27 martie 1925

Astăzi a fost o zi plină de speranță și de teamă. Deși soarele a răsărit într-un cer senin, inima
mea este încă cuprinsă de neliniște și de dorința de a-l găsi pe soțul meu, Nechifor Lipan.

Dimineața a început cu gânduri neliniștite și cu o dorință puternică de a face tot posibilul

pentru a-l găsi pe Nechifor. Împreună cu vecinii și cu câțiva oameni de încredere, am pornit
în căutarea lui, urmărind fiecare indiciu și fiecare zvon care ne-ar putea aduce mai aproape de
el. Cu toate acestea, fiecare pas pe care-l facem în căutarea lui pare să ne ducă doar către mai
multă confuzie și întrebări fără răspuns.

În timpul zilei, am petrecut ore întregi în căutarea disperată a soțului meu. Am străbătut
păduri dense și pâraie învolburate, în speranța de a găsi vreo urmă a lui Nechifor. Cu fiecare
pas, inima mea bătea mai tare și dorința de a-l revedea creștea tot mai puternică.

În timpul unei scurte pauze pentru odihnă, am găsit un moment de liniște în mijlocul naturii
înconjurătoare. În acele momente de liniște, am îngenuncheat și am rostit o rugăciune către
Dumnezeu, cerându-i să-mi aducă înapoi soțul în siguranță și să ne ajute să trecem peste
aceste vremuri dificile.

Seara a adus cu ea o altă noapte de așteptare și de neliniște. Înainte de a mă retrage în pat, mă

opresc pentru a scrie în acest jurnal. Scrierea acestor cuvinte îmi aduce un oarecare confort și
îmi oferă un loc unde pot exprima fricile și speranțele mele cele mai adânci.

Cu toate că drumul către găsirea lui Nechifor este lung și plin de provocări, nu voi renunța
niciodată la speranță și la credința că îl voi găsi în cele din urmă în siguranță și sănătos.
Rugăciunea și determinarea mea sunt mai puternice decât orice obstacol care mi-ar putea sta
în cale.