaje) Când revăzu pe moș Costache întins pe spate, respirând greu, uită
toată dușmănia. Otilia avea un aer atât de rătăcit, părea atât de străină în acea casă, încât fu
cuprins de milă. […] Încetul cu încetul toți se așezară pe ce găsiră, ca niște musafiri, uitând
aproape de moș Costache.[…]
Aurica: În definitiv, mamă, noi de ce stăm aici? […] doar e aici Otilia, Marina, domnul Felix
[…] Aglae luă o figură solemnă.
- Aici e casa fratelui meu și eu sunt unica lui soră. Nimic nu se mișcă aici în casă și nimic nu s-
atinge de nimic. Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simțire, care
nu vede, n-aude, cu străini în casă.
-Mamă soacră, toate bune, dar mie mi-e foame! Vrei să fac de veghe nemâncat? Adu ceva aici,
la botul calului. Voi n-aveți nimic aici, nu gătiți? Se adresă Stănică Otiliei […] Nemaiașteptând
răspunsul, Stănică începu să caute prin dulap. (începură să mănâncă cu toții și să bea vin) […]
Convivii ridicară întâi paharul în sus, cu gândul de a ciocni, apoi o oarecare rușine îi reținu, și
băură în tăcere. Olimpia făcuse un morman de felii de salam și conmesenii luau acum pe tăcute
și mâncau. Vasiliade înghițea ca un lup. Aglae, zărind pe Otilia și pe Felix, deveni caritabilă.
- Tu, Otilio, nu mănânci? Și dumneata domnule Felix? Doar n-o să stați nemâncați. Ce-o fi, o fi,
acum, să fim tari. […]
Stănică: Otilio, scumpo, fă-mi plăcerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce crezi că noi nu știm ce e
durerea? Parcă pe noi nu ne doare că moș Costache a mu... vreau să zic e bolnav? Da` lasă, bun e
Dumnezeu, s-o alege într-un fel. […] (Felix îi spuse lui Vasiliade că ar fi bine să-i ia sânge pentru
analize)
Stănică: Fugi, domnule de-acolo, se dezgustă Stănică, cu sângele. Tocmai acum, la masă!
Fleacuri! Asta poți s-o faci mai târziu, încolo[…] El n-are sânge și vrei să-i mai iei?[…] Auzi,
moș Costache, vrei să-ți lase sânge, să te doară?
- Daa! răspunse limpede și văietător bătrânul.
- Ei, asta-i, rezistă Stănică, lasă că știm noi mai bine ce-ți trebuie. Mai târziu, încolo.[…]
- Oare lui moșu`, întrebă Aurica, cu gura plină, nu-i dăm nimic de mâncare?
- Nimic deocamdată, dimpotrivă, ar trebui...(doctorul lăsă fraza în gol)
- Mâncarea prea multă strică, demonstră Stănică, bineînțeles de la o anumită vârstă.[…]
Călugării cum trăiesc?
15
(după un timp) Felix îi găsi pe toți în jurul mesei, jucând cărți, și vorbind ca și când nimic nu
s-ar fi întâmplat, învăluiți în perdele mari de fum. Moș Costache, pe canapea, începuse să
tușească, dar părea limpede la față, normal.[…] Aurica se văietă:
- Ne plictisim să tot păzim atâta.
Stănică schiță cu buzele mai mult decât pronunță:
- Îți păzește zestrea ta, fetiță. Mama -soacră ne umple de bani, dacă... mă-nțelegi.[…] Am
păzit o dată un unchi trei zile și trei nopți în șir, până am picat toți jos de oboseală, și bolnavul nu
mai murea. Când ne-am sculat, a patra zi, l-am găsit rece.[…]
Aglae: Olimpia, și tu Aurica, să fiți cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru,
niciun cap de ață, aici eu răspund, ca unica rudă mai de aproape.
Vasiliade: Toate îngrijirile, în cazuri de astea, de apoplexii, de tromboze, le găsesc inutile. Mai
devreme sau mai târziu, bolnavul tot moare.
Olimpia: Eu cred, mamă, c-ar trebui să-l întrebi dacă a făcut vreun testament și unde l-a pus, nu
să-l căutăm, ca niște nebuni, în urmă.[…] Ultimele vorbe ale Olimpiei îl izbiră prin brutalitatea
lor, mai ales că fizionomia lui moș Costache părea a trăda înțelegerea convorbirii. Auzi răspunsul
Aglaei:
-Taci și tu din gură, frate, că te aude. Astea o să le vedem noi mai târziu. [...]
Aglae luă comanda casei […] Transformând toate canapele în paturi, toate camerele fură
prefăcute în dormitoare. Stănică vru neapărat să doarmă în camera cu scrinul, Aglae în sufragerie.
Servitoarea fu condamnată să se culce la intrare, pe prag.[…] toată casa fu ocupată militărește de
către cele șapte persoane[…] Marina, pusă să păzească, adormise, ca o vită pe un scaun.
(Felix îl aduce pe doctorul Weissman să-l consulte pe moș Costache):
- Injecție nu-mi faci, întrebă deodată moș Costache.
- De ce să-ți fac injecție, dacă n-ai nevoie?
- Dacă-ți trebuie seringă-zise bătrânul închizând ochii, îți vând eu una ieftin.” (p. 357-376)
A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ – Descrierea camerei Otiliei- ca formă de

caracterizare a personajului și evidențierea firii sale complexe
,,Odată, Otilia îl trimise pe Felix sus, să-i aducă un degetar. Tânărul găsi în odaie o
amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă
volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în
pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri,
cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii”. [...] ,,Patul era el însuşi plin de tot felul de
nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite
în grabă”. […] ,,Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade,
şi-n ele se vedeau, ca nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite,
batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate,
flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o
cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii,
pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale
pentru piano-forte. Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi, cele mai multe nemţeşti, dar şi
romane franţuzeşti.”
MIHAIL SADOVEANU- BALTAGUL
16
INCIPIT
Motto: ,,Stâpâne, stăpâne, Mai cheamă şi-un câine...”
„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială (atenţie la timpul verbului) şi
semn fiecărui neam.[…] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul
împărăţiei.[…] Apoi aţi venit cei din urmă, zise Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar
n-am ce vă face. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru.
Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi
iubeţe.” (p. 22)
„De la Lipan deprinsese şi unele vorbe adânci pe care le spunea cu înţeles la vremea potrivită.
- Nimeni nu poate sări peste umbra lui.
Ce vrai să spui cu asta? îl întreba nevastă-sa Vitoria, privindu-l pieziş?
- Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit.[…]
- A fi cum spui, bădică; dar cel ce spune multe ştie puţine.” (p. 22)
FINAL
(la final Bogza îşi cere iertare): „Iartă-mă, femeie! ceru muribundul. M-a suguşat câinele. Mă
duc şi eu după Nechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi.
- Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. Îşi strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. După
aceea se retrase.” (p. 154)
,,- Vină încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji multe. Vezi de ţesală caii, după
moda nouă care am aflat-o aici, Şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu ni s-au sfârşit. Facem
cu domnu Toma toate socotelile si-i platim cinstit, mulţămindu-i frumos. Plătim preoţilor,
oamenilor care s-au ostenit şi tuturora. Pe urmă, stăm şi ne hodinim trei zile, după care facem
parastasul întâi tatălui tău. Îndată ne încălărăm şi ne ducem la apa Prutului la Ştefăneşti, ca să
cunoaştem turma de la Rarău. Socot că mergând cu spor, pe vreme bună, ne putem întoarce iar
aici în Sabașa, ca să facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca să
vorbim cu baciul Alexa şi să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munţi, unde
avem tocmită păşunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu
Toma şi pe părintele să ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face
praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea
Văratecului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om
întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici
c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela înalt şi cu nasul mare al dăscăliţei
lui Topor. ”
PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Momentul când o ceartă pe Minodora pentru

comportamentul ei
„În ajun se bucurase o clipă. Poștașul trâmbițase iar. Cu cartea poștală în mână, Vitoria grăbise
la părintele Dănilă. Poate e ceva despre părțile Dornei.
17
Nu era despre părțile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. Părintele Dănilă râdea, săltându-și
burta. Ascultând, obrajii Vitorie s-au îmbujorat de rușine. Și pe asta acuma o știe pe de rost și-i
vede îngerașii înaripați și încununați cu trandafiri.
Cartea poștală cu poze era adresată domnișoarei Minodora Lipan.
Frunză verde de mohor,
Te iubesc și te ador,
Ghiță, C. Topor.
Vra să zică, feciorul dascălului Andrei, care face slujba milităriei la Piatra, tot nu se astâmpără
și tulbură mințile fetei. […] Cum s-a întors acasă, i-a bătut din picior, a judecat-o ș-a osândit-o cu
vorbe amărâte și ascuțite:
- Asta-i grija ta acuma, fată, să-mi faci asemenea rușine, să rămânem de râsul satului? Acuma ai
ajuns domnișoară?
- Asta nu-i nicio rușine, mămucă; acuma așa se spune.
- Apoi știu eu; acuma vă strâmbați una la alta și nu vă mai place catrința și cămașa; și vă ung la
inimă lăutarii când cântă câte-un valț nemțesc. Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să
te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n legea noastră trebuie
să trăiești și tu. Altfel îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău. Nu-s eu destul de necăjită c-am
rămas singură asupra iernii și nu mai știu nimica de tată-tău; acuma am ajuns s-aud pe popă
cetind lucruri rușinoase. Dar evanghelia asta i-a voastră, nu-i a lui.
- Aceea-i scrisoarea mea? întrebă cu viclenie fata.
-Care scrisoare?
-Aceea pe care ai pus-o la oglindă.
-Îți arăt eu ție scrisoare. Du-te și vezi de trage până în sară în fușălău lâna pe care ți-am pregătit-
o. Și să te mai prind că dai gunoiul afară în fața soarelui, cum ai făcut azi, că-ți pun la gât două
pietre de câte cinci oca. N-ai mai învățat rânduiala? Nu mai știi ce-i curat, ce-i sfânt și ce-i bun de
când îți umblă gărgăuni prin cap și te cheamă domnișoară. […] (p. 28)
-Ești încă un plod, care ai să cunoști de-acu înainte supărările vieții. Mănâncă și mai ales nu te
gândi la lunganul acela al dăscăliței. Are un nas drept, după porecla care li s-a dat tuturor din
neamul dascălului. Ochii mititei și nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu cântece și
cu vorbe delicate de pe-acolo de prin străinătăți, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine,
domnișoară, să-ți vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ți bați și să-ți scuturi perinile și lăicerele
de zestre, căci, în câșlegile ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi eu un român așezat, cu casă
nouă în sat și cu oi în munte, să i te dau și să scap de tine.
-Mămucă, nu te supăra pe mine și nu mă urî... murmură cu lacrimi fata.
-Oricât ai lăcrăma, să știi că ginere ca feciorul descăliței nu-mi trebuie.
-Mămucă, să nu mă dai după urât și după bătrân, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai
bucurat dumneata.
Vitoria își trase iar broboada pe gură și rămase neguroasă.” (p. 32)
A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Discursul Vitoriei prin care îl determină pe

Calistrat Bogza să recunoască crima
,,- [...] Eu cred aşa, domnu Calistrat, că soţul meu umbla singur la deal pe drumul Stânişoarei şi
se gândea la oile lui. Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost de faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan,
cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă. […] Să-ţi spun, domnu Calistrat. Omul meu se
gândea, vra să zică, la ale lui şi la mine şi umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea
18
Talienilor.[...] Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu ştiu mai bine că se ducea la deal. Dar nu
era singur. Avea cu el cânele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie
calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui
Lipan, pe jos, şi-şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era vremea în asfinţit. Unii
cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am ştiinţa că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinţitul
soarelui. Când cel din deal a făcut un semn, adică să n-aibă nicio grijă, că locu-i singuratic, cel
care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul şi, păşind ferit cu
opincile pe cărare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată
inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mânile, nici n-a avut când
să ţipe; a căzut cu nasu-n coama calului. Întorcând baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul
calului, împingându-l în râpă. Chiar în clipa aceea cânele s-a zvârlit asupra lui. El l-a pălit cu
piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când a fost împins, s-a dus de-a rostogolul.
Cânele s-a prăvălit şi el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i deie şi lui o pălitură
de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă şi s-a dus târâş după stăpân. Asta-i. Cel din urmă a încălicat
ş-a grăbit după cel din vârful muntelui, şi s-au dus.[…]
- Gheorghiţă - vorbi cu mirare femeia - mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul
care a lovit pe tatu-tău.
Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-şi ia arma. Cuţui i se puse în
faţă, oprindu-l cu braţele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă
mânie. Păli cu pumnul pe Cuţui în frunte şi-l lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de aproape
şi-i dărâmă şi pe ei. Se zvârli cu capul pe uşa deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu braţele ca din
aripi după el. Într-o clipă fu şi ea în prag, ţipând:
- Gheorghiţă! dă drumul cânelui! […]
(la final Bogza îşi cere iertare): „Iartă-mă, femeie! ceru muribundul. M-a suguşat câinele. Mă
duc şi eu după Nechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi.
- Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. Îşi strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. După
aceea se retrase.” (p. 154)
ION LUCA CARAGIALE- O SCRISOARE PIERDUTĂ
INCIPIT
PERSOANELE
ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului

AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător TRAHANÁ, trahanále, s.f. (înv.) cocă
frământată cu ou, iaurt sau lapte, trecută prin
de la 48
ciur şi pusă în supă.
ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul DANDANÁ, dandanale, s.
Comitetului permanent, Comitetului electoral, f. (Fam.) 1. Întâmplare neplăcută; belea, bucluc,
Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor încurcătură. 2. Zgomot mare, tărăboi
comitete şi comiţii AGAMEMNON a fost unul dintre cei mai
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor importanți eroi ai Greciei mitologice (cunoscut
din Iliada).
19 CAŢĂ 1. persoană rea şi cicălitoare;
ZOE (greaca veche)- viață, viețuitoare;
comitete şi comiţii
IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea
NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaţilor”, prezident-
fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative ,,Aurora economică română"
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi
POPESCU, asemenea
GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului
UN CETĂŢEAN TURMENTAT
ZOE TRAHANACHE, soţia celui de sus
UN FECIOR
ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC
În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. (p. 98)
ACTUL I
SCENA 1
,,În capitala unui județ de munte, în zilele noastre.
ACTUL I
SCENA I
TIPĂTESCU, puțin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaților" în mână; e în haine de odaie;
PRISTANDA în picioare, mai spre ușă, stă rezemat în sabie.
TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal): „...Rușine pentru orașul nostru să tremure în
fața unui om!... Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale
României pradă în ghearele unui vampir!..." (indignat) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz!
PRISTANDA (asemenea): Curat caraghioz!... Pardon, să iertați, coane Fănică, că întreb:
bambir... ce-i aia, bampir?
TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!...
PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu!
TIPĂTESCU: Mișel!
PRISTANDA: Curat mișel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege!
PRISTANDA: Nu s-alege! […]
PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, ațipisem nițel după-masă,
precum e misia noastră... că acuma dumneavoastră știți că bietul polițai n-are și el ceas de
mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul...
TIPĂTESCU: Firește...
PRISTANDA: Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare,
renumerație mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te și
tu de domnul prefectul să-ți mai mărească leafa, că te prăpădești de tot!..." Nouă copii, coane
Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria;
dar de! nouă copii și optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumerație mică, după buget.
TIPĂTESCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, așa e... decât tu nu ești băiat prost;
o mai cârpești, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las' că știm noi!
PRISTANDA: Știți! Cum să nu știți, coane Fănică, să trăiți! tocma' dumneavoastră să nu știți!
20
TIPĂTESCU: Și nu-mi pare rău, dacă știi să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească
funcționarul cu tragere de inimă... Când e om de credință...
PRISTANDA: De credință, coane Fanică, să trăiți!
TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se folosește și el cu o para, două... mai ales un om cu o familie grea.
PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, și renumerație...
TIPĂTESCU: După buget!...
PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică.
TIPĂTESCU: Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel condeiul.
PRISTANDA (uitându-se pe sine și râzând): Curat condei! (luându-și numaidecât seama, naiv)
Adicăte, cum condei, coane Fănică?...
TIPĂTESCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci și patru de steaguri...
PRISTANDA (naiv): Da.
TIPĂTESCU: Ei?... s-a pus patruzeci și patru de steaguri?
PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos...
da' s-a pus...
TIPĂTESCU: Patruzeci și patru?
PRISTANDA: Patruzeci și patru în cap, coane Fănică.
TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiță. Nu m-am plimbat eu la luminație în trăsură
cu Zoe și cu nenea Zaharia în tot orașul? Tocmai ea, cum e glumeață, zice: „ia să-i numărăm
steagurile lui Ghiță..."
PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneei, care de!... să ne
așteptăm de la dumneei la o protecție...
TIPĂTESCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu știe și nenea Zaharia și ea că
ești omul nostru...
PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, și al coanii Joițichii, și al lui conul Zaharia... Ei?
și le-ați numărat, coane Fănică?... Ei? așa e? patruzeci și patru...
TIPĂTESCU: Vreo paispce... cinspce.
PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură.
TIPĂTESCU: Două...
PRISTANDA: Două pe piața lui 11 Fevruarie...
TIPĂTESCU: Patru... PRISTANDÁ,
PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie... pristandale, s. (Reg.)
Numele unui dans
TIPĂTESCU: Șase... popular asemănător
PRISTANDA (același joc): Unul la școala de băieți... cu brâul, condus de
TIPĂTESCU: Șapte... un jucător; . - Et.
PRISTANDA: Unul... la școala de fete... nec.
TIPĂTESCU: Opt...
PRISTANDA: Unul la spital...
TIPĂTESCU: Nouă...
PRISTANDA: Două... la catrindală, la Sf. Niculae...
TIPĂTESCU: Unsprezece.
PRISTANDA: Două la prefectură... paispce...
TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură.
PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiți! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie,
optspce, patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...
TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea și aduni rău...
21
PRISTANDA: Doamne păzește, coane Fănică, să trăiți, patruzeci și patru, în cap... patruzeci și
patru... Cum zic, unul-două, poate vântul... ori cine știe...
TIPĂTESCU (râzând): Ghiță… apoi nu mă orbi de la obraz așa.
PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit și naiv): Famelie mare... renumerație după buget
mică.”
FINAL
ACEIAȘI - FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, CAȚAVENCU, CETĂȚEANUL TURMENTAT,

GHIȚĂ PRISTANDA, IONESCU, POPESCU, ALEGĂTORI, CETĂȚENI, PUBLIC
(Brânzovenescu și Farfuridi cu alți alegători mai spălați, în costume de pretenție provincială,
intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părțile. Prin fund,
Cațavencu, Ghiță polițaiul, îmbrăcat țivil, Cetățeanul turmentat, Ionescu și Popescu intră,
conducând manifestația publică. Cei ce vin prin fund sunt toți amețiți, și mai ales Cațavencu și
Cetățeanul turmentat, care înghite și sughite mereu. După ei vin o mulțime de cetățeni cu
ramuri verzi și steaguri, asemenea foarte chefuiți. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini.
— Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu și a celorlalți alegători, vin feciorii cu sticle
de șampanie. — Ghiță Pristanda, îndată ce sosește în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica
tace. Se împart pahare de șampanie fruntașilor. — Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache
sunt în stânga)
FARFURIDI (luând un pahar de șampanie): În sănătatea domnului Agamiță Dandanache,
alesul nostru! Să trăiască! (urale și muzică. Pristanda ține cu mâna tactul uralelor. Toți
ciocnesc și beau)
DANDANACHE (îndemnat de Zoe și Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână): În
sănătatea alegătorilor... cari au probat patriotism si mi-au acordat... (nu nemerește) asta...
cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în
Cameră, si eu ca rumânul imparțial, care va să zică... cum am zițe... în sfârsit să trăiască!
(urale și ciocniri)
TRAHANACHE (cătră Cațavencu, care a coborât spre el și Tipătescu): Și așa zi, ai? d-ai noștri,
stimabile? bravos! mă bucur.
CAȚAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca acestea (mișcat) micile pasiuni
trebuie să dispară.
TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăiești!
CAȚAVENCU: În sănătatea venerabilului și imparțialului nostru prezident, Trahanache!
(urale și ciocniri)
(Zoe vede pe Cetățeanul turmentat în grămadă, ia un pahar și merge de i-l oferă)
CETĂȚEANUL: În sănătatea coanii Joițichii! că e (sughite) damă bună! (ciocnește cu ea: ea-i
strânge mâna din toată inima. Urale, ciocniri.)
CAȚAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierți și să mă iubești! (expansiv) pentru că toți ne
iubim țara, toți suntem români!… mai mult, sau mai puțin onești! (Tipătescu râde.) În
sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea județului nostru! (urale, ciocniri)
TRAHANACHE (luând un pahar și trecând în mijloc foarte vesel): Ei, aveți puțintică răbdare!...
Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască
pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.)
22
(Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi și Brânzovenescu, le povestește încet, făcând
gestul cu clopoțeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetățeanul turmentat, muzica și lume. În
stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alți alegători. În mijloc Cațavencu)
CAȚAVENCU (foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele): Fraților!
(toți se-ntorc și-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată
visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat:
ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul (fanatism), azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi
veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!
PRISTANDA: Curat constituțional! Muzica! Muzica!
(Muzica atacă marșul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mișcă. Toată lumea se sărută,
gravitând în jurul lui Cațavencu și lui Dandanache, care se strâng în brațe, în mijloc. Dandanache
face gestul cu clopoțeii. Zoe și Tipătescu contemplă de la o parte mișcarea. Cortina cade repede asupra
tabloului).”
PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Discuția dintre Trahanache și Tipătescu care

evidențiază trăsăturile de caracter ale lui Nae Cațavencu
,,TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? Ia spune, te văz cam schimbat!...

TRAHANACHE: Ai puțintică răbdare, să vezi... Azi-dimineață, pe la opt și jumătate, intră
feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvășel și-mi zice că așteaptă
răspuns... De la cine era răvășelul?
TIPĂTESCU: De la cine?
TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Cațavencu.
TIPĂTESCU: De la Cațavencu?
TRAHANACHE: Zic: ce are a face Cațavencu cu mine și eu cu Cațavencu, nici în clin, nici în
mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prințipuri, dimpotrivă.
TIPĂTESCU: Firește... Ei?
TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvășel din buzunar și-l dă lui Tipătescu)
TIPĂTESCU (luând răvășelul și citind): „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al
Comitetului permanent, al Comitetului școlar, al Comitetului electoral, al Comițiului agricol
și al altor comitete și comiții... Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul
onoarii d-voastre de cetățean și de tată de familie, vă rugăm să treceți astăzi între orele 9 jum.
și 10 a.m. pe la biuroul ziarului « Răcnetul Carpaților » și sediul Societății Enciclopedice-
Cooperative « Aurora Economică Română » unde vi se va comunica un document de cea mai
mare importanță pentru d-voastră... Al d-voastră devotat, Cațavencu, director-proprietar al
ziarului « Răcnetul Carpaților », prezident fundator al Societății Enciclopedice-Cooperative «
Aurora Economică Română »... Ei? ce document?”
TRAHANACHE: Ai puțintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu
mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e și ăsta. Mă îmbrac degrabă,
Fănică, și mă duc.
TIPĂTESCU: La Cațavencu?
TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Cațavencu. — Cum intru se scoală cu respect și mă poftește
pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice
el, că eu totdeauna am ținut la d-ta ca la capul județului nostru...” și în sfârșit o sumă de
delicatețuri... Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăți un docoment, arată
docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, și ar fi
trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat așa de, și așa de...” și iar delicatețuri. Zic
23
iar: „Stimabile, ai puțintică răbdare, docomentul”... El iar: „... că de, damele...” Să vezi unde
vrea să m-aducă mișelul!... Biata Joițica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle!
cum e ea simțitoare!…
TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (se ridică turburat.)
TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „...că de, damele, zice, nu înțeleg totdeauna meritele
și calitățile morale ale bărbatului, și respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte...” În
sfârșit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag și-i zic:
„Ia ascultă, stimabile, ai puțintică răbdare: docomentul!” vede mișelul că n-are încotro, și-mi
scoate o scrisorică... Ghici a cui și cătră cine?
TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-și emoția): A cui? a cui, nene Zahario?
TRAHANACHE: Stăi să vezi. (răspicat și râzând) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joițica! scrisoare
de amor în toată regula... 'Ai? ce zici d-ta de asta?
TIPĂTESCU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate!
TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o știu pe din-afară! ascultă: „Scumpa mea Zoe,
venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). — Eu (adică
tu) trebuie să stau acasă, pentru că aștept depeși de la București, la care trebuie să răspunz pe
dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aștepta, prin urmare, și vino tu
(adică nevastă-mea, Joițica), la cocoșelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, și te sărută
de o mie de ori, Fănică...” (privește lung pe Tipătescu, care e în culmea agitației)
TIPĂTESCU (primblându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!... Nu se poate!
TRAHANACHE (placid): Firește că nu se poate; dar ți-ai fi închipuit așa mișelie... (cu candoare)
Bine frate, înțeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înțeleg... Ei, Fănică, să
vezi imitație de scrisoare! să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se și
privind la Tipătescu, care se primblă cu pumnii încleștați; cu mirare și ciudă) Uite-te la el cum
se turbură! Lasă, omule, zi-i mișel și pace! Ce te aprinzi așa? Așa e lumea, n-ai ce-i face,
n-avem s-o schimbăm noi. Cine-și poate închipui până unde poate merge mișelia omului!
TIPĂTESCU (același joc): Mizerabilul!
TRAHANACHE: Măi omule, ai puțintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Ești tare, stimabile, la
machiaverlicuri tare, n-am ce să zic; dar nu ți-ai găsit omul...” Ei, dacă a văzut că nu i se trece
cu mine, știi la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanță lucrului, o să-i dea
publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă și o să fie pusă în cercevea, ca
s-o vază oricine-o pofti.
TIPĂTESCU (turbat): Îl împușc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort,
cu scrisoarea. (se răpede în fund) Ghiță! Ghiță! Să vie polițaiul!
TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puțintică... (întorcându-se singur în scenă) E iute! n-
are cumpăt. Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o
soțietate fără moral și fără prințip... trebuie să ai și puțintică diplomație!
TIPĂTESCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia!
TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, și lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase
de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? —
Deseară, am aflat că dăscălimea cu Cațavencu și cu toți ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i
spunem lui Ghiță să îngrijească. Mișelul de Cațavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne
combată...[…]
TRAHANACHE (mergând spre ușe, condus de Tipătescu): Și nu te mai turbura, neică, pentru
fitece mișelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soțietate fără moral și fără prințip,
nu merge s-o iei cu iuțeală, trebuie să ai (cu fineță) puțintică răbdare... (iese în fund).”
24
A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ – Venirea lui Agamiță Dandanache
,,TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joițico, să-ți recomand pe d. Agamiță Dandanache!

ZOE și TIPĂTESCU: Dandanache! (complimente)
TRAHANACHE: Candidatul nostru!... adică ce mai candidat! alesul nostru.
DANDANACHE (vorbește peltic și sâsâit): Sărut mâna... Si domnul? bărbatul dumneei?
TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut
onoarea să vă recomand...
DANDANACHE: Si d-voastră?
TRAHANACHE: Și eu?... bărbatul dumneei... Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul
Comitetului permanent, Comitetului electoral și... ai puțintică răbdare... (se caută în buzunar și
scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache), sunt aicea toate comitetele...[…]
TIPĂTESCU: ... Dar cu ce ocazie pe la noi?
DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut
opoziția si colo, si dincolo, si dincolo... si rămăsesem eu... care familia mea de la patuzsopt în
Cameră... rămăsesem mă-nțeledzi fără coledzi... si asa am venit pentru aledzere. […]
Închipuieste-ți să vii pe drum cu birza ținți postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca...
Stii, m-a zdrunținat!... si clopoțeii... (gest) îmi țiuie urechile... stii asa sunt de amețit si de
obosit... nu-ți fați o idee, conița mea, (cătră Trahanache) nu-ți fați o idee, d-le prefect,
neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ți fați o idee, d-le prezident puicusorule...[…]
ZOE (cătră Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniștea... Și spune drept dacă
nu era mai bun Cațavencu!
TIPĂTESCU (scurt): E simplu, dar îl prefer, cel puțin e onest, nu e un mișel! […]
Scena III
ZOE, TIPĂTESCU, DANDANACHE
DANDANACHE: Cum îți spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea... Eu, familia mea, de la
patuzsopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nțeledzi tocmai acuma să remâi pe
dinafară... fără coledzi!... si cât p-ați, neicusorule, să nu m-aleg...
ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putință...
TIPĂTESCU: Peste putință…
DANDANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniță, vezi! era cât p-ați, dar stii, cât p-ați...
întreabă-mă, neicusorule, să-ți spui: nu vrea Comitetul țentral si pațe; zițea că nu sunt marcant.
Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeți. Într-o seară...
țineva — nu spui ține... persoană însemnată... da' becher — vine si zoacă la mine cărti... si
când pleacă îsi uită pardesiul la mine... A doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz
ică nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau... peste țe te gândesti?
TIPĂTESCU: Peste?
DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică.
AMÂNDOI: O scrisorică.
DANDANACHE: De amor...
AMÂNDOI (mișcați): O scrisorică de amor?
DANDANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, — nu spui
ține... persoană însemnată.
25
ZOE: Ei și?
TIPĂTESCU: Ei?
DANDANACHE: Ei, țe să-ți mai spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în
birze si mă duc la persoana, la becherul, — nu spui ține — e persoană însemnată —: Găseste-
mi, mă-nțeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la „Răsboiul"... De colea până colea... gâri-
mâr... a trebuit, conița mea, să țedeze, si tranc! depesa aiți, neicusorule...
ZOE (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut
rău... fapta d-tale este... să-mi dai voie să-ți spui...
TIPĂTESCU (încet): Zoe! (ea urcă.)
DANDANACHE: Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud? Țe era de făcut? Aminteri
dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam... si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ți idee!
familia mea de la patuzsopt (coborând cătră public) si eu, în toate Camerele, cu toate
partidele, ca rumânul imparțial... si să remâi fără coledzi!
TIPĂTESCU: Vezi bine! (mușcându-și buzele) Dar nu ne-ai spus sfârșitul istoriei... scrisoarea.
ZOE: Da, scrisoarea...[…]
TIPĂTESCU: Ce s-a făcut? DANDANÁ, dandanale, s.
DANDANACHE: O am pusă acasă la păstrare... dar stii, la loc sigur... f. (Fam.) 1. Întâmplare
ZOE: Nu i-ai înapoiat-o persoanei? neplăcută; belea, bucluc,
DANDANACHE (cu mirare): Cum s-o înapoiez? încurcătură. 2. Zgomot
TIPĂTESCU: Iată, te-alegi, el și-a ținut cuvântul... mare, tărăboi
ZOE: Trebuie să i-o dai înapoi... AGAMEMNON a fost
DANDANACHE: Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi? unul dintre cei mai
S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un importanți eroi ai Greciei
caz iar... pac! la „Răsboiul” (coboară).” mitologice (cunoscut
din Iliada).
SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ (Dacă-l caracterizăm pe

Nae Cațavencu)- discursul lui Cațavencu
1. CAŢAVENCU (discursul; retorism): ,,Domnilor!... Onorabili concetăţeni! Fraţilor! (plânsul

îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare...suindu-mă
la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare)... Ca orice român, ca
orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la
ţărişoara mea (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea
ei...(acelaşi joc de amândouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendă)... la viitorul ei!
(plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare).[…] (ştergându-se repede la ochi...; cu tonul brusc, vioi
şi lătrător)... Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!... O primesc! Mă onorez
a zice că o merit!... (foarte volubil) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt
ultra-progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preţ. Da, da, da, de trei ori
da!” (p. 189)
………………………………………………………………………………………………………
2. CAŢAVENCU: ,,Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire... Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!” (p. 191)
……………………………………………………………………………………………………
26
3. ,,CAŢAVENCU: ,,Această stare de lucruri este intolerabilă! Până când să n-avem şi noi faliţii
noştri? […] Numai noi să n-avem faliţii noştri!... cum zic: această stare de lucruri este
intolerabilă, că nu mai poate dura!” (aplauze frenetice) (p. 192)
………………………………………………………………………………………………………
4. CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngroşându-şi silabele):
,,Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de
ani, iată visul nostru lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!...
Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!”
CAMIL PETRESCU- ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA

NOAPTE DE RĂZBOI
INCIPIT
La Piatra Craiului, în munte

„În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu
un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte
şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunze, întărite cu pământ ca
de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.
În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi gropi de lup erau menite să sporească fortificaţiile
noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi
de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi
râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu gropi
de lup cu tot. (Gropile acestea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în
nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile
Marelui stat-major român din 1916- adică din timpul bătăliei de la Verdun- duşmanul care venea
la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în palmă,
fie în spate. Despre valea fortificată a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul,
partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele
nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea
albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă.
La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe
frontieră, deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi fortificaţii. Aici, aceeaşi
glumă: câteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei
române de neînvins. ”
(discuția de la Popotă)
,,Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea
cafelelor, se continuă […] discuţia iscată de o gazetă adusă la de la aprovizionare. […] Un bărbat
din aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredicioasă şi a fost absolvit de vină de către
judecătorii lui. […]
-Domnule căpitan – căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum subaltern –
eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice: ,,nu-mi
27
mai placi... să ne despărţim...” Poţi dumneata să spui: ,,nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai
drept să divorţezi...” Da?
-Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de
divorţ...eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.
Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atât de viu şi ca mimică încât toţi s-au întors spre mine.
-Nu, nici atunci.
Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toţi mă priveau uimiţi.
-Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei.
Folosiţi un material nediferenţiat.
Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în
ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi de dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi
cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors
spre mine, cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.
-Cum, domnule, dacă o femeie zice: ,,nu mai vreau”, dumneata zici ,,ba da, să vrei”. Hăi”?
-Dacă e vorba de o împreunare, da... are drept să zică: nu mai vrea...Dar iubirea e altceva. […]
Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.”
FINAL
,,A doua zi a fost năvală de necunoscuţi... Fraze goale de conţinut, stupidităţi fără legături de
rudenie cu realitatea.
În corespondenţă am dat şi peste o scrisoare anonimă...
,,-Domnule, pe când d-ta lupţi pentru patrie, (?) nevasta d-tale te înşală.
Înşală ca o târfă cu un individ pe nume Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine.
Îi poţi găsi oricând între 6-9 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Căci poate că acum n-o
avea neruşinarea să-l aducă tot la d-ta acasă.”
Ce n-aş fi dat altădată pentru ca să am certitudinea că mă înşală. Cum aşteptam la pândă cu
fruntea arsă şi pumnii crispaţi!
Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment devine palidă, mă examinează
alarmată şi bănuitoare, însă când mă vede liniştit, socoate că nu cred.
-E o murdărie…Ştii că toţi ne invidiază. Ah, lumea asta rea… Uite ce calomnii mai născoceşte.
Dacă ar fi să te iei după toţi… Poftim, să fi fost tu mai bănuitor acum… Ah, mi-e o silă de oameni…
Nu mai poţi ieşi… Fireşte, am fost de câteva ori în oraş, nu singură: cu Anişoara, cu Iorgu, şi a
venit cu noi şi Grigoriade. Am fost la teatru şi pe urmă la restaurant. Ah, şi dintr-atâta…
Vorbeşte mult, platitudini încălecate, asociate la întâmplare, şi zâmbetul meu binevoitor o
încurajează…
-Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?
Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două. Altă avalanşă de întrebări gemute, de protestări scâncite.
- -Mă gândesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia aceasta, că aş fi fost închis din
cauza ei, pentru crimă:
,,Vezi, aia blondă de acolo…? Nu… ailaltă mai grasă puţin, de la masa cu cei doi domni şi două
doamne.
-Ei?
-E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ţi mai aduci aminte?
28
-A, pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? Să ucidă pentru ea? Nu mai putea găsi alta la fel.” A
doua zi m-am mutat la hotel pentru săptâmâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am
dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce
formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris să-i las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Discuția de la Odobești
„În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o
veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experții, într-
un tablou vechi, după felurile spălături, descoperă, sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare
pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă
crezută autentică, originalul; un peisaj și un cap străin și vulgar. Ei doi, oricum se formau
grupurile, erau nedespărțiți. De altfel, erau și cei care își impuneau, cu autoritate parcă acceptată
de toți, inițiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi și jocuri în vie. Ba, de multe ori,
dispăreau singuri și se făceau așteptați. Așa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se
așezase. Se știa că numai pe ei îi așteptau, deci situația mea era dintre cele mai ridicule, căci
întârzierea lor, deși nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunși în vreo cameră, se
preta totuși la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a
deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare,
care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-și dă seama de această realitate, dacă nu simte
piedestalul de ridicul pe care mă suia... Când au venit (ea foarte afectată și surâzătoare), priviți cu
capetele întoarse de către toată lumea, a ținut să mă mângâie pe obraji. Nu știu dacă a făcut-o
numai pentru că se știa vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze și un soi de
echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.
Masa însăși a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînțeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din
paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină
destul de frumoasă din stânga mea. Aș fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu
pentru salvarea situației, dar mi-era totul indiferent, căci eu știam că aici nu e vorba de o
preferință sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald și luminos de doi
ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată
de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals boston, din cele scrise
pentru cerințele modei și clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea și el l-au cerut de repetate
ori, iar eu, care aveam, de asemenea, cu ea romanța noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta,
pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) și că îl vor face un fel de
memento al acestei iubiri de viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârșit,
amanții nu-l pot asculta fără să simtă că pojghița de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se
vede, atât de palid, că o vecină din fața mea m-a întrebat, surâzând șters: ,,Ești gelos?” Am
răspuns cu alt surâs grăbit: A, de ce? Așa glumesc femeile”… ca să arăt că nu sufăr, căci am
înțeles că aici mai erau și alți bărbați în situația mea, ba aproape toți, dar niciunul nu suferea, și
din cauza aceasta nu erau ridicoli, pe când eu singur făceam sforțări nereușite ca să arăt că nu dau
importanță neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta
prea mult minciuna și ochii îmi deveneau, de la ei, triști.”
A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Cap. Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu-

prezetnarea frontului
29
„În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, şi am
văzut cele două căruţe crescute, într-un munte de fum. Orişan trebuie să fi fost făcut praf, cu
oameniii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urlând apring peste capetele noastre, se prăbuşește în mijlocul drumului,
departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca nişte brazi, pământ negru. Oamenii fug în
toate părţile, ca o adunare în care a lovit tunetul. (...) A doua salvă de trăsnete, spintecând
năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum şi face alte patru morminte circulare. (...) Şoseaua crapă
în explozii cumplite.
Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldaţii se culcă toţi pe unde găsesc, când vin
obuzele. (...)
Cădeam cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm în jos, care cum putem, apoi alergăm,
coborâm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim câţi mai suntem, mai ales acoperiţi de pământ şi fum
cum arătăm acum. (...)
O întârziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne prăbuşim odată cu ele. Nervii plesnesc,
pământul şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că
am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim obrazul de pământ. (...)
Ca un zăvor căzut mortal, prăbuşirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care
luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului. (...)
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o
ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea
celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. (...) Deasupra ta, îţi sparge urechile, te năuceşte, a
doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti mort. Animalic,
oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e
nimic omenesc în noi. (...)
Oamenii se închină neîntrerupt. Doamne, Maica Domnului, măiculiţă. Fugim, căci e totuna de
stai pe loc. (...) Fugim deci la întâmplare, nădăjduind să ajungem la râpă. (...) Abia pot vorbi,
căci mi-e paralizat gâtlejul de atâta înghiţit în sec:
-Niculae, unde sunt ceilalţi oameni?
-Nu...
N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munţi şi fum. N-a fost nici de data asta.
Pământul fărâmiţat, ţâşnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi. (...)
Exploziile, ca prăbuşiri de locomotive înroşite una într-alta, îmi înfing, cu lovituri de
baros, cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării. (...)
Încercăm, sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo obuzele ne ajung înainte, căci ei calculează,
prevăzând, ca vânătorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii,
de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă
oamenii din jurul meu sunt măcar aceiaşi, dacă au căzut, şi câţi. (...)
Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de funingină. Abia
mai înţeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă.
-Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.”
(Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,
cap. Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu)
30
TUDOR ARGHEZI- TESTAMENT
,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Durerea noastră surdă şi amară
Decât un nume adunat pe-o carte O grămădii pe-o singură vioară,
În seara răzvrătită care vine Pe care ascultând-o a jucat
De la străbunii mei până la tine, Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Prin râpi şi gropi adânci, Din bube, mucegaiuri şi noroi
Suite de bătrânii mei pe brânci, Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ea e hrisovul1 vostru cel dintâi, Ieşită la lumină din pădure
Al robilor cu saricile pline Şi dând în vârf, ca un ciorchin de
De osemintele2 vărsate-n mine. negi.
Rodul durerii de vecii întregi.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Întinsă leneşă pe canapea,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Domniţa suferă în cartea mea.
Sudoarea muncii sutelor de ani. Slova de foc şi slova făurită
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Împărecheate-n carte se mărită,
Eu am ivit cuvinte potrivite Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Şi frământate mii de săptămâni, Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. Zace mânia bunilor mei.”
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Tudor Arghezi, Testament
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morților din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu din piatră.
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
1
carte bisericească.
2
rămăşiţele strămoşilor.
31
GEORGE BACOVIA, PLUMB

„Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veştmânt --
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.”
ION BARBU, RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL
32
1,,-- Menestrel trist, mai aburit 7 Şi răi ghioci şi toporaşi 13 -- Enigel, Enigel,--
Ca vinul vechi ciocnit la Din gropi ieşeau să-l ocărască, Scade noaptea, ies lumine,
nuntă, Sterp îl făceau şi nărăvaş, Dacă pleci să culegi,
De cuscrul mare dăruit Că nu vroia să înflorească. Începi, rogu-te, cu mine.
Cu pungi, panglici, beteli cu
funtă, 8 În ţări de ghiaţă urgisită, 14 -- Te-aş culege, rigă
Pe acelaşi timp trăia cu el, blând...
2 Mult -- îndărătnic menestrel, Lapona mică, liniştită, Zorile încep să joace
Un cântec larg tot mai Cu piei; pre nume -- Enigel. Şi eşti umed şi plăpând:
încearcă, Teama mi-e, te frângi curând,
Zi-mi de lapona Enigel 9 De la iernat, la păşunat, Lasă. -- Aşteaptă de te coace.
Şi Crypto, regele ciupearcă! În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud, 15 -- Să mă coc, Enigel,
3 Nuntaş fruntaş ! Ea poposi pe muşchiul crud Mult aş vrea, dar, vezi, de
Ospăţul tău limba mi-a fript-o, La Crypto, mirele poienii. soare,
Dar cântecul, tot zice-l-aş, Visuri sute, de măcel,
Cu Enigel şi riga Crypto. 10 Pe trei covoare de răcoare Mă despart. E roşu, mare,
Lin adormi, torcând verdeaţa, Pete are fel de fel;
4 -- Zi-l, menestrel ! Când lângă sân, un rigă spân, Lasă-l, uită-l Enigel,
Cu foc l-ai zis acum o vară; Cu eunucul lui bătrân, În somn fraged şi răcoare.
Azi zi-mi-l stins, încetinel, Veni s-o-îmbie cu dulceaţă:
La spartul nunţii, în cămară. 16 Rigă Crypto, rigă Crypto,
* 11 -- Enigel, Enigel, Ca o lamă de blestem
5 Des cercetat de pădureţi Ţi-am adus dulceaţă, iacă, Vorba-în inimă-ai înfipt-o!
În pat de râu şi-în humă unsă, Uite fragi, ţie dragi Eu de umbră mult mă tem,
Împărăţea peste bureţi Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
Crai Crypto, inimă ascunsă, 17 Că dacă în iarnă sunt
12 -- Rigă spân, de la sân. făcută,
6 La vecinic tron, de rouă Mulţumesc Dumitale. Ursul alb mi-e vărul drept,
parcă! Eu mă duc să culeg Din umbra deasă, desfăcută,
-- Dar printre ei bârfeau bureţii Fragii fragezi, mai la vale. Mă-închin la soarele-înţelept.
De-o vrăjitoare minătarcă,
De la fântâna tinereţii.
18 La lămpi de ghiaţă, sub 23Dar soarele, aprins inel, 26Ca la nebunul rigă Crypto,
zăpezi, Se oglindi adânc în el; Ce focul inima i-a fript-o,
Tot polul meu un vis visează. De zece ori, fără sfială, De a rămas să rătăcească
Greu taler scump, cu margini Se oglindi în pielea-i chială; Cu alta fată mai crăiască
verzi,
De aur, visu-i cercetează. 24Şi sucul dulce înăcreşte! 27Cu Laurul-Balaurul
Ascunsa-i inimă plesneşte, Să toarne-în lume aurul,
19 Mă-închin la soarele- Spre zece vii peceţi de semn, Să-l toace, gol la drum să iasă.
înţelept, Venin şi roşu untdelemn Cu măsălăriţa-mireasă,
Că sufletu-i fântână-în piept Mustesc din funduri de Să-i ţie de împărăteasă.”
Şi roata alba mi-e stăpână blestem; (Ion Barbu,
Ce zace-în sufletul-fântână. Riga Crypto și lapona Enigel)
25Că-i greu mult soare să
33
20 La soare, roata se măreşte, îndure
La umbră, numai carnea creşte Ciupearcă crudă de pădure,
Şi somn e carnea, se desumflă, Că sufletul nu e fântână
-- Dar vânt şi umbră iar o Decât la om, fiară bătrână,
umflă... Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul cu otravă.
21 Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel.
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
22-- Plângi, prea cuminte

Enigel!
Lui Crypto, regele ciupearcă,
Lumina iute cum să-i placă ?
El se desface uşurel!
De Enigel.
De partea umbrei moi să
treacă...
LUCIAN BLAGA, EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le’ntâlnesc,
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumã vraja nepãtrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii tainã -
şi’ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşoreazã, ci tremurãtoare
mãreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogãţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne’nţeles
se schimbã’n ne’nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
cãci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
(Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)
MIHAI EMINESCU-LUCEAFĂRUL
34
COLOANA I COLOANA A II-A COLOANA A III-A

A fost odată ca-n povești, Cum ea pe coate-și răzima Ea îl privea cu un surâs,
A fost ca niciodată, Visând ale ei tâmple El tremura-n oglindă,
Din rude mari împărătești, De dorul lui și inima Căci o urma adânc în vis
O prea frumoasă fată. Și sufletu-i se împle. De suflet să se prindă.
Și era una la părinți Și cât de viu s-aprinde el Iar ea vorbind cu el în somn,

Și mândră-n toate cele, În orișicare sară, Oftând din greu suspină
Cum e Fecioara între sfinți Spre umbra negrului castel – „O, dulce-al nopții mele
Și luna între stele. Când ea o să-i apară. domn,
* De ce nu vii tu? Vină!
Din umbra falnicelor bolți Și pas cu pas pe urma ei
Ea pasul și-l îndreaptă Alunecă-n odaie, Cobori în jos, luceafăr blând,
Lângă fereastră, unde-n colț Țesând cu recile-i scântei Alunecând pe-o rază,
Luceafărul așteaptă. O mreajă de văpaie. Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!"
Privea în zare cum pe mări Și când în pat se-ntinde drept
Răsare și străluce, Copila să se culce, El asculta tremurător,
Pe mișcătoarele cărări I-atinge mâinile pe piept, Se aprindea mai tare
Corăbii negre duce. I-nchide geana dulce; Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Îl vede azi, îl vede mâni, Și din oglindă luminiș
Astfel dorința-i gata; Pe trupu-i se revarsă, Și apa unde-au fost căzut
El iar, privind de săptămâni, Pe ochii mari, bătând închiși În cercuri se rotește,
Îi cade dragă fata. Pe fața ei întoarsă. Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.
COLOANA A IV-A COLOANA A V-A COLOANA A VI-A

Ușor el trece ca pe prag Ea trebui de el în somn – „O, ești frumos cum numa-n
Pe marginea ferestei Aminte să-și aducă vis
Și ține-n mână un toiag Și dor de-al valurilor domn Un demon se arată,
Încununat cu trestii. De inim-o apucă Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Părea un tânăr voevod – „Cobori în jos, luceafăr
Cu păr de aur moale, blând, Mă dor de crudul tău amor
Un vânăt giulgi se-ncheie nod Alunecând pe-o rază, A pieptului meu coarde,
Pe umerele goale. Pătrunde-n casă și în gând Și ochii mari și grei mă dor,
Și viața-mi luminează!" Privirea ta mă arde."
Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară - Cum el din cer o auzi, – „Dar cum ai vrea să mă
Un mort frumos cu ochii vii Se stinse cu durere, cobor?
Ce scânteie-n afară. Iar ceru-ncepe a roti Au nu-nțelegi tu oare,
În locul unde piere; Cum că eu sunt nemuritor,
– „Din sfera mea venii cu greu Și tu ești muritoare?"
35
Ca să-ți urmez chemarea, În aer rumene văpăi
Iar cerul este tatăl meu Se-ntind pe lumea-ntreagă, – „Nu caut vorbe pe ales,
Și mumă-mea e marea. Și din a chaosului văi Nici știu cum aș începe -
Un mândru chip se-ncheagă; Deși vorbești pe înțeles,
Ca în cămara ta să vin, Eu nu te pot pricepe;
Să te privesc de-aproape, Pe negre vițele-i de păr
Am coborât cu-al meu senin Coroana-i arde pare, Dar dacă vrei cu crezământ
Și m-am născut din ape. Venea plutind în adevăr Să te-ndrăgesc pe tine,
Scăldat în foc de soare. Tu te coboară pe pământ,
O, vin'! odorul meu nespus, Fii muritor ca mine."
Și lumea ta o lasă; Din negru giulgi se desfășor
Eu sunt luceafărul de sus, Marmoreele brațe, – „Tu-mi ceri chiar nemurirea
Iar tu să-mi fii mireasă. El vine trist și gânditor mea
Și palid e la față; În schimb pe-o sărutare,
Colo-n palate de mărgean Dar voi să știi asemenea
Te-oi duce veacuri multe, Dar ochii mari și minunați Cât te iubesc de tare;
Și toată lumea-n ocean Lucesc adânc himeric,
De tine o s-asculte." Ca două patimi fără saț Da, mă voi naște din păcat,
Și pline de-ntuneric. Primind o altă lege;
– „O, ești frumos, cum numa- Cu vecinicia sunt legat,
n vis – „Din sfera mea venii cu greu Ci voi să mă dezlege."
Un înger se arată, Ca să te-ascult ș-acuma,
Dară pe calea ce-ai deschis Și soarele e tatăl meu, Și se tot duce... S-a tot dus.
N-oi merge niciodată; Iar noaptea-mi este muma; De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Străin la vorbă și la port, O, vin', odorul meu nespus, Pierind mai multe zile.
Lucești fără de viață, Și lumea ta o lasă;
Căci eu sunt vie, tu ești mort, Eu sunt luceafărul de sus,
Și ochiul tău mă-ngheață." Iar tu să-mi fii mireasă.
*
Trecu o zi, trecură trei O, vin', în părul tău bălai
Și iarăși, noaptea, vine S-anin cununi de stele,
Luceafărul deasupra ei Pe-a mele ceruri să răsai
Cu razele-i senine. Mai mândră decât ele."
COLOANA A VII-A COLOANA A VIII-A COLOANA A IX-A
*
În vremea asta Cătălin, Și ochii tăi nemișcători De-aceea zilele îmi sunt
Viclean copil de casă, Sub ochii mei rămâie... Pustii ca niște stepe,
Ce împle cupele cu vin De te înalț de subțiori Dar nopțile-s de-un farmec
Mesenilor la masă, Te-nalță din călcâie; sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."
Un paj ce poartă pas cu pas Când fața mea se pleacă-n jos,
A-mpărătesii rochii, În sus rămâi cu fața, – „Tu ești copilă, asta e...
Băiat din flori și de pripas, Să ne privim nesățios Hai ș-om fugi în lume,
Dar îndrăzneț cu ochii, Și dulce toată viața; Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,
36
Cu obrăjei ca doi bujori Și ca să-ți fie pe deplin
De rumeni, bată-i vina, Iubirea cunoscută, Căci amândoi vom fi cuminți,
Se furișează pânditor Când sărutându-te mă-nclin, Vom fi voioși și teferi,
Privind la Cătălina. Tu iarăși mă sărută." Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi."
Dar ce frumoasă se făcu Ea-l asculta pe copilaș *
Și mândră, arz-o focul; Uimită și distrasă, Porni luceafărul. Creșteau
Ei Cătălin, acu-i acu Și rușinos și drăgălaș, În cer a lui aripe,
Ca să-ți încerci norocul. Mai nu vrea, mai se lasă. Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Și-n treacăt o cuprinse lin Și-i zise-ncet: - "Încă de mic
Într-un ungher degrabă. Te cunoșteam pe tine, Un cer de stele dedesubt,
– „Da' ce vrei, mări Cătălin? Și guraliv și de nimic, Deasupra-i cer de stele -
Ia du-t' de-ți vezi de treabă." Te-ai potrivi cu mine... Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
– „Ce voi? Aș vrea să nu mai Dar un luceafăr, răsărit
stai Din liniștea uitării, Și din a chaosului văi,
Pe gânduri totdeuna, Dă orizon nemărginit Jur împrejur de sine,
Să râzi mai bine și să-mi dai Singurătății mării; Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
O gură, numai una." Cum izvorau lumine;
Și tainic genele le plec,
– „Dar nici nu știu măcar ce- Căci mi le împle plânsul Cum izvorând îl înconjor
mi ceri, Când ale apei valuri trec Ca niște mări, de-a-notul...
Dă-mi pace, fugi departe - Călătorind spre dânsul; El zboară, gând purtat de dor,
O, de luceafărul din cer Pân' piere totul, totul;
M-a prins un dor de moarte." Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge, Căci unde-ajunge nu-i hotar,
– „Dacă nu știi, ți-aș arăta Dar se înalță tot mai sus, Nici ochi spre a cunoaște,
Din bob în bob amorul, Ca să nu-l pot ajunge. Și vremea-ncearcă în zadar
Ci numai nu te mânia, Din goluri a se naște.
Ci stai cu binișorul. Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte... Nu e nimic și totuși e
Cum vânătoru-ntinde-n crâng În veci îl voi iubi și-n veci O sete care-l soarbe,
La păsărele lațul, Va rămânea departe... E un adânc asemene
Când ți-oi întinde brațul stâng Uitării celei oarbe.
Să mă cuprinzi cu brațul;
COLOANA A X-A COLOANA XI-A COLOANA XII-A
– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
– „De greul negrei vecinicii, Părând pe veci a răsări, Iubito, să se culce
Părinte, mă dezleagă Din urmă moartea-l paște, Sub raza ochiului senin
Și lăudat pe veci să fii Căci toți se nasc spre a muri Și negrăit de dulce;
Pe-a lumii scară-ntreagă; Și mor spre a se naște.
Cu farmecul luminii reci
O, cere-mi, Doamne, orice Iar tu, Hyperion, rămâi Gândirile străbate-mi,
preț, Oriunde ai apune... Revarsă liniște de veci
Dar dă-mi o altă soarte, Cere-mi cuvântul meu de-ntâi Pe noaptea mea de patimi.
37
Căci tu izvor ești de vieți -
Și dătător de moarte; Să-ți dau înțelepciune? Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Reia-mi al nemuririi nimb Vrei să dau glas acelei guri, Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și focul din privire, Ca dup-a ei cântare Și visul meu din urmă."
Și pentru toate dă-mi în Să se ia munții cu păduri
schimb Și insulele-n mare? Hyperion vedea de sus
O oră de iubire... Uimirea-n a lor față;
Vrei poate-n faptă să arăți Abia un braț pe gât i-a pus
Din chaos, Doamne,-am Dreptate și tărie? Și ea l-a prins în brațe...
apărut Ți-aș da pământul în bucăți
Și m-aș întoarce-n chaos... Să-l faci împărăție. Miroase florile-argintii
Și din repaos m-am născut. Și cad, o dulce ploaie,
Mi-e sete de repaos." Îți dau catarg lângă catarg, Pe creștetele-a doi copii
Oștiri spre a străbate Cu plete lungi, bălaie.
– „Hyperion, ce din genuni Pământu-n lung și marea-n
Răsai c-o-ntreagă lume, larg, Ea, îmbătată de amor,
Nu cere semne și minuni Dar moartea nu se poate... Ridică ochii. Vede
Care n-au chip și nume; Luceafărul. Și-ncetișor
Și pentru cine vrei să mori? Dorințele-i încrede
Tu vrei un om să te socoți, Întoarce-te, te-ndreaptă
Cu ei să te asameni? Spre-acel pământ rătăcitor – „Cobori în jos, luceafăr
Dar piară oamenii cu toți, Și vezi ce te așteaptă." blând,
S-ar naște iarăși oameni. * Alunecând pe-o rază,
În locul lui menit din cer Pătrunde-n codru și în gând,
Ei numai doar durează-n vânt Hyperion se-ntoarse Norocu-mi luminează!"
Deșerte idealuri - Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Când valuri află un mormânt, Lumina și-o revarsă. El tremură ca alte dăți
Răsar în urmă valuri; În codri și pe dealuri,
Căci este sara-n asfințit Călăuzind singurătăți
Ei doar au stele cu noroc Și noaptea o să-nceapă; De mișcătoare valuri;
Și prigoniri de soarte, Răsare luna liniștit
Noi nu avem nici timp, nici Și tremurând din apă. Dar nu mai cade ca-n trecut
loc, În mări din tot înaltul
Și nu cunoaștem moarte. Și împle cu-ale ei scântei – „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Cărările din crânguri. Dac-oi fi eu sau altul?
Sub șirul lung de mândri tei
Din sânul vecinicului ieri Ședeau doi tineri singuri Trăind în cercul vostru strâmt
Trăiește azi ce moare, Norocul vă petrece,
Un soare de s-ar stinge-n cer Ci eu în lumea mea mă simt
S-aprinde iarăși soare; Nemuritor și rece."
38

Romana

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.

Bolotă Elena-Laura 2021

ION CREANGĂ, POVESTEA LUI HARAP-ALB

PRIMA SECVENȚĂ – Scena pogorârii în fântână

IOAN SLAVICI; MOARA CU NOROC

PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Venirea lui Lică

A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTTIVĂ- Plecarea lui Ghiță de la han

LIVIU REBREANU, ION

PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Scena sărutării pământului

A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ – moartea lui Ion

GEORGE CĂLINESCU- ENIGMA OTILIEI

PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Primul atac de apoplexie a lui Moș Costache

A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ – Descrierea camerei Otiliei- ca formă de

MIHAIL SADOVEANU- BALTAGUL

PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Momentul când o ceartă pe Minodora pentru

A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Discursul Vitoriei prin care îl determină pe

ION LUCA CARAGIALE- O SCRISOARE PIERDUTĂ

ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului

ACEIAȘI - FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, CAȚAVENCU, CETĂȚEANUL TURMENTAT,

PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Discuția dintre Trahanache și Tipătescu care

,,TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? Ia spune, te văz cam schimbat!...

A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ – Venirea lui Agamiță Dandanache

,,TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joițico, să-ți recomand pe d. Agamiță Dandanache!

SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ (Dacă-l caracterizăm pe

1. CAŢAVENCU (discursul; retorism): ,,Domnilor!... Onorabili concetăţeni! Fraţilor! (plânsul

CAMIL PETRESCU- ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA

La Piatra Craiului, în munte

PRIMA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Discuția de la Odobești

A DOUA SECVENȚĂ REPREZENTATIVĂ- Cap. Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu-

GEORGE BACOVIA, PLUMB

Dormea întors amorul meu de plumb

ION BARBU, RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL

22-- Plângi, prea cuminte

LUCIAN BLAGA, EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

COLOANA I COLOANA A II-A COLOANA A III-A

Și era una la părinți Și cât de viu s-aprinde el Iar ea vorbind cu el în somn,

COLOANA A IV-A COLOANA A V-A COLOANA A VI-A

S-ar putea să vă placă și