George Becali

Iubirea milostivă
şi mântuitoare

Editura Saeculum I.O.

2014
 ​Mulţumesc părinţilor chiliilor româneşti din Sfântul Munte Athos
pentru ajutorul acordat, trimiţându‑mi informaţii ​
privind istoria acestora. Mulţumesc, în special, Părinţilor de la Schitul
Românesc Prodromu, care s-au îngrijit de corectura acestei cărţi
şi au îndreptat textul potrivit limbii bisericeşti.

© Editura Saeculum I.O., 2014

pentru prezenta ediţie

Editura Saeculum I.O. este acreditată CNCSIS.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BECALI, GHEORGHE
Muntele Athos - patria ortodoxiei, Gheorghe Becali. - Bucureşti :
Saeculum I.O., 2014
ISBN 978-973-642-335-2

281.9(495 Athos)
Introducere
De la început dau Slavă lui Dumnezeu,
căci tot ceea ce scriu cu voia Lui încerc
să scriu, după cum tot binele şi toată vir-
tutea pe care le dobândim în viaţa aceas-
ta numai prin împărtăşirea din Harul
Său, ca dar de la El, le primim. Iar dacă
trebuie să vorbesc aici despre anumite
daruri pe care Domnul mi le-a hărăzit, o
fac pentru a-I da slavă Lui. Şi nădăjdu-
iesc în mila Lui, ca cele pe care vi le voi
povesti să nu fie spre lauda mea şi prici-
nă de mândrie, ci pentru a conştientiza
cu toţii că numai prin jertfirea de sine,
prin compătimire, poate omul să se îm-
bogăţească, primind toate cele de folos
de la Dumnezeu. Că ce altceva înseam-
nă să urmăm Mântuitorului decât să ne
jertfim pentru aproapele? Poate că, dacă
nu aş fi fost îndemnat de circumstanţe ca
să scriu aceste rânduri, niciodată faptele
la care Domnul m-a atras să particip nu
ar fi ieşit la iveală.
Şi ce-a însemnat pentru mine credinţa
aici, în închisoare? Cum aş putea să vă de-
scriu mai bine stările mele sufleteşti, dacă
nu prin cântecul care mi-a alinat sufletul
şi mi-a dăruit mai multă bucurie decât cre-
deam că voi putea primi vreodată, căci nu
din cele ale lumii, ci prin harul lui Dum-
nezeu găsim adevărata bucurie în viaţa
aceasta. În acest cântec m-am regăsit, cu el
m-am mângâiat şi, din durerea recluziunii,
la lumina Lui, Dumnezeu m-a urcat.
Nu-i nimeni mai dator
„Nu-i nimeni mai dator ca mine
Iisus, Mântuitorul meu,
Caci nimeni altul de la Tine
N-a mai primit atât cât eu.
Iubirea milostivă şi mântuitoare /3
 Refren:
Mie tu mi-ai dat
Har așa bogat!
O, cât sunt dator,
Scump Mântuitor!
Din câte oi pierdute odată
Aveai căzute cel mai jos,
Eu am fost cea mai depărtată,
Pe mine cel mai greu m-ai scos.
Din câţi fii rătăciţi în moarte
Au părăsit pe Tatăl bun,
Eu mă dusesem mai departe
Şi eu trăisem mai nebun.
Din câţi au fost datornici Ţie,
Stăpâne scump şi prea-ndurat,
N-a trebuit să ierţi cât mie,
Eu cel mai mult Ţi-am datorat.
Şi, totuşi, Doamne, atât cât mie
La nimeni har tu n-ai adus.
O, ce datornic pe vecie
Ţi-s eu, prea scumpul meu Iisus!”
4 /G
eorge Becali
Plângeam cântând, plângeam pentru
păcatele mele, plângeam, bucurându-mă
pentru dragostea lui Dumnezeu pentru
oameni, pe care o simţeam în restriştea
închisorii. Plângeam strângând la piept
icoana Mântuitorului, Cel care S-a jert-
fit pentru noi.
Cuvintele acestui cântec, adânc în-
tipărite în inima mea, mă făceau să mă
scol noaptea pentru a mă duce în sala de
lectură a pușcăriei, acolo unde micul al-
tar pe care l-am făcut mă aştepta. Zecile
de icoane lipite pe pereţi, Sfinţii Părinţi
şi Maica Domnului, dar mai ales Hristos,
Domnul nostru, răstignit mă aşteptau şi
îmi vorbeau la lumina candelei, de care
mă îngrijeam să nu se stingă niciodată.
Acolo, în singurătatea nopţii, puteam
cânta în linişte şi vărsa lacrimi cu dragos-
te şi mulţumire pentru Hristos, Care pas
cu pas m-a condus pe calea aceasta a po-
căinţei, a renaşterii mele într-o nouă via-
ţă trăită împreună cu El. Şi, strângându-I
la piept icoana, strigam: Iartă-mi, Doam-
ne, păcatele! şi Intră, Doamne Iisuse, în
inima mea, şi să nu mai ieși niciodată!
 Am ales să scriu despre Iubirea Mi-
lostivă, pentru că eu cred că aceste două
virtuţi, dragostea şi milostenia, sunt cele
mai importante şi fără de ele nu există
mântuire. Şi, din harul amândurora, cu
darul lui Dumnezeu, m-am împărtăşit din
belşug de când eram mic copil. Şi prin ele
Domnul m-a chemat la El.
Despre milostenie spunea Domnul:
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui” (Matei 5, 7). Iar acest lucru l-am
simţit cu putere în viaţa mea că, pe cât
dădeam mai mult altora, cu atât mai mult
mă miluia Domnul. Şi nu la cele materi-
ale mă gândesc, deşi şi pe acelea tot prin
pronia Lui le-am primit, ci la familia mi-
nunată pe care mi-a dăruit-o şi, chiar,
la toate necazurile care m-au adus mai
aproape de El.
Părintele Visarion, cel care m-a ajutat
atât de mult ca să păşesc pe drumul mân-
tuirii, ne spunea totdeauna că milostenia
este „Regina Virtuţilor”, iar fără miloste-
nie nu există mântuire. Iar eu, pentru că
din fire am fost mai milostiv, am primit
cuvântul acesta ca şi cum mie mi-ar fi Părintele Visarion Iugulescu

Iubirea milostivă şi mântuitoare /5

 De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să
mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.
(I Co­rinteni 13, 1-8)

fost spus şi l-am avut ca şi călăuză în via-
ţa mea în Hristos.
Tot părintele nostru, Visarion, ne în-
văţa că dragostea înseamnă să te jerfeşti
pentru aproapele, „căci și Dumnezeu ne-a
arătat această dragoste când a murit pe
Cruce, când a murit și pentru prieteni,
și pentru vrăjmași, și pentru cei buni, și
pentru cei răi. Mai mult decât oricine,
creștinul este aproapele nostru, fiindcă
avem cu toţii un Tată, pe Dumnezeu în
cer, și ne-a născut aceeași maică, Sfân-
ta Biserică, prin botez, și am crescut în-
tr-o casă, Sfânta Biserică, unde ne-am și
hrănit din aceeași pâine și am băut din
același pahar Trupul și Sângele lui Hris-
tos. O masă avem cu toţii – pământul –,
un acoperiș – cerul – și o lumină – soarele
și luna. De aceea, suntem datori să ne iu-
bim, căci suntem fraţi apropiaţi, copii ai
aceluiași părinte”.*
Am simţit puterea dragostei când eram
copil, căci atunci tata, când se enerva şi
vroia să lovească pe câte un cioban din cei
care se îmbătau şi lăsau oile nemulse sau
le lăsau pe ogoarele semănate, aducând pa-
gube, eu mă puneam între ei şi tata, ca tata
* Părintele Visarion Iugulescu, Lumină pentru can-
dela din suflet, p. 90.

6 /G eorge Becali
să nu-i poată lovi. Şi tata era un om bun,
deşi era şi mânios, şi la mânie făcea lucruri
pentru care mai târziu îi părea rău. M-am
gândit adesea că şi de la el moștenesc
această înclinare către a le face bine oame-
nilor. Căci, atunci când mă aşezam între el
şi ciobani, preferând mai repede să iau eu
loviturile în locul lor, tata, după ce se liniş-
tea, mă lua în braţe şi mă strângea şi mă
pupa ca şi când I-ar fi mulţumit bunului
Dumnezeu că i-a dat un asemenea fiu.
Am simţit puterea dragostei atunci
când vedeam pe cineva care se lovise sau
se tăiase la mână şi îl durea. Mă trecea un
fior şi sufeream pentru el, deşi eu însumi,
când eram rănit cu mult mai tare, treceam
cu vederea, fără a mă preocupa în niciun
fel de aceasta.
Am simţit puterea dragostei ori de câte
ori vedeam pe cineva că suferă, şi primul
meu gând era de a-l ajuta.
Am simţit puterea dragostei de multe
ori – şi poate mai intens ca în libertate –
aici, în închisoare. M-am bucurat că mi-a
dat Dumnezeu putere să-l iubesc pe procu-
rorul care a pus la cale arestarea mea, Max
Bălăşescu, atunci când l-am reîntâlnit în
temniţă. Şi nu numai că nu l-am urât, dar
l-am şi ajutat. Mai mult, după o vreme, am
simţit că, din celula mea, dintre toţi, cel
mai mult îl iubesc pe el, alintându-l, Max
Balase.
Din ușa temniţei mele întredeschisă,
vedeam pe un anume Viorel care vorbea cu
mama lui la telefon şi plângea, după care,
auzindu-l despre suferinţa lui şi durerea
pe care o avea faţă de moartea tatălui său,
m-a bufnit şi pe mine plânsul. L-am spriji-
nit şi l-am ajutat, ca să nu mai plângă şi să
treacă mai ușor peste pierderea părintelui.
M-am întrebat: Cât, oare, mă împărtă­
şesc eu din puterea dragostei celei milosti-
ve? Şi Domnul m-a trimis cu gândul la dra-
gostea Sfântului Siluan Athonitul pentru
lume. Căci, citind din cartea Între iadul
deznădejdii şi iadul smereniei a cuviosu-
lui, m-am mirat până unde mergea dra-
gostea acestui părinte. Căci spunea: „Mi-e
milă de oamenii care se chinuiesc în iad
şi în fiecare noapte plâng pentru ei şi su-
fletul meu se chinuieşte atât, încât îi este
milă chiar şi de demoni”.
Iubirea milostivă şi mântuitoare /7
 Atunci m-am gândit şi eu şi mi-am spus:
Oare, dacă l-aş auzi pe Satan ţipând de
durere în iad, nu mi-ar fi milă de el? Cum
poate omul să se bucure de suferinţa cuiva
fără a se despărţi de Domnul şi Dumnezeul
său? M-am bucurat şi am dat slavă Domu-
lui că m-a învrednicit să înţeleg aceasta,
să simt cu toată inima mea că acesta este
Adevărul.
Am primit multe daruri în viaţa mea de
la Domnul – mai ales aceste zile pe care
le-am petrecut în şcoala suferinţei şi a
credinţei în Dumnezeu, în închisoare. Şi
m-am gândit: De ce, oare, Domnul s-a în-
grijit atât de mult de mine, păcătosul? Iar
răspunsul l-am primit din cuvintele pă-
rintelui Arsenie Papacioc, care spunea că,
prin toate faptele noastre bune, mai ales
prin milostenie, într-un fel Îl îndatorăm
pe Hristos, Cel Care suferă pentru noi şi
ne vrea tot binele. Dar „Domnul Dumnezeu
nu rămâne niciodată dator”, spunea părin-
tele Arsenie. Mă bucur, aşadar, pentru tot
binele pe care l-am făcut în viaţa mea şi
ştiu şi vă mărturisesc acum cu toată sin-
Sfântul Siluan Athonitul ceritatea inimii mele că, dacă nu eram aşa

8 /George Becali
cum am fost, nu aş mai fi fost eu însumi.
Prin milostenie m-am regăsit pe mine,
pentru că, prin milostenie, l-am descope-
rit pe Hristos, Care în inima mea se afla şi
mă chema la El.
Deşi nu-mi este uşor şi am refuzat acest
lucru până acum, voi vorbi în continuare
despre una dintre cele mai mari taine ale
inimii mele, despre lucrarea lui taica pă-
rintele Visarion, prin care, cu ajutorul iu-
bitei mele surioare, Dorina, şi a celorlalţi
din jurul părintelui, am simţit dragostea
lui Dumnezeu lucrând în inima mea. Că nu
este mai mare bucurie a omului pe Pământ
decât aceea de a face binele, a se jertfi pen-
tru aproapele, asemănându-se astfel Dom-
nului nostru Iisus Hristos.
Închei cu cuvintele surorii mele, Do-
rina, care, pe patul de spital, înainte de
a se duce la Domnul, ne-a spus mie şi
surorii mele, Domnica: „Ce fraţi buni
am fost noi şi cât de mult ne-am iubit!”
Acesta este pentru mine raiul, iubiţii
mei fraţi în Hristos, să ne iubim unii pe
alţii cum Domnul Iisus ne-a iubit pe noi
(Ioan 13, 34).
Părintele Arsenie Papacioc
Iubirea milostivă şi mântuitoare /9
«Fericiþi cei milostivi,
cã aceia se vor milui»
Lucrarea milosteniei în viaţa mea în-
tr-o formă puţin mai organizată a început
să se împlinească undeva după 1990. Nu
pot spune altceva decât că aşa a fost voia
lui Dumnezeu, căci eu nu am fost şi cred
că nici astăzi nu am ajuns să fiu la măsura
faptelor la care m-a învrednicit Hristos să
particip. De fapt, după cum am înţeles de
la Sfinţii Părinţi, tot binele de la Domnul
este, aşa că noi nu avem de ce să ne mân-
drim dacă chiar am făcut ceva bun în viaţa
asta.
Dar Bunul Dumnezeu lucrează prin oa­
meni, oameni de aproape ai noştri sau oa-
meni trimişi de departe, pentru a ne scoate
din viaţa păcătoasă în care ne aflăm. Prin
toţi lucrează, însă mai ales prin cei care
îi urmează Lui, care fac voia Lui, pentru
că-L iubesc mai mult decât noi ceilalţi.
Pentru mine, aceşti oameni au fost, mai
ales în acele vremuri de după 1990, pă-
rintele Visarion şi sora mea, Dorina. Au
mai fost şi alţii, dar, pentru că trăiesc încă
printre noi, nu pot să vorbesc despre ei, ca
să nu-i primejduiesc sufleteşte. Că mân-
dria prin care lucrează satana ne pândeş-
te pe fiecare dintre noi, ca să ne fure toate
roadele credinţei, ca pe urmă să trebuias-
că să o iei de la început. Asta am învăţat de
la părintele Visarion, de la Dorina şi toţi
ceilalţi care erau în lucrarea aceasta, în via
Domnului.
Dorina, surioara mea, iubita mea soră,
l-a cunoscut pe părintele Visarion unde-
va prin 1990. Pentru ea, părintele a venit
ca o mare mângâiere, ca o descoperire, ca
răspuns la anii de frământări şi suferinţe
pe care viaţa le aduce adesea peste noi.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 11
 Avusese şi ea zbuciumul ei, durerile ei,
şi se gândea adesea la rostul vieţii aces-
teia. Şi iată că Dumnezeu l-a trimis pe
părintele Visarion ca să-i lumineze dru-
mul către Hristos. Desigur, nu a avut ea
un regim privilegiat din partea lui Dum-
nezeu, ci doar că Domnul i-a văzut inima
pregătită să-L primească. Aşa era Dorina,
un om entuziast, foarte dăruitore, foar-
te jertfitoare, şi cred că asta îi place Lui
Dumnezeu cel mai mult la oameni.
Aşadar, cum l-a cunoscut pe părinte-
le Visarion, cum l-a văzut şi i-a ascultat
predicile, cu înflăcărarea-i caracteristică,
ne-a dus şi pe noi, pe toţi, ca să-l cunoaş-
tem. Într-adevăr, părintele era un uriaş al
spiritului, un mare luptător, care suferise
mulţi ani prigoana comuniştilor pentru
că-L predica pe Hristos. El, în acea vre-
me, arunca sămânţa, multă sămânţă în
inimile oamenilor care l-au cunoscut şi
ascultat, şi la mulţi dintre ei – mii, zeci de
mii – a prins rădăcini adânci. Cât poate
să facă un om, jertfa lui mărturisitoare şi
lucrarea – mai ales lucrarea, la care, prin
modelul personal, îi chema pe ceilalţi!

12 /G
eorge Becali
 Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui.
Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.
Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.
Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.
Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.
Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor.
Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.
Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mer-
geţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi.
Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis.
Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.
Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.

Căci forţa mesajului părintelui Visarion Mântuitorul în Evanghelia Sa că a aruncat

provenea din dragostea fără margini pe
care o avea faţă de Dumnezeu şi aproa-
pele. Părintele plângea pentru lume, pen-
tru păcatele oamenilor, pentru durerea şi
suferinţa pe care aceste păcate le aduc în
lume. De aceea, ne îndemna şi pe noi să ne
jertfim pentru aproapele, pentru a ridica
măcar puţin din greutatea aceasta a sufe-
rinţei, a mizeriei şi a durerii care împovă-
rează sufletele oamenilor.
Mulţi au auzit cuvintele părintelui,
dar nu la toţi a lucrat la fel, căci spune
semănătorul sămânţa şi una s-a uscat, alta
n-a dat rod şi alta a dat rod însutit. Aşa a
fost şi cu oamenii care l-au ascultat pe pă-
rintele, inclusiv cu mine, unde pământul
nu era încă suficient de bine pregătit ca să
rodească sămânţa într-atât, deşi oarece ră-
dăcini prinsese încă de pe atunci.
Dorina era dintre cei în inima cărora să-
mânţa a rodit multă pocăinţă, multă dra-
goste pentru aproapele, multă jertfire de
sine. Mare este taina aceasta a întâlnirii
noastre cu Dumnezeu, povestea aceasta

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 13


Părintele Visarion Iugulescu
de dragoste, cea mai frumoasă şi mai ade-
vărată poveste de dragoste a omului care,
atunci când Îl cunoaşte pe Domnul, nu se
mai poate despărţi de el nici ziua şi nici
noaptea. Aşa s-au petrecut lucrurile cu
Dorina, căci, de când l-a cunoscut pe pă-
rintele Visarion şi a primit prin el cuvân-
tul Evangheliei lui Hristos, şi-a schimbat
complet viaţa. Şi cel mai mult la acest lu-
cru a contribuit lucrarea lui „taica părin-
tele”, cum obişnuiau să-i spună ucenicii
părintelui Visarion.
Ce era lucrarea? Fapta, fapta creştină
cea prin care te schimbai, pentru că, atunci
când le faci bine celorlalţi, Domnul îţi dă-
ruieşte harul Său. Că nu putem să facem
niciun bine fără Dumnezeu, iar ce facem
fără El, acela nu e bine desăvârşit, ci doar
ne pare nouă că e bine, fiind doar o închi-
puire. Omul – aşa ne învăţă părinţii – e
ca un vas comunicant. Când face binele,
atunci prin el circulă harul lui Dumnezeu,
care face de fapt binele împreună cu noi,
iar când facem lucrările satanei, atunci du-
hul acestuia pune stăpânire pe noi, pentru
că împreună cu el facem toate relele.

14 /G
eorge Becali
 Ei bine, părintele Visarion aşa ne învă-
ţa, că a fi creştin înseamnă să fii permanent
prins într-o lucrare, într-o făptuire a bine-
lui pentru aproapele, dar şi pentru sufletul
tău. Iar aceasta însemna în vremea aceea
să facem milostenie, multă milostenie, nu
numai dând ajutor săracilor, ci mai ales aju-
tând la mântuirea sufletului celorlalţi. Ast-
fel că, prin lucrarea aceasta, au fost botezaţi
poate că mii de copii în orfelinate, au fost
mângâiaţi nenumăraţi bătrâni în azile, au
fost îngropaţi mii de copii, fie din cei pără-
siţi în spitale, fie din cei avortaţi şi aruncaţi
la coşul de gunoi. Şi câte alte fapte bune, pe
care numai Bunul Dumnezeu le ştie, au fost
lucrate prin ucenicii părintelui Visarion!
Aşa ne îndemna părintele Visarion, să
nu ne asemănăm cu fecioarele cele nebu-
ne. Că fecioria nu e lucru puţin, însă nu e
suficient pentru a intra în Împărăţia lui
Dumnezeu. Umpleţi candelele voastre, ne
spunea părintele, iar uleiul nu e altul de-
cât fapta de milostenie, mărturia dragostei
noastre faţă de aproapele, iar prin el faţă
de Dumnezeu. De fapt, Duhul Sfânt, le face
pe toate, dar noi trebuie să ne deschidem
inimile şi să-l primim, să ne smerim în tot
ceea ce facem şi tot timpul să ne lucrăm
ţarina sufletului. Lucrurile acestea le-am
auzit de atâtea ori de la Dorina, că mi le
spunea într-un fel sau altul tot timpul. Ea,
aşa a vrut Dumnezeu, a fost dintru început
una dintre cele mai entuziaste persoane
implicate în lucrarea părintelui Visarion.
Era dăruită de Dumnezeu cu un suflet care
rezona uşor la durere, dar şi cu o râvnă ex-
traordinară, cu o înflăcărare de care nu pu-
teai să nu te contaminezi. Nici nu ştiu cu
ce să încep ca să povestesc.
Pregătirea
pentru veşnicie
Era undeva, după revoluţie, când toţi
priveam cu entuziasm la viitor. Scăpasem
de dictatură şi credeam că gata, ne-am eli-
berat şi putem face ce vrem. Dar nu era
aşa, iar asta se vede cel mai bine astăzi,
dacă ne uităm unde a ajuns poporul nos-
tru. Scăpasem de regimul comunist, dar
nu şi de demonii care stăpâniseră lumea
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 15
prin acea dictatură, nu şi de duhurile rele
care stăpânesc lumea şi oamenii parcă
mai mult ca altădată în istorie. Da, ne-am
înşelat, crezând că am scăpat şi suntem
liberi, liberi să mergem la Biserică, dar
şi, mai ales, liberi să facem păcatul. Şi
mulţi au ales păcatele, mai ales cel mai
greu păcat, cel mai îngrozitor păcat, deşi,
conspirativ, lumea tace ca şi cum ar fi un
subiect tabu. E vorba de avort. Prima lege
care a fost dată după căderea regimului
lui Ceauşescu, chiar în ultimele zile ale
anului 1989 a fost liberalizarea avortului.
De parcă Dumnezeu de asta ne ajutase ca
să scăpăm de comunişti, ca să ne putem
omorî singuri copii. Îngrozitor!
Ei bine, în zilele acelea de după 1990,
coşurile de gunoi ale spitalelor se um-
pleau din ce în ce mai mult de copii avor-
taţi. Trupurile lor micuţe nu aveau parte
nici măcar de o înmormântare, de parcă
ar fi fost doar nişte bucăţi de carne şi nu
nişte prunci care au fost omorâţi înainte
să vadă lumina. Oameni aruncaţi în caza-
nele de gunoi, unde pisicile şi câinii aveau
adesea posibilitatea să mănânce carne de
16 /G
eorge Becali
om, lucru pe care mi l-a povestit odată că
l-a surprins chiar Dorina. Îngrozitor este
acest preţ plătit pentru distracţie şi co-
moditate, şi pentru acest păcat dăm so-
coteală cu toţii, pentru că nu am făcut la
timp nimic ca să-l împiedicăm. Dar copiii
aceia ce vină au? Aşa că Dorina cu încă câ-
teva femei şi-au luat sarcina de a-i îngro-
pa pe aceşti prunci, acordându-le măcar
acest mic semn de atenţie umană, singu-
rul de care au avut parte în lumea aceasta.
Nu erau numai pruncii avortaţi, ci şi alţi
copii, nu puţini, care muriseră după naş-
tere şi fuseseră părăsiţi de părinţii lor în
spitale. Nu puţini. Toţi aceştia sfârşeau în
cel mai bun caz la crematoriu.
Un ajutor mare s-a câştigat prin obţi-
nerea unei binecuvântări din partea Prea-
fericitului Teoctist, însoţită de o delegaţie
din partea Patriarhiei, care deschidea
uşile tuturor spitalelor. Dorina era foarte
bucuroasă, căci nu era uşă să nu i se des-
chidă în împlinirea acestei lucrări atât de
delicate, atât de dificile.
Aşadar, copiii morţi în spital şi cei avor-
taţi erau preluaţi de Dorina şi celelalte

două-trei prietene ucenice ale părinte-
lui Visarion, erau îmbrăcaţi în hăinuţe şi
îngropaţi în nişte sicriaşe micuţe făcute
pentru acest scop. Eu le ajutam cu tot ceea
ce puteam, deşi m-am implicat direct în
această lucrare puţin mai târziu, când am
organizat cimitirul de copii din Pipera.
Dorina, săraca, era foarte implica-
tă. Devenise partea principală a vieţii ei
această lucrare. Tot timpul era pe dru-
muri, de la un spital la altul, completau
hârtiile şi preluau copiii. După care înce-
pea partea cea grea, pentru care îţi trebu-
ia multă, multă credinţă ca să izbândeşti.
Aceasta pentru că micuţii, cel puţin cei
avortaţi, erau rupţi cu chiureta şi Dorina
cu ceilalţi le recompuneau trupuşoarele.
Mai era mirosul greu al unor corpuri care
începuseră să se descompună, chiar şi în
cazul copiilor morţi după naştere. Dar
fraţii aceştia aveau multă răbdare.
Odată preluaţi, copilaşii erau transpor-
taţi chiar cu maşina Dorinei la cimitirul
din Pipera, unde erau îngropaţi. Vorbi-
sem acolo cu preotul şi rezervase pentru
prunci o mică parte din cimitir, căruia îi
spuneam „La plop”, pentru că acolo era un
plop.
Unii dintre copii fuseseră botezaţi.
Vorbeau la spitale şi se ofereau să meargă
la orice oră din zi şi din noapte ca să facă
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 17
 Sora mea Dorina la înmormântarea unor bebeluşi

18 /G
eorge Becali
un botez de urgenţă, numai ca să salveze
sufletul pruncului aceluia. Numai ei ştiu
de unde aduceau preoţi, că atunci spita-
lele nu aveau fiecare preotul lor. După o
vreme, însă, Dorina, împreună cu ceilalţi,
le-a învăţat pe asistente să le facă ele bo-
tezul de urgenţă copiilor, dacă vedeau că
aceştia se primejduiesc să moară înainte
de a sosi ei cu un preot.
Aşadar, când pruncii morţi erau deja
botezaţi, erau duşi mai întâi la o biserică,
unde li se făcea slujba de înmormântare.
În general, căutau o biserică mai apropi-
ată de spitalul în cauză, iar dacă nu gă-
seau una disponibilă din nu ştiu ce motiv,
mergeau la Popa Rusu, unde era un preot
minunat, părintele Stănculescu, care le
făcea el. Uneori, în cazuri mai deosebite,
venea părintele direct la cimitir şi le făcea
slujba de înmormântare acolo.
Botezul de urgenţă făcut înainte ca
pruncul să moară era foarte important,
pentru că acesta dădea posibilitatea făp-
tuirii slujbei de înmormântare. Dorina
îmi tot spunea, dar eu, deşi credeam, nu
luam chiar atât în serios semnificaţia
acestui botez pentru mântuirea copiilor.
Odată, mi-a povestit ceea ce li s-a întâm-
plat la una din primele înmormântări,
fapt care mi-a dat mult de gândit şi mi-a
întărit credinţa.
Preluaseră cinci copii de la Budimex,
pentru a fi înmormântaţi şi i-au dus pen-
tru ca să li se facă slujba de înmormântare
la o biserică, chiar lângă Budimex. Proble-
ma era aceea că, din cei cinci, numai doi
erau botezaţi, însă ei nu ştiau care dintre
ei. Astfel că au cerut sfat părintelui Visa-
rion cum să procedeze, iar el le-a spus să
le facă la toţi slujba de înmormântare.
Dorina mi-a povestit că era împreună
cu o prietenă foarte bună, nedespărţite
în lucrarea aceasta filantropică pe care o
făceau. Aceasta era foarte impresionată
la această înmormântare şi a plâns în ho-
hote. Şi atunci şi-a spus sieşi: Doamne, de
am avea și noi la judecată martor un prunc
din acesta! Și, deşi ea nu credea în vise, în
noaptea următoare a visat că a intrat în-
tr-o curte foarte luminată, cu o lumină
deosebită şi cu o masă în partea dreaptă,
pe care erau doi prunci, iar pe jos, undeva,
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 19

Au şi ei suflet
așa, în stânga, trei copilași îmbrăcaţi în
alb (că așa îi îmbrăcaseră pe copilaşi) se
jucau cu niște jucărele, iar pe masa aceea
doi prunculeţi. Ea s-a apropiat de masă,
ca să-i mângâie pe copii, că îi erau tare
dragi, îi iubea foarte mult. Dar, când a
întins mâna ca să-i mângâie pe copilașii
20 /G
eorge Becali
de pe masă, unul dintre ei a întins mâna
şi a prins-o de mână, zicându-i: „La Ju-
decată ne vom vedea!” Și le-au crescut
aripioarele amândurora și au zburat. Și
atunci şi-a dat seama prietena Dorinei că
acei doi erau cei botezaţi, în timp ce cei-
lalţi trei care rămăseseră jos erau cei trei
care nu apucaseră să fie botezaţi. Astfel
de întâmplări, care nu erau puţine, le dă-
deau o forţă extraordinară acestor femei,
mai ales Dorinei, care, deşi avea un suflet
foarte mare, avea un trup cât se poate de
plăpând.
Copiii părăsiţi în spitale aparţineau
unor familii sărace sau unor fete singu-
re, însă ceea ce şoca era lipsa completă
de conştiinţă că pruncul lepădat în spital
era un om ca toţi ceilalţi, cu acelaşi folos
sufletesc în a fi îngropaţi şi nu arşi în cre-
matoriu sau aruncaţi la groapa de gunoi.
Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat
în toată perioada în care ucenicii părin-
telui Visarion se ocupau de înmormân-
tarea lor. Cei de la spitale ştiau că cel
puţin la o săptămână vor trece aceşti oa-
Crucea de pe Athon
meni, de aceea îi ţineau pe copiii morţi în
congelatoarele de la morgă, până erau lu-
aţi spre a fi îngropaţi.
La un moment dat, îmi povestea Dori-
na, mulţi din personalul spitalelor au ră-
mas impresionaţi de lucrarea lor. Căci la
început credeau că au un interes oareca-
re, că sunt plătiţi de cineva. Chiar pe Do-
rina a întrebat-o cineva la Spitalul Bucur:
„Doamnă, dar multe păcatele cred că mai
aveţi, de faceţi așa o faptă”. La care ea a
spus multe, multe. Aşa era Dorina, şi aşa
erau şi ceilalţi. Asistentele, infirmierele şi
doctorii nu puteau uşor să creadă că toa-
te acestea oamenii aceştia le făceau nu-
mai pentru Dumnezeu şi erau mulţumiţi
doar cu răsplata venită de la El. Despre
alt câştig nici nu era vorba. Poate de chel-
tuială, căci era nevoie de haine, sicrie şi
pe urmă de parastase la cei care fuseseră
botezaţi. Eu am ajutat întotdeauna, dar vă
mărturisesc că mie mi-era greu să înţeleg
efortul supraomenesc al acestor oameni,
mirosul pe care trebuia să-l suporte, tru-
puşoarele uşor descompuse să le coasă, să
le îmbrace cu grijă ca pe propriii prunci.
Aceasta a fost pentru mine una dintre cele
mai importante lecţii de credinţă pe care
le-am putut primi în viaţa mea. Că, fără
Dumnezeu, toate acestea sunt, cred eu, cu
neputinţă de înfăptuit.
În fine, de această lucrare efectiv de
preluare a copiilor din spitale, pregătirea
lor, slujbe şi îngropare se ocupau 10-15
persoane. Bărbaţii făceau gropile şi aju-
tau la munca mai grea, în timp ce femeile
se ocupau mai mult de relaţia cu spitalele,
cu copiii şi cu preoţii.
Când partea de cimitir din Pipera unde
se îngropau copiii s-a completat, Dorina
m-a rugat mult să-i pun la dispoziţie un
teren unde să poată să-şi continue lucra-
rea. Nu mi-am pus nicio clipă problema să
o refuz. Cauza era prea importantă. Ştiam
că Dumnezeu îmi cere lucrul acesta prin
ea. Astfel că am hotărât ca, nu departe de
casa noastră, să împrejmuiesc un loc şi
să-l dau ca să se rânduiască acolo un cimi-
tir pentru aceşti copii, ca şi pentru alţi să-
raci care nu aveau loc de veci. Peste câţiva
ani, însăşi Dorina a fost înmormântată în
acest loc, în mijlocul miilor de prunci care
se odihnesc acolo.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 21
Aşa era Dorina, iubea lumina, de aceea căuta ca prin multă jertfire de sine şi un mare entuziasm să-L urmeze pe Hristos

22 /G
eorge Becali
 Am uitat să spun că nu numai copiii
părăsiţi aveau parte de o înmormânta-
re creştinească. Dorina în special, între
ucenicii părintelui Visarion, s-a ocupat
şi de înmormântarea celor nerevendicaţi
de nimeni de la Institutul Medico-Legal.
Mergeau acolo, făceau actele şi pe urmă
îi luau pe amărâţii ăia morţi cine ştie pe
unde, îi spălau şi îi duceau să-i îngroape
în cimitirul din Frumuşani. Şi asta era o
lucrare tare grea. Dar nu pentru că tre-
buiau întocmite nişte hârtii, cumpărate
haine şi făcute parastase după înmor-
mântare, unde era nevoie doar de bani
de cheltuială, pe care – slavă Domnului!
– i-am putut asigura eu, ci pentru că mulţi
dintre oamenii ăştia erau parţial descom-
puşi. Dorina nu-mi spunea mai nimic, am
aflat pe urmă că mirosul şi infecţia la care
se expuneau erau aproape insuportabile.
Puţini chiar dintre ucenicii părintelui
Visarion se băgau la asta, însă Dorina îşi cum vom suporta în iad mirosul şi chi-
dovedea întreaga abnegaţie şi dragoste. A nurile? Aşa era Dorina. Odată plecată pe
întrebat-o odată o prietenă cum de supor- calea credinţei, totul devenea o chestiune
tă mirosul acela îngrozitor şi i-a răspuns de viaţă şi de moarte, de mântuire sau de
că, dacă aici nu suportăm mirosul acesta, pierderea sufletului. Şi ea alesese…!

Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 23

 Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre.
Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pre-
gătită vouă de la întemeierea lumii.
Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-
am dat să bei?
Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei,
prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavo-
lului şi îngerilor lui.
Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bol-
nav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu
Mi-aţi făcut.
Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

Botezul copiilor orfelinate. În anii aceia de după 1990

din orfelinate erau pline orfelinatele de copii nebote-
zaţi. Cine să se gândească la ei? Aşa că
La fel de important şi impresionant a ucenicii părintelui Visarion au găsit şi
fost şi botezul în Hristos al copiilor din aici un important mijloc de dăruire şi

24 /Muntele Athos, patria Ortodoxiei

 La sfinţirea apei
înainte de scufundarea copiilor în cristelniţă
jertfire de sine spre mântuirea suflete-
lor lor.
Vorbeau cu conducerea căminelor res­
pective, făceau o listă cu copii nebotezaţi
şi fixau o dată, la care se duceau împre-
ună cu un preot pentru a face rânduia-
la Sfântului Botez. Acesta cred că a fost
unul dintre cele mai frumoase lucruri
care s-au petrecut în anii aceia în Româ-
nia. Copii părăsiţi de propriii părinţi îşi
găseau părinţi duhovniceşti, naşi, cineva
Fiecare boteza câte un copil
căruia îi păsa de ei şi vroia să-i ajute ca
să devină şi ei creştini şi să se mântuias-
că. Uneori, rânduiala Sfântului Botez era
făcută doar la 5-10 copii, însă, de multe
ori, aceştia se ridicau la câteva zeci. Ast-
fel că au fost botezaţi mii de copii orfani,
peste trei mii, din câte îmi amintesc că
discutam la vremea aceea. Nu era vorba
doar de orfelinatele din Bucureşti, ci şi de
cele din jurul capitalei, până la Vidra şi
Grădiştea.
Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 25

Dorina cu pruncul la piept, pruncul lipsit de părinţi,
dar care câştigase prin botez o mamă, cea care-l născuse
la viaţa în Hristos
Odată, îmi povestea Dorina, au bote-
zat peste o sută de copii în biserica mare
din Târgovişte, participând şi ierarhul de
atunci, Arhiepiscopul Vasile, care era foar-
te impresionat.
Cu botezul în sine nu se încheia totul,
căci se păstra legătura în continuare cu
copiii. De sărbători, mai ales de Paşti şi
de Crăciun, sau în alte momente ale anu-
lui, mergeau şi îi împărtăşeau, le duceau
ce mai era nevoie pe acolo de mâncare sau
26 /Muntele Athos, patria Ortodoxiei
ajutam pur şi simplu orfelinatul cu pam-
pers, lapte praf, biscuiţi şi mere. Mulţi
dintre ucenicii părintelui Visarion păs-
trau o legătură mult mai strânsă cu copiii
pe care îi năşeau. S-a mers, nu în puţine
cazuri, până la înfierea acelui copil, cu
care în timp se dezvoltase o legătură
afectivă.
Deşi Dorina cu alte câteva persoane
constituiau nucleul acestei lucrări, care
se ocupau în acest caz de ceea ce însemna
cele administrative, erau foarte mulţi im-
plicaţi, câteva sute de persoane. Căci pen-
tru fiecare copil se căuta un naş. De altfel,
nu erau greu de găsit naşi, căci conştiinţa
lor îi îndemna, încât nu erau copii câţi naşi
se găseau.
Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, susţi-
neam material lucrarea, căci era mare
nevoie de haine şi alimente. După botez
mai organizau şi o mică masă acolo, pe
urmă le lăsau ceva dulciuri sau de mân-
care copiilor. Ca şi celelalte pe care le
presupunea relaţia cu orfelinatele re-
spective. Mă simţeam solidar şi eu cu lu-
crarea lor, deşi credinţa mea era departe
de împlinirea cu conştiinţă duhovniceas-
că a acestor fapte, dar Dorina oricum nu
m-ar fi lăsat, că tot timpul îmi zicea să
mă îngrijesc mai mult de suflet, că viaţa
este scurtă.
Aşa că nu o dată am fost şi eu ca să iau
parte la aceste botezuri, deşi mult mai rar
decât mama mea şi soţia mea.

„Flămând am fost
şi Mi-aţi dat să mănânc”
Nu numai copiii s-au bucurat de lu-
crarea de milostenie, de filantropia celor
implicaţi în lucrarea Bisericii săvârşită
în acea vreme, în special prin ucenicii pă-
rintelui Visarion. Se mergea şi la azile, se
duceau pachete bătrânilor singuri şi bol-
navi şi li se mai mângâia sufletul cu o vor-
bă bună. Când trecea la Domnul vreunul
dintre ei şi nu avea pe nimeni din familie
ca să-l îngroape, aceşti oameni minunaţi
îi preluau, le făceau toate cele rânduite
morţilor şi îi îngropau la Frumuşani, în-
tr-un cimitir pe care îl întemeiaseră acolo
În noiembrie 1990, când părintele Visarion Iugulescu a
venit la Biserica Sfinţii Voievozi din Bucureşti, am fost
şi eu ca să iau binecuvântarea părintelui. Am fost foarte
impresionat de statura duhovnicească, de harul părintelui
cu binecuvântarea părintelui paroh. Pe
urmă, îi făceau omului, săracul, parasta-
sele cuvenite.
La fiecare Sfinte Paşti şi de Crăciun, tă-
iam câteva sute de miei şi împărţeam la să-
raci, la câteva sute de oameni în fiecare an.
Dorina se ocupa cu organizarea acestei lu-
crări de milostenie. Participau, desigur, în
măsura puterii şi a timpului şi mama mea
împreună cu soţia. Se bucurau oamenii, se

Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 27

 Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.
Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.
Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.
De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.
Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.
După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.
Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi
cinci talanţi am câştigat cu ei.
Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune;
intră întru bucuria domnului tău.
Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei.
Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune;
intră întru bucuria domnului tău.
Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde
n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat.
Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.
Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde
n-am împrăştiat?
Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.
Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.
Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

bucurau mult, că cel bogat nu-l înţelege pe
cel sărac. Iar săracii se bucură cu puţin, în
timp ce bogaţii, adesea, nici cu mult nu se
satură. Au fost tare frumoşi acei ani.
Vă întrebaţi de unde aveau Dorina şi
ceilalţi puterea ca tot timpul, cât era ziua
de lungă, uneori şi nopţile, să alerge ca să
facă binele? Harul lui Dumnezeu le umplea
sufletele. Ţin minte cât de bucuroasă era
tot timpul Dorina pentru că găsea uşile
deschise şi reuşea să răscumpere timpul
pierdut în tinereţe, când era mai puţin

28 /Muntele Athos, patria Ortodoxiei

credincioasă. Nici când s-a îmbolnăvit nu
era tristă pentru că va muri, ci spunea tot
timpul că la Dumnezeu merge, la Cel pen-
tru care se jertfise. Noi am plâns, am sufe-
rit, însă la ea nu vedeam întristarea aceea
a despărţirii de viaţa aceasta. În câţiva ani,
îi trecuseră prin mâini poate că sute de oa-
meni care se îndreptau spre veşnicie. Era
conştientă că după moarte începe adevă-
rata viaţă, că acum doar ne pregătim pen-
tru ceea ce urma şi pentru asta trebuie să
facem totul, că vremea e scurtă. Pentru ea
a fost într-adevăr foarte scurtă, dar în tim-
pul acela scurt, de câţiva ani, a câştigat mai
mult decât alţii în câteva vieţi. Eu aşa cred.
Pentru mine familia a fost un adevărat
refugiu duhovnicesc. Din familie am învă-
ţat credinţa, căci bunica mea era tare cre-
dincioasă. A murit la 97 pe undeva după
Dorina prin 1997. Plângea in fiecare zi, şi
se ruga, căci îi murise un copil pe front. De
la ea eu am deprins cele ale Bisericii, caci
ea se ruga tot timpul cu metaniile. Avea
rugăciunea în inimă bunica. Eu dormeam
in acelaşi pat cu ea şi îi eram foarte apro-
piat. Bunica nu mânca până nu se termina
slujba, chiar dacă nu mergea la Biserică.
Iar acest lucru ne-a impresionat mult pe
noi copiii. De asemenea, mama şi soţia ca
şi surorile au fost întotdeauna modele de
credinţă atrăgându-mă către Hristos.
Cu toate acestea, dacă nu ar fi fost acei
ani ai misiunii Dorinei nu ştiu dacă m-aş
fi simţit atât de apropiat de Domnul nos-
tru Iisus Hristos. M-am folosit foarte mult
de întreaga lucrare a lui taica părinte. În
acei ani s-a bucurat mult sufletul meu de
roadele acestei lucrări a milosteniei, dar
aceasta după măsura participării mele.
Sunt convins că, pentru acele fapte de mi-
lostenie la care a rânduit Domnul să con-
tribui, am fost păzit de Hristos şi Maica
Lui Cea Preasfântă de foarte multe ispite.
Căci viaţa mea nu a fost lipsită de primej-
dii. Aceasta pentru că mă amestecam şi cu
lumea. Ea mă vroia să fiu al ei. Banii, slava
deşartă şi puterea. Iar prin lume, prin stră-
lucirea ei, satana vroia să-mi cucerească şi
să-mi stăpânească sufletul.
Aşa cred că se luptă în fiecare om Dum-
nezeu cu pornirile lui pătimaşe, în spatele
cărora este cel rău. Dar noi avem conştiinţă,
Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 29
 Împreună cu Părintele Iustinian, econom atunci al Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, cu mama,
soţia şi cele trei fete pe care mi le-a dăruit Dumnezeu

30 /M
untele Athos, patria Ortodoxiei
noi putem alege. Pentru mine nu a fost chiar
atât de greu să aleg, căci am avut totdeauna
mâna deschisă ca să fac binele, talantul pe
care mi l-a dat mie Dumnezeu, iar oamenii
aceştia minunaţi, ucenicii părintelui Vi-
sarion, părinţii din Sfântul Munte şi mulţi
alţii m-au ajutat. M-au ajutat ca să rămân
în casa Domnului, să nu mă piardă slava de-
şartă, mândria şi bogăţia cea multă.
Mă gândesc uneori ce s-ar fi ales de
mine, dacă nu rânduia Bunul Dumnezeu
să am această milostenie şi – mai mult –
această posibilitate să fac binele. Că poţi
să ai averi nemăsurate, iar dacă nu ai pe
cineva care să te ajute să poţi face milos-
tenie, ajungi să le cheltui pe tot felul de
prostii lumeşti, pe tot felul de lucruri care
astăzi sunt şi mâine nu mai ştie nimeni
de ele. Dar adevărata milostenie, care în-
seamnă să le faci pe toate celui de lângă
tine ca şi cum Lui Hristos Însuşi i-ai face,
aceasta nu piere niciodată. Nădăjduiesc s-au întors cu toată inima la Domnul. Şi
ca, pentru rugăciunile celor pe care i-am mai nădăjduiesc ca moştenirea pe care o
ajutat vreodată în viaţa mea, să mă învred- voi lăsa copiilor şi nepoţilor mei să fie în
nicească Milostivul Dumnezeu ca să am primul rând credinţa în Dumnezeu, milos-
şi eu partea vameşilor care s-au pocăit şi tenia şi dragostea faţă de aproapele.

Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 31

32 /M
untele Athos, patria Ortodoxiei
Gânduri despre
iubirea milostivã a lui Dumnezeu

Înainte de toate, doresc să spun încă

de la început că nu este lucru uşor şi nici
simplu să scrie cineva vreun gând cât de
mărunt despre Dumnezeu, pentru că nu-i
este cu putinţă omului să-L cuprindă cu
mintea lui mică pe Dumnezeu cel necu-
prins şi de negrăit, dar, pentru că El este
Tatăl nostru, aşa cum spunem noi în rugă-
ciunea pe care ne îndeamnă Mântuitorul
să o facem, şi ne iubeşte pe toţi fără deo-
sebire, Domnul, în marea Lui bunătate, ne
şi dă să pricepem chiar şi foarte puţin din
ceea ce este El.
Dumnezeu este foarte iubitor cu noi,
oamenii. El este atât de iubitor și de bun,
încât vrea să ne împărtășim și noi de iu-
birea Lui, să simţim cum ne copleșește cu
darurile Lui și să lucrăm și noi virtutea,
lucrurile bune şi frumoase. De fapt, acesta

Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 33

este şi scopul pentru care ne-a creat şi
ne-a dăruit viaţă, după cum spun sfinţii!
El ne dă și nouă să simţim dragostea Lui,
să fim fiii Lui buni, care să lucreze dragos-
tea în lume. Astfel ca omul să-și manifeste
dragostea în relaţia cu ceilalţi semeni prin
gesturi simple şi sincere, ajutându-i, mân-
gâindu-i, căci nimic nu este mai presus de-
cât iubirea de aproapele. Așa mai arătăm
şi noi că suntem fiii lui Dumnezeu. Omul
poate să fie foarte cinstit, corect, să îm-
plinească poruncile, să pară bun și blând,
dar, dacă înlăuntrul lui nu se produce acea
schimbare pe care o face atingerea Duhu-
lui și dacă nu împlinește binele cu milă și
cu o inimă bună, cu dragoste, cred că ceea
ce face el nu prea are mare valoare.
Binele are valoare atunci când omul
simte milă, când e mișcat de aceasta, când
iese din el, din egoismul lui, și vine spre
celălalt, renunţând la interesul propriu
și dă din timpul lui şi din viaţa lui pentru
aproapele său. Nu se poate să mă mișc
mereu mânat doar de un interes propriu,
căci astfel nici eu nu mai pot să mă bucur,
pentru că nu mai trăiesc cu adevărat. Doar
34 /M
untele Athos, patria Ortodoxiei
trăind şi pentru celălalt – fie şi într-o mică
măsură –, deci într-o stare de jertfă, de
renunţare la sine, lucrez darul milei. Căci
mila socotesc că ni se dă nouă, oamenilor,
în dar. Această milostivire poate să fie în
fire de la început sau i se dă omului pe par-
curs, ca, lucrând-o, omul să se mântuiască.
Deci ea este primită în dar de la Dătătorul
tuturor lucrurilor bune. Și, dacă-i în fire,
omul tot nu a făcut un efort să primească
acest dar, de aceea are obligaţia să-l lucre-
ze. Iar, dacă nu-i este în fire, omul trebuie
să ceară darul milei de la Dumnezeu, căci
numai așa poate împlini binele, dacă are
milă, care este de fapt o manifestare a iu-
birii lui Dumnezeu.
Eu chiar cred că omul trebuie să se roa-
ge lui Dumnezeu pentru această virtute a
milosteniei. Iar răsplata acestei rugăciuni
este harul, care mișcă inima omului spre
milă. Căci, fără har, omul nu poate să îm-
plinească binele aşa cum voieşte Dum-
nezeu. Iară fără o legătură cu Dumnezeu,
adică fără rugăciune, se spune că omul
trăiește ca un animal. Căci nu mai are
simţăminte înalte, de milă, de gândire la
celălalt, ci trăiește la un nivel foarte jos-
nic. Și, când mila se dă în dar omului, aces-
ta are mare răspundere, căci Dumnezeu
așteaptă de la el să lucreze darul acesta.
Iar, când omul vrea să lucreze darul mi-
lei, vrăjmașul aleargă neobosit să-i pună
piedici, pentru ca să nu-l lase să crească,
căci mult folos ar putea dobândi şi el, şi
toţi ceilalţi prin lucrarea milei. Poate că
de aceea intră uneori ispita în suflet și
omului care face milostenie îi vin şi gân-
duri: că el se gândește la alţii și alţii nu se
gândesc la el, că și el vrea să primească
recunoștinţă, neștiind că de fapt el este
cel ce primește cel mai mult, de la Însuși
Dătătorul darului milei.
Am privit de multe ori în jurul meu, mai
ales în vremea în care eram liber şi aveam
ocazia să călătoresc şi să văd lumea. Pri-
vesc şi acum pe cât pot şi observ câtă su-
ferinţă este în lumea noastră sucită, din
pricina faptului că nu înţelegem înainte de
orice iubirea lui Dumnezeu care se oferă
lumii, iar lumea, în loc să o primească, se
ocupă cu tot felul de nimicuri. Dar nu nu-
mai aceasta, am văzut că oamenii au de la
Dumnezeu daruri diferite, unii au daruri
materiale, alţii au din cele sufleteşti, însă
se pare că aceste daruri, de la Dumnezeu
fiind, ne sunt date pentru a ne alina reci-
proc suferinţele noastre de oameni nepu-
tincioşi. Durerea pe care oricine o vede în
lumea noastră, o lume care se află în plin
progres se zice, se amplifică pe măsură ce
se împuţinează mila noastră, a oamenilor,
căci Domnul nu şi-o împuţinează nicioda-
tă – El este un izvor nesecat. Eu aşa văd
lucrurile, că noi, oamenii, ne-am putea
mângâia în suferinţele noastre dăruind
din ceea ce avem altora care sunt în lipsă,
împlinind cuvântul Domnului.
Am văzut că suferă mult şi cei ce au bo-
găţii, oamenii care nu trăiesc în lipsuri. În
mod greu de înţeles pentru lumea noastră
atât de înaintată, durerea sufletească par-
că este mai mare la cei bogaţi decât la cei
săraci. Şi atunci cred că cei bogaţi care mi-
luiesc pe cei săraci se pot ajuta în primul
rând pe ei înşişi, înainte de a-i ajuta pe cei
săraci, pentru că dăruirea aduce celui ce
dă vindecare în suflet. Avem, aşadar, la în-
demână o modalitate foarte simplă de a ne
Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 35
tămădui sufletele de tristeţe dar, cu toate
acestea, preferăm să mergem pe la doctori
şi psihologi, ca să ne cheltuim averile cu ei.
Dar în om trebuie să se producă o trezire,
altfel nu va putea pricepe cum să trăias-
că în această lume şi să-i fie bine, să nu se
afle necontenit sub presiunea stresului, a
tristeţii şi a nemulţumirii sufleteşti. Dacă
se întâmplă aceasta, apoi totul devine clar,
doar omul să voiască să facă binele.

Domnul aruncă sămânţa

Înclin, totuşi, să cred acum, după ce am

ajuns să fiu privat de libertate şi am mai
mult timp pentru gândire, că omul nu va
putea vreodată să facă ceva bun de la sine,
dacă mai întâi nu-i va fi aruncat Domnul
seminţele cele bune în sufletul său. Iar se-
minţele acestea, după felul lor, dacă ajung
în pământul cel bun, aduc roade după felul singură sămânţă din cele bune, căci Dum-
seminţelor, iar nu după altul. nezeu este mult-milostiv și iubește întrea-
Vreau să spun aici că în timp am ajuns ga lume; niciun suflet nu este dispreţuit
la concluzia că nu există suflet din lu- de El, pentru că El este Făcătorul nostru
mea aceasta care să nu fi primit măcar o și nu gândește precum oamenii egoiști,

36 /M
untele Athos, patria Ortodoxiei
nici nu caută la faţa omului cu părtinire.
Dar a lăsat în seama omului ca să voiască
el de bunăvoie să-i urmeze Domnului și să-
și lucreze darurile pe care El le-a sădit cu
dragoste în sufletele oamenilor.
După cum am văzut în viaţa mea, Dum-
nezeu este milostiv faţă de toţi omenii și,
prin aceasta, ne dă pildă tuturor că omul,
fiind zidit după chipul Lui, trebuie să fie
și el, la rândul lui, milostiv. Așa am înţeles
eu lucrurile înainte de a citi ceva în cărţile
bisericești despre poruncile lui Dumne-
zeu și despre urmarea lui Hristos.
Chemarea lui Dumnezeu
spre a fi milostivi
Și eu am înclinaţia de a iubi mult mi-
lostenia, căci mi-a fost cu ușurinţă să
fac acest lucru, întrucât am văzut fapta
aceasta ca pe un lucru obișnuit în viaţa fa-
miliei mele. Am învăţat că milostenia este
un lucru bun și frumos de la mama mea
și de la sora mea, dar și de la toţi oamenii
care fac milostenii în satele românești,
oameni simpli care, parcă, din fire sunt
porniţi spre a dărui fie de pomană, fie pur
și simplu din sentimentul că sunt fraţi,
că sunt copiii aceluiași Dumnezeu bun și
mult-milostiv.
Şi iată cum, aproape fără să-mi dau sea-
ma, am constatat că eu am o astfel de che-
mare de la Dumnezeu spre a face pe cât pot
binele prin milostenie; așa cum alţii au alte
chemări și virtuţi și fac binele după cum le
dă lor Dumnezeu să facă. Mi s-a întâmplat
de multe ori să am o pornire spre a ajuta
pe cât pot, mai ales în faţa oamenilor aflaţi
în necazuri mari, în faţa oamenilor nevo-
iaşi, sau rămaşi pe drumuri din cine ştie ce
pricini.
Milostenia care
ne conduce la Hristos
Așa cred eu că, treptat, odată cu trece-
rea timpului, am ajuns la conştiinţa fap-
tului că există Dumnezeu cu adevărat, că
El este prezent în lume şi în viaţa mea, și
că milostenia este un lucru bineplăcut
Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 37
Lui, este o faptă prin care simţim că Dum-
nezeu este, într-un mod inexplicabil, mai
aproape de noi şi că ne susţine în ceea ce
facem bine.
Dar, din momentul în care omul ajunge
să simtă într-un fel propriu că deasupra
noastră există un Dumnezeu milostiv, sim-
te nevoia să afle mai multe despre El, să-L
cunoască și să se apropie de El. Aşadar,
vrea să-L înţeleagă pe cât îi este omeneşte
cu putinţă. Așa am început să mai citesc
și eu puţin din Scriptură și din Sfinţii Pă-
rinţi mai de demult şi mai noi, unde am
găsit vorbe frumoase despre milostenie,
despre dragoste şi despre toate faptele
plăcute Domnului. Desigur, în Scripturi
sunt multe lucruri adânci, taine neînţele-
se, mai presus de mintea omului, dar sufle-
tul fiecăruia parcă se odihnește mai mult
în acele lucruri care îi sunt mai apropia-
te sufleteşte, mai înrudite aș zice. Iar aici
vorbesc despre acele seminţe bune din
sufletul fiecăruia, iar nu despre aplecarea
spre rău și spre viclenie, pe care din păcate
o dobândim prin nepăsarea noastră faţă de
lucrarea binelui.
38 /M
untele Athos, patria Ortodoxiei
„Milă voiesc, iar nu jertfă”
Așa că am simţit o deosebită bucurie
atunci când am citit cuvântul Mântuitoru-
lui: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9,13).
Iar eu am văzut că acest îndemn spre ome-
nie al lui Hristos din Noul Testament îl face
pe om să înţeleagă fie și puţin din voia Lui
cea sfântă. Altfel, așa cum El le-a spus iu-
deilor în acel loc, fără a avea milă nu se poa-
te înţelege Legea lui Dumnezeu, pentru că
aceasta nu este doar o lege seacă şi forma-
lă, ci a unui Dumnezeu iubitor. Iar în alt loc
din Scriptură spune chiar foarte clar: „Fiţi
milostivi precum și Tatăl vostru milostiv
este” (Luca 6,36). Aici cred că Mântuitorul
nu face altceva decât să ne descopere pe
Dumnezeu Tatăl, adică cum este El milostiv
și cum dorește să fim și noi tot milostivi, ca
să ne putem, pe bună dreptate, numi fiii Lui.
„Daţi mai întâi milostenie”
Mi-am însemnat cu multă atenţie aces-
te lucruri despre milostenie și am văzut că

Obolul văduvei
aceasta nu este un lucru mic, ca de altfel
nimic din cele poruncite nouă de Domnul.
Așa se face că am aflat și faptul că suntem
îndemnaţi ca început al lucrurilor bune
să facem tot milostenie: „Daţi mai întâi
milostenie”, zice (Luca 11, 41). Ceea ce este
frumos în cuvântul Mântuitorului atunci
când vorbește despre milostenie este aceea
că nici nu-i constrânge pe oameni, nici nu
le indică vreo taxă anume, ci lasă totul după
libertatea, după credinţa și, bineînţeles,
după puterea fiecăruia. Așa am observat
că Dumnezeu primește orice dar al omu-
lui, dacă este făcut din inimă. Mântuitorul,
după cum se ştie, a lăudat-o pe văduva cea
săracă doar pentru cei doi bănuţi pe care
femeia i-a aruncat în vistieria templului,
pentru că a dat tot ce a avut ea. Și a lăsat-
o ca pildă pe această femeie sărmană mai
mult decât pe bogaţii care dăruiau mult,
dar nu însemna mai nimic pentru buzuna-
rul lor. Însă a primit și milostenia făcută de
Zaheu vameşul, un om bogat, care, atunci
când a dobândit o inimă bună și milostivă
prin ascultarea cuvântului Mântuitorului,
a dăruit o jumătate din averea lui săracilor.
Și iată cum au ajuns până la noi aceste fap-
te bune de milostenie și sunt cunoscute în
toată lumea, mai mult decât faptele împă-
raţilor și ale regilor mari, care s-au pierdut
în uitarea vremurilor.
Pelerinajele mele în Sfântul Munte Athos / 39
„Cel ce miluiește pe săraci
împrumută pe Domnul”
Foarte mult m-a mișcat un cuvânt ci-
tit la Pildele lui Solomon, care zice aşa:
„Cel ce miluiește pe săraci împrumută pe
Domnul și El îl va răsplăti” (Pilde 19,17).
Este adevărat că am auzit deseori vorba
asta chiar și la poporul simplu de la sate,
dar nu i-am dat importanţa care i se cuve-
nea decât atunci când am citit-o în Scrip-
tură, pentru că, trebuie să mărturisesc,
m-a pus serios pe gânduri. Cât de mult
preţuiește Dumnezeu ceea ce dai, pe care
până la urmă tot de la El le ai! Nu cred
că există ceva care să aducă bucurie mai
mare omului decât să spună Dumnezeu
Însuşi că cei milostivi Îl împrumută pe
El și îi mai și răsplătește pentru aceasta!
Nu există măsură a bunătăţii lui Dumne-
zeu! Această învăţătură a ajuns să fie pen-
tru mine un adevărat principiu după care
mă conduc în viaţă pe cât pot. Ca om, mă
gândesc, desigur, uneori și la o răsplată
pentru ceea ce fac și mă bucur că această
răsplată este promisă de Domnul celor ce
40 /M
untele Athos, patria Ortodoxiei
fac fapte de milostenie, pentru că dă un
sens faptelor noastre mărunte. Acesta
este un lucru care te face să continui, să
nu renunţi, să faci în continuare fapta cea
bună.
„Milostenia singură
acoperă mulţime
de păcate”
De asemenea, de la preoţii noştri or-
todocşi am auzit mereu şi vorba aceasta:
„Milostenia singură acoperă mulţime de
păcate”, care spune foarte multe despre
felul în care este Dumnezeu înţeles în cre-
dinţa creştină. Domnul lasă lumii aceste
cuvinte inspirate în Scripturi şi la Sfinţii
Părinţi, pentru ca noi să nu deznădăjdu-
im de păcatele noaste cele multe. Căci
oameni suntem şi de multe ori păcătu-
im şi cu voie şi fără de voie. Iar Domnul
prin orice chip ne cheamă şi caută să ne
ierte păcatele prin orice bine al nostru
cât de mic pe care-l facem, pentru că El
 Parabola samarineanului milostiv
este mult-milostiv şi iubitor de oameni.
Socotesc că acest cuvânt este un leac pu-
ternic împotriva deznădejdii care vedem
că îi cuprinde pe mulţi oameni astăzi. Dar
nimeni nu trebuie să cadă în deznădejde!
În deznădejde nu cade decât omul care
nu a cunoscut că Dumnezeu îi iubeşte pe
oameni.
Inima milostivă
ca dar de la Dumnezeu
Am avut marea binecuvântare de a vizi-
ta de multe ori Athosul şi de a mă folosi du-
hovniceşte de la acest loc. De asemenea, de
la Părinţii din Sfântul Munte Athos am avut
de învăţat foarte multe lucruri, între care și
cum trebuie să înţeleg și să fac milostenia.
Principalul lucru pe care l-am înţeles de la
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 41
acești părinţi îmbunătăţiţi a fost faptul că
dispoziţia mea pentru milostenie, ca și ve-
niturile mele materiale reprezintă un dar
de la Dumnezeu, că este un talant pentru
care, în funcţie de modul în care îl voi pri-
mi și folosi, voi avea răsplată sau osândă
de la Dumnezeu. Pentru că este nevoie și
de voinţă și de lucrare aici, întrucât darul
nu se pune în valoare de la sine, doar prin
simplul fapt că-l are cineva. De asemenea,
milostenia este o poruncă care privește pe
tot omul, fie el mirean sau monah. Așa am
aflat că inclusiv monahii au această îndato-
rire. Iar în Sfântul Munte orice mănăstire
și schit mai mare cu viaţă de obște împart
nenumărate milostenii monahilor săraci
și chiar mirenilor. Apoi am ascultat lucruri
minunate despre milostenie de la acești
vieţuitori în pustie. Întâmplări mai presus
de fire, în care sfinţii, și chiar Maica Dom-
nului, Ocrotitoarea Athosului, au intervenit
și le-au poruncit Stareţilor de mănăstiri
din cuprinsul Sfântului Munte să facă mi-
lostenie și să împartă cu cei săraci chiar și
ultima bucată de pâine, promiţându-le în
același timp că nu-i va părăsi. Iată, aceasta
42 /G
eorge Becali
este voia lui Dumnezeu, aşa se face vădită
dragostea creştinească!
Dăruind veţi dobândi
M-a impresionat mai ales o povestire
despre Mănăstirea Iviron, în care se spu-
ne că, oarecând, în vremea în care Sfântul
Munte se afla sub ocupaţie turcească și mă-
năstirea o ducea greu cu hrana, din pricina
tributurilor către turci şi a sărăciei generale
din Grecia, Stareţul a hotărât să întrerupă
milostenia către cei săraci, ca măcar lor să
le ajungă hrana. Însă hrana s-a sfârșit foarte
curând, mai repede decât se aşteptau mona-
hii, și au rămas aproape fără nimic. Atunci
părinţii mănăstirii au făcut rugăciune ca
să-i ajute Maica Domnului într-un fel, iar
Maica Domnului i s-a arătat Stareţului în
vis și i-a spus că din pricina faptului că au
tăiat milostenia către săraci li s-au termi-
nat proviziile și, dacă voiește să aibă din
nou hrană, din puţinul pe care îl mai au să
facă iarăși milostenie. Lucru pe care Sta-
reţul l-a făcut întocmai, împărţind în ziua
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 43
următoare ultimele provizii din mănăstire.
Și – o, minune a Născătoarei de Dumne-
zeu! – chiar în aceeași zi a venit în portul
mănăstirii o corabie plină cu grâu pentru
sfânta mănăstire. Iar de atunci se spune că
în mănăstire nu a mai fost niciodată lipsă de
hrană, pentru că și monahii, la rândul lor, au
continuat să facă milostenie cu cei flămânzi
și săraci. Multe întâmplări de acest fel am
auzit de la monahii noștri athoniţi, chiar și
întâmplări mai noi cu părinţi îmbunătăţiţi
din zilele noastre, care au avut între altele şi
această mare virtute a milosteniei.
Când faci milostenie,
să fii ca un boier, să o faci
fără strângere de inimă
În Sfântul Munte, acum, în vremurile
noastre, a lăsat o amintire foarte cuvioasă

44 /G
eorge Becali
Părintele Paisie Aghioritul, despre care
am avut ocazia să citesc şi eu puţin. Părin-
tele Paisie a fost un om sfânt, care a trăit
pustnicește, dar a fost și foarte milostiv.
Părinţii care l-au cunoscut povestesc că
acest om vorbea foarte mult despre no-
bleţe în relaţiile cu ceilalţi oameni. Poate,
cum am zice noi mai pe româneşte, des-
pre „boierie”. Aşadar, este important ca,
atunci când faci milostenie, să o faci ca un
boier, adică nu cu zgârcenie, nu cu strân-
gere de inimă, ci larg şi cu bunăvoinţă. Eu
aşa am înţeles acest îndemn spre nobleţe,
să faci adică binele din toată inima şi să te
bucuri de el. Să dăruieşti şi când ai, şi când
nu ai şi să te încredinţezi cu totul purtării
de grijă dumnezeieşti. Aşa se povesteşte
că făcea Cuviosul Paisie. Se spune despre
el că dăruia tot ceea ce primea în dar de
la închinători și pe deasupra mai mult de
jumătate din lucrul său de mână îl dădea
ca binecuvântare sau milostenie. Se po-
vesteşte că, odată, a dat unui închinător
sărac singura sa flanelă de lână. Iar după
aceea a fost anunţat că are la poșta Sfân-
tului Munte un pachet în care, după ce
l-a deschis, a văzut că se aflau trei flanele.
Astfel de întâmplări minunate mă impre-
sionează în chip deosebit și mă întăresc
în convingerea că omul milostiv se află în
planul Domnului, este ocrotit de El și, prin
pronia dumnezeiască, va fi totdeauna sub
aripile iubirii lui Dumnezeu. Acesta este
chiar un exemplu în care Dumnezeu cel
mult-milostiv se odihnește în omul mi-
lostiv și îl împodobește cu multă sfinţenie.
Să facem milostenie
şi spunând un cuvânt
bun celui la nevoie,
dar mai ales
rugându-ne pentru el
Am văzut şi am citit că noi, oamenii,
putem face milostenie în mai multe fe-
luri, dar trebuie să recunosc că tot părin-
ţii din Muntele Athos m-au luminat şi în
privinţa aceasta, ca să înţeleg cum stau
lucrurile. Pentru cei mai mulţi dintre oa-
meni, cel mai răspândit mod de a-şi arăta
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 45
milostivirea este dăruirea de lucruri ma-
teriale şi de bani, pentru a-i ajuta pe cei ce
sunt în nevoi de acest fel, pentru „a împli-
ni nevoia aproapelui”, cum se spune. Dar,
de multe ori, oamenii nu pot fi ajutaţi doar
material ca să-şi depăşească problemele,
ci mai au nevoie şi de sfaturi sau de în-
curajări, ca să treacă peste nevoia în care
se află. Şi aceasta este o formă de milos-
tenie plăcută lui Dumnezeu, bineînţeles,
dacă sfătuim cu dragoste, iar nu „de sus”,
cu dispreţ. Sunt, de pildă, oameni întris-
taţi din pricina unor evenimente tragice
în familie şi chiar nu au nevoie de bani,
ci numai de un cuvânt bun. Această faptă
spun Părinţii că este o milostenie bine-
plăcută Domnului, chiar mai mult decât a
dărui ceva material. Apoi, chiar şi a-i învă-
ţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu este
o faptă de milostenie. De aceea, poate că
şi noi trebuie să dăruim ce putem pe la bi-
serici, căci preoţii sunt cei ce ne miluiesc
mai întâi pe noi, învăţându-ne credinţa
cea adevărată, iar noi, prin ajutoarele ma-
teriale, trebuie să-i susţinem în lucrarea
cuvântului lui Dumnezeu. Dar, probabil
46 /G
eorge Becali
că cea mai înaltă formă de milostenie este
rugăciunea, cel puţin aşa am înţeles de la
monahii noştri din Sfântul Munte. Părin-
ţii de aici au datoria de a se ruga nu doar
pentru ei, pentru mănăstirea sau pentru
ţara lor, ci şi pentru toată creştinătatea
şi chiar pentru toată creaţia lui Dumne-
zeu. Şi vedem din împrejurările vieţii că
există astfel de cazuri, unde nici cu banii,
nici cu sfaturile nu poţi face nimic, ci doar
cu rugăciunea mai poţi ajuta un suflet de
om sau o situaţie fără ieşire să-şi găseas-
că vreo rezolvare. Pentru că, de fapt, prin
rugăciune, nu omul este cel care ajută, ci
atunci intervine Dumnezeu şi face ceea
ce prin puterile omeneşti nu mai poate fi
rezolvat. Cu rugăciunea se spune că poate
fi ajutată întreaga lume, aşa cum vedem
din vieţile sfinţilor, unde prin rugăciune
s-au salvat cetăţi, ţări şi chiar imperii. În
Athos există această tradiţie a rugăciunii
pentru întreaga lume, pe care o practică
şi monahii din mănăstiri, şi pustnicii. Că-
lugării de aici se roagă ca toate popoarele
lumii să ajungă la cunoaşterea adevărată
a Mântuitorului Hristos, care este de fapt
singurul şi cel mai mare bine de care se
poate împărtăşi omul. Aceasta este cea
mai mare milostenie pe care o poate face
cineva în această lume, dar care îi asigură
bunătăţile din ceruri.
Smerenia face ca milostivirea să fie
mântuitoareTot de la aceşti minunaţi pă-
rinţi din Athos am primit şi multe sfaturi
duhovniceşti, care mi-au folosit foarte
mult la înţelegerea corectă a milosteniei.
Mai întâi, despre faptul că milostenia este
tot o formă de dragoste, dar, aşa cum înva-
ţă toată tradiţia ortodoxă, dragostea tre-
buie să fie însoţită totdeauna de smerenie,
pentru că aşa devine lucrătoare miloste-
nia dar şi orice altă virtute în Biserică. De
fapt, spun părinţii athoniţi, întreaga viaţă
a omului trebuie să fie înveşmântată cu
smerenia şi mai cu seamă faptele noastre
bune cele văzute. Acest lucru este nece-
sar în principal din două motive, şi anu-
me pentru că smerenia ne fereşte de trufia
care ne dă târcoale după ce am făcut o fap-
tă bună, şi apoi nu îl răneşte pe aproape-
le pe care l-am miluit. Am văzut că sfatul
acestor părinţi nu este de neluat în seamă,
ci este o prevenire necesară pentru orici-
ne dăruieşte cu mână largă, ca nu cumva
să rămână fără folos din milostenia lui.
Căci Dumnezeu nu îi porunceşte omului
să fie milostiv doar pentru a se aranja în
lumea aceasta, sau pentru slava lumeas-
că (care este chiar un păcat), ci înainte de
toate pentru a dobândi prin ea comorile
Împărăţiei cerurilor.
Iubirea şi mila
lui Dumnezeu
pentru noi, oamenii
În ultima vreme, am avut ocazia să citesc
cu multă luare aminte două dintre cărţile Pă-
rintelui Visarion Iugulescu, de unde am aflat
multe lucruri frumoase, inclusiv despre mi-
lostenie. Mai întâi, părintele spune că toate
lucrurile bune există datorită iubirii și milei
lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Și, oricât
de mult ar încerca omul să se arate mulţumi-
tor lui Dumnezeu pentru toate binefacerile
pogorâte asupra lui, nu va putea niciodată
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 47
să-și arate recunoștinţa pe deplin. Dumne-
zeu este bun și iubitor, iar când vede că omul
se poartă cu recunoștinţă în viaţa lui, îi
înmulţește darurile și mai mult, atât de mult,
încât omul se simte copleșit și-și simte inima
înflăcărată de dragoste și recunoștinţă. Tre-
buie să fim mulţumitori pentru toate, căci
numai într-o stare de mulţumire Dumnezeu
își revarsă harul asupra noastră. O stare de
cârteală, de nemulţumire, împiedică venirea
harului, întrerupe legătura și nu-L lasă pe
Dumnezeu să lucreze liber în inima omului
cu dragostea Lui cea mare.
Câtă smerenie a avut Domnul ca să se
pogoare pe Pământ, în dragostea Sa cea
multă pentru om, să se întrupeze, să păti-
mească de la făptura Lui toate batjocurile,
hulele, scuipările şi să le rabde pe toate cu
milă nesfârșită pentru om, ca să-L mântu-
iască! El, Făcătorul a toate, să fie batjoco-
rit de om. Cât de mult îl iubește Dumnezeu
pe om, dacă i-a iertat toate și i-a deschis
calea spre bucuria veșnică!*.
* Ierodiacon Visarion Iugulescu, Ecouri din
catacombă, BUSINESS PRINT, 2012, pp. 79-81.
48 /G
eorge Becali
Milostenia trupească
şi sufletească
De asemenea, părintele Visarion obiş-
nuieşte să vorbească în cărţile sale des-
pre două feluri de milostenie, trupească și
sufletească. Faptele milosteniei trupești
sunt acelea de a sătura pe cei flămânzi,
a îmbrăca pe cei goi, a cerceta pe cei din
temniţă etc. La Părintele Visarion am gă-
sit și acest îndemn hotărât: „Căutaţi or-
fani, văduve, bolnavi pe la spitale, săriţi în
ajutor când e nevoie”. Iar „faptele milos-
teniei sufletești sunt: a îndrepta pe cel ce
greșește și a învăţa pe cel neștiutor, a ne
ruga pentru aproapele”** şi altele de acest
fel. Dar o faptă de milostenie sufletească,
mai zice părintele, facem și atunci când
mergem să conducem un mort la groapă,
pentru că ne arătăm grija pentru buna
rânduială a plecării fratelui nostru spre
cer. Părintele observă că faptele de bine-
facere sunt lucrurile cele mai răsplătite
** Ierodiacon Visarion Iugulescu, Ecouri din cata-
combă, BUSINESS PRINT, 2012, p.p. 102-103.
Mântuitorul
Iisus Hristos
descoperindu-se
Samarinencei
ca izvor al vieţii
din care cel care
bea nu va mai
înseta niciodată
de Dumnezeu: „Dai bunuri pământești și
primești comori cerești; faci bine trupu-
lui și se răsplătește sufletul”. Dar şi ame-
ninţă cu tărie atunci când spune că „cel ce
n-a avut milă de cel căzut în nenorocire
nu va afla milă la Înfricoșata Judecată”.
Însă, printre lucrurile cele mai lăudate
de părinte este şi răspândirea cuvântului
lui Dumnezeu oamenilor însetaţi de cu-
noaşterea credinţei, pe care o vede ca pe
o mare milostenie şi binefacere, căci zice:
„Cel care a reușit să aducă suflete la lumi-
na Evangheliei lui Hristos mare comoară
și-a agonisit în cer”.
În concluzie, Părintele Visarion ne lă-
mureşte că milostenia poate ajuta omu-
lui care o face, în orice fel de situaţie.
Mai cu seamă rugăciunea făcută după
milostenie este mai plăcută Domnului,
căci, aşa cum obişnuia să spună părintele
în predicile sale, „milostenia are aripi și
poate duce rugăciunea până la tronul lui
Dumnezeu”*.
* Ierodiacon Visarion Iugulescu, Lumină pentru can-
dela din suflet, BUSINESS PRINT, 2011, p. 177-180.
50 /G
eorge Becali
A da ca şi cum ai lua
Multe lucruri frumoase învaţă despre
fapta milosteniei și Sfinţii Părinţi cei din
vechime, dascălii Bisericii, cum mai sunt
ei numiţi. Atât cât am putut eu citi, am vă-
zut că ei spun într-un glas că milostenia
este o mare virtute și calea prin care omul
devine plăcut lui Dumnezeu.
De exemplu, în Pateric, care este o carte
simplă şi mult apreciată nu numai de mo-
nahi, ci şi de tot poporul, am citit în capi-
tolul despre milostenie o zicere care mi-a
plăcut foarte mult:
„Zis-a un iubitor de Hristos că dator
este cel ce dă milostenie, aşa să dea, ca şi
cum el ar lua. Că o milostenie ca aceasta îl
apropie de Dumnezeu”**.
Ce lucru minunat şi ce învăţătură alea-
să! Un om aşa ar trebui să dăruiască şi nu
se va mândri niciodată de fapta sa şi nu va
umili niciun sărac pe care se va întâmpla
să-l miluiască. Aceasta este înţelepciu-
nea lui Dumnezeu, prin care vedem cănici
** Patericul, Ed. Episcopiei Alba-Iuliei, 1993, p. 376.
un lucru nu se face la voia întâmplării, ci
după o anume rânduială, ca să fie plăcut lui
Dumnezeu şi să aducă roade şi în cel ce dă,
şi în cel ce primeşte.
Dacă facem milă,
şi Dumnezeu
va face milă cu noi
Din puţinele mele lecturi din Părinţii Bi-
sericii, am văzut că foarte mult îndeamnă
spre facerea milosteniei Sfântul Ioan Gură
de Aur. Acest mare sfânt ne spune aşa: „Să
învăţăm să fim milostivi, pentru că și noi
avem nevoie de multă milă”, de la Dumne-
zeu în primul rând, desigur, dar poate și de
la oameni, când nici nu gândim. Pentru că
viaţa pe pământ este schimbătoare şi poţi
fi bogat astăzi, iar mâine să ajungi nevoiaş
şi să ai nevoie de ajutor. Iar atunci Dum-
nezeu va pune în inima celor pe care i-ai
miluit să te miluiască și ei pe tine la rândul
lor, atunci când te afli şi tu în nevoie. Așa că
milostenia apare ca lucrul cel mai firesc cu
putinţă din această lume. De aceea poate,
spune în alt loc Sfântul Ioan, noi, oamenii,
„suntem înclinaţi din fire spre milostenie”.
Desigur, aceasta dacă firea nu ne este per-
vertită prin patimile cele rele. Este uimitor
să observi, având în minte aceste învăţă-
turi sfinte, cum dimpotrivă, astăzi, întrea-
ga civilizaţie te îndeamnă să nu fii milostiv,
ci să fii egoist, să iei pentru tine ceea ce îi
poţi oferi altuia, chiar dacă nu ai nevoie de
acele lucruri. Sau, dacă se vorbeşte de aju-
torarea săracilor, chiar şi aceasta este con-
cepută altfel: trebuie să fie făcută în ochii
tuturor, să afle toată lumea, să se vorbească
despre ea pe la toate televiziunile etc. Se
poate spune că învăţătura Părinţilor des-
pre milostenie, în vreme ce ne descoperă
voia lui Dumnezeu și firea omului, ne mai
arată şi cât de strâmbă și de nefirească este
lumea modernă bazată pe egoism și consu-
mism. Practic, dacă ne-am conduce după
învăţăturile morale ale Sfinţilor Părinţi,
noi am putea rezolva toate problemele
economice ale societăţii noastre, fără ex-
cepţie. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune,
de exemplu: „Să nu socotim că trăim atâta
vreme cât nu facem milostenie”, iar lumea
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 51
de azi învaţă că trăim exact atunci când
facem pe dos: trăim atunci când nouă ni
se cuvine totul. Iată ce deosebire! Aceasta
poate că este explicaţia faptului că oamenii
de azi nu se simt deloc împliniţi și fericiţi.
De aceea, trebuie să ne gândim că poate
orientarea noastră nu este cea corectă, că
este împotriva firii și de aceea suntem cum
suntem. Atunci, concluzia logică ar fi că,
pentru ca să ieșim din impas, ar trebui să
urmăm îndemnurile sfinţilor despre prac-
ticarea milosteniei, pentru a ne veni în fire
și a fi fericiţi și împliniţi.
Dacă nu ești milostiv,
ai încetat de a mai fi om
Și, pentru că Sfinţii Părinţi sunt pilde
pentru noi, toţi, și au grăit cuvinte de în-
văţătură din ceea ce ei au făcut mai întâi,
aș vrea să redau aici două mici fragmente
cu totul speciale din minunatele scrieri ale
Sf. Ioan Gură de Aur, în care se vorbește
despre virtutea milosteniei așa cum doar
un om inspirat de Dumnezeu ar putea grăi:
52 /G
eorge Becali
„Desfiinţează oratoria de pe pământ
și viaţa nu se va vătăma cu nimic. Viaţa a
existat multă vreme înainte de a fi orato-
ria; dar, dacă desfiinţezi milostenia, toate
se duc și pier. Şi, după cum n-ar mai fi cu
putinţă să meargă corăbiile pe mare dacă
s-ar desfiinţa porturile și locurile de an-
corat, tot așa nici viaţa aceasta n-ar mai fi
cu putinţă să se menţină dacă ai desfiinţa
milostenia, iertarea, iubirea de oameni”.
Iată ce am înţeles că spune sfântul aici:
Trebuie să nu ne lipim inima de lucrurile
inutile şi fără folos, doar pentru că sunt la
modă. Regula de obşte a vieţii pe pământ
este milostenia, sau aşa ar trebui să fie.
Aceasta este legea care singură ar putea
menţine toate rosturile vieţii oamenilor,
ar asigura bunăstarea lumii şi ar perpetua
viaţa pe pământ, fără niciun fel de calcule
lipsite de omenie, aşa cum se întâmplă as-
tăzi, când se spune că, dacă am depăşi nu
ştiu ce număr, n-am mai putea supravie-
ţui pe pământ din pricina lipsei resurselor
de hrană. Dar ce viziune simplă şi clară ne
oferă Sfântul Ioan, care este la îndemâ-
na tuturor! Nici nu ai nevoie de şcoli, de
cunoştinţe economice, ci trebuie doar să
vezi cum a orânduit Dumnezeu lucrurile
şi să răspunzi la chemarea Lui, pentru a ne
bucura toţi de omenia cea bună, care, până
la urmă, ne este sădită în fire. Apoi, puţin
mai jos, zice următoarele:
„Gândindu-ne, dar, la toate acestea, să
ne ducem noi înșine la școala milosteniei
și să-i ducem și pe copiii și pe cunoscu-
ţii noștri. Înainte de alte lucruri, omul să
înveţe să miluiască. Pentru că a milui în-
seamnă a fi om! «Mare și cinstit lucru este
omul milostiv». Dacă nu ești milostiv, ai
încetat de a mai fi om! Milostenia ne face
înţelepţi. Pentru ce te minunezi când spun
că a milui înseamnă a fi om? Spun încă
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 53
ceva mai mult: A milui înseamnă a fi Dum-
nezeu. Căci spune Hristos: «Fiţi milostivi
ca și Tatăl vostru»”**.
Oare, nu îndeamnă aici sfântul pe toa-
tă lumea, mici şi mari, la milostenie? Este
ca un fel de educaţie pentru viaţă pe care
o propune tuturor, fie că sunt înclinaţi din
fire spre milostenie, fie că nu. Aceasta se
poate învăţa ca la o şcoală. Aşa ceva ar tre-
bui să le transmită părinţii copiilor lor, ca
să-i vadă oameni împliniţi şi buni creştini.
Este foarte interesant aici că Sfântul Ioan
vede în milostenie calitatea prin care se
defineşte omul, prin aceasta se deosebeşte
de fiare, care nu au astfel de purtări. Omul
are inimă, de aceea trebuie să miluiască
pe semenul său. Omul nesimţitor trebuie
să ştie că are probleme, pentru că starea
firească este alta. Apoi, în finalul fragmen-
tului, zice ceva şi mai mult, că omul se
aseamănă prin milostenie cu Dumnezeu,
dar despre acest lucru înalt doar teologii
* Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. D.
Fecioru, Ed. IBMBOR, București 1994, pp. 607-608.
54 /George Becali
sunt în măsură să vorbească şi să-l explice
cum se cuvine.
În încheierea acestui text, aş dori să
mărturisesc că am socotit de cuviinţă să
scriu toate aceste lucruri din dorinţa de
a-mi aşterne gândurile pe hârtie şi de a le
împărtăși fraţilor mei întru Hristos, spre
folosul tuturor. Dar mai cu seamă pentru
mângâierea sufletului meu, pentru că am
vorbit despre darurile nemeritate pe care
eu le-am primit de la Domnul şi pe care
mă străduiesc să le lucrez pe cât pot. Apoi,
pentru a mărturisi tuturor că eu aşa am în-
ţeles că există Dumnezeu şi aşa L-am sim-
ţit a fi, mult-milostiv. De asemenea, doresc
şi a-i îndemna pe cei care vor citi aceste
rânduri să îndrăgească și ei milostivirea
cea aducătoare de bucurie, după puterea
fiecăruia.
Despre Rugãciune
Către părintele Athanasie,
Stareţul Schitului Românesc
Prodromu
Blagosloviţi, Părinte Athanasie!
Cuvioase Părinte, vă scriu într-un
moment în care sunt uimit de felul cum
Dumnezeu poate schimba lucrurile în
viaţa unui om şi cum poate trece fără să-
şi dea seama dintr-o situaţie în alta sau
dintr-o stare sufletească mai bună într-
una mai puţin bună şi invers. Cine s-ar
fi gândit că eu voi avea aici, unde sunt
privat de libertate, mai mult timp pen-
tru a citi, de exemplu, şi pentru a mă cu-
noaşte pe mine însumi? Dar, cu timpul,
chiar am început să văd că nici rugăciu-
nea nu poate fi împiedicată de faptul că
sunt închis, deşi, la început, din pricina
întristării, am crezut că nu mă voi putea
ruga ca în libertate. Cred că acesta este
chiar un lucru minunat, care arată în pri-
mul rând cât de mare şi de iubitor este
Dumnezeu. Nu am de gând să mă laud,
ci să aflu mai multe lucruri despre rugă-
ciune, căci, în afară de ceea ce am citit,
aş dori şi câteva sfaturi din partea unor
oameni a căror principală activitate este
rugăciunea. Vă spun sincer că am simţit
și eu, la măsura mea neînsemnată, câte
ceva din roadele rugăciunii. De aceea vă
şi întreb: Ce este rugăciunea? De ce tre-
buie omul să se roage? E nevoie neapă-
rat de rugăciune, adică nu putem și fără
rugăciune să fim plăcuţi lui Dumnezeu?
Şi, ca să ne rugăm, este nevoie să ne pre-
gătim în vreun fel anume?
Văd că de multe ori, când omul se roa-
gă, își simte mintea împrăștiată. Gânduri
multe îl asupresc şi îi vin gânduri felurite.
Mintea nu poate să se adune, se simte ne-
putincioasă, rugăciunea se face greu, parcă
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 55
nu înaintează şi mai apare şi ispita renun-
ţării. Cum poate omul să-și adune mintea,
cum trebuie să se roage apoi?
Am citit că rugăciunea dă roade în su-
fletul omului. Dar, oare, care sunt aces-
te roade ale rugăciunii? Şi, rugându-ne,
cum simţim, cum știm că Dumnezeu ne
primește rugăciunea, că ne aude? Apoi,
56 /G
eorge Becali
trebuie să așteptăm răspuns când ne ru-
găm? Cum ne răspunde Dumnezeu?
Aş vrea să mai ştiu dacă rugăciunea are
putere să schimbe lucrurile în bine. Când
anume e bine să se roage omul? Când să
alerge la Dumnezeu şi să-i ceară ajutor?
Mereu sau doar așa, câteodată? Şi, dacă
putem mereu, cum să facem să nu uităm
că putem să cerem ajutor prin rugăciune
oricând, în orice timp, în orice loc, pentru
orice dorinţă bună a inimii noastre?
Rugăciunea este de mai multe feluri?
Pot să-L slăvesc pe Dumnezeu? Pot să-l
rog de iertare, pot să-L rog să mă ajute în
orice situaţie?
Părinte, și lacrimile sunt bune? Și când ne
rugăm sunt bune? E bun plânsul, e bună tân-
guirea? Cum putem să facem să ne rugăm cât
mai des, aşa cum voieşte Dumnezeu?
Aş mai vrea să vă întreb: Omul, ca să se
roage, trebuie să aibă o anumită dispozi-
ţie? Sau să îndeplinească niște condiţii ca
să facă rugăciunea roditoare? Căci parcă
nu mă bucur mereu în rugăciune, parcă nu
primesc mereu har, nu simt mereu folosul
rugăciunii. Zic că poate este din vina mea.
Poate nu m-am pregătit cum se cuvenea
pentru primirea darului rugăciunii, poate
am greșit pe undeva în relaţia cu aproapele
– nu știu, cu cuvântul, cu gândul, cu fapta,
căci foarte multe lucruri îmi scapă. Ceva
împiedică primirea bucuriei în inima mea.
Trebuie să-mi cercetez conștiinţa înainte?
Deşi nu am un program de rugăciune
pe care să-l respect zilnic, din pricina ne-
putinţei mele, intuiesc că rugăciunea este
ceva deosebit şi un lucru foarte mare, de
aceea vă mai întreb: Rugăciunea are mai
multe trepte?
Închei aceste rânduri cu gândul că nu
ştiinţa m-a învăţat să mă rog atât cât ştiu,
ci toate încercările vieţii mele. Acum,
însă, simt nevoia să ştiu şi mai multe des-
pre această lucrare, că uneori ştiinţa este
de folos atunci când vremurile şi întâm-
plările nu mai sunt favorabile rugăciunii.
Vă rog, părinte stareţ, să le transmiteţi
părinţilor de la schit plecăciune şi rugă-
mintea de a nu mă uita în rugăciunile lor
către Domnul.
Gheorghe Becali
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 57
De vorbă cu părintele stareţ al Schitului românesc Prodromu

58 /George Becali
Rugãciunea sã fie bineprimitã
lui Dumnezeu
Iubite frate Gheorghe, scrisoarea fră-
ţiei tale ne scoate înainte, neobișnuit
pentru vremurile pe care le trăim, un om
preocupat de datoria de temelie a fiecărui
creştin – rugăciunea. Frământările care
te mistuie și întrebările bine cugetate
privitoare la rugăciune pe care le așterni
în scris sunt vrednice de un adevărat mo-
nah și răspunsul la ele se cade a fi dat de
oameni încercaţi în lucrarea și taina ru-
găciunii, oameni care cu anevoie pot fi
găsiţi astăzi. Și, pentru că nu ne știm pe
noi înșine ajunși pe treptele cele de sus
ale vorbirii cu Dumnezeu, vom chema în
ajutor, spre deslușirea tainei acesteia, pe
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, a căror apropie-
re de Dumnezeu în rugăciune este pentru
tot creștinul stâlp și temelie a cunoașterii
acestei lucrări.
De la început trebuie spus că rugăciu-
nea adevărată este dar dumnezeiesc dăru-
it celui ce cere cu stăruinţă să-l primească.
De aceea, socot potrivit ca în rândurile ce
urmează să vorbim mai degrabă despre cei
dintâi pași pe calea rugăciunii. Și facem
aceasta în primul rând ca o recunoaștere
smerită a măsurii noastre și, apoi, din
conștiinţa înfricoșată că despre treptele
cele înalte ale rugăciunii se cuvine a vorbi
nu noi, ci cei ce le-au atins pe ele.
Citindu-ţi frământările așternute în
scris recunosc în ele pe cele ale fiecărui
om care, la un moment dat în viaţă – în
clipe de strâmtorare, de nevoie sufleteas-
că, de boală, de prigoană – începe să strige
către Dumnezeu, recunoscându-și nepu-
tinţa. Acest dintâi pas – a recunoaște că El
poate ceea ce omul nu poate – înseamnă
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 59
cunoașterea și încredinţarea de adevărul
cuvântului Său: „Fără de Mine nu puteţi
face nimic”. De aici pornim în pregătirea
sinelui pentru întâlnirea în rugăciune cu
Împăratul, având în minte ceea ce spune
sfântul Ioan Scărarul, anume că „rugăciu-
nea este pentru om judecată și înfăţișare
la scaunul de judecată al Domnului mai
înainte de judecata ce va să fie.”
Din șirul întrebărilor despre rugăciune
se deosebesc acelea privitoare la pregăti-
rea căii pentru ca ea să fie bineprimită de
Dumnezeu. Îndepărtarea grijilor dinafa-
ră, adunarea minţii, cercetarea conștiinţei
sunt praguri ale deschiderii spre Dumne-
zeu de la care, după dreptate, trebuie să
începem urcușul: „că şi la zidirea casei,
spune sfântul Ioan Gură de Aur, cel care
pune deasupra alte pietre când încă nu
s-au legat între ele cele dintâi, şubred în-
tru totul şi uşor de dărâmat clădeşte zidul;
iar cel care aşteaptă mai întâi să se întă-
rească mortarul şi aşa, câte puţin, pune
deasupra restul, isprăveşte toată casa cu
temeinicie, nu vremelnică întocmind-o,
nici şubredă, ci trainică. Ca zidarii aceştia

60 /G
eorge Becali
să facem şi noi şi întocmai ca ei să zidim
sufletul, cu teama ca nu cumva, fiind încă
proaspăt primul strat, al doilea strat să-l
surpe şi pe cel dintâi, cugetarea neajun-
gând să le ţină pe toate deodată.”
În alt loc, același sfinţit propovăduitor
ne lămurește că „nu de nevoie şi cu sila, ci
cu voia şi alegerea noastră ne aduce Dum-
nezeu la El. Nu-i închide uşile, dar, lumi-
nii acesteia şi multă desfătare vei lua! Iar
lumina aceasta vine în om prin credinţă
şi, venind, îl luminează mai apoi cu multă
îmbelşugare pe cel ce o primeşte. Şi, de îi
aduci viaţă curată, ea rămâne neîncetat, lo-
cuind înlăuntru. Că zice: Cel ce Mă iubeşte
poruncile Mele le va ţine, şi vom veni Eu şi
Tatăl la el, şi locaş la el vom face (Ioan 14,
23). După cum, dar, de raza soarelui nu se
poate desfăta cineva cum trebuie dacă nu-
şi deschide ochii, aşa nici de această stră-
lucire nu se poate împărtăşi îmbelşugat
dacă nu îşi ridică la cer foarte ochiul su-
fletului şi nu şi-l face ager în toate părţile.
Şi cum se face aceasta? Când ne vom cură-
ţi sufletul de toate patimile. Că întuneric
este păcatul, şi încă întuneric adânc.”
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 61
Sã ne îmbrãcãm sufletul cu iertarea
şi neþinerea de minte a rãului
Așadar, dagă frate Gheorghe, înfăţișarea
înaintea lui Dumnezeu o facem întâi îm-
brăcând sufletul cu iertarea și cu neţine-
rea de minte a răului și, în al doilea rând,
punând în faţă mulţumirea sinceră, măr-
turisirea păcatelor noastre și zdrobirea
inimii. Abia apoi Îi putem înfăţișa Împă-
ratului a toate și cererile noastre. Această
rânduială a săvârșirii rugăciunii, lăsată
nouă de Părinţi, este potrivită oricărui
om, îndeosebi celor aflaţi în necazuri. Fi-
indcă orice necaz îl ajunge pe om cu în-
găduinţa lui Dumnezeu, după dreptatea
Lui și din pronia Lui. Cu luare aminte la
cuvintele psalmului – „Domnul din cer a
privit peste fiii oamenilor, să vadă de este
62 /G
eorge Becali
cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumne-
zeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici
s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este
până la unul” (Psalmul 52) – să ne înjosim
pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și
„precum sunt ochii robilor la mâinile stă-
pânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la
mâinile stăpânei sale, aşa să fie ochii noş-
tri către Domnul Dumnezeul nostru, până
ce Se va milostivi spre noi” (Psalmul 122).
Trebuie să ne rugăm nu cu îndrăznire, ci
cu smerire. De am fi urcat toată scara vir-
tuţilor, și atunci trebuie să ne rugăm pen-
tru iertarea păcatelor, după pilda sfântului
Apostol Pavel care striga: „Dintre păcătoși
cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15).
Rugãciunile Bisericii
Pe această stare de pocăinţă a fiinţei noas-
tre începem să înaintăm în rugăciune. Și
asemăn lucrarea aceasta cu cea a zidaru-
lui pentru că, precum zidirea din materii,
tot așa și zidirea sufletului, a sinelui, prin
rugăciune are un început, un mijloc și un
sfârșit. Este vădit că noi ne aflăm la înce-
putul lucrării, la starea nedesăvârșită, de
prunc. Unora ca aceștia se cuvine, potrivit
părinţilor nevoitori, să-și formeze mintea
prin ceea ce am numi în cuvinte de astăzi
rugăciunea cantitativă, fiindcă aceasta va
duce la rugăciunea calitativă. Este foarte
potrivit ca acum să ne rugăm cu rugăciu-
nile Bisericii cuprinse în slujbele de peste
zi – Vecernia, Utrenia, Ceasurile, Pavecer-
niţa, Miezonoptica. Aceasta fiindcă este
știut că omul de astăzi, mânat încoace și
încolo de problemele vieţii de zi cu zi, nu
mai are răgazul să cunoască în amănunt
învăţătura dogmatică a Bisericii, învăţătu-
ră care să-l ajute să se roage lui Dumnezeu
„în Duh și în adevăr”. În Laudele de peste zi
ale Bisericii se cuprind rugăciuni de o fru-
museţe dumnezeiască, în care curge seva
dogmelor și prin care Dumnezeu Însuși ne
învaţă cum să ne rugăm. Laudele Bisericii
sunt însuflate de Duhul Sfânt și au venit
până la noi din cele dintâi veacuri ale ei.
În ele ne însoţim cu sfinţii și mai ales cu
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu –
mijlocitoarea și purtătoarea rugăciunilor
noastre la Dumnezeu. Prin ei, rugăciunea
noastră cea nedesăvârșită dobândește în-
drăznire. În alcătuirea lor, Laudele Bise-
ricii cuprind Psalmii, această Evanghelie
dinainte de Evanghelie care trebuie să
însoţească și să se întipărească în mintea
oricărui rugător. În Psalmi Îl întrezărim
prorocește pe Mântuitorul din Evanghelii
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 63
și de aceea ei au fost încă de la început ru-
găciunea creștinilor. Sfântul apostol Pa-
vel îi îndeamnă pe efeseni: „Vorbiţi între
voi în psalmi şi în laude şi în cântări du-
hovniceşti, lăudând şi cântând Domnului,
în inimile voastre” și, iarăși, pe coloseni:
„Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu,
mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cân-
tări duhovniceşti”. În Laudele Bisericii ni
se pun înainte felurile de rugăciune ce tre-
buie să fie zilnic în inima și pe buzele a tot
creștinul: rugăciunea de pocăinţă, cea a
mulţumirii și cea a slăvirii lui Dumnezeu.
Cel ce se roagă cu rugăciunile slujbelor
Bisericii va fi încredinţat că nu greșește
în ceea ce spune și cere de la Dumnezeu.
El Însuși spune în Psalmi: „Drept este
Domnul în toate căile Lui şi cuvios în toa-
te lucrurile Lui. Aproape este Domnul de
toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L
cheamă pe El întru adevăr. Voia celor ce
se tem de El o va face şi rugăciunea lor o
va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Psalmul
144). Astăzi, cei mai mulţi oameni care
64 /G
eorge Becali
aleargă la Dumnezeu în necazuri și nevoi
rugându-I-se, din pricina nepregătirii lor
duhovnicești, Îl roagă pe Dumnezeu în cu-
vinte nepotrivite și pentru lucruri cu totul
pământești: unii cer bogăţie și slavă, alţii
răul dușmanilor lor, alţii cer dobândirea
de ranguri și cinstiri, alţii scăparea de da-
torii ș.a. Însă Dumnezeu nu asta voiește
să-I cerem, ci iertarea fărădelegilor, slo-
bozirea din legăturile patimilor, rugăciu-
nea pentru ceilalţi și nu pentru noi înșine,
rugăciunea de laudă; voiește să-I cerem
să se facă numai voia Lui și să-I vorbim ca
unui Domn prieten al nostru; voiește să ni
se facă cunoscut și să-L cunoaștem și să-I
cunoaștem iubirea de oameni cea fără mă-
sură, pentru care a săvârșit toate cele ce ci-
tim în Scripturi, spre mântuirea noastră.
Rugăciunile slujbelor Bisericii ne învaţă
cum să-L cunoaștem și, fapt de temelie
pentru credinţa noastră, ele ne aduc în
unire cu toţi dreptslăvitorii creștini adu-
naţi în Biserică ca mlădiţele viţei sădite în
Domnul nostru Iisus Hristos.
 Sfântul
Apostol
Pavel Iubirea milostivă şi mântuitoare / 65
Rugãciunea ca armã duhovniceascã
Iubite frate Gheorghe, venind cu gân-
dul alături de tine, în locul în care te afli,
știindu-te evlavios și aplecat spre rugăciu-
ne, voiesc să duc împreună cu tine lupta
ei. Fiindcă rugăciunea este luptă, mai ales
când este săvârșită în împrejurări potriv-
nice. Întâi este lupta pregătirii sinelui prin
pocăinţă și mărturisire, prin îndepărta-
rea gândurilor care vin din grijile vieţii și,
apoi, este lupta cu diavolii vrăjmași, care
atunci năvălesc mai puternic, când omul
vorbește cu Dumnezeu. Sfântul Grigo-
rie Palama aseamănă rugăciunea către
Dumnezeu cu privirea soarelui. Când vei
putea privi în soare, atunci vei putea vorbi
cu el, fiindcă cum vei vorbi cuiva pe care
nu-l vezi? La fel și Soarelui Hristos, cum
Îi vei vorbi, dacă nu-L vezi? Și, ca să-L
vezi, trebuie să mergi în împărăţia Lui,
iar „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul
66 /G
eorge Becali
vostru este” (Luca 17, 21). Acolo trebuie
să coborâm, pentru a curăţi calea până la
El cu multă silinţă, ca să-L putem vedea.
Sfântul Ioan Gură de aur spune despre su-
fletul îngreuiat de poverile cele multe ale
vieţii că „precum ochiul, când este curat
şi limpede, atunci este ager şi nu oboseşte
uşor nici chiar când distinge lucrurile cele
mai subţiri; iar când curge peste el vreun
lichid rău de pe cap sau când, de jos, urcă
vreun fum gros, se face înaintea ochiului
un nor des, nu îl lasă să mai vadă nimic,
nici măcar din cele mai groase; la fel se în-
tâmplă şi cu sufletul. Că, atunci când este
curat şi nu are nicio patimă să îl împiedice,
priveşte cu putere la cele la care trebuie să
privească. Dar, când s-a făcut tulbure din
pricina patimilor celor multe, îşi pierde
puterea sa, la nimic din cele înalte nu mai
poate răzbate lesne, ci osteneşte repede şi
îşi coboară privirea, şi, plecându-se spre
somn şi trândăvie, lasă la o parte cele ce
îi sunt de folos pentru virtute şi viaţa cea
venită din aceasta şi nu se apropie de ele
cu prea multă râvnă”. Iar în alt loc spune
iarăși: „Şi după cum noaptea le vedem pe
toate la fel, şi lemnul, şi plumbul, şi fierul,
şi argintul, şi aurul, şi piatra preţioasă,
nefiind de faţă lumina care le deosebeşte,
aşa şi cel ce are viaţă necurată nu cunoaş-
te nici bunătatea cumpătării, nici frumu-
seţea rugăciunii”.

Primind sfat duhovnicesc de la vrednicul de pomenire părintele Petroniu, fostul stareţ al Schitului Românesc Prodromu

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 67

Rugãciunea ne curãþã de pãcate
Lucrarea de curăţire a sinelui noi o
voim și ne silim a o face, însă plinirea ei
o face Dumnezeu, fiindcă numai El iartă
păcatele și „ne curăţește de toată întină-
ciunea și mântuiește sufletele noastre”.
Noi suntem precum văduva din Evanghe-
lie, care striga în urma Judecătorului să-i
facă dreptate. Văduva, tâlcuiește sfântul
Grigorie Palama, sunt sufletele noastre
văduvite de Dumnezeu prin păcate și că-
deri; dar de strigăm către El, El, deși nu
merităm, va judeca pentru noi și ne va iz-
băvi din cele trupești și de vrăjmașii dia-
voli. Așadar, frate drag, miezul rugăciunii
noastre trebuie să fie acum cererea iertă-
rii, cererea duhului pocăinţei, a smereni-
ei, a curăţirii păcatelor și a mizeriei lăsate
de ele în suflet și în conștiinţă. Să cerem
acestea cu lacrimi și tânguire, cu supune-
re. Să batem la ușa Împăratului cu râvnă,
68 /G
eorge Becali
fiindcă cel care cere astfel primește, cel
care caută astfel găsește și celui care bate
astfel i se va deschide. Împăratul ceresc ne
dăruiește harurile Sale după măsura ha-
inei smereniei pe care o purtăm. Folosul
unei astfel de rugăciuni îl putem înţelege
chiar din piedicile pe care vrăjmașul se re-
pede să ni le pună în ceasurile rugăciunii
și ale slujbelor. Duhurile viclene și duhu-
rile patimilor pornesc atunci la contra-
atac și pot birui atâta timp cât nu ne-am
curăţit simţurile, inima și mintea de pa-
timi și nu ne supunem îndrumării părin-
telui duhovnicesc. Spune sfântul Simeon
Noul Teolog că Sfinţii Părinţii, auzindu-L
pe Domnul cum spune că din inima noas-
tră ies gândurile rele, uciderile, curviile,
hoţiile, mărturiile mincinoase și că aces-
tea sunt cele care îl întinează pe om, și
cum sfătuiește să avem curat dinăuntrul
paharului pentru a se face și pe dinafară aceasta se vor putea nevoi spre orice altă
curat, au lăsat orice alt chip al lucrării vir- lucrare duhovnicească, și că fără aceasta
tuţilor și s-au luptat pentru paza aceasta a nu este cu putinţă să rămână vreo virtute
inimii, știind foarte bine că împreună cu în om.

Vrednicul de pomerire părinte Macarie, eclesiarul Schitului Românesc Prodromu

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 69

Ca sã putem urca pe treptele rugãciunii
trebuie sã chemãm
numele Domnului Iisus Hristos
Iubite frate Gheorghe, privitor la rugă-
ciune, trebuie să fim conștienţi de treapta
pe care ne aflăm acum și să nu căutăm la
treptele cele de sus. Cei ce vor să urce o
scară, ne lămurește același sfânt Sime-
on, nu încep de la partea de sus spre cea
de jos, ci de jos în sus, și urcă treapta întâi
și apoi pe următoarea și pe toate cele de
după. Și așa se poate omul scula de pe pă-
mânt și ridica la cer, începând cu treapta
pruncului, urmând apoi vârsta feciorului,
a bărbatului și a bătrânului. Așadar, treap-
ta noastră, ca începători, este aceea a cu-
răţirii conștiinţei și a păzirii ei curate faţă
de Dumnezeu, faţă de părintele nostru
duhovnicesc și faţă de oameni și lucrurile
din lume. Faţă de Dumnezeu, să ne păzim
a face ceea ce nu este plăcut Lui; faţă de
70 /G
eorge Becali
părintele duhovnicesc, să facem tot ce ne
spune în privinţa lucrării acesteia de cu-
răţire; faţă de oameni, să nu facem altuia
ceea ce urâm a ne face nouă înșine, iar faţă
de lucrurile din lume, să ne păzim a le fo-
losi în chip nedrept și strâmb, după împre-
jurări (mâncare, băutură, îmbrăcăminte).
Într-un cuvânt, pe toate să le facem ca și
cum am sta înaintea lui Dumnezeu fără a fi
mustraţi de conștiinţă pentru ceva. În fe-
lul acesta, șlefuim și pregătim calea pen-
tru rugăciunea adevărată și neînșelată.
Când sunt înăbușite patimile prin împo-
trivirea inimii faţă de ele, se aprinde în noi
dorinţa de împăcare cu Dumnezeu, dorin-
ţă care întărește mintea să lovească și să
respingă gândurile și duhurile patimilor
care dau târcoale spre a tulbura inima. Ne
ajută în lucrarea aceasta nu puterile noas- din Scripturi şi nu să le vărsăm pe toate
tre, ci chemarea numelui Domnului Iisus deodată, ca să vă fie uşoară paza celor ne-
Hristos, de puterea Căruia se vor topi pre- încetat puse înainte”.
cum ceara.
Acestea sunt, preadorite frate, cele Cu binecuvântări
puţine pe care ţi le scriu despre începu- și dorinţe de mântuire,
tul scării rugăciunii, știind că, după cum Arhimandritul Atanasie
spune sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie Stareţul Schitului Prodromu,
„câte puţin să vă ospătăm cu înţelesurile Sfântul Munte Athos

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 71

Despre darurile lui Dumnezeu
Către părintele Athanasie
Stareţul Schitului Românesc
Prodromu
Părinte Stareţ, vă scriu, gândindu-mă că
stau uneori şi cuget că bun și darnic este
Dumnezeu cu omul. Multe și mari daruri i-a
dat omului să-i fie spre folos. Câte daruri a
primit, Părinte, omul de la Dumnezeu! Oare
nu trebuie să mulţumim pentru ele? Ce tre-
buie să facă omul cu darurile primite? Cum
să le lucreze și la ce-i folosesc? Vă întreb
toate acestea, pentru că aici, în temniţă fi-
ind, am avut mai mult timp să mă gândesc la
oameni şi la suferinţele lor şi la cât de mare
lucru este să ne milostivim şi să-i miluim
cum putem pe cei în suferinţă. Mie Dum-
nezeu mi-a dat bogăţie, dar oare am folo-
sit-o eu aşa cum trebuia până acum? Oare
72 /George Becali
nu trebuia să fac mai mult bine? Iar dacă
acest lucru este adevărat, mă întreb şi unde
trebuia să investesc mai mult. Dar, până la
urmă, toate astea tot Dumnezeu le ştie, însă
eu simt nevoia să aflu câteva lucruri privind
darurile pe care ni le dă Cel de Sus şi cum
să ne folosim de ele. Nădăjduiesc că mă vor
folosi mult aceste lucruri, mai ales când mă
voi elibera şi voi putea să fac mai mult bine
decât aici, în închisoare. Aşadar, iată care
sunt întrebările mele.
Uneori, omul mult se mai mândrește cu
darurile sale. Se lucrează, oare, darul în felul
acesta? Nu ştiu care a fost planul lui Dum-
nezeu, dar uneori omul începe să se ridice
pe cele mai înalte culmi ale părerii de sine
folosindu-se de darurile Lui. Oare aceasta
să fi fost intenţia bunului Dumnezeu?
Părinte, dar bogăţia este un dar, sau o în-
cercare? Şi, dacă este un dar, cum ar trebui
 Mântuitorul Hristos vindecând pe toţi cei care vin la El

să lucreze omul darul bogăţiei? Oare numai
spre folosul propriu, adică să se înconjoare
de o bunăstare materială, să-și asigure fe-
ricirea pe pământ, sau să se gândească să
le fie altora de folos prin acest dar și să-i
aline? Şi aici aş vrea să ştiu cum să ajuţi pe
cineva, fără să-l socoteşti inferior, că une-
ori îţi vine şi acest gând?
Dar, de asemenea, se poate ca omul să
piardă toate darurile lui materiale într-un

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 73

mod neaşteptat, sau să nu se mai poată fo-
losi de ele în întregime, aşa cum pătimesc
şi eu acum. Cum trebuie să înţeleg voia lui
Dumnezeu în acest caz?
Cuvioase părinte, aş vrea să vă întreb
acum despre har; harul Duhului Sfânt se
dă tot în dar? Este tot unul din darurile
lui Dumnezeu? Când anume ne dăruieş-
te Dumnezeu harul Lui? Cum să facem să
primim acest dar minunat, căci inima îmi
spune că numai pentru dobândirea lui ar
trebui să se ostenească omul? Eu cred că
este așa, ca o dulceaţă în rugăciune, ca o
mâgâiere. Ţi se mângâie sufletul de har și
gustă un fel de dulceaţă şi vezi că nu este
de la tine acest lucru; e un dar de sus.
Cred, din ce am auzit şi eu pe la părinţii
athoniţi şi din ce am mai citit, că acesta
este cel mai important dar al lui Dumne-
zeu, poate singurul care contează cu ade-
vărat pentru suflet, pentru mântuirea lui.
Zic acest lucru, pentru că în suferinţa mea
Dumnezeu mă mângâie câteodată şi, când
primesc harul, toate-mi par mai ușoare,
mai frumoase, mai bune și inima mi se
umple de dragoste pentru toţi. Simt un fel
74 /G
eorge Becali
de alinare în rugăciune și parcă Dumne-
zeu este şi cu mine nevrednicul. Iar când
Dumnezeu își retrage harul Său, omului i
se par toate grele, căci harul este cel care
îl ajută pe om să împlinească poruncile.
Aşa că vă întreb eu ce să fac, Părinte, ca să
dobândesc harul? Şi cum să-l păstrez? Şi
când Dumnezeu, din iconomie, își retrage
harul Său de la mine și vin ispitele, tare-
mi pare greu, căci simt că mă lupt cu pu-
terile mele cele puţine și toate relele din
mine ies la iveală și mi se descoperă toată
neputinţa. Ce să fac atunci ca să nu mă
prăbuşesc? Cum să biruiesc neputinţa?
Mulţumindu-vă pentru că aţi avut răb-
dare să citiţi aceste rânduri, vă rog să nu
mă treceţi cu vederea şi, din puţinul timp
al Sfinţiei Voastre, să îmi dăruiţi şi mie
puţin, răspunzându-mi la aceste întrebări.
Vă asigur că mult mă vor folosi sufleteşte.
Ştiu că vă rugaţi pentru mine, însă cred
că este de datoria mea să mai insist să nu
mă uitaţi în rugăciunile sfinţiilor voastre,
părinţii Schitului Românesc Prodromu.
Gheorghe Becali
Suntem chemaþi
sã ne asemãnãm lui Dumnezeu

Dragă frate Gheorghe, de fiecare scri-

soare primită de la frăţia ta mă bucur, fi-
indcă nu adesea am prilejul să citesc în
noianul corespondenţei adresate Schitu-
lui nostru despre neliniști duhovnicești
care au ca ţintă puncte principale ale
dumnezeieștii iconomii a mântuirii omu-
lui. De data aceasta, gândurile frăţiei tale
privesc darurile lui Dumnezeu către om
și lucrarea harului Său în el. Voi încerca
și de această dată să ies în întâmpinarea
frământărilor tale cu cuvintele teologiei
de-Dumnezeu-însuflate a sfintelor Scrip-
turi și a sfinţilor Părinţi ai Bisericii drept-
slăvitoare. De la început trebuie spus că
tot ceea ce există în zidire, văzut și nevă-
zut, material și nematerial, este darul lui
Dumnezeu pentru om, izvorât din dra-
goste, fiindcă omului i-a fost destinată lu-
mea zidită cu toate cele din ea; omul a fost

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 75

hărăzit să fie veriga de legătură între cele
zidite și Ziditor. Pentru aceasta, a fost zidit
din ţărână, peste care Dumnezeu a suflat
suflare de viaţă, făcându-se omul suflet
viu după chipul și asemănarea lui Dumne-
zeu. Așadar, cel dintâi dar dat omului este
viaţa însăși în această unire tainică dintre
trupul material și sufletul nematerial, în
această „amestecare a dumnezeiescului
în pământesc”, după cuvântul Sf. Grigorie
al Nyssei. Dacă firea celor zidite a fost fă-
cută de Dumnezeu prin poruncă („Şi a zis
Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost...”),
cea a omului a fost zidită după sfat, după
un anume chip și cu un scop, că zice: „Să
facem om după chipul şi după asemăna-
rea Noastră, ca să stăpânească peştii mă-
rii, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul!” Așadar, omul are întipărit în el
chipul arhetipului, care este Dumnezeu,
pentru a se putea împărtăși de El, de măre-
ţia Lui și de numele Lui. Pentru aceasta l-a
înzestrat Ziditorul pe om cu virtutea, cu fe-
ricirea nemuririi, cu curăţia, cu nepătimi-
rea, cu mintea, cu cuvântul, cu cugetarea,
76 /G
eorge Becali
cu cununa dreptăţii, toate acestea spre a se
asemăna Ziditorului său.
Spre deosebire de celelalte vieţuitoare,
omul a fost făcut gol și lipsit de arme, adică
fără veșmântul blănii, fără coarne de apăra-
re, fără venin, fără colţi ucigători, fără putere
trupească. Însă, prin darurile lui deosebite
– mintea și cuvântul –, omul și veșmânt își
face din lâna animalelor, și arme din fier
mai tari decât cornul, și arc sau suliţă mai
ucigătoare decât colţii, și supune animalele
spre a-i căra poverile și a-i ara ogorul. Ani-
malele au fost făcute să privească doar spre
pământ; iar omul a fost făcut drept, pentru
a privi spre cer. Cu înţelepciune negrăită,
Dumnezeu a alcătuit și împodobit fiinţa
omului într-un chip care îl pune în depen-
denţă de El Însuși, de firea înconjurătoare și
de ceilalţi oameni. Această dependenţă este
de fapt ceea ce numim comuniune, ea fiind
oglindirea la treaptă omenească a comu-
niunii Sfintei Treimi – „Să facem om după
chipul şi după asemănarea Noastră”. Co-
muniunea este legătura dragostei lui Dum-
nezeu faţă de oameni și a oamenilor între ei.
Fiinţa omului în întregul ei este alcătuită și
împodobită de Ziditorul ei pentru un sin-
gur scop – intrarea în legătura dragostei lui
Dumnezeu, trăirea cu Dumnezeu. Căderea
omului prin propria voinţă i-a slăbit pute-
rea de a se împărtăși de Dumnezeu și i-a
întunecat mintea și cugetarea prin care se
apropia de El. Din această cădere, tot Dum-
nezeu ne-a ridicat, la plinirea vremii, prin
venirea la noi prin întruparea Fiului Său,
Domnul nostru Iisus Hristos, din a Cărui
plinătate „noi toţi am luat, şi har peste har”,
după cuvântul Evanghelistului Ioan. Sensul
cuvântul har este aici acela de dar, de ceva
dat gratuit și care nu poate fi recompensat
cumva de om, adică în locul darului Legii
vechi am primit alt dar, unul desăvârșit, pe
Însuși Împlinitorul legii.
Așadar, cine dintre noi, primind noi în
dar toată această iconomie mântuitoare,
și fără a putea vreodată răsplăti câtuși de
puţin această dragoste arătată neamului
omenesc, va mai îndrăzni să se fălească
cu darurile personale cu care a fost îm-
podobit de Ziditor, mai ales că prin ele nu
s-a putut izbăvi din moarte? Ar fi o faptă Părintele Iulian, duhovnicul
necugetată și lipsită de minte. Schitului Românesc Prodromu

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 77

Goi am ieşit din pântecele mamei
şi goi ne vom întoarce în pãmânt
Dumnezeu, pe lângă darurile cu care îl
înzestrează pe fiecare om căruia îi dă via-
ţă (puterile sau însușirile sufletești des-
pre care am amintit), îl bucură pe om și
cu bunurile materiale trebuincioase vieţii
trupești. Acestea se deosebesc în bunuri pe
care Dumnezeu le dăruiește liber tuturor
deopotrivă – aerul, lumina, apa – și în bu-
nuri pe care omul le dobândește prin stră-
dania lui, prin munca lui. Acest al doilea
fel de bunuri, pe care oamenii le numesc
îndeobște „bogăţie” sau „avere”, privesc
cea de-a doua chestiune care te frământă
în scrisoarea ce ne-ai trimis, chestiune
pe care o vezi din unghiul legăturii frăţi-
ei tale cu semenii. Într-adevăr, bogăţia
cuiva are legătură nemijlocită cu seme-
nii în amândouă sensurile, cel rău și cel
bun. Mai întâi, însă, trebuie știut că ceea
78 /G
eorge Becali
ce socotește omul a fi bogăţia lui, de fapt
nu-i aparţine. La întrebarea unui bogat: „Şi
pe cine nedreptăţesc prin aceea că strâng
la piept cele ale mele?”, Sfântul Vasile cel
Mare răspunde lămurit: „Care ale tale? De
unde le-ai luat pe acestea când ai intrat în
viaţă?... Nu gol ai ieșit din pântece? Nu gol,
iarăși, te vei întoarce în pământ? Deci cele
ale tale de acum de unde sunt? Dacă spui
că prin tine însuţi le ai, ești fără-de-Dum-
nezeu, fiindcă nu cunoști pe Ziditorul, nici
nu dai mulţumire Dătătorului”. Tot Sfân-
tul Vasile aseamănă pe bogat cu omul care
merge să ia loc la teatru și, sosind acolo, îi
izgonește de la locurile lor pe ceilalţi spec-
tatori, socotind că cele înfăţișate spre a fi
văzute de toţi îi aparţin numai lui. Sfântul
Vasile vede starea firească a lucrurilor în
aceea că, dacă fiecare își va lua ceea ce îi
este de trebuinţă, ceea ce prisosește va ră-
mâne celorlalţi care au nevoie și, adaugă
sfântul, „dacă nimeni n-ar fi bogat, atunci
nimeni n-ar fi nevoiaș”.
Iubite frate Gheorghe, amintești în
scrisoare despre bogăţie ca dar și încer-
care; întrebi cum trebuie să lucreze omul
cu darul bogăţiei: spre bunăstarea și feri-
cirea proprie, ori spre alinarea și folosul
celorlalţi? Îţi voi răspunde tot din cuvin-
tele înţelepte ale Sfântului Vasile, care
spune așa: „Fântânile, când se golesc, mai
îmbelșugate ape curg din ele. La fel și bo-
găţia, când e stătută, nu aduce folos; însă,
când se mișcă și trece dintr-un loc în altul,
atunci folosește obștii și devine roditoa-
re... Cel ce își îngroapă bogăţia, își îngroa-
pă și inima, că unde este comoara ta, acolo
și inima”. Sfânta Scriptură, în cartea Psal-
milor, aseamănă firea bogăţiei cu apa cur-
gătoare: „Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi
inima de ea” (Psalmul 61). Este ca un șuvoi
aprig care-i mătură pe cei ce stau lângă el.
Pentru aceea, Sfântul Vasile spune că „se
cuvine ca cel ce stă departe de ea să nu
dorească bogăţia, iar cel ce stă aproape de

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 79

ea să se gândească nu cum să o strângă la
sine, ci mai degrabă să caute cum s-o îm-
partă. Vrei să ai bogăţia? N-o îngropa; că
este ca o fiară sălbatică care, atunci când
este ţinută legată, caută să fugă”; pentru
că, adaugă sfântul, „adesea, bogăţia este
ca un dezertor și trădător, fiindcă de mul-
te ori în încercări nu-l ajută pe cel ce o
are, nu-l sprijină când cade în necaz”. Ve-
dem zi de zi în lume zădărnicia bogăţiei.
Că cine din cei ce se împodobesc bogat a
80 /G
eorge Becali
putut să-și adauge vieţii o zi? Pe cine l-a
cruţat moartea pentru bogăţie? Pe cine l-a
ocolit boala pentru că are bani? „Oare ca
să strângem rele au fost lăsaţi banii?, se
întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur; oare ca
prilej de pierzanie? Dacă spre îngrămădi-
rea de nedreptăţi este bogăţia, vrednic de
milă este cel ce se îmbogăţește; iar dacă
este în slujba virtuţii, atunci nu mai intră
la mijloc răutatea, căci folosul din ea este
pus înaintea tuturor de obște”.
Trebuie sã þintim
la viaþa cea dupã Dumnezeu
Frate Gheorghe, îţi scriu spusele aces-
tea ale Părinţilor Bisericii nu cu gând de
dojană. Noi înșine și mulţi alţii pot da
mărturie că frăţia ta, „văzând naufragiul
altora, ai învăţat să-ţi faci ţie liman”, ca
să folosesc un cuvânt al Sfântului Ioan
Gură de Aur, adică ai înţeles că nimeni
din noi nu este stăpân peste bogăţie, ci
doar ne folosim de ea toţi; și ai dovedit că
ţintești viaţa cea înaltă, cea după Dumne-
zeu, pentru care se cuvine creștinului să
se dezgolească de feluritele patimi prin
care se spurcă sufletul, dar și să izbutească
să se lepede de grija lucrurilor materiale,
care foarte mult abat sufletul de la calea
aceasta. Spunea un înţelept antic: „Cât de
puţine sunt nevoile noastre reale, și cât de
nesfârșite cele închipuite”.
Întrebi iarăși în scrisoarea ta: „Se poa-
te ca omul să piardă toate darurile lui
materiale într-un mod neașteptat, sau să
nu se mai poată folosi de ele în întregime,
așa cum pătimesc și eu acum. Cum trebu-
ie să înţeleg voia lui Dumnezeu în acest
caz?” Fără a putea da un răspuns lămurit,
căci Dumnezeu lucrează tainic, gândesc
că, în situaţia aceasta, trebuie să-l avem
în faţa ochilor pe dreptul Iov, care, pentru
a-i încerca credinţa, a îngăduit Dumnezeu
să rămână nu numai gol de orice averi, dar
și fără copii, și plin de bube, și izgonit din-
tre oameni pe mormanul de gunoi, și ocă-
rât de femeia lui și de cunoscuţi. În toată
acestă ispită, Iov nu s-a depărtat nicio
iotă de Dumnezeu, pe care Îl binecuvân-
ta, zicând că El a dat, El a luat. Gândesc,
de asemenea, că situaţia aceasta poate fi o
preînștiinţare spre o chemare către ceva
mai înalt, către acea poruncă a Domnului
înscrisă în Evanghelia Sa: „Dacă voieşti să
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 81
Dreptul Iov pe grămada de gunoi

82 /George Becali
fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o
săracilor şi vei avea comoară în cer; după
aceea, vino şi urmează-Mi”.
Cu gândul că împlinirea acestei porun-
ci se va fi înfiripat în mintea frăţiei tale,
până ce va crește și va rodi, doresc doar să
adaug, privitor la bogăţie, sfaturile Sfân-
tului Apostol Pavel din întâia sa epistolă
către Timotei: „Şi, în adevăr, buna-cinsti-
re este mare câştig, dar atunci când ea se
îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am
adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu pu-
tem să scoatem ceva din ea afară; ci, având
hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi
îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească,
dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în
multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca
unele care cufundă pe oameni în ruină şi
în pierzare. Că iubirea de argint este ră-
dăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-
o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi
s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o,
omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi
urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dra-
gostea, răbdarea, blândeţea. Celor bogaţi
în veacul de acum porunceşte-le să nu se
semeţească, nici să-şi pună nădejdea în
bogăţia cea nestatornică, ci în Dumneze-
ul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre
îndulcirea noastră, să facă ce e bine, să se
înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să
fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună
temelie în veacul viitor, ca să dobândeas-
că, cu adevărat, viaţa veşnică”.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 83
Sensul vieþii creştine – dobândirea
harului Duhului Sfânt
O altă frământare pe care ne-o așterni
în scrisoare privește harul lui Dumnezeu
și lucrarea lui în om. Răspunsul la șirul
întrebărilor frăţiei tale îl vom afla iarăși
în Sfintele Evanghelii. Acestea ne spun că
„harul și adevărul au venit prin Iisus Hris-
tos”, că este harul lui Dumnezeu revărsat în
lume prin Fiul Său în Duhul Sfânt. Așadar,
harul este lucrarea iubitoare (numită de
teologi și energie) a Sfintei Treimi înspre
lume. Sfântul Apostol Pavel concentrează
această lucrare treimică în cuvintele din
Epistola a II-a către Corinteni: „Harul
Domnului Iisus Hristos și dragostea lui
Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh
să fie cu voi toţi”. Noi, creștinii drept-slă-
vitori, primim harul lui Dumnezeu în Tai-
na Botezului și în cea a Mirungerii, Taine
care ne duc apoi la împărtășirea cu Însuși
84 /G
eorge Becali
Izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos,
în Taina Euharistiei. Toate acestea le pri-
mim în dar, nu pentru vreun merit al nos-
tru, și suntem datori ca întreaga viaţă să
lucrăm cu această putere ce se sădește în
noi prin chemarea numelui lui Iisus Hris-
tos și împărtășirea de El în sfintele Taine.
Lucrul acesta îl și făgăduim la momentul
împărtășirii, când spunem: „Paharul mân-
tuirii voi lua și numele Domnului voi che-
ma”. Înţelegem de aici, lămurește sfântul
Ioan Gură de Aur, „că amândouă acestea
trebuiesc: și voinţa noastră, și aplecarea
lui Dumnezeu către noi. Că nici nu se dă
dumnezeiescul har celor ce nu au voinţa
cea bună, nici firea omenească nu poate
dobândi vreo virtute fără ajutorul de sus”.
Din partea noastră, se cere ca, pentru păs-
trarea în noi a harului dăruit la Botez, să
chemăm numele cel sfânt al Domnului și
să păzim poruncile Lui, să păstrăm cură-
ţia hainei Botezului. Sfântul Apostol Pavel
le spune efesenilor: „Harul fie cu toţi care
iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos
întru curăţie”, iar lui Tit: „Harul mântui-
tor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oa-
menilor învăţându-ne pe noi să lepădăm
fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în vea-
cul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu
dreptate şi cu cucernicie; și să aşteptăm
fericita nădejde şi arătarea slavei marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hris-
tos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi,
ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi
să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor
de fapte bune”. Trebuie să fim conștienţi
că doar din dragostea fără margini a lui
Dumnezeu ni se dăruiește harul în dar, fi-
rea noastră căzută în păcat dovedindu-se
neputincioasă să se ridice la vrednicia de
a-l dobândi. Prin Iisus Hristos, Dumne-
zeu ne ridică din adâncul căderii la înălţi-
mile harului. Iată cum explică Apostolul
Pavel: „Dar nu este cu greşeala cum este
cu harul; căci dacă prin greşala unuia cei
mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui
Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra
celor mulţi, prin harul unui singur om, Ii-
sus Hristos. Şi ce aduce darul nu seamănă
cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci
judecata dintr-unul duce la osândire, iar
harul din multe greşeli duce la îndrepta-
re. Căci, dacă prin greşala unuia moartea
a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult
cei ce primesc prisosinţa harului şi a da-
rului dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin
Unul Iisus Hristos”.
Când stăpânul își iubește foarte tare
sluga, îi dă și haina de pe el. Așa și Dom-
nul Hristos, pentru că iubește atât de tare
firea noastră, o îmbracă cu veșmântul ha-
rului Său. Darurile pe care le fac oamenii
poartă de obicei numele lor: darul unui
boier se cheamă boieresc; cel al unui rege
se cheamă regesc. Iar darul (harul) Mân-
tuitorului se cheamă mântuitor. Dacă da-
rul făcut de om se răsfrânge doar asupra
aproapelui său, darul făcut de Dumnezeu
se răsfrânge asupra a tot omul; și harul pe
care îl dă Dumnezeu nu are măsură, „căci
harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 85
Sfântul Efrem Sirul

tuturor oamenilor” (Tit 2, 11). Dumnezeu a

rânduit, spune Sfântul Efrem Sirul, ca fie-
care să primească acest dumnezeiesc har
potrivit voinţei pe care o arată în a se oste-
ni și a se lupta pentru creșterea în virtute,
potrivit credinţei cu care se luptă, potrivit
dragostei pe care o arată, potrivit cu mă-
sura cu care păzește poruncile trupește
și sufletește. Prin acestea, omului i se
dă de către Duhul harul care îi înnoiește
duhovnicește mintea și îl urcă la măsura
vârstei duhovnicești desăvârșite. Omul
primește harul când îl cere slobozit de pa-
timi. Harul aduce în om înţelepciunea și
cunoștinţa, și organul care le primește pe
acestea este mintea curăţită de orice ţine
de simţuri.
Sfântul Ioan Gură-de-aur îndeamnă să
ne silim să primim în minte harul dum-
nezeiesc, ca să nu fim batjocoriţi de dia-
voli; să avem grijă să nu-l întristăm și să
ne părăsească; să-l cinstim ca pe un în-
văţător nevăzut, ca nu cumva, plecând el,
să orbecăim în întuneric. Să nu pornim la
luptă fără el, ca să nu murim rușinaţi; că,
dacă harul nu este cu noi, nu vom pricepe

86 /George Becali
viclenia șarpelui. Să avem harul ca pe un
frate, ca să ne arate calea spre Tatăl. Dacă
îl vom avea de frate, harul ne va face fii
ai Celui preaînalt. Harul biruiește toate
năvălirile duhurilor nevăzute, de aceea,
asupra aceluia care îl are, ele nu au nicio
înrâurire.
Ţinând în minte aceste cuvinte, frate
Gheorghe, e lucru de căpetenie să știm că
harul dumnezeiesc nu constrânge, ci în-
deamnă, fiindcă firea noastră e stăpână pe
voinţa ei. Dacă omul face rele îndemnat de
satana, nu este judecat satana în locul lui, ci
omul însuși este pedepsit și osândit, ca unul
care a ascultat de rău prin voia proprie.
Cei care voim cu adevărat să plăcem
lui Dumnezeu și să primim de la El harul
ceresc, și să sporim și să ne desăvârșim
în Sfântul Duh, suntem datori să lucrăm
toate virtuţile, după cuvântul psalmului:
„Pentru aceasta spre toate poruncile Tale
m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am
urât” (Psalmul 118). Cel ce stăruie în ru-
găciune și se silește pe sine și se luptă să
izbutească acest lucru și va deprinde acest
obicei bun, când cere de la Domnul, Dom-
nul va sădi și va crește în el harul Duhului,
iar harul acesta se va odihni în smerenia
și în celelalte virtuţi ale lui și îl va învăţa
dragostea adevărată, blândeţea adevărată,
smerenia adevărată, care nu cade nicioda-
tă; că unde poate să cadă cel ce se află mai
prejos decât toţi?
Nădăjduiesc ca aceste puţine cuvin-
te ale Părinţilor Bisericii așternute aici,
care privesc frământările și întrebările
tale, să te folosească și să te apropie mai
mult de Dumnezeu. Din locul nevoinţei
noastre Îl rugăm pe Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, Cel Ce împreună pătimește
cu cei strâmtoraţi, să vadă râvna ta în a-I
deschide ușa inimii tale și a-L cunoaște
și să intre în cămara inimii și a sufletului
tău, s-o cureţe și să-și facă sălaș într-însa
în veci.
Cu dragoste în Hristos,
Ieromonahul Atanasie
Dicheul schitului românesc Prodromu
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 87
Despre Credinþa în Dumnezeu
Către părintele Dosoftei, Chilia
Sfântului Artemie, Schitul Lacu
Părinte, mă gândesc adesea la sfaturi-
le pe care mi le-aţi dat pe când veneam în
Sfântul Munte, mai ales la ultima întâl-
nire pe care am avut-o la Schitul Lacu la
Trapeză. M-au ajutat mult şi nu de puţine
ori m-am folosit de ele, deşi nu pot spune
că am avut răgazul să vorbim prea mult.
Acum, că sunt oarecum mai liniştit şi mai
cu frică de Dumnezeu, de vreme ce mă
simt mai aproape de El, mulţime de gân-
duri îmi vin, unele pe teme de credinţă,
altele privind viaţa noastră în lumea asta
înşelătoare, care ne face să uităm de Îm-
părăţia lui Dumnezeu. Profit de aceste
momente ca să vă pun câteva întrebări,
aşteptând cu nerăbdare răspunsurile
sfinţiei voastre. Pentru că tema pe care aţi
88 /George Becali
abordat-o atunci era despre puterea şi im-
portanţa credinţei în viaţa noastră, m-am
gândit să vă rog să mă lămuriţi mai bine
privind unele aspecte ale credinţei.
Trăim, părinte, vremuri tulburi, încât
mult ne este încercată credinţa. Iar dacă
credinţa noastră nu ne e tare, ușor ne pu-
tem rătăci, ușor putem ceda ispitelor. Cum
putem, Părinte, să dobândim credinţă
tare? Cum să facem să ne sporim credin-
ţa? Cum, în ce fel îl ajută pe om o credinţă
tare și lucrătoare? Ce m-aș face eu aici, în
închisoare, dacă mi-ar slăbi credinţa în
Dumnezeu?
Dar uneori ne pot veni gânduri de ne-
credinţă și ne slăbește încrederea în pur-
tarea de grijă a lui Dumnezeu. Cum să le
alungăm? Când simţim nesiguranţă, stres,
se întâmplă aceasta pentru că ne slăbește
credinţa, încrederea că Dumnezeu ne
poartă de grijă? Cum să facă omul să do-
bândească o credinţă neclintită, să se asi-
gure la Dumnezeu?
Părinte, există vreo legătură între cre-
dinţă și dragoste? Adică, mă gândesc eu că
trebuie să cred în Dumnezeu ca să pot să-L
iubesc, nu? Și pe urmă, iubind pe Dumne-
zeu, îl iubesc și pe aproapele și lucrez cre-
dinţa prin dragostea de aproapele, dragoste
care naște jertfa, renunţarea la sine. Adică
cred eu că lucrurile sunt legate între ele.
Când omul crede în el însuși, își crede
gândului său, are încredere în sine, atunci
slăbește încrederea în Dumnezeu. Ne mai
poate ajuta Dumnezeu atunci?
Părinte, aș vrea să vă întreb cum să ne
manifestăm credinţa în mod concret? Ce
trebuie să facem? Căci ce folos aduce o
credinţă nelucrătoare?... Doar credinţa
fără fapte este moartă! Și cum se întâm-
plă, părinte, că unii oameni credincioși
își pierd credinţa, devin sectari sau chiar
atei? Oare cum poate să-l înșele vrăjmașul
pe om atât de mult?
Și cum am putea să-i ajutăm pe cei
necredincioși să cunoască adevărul cre-
dinţei? Să se împărtășească și ei de roa-
dele unei credinţe adevărate și lucrătoare?
Părinte, mai mă frământă și acest lu-
cru: dacă eu cred și aproapele nu crede,
este bine să caut să-l conving și pe el? Că,
atunci când apuci să guști din mierea cre-
dinţei, parc-ai vrea să guste și altul, să se
îndulcească, să se împărtășească și el. Eu
am încercat aici, în închisoare, să ajungă
şi alţii măcar puţin mai mult să nădăjdu-
iască în Hristos, în mângâierile Lui, de
care eu am avut parte din belşug, dar nu
ştiu în ce măsură am reuşit. Nu este uşor
să predici cuvântul lui Dumnezeu, mai
ales când încă nu ai dobândit experienţa
şi discernământul necesar.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 89
«Cred Doamne,
ajutã necredinþei mele»
Domnule Gheorghe, „credinţa vine din
auz şi auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”
(Romani 10, 17). Credinţa noastră în Dum-
nezeu se naşte şi se întăreşte în noi prin
cuvântul pe care ni-l împărtăşesc părin-
ţii Bisericii, prin citirea Sfintei Scripturi
şi a altor cărţi sfinte sau chiar prin sfa-
turile, prin călăuzirile pe care le-am pri-
mit de la bunicii sau părinţii noştri când
eram mici sau pe parcursul vieţii noastre.
Când slăbeşte credinţa, trebuie să cerem
de la Hristos, chiar de la El, ca să ne adau-
ge credinţă (Luca 17,5) şi mai trebuie să
cultivăm smerenia. Dacă suntem mândri,
credinţa noastră rămâne nelucrătoare
chiar şi atunci când credem.
Dar uneori ne pot veni gânduri de ne-
credinţă și ne slăbește încrederea în pur-
tarea de grijă a lui Dumnezeu. Cum să le
90 /G
eorge Becali
alungăm? Când simţim nesiguranţă, stres,
se întâmplă aceasta pentru că ne slăbește
credinţa, încrederea că Dumnezeu ne
poartă de grijă? Cum să facă omul să do-
bândească o credinţă neclintită, să se asi-
gure la Dumnezeu?
Se întâmplă ca Însuşi Domnul să în-
găduie venirea gândurilor de îndoială şi
necredinţă, ca să se vădească şi mai bine
intenţiile noastre şi mărimea noastră de
suflet. Spunea cuviosul Paisie Aghioritul:
„Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu.
Ştii numai de asigurarea maşinii? Asigu-
rarea lui Dumnezeu n-o ştii? Fă-ţi cruce şi,
înainte de a face orice, spune: Hristoase al
meu, Maica Domnului, ajutaţi-mă! Există,
oare, o asigurare mai mare decât încrede-
rea în Dumnezeu? Atunci când omul se
încredinţează pe sine lui Dumnezeu,
La sfat cu părintele Dosoftei şi cu ieromonahul Maxim

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 91

primeşte mereu de la Dumnezeu benzina
„super” şi automobilul lui duhovnicesc nu
se opreşte niciodată, aleargă mereu. Cât
poţi, ia aminte, roagă-te şi încredinţea-
ză-te lui Dumnezeu, şi Acela te va ajuta în
orice greutate.
Părinte, există vreo legătură între
credinţă și dragoste? Adică, mă gândesc
eu că trebuie să cred în Dumnezeu ca să
pot să-L iubesc, nu? Și, pe urmă, iubind
pe Dumnezeu, îl iubesc și pe aproape-
le, și lucrez credinţa prin dragostea de
aproapele, dragoste care naște jertfa,
renunţarea la sine. Adică cred eu că lu-
crurile sunt legate între ele.
Mai întâi este credinţa şi apoi vine dra-
gostea. Trebuie ca cineva să creadă, ca să
iubească. Nu poate iubi ceva în care nu
crede. De aceea, ca să iubim pe Dumne-
zeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Po-
trivit cu credinţa pe care o are cineva sunt
şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru
Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa
fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea
92 /G
eorge Becali
fierbinte pentru El, ca şi dragostea faţă de
chipul Lui, semenul nostru. După dragos-
tea faţă de Dumnezeu vine jerfa. Şi, când
există jertfă fără interes, atunci începe
cineva să aibă şi cercetări dumnezeieşti.
Să fac o jertfă nu pentru altceva, ci pentru
Dumnezeu. Care a făcut toate şi ne dă atâ-
tea binecuvântări.
Când omul crede în el însuși, își
crede gândului său, are încredere în
sine, atunci slăbește încrederea în
Dumnezeu. Ne mai poate ajuta Dum-
nezeu atunci?
Încrederea în sine, un sine golit de
Dum­nezeu, este cel mai mare duşman al
omului. Când omul se încrede doar în sine,
se leagă şi nu poate face nimic, sau se luptă
singur. De aici vin o mulţime dintre proble-
mele omului contemporan. Se luptă singur
săracul, până se îmbolnăveşte şi adeseori
moare fără să se mai trezească, ca să ceară
ajutorul lui Dumnezeu şi să-şi pună nă-
dejdea în El. Din punct de vedere duhov-
nicesc, când omul se încrede numai în el,
Mântuitorul Hristos dând orbului vederea

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 93

este uşor de biruit de diavol, să aibă căderi
de tot felul, pe care Domnul le îngăduie,
pentru ca omul să-şi înţeleagă neputinţele
şi să i se zdrobească eul, un eu hipertrofiat,
care nu înseamnă, de fapt, decât o gravă
boală a sufletului său. Bunul Dumnezeu
de multe ori iconomiseşte foarte înţelept
ca să realizăm şi intervenţia Sa dumneze-
iască, dar şi nereuşita pe care am suferit-o
din încrederea bolnavă pe care am avut-o
în noi înşine, uitând că puterea în cer şi pe
pământ o are Acela care ne-a adus la exis-
tenţă, Bunul Dumnezeu. Hristos, Mântu-
itorul nostru, cerea mai întâi credinţă în
puterea lui Dumnezeu şi apoi făcea minu-
nea vindecărilor. Dacă crezi în puterea lui
Dumnezeu, te vei face sănătos. Nicăieri nu
spune Evanghelia să credem în noi înşine,
cum propovăduiesc astăzi atâţia psihologi,
ci în Dumnezeu, căci El mă poate cu sigu-
ranţă ajuta sau vindeca.
Părinte, aș vrea să vă întreb cum să
ne manifestăm credinţa în mod con-
cret? Ce trebuie să facem? Căci ce folos
aduce o credinţă nelucrătoare?... Doar
94 /G
eorge Becali
credinţa fără fapte este moartă! Și cum
se întâmplă, părinte, că unii oameni
credincioși își pierd credinţa, devin sec-
tari sau chiar atei? Oare cum poate să-l
înșele vrăjmașul pe om atât de mult?
Astăzi „s-au împuţinat adevărurile de
la fii oamenilor” (Ps. 11,1-2) şi tot aşa s-au
împuţinat adevăraţii creştini în zilele
noastre. Sunt mai multe lucruri care ar tre-
bui spuse privitor la chestiunea credinţei.
Pentru ca să dobândim o credinţă lucrătoa-
re, trebuie să acordăm mai mult timp vieţii
lăuntrice, cugetării privind viaţa noastră
în faţa lui Dumnezeu şi la cele ce vor urma
după moarte. Că nu e puţin lucru să con-
ştientizezi că, prin puţină străduinţă, poţi
câştiga aici, pe pământ, bucuria vieţuirii în
Rai pentru veşnicie, sau invers, că, pentru
puţină plăcere şi desfătare, rişti să suferi
nu o mie de ani, ci pentru totdeauna în chi-
nurile iadului. Aşadar, „cugetă la poruncile
Domnului şi neîncetat te gândeşte la ele şi
El va întări inima ta” (Sirah 6,37).
Faptele sunt inima credinţei, modul
în care credinţa noastră rodeşte, căci
copacul după roade se cunoaşte. De ace-
ea, Mântuitorul spune că nu va intra
în Împărăţia Cerurilor cel care strigă
Doamne, Doamne!, ci numai cel care face
voia Tatălui Său. Iar voia se vădeşte prin
faptele vieţii noastre. Privind întrebarea
ta, frate Gheorghe, foarte rar oamenii cu
adevărat credincioşi îşi pierd credinţa,
doar când sunt înşelaţi de diavol prin
mândrie. Însă, nu de puţine ori, oameni
care se cred credincioşi ajung, după cum
spuneţi, sectari şi atei. Aceştia, cel mai
probabil, nu l-au cunoscut niciodată cu
adevărat pe Dumnezeu. Doar formal au
intrat în biserici şi s-au mulţumit doar cu
tipicul, cu cele din afară ale credinţei, nu
cu cele ce ţin de viaţa duhovnicească, de
cele ce ţin de dobândirea Duhului Sfânt
printr-o viaţă de credinţă mărturisitoare
şi de smerenie.
Și cum am putea să-i ajutăm pe cei
necredincioși să cunoască adevărul
credinţei? Să se împărtășească și ei
de roadele unei credinţe adevărate și
lucrătoare?
Trebuie să ne rugăm pentru ei, ca să-i lu-
mineze Dumnezeu, de fapt ca să primească
lumina pe care Hristos, de când a venit în
lume, o răsfrânge asupra întregii Sale creaţii,
mai ales asupra celor făcuţi după chipul Său.
Cea mai importantă rămâne însă pre-
dica vieţii noastre, adică măsura în care
noi înşine trăim credinţa şi o mărturisim
prin faptele noastre. Dacă noi suntem
smeriţi, îi vom atrage şi pe alţii la sme-
renie, adică la a urma calea lui Hristos.
Dacă noi suntem dăruitori, vom birui în
ceilalţi duhul lăcomiei; dacă vom fi blân-
zi, vom îmblânzi şi animalele sălbatice,
nu numai pe aproapele nostru, care, să-
racul, este chinuit de duhul mâniei. Şi,
bineînţeles, dacă ne vom jertfi pentru cei-
lalţi, luptând pentru adevăr, vom atrage
şi pe alţii pe această cale mântuitoare, a
celor care-şi iau crucea şi-I urmează lui
Hristos.
Aşadar, după cum spune Sfântul Apos-
tol Pavel către Timotei: „ca întru toate să
te faci pildă creştinilor, cu cuvântul, cu
purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu cre-
dinţa şi cu curăţia” (I Timotei 4,12).
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 95
 Părinte, mai mă frământă și acest
lucru: dacă eu cred și aproapele nu
crede, este bine să caut să-l conving și
pe el? Că, atunci când apuci să guști
din mierea credinţei, parc-ai vrea să
guste și altul, să se îndulcească, să se
împărtășească și el. Eu am încercat
aici, în închisoare, să ajungă şi alţii
măcar puţin mai mult să nădăjduias-
că în Hristos, în mângâierile Lui, de
care eu am avut parte din belşug, dar
nu ştiu în ce măsură am reuşit. Nu este
uşor să predici cuvântul lui Dumne-
zeu, mai ales când încă nu ai dobândit
experienţa şi discernământul necesar.
Domnule Gheorghe, cu cei care nu cred
trebuie să ne purtăm cu dragoste şi cu blân-
deţe, căci, prin aceste două mari virtuţi, pe
mulţi îi putem aduce la Hristos, după mărtu-
ria Sfântului Efrem Sirul, care zice: „Chipul
de a aduce pe toţi la Hristos este numai al
dragostei şi al blândeţii”. În Pateric găsim un
cuvânt al Sfântului Macarie cel Mare, care
96 /G
eorge Becali
spune că numai cu câteva cuvinte vorbite cu
dragoste şi blândeţe a întors la credinţa în
Hristos pe un slujitor idolesc pe care, apoi, şi
călugăr, şi ucenic l-a făcut. Aşadar, chemarea
celorlalţi la Hristos trebuie făcută în duhul
libertăţii, că Dumnezeu este persoană iubi-
toare şi nu vrea siluirea voinţei omeneşti. Ce
dragoste mai este aceea care se face cu sila?
Aşadar, acest Dumnezeu trebuie mărturisit
prin faptele şi cuvintele noastre, Dumnezeul
libertăţii şi Al dragostei.
Domnule Gheorghe, iubite frate în
Hristos, noi ne rugăm ca Domnul să vă
facă cât mai uşoară perioada aceasta de
recluziune, departe de cei dragi sufletului
dumneavoastră. Avem nădejdea că veţi re-
veni cât mai curând nu numai în familie,
ci şi în Grădina Maicii Domnului, Sfântul
Munte Athos.
Vă îmbrăţişează cu dragoste în Iisus
Hristos părinţii chiliei noastre!
Părintele Dosoftei
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 97
98 /G
eorge Becali
Despre boalã
Către părintele Dosoftei,
Chilia Sfântului Artemie,
Schitul Lacu
Mulţumesc mult, părinte, pentru
răspunsul la ultima mea scrisoare. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, sunt bine. Vă
mulţumesc pentru rugăciuni. Mi-au fost
de mare folos. Parcă fiecare scrisoare pe
care o primesc din Sfântul Munte este ca
o treaptă către o altă înţelegere a vieţii în
Hristos şi, nădăjduiesc, a mântuirii mele.
Astăzi a fost o zi foarte plină. Am vorbit
acasă şi m-am bucurat că toţi sunt bine.
Acum e mult necaz, multă boală şi neno-
rocire în lume. Aud tot mai des de bolnavi
de cancer. Primesc multe scrisori de la
oameni şi mi-este şi greu să le parcurg,
că este tare multă suferinţă şi eu mă simt
neputincios să-i ajut. Mi-a spus cineva că
sunt mulţi copii în spitale care suferă de
boala asta îngrozitoare. Unul vrea trans-
plant de măduvă, altul vrea să se opereze
pe creier şi, din toţi cei care le fac, puţini
scapă cu viaţă.
Mă doare inima când aud toate acestea.
Şi uneori îmi vin gânduri ca să cârtesc. Mă
întreb de ce unii oameni sunt foarte bol-
navi, suferă prin spitale, în timp ce alţii
sunt puternici și pleznesc de sănătate?
Parcă îţi vine să și cârtești la gândul că nu
poţi să te bucuri așa ca alţii. Unii se bucură
de libertate, în timp ce alţii sunt închiși,
așa cum sunt și eu acum. Din păcate, aşa
facem noi, oamenii, cârtim când suferim
de ceva; ne răzvrătim, ni se pare că avem
o cruce foarte grea de purtat. Ce să facem,
Părinte, ca să nu cârtim? Cum să facem
să răbdăm boala, că vreau şi eu să le zic la
unii şi la alţii, dar nu ştiu ce să le zic?
Ştiu că nimic nu se face fără ştirea lui
Dumnezeu. Dar şi dacă ştiu aceasta, o
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 99
mulţime de gânduri şi întrebări îmi vin
în minte şi, ca să mă păzesc să nu păcă-
tuiesc din neştiinţă, vreau să vă rog să-
mi vorbiţi despre boală şi rostul ei în
mântuirea noastră. Că un rost trebuie să
aibă, că altfel nu lăsa Dumnezeu boala pe
pământ.
Când suntem bolnavi trebuie să căutăm
cu tot dinadinsul să ne restabilim sănăta-
tea sau să ne rugăm să se împlinească voia
lui Dumnezeu? Cum îi este mai de folos
omului, să fie sănătos sau bolnav?
Părinte, dar oare este vreo legătură în-
tre trupul care se îmbolnăvește și suflet?
Când trupul suferă de boală, sufletul și el
suferă? Adică sufletul se întristează odată
cu trupul?
Dar, mă gândesc, sufletul poate și el să
fie bolnav? Cum poate să se îmbolnăveas-
că sufletul? Şi cum știe cineva când și dacă
este bolnav sufletește? Care sunt semnele
bolii sufletești? Boala trupească uneori
se vindecă, alteori nu și omul moare. Dar
boala sufletească se vindecă?
100 /G
eorge Becali
Când omul e bolnav, Părinte, e bine să
se bucure sau să se întristeze? Câteodată,
când sufăr de vreo boală, deși trupește mă
chinuiesc, simt în sufletul meu o bucurie,
ceva care îmi dă putere să rabd boala, să
mă bucur. Dar, dacă am vrea să ne îndul-
cim puţin boala, s-o facem mai suporta-
bilă? Ce ar trebui să facem? Mai putem,
oare, să ne rugăm când trupul suferă și-l
doare? Putem să ne alinăm? Să o înfrun-
tăm cu bărbăţie? Ajută, oare, la ceva să ne
văităm?
Iertaţi-mă că vă mai îngreunez şi eu cu
atâtea întrebări şi nelămuriri, dar dacă
acum, când am timpul să cuget la toate
acestea, nu mă voi lămuri, când voi mai
avea răgazul să cunosc cele ce sunt de fo-
los sufletului meu pentru viaţa veşnică în
Împărăţia lui Dumnezeu pentru care am
fost creaţi?
Vă rog să nu mă uitaţi în rugăciunile
sfinţiilor voastre.
Gheorghe Becali
Suferinþa, poartã cãtre cer
Domnule Gheorghe, mă bucur că sun-
teţi bine, dar şi mai mult ne bucurăm că
gândurile dumneavoastră sunt adunate în
jurul înţelesurilor duhovniceşti ale vieţii
omului pe pământ. Căci aceasta ne arată
în măsura cea mai mare apropierea noas-
tră de Hristos, cugetarea la raţiunile pe
care Domnul le-a pus în creaţia Sa şi prin
care încearcă să-l mântuiască pe om.
Ştiu că nimic nu se face fără şti-
rea lui Dumnezeu. Dar, şi dacă ştiu
aceasta, o mulţime de gânduri şi
întrebări îmi vin în minte şi, ca să
mă păzesc să nu păcătuiesc din ne-
ştiinţă, vreau să vă rog să-mi vorbiţi
despre boală şi rostul ei în mântuirea
noastră. Că un rost trebuie să aibă,
că altfel nu lăsa Dumnezeu boala pe
pământ.
Privind problema bolii, să ascultăm ce
zice Iov, omul care a suferit cel mai mult
pe pământ, dar care s-a bucurat de da-
rurile lui Dumnezeu în aceeaşi măsură.
Aşadar, el spune: „Omul este născut pen-
tru suferinţă” (Iov 5, 7). Suferinţele sunt
în primul rând urmări ale păcatelor, ale
păcatului care a pătruns în lume odată cu
căderea lui Adam. Dar suferinţele sunt şi
pedepse pentru păcatele noastre, după
cum ne arată Sfânta Scriptură (Levitic 26,
24-28). Însă nu trebuie să uităm că sufe-
rinţa poate veni şi numai pentru a se cură-
ţa omul şi a se apropia de Dumnezeu. Căci
ce este mai important decât Împărăţia Ce-
rurilor, unde însă nu se poate intra ca la
bal. Omul, fără suferinţă, greu îşi cunoaşte
măsura, greu se poate smeri. Crucea însăşi
este semnul cu care se mântuieşte omul,
căci Însuşi Dumnezeu a purtat-o pentru
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 101
păcatele noastre şi numai prin ea putem
să ne mântuim.
Prin urmare, boala este de folos omului
dacă o primeşte cu răbdare şi mulţumire,
curăţind sufletul şi mântuind omul. Se
vede uşor cum astăzi, datorită înmulţirii
păcatelor, s-au înmulţit şi bolile, deşi şti-
inţa şi medicina au înaintat atât de mult.
Pentru unii, boala este mântuitoare, toc-
mai pentru că prin ea se smeresc şi cunosc
dragostea fără margini a lui Dumnezeu,
dar, pentru alţii, boala nu le este de niciun
folos aici, căci mai mult se înrăiesc, pentru
că în viaţa lor nu l-au cunoscut pe Dum-
nezeu şi toate relele pe care le păţesc le
atribuie Domnului, uitând să se cerceteze
mai bine şi să vadă că pentru păcatele lor
le-a venit boala, pentru lăcomie şi slavă
deşartă, pentru desfrânare şi mânie, pen-
tru blestemele pe care le-au atras asupra
lor, pentru nedreptăţile făcute celorlalţi
oameni.
Mă doare inima când aud toate
acestea. Şi uneori îmi vin gânduri
ca să cârtesc. Mă întreb de ce unii
102 /George Becali
oameni sunt foarte bolnavi, suferă
prin spitale, în timp ce alţii sunt pu-
ternici și pleznesc de sănătate? Par-
că îţi vine să și cârtești la gândul că
nu poţi să te bucuri așa ca alţii. Unii
se bucură de libertate, în timp ce al-
ţii sunt închiși, așa cum sunt și eu
acum. Din păcate, aşa facem noi, oa-
menii, cârtim când suferim de ceva;
ne răzvrătim, ni se pare că avem o
cruce foarte grea de purtat. Ce să fa-
cem, Părinte, ca să nu cârtim? Cum
să facem să răbdăm boala, că vreau şi
eu să le zic la unii şi la alţii, dar nu
ştiu ce să le zic?
În anul 1992, am fost la Cuviosul Pai-
sie Aghioritul şi i-am vorbit despre bolile
mele, cerându-i un sfat. Atunci mă durea
tare rău stomacul. Părintele s-a uitat în
ochii mei şi mi-a spus că nu avea un plă-
mân, că avea cancer la colon. Era foarte
bolnav, dar, cu toate acestea, primea lume
toată ziua şi făcea nevoinţă de bunăvoie,
se aducea jertfă lui Hristos din dragoste
pentru El, în timp ce cumplitele boli de
Mântuitorul Hristos vindecând pe soacra lui Petru

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 103

care suferea le primea cu multe mulţu-
miri şi dădea Slavă lui Dumnezeu pentru
ele. Spunea durerii: „Tu cu treaba ta şi eu
cu a mea” şi continua să se roage. Cu toate
că suferea mai mult decât toţi ceilalţi, el
era cel care îi mângâia pe cei care îl vizitau
ca să se plângă de cine ştie ce necaz sau
boală. Aşadar, ca să nu cârtim, trebuie să
avem credinţa că boala ne este rânduită
de Dumnezeu spre mântuire, iar nu spre
osândă veşnică. După cum spune Mântui-
torul: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi
sufletele voastre” (Luca 21, 19) sau „Cel ce
va răbda până la sfârşit, acela se va mân-
tui” (Matei 24, 13). Pentru că nu există altă
cale de mântuire decât prin cruce, prin su-
ferinţă, prin răbdare, prin jertfă.
Şi să mai ştiţi, domnule Gheorghe, că
pe cine iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei
12,6). După cum spunea Sfântul Porfirie,
„secretul în boală este să te lupţi pentru
a dobândi harul lui Dumnezeu”. Pe oame-
nii care sunt foarte bolnavi Dumnezeu îi
iubeşte şi le pregăteşte un loc cu muceni-
cii, dacă rabdă fără cârtire şi-L slăvesc pe
Domnul cerând mila Lui. Cei ce pleznesc
104 /G
eorge Becali
de sănătate să dea slavă lui Dumnezeu
pentru acest dar şi să facă cât mai multe
fapte bune, ca să nu ajungă şi ei bolnavi.
Eu, însă, cred că este mult mai important
să te bucuri veşnic în Împărăţia Cerurilor
decât să nu suferi aici, pe Pământ, câteva
zeci de ani.
Domnule Gheorghe, Dumnezeu îi iu-
beşte pe cei milostivi, dar îi şi ceartă.
Închisoarea poate fi socotită o expresie
tainică a pedagogiei lui Dumnezeu, cunos-
cută numai de El şi de sfinţii Lui, primi-
tă pentru vindecarea unei boli sufleteşti.
Pentru că, închişi fiind, nu ne rămâne de-
cât libertatea cea de sus, către cele cereşti,
pe care nu ne-o poate îngrădi nimeni.
Părinte, dar oare este vreo legătu-
ră între trupul care se îmbolnăvește
și suflet? Când trupul suferă de boală,
sufletul și el suferă? Adică sufletul se
întristează odată cu trupul?
Domnule Gheorghe, sunt două feluri de
boli: boala trupească şi boala sufletească.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 105
Boala sufletească este asociată cu mus-
trarea de conştiinţă şi aduce întristarea,
deznădejdea, mânia, ura, sentimentul ne-
siguranţei, anxietăţile şi depresiile. Spune
Sfântul Porfirie: „De ce ne îmbolnăvim?
Pentru că ne întristăm. Şi de ce ne întris-
tăm? Pentru că păcătuim. Dacă Îl lăsăm
pe Hristos să locuiască în sufletul nostru,
atunci vor dispărea şi păcatul, şi întrista-
rea, şi boala”.
Dar, mă gândesc, sufletul poate și el
să fie bolnav? Cum poate să se îmbol-
năvească sufletul? Şi cum știe cine-
va când și dacă este bolnav sufletește?
Care sunt semnele bolii sufletești?
Boala trupească uneori se vindecă,
alteori nu, și omul moare. Dar boala
sufletească se vindecă?
Da, oricare păcat făcut cu trupul este ca
o pată pe haina sufletului, după cum ne în-
vaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Căci
fiecare om se străvede ca dintr-o haină din
purtarea lui în viaţă, fie că e drept, fie ne-
drept. Cel dintâi are viaţa virtuoasă ca o
106 /George Becali
cămaşă curată, celălalt are viaţa mânjită
prin faptele rele. Dar, poate şi mai bine,
cămaşa mânjită de trup este deprinderea
şi dispoziţia conştiinţei, care dă sufletului
o anumită formă prin amintirile lăsate de
imboldurile faptelor sale pornite din trup.
Această deprindere văzând-o sufletul ca
pe o cămaşă mereu în jurul său, se umple
de putoarea patimilor” (Răspunsuri către
Talasie). O boală sufletească este şi mân-
dria. Mândria este rădăcina şi izvorul a
tot păcatul. Mândria este maica tuturor
fărădelegilor, „pierdere a tuturor bunătă-
ţilor” (Sfântul Irineu de Lugdunum). Boa-
la sufletească se vindecă prin spovedanie,
prin Sfânta Împărtăşanie şi prin lucrarea
virtuţilor. De pildă, dacă avem mândrie,
să ne luptăm, să ne smerim tot timpul. Că
smerenia este harul tuturor virtuţilor, iar
mândria estre împiedicarea tuturor fapte-
lor bune şi pricina răutăţilor.
Când suntem bolnavi, trebuie să
căutăm cu tot dinadinsul să ne resta-
bilim sănătatea, sau să ne rugăm să
se împlinească voia lui Dumnezeu?
 Sfântul Porfirie spunea: „Să nu-l rogi
pe Dumnezeu să-ţi ia bolile şi nici să nu-L
sileşti la aceasta prin rugăciunile tale, ci
să stărui cu multă răbdare şi smerenie şi
vei vedea că mult te vei folosi. Roagă-te
şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător”.
Părintele socotea că bolile sunt o mare bi-
necuvântare a lui Dumnezeu. Dacă omul
se leapădă de cunoaşterea cea lumească a
doctorilor şi se lasă pe sine în voia Dom-
nului, atunci Pronia Cerească vine şi îl
tămăduieşte. Trebuie să ne lăsăm total în
voia Lui. Aşadar, dacă avem sănătate, să
mulţumim Domnului, iar, dacă suntem
bolnavi, să răbdăm cu bucurie şi mult har
vom primi.

Când omul e bolnav, Părinte, e bine

să se bucure, sau să se întristeze? Câ-
teodată, când sufăr de vreo boală,
deși trupește mă chinuiesc, simt în
sufletul meu o bucurie, ceva care îmi
dă putere să rabd boala, să mă bucur. oare, să ne rugăm când trupul suferă
Dar, dacă am vrea să ne îndulcim pu- și-l doare? Putem să ne alinăm? Să o
ţin boala, s-o facem mai suportabilă? înfruntăm cu bărbăţie? Ajută, oare, la
Ce ar trebui să facem? Mai putem, ceva să ne văităm?

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 107

 Mai întâi, să avem credinţă că suferin-
ţa, de orice fel ar fi ea, ne este rânduită
de Dumnezeu, Tatăl nostru Cel Ceresc,
spre mântuire, iar nu spre osândă veş-
nică. Apoi, trebuie să primim suferinţa
cu răbdare şi cu mulţumire. Iar răbdarea
noastră trebuie însoţită de cuvioşie şi în-
frânări, să fie însoţită de bucurie şi nădej-
de. Biserica alină şi vindecă suferinţele
oamenilor prin tot felul de rugăciuni că-
tre Dumnezeu, cea mai importantă rugă-
ciune şi slujbă pentru bolnavi fiind Taina
Sfântului Maslu.
Putem să le înfruntăm cu bărbăţie când
cugetăm la patimile Domnului nostru Ii-
sus Hristos şi ale tuturor sfinţilor Lui, prin
cercetarea celor ce sunt în suferinţe mai
grele decât ale noastre şi prin cugetarea la
fericirea cea din rai. Văitatul nu ne ajută la
nimic. Mai bine zicem: „Doamne miluieş-
te!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, milu-
ieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Mai este un lucru pe care am vrea să
vi-l împărtăşim. Este de mare folos să ne
aflăm tot timpul într-o lucrare. Aceasta ca
să nu afle diavolul ocazia să ne ispitească.
108 /G
eorge Becali
Aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi, că mintea
omului este într-o continuă mişcare, iar,
dacă nu o preocupăm cu cele de folos su-
fletului, atunci în mod foarte probabil va fi
atrasă, ne va fi furată de diavol.
Închei această scrisoare, domnule
Gheorghe, cu gândul că, dacă ar cunoaşte
bolnavii folosul pe care-l aduce sufletului
boala, în chip minunat suferinţa lor ar fi
uşurată de Domnul, prin Care, cu mângâ-
ierea Duhului Sfânt pe care o aduce su-
fletului, toată durerea cea trupească este
biruită. Astfel i se deschid omului orizon-
turile unei alte vieţi, cea duhovnicească,
care nu va avea sfârşit în Împărăţia lui
Dumnezeu. Domnul este Cel Care mân-
gâie, iar, dacă nădăjduim întru El, nu vom
fi niciodată lipsiţi de bunătăţile Sale cele
dumnezeieşti, în faţa cărora păleşte orice
plăcere şi desfătare lumească.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să
vă întărească, astfel încât să ieşiţi din în-
chisoare curăţit şi luminat precum aurul
din topitoare!
Părintele Dosoftei cu obştea
Despre încercãri
Către părintele Pimen Vlad,
chilia „Intrarea Maicii Domnului
în Biserică”, Schitul Lacu
Mă gândesc, părinte Pimen, de multe
ori la timpul pe care l-am petrecut împreu-
nă în Sfântul Munte. Acolo lucrurile toate
par mai uşor de înţeles şi parcă şi încercă-
rile sunt altfel. Când ajung acolo, parcă o
pânză mi se ia de pe ochi şi mi se schimbă
gândirea. Plecam cu un gând din Sfântul
Munte, însă, de multe ori, când ajungeam
acasă, după ceva vreme, mă luam cu altele
şi uitam adesea, pierdeam acel entuziasm
de a-mi schimba viaţa. Acum a venit peste
mine încercarea aceasta cu temniţa, pen-
tru care mulţumesc lui Dumnezeu. Dar
de gânduri tot nu scap. Ele vin şi pleacă.
Aşa că m-am gândit să vă pun câteva între-
bări, cu nădejdea că veţi găsi timpul să-mi
răspundeţi.
Părinte, mă frământă adesea gândul că
omului, în călătoria lui prin lume, multe îi
e dat să pătimească. Trăiește printre oa-
meni, nu izolat, nu e singur, are nevoie de
alţi oameni care să-i umple viaţa, dar… În
aproapele găsește și prieteni, și dușmani,
și binele, și răul, și omul trebuie să cântă-
rească și să aleagă binele.
Multe pătimim noi în viaţa asta pe pă-
mânt. Căci nu toate ne sunt prielnice în
viaţă. Am auzit de multe ori că toate ni le
rânduiește Dumnezeu spre folosul nostru,
dar uneori parcă prea mi se par grele în-
cercările, parcă de nesuferit, peste pute-
rea noastră.
Uneori, Dumnezeu îi trimite omului
încercări grele, cruci grele, și omul greu
le primește, greu și le asumă, vede că-i
anevoie să biruiască, îi vin gânduri: că de
ce mie, Doamne, mie care voiesc să împli-
nesc binele, că eu caut să plac Ţie, să merg
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 109
pe calea cea strâmtă și Tu tocmai mie să-
mi trimiţi așa canon? Și începe omul să
se răzvrătească, să cârtească, să se ia de
piept cu Dumnezeu, să se simtă asuprit,
copleșit și depășit, își pierde și nădejdea,
totu-i pare fără ieșire.
Dar omul trebuie să se cerceteze, să vadă
care este planul lui Dumnezeu cu el, să cau-
te să înţeleagă de ce i s-a rânduit încercarea
aceasta. De ce lui, care – îi vine gândul – e
mai bun decât alţii, și nu altora, care – din
nou ii vine gândul – sunt mai răi decât el?
Poate pentru că o încercare grea nu se
dă oricui. Nu poate oricine să treacă râul
unei încercări grele, ci numai un om pu-
ternic. Deci, poate că Dumnezeu m-a ales
pe mine, care poate sunt mai puternic, să
trec printr-o încercare grea și să devin și
mai puternic. Acesta poate că este planul
Lui cu mine și acesta este raţionamentul
pentru a înţelege și a primi încercarea,
căci totdeauna ce nu l-a doborât pe om
l-a făcut mai puternic, mai tare, cum se
spune: „Tare ca o stâncă”!... Și, în loc să
110 /G
eorge Becali
mulţumească omul pentru ce i s-a dat, să
spună: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, se apucă
să cârtească. Și atunci, dintru început po-
ziţia lui e greșită.
De ce, Părinte, pe unii îi încearcă Dum-
nezeu mai mult, pe alţii mai puţin, pe al-
ţii deloc, parc-ar fi favorizaţi? De ce are
Dumnezeu atâtea planuri cu noi, cel mai
adesea de neînţeles pentru mintea noas-
tră egoistă, care caută plăcerea în toate și
nu se-ncântă să pătimească ceva care să-i
strice bucuria vieţii?
Cum trebuie să înţelegem noi o încer-
care grea, cum să o primim? Ce trebuie
să facem când trecem printr-o încercare
mare? Oare ne este de folos răbdarea? Dar
cum să facem să dobândim răbdarea în
ispite? Căci, după cum văd acum, fiind eu
în încercare, la noi, oamenii neputincioși,
răbdarea se termină repede.
Nădăjduiesc, părinte, ca rândurile mele
să vă găsească sănătos şi să nu mă uitaţi,
vă rog, în rugăciunile părinţilor de la chilia
dumneavoastră.
«Ridicã ispitele şi nimeni nu este
carele sã se mântuiascã»
Spune proorocul David: „Nu vă nădăj-
duiţi spre boieri, spre fiii oamenilor întru
care nu este mântuire”. Greşeala noastră
este că de multe ori ne încredem în oa-
meni mai mult decât în Dumnezeu. Omul
este slab, este supus greşelii şi, de aceea,
ne dezamăgeşte de multe ori, dar Domnul
nu ne minte şi nu ne dezamăgeşte nicio-
dată. Deci toată încrederea noastră să o
avem către El. Dar asta nu înseamnă că
trebuie să fugim de oamenii care ne în-
conjoară sau să-i urâm, pentru că au slă-
biciuni şi ne fac rău. Noi nu trebuie să le
răsplătim cu aceeaşi monedă. Ci să facem
cum ne-a învăţat Hristos: „Dacă cineva te
loveşte peste obraz să-i întorci şi partea
cealaltă”, şi nu numai atât, ci să şi iubim
pe cei care ne urăsc, să ne rugăm pentru
ei, încercând să le facem bine. Dar, ca să
putem face asta, avem nevoie de ajutorul
lui Dumnezeu şi al Maicii Sale. La început
va fi foarte greu, dar cu timpul vom primi
ajutorul de sus şi vom reuşi. Şi mai trebuie
să avem în vedere că niciun fir de păr din
capul omului nu cade fără ştirea lui Dum-
nezeu. Spun Sfinţii Părinţi că, de fiecare
dată când gândul îţi fuge la persoana care
te-a supărat, te-a jignit sau ţi-a provocat o
pagubă de orice fel, forţează-te să-l consi-
deri ca pe un binefăcător, ca pe un doctor
trimis de Iisus Hristos, ca să te vindece de
nenumăratele răni pe care le ai.
Te întristezi când îţi aminteşti de cel
care ţi-a făcut rău? Acesta este semnul bo-
lii sufleteşti. Mulţumeşte-i celui care ţi-a
făcut rău şi te roagă pentru el. Gândeşte-te
că se face pricină pentru conştientizarea
bolii sufleteşti de care suferi.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 111
 Împreună cu părintele Pimen

Învaţă să primeşti încercările prin care
trec oamenii ca şi când ar fi leacuri vinde-
cătoare trimise de Domnul. Însă, dacă te
vei răzvrăti împotriva lor şi vei cârti, este
ca şi cum I-ai spune lui Hristos: „Nu vreau
să primesc leacurile Tale. Prefer mai cu-
rând să trăiesc cu bolile mele sufleteşti”.
Şi să nu uităm un lucru: pe cine iubeş-
te Dumnezeu, pe acela îl ceartă. Deci, cu
cât avem mai multe necazuri, trebuie să

112 /G
eorge Becali
ştim că Domnul le îngăduie să vină asu-
pra noastră, ca să ne curăţim de păcate şi
să ne mântuim.
Iar, ca să putem birui necazurile, avem
nevoie de smerenie. „Că Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi
le dă har.” Şi spun Sfinţii Părinţi că cel
smerit nu mai are cum să cadă, pentru că
el se vede mai jos decât toată făptura şi se
socoate mai rău decât toţi. De aceea, să
ne rugăm mereu lui Dumnezeu să ne dea
smerenie şi putere, ca să primim cu drag
toate necazurile şi ispitele care vin asupra
noastră. Iar, ca să facem răbdare în ispite,
trebuie să ne rugăm mereu. Mintea care se
roagă nu mai are timp să se gândească la
nedreptăţi şi nici să-i judece pe cei din jur.
Deci e nevoie de cât mai multă rugăciune
făcută cu smerenie.
Mintea noastră este ca o moară. În
funcţie de ceea ce i dă, aceea va şi măcina.
Dacă îi dăm gânduri de judecată, atunci în
această lucrare se va adânci. Dacă-i dăm
rugăciune şi cugetare la cele dumneze-
ieşti, atunci moara minţii noastre va rodi
cele duhovniceşti. Deci de noi depinde să
ne păstrăm mintea curată fără să o murdă-
rim cu tot felul de gânduri urâte. Aşadar,
să nu ne lăsăm mintea să hoinărească fără
rost. Putem alege o rugăciune simplă, pe
care să o rostim mereu, precum: „Doam-
ne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul!” sau
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
mântuieşte-ne pe noi!”.
Încercaţi să spuneţi mereu aceste rugă-
ciuni şi veţi vedea câtă pace veţi dobândi.
Domnule Gheorghe, să ştiţi că noi vă
pomenim mereu în rugăciunile noastre.
Şi mai vreau să vă spun că acest necaz
prin care treceţi l-a îngăduit Bunul Dum-
nezeu pentru că vă iubeşte şi vrea să vă
mântuiască. Aţi ajutat mult pe călugării
din Grădina Maicii Domnului şi, de aceea,
Stăpâna noastră va mijloci mereu la Mân-
tuitorul Hristos ca să-şi reverse mila Lui
asupra dumneavoastră.
Vă îmbrăţişăm cu drag şi Maica Dom-
nului să vă aibă mereu în pază.
Monahul Pimen cu obştea
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 113
Despre moarte
Către părintele Pimen Vlad,
chilia „Intrarea Maicii Domnului
în Biserică”, Schitul Lacu
Părinte, eu, stând aici, mă tot gândesc la
una şi la alta şi, neavând altă călăuză du-
hovnicească în apropiere, vă supăr cu scri-
sorile mele. Ştiu că vă rugaţi şi că timpul
în Sfântul Munte este altfel preţuit decât
aici, la noi, dar vă rog încă o dată să nu mă
treceţi cu vederea. Căci cuvintele pe care
le primesc din Sfântul Munte îmi aduc
multă mângâiere şi luminare privind cele
ale credinţei.
Aşadar, părinte, tot citind în cărţile pe
care le am aici, mai ales în Filocalie, am
văzut că sfinţii părinţi ne vorbesc mult
despre gândul la moarte. Şi m-am întrebat
de ce este acest gând atât de important, de
ce trebuie să avem permanent în vedere
114 /G
eorge Becali
moartea, pentru a umbla drept pe căile
Domnului în această viaţă.
Din câte mai observ și eu, parcă nici ti-
nerii nu se gândesc la sfârșitul lor. Numai
bătrânii simt, cu frică oarecum, apropie-
rea de moarte. Părinte, oare trebuie să ne
temem de moarte?
Știţi cum este omul, el n-ar vrea să
moară... Nu știe cum e dincolo. Şi este în-
dreptăţit într-un fel, căci omul se teme de
necunoscut. I se pare greu să trăiască aici
pentru viaţa de dincolo... pentru ceva ce
n-a văzut, despre care n-are cunoștinţă.
Dacă el duce un trai bun aici, se bucură în
viaţa aceasta de sănătate, de prieteni, nu
vrea să audă de lucruri, cum se zice, tris-
te; el vrea să trăiască. Părinte, dar când
omul suferă, duce o cruce grea, parcă vrea
să se termine odată cu toate, se simte ne-
putincios, parcă nu găsește scăpare. Poate
 Împreună cu părinţii de la Schitul Lacu la Trapeză

chiar să-și dorească moartea. E bine să-și
dorească omul moartea?
Și îmi vine acum în minte gândul de ce
unii oameni mor de tineri și alţii trăiesc
și îmbătrânesc de parcă viaţa nu li se mai
termină? Căci, de vezi un copil suferind
și murind, îţi vine gândul: De ce l-o fi luat
Dumnezeu așa curând?, iar de altul, bătrân,
neputincios, care parcă nu mai moare, îţi
vine să zici: De ce nu l-o slobozi Dumnezeu

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 115

odată? Și, în timp ce pe unii buni îi ia
Dumnezeu devreme, alţii fac păcate grele
și prosperă și trăiesc îndelung. Și-ţi vine
gândul câteodată: De ce o mai face omul
ăsta umbră pământului degeaba? Eu vă
întreb, ca să aflu cum trebuie omul să cu-
gete creștinește, căci îmi vin toate aceste
gânduri și nu aș vrea să greșesc în faţa lui
Dumnezeu.
Nădăjduind că scrisoarea mea vă gă-
seşte sănătos, vă rog încă o dată să nu mă
uitaţi în rugăciuni.

Al dumneavoastră,
Gheorghe Becali

116 /G
eorge Becali
Sã ne pregãtim pentru veşnicie
Mă bucur că mi-aţi scris din nou şi vă
îndemn să o faceţi de câte ori simţiţi ne-
voia. Noi ne rugăm, însă ne bucurăm să
fim de folos celor din lume, mai cu seamă
când aflăm necaz şi durere, întristări de
tot felul. În ceea ce vă priveşte, am o mare
bucurie să vă pot scrie, căci vă avem ca pe
un frate al nostru.
Aveţi dreptate în ceea ce priveşte gân-
dul la moarte. Părinţii Bisericii ne vorbesc
mult despre acest mijloc de a ne apropia de
Dumnezeu şi a ne păzi pe calea cea dreaptă.
Iată, de pildă, Sfântul Vasile cel Mare, când
a fost întrebat care este cea mai înaltă filo-
zofie, a spus că este „Cugetarea neîncetată
la moarte”. Dacă Marele Vasile, care era plin
de Duhul Sfânt, spunea acestea, oare ce mai
putem să spunem noi? Şi de ce este o aşa de
mare filozofie ca să cugeţi la moarte? Nu
ne rămâne decât să probăm adevărul celor
spuse. Dacă dimineaţa ne-am gândi, la tre-
zire, că s-ar putea să nu mai apucăm seara,
căci nimeni nu ştie ce i se poate întâmpla,
atunci care ar fi starea noastră sufleteas-
că? Câteva întrebări ar trebui să ne vină
imediat în minte: Oare sunt pregătit pentru
moarte? Oare m-am purtat cum ar fi trebuit
cu cei din jur? Oare am făcut binele după pu-
tere? Toate aceste întrebări, dacă ni le vom
pune cât se poate de des, vor fi ele însele în-
dreptar pentru conştiinţa noastră – paznic
al faptelor mele, căci pe toate le voi vedea
într-o altă lumină.
Sunt mulţi oameni ca şi bogatul din
Evanghelie, care adună mereu bogăţii
fără să se gândească la moarte. Şi ce a
spus Domnul: „Nebune! În această noap-
te vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele
ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).
Deci să ştim că tot ceea ce adunăm aici,
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 117
pe pământ, aici vor rămâne. Ia uitaţi cu ce tată, că atunci nu mai încap nici inter-
cuvinte ne îndemna părintele Paisie Olaru venţii, nici avocaţi, nici orice altă în-
de la Sihla, care cred că sunt tare potrivite văţătură – decât numai faptele, dacă
pentru oamenii zilelor noastre: le-ai făcut.

Se zice că Alexandru Macedon, după

ce a cucerit toată lumea, aşa ar fi spus:
„Când voi muri, să mă îngropaţi într-
un sicriu cu găuri şi să-mi lăsaţi afară
mâinile goale, ca să vadă toată lumea
că Alexandru Macedon, cel care a cu-
cerit lumea, nu ia nimic cu el în mor-
mânt”. Şi l-au îngropat aşa cum a vrut
el: cu mâinile goale lăsate afară. Ai vă-
zut? Şi nu era el om prost – era om de
mare valoare la vremea aceea. Toţi cei
care au umblat după slava omeneas-
că – cum umblă, de obicei, toată lumea
– până la sfârşit au regretat, că prea
s-au obosit în zadar. Așadar, tare ar fi
bine ca din clipa asta să punem înce-
put bun, tătucă. Fiindcă lucrurile trec,
trec la vale, şi vine clipa când va rândui
Dumnezeu să dai examenul cel mai de
pe urmă... Eheei.. acela de pe urmă este
examen, nu glumă. Acela să-l reușim,

118 /George Becali

 Aşadar, domnule Gheorghe, să nu ne
amăgim că totul este aici, pe Pământ. Aici
suntem doar musafiri, suntem în trecere
către viaţa veşnică. Şi orice bine îl facem
aici, pe Pământ, îl vom găsi în ceruri. Prin
faptele bune pe care le facem aici ne zi-
dim casă în Împărăţia cerurilor. Iar dacă
le facem pe cele rele, vom fi lepădaţi în
cele mai din afară, unde este scrâşnirea
dinţilor.
Am văzut mulţi bătrâni luminaţi de
Dumnezeu care aveau neîncetat un chip
zâmbitor, chiar dacă bolile îi chinuiau
nespus. Împrăştiau linişte şi pace în jurul
lor. Nu le era frică de moarte, ba chiar o
aşteptau cu nerăbdare, precum părintele
Paisie Aghioritul, care-şi săpase o groapă
lângă chilie şi aştepta clipa în care se va
duce la Domnul. Dar am văzut, domnule
Gheorghe, în viaţa mea şi bătrâni urâţi,
cu faţa înnegrită de răutate, care se cer-
tau cu toată lumea şi nici nu voiau să le
pomeneşti de moarte. Nu era nevoie să-i
întrebi nimic. Ajungea doar să-i priveşti,
ca să-ţi dai seama în ce fel îşi petrecuse-
ră viaţa. Cei care au trăit frumos erau

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 119

mulţumiţi de toate, chiar dacă avuseseră
şi ei mari necazuri, dar le răbdaseră cu
bucurie, cerând ajutorul de la Dumne-
zeu, Care i-a mângâiat cu Duhul Său cel
Sfânt.
Am întâlnit şi oameni care au stat ani
de zile la pat, dar nu s-au plâns niciodată.
Mulţumeau mereu lui Dumnezeu că le-a
îngăduit această suferinţă, ca să-i cureţe
de păcate.
Să ştiţi că Dumnezeu ne iubeşte şi ar
vrea ca să ne ia pe toţi la El. Dar ştim că
nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui
Dumnezeu. Şi de aceea Bunul Dumnezeu
ne îngăduie necazurile şi bolile. Ca prin
acestea să ne curăţească de toată mur-
dăria şi, curaţi fiind, să ne poată duce în
rai. Când unii oameni mor tineri, există
două motive: ori sunt pregătiţi de moar-
te şi Dumnezeu îi ia la El, ca să nu mai
sufere aici pe pământ, ori, pentru că fac
multe rele, şi Domnul, în atotştiinţa Lui,
cunoaşte că nu se vor îndrepta, ba vor de-
veni cu mult mai răi. Şi atunci îi opreşte,
ca să nu ajungă să le facă rău şi altora şi să
se chinuiască şi mai rău în iad.
120 /G
eorge Becali
Sunt şi unii care fac păcate multe şi
ajung la adânci bătrâneţi. Acestora, Dum-
nezeu le lungeşte viaţa ca să le dea şansa
să se pocăiască. Le trimite telegrame, ca
să-i facă să înţeleagă că în curând vor ple-
ca de aici şi trebuie să se pregătească.
Spun Sfinţii Părinţi că diavolul îi înşea-
lă pe cei mai mulţi oameni în felul urmă-
tor: le spune copiilor că este iad şi că există
şi rai, că există judecată a lui Dumnezeu,
dar îi îndeamnă să mai stea liniştiţi, că au
tot timpul să se ducă la Biserică mai târ-
ziu. Adolescenţilor le spune că sunt tineri
şi trebuie să se distreze, că este încă timp
de pocăinţă. După căsătorie, îi îndeamnă
să se bucure de viaţă, de femeie, şi să nu
facă încă copii, că este încă timp şi pen-
tru asta. Pe urmă, vine nevoia de a câşti-
ga tot mai mult, timpul trece repede. Ziua
cât e de lungă la muncă, noaptea adorm în
faţa televizorului, iar diavolul le şopteşte
tot timpul că mai este timp de pocăinţă la
bătrâneţe, când nu prea mai ai ce face de-
cât să mergi pe la biserici. Şi astfel ajung
oamenii bătrâni – căci viaţa este scurtă şi
trece repede – fără să fi călcat în biserică
Bogatul ce-şi lărgeşte hambarele ca să-i ajungă bogăţia pentru încă mulţi ani, deşi a doua zi Domnul va cere sufletul de
la el. Aşa este lumea de astăzi, care uită că toate sunt deşertăciune în faţa Împărăţiei lui Dumnezeu care ne aşteaptă.

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 121

decât la cununii şi la botezuri. Acum, însă,
vine diavolul şi-ţi zice, ca şi cum ar fi pro-
pria ta conştiinţă: Acum ce să mai cauţi la
biserică, că şi aşa ai început să nu mai auzi
bine şi nu înţelegi nimic, lasă, că, atunci
când mori, tot la biserică o să te ducă. Şi
aşa trece viaţa noastră tot ascultându-l pe
cel rău, care nu ne vrea binele, ci ne amă-
geşte permanent cu gândul de a amâna po-
căinţa. Şi ne ducem, domnule Gheorghe,
la Dumnezeu cu mâinile goale. De aceea
este mare nevoie să ne amintim mereu
de moarte, că nu ştim când va veni ceasul
când vom pleca din viaţa aceasta.
Domnule Gheorghe, gândul acesta la
moarte, chiar numai faptul că vă preocupă
122 /G
eorge Becali
acest înţeles, nu poate decât să ne bucure.
El pune început pocăinţei, dar şi o desă-
vârşeşte, căci ne ţine permanent într-o
stare de trezvie, de veghe, şi este, cum am
mai spus, cel mai bun paznic al conştiin-
ţei noastre. Vă doresc, aşadar, să câştigaţi
acest gând, să vă împrieteniţi cu el, căci
poate fi una dintre cele mai bune asigurări
la viaţa cea veşnică în Împărăţia lui Dum-
nezeu. Să vă ţină, aşadar, Domnul gândul
cel bun şi mă rog împreună cu părinţii de
la chilia noastră ca să ne vedem cât mai
curând în Grădina Maicii Domnului.
Monahul Pimen cu obştea
Despre cinstirea Duminicii
şi Sfânta Liturghie
Către părintele Ignatie,
Stareţul Chiliei Sfântul Ipatie
Părinte, trebuie dintru început să vă
mulţumesc pentru rugăciuni, căci mare
mângâiere am aflat acolo unde oamenii în
general se tulbură. Iar aceasta, cred eu, în
primul rând pentru rugăciunile sfinţiilor
voastre părinţii din Sfântul Munte. Trebu-
ie să vă spun de la bun început că am ezi-
tat foarte mult înainte de a lua condeiul în
mână şi a vă scrie ceva despre mine şi des-
pre frământările sufletului meu, dar do-
rinţa mare de a mă sfătui cu un om drag şi
de a afla lucruri de folos m-a făcut în final
să mă decid şi să vă trimit scrisoarea. Eu
sper din toată inima că, acolo unde sun-
teţi, o duceţi bine. Oricum, Sfinţia Voas-
tră vă bucuraţi de libertate, în vreme ce eu
sunt închis aici, în temniţa penitenciaru-
lui. Cine-ar fi crezut aşa ceva? Ca eu să nu
mă mai pot bucura de libertate... Ce mo-
mente grele pentru un om ca mine, atât de
liber, atât de puţin constrâns. Afară timpul
trecea în goană, făceam atât de multe lu-
cruri, iar acum timpul parcă s-a oprit în
loc, se scurge atât de greu şi mă împinge
spre momente de reflecţie, spre adânci-
re în mine însumi, spre cunoaşterea de
sine, spre întrebări care au nevoie de un
răspuns. În libertate, trebuie să recunosc,
nu aveam timp pentru toate acestea. Şi
mă gândesc uneori că poate aşa a rânduit
Dumnezeu pentru mine, un om peste mă-
sură de ocupat, să-mi ofere momente de
pauză care să-mi fie de folos, pentru a mă
cerceta, pentru a-mi derula filmul vieţii.
Acesta pare un timp bun ca să-mi cercetez
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 123
 conştiinţa, să văd pe unde mă situez, să-mi
cunosc neputinţele, scăderile şi să hotă-
răsc, să întreprind decizii majore pentru
omul meu interior, pentru sufletul meu.
În libertate nu aveam timp să mă gândesc
la lucruri atât de importante. Acum, şede-
rea aici, închis, mă sileşte să mă întorc în
mine, să mă cunosc pe mine. Mă gândesc
că, deşi închis, aş putea găsi o formă de
libertate; iar această libertate începe, aşa
cum am auzit şi când am fost în Athos de
la mulţi părinţi îmbunătăţiţi, cu elibera-
rea de răul din mine, de patimile mele, ca
să mă pot lupta să-mi curăţesc conştiinţa.
Dar toate acestea nu sunt lucruri uşoare,
iar uneori mai apar şi îndoieli şi slăbirea
credinţei şi, astfel, parcă dai înapoi dacă
nu te sprijină cineva.
Aşa cum vă spuneam, acum am timp
mai mult pentru sufletul meu, să mi-l
hrănesc cu rugăciunea, să citesc cărţi
folositoare de suflet sau să particip la
Sfânta Liturghie. Părinte, Sfinţii Părinţi
spun că Sfânta Liturghie, mai mult decât
celelalte taine ale Bisericii, îi este foarte
de folos omului. De ce, Părinte, este atât

124 /G
eorge Becali
Părintele Dionisie de la Colciu
de însemnată Sfânta Liturghie şi partici-
parea noastră la ea? Eu mă bucur foarte
mult când am ocazia să merg la biserică,
mai ales duminica. Simt aşa, ca un fel de
chemare tainică; parcă mă duc la slujbă
să fiu împreună cu Hristos, cu Sfinţii, să
mă unesc cu ei în rugăciune, să mă îm-
părtăşesc şi eu de harul acestui loc sfânt.
În biserică simt că îmi liniştesc sufletul,
că mi-l bucur, că iau putere să merg mai
departe.
În timpul Sfintei Liturghii cred că se
întâmplă lucruri minunate, taine mari,
care nu ne sunt accesibile, dar şi noi, prin
participare, gustăm ceva din atmosfera
sfântă din biserică. Şi aş vrea să înţeleg şi
eu mai bine ce se întâmplă. Preoţii se roa-
gă în Sfântul Altar şi noi, cei din biserică,
răspundem prin rugăciunea noastră şi cu
toţii ne unim şi cerem ca mila şi ajutorul
lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră
şi dragostea Lui cea multă să fie cu noi.
Se poate spune că Sfânta Liturghie este
de folos întregii lumii? Mai pot cei ador-
miţi, care încă aşteaptă mila lui Dumne-
zeu, să primească ajutor de la rugăciunile
Liturghiei, aşa cum l-am auzit pe preot
spunând, şi este necesar ca noi să mijlo-
cim pentru ei prin rugăciunile noastre,
prin milosteniile noastre?
Noi, oamenii, adesea căutăm – şi găsim,
desigur – scuze ca să lipsim în duminici
şi sărbători de la Sfânta Liturghie. Totuşi,
cred că trebuie să găsim argumente şi o
motivaţie puternică să venim mereu, che-
maţi lăuntric, şi să nu lipsim. Mai ales du-
minica cred că este bine să meargă omul
la Liturghie; eu, cel puţin, aşa am văzut în
familia mea. Eu nu mi-am pus foarte mul-
te întrebări despre ziua duminicii, deşi
sunt unii care nu cinstesc duminica, iar
acum parcă aş vrea să ştiu ceva şi despre
duminică.
Părinte, vă spun foarte sincer, mă bucur
foarte mult atunci când primesc binecu-
vântare de la părintele duhovnic să mă îm-
părtăşesc, în timpul Sfintei Liturghii, cu
Trupul şi Sângele Mântuitorului. Atunci
chiar simt că Sfânta Liturghie şi-a atins
scopul şi cu mine şi că m-am făcut şi eu
părtaş, deşi nevrednic, să-L port pe Însuşi
Hristos în suflet şi în trup.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 125
 Oare putem să spunem că este şi parti-
ciparea la Sfânta Liturghie un act de jert-
fă, de milostenie? Aş putea să nu mă duc
uneori, aş putea să dorm, să mă plimb sau
să pierd timpul. Dar nu, parcă aş vrea să-l
câştig, să arăt astfel că în zi de duminică
particip, că merg să-I mulţumesc lui Dum-
nezeu pentru dragostea şi grija Lui faţă
de mine şi familia mea, să îmi manifest
recunoştinţa şi să dau slavă pentru toate
darurile revărsate de Dumnezeu asupra
familiei, a prietenilor, a lumii întregi. Simt
126 /G
eorge Becali
că participarea la Sfânta Liturghie este un
lucru bun şi, de aceea, aş vrea să-mi trimi-
teţi câteva cuvinte de îndemn care să mă
ajute şi să nu mă lase să cad în nepăsare.
Nădăjduiesc că nu v-am tulburat liniş-
tea cu scrisoarea mea. Aştept cu nerăb-
dare răspunsul Sfinţiei Voastre, oricât de
mic ar fi.
Vă doresc numai bine,
Gheorghe Becali
«Cel ce mãnâncã trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaþã veşnicã» Ioan 6, 54
Mă bucur, domnule Gheorghe, că
sunteţi bine cu ajutorul lui Dumnezeu.
Într-adevăr, părinţii români de aici din
Sfântul Munte sunt alături de dumnea-
voastră în această încercare prin care
treceţi şi vă pomenesc. E greu de găsit
cuvintele potrivite de mângâiere într-o
astfel de situaţie, dar sfatul pe care avem
să vi-l împărtăşim este acela pe care toţi
Sfinţii Părinţi îl rostesc: „Răbdare şi ru-
găciune”, căci creştinului îi este dat să
treacă şi prin necazuri şi întristări în via-
ţă, pentru că poartă numele lui Hristos,
aşa cum ne previne pe toţi Mântuitorul:
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăz-
niţi, Eu am biruit lumea”.
Doresc să vă spun chiar de la început
că mă simt emoţionat, deoarece mi-aţi
scris despre frământările dumneavoastră
sufleteşti, precum şi despre dorinţa de a
vă edifica în anumite aspecte ce privesc
credinţa noastră ortodoxă. Deşi sunt si-
gur că aveţi cunoştinţă de multe lucruri
ce au legătură cu Biserica şi cu viaţa
creştinului cea bineplăcută lui Dumne-
zeu, vă scriu şi eu cele pe care le-am aflat
de la Sfinţii Părinţi sau de la diverşi pă-
rinţi îmbunătăţiţi din Sfântul Munte şi
chiar de la părintele Stareţ Dionisie, pe
lângă care am ucenicit.
Faptul că noi cinstim Duminica prin
odihnă şi participarea la Sfânta Litur-
ghie este o poruncă a Bisericii, care îşi
are rădăcinile încă în epoca apostolică,
atunci când Sfinţii Apostoli au hotăr-
nicit cinstirea Duminicii ca zi în care a
înviat Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
zi în care se adunau împreună cu primii
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 127
creştini pentru săvârşirea Tainei Îm-
părtăşaniei sau a Cinei Domnului, cum
se mai numea la început. Pentru aceas-
tă Sfântă Taină s-a dezvoltat cu timpul
Slujba Sfintei Liturghii, în cadrul căreia
are loc acum prefacerea Sfintelor Daruri
în Trupul şi Sângele Mântuitorului şi
împărtăşirea credincioşilor. Din această
pricină foarte clară cinstim ziua Dumi-
nicii, a Învierii aşadar, iară nu sâmbăta,
ca iudeii sau ca adventiştii. Este binecu-
noscut faptul că duminica, împreună cu
multe alte lucruri din învăţătura Mân-
tuitorului, pe care nu este momentul să
le dezvoltăm aici, face parte din plinirea
Legii Vechi pe care o face Dumnezeu-
Omul Iisus Hristos în Noul Legământ.
În ceea ce priveşte Sfânta Liturghie,
să ştiţi că despre acest subiect s-au scris
de-a lungul timpului tratate întregi, fie
de către Sfinţii Părinţi, fie de către teo-
logi mai noi, în care se află explicarea du-
hovnicească a ei, precum şi multe lucruri
vrednice de cunoscut pentru cel ce vine
la slujba Liturghiei. Noi nu putem rezu-
ma în câteva cuvinte aceste lucrări, dar o
128 /G
eorge Becali
să vă subliniez câteva idei demne de luat
aminte şi de folos. Înainte de toate, des-
pre Sfânta Liturghie trebuie să aflaţi că
este slujba cea mai importantă a Biseri-
cii noastre Ortodoxe, în care, aşa cum am
spus mai sus, are loc Taina Euharistiei,
centrul tuturor slujbelor şi al Tainelor
Bisericii.
Pentru creştinul mirean, Liturghia
duminicală, care este singura din săptă-
mână – cu excepţia praznicelor mari de
peste an – la care are datoria să participe,
trebuie să se bucure de o mare atenţie.
Pentru că, în primul rând, Sfânta Litur-
ghie este o rugăciune de mulţumire şi de
cerere către Dumnezeu a întregii comu-
nităţi, deosebită de rugăciunea particu-
lară de acasă. Ba chiar mai mult, trebuie
să ştiţi că Liturghia este o slujbă la care
preoţii şi credincioşii se roagă pentru în-
treaga lume şi pentru buna întocmire a
întregii creaţii a lui Dumnezeu. Liturghia
le ajută foarte mult şi celor ce au ador-
mit în dreapta credinţă, putând, după
mărturiile sfinţilor, să aline suferinţele
celor din iad şi chiar să-i ajute până la
Judecata Universală şi să le schimbe cu
totul starea şi să-i treacă în rai.
De asemenea, se ştie că Liturghia nu
este doar o simplă rugăciune omenească,
ci o împreună-rugăciune a oamenilor şi
a îngerilor. Împreună cu slujba oameni-
lor, spun Sfinţii Părinţi, slujesc Liturghia
şi îngerii din ceruri, iar „Sfânt, Sfânt,
Sfânt...”, de pildă, este cântarea care sim-
bolizează unirea corului oamenilor cu cel
al îngerilor în lăudarea Celui Preaînalt.
Liturghia ortodoxă este o alcătuire
complexă de rugăciuni şi lecturi bibli-
ce care prezintă în mic taina întrupării,
a propovăduirii, a Jertfei şi a Învierii
Domnului. Aşadar, din acest punct de
vedere, tot ceea ce se petrece în timpul
Liturghiei reprezintă o actualizare reală
a întregii iconomii dumnezeieşti realiza-
te pentru mântuirea omului. Prefacerea
Darurilor, de pildă, din timpul Sfintei Li-
Învierea Domnului
turghii se face prin pogorârea Sfântului
Duh în chip real, care este invocat prin Sf. Grigorie Teologul etc. Aici nu se în-
rugăciuni speciale lăsate de marii sfinţi tâmplă precum la protestanţi, unde Li-
ierarhi ai Biserici: Sf. Vasile cel Mare, Sf. turghia este doar o simplă amintire a
Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Dialogul, unor momente din viaţa lui Hristos, şi

Iubirea milostivă şi mântuitoare / 129

 Liturghia îngerească

130 /G
eorge Becali
nici precum la catolici, unde nu există
har şi nici rugăciune de invocare a Sfân-
tului Duh. Aşadar, la fiecare Liturghie
ortodoxă, noi ştim că se pogoară Sfântul
Duh şi sfinţeşte darurile de pâine şi vin,
pentru a le preface în Trupul şi Sângele
lui Hristos în chip negrăit, dar se sfin-
ţeşte şi toată comunitatea prezentă a
credincioşilor.
Centrul de taină al Liturghiei este
Dumnezeiasca Euharistie. După sfinţi-
rea Darurilor, credincioşii sunt chemaţi
să se împărtăşească cu Trupul şi Sânge-
le lui Hristos, aşa cum auzim şi în cân-
tarea de la chinonic: „Trupul lui Hristos
primiţi şi din izvorul cel fără de moarte
gustaţi”, adică Hristos este izvorul vieţii
din care trebuie să gustăm şi noi pentru
ca să fim vii.
Prin urmare, să ne silim să participăm
cât mai des la Jertfa cea nesângeroasă,
pe care ne-o oferă nouă Hristos Dom-
nul, cu cercetare de sine şi cu dezlegare
de la duhovnic. Pentru că Sfintele Taine
sunt de cel mai mare ajutor în viaţa noas-
tră duhovnicească, în lupta cu patimile
egoiste şi în dobândirea virtuţilor, întru-
cât Euharistia este lăsată de Dumnezeu
oamenilor, pentru a se curăţi şi a se sfinţi.
De asemenea, să nu fim indiferenţi faţă
de aceste Taine Sfinte, ci să fim cu luare
aminte, căci zice Apostolul Pavel: „Cel ce
bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă
şi bea, nesocotind Trupul Domnului”.
Vă spun cu toată convingerea că la
Sfânta Liturghie ne este de folos să par-
ticipăm chiar dacă nu înţelegem mare lu-
cru din ceea ce se întâmplă în cadrul ei.
Iar unele lucruri nici nu ne este cu putin-
ţă să le înţelegem, ci ele au fost descope-
rite doar marilor sfinţi ai Bisericii. Însă o
mângâiere sufletească primeşte tot omul
ce merge cu credinţă în lăcaşul bisericii.
De aceea, în orice stare ne-am afla, este
bine să stăm cu evlavie şi cu luare aminte
la Dumnezeiasca Liturghie.
Aşadar, în concluzie, este plăcut
Domnului să ne pregătim cu cuget cu-
rat şi cu lepădarea grijii lumeşti, ca să
participăm la Dumnezeiasca slujbă a
Liturghiei şi să fim învredniciţi să ne îm-
părtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 131
 Mântuitorul în chip de prunc

la Dumnezeiasca Lui Cină, unde se află
Preacurata Sa Maică, Apostolii, Îngerii
şi toţi sfinţii, pentru ca să se sălăşluias-
că Hristos întru noi şi să rămână cu noi
în veci. Amin.
Mă rog ca Mântuitorul Hristos să vă
întărească şi să vă mângâie mai ales prin
harul Sfintei Liturghii în această perioa-
dă de încercări, ca să le puteţi purta cu
răbdare spre slava lui Dumnezeu.
Al vostru împreună-rugător către Hristos,
Ieromonah Ignatie cu obştea

132 /G
eorge Becali
Despre sfârşitul lumii
Către părintele Petroniu, stareţul
Chiliei Sfântul Gheorghe, Capsala
Preacuvioase părinte, vă rog să ştiţi că
aici, unde mă aflu îmi vin în minte tot felul
de gânduri. Mă întreb şi eu ce-i cu toate ti-
căloşiile astea din lume şi cu nedreptăţile
astea strigătoare la cer şi cu atâta lipsă de
ruşine, de parcă vine sfârşitul lumii? Şi să
ştiţi că şi alţii se-ntreabă la fel printre cei
cu care am mai vorbit pe-aici, dar şi pe-
acasă şi peste tot. Nu cred că există un om
normal care să nu se întrebe: Spre ce se
îndreaptă lumea asta, că spre bine nu se
pare?! Parcă este un duh general de strică-
ciune, sau poate doar mi se pare mie?
Aşa că m-am apucat să mai răsfoiesc din
cărţile pe care le am şi să mai citesc ceva
despre sfârşitul lumii, ca sa mai aflu câte
ceva. Dar m-am gândit să vă cer şi Sfinţiei
Voastre părerea, că poate eu nu gândesc cum
trebuie şi oricum aveţi mai multă experien-
ţă şi poate aţi auzit şi prin Sfântul Munte lu-
cruri de folos despre sfârşitul lumii.
Din ce-am citit eu, am văzut că Părinţii
Bisericii vorbesc în multe rânduri despre
venirea sfârşitului lumii, chiar şi în Noul
Testament sunt scrise multe lucruri des-
pre aşa ceva. Am citit că sfârşitul va veni
când se va împuţina credinţa oamenilor,
când creştinii vor fi prigoniţi, când se va
arăta spurcatul Antihrist şi va căuta să
înşele pe mulţi şi să-i câştige pentru îm-
părăţia întunericului, când vor veni boli
şi foamete şi războaie, iar Sfânta Litur-
ghie aproape că nu se va mai săvârşi decât
în ascuns. Dar omul este tentat să amâne
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 133
 Judecata de Apoi

134 /G
eorge Becali
atât sfârşitul său, cât şi pe cel al lumii, ca
să se bucure cât poate mai mult de viaţă.
Şi mai este o problemă: lucrurile acestea
sunt spuse în general despre sfârşitul lu-
mii, nu se dă o dată exactă a sfârşitului.
Se vorbeşte însă despre mai multe semne
prevestitoare ale sfârşitului, pe care le-a
rostit chiar Mântuitorul Hristos şi că vor
fi vremuri foarte grele acelea. Şi am auzit
că sunt Părinţi care au dat şi anumite lă-
muriri ale acestor semne. Aşa spun şi pre-
oţii noştri ortodocşi. Tot de la ei am auzit
că sunt şi mulţi eretici sau sectari care au
interpretat greşit toate aceste semne şi,
de asemenea, că mai sunt unii care în mod
intenţionat lansează zvonuri mincinoase
despre sfârşitul lumii, ca să-i înşele pe oa-
meni şi să-i îndrepte spre o direcţie greşi-
tă, cu scopul de a câştiga ceva din această
teamă a lumii în faţa sfârşitului. Aşa că am
înţeles că în această problemă trebuie să
te orientezi după adevărul Bisericii, ca să
nu greşeşti şi să o iei într-o direcţie greşită.
Mă întorc acum şi văd că, cu toate aceste
cuvinte şi prorociri ale Părinţilor luminaţi
de Dumnezeu, oamenii par că au uitat de
Dumnezeu, de parcă nu-L cunosc, şi sunt
preocupaţi aproape cu totul de aranjarea
vieţii de pe pământ, sunt grăbiţi şi trăiesc
în afara unei relaţii adevărate şi profunde
cu Dumnezeu, cu Biserica. Ba mai mult, se
vede şi duhul vrăjmaşului tot mai prezent
în lume, care parcă-i mână pe oameni spre
preocupări tot mai deşarte, unele chiar
prosteşti, ca să-i rătăcească tot mai mult
şi să-i depărteze de aflarea adevărului.
Aşa că mă tot întreb cum să ne pregătim
noi acum, alungând ispita amânării tim-
pului, pentru ca să nu vină acele vremuri
cu adevărat greu de închipuit pentru min-
tea noastră şi să nu ştim ce să facem. Vă
spun asta, pentru că cine trăieşte vremuri
prospere de pace, de sănătate, greu poate
gândi altfel de vremuri. Cum ne pot găsi
astfel de vremuri grele pregătiţi şi întăriţi
în credinţă? Am mai auzit, de exemplu, că
mai spun Părinţii că harul se va împuţina
atunci şi va fi mai cu anevoie să împlineşti
binele şi să nu cazi în înşelarea diavolului.
Deci ce vom face atunci? Va ieşi, oare, ci-
neva mântuit din această mare de încer-
cări? Şi cum va fi cu putinţă acest lucru?
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 135
 Am mai citit că, după acele vremuri groza-
ve, va veni sfârşitul şi timpul se va termina şi
va fi atunci şi Ziua Judecăţii, când toţi vom fi
judecaţi şi faptele şi gândurile noastre se vor
descoperi şi fiecare va merge în locul pe care
singur şi l-a rânduit. Vă spun că tare greu îmi
pare, Părinte, momentul acesta. Conştiin-
ţa ni se va deschide ca o carte şi toată viaţa
noastră ne va sta înaintea ochilor. Oare ne
vom putea salva, părinte, în acel ceas? Ne
vom putea afla împreună cu Hristos şi cu
Sfinţii Săi în fericirea cea veşnică? Nădăj-
duiesc să putem trece peste toate greutăţile!
Închei aici mulţumindu-vă că nu m-aţi
uitat şi că păstraţi şi pentru mine un gând
bun. Vă doresc sănătate şi toate cele bune
şi de folos de la Dumnezeu.

Scrâşnirea dinţilor Gheorghe Becali

136 /G
eorge Becali
Sã fim pregãtiþi
cã nu ştim când vine Mirele
Dragă domnule Gheorghe Becali, mă
bucur în mod sincer că-mi scrieţi şi sunt
deosebit de mişcat de preocupările şi de
frământările voastre duhovniceşti. Încerc
să vă răspund după putinţă la întrebarea
dumneavoastră despre sfârşitul lumii,
care este o temă vastă, complexă şi extrem
de fină, dar în egală măsură foarte provo-
catoare, mai cu seamă în zilele noastre.
Aşa cum aţi observat şi dumneavoastră,
se poate spune că tema sfârşitului lumii,
eshatologia cum se numeşte ea în limbaj
teologic, a devenit acum una cotidiană.
Dar, din păcate, deşi mesajul Mântuitoru-
lui este limpede, nu toţi îl înţeleg în acelaşi
fel, ba chiar sunt viziuni contradictorii
care bulversează întreaga lume de azi. În
acest cadru, în afară de înşelătorii de pro-
fesie, uneltele satanei – care sunt destui
–, se disting în lume două mari tendinţe:
un anume sentiment eshatologic al sfâr-
şitului, de care trebuie să fie stăpânit cu
discernământ orice creştin practicant, şi
o psihoză a sfârşitului, îmbrăţişată, din pă-
cate, de mulţi, fie din ignoranţă, fie întru-
cât au căzut şi cad victime înşelătorilor.
Societatea în întregul ei, presa, dar mai
cu seamă internetul abundă de materiale
referitoare la acest subiect. S-a întâmplat
ca în ultima vreme unii profeţi mincinoşi
să anunţe sfârşitul lumii pentru diverse
date care s-au dovedit a fi eronate. Poate
vă amintiţi că, ultima dată chiar recent,
în 2012 şi 2013, se vorbea despre sfârşitul
iminent al lumii, fără însă ca Biserica să
confirme acest lucru. Am avut şi eu ocazia
chiar aici, în Sfântul Munte, să ascult mul-
ţi oameni de aici şi din ţară vorbind despre
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 137
 Judecata de Apoi

138 /G
eorge Becali
aceste lucruri şi să aud cele mai năstruşni-
ce scenarii apocaliptice. M-a uimit, sincer
vă spun, naivitatea oamenilor, unii dintre
ei fără o relaţie stabilă cu viaţa Bisericii, în
a crede absolut orice lucru legat de Apoca-
lipsă. Înclin să cred că Dumnezeu a lăsat
în sufletul omului această teamă, ca să se
poată pregăti corespunzător pentru sfâr-
şitul său şi al lumii, desigur dacă îi este
dat să-l prindă în viaţă. Numai că această
teamă, dacă nu este corect orientată după
sfaturile Sfinţilor Părinţi, ajunge să fie o
naivitate exploatată din plin de uneltele
satanei. Din păcate, doar puţini sunt cei
care au o atitudine corectă în această pro-
blemă şi, de aceea, este bine să ascultăm
doar de îndemnurile Bisericii Ortodoxe,
păstrătoarea adevărului neştirbit al Mân-
tuitorului Hristos.
Revenind acum, toţi cei din sânul Bise-
ricii ştiu că nu s-a anunţat o dată exactă
a sfârşitului, dar că există anumite semne
prevestitoare ale acestuia, ce sunt foarte
clar anunţate de către însuşi Mântuito-
rul Hristos în capitolul 24 al Evangheliei
după Matei şi care sunt, în ordine şi pe
scurt, următoarele: 1. Venirea profeţilor
mincinoşi şi a hristoşilor mincinoşi, care
vor încerca să amăgească toată lumea,
chiar şi pe cei aleşi. 2. Războaie şi zvonuri
de războaie. Căci războaiele sunt expre-
sia majoră a conflictelor dintre oameni
şi a fratricidului. 3. Răcirea crescândă a
dragostei. Acest semn, deşi nu este unul
foarte spectaculos, este foarte important,
pentru că marchează chiar deprecierea
principalei calităţi a creştinului, iubirea
reciprocă. 4. Urâciunea pustiirii în locul
cel sfânt. Aici Sfinţii Părinţi tâlcuiesc că
este vorba despre venirea lui Antihrist şi
instalarea sa ca împărat al lumii în tem-
plul de la Ierusalim. 5. Propovăduirea
Evangheliei Împărăţiei la toată lumea. 6.
Marea strâmtorare din acele vremuri, care
va depăşi în intensitate tot ce a fost înain-
te, cum n-a mai fost de la începutul lumii.
7. Luna se va întuneca, iar stelele vor cădea
din cer. 8. Arătarea pe cer a semnului Fiu-
lui Omului, care, aşa cum ştim, este Cin-
stita Cruce. Aşadar, un semn foarte vizibil.
Iar la sfârşitul capitolului Mântuitorul nu
ne îndeamnă la calcule omeneşti asupra
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 139
sfârşitului, ci la priveghere: „Privegheaţi
şi vă rugaţi… şi voi fiţi gata că în ceasul în
care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (v. 42,
44).
Un alt semn important al sfârşitului
este venirea în lume a doi martori credin-
cioşi (vezi Apocalipsa 11, 1-13) care, po-
trivit tradiţiei, sunt Enoh şi Ilie, oameni
plăcuţi lui Dumnezeu care au fost ridicaţi
cu trupul la cer şi nu au murit. Ei vor da
la sfârşit mărturie despre adevărul lui
Hristos şi-l vor vădi pe Antihrist. De ase-
menea, în Apocalipsă se mai spune că în
vremurile de pe urmă multe duhuri necu-
rate vor face minuni false (vezi Apocalip-
sa, cap. 13), ca să-i înşele pe oameni să se
închine lui Antihrist.
Ei bine, toate aceste elemente ne con-
duc spre înţelegerea desfăşurării vremu-
rilor de pe urmă şi, aşadar, a pregătirii
plăcute lui Dumnezeu pentru a le întâm-
pina creştineşte. Se pare că omenirea se va
apropia de sfârşit nu într-un mod fatalist,
ci în funcţie de libertatea de a alege binele
sau răul, adică îmbrăţişarea de bunăvoie
a binelui va amâna sfârşitul, iar alegerea
140 /G
eorge Becali
răului îl va grăbi. Aici, însă, este nevoie să
precizăm unele lucruri. Noi, creştinii, nu
urmărim la voia întâmplării aceste eve-
nimente, nici ca să ne minunăm de acele
grozăvii, nici ca să aflăm despre Antihrist,
nici ca să ne facem depozite de hrană,
pentru ca să facem faţă material acestor
vremuri, ci în primul rând ca să-L aştep-
tăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, care va
judeca lumea şi ne va da Împărăţia ceru-
rilor dacă I-am urmat Lui. Iar în această
aşteptare trebuie să fim cu luare aminte,
ca să nu ne înşele diavolul şi uneltele sale,
în frunte cu Antihrist, şi ca să nu-l luăm
pe acesta din urmă drept Hristos. Aceas-
ta este atitudinea corectă în problema de
faţă. Şi, ca să ne aflăm în aşteptarea cea
bună şi adevărată a Mântuitorului şi să
nu ne înşelăm, trebuie să ne aflăm în Du-
hul Lui, trebuie să dobândim dinainte Du-
hul Sfânt, care ne va povăţui pe noi la tot
adevărul. Aceasta este pregătirea de care
avem noi nevoie pentru acele vremuri. Şi
cum dobândim Duhul Sfânt? Exersându-
ne încă de acum în viaţa duhovnicească
şi citind cu luare aminte cărţile Sfinţilor
Părinţi. Din sfaturile Sfinţilor Părinţi vom
înţelege cum să ne ferim de ispite şi să do-
bândim un cuget ortodox autentic şi apoi
discernământul duhovnicesc necesar de-
osebirii lucrurilor şi al duhurilor. Aşadar,
nu de o strategie lumească vom avea nevo-
ie atunci, ci trebuie să înţelegem din toate
cele spuse în Scripturi că salvarea în acele
zile nu este aceea de a scăpa de primejdii
evitându-le, ci de a găsi prilejul ca în mij-
locul acelor evenimente să ne mântuim
sufletul.
După toate aceste evenimente, va
veni Fiul Omului pe norii cerului cu sla-
vă multă şi va birui toate puterile răului,
după care va urma Judecata cea de Apoi.
Acum, în ceea ce priveşte Judecata Fi-
nală, aceasta nu este decât încununarea
tuturor acestor evenimente. La Judecata
Finală nu va fi nevoie de o analiză a fiecă-
ruia în parte, ci conştiinţa fiecăruia va ho-
tărî pe dată pentru fiecare dacă a împlinit
voia lui Dumnezeu sau nu şi în ce măsură.
Această Judecată, spun Părinţii, va dura
puţin, cam cât s-ar rosti cei şase psalmi ai
Utreniei. După aceea, va urma despărţirea
drepţilor de cei păcătoşi, raiul veşnic pen-
tru cei dintâi, respectiv iadul veşnic pen-
tru ceilalţi. Iar felul cum se vor schimba
oamenii după Judecata Universală şi bu-
nătăţile gătite de Hristos celor ce-L iubesc
pe El, acestea sunt mai presus de mintea
noastră.
Vă doresc, în final, aşa cum zice marele
părinte contemporan Paisie Aghioritul, să
aveţi „neliniştea cea bună”, ca să puteţi în-
ţelege semnele vremurilor şi să nu vă afle
nepregătit vicleniile vrăjmaşului, ci cu
nădejde să-l aşteptaţi pe Domnul, Care a
zis: „Da, vin curând”. Şi, împreună cu toţi
cei credincioşi, să dobândiţi de la Hristos
Împărăţia cerurilor.
Al vostru frate în Hristos,
Monahul Petroniu
Chilia Sfântului Gheorghe, Capsala
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 141
Despre bucurie
Către părintele Petroniu, stareţul
Chiliei Sfântul Gheorghe, Capsala
Părinte, vă mulţumesc din suflet pentru
că aţi avut deosebita mărinimie să rupeţi
un pic din timpul vostru liber, despre care
ştiu că este foarte scurt, şi să mă mân-
gâiaţi răspunzându-mi scrisorii pe care
v-am trimis-o. Vă spun sincer că preţuiesc
nu atât cuvintele de învăţătură pe care mi
le-aţi scris, foarte frumoase şi de folos, ci
faptul că v-aţi gândit la mine şi mi-aţi dă-
ruit o fărâmă din sufletul sfinţiei voastre.
De aceea, aş dori să ştiţi că, pentru mine,
în orice timp – dar mai cu seamă acum –,
orice semn de prietenie valorează imens
şi are darul de a mă ridica din desele mele
slăbiciuni sufleteşti. Aşa că îndrăznesc
iarăşi să vă scriu, pentru că scrisul îmi
adună gândurile din rătăcirea şi din con-
tradicţiile interioare, din care de multe ori
142 /G
eorge Becali
nu pot ieşi. De asemenea, doresc să vă cer
şi sfatul pentru a pricepe cum sunt unele
lucruri în adevărul lor, pe care eu se poate
să le văd greşit.
Vă spun că eu stau uneori şi mă gândesc
aşa la noi, oamenii, cum suntem. Deşi, la
un moment dat, putem vedea cu ochiul
liber cât de trecătoare sunt plăcerile pe
această lume, totuşi căutăm să simţim un
pic de bucurie în viaţa aceasta, chiar dacă
este grea şi Dumnezeu îngăduie să vină
peste om şi destule încercări. Cred că nu
este om, oriunde s-ar afla el, fie şi în tem-
niţă, cum mă aflu eu acum, care să nu-şi
dorească măcar din când în când să fie şi
un pic fericit şi să se bucure de viaţă. Însă
văd, de asemenea, că nu este de ajuns doar
să-ţi doreşti bucuria şi ea să vină. Deşi,
uneori, poţi da peste o bucurie fără să te
aştepţi, aşa cum s-a întâmplat cu mine de
atâtea ori când am vizitat Sfântul Munte
Athos, iar reîntâlnirea cu monahii de aco-
lo, de care m-am legat sufleteşte, mi-a pro-
vocat de fiecare dată o bucurie spontană,
neaşteptată aş zice. De aceea, vă întreb
eu acum: Cum am putea să ne bucurăm?
Să ne fie bucuria deplină, să simţim că ni
se umple sufletul şi golul din noi? Şi apoi,
mă gândesc un pic şi ca un creştin prac-
ticant, cum am putea gusta bucurii mai
înalte, desfătătoare de har şi deci de viaţă
duhovnicească? Căci omul, trebuie să re-
cunoaştem, se încântă foarte mult de bu-
curiile vieţii. Totul pare frumos în lume,
în mişcare, în schimbare continuă şi ne
fascinează această necontenită noutate a
lumii. Ne încântăm de lucrurile din viaţa
noastră, le cumpărăm, le schimbăm, azi ne
plac, mâine vedem altele care ne par mai
încântătoare ochiului. Apoi ne bucurăm,
cum este şi firesc, de oameni, de întâlnirea
cu ei, dar, am observat eu la un moment
dat, parcă lipseşte ceva, parcă nu ne bu-
curăm pe deplin în felul acesta. Parcă ar fi
nevoie de altceva, de ceva – cum să spun?
– mai adevărat, mai adânc. Eu sunt ten-
tat să cred acum, după ce am trecut prin
multe, că de acele bucurii sufleteşti care
hrănesc sufletul omului şi-l fac fericit şi
mulţumitor, am avea mai multă nevoie
şi ne-ar face să ne simţim mai împliniţi.
Aceste stări sufleteşti socotesc eu că ar
putea fi izvorul adevăratei bucurii din via-
ţa omului. Deci, după ce să tânjim noi, ce
să dorim, cu ce să ne umplem viaţa, ca să
ne bucurăm cu adevărat?
Părinte, vă mărturisesc că eu am crezut
până nu demult – şi cred că mulţi gândesc
în acest fel – că omul doar atunci când este
fericit şi toate îi merg din plin se poate bu-
cura. Dar, oare, omul poate să se bucure
numai când este fericit şi poate avea el pe
lumea asta parte doar de o viaţă uşoară?
Sau poate să se bucure chiar şi în pătimiri
şi în suferinţe? Dar numai ce aude omul
de suferinţe şi i se strânge inima, dar să le
mai şi trăiască! Totuşi, vin în viaţa omu-
lui şi lucruri de acest fel şi mă întreb cum
este cu putinţă să ne bucurăm noi în păti-
miri? Vă pun această întrebare, pentru că
mulţi oameni, ajunşi ca şi mine în pătimiri
şi necazuri, se întreabă în acest fel şi nu
găsesc niciun răspuns. În sfârşit, părinte
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 143
Petroniu, vă mai întreb din ce am citit şi
eu şi am aflat, că există şi bucurii trupeşti,
şi bucurii sufleteşti. Aşadar, care bucurii
sunt mai mari şi mai de folos omului şi
pentru care trebuie să se nevoiască?
Pun punct aici gândurilor mele, nu îna-
inte de a vă mulţumi încă o dată pentru
144 /G
eorge Becali
osteneala de a-mi răspunde la nenumă-
ratele întrebări care-mi frământă mintea.
Vă asigur că fiecare scrisoare primită este
pentru mine un semn de prietenie adevă-
rată şi un prilej de bucurie.
Gheorghe Becali
Te bucuri cu adevãrat numai atunci
când trãieşti în Hristos şi El întru tine
Stimate domnule Gheorghe Becali, nă-
dăjduiesc întru Domnul că sunteţi bine,
sănătos şi cu credinţă tare în Bunul Dum-
nezeu. În ceea ce mă priveşte, vă asigur de
toată prietenia şi preţuirea, lucru care mă
face să vă scriu cu plăcere şi cu uşurinţă.
Mă bucur nespus că prin acest mic gest
de a vă scrie câteva rânduri am reuşit, fie
şi pentru un singur moment, să vă sprijin
sufleteşte şi să vă răspund pe scurt la fireş-
tile frământări ale oricărui suflet căutător
de Dumnezeu.
În privinţa celor la care mi-aţi cerut să
vă răspund în ultima dumneavoastră scri-
soare, mă voi strădui să vă scriu câteva lu-
cruri de folos, rugându-mă în acelaşi timp
ca Bunul Dumnezeu să vă descopere în
inimă mai multe despre acest subiect, căci
bucuria este o stare a inimii pe care omul o
dobândește prin rugăciune stăruitoare. Iată
ce aş dori să vă spun înainte de toate: bucu-
ria este un lucru care, după cum am văzut şi
eu din multele întâlniri cu oameni de toate
felurile, îi preocupă pe toţi deopotrivă, chiar
dacă unii înţeleg într-un fel bucuria, iar alţii
într-alt fel. Sunt unii oameni care se bucu-
ră şi se veselesc atunci când sunt sănătoşi,
când treburile le merg din plin şi viaţa ma-
terială le este îndestulătoare.
Este un lucru firesc, am putea spune,
dar, cu toate acestea, oricine poate ob-
serva cât de schimbătoare sunt realităţile
acestei vieţi, încât nici sănătatea trupeas-
că şi nici bunăstarea materială nu sunt lu-
cruri stabile şi definitive în această lume.
Ele ne scapă oarecum „printre degete”
chiar în momentul în care ne gândim că le
stăpânim mai bine.
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 145
 În ciuda acestui lucru, oamenii caută,
de multe ori cu o încrâncenare sistema-
tică, bucuriile acestei lumi trecătoare,
crezând cu toată inima că acesta şi nu
altul este sensul vieţii lor. Despre fap-
tul că lucrurile stau altfel şi că nu acesta
este sensul vieţii cel aducător de bucurie
pe care trebuie să-l căutăm, dă mărturie
chiar nestatornicia lucrurilor după care
aleargă oamenii, dar mai cu seamă moar-
tea, care curmă de multe ori viaţa omului
în cele mai neaşteptate momente, schim-
bând fără veste starea de bucurie a celor
din jurul celui răposat. Iată spre lămurire
şi pildă o întâmplare care-mi vine acum în
minte: În 1973, vestitul bogătaş grec Onas-
sis şi-a pierdut fiul, pe Alexandru. Atunci
se spune că acest om, căruia nu-i lipsea
nimic, ar fi declarat la televiziune: „Sunt
cel mai sărac şi cel mai trist om din lume!”.
Iată ce exemplu cutremurător. Acest om
nu a zis: „Am bani, proprietăţi, iahturi,
case etc., sunt fericit”, ci, pentru că fiul său
a murit, nimic din toate acele lucruri nu
i-au mai adus vreo bucurie, pentru că nici
nu-i puteau aduce cu adevărat. Aş zice că
146 /G
eorge Becali
dimpotrivă, nu agoniselile aduc bucurii,
ci dăruirea sau împărtăşirea cu ceilalţi de
bunurile pământeşti este ceea ce aduce
bucurie. Acest lucru însuşi Mântuitorul
l-a învăţat atunci când a zis: „Mai fericit
este a da decât a lua”. Aceste bucurii, pe
care ni le dau posesiunea lucrurilor, sunt
bucuriile trupeşti despre care m-aţi în-
trebat şi vă las singur să cugetaţi şi să ho-
tărâţi câtă atenţie merită şi în ce măsură
trebuie să le dorim.
Cuget acum că poate, şi din pricina fap-
tului că noi, oamenii de azi, nu mai înţe-
legem rostul real al lucrurilor materiale
din lume şi că nu în deţinerea lor constă
bucuria omului, a îngăduit Dumnezeu
criza economică prin care trecem şi noi
dimpreună cu toată lumea, ca să ne înţe-
lepţim şi să căutăm bucuriile cele duhov-
niceşti, pe care ni le dăruieşte Dumnezeu
fără zgârcenie. Şi, pentru că am adus vorba
despre bucuriile duhovniceşti şi nemate-
riale, trebuie să vă spun că bucuria este
semnul distinctiv prin excelenţă al creş-
tinului. Pentru creştin, bucuria este atât
un dar de la Hristos, cât şi o chemare de a
 În jurul învierii se învârte
întreaga istorie a mântuirii
noastre. Învierea este
soarele lumii noastre, care
pentru că nu-L mai vede
pe Hristos, s-a întunecat Iubirea milostivă şi mântuitoare / 147
dobândi o bucurie tot mai mare, aşa cum
îndeamnă Apostolul Pavel: „Bucuraţi-vă
pururea”.
Trebuie să ştiţi, domnule Gheorghe, că
noi, creştinii, suntem privilegiaţi în pri-
vinţa bucuriei, şi numai faptul că suntem
creştini ortodocşi trebuie să ne aducă ne-
contenită bucurie. Înainte de Hristos, lu-
mea nu a cunoscut ce este bucuria, căci
era stăpânită de suferinţă şi de un tragism
generalizat (aşa cum se vede din filosofia
şi tragedia antică), din care nu a putut ieşi,
prin niciun efort, nici cel mai mare filosof
sau înţelept. Doar prin Învierea lui Hris-
tos a venit bucuria în lume, dovadă că şi
primele cuvinte adresate de Mântuitorul
femeilor mironosiţe şi Apostolilor au fost:
„Bucuraţi-vă!”. Bucuria trebuie să-l carac-
terizeze pe orice creştin care crede în În-
vierea lui Hristos. O dovadă de netăgăduit
în acest sens este Paştele, cu cântările lui
praznicale pline de bucurie cerească. De
Paşte vedem că, fără osebire, toţi oame-
nii primesc ceva din bucuria de negrăit a
Învierii lui Hristos – desigur, fiecare după
măsura şi după înţelegerea lui. Această
148 /G
eorge Becali
bucurie nu este nimic altceva decât un
dar al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii
Pământului, ba chiar, aşa cum grăiesc cân-
tările Învierii, în această zi se veselesc „şi
cerul şi pământul şi cele dedesubt”, adică
întreaga făptură a lui Dumnezeu. Acesta
este centrul bucuriei, care iradiază în via-
ţa creştinului şi a lumii razele adevăratei
veselii, şi la care noi suntem chemaţi să
participăm şi să ne împărtăşim de ea.
Însă şi acest Paşte pământesc plin de
bucurie este chipul Paştelui ceresc şi veş-
nic din Împărăţia lui Dumnezeu, pe care
Hristos l-a gătit celor ce-L iubesc pe El
şi au împlinit poruncile Sale în această
viaţă trecătoare. Acesta este sensul vieţii
omului, spre acesta trebuie să caute în-
treaga sa viaţă, pentru că acolo este locul
unei bucurii necontenite şi incomparabil
mai mari şi mai desăvârşite decât ceea ce
trăieşte omul pe pământ, de orice condi-
ţie socială ar fi el. Pentru că acolo nu mai
este „nici întristare, nici suspin, ci viaţă
fără de sfârşit”, aşa cum obişnuim să cân-
tăm la Slujba Înmormântării. Acolo toţi
se vor veseli de vederea feţei lui Hristos,
care este vistieria tuturor bunătăţilor ce
nu se vor sfârşi vreodată. Acesta este sen-
sul final al vieţii creştinului, pentru care
trebuie să se pregătească întreaga viaţă. Şi
toate poruncile Mântuitorului reprezintă
calea spre dobândirea cât mai îmbelşugată
a acestei bucurii netrecătoare.
Acum, este adevărat că în această lume
avem parte şi de greutăţi, şi de necazuri, şi
de întristări, însă toate acestea sunt trecă-
toare şi trebuie înţelese doar prin prisma
faptului că în viaţa pământească suntem
pelerini spre Împărăţia bucuriei celei
veşnice. „Aici nu avem cetate stătătoare”,
zice Apostolul Pavel, ţinta noastră este
cerul, acolo se află locuinţa hărăzită nouă
de Domnul. Ba chiar mai mult, creştinul
trebuie să se bucure şi să mulţumească
chiar şi în necazuri şi în întristări, după
cum învaţă acelaşi Apostol Pavel: „Bucu-
raţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi
mulţumire pentru toate”. Vedem aici, în
doar trei propoziţii scurte, exprimată re-
gula exactă a vieţuirii în lume şi a modu-
lui cum poate fi abordată cu bucurie orice
întâmplare din viaţa omului. Este nevoie,
prin urmare, ca şi în cele mai grele neca-
zuri (suferite pe drept sau pe nedrept), să
ne bucurăm. Aceasta pentru că suferinţa
în această lume trebuie înţeleasă ca o ur-
mare a lui Hristos pe Golgota şi o împreu-
nă-răstignire cu El, pentru ca să şi înviem
împreună cu El şi să ne veselim şi la Paşte-
le pământesc, dar mai cu seamă la Paştele
cel veşnic.
Chiar dacă nu am reuşit să acopăr toate
aspectele subiectului despre care aţi do-
rit să aflaţi şi smerita mea părere, închei
spunându-vă că bucuria este un lucru bun
şi foarte de dorit, aşa cum am încercat să
argumentez până acum şi că, de aseme-
nea, trebuie să ne bucurăm totdeauna,
cugetând că bucuria este încă din aceas-
tă lume un semn al Învierii lui Hristos şi
deopotrivă al faptului că există, în chip de
netăgăduit, viaţă veşnică.
Bunul Dumnezeu să vă bucure cu harul
Său totdeauna!
Al vostru frate întru Hristos,
Monahul Petroniu
Iubirea milostivă şi mântuitoare / 149
Cuprins
Introducere /3
«Fericiţi cei milostivi,
că aceia se vor milui» / 11
Gânduri despre iubirea milostivă
a lui Dumnezeu / 33
Despre Rugăciune / 55
Rugăciunea să fie bineprimită
lui Dumnezeu / 59
Să ne îmbrăcăm sufletul cu iertarea
şi neţinerea de minte a răului / 62
Rugăciunile Bisericii / 63
Rugăciunea ca armă duhovnicească / 66
Rugăciunea ne curăţă de păcate / 68
Ca să putem urca pe treptele rugăciunii
trebuie să chemăm
numele Domnului Iisus Hristos / 70
Despre darurile lui Dumnezeu / 72
Suntem chemaţi
să ne asemănăm lui Dumnezeu / 75
Goi am ieşit din pântecele mamei
şi goi ne vom întoarce în pământ / 78
Trebuie să ţintim
la viaţa cea după Dumnezeu / 81
Sensul vieţii creştine – dobândirea harului
Duhului Sfânt / 84
Despre Credinţa în Dumnezeu / 88
«Cred Doamne, ajută necredinţei mele» / 90
Cuprins / 151
Despre boală / 99 «Cel ce mănâncă trupul Meu
şi bea sângele Meu
Suferinţa, poartă către cer / 101 are viaţă veşnică» / 127

Despre încercări / 109 Despre sfârşitul lumii / 133

«Ridică ispitele şi nimeni nu este Să fim pregătiţi

carele să se mântuiască» / 111 că nu ştim când vine Mirele / 137

Despre moarte / 114 Despre bucurie / 142

Să ne pregătim pentru veşnicie / 117 Te bucuri cu adevărat numai atunci

când trăieşti în Hristos
Despre cinstirea Duminicii şi El întru tine / 145
şi Sfânta Liturghie / 123