Mihai Eminescu – inițiator al direcției noi în literatura română

MIHAI EMINESCU (15.01.1850-15.06.1889)

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850. Este fiul căminarului Gheorghe Eminovici şi al
Ralucăi Eminovici, fostă Iuraşcu. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească
şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare
evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu. Între 1858-1866 urmează şcoala la Cernăuţi.
Termină clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. 1866
este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba
română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti", în care
apare şi poezia "La mormântul lui Aron Pumnul" semnată M. Eminoviciu. La 25 februarie
debutează în revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea". Iosif Vulcan
îi schimbă numele în Mihai Eminescu.

Între 1869-1872, este student la Viena. Urmează ca "auditor extraordinar" Facultatea de Filosofie
şi Drept. Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte
la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri literare"; debutează ca publicist
în ziarul "Albina" din Pesta. Între 1872-1874 este student "ordinar" la Berlin. Între 1874-1877 e
director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui,
redactor la ziarul "Curierul de Iaşi". Continuă să publice în "Convorbiri literare". Devine bun
prieten cu Ion Creangă, pe care-l determină să scrie şi-l introduce la "Junimea ".

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef (1880) la ziarul
"Timpul". Desfăşoară o activitate publicistică excepţională care-i ruinează însă sănătatea. În
această perioada scrie marile lui poeme : "Scrisorile" , "Luceafărul" etc. În iunie 1883, poetul se
îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu. În decembrie 1883, îi apare volumul
"Poezii" cu prefaţa şi cu texte selectate de Titu Maiorescu. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la
15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. Este înmormântat la Bucureşti , la Cimitirul
Bellu.

M. Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la
romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru
istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia
regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc.,
poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane
Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de
marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile
sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de
altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la
îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe
cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții
politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și
cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică
importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,

ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19
ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din
25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din
București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat
la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948)
membru al Academiei Române.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul
lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează
în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge
să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În
același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Creator pentru care poezia nu este un exerciţiu exterior, ci un mod profund de existenţă, M
Eminescu a lăsat posterităţii o operă diversă, care cuprinde poezii, teatru, publicistica şi
traduceri. Poeziile au la bază mai multe teme şi motive de largă inspiraţie istorică, filosofică şi
socială.

Marile teme ale creaţiei eminesciene au fost analizate de G. Călinescu în Operă lui Mihai
Eminescu, lucrare în cinci volume, apărută între anii 1934-1936.

Ele se clasifica în trei mari coordonate, care reprezintă în acelaşi timp şi sursele de inspiraţie ale
creaţiei eminesciene: istoria, natura şi folclorul. P e lângă acestea m ai întâlnim şi alte teme
abordate de eminescu în operă sa, precum cosmogonia, iubirea şi tema geniului.

1. Cosmogonia

Această temă tratează naşterea şi stingerea universului, având ca motive luceferii, stelele, lună şi
zborul prin spaţial sideral. Tema este ilustrată îndeosebi în "Scrisoarea I", prin cugetarea
bătrânului dascăl la soarta universului, la modul în care a luat naştere şi la felul în care se va
stinge. Cosmosul mai este tratat de Eminescu în poemul "Luceafărul" în "Rugăciunea unui dac"
şi în poemul postum intitulat "Genaia".

"Scrisoarea I", "Luceafărul" şi "Rugăciunea unui dac" sunt câteva din lucrările care au ca temă
"Facerea şi desfacerea", denumire dată de George Călinescu. Unul din motivele cuprinse de
această temă este proporţia gigantică a spaţiului şi timpului universal. Acest motiv reprezintă
viziunea romantică eminesciana a Cosmosului în antiteză cu fiinţa umană neînsemnată şi
muritoare; aceasta viziune mai cuprinde şi evoluţia Cosmosului (situată între cele două capete:
geneza şi stingerea), armonia născută din rotirea aştrilor şi perspectiva mitologică.

"Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcătuită dintr-o cosmogonie
cuprinsă în două cugetări: una pe tema destinului uman şi una pe tema soartei geniului.

În prima parte a textului (versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seară,
unde lumina enigmatică a lunii se împrăştie peste o lume vană, născută dintr-un vis al Nefiinţei.
Această privelişte din natură scoate la iveală mai multe ipostaze ale fiinţei umane, dintre care
reţinem doar două:

"Vezi pe-un rege împânzeşte globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâine abia cugetă un sărac.

Deşi trepte osedite le-au ieşit din urna sorţii,

Deopotrivă stăpâneşte raza ta şi geniul morţii"

În altă parte a poemului, Eminescu îi prezintă pe oameni ca fiind "umbre pe pânză vremii", care
se metamorfozează în "mii de coji" şi în "nume trecătoare" duse de timp; trecătoare este şi gloria,
umilul om sărac şi regele cel puternic fiind uniţi de acelaşi destin, care cuprinde tot ceea ce se
află sub patina vremii: "geniul morţii". Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestui destin: nici
Timpul (care va deveni eternitate moartă), nici Universul (care cândva nu va mai există) şi nici
geniul (care trăieşte drama unei minţi îngrădite de timpul prea scurt al vieţii umane); întregul
poem este străbătut de ideea romantică a succesiunii generaţiilor, a evoluţiei şi a morţii
universale.

A II-a secvenţa (versurile 29-38) este dominată de imaginea romantică a "bătrânului dascăl",
reprezentând geniul. Aici se afla în antiteza: înfăţişarea umilă cu gândirea savantului, "dispărut
din cercul ideilor, în lumea contemporană, tristeţea celui care vede mizeria vieţii; toate acestea se
încadrează în romantism.

Elemente romantice găsim şi în episodul cosmogonic (versurile 39-86).

Viziunea mitologică a naşterii Universului; timpul anterior naşterii celei dintâi planete coincide
cu "A fost odată." al basmelor. Tot la mitologie face referire şi imaginea titanului întunecat, cu
sugestii în care Fiinţa, Nefiinţă şi Nepătrunsul apar ca nişte zeităţi, iar pacea întruchipată ce
stăpânea Haosul "pare a fi un dragon mitic", după spusele lui George Călinescu.

Viziunea gigantică a Cosmosului în care rotirea lentă a planetelor creează impresia de armonie.

Proiectarea omului pe fundalul eternităţii; acest fragment este situat între episodul naşterii
Universului şi cel al stingerii (versurile 61 -74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul
antitezei romantice: oamenii sunt "muşte de-o zi" ce trăiesc pe o planetă minusculă.

Viziunea stingerii Universului este prezentată în ultima parte a poemului (versurile 75 -86);
spaima creată de moartea Universului face că planetele să îngheţe şi că timpul să devină veşnicie
prin trecere în nefiinţă.

2. Istoria

Tema istoriei o pune două mari motive: pe de o parte, marile civilizaţii, privind succesiunea
generaţiilor, stingerea strămoşilor glorioşi şi naşterea unor urmaşi corupţi, şi pe de altă parte
istoria naţională care la o scară redusă tratează aceeaşi antiteză trecut-prezent, strămoşi-urmaşi.

Aceste motive sunt întâlnite la Eminescu în următoarele creaţii:"Împărat şi proletar", Memento

mori", Epigonii, Scrisoarea [Link] aceste creaţii se axează pe ideea incompatibilităţii totale
dintre măreţia trecutului şi decăderea prezentului.

Alte motive specific acestei teme şi întâlnite în creaţiile sus-menţionate sunt patriotismul
(Scrisoarea III:"Şi de aceea tot ce mişcă în ţara asta răul, ramuri/Mi-e prieten numa mie iară ţie
duşman este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste/N-avem oşti dara iubirea de
moşie e un zid/Care nu se înfiorează de-a ta faima Baiazid"), inechitatea socială şi societatea
coruptă:
"Iară noi? Noi epigonii? Simţiri reci harfe zdrobite

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte.

În noi totul e spoiala totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic;

Împărat şi proletar:
Spuneţi-mi ce îi dreptatea? Cei ţări se îngrădiră

Cu averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară în veci vezi cum conspira

Contra celor ce dânşii la lucru-I osândiră

Şi le subjugă munca vieţi lor intrigi")

("Epigonii")

Autorul lucrării istorice "Memento mori!", dorea să traverseze toată evoluţia omenirii, cu
ajutorul unui pas gigantic, din antichitate şi până la Comună din Paris (1871). Uri esenismul
acestei viziuni apare o dată cu filozofia zădărniciei cu tentă elegia, ce se intensifică la finalul
poemului "Împărat şi proletar" (despre care Călinescu spune că ar fi o "derivaţie" din "Memento
mori!"): eforturile omului, născute din dorinţa de trăi, sunt în zadar, pentru că viaţa nu este decât
un vis al nefiinţei: "Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi".

Întoarcerea la timpul mitic ar putea fi salvarea despre care vorbea tribunul proletar în prima parte
a poemului: "vremile aurite/Ce mitele albastre ni le şoptesc adesea".

Aceasta este cea de a III-a tema romantică eminesciana, lucrarea ce-i corespunde fiind
"Scrisoarea III". Cel dintâi motiv al acestei teme este visul. La fel ca şi Cosmosul, care s-a născut
dintr-un vis al neantului, a luat viaţa şi imensul stat otoman: dintr-un vis al primului sultan;
istoria marelui popor turc reprezintă doar împlinirea visului.

Romantică mai este şi antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între Cuceritor
(Baiazid) şi Apărător (Mircea cel Bătrân), între armata transformată în "pleava" şi cea devenită
"potop ce prăpădeşte", între perioada întemeierii şi cea a surpării.

Imaginea aproape fabuloasă a voievodului este de asemenea un motiv romantic. În momentul

luptei Mircea capăta proporţiile unui erou.

Elementele naturii participa şi ele la acest eveniment. Dunărea (care devine şi ea un personaj ce
îneacă "spumegând" oastea duşmană), codrul (care ascunde "mii de capete pletoase" ca nişte
clone ale lui Mircea) şi "răul - ramul" sunt simboluri ale naturii veşnic vii.

3. Iubirea
Această temă are în centru femeia care îmbracă la eminescu mai multe ipostaze: femeia-înger,
femeia demon, femeia-misterioasă, o permanentă enigmă. Indiferent de ipostaza în care este
surprinsă, femeia reprezintă partenera prin care eul liric realizează idila într-un cadru natural
adecvat. Spaţiul natural este în deplină concordanță cu stadiul relaţiei amoroase: naturi
luxuriante, cu motive specific eminesciene (teiul, lacul, teiul înflorit, salcâmul, codrul) alcătuiesc
un cadru ocrotitor pentru perechea ce îşi împărtăşeşte sentimentele; iubirea trecută este ilustrată
printr-o natură cu elemente specific elegiace: S-a dus amorul, De câte ori, iubito, Pe lângă plopii
fără soţ. Totodată în aceste poezii spaţial natural, vegetal, este înlocuit de cel citadin, că marcă a
deteriorării sentimentului de iubire.

Iubirea împărtăşită este întâlnită în poezii precum: "Floare albastră", "Lacul", "Dorinţa", "Sară pe
deal".

În poeziile lui Eminescu iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferenţa dintre cele două
perioade de creaţie ale poetului este că în prima parte natura apărea ca un spaţiu feeric,
elementele acesteia constituind motive romantice: codrul (spaţiu magic şi plin de mister), teiul
(arbore sfânt care îi îmbrăca pe tineri cu veşmântul nevinovăţiei), lacul (element lamartinian al
visului de iubire), lună şi mulţimea de flori.

Dacă citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul Luceafărului; el
trăieşte visul unei iubiri pământene mereu neîmplinite:

"Dar nu vine. Singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr."

("Lacul")

"Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi

Tu nu m-ai cunoscut"

("Pe lângă plopii fără soţ")

Un alt motiv este neînţelegerea de care dă dovadă femeia ce i-a oferit măreţia eternizării. Iubita
este şi ea o fată de împărat, pe care poetul o apăra de scurgerea timpului şi o pune în lumina
Genezei. Dar pe măsură ce visul de iubire se stinge, iubita se pierde în negurii uitării, în mit:

"Căci astăzi, dacă mai ascult

Nimicurile - aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste."

4. Natura

Una din temele abordate cu precădere de Eminescu în creaţia sa este natura, natură, conturată sub
două ipostaze: marile imensităţi spaţiale (reprezentate de mare şi cer), la care se opun pădurile
sălbatice, codrul şi teiul.

Natura cosmic prezintă motive: luna, stelele şi luceferii, întâlnite toate în poeziile care abordează
naşterea universului: Scrisoarea I, Luceafărul.

Natura terestră apare în poeziile de dragoste prezentând motive specific eminesciene: teiul în
floare, codrul, plopii, floarea albastră, marea, lacul (Pe lângă plopii fără soţ, Lacul, Dorinţa.)
Aceasta din urmă poezie in pletește cele două teme natura şi iubirea ilustrând chemarea erotică a
bărbatului, invitarea iubitei într-un cadru natural mitic:

"Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund

Unde prispa cea de brazdă

Pleci plecate o ascund

...

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri"

Detaşat de tema iubirii, fără a mai fi raporatat la ea, natura este ilustrată individual şi
independent Creaţii în care reprezintă nostalgia poetului pentru cadrul copilăriei sale:

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor

Iar braţul drept sub cap eu mil puneam

S-aud cum apa sună încetişor

("Fiind băiet păduri cutreieram")

Tot dorul copilului Eminescu după cadrul natal natural al Ipoteștiului este regăsit în versurile:
"O rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc aţa de mult!

Ale tale doruri toate

Numa eu ştiu să le-ascult

...

Astăzi chiar de mas întoarce

A-nţelege n-o mai pot.

Unde eşti copilărie,

Cu pădurea ta cu tot"

("O, rămâi.")

Dragostea poetului pentru natura îl determină pe acesta să dorească să fie înmormântat în

mijlocului cadrului natural:

"Mai am un singur dor

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor,

La marginea mării.

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape

P-entinsele ape

Să mă un cer senin"

("Mai am un singur dor")

Acelaşi testament poetic se regăseşte şi în variantele: "De-oi adormi", " Nu voi mormânt bogat",
"Iar când voi fi pământ".

4. Folclorul

Se încadrează şi el în totalitatea temelor romantice, iar Eminescu sub două aspect: pe de o parte
ca şi culegător de folclor, preluând direct anumite creaţii de unde le-a auzit, în peregrinările sale
prin ţară iar pe de altă parte stilizând sau transformând aceste opere. Ajunge astfel la mai multe
variante:

Basmul Fata în grădina de aur devine Luceafărul, iar poemul Calin Nebunul capăta versiunea
finală a creaţiei Calin (File din poveste)
Multe dintre poeziile în care abordează tema naturii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru
des) au şi ele la baza creaţii populare culese personal de Eminescu în momentele în care era
peregrin prin ţară:

- Codrule, codrutule,

Ce mia faci drăguţule

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut

(Revedere)

La mijloc de codru des

Toate păsările ies

Din huceag de aluniş

La voiosul luminiş"

(La mijloc de codru.)

- Ce te legeni codrule

Fără ploaie, fără vânt

Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna

Dacă trece vremea mea!

(Ce te legeni)

Remarcarăm că toate cele trei opere au ca subiect codrul, motiv des întâlnit în creaţia
eminesciană, mărturisind dragostea poetului manifestată în timp şi niciodată uitată pentru cadrul
natal al Ipotestiului.

Poemele "Calin (file din poveste) " şi "Luceafărul" au la baza mitul Zburătorului. Cele două
poeme au elemente comune: dragostea nefirească dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare se
termină în vis şi este proiectată în basm; fata îşi cheamă iubitul pe pământ (dar singura care se
supune dorinţei acestuia -"Iar tu să-mi fii mireasa" Este fata de crai -"Calin."). Numai în poemul
"Calin (file din poveste) "are loc nunta ca mijloc de integrare în armonia cosmică; faptul că
arborii capătă strălucire argintie datorită luminii lunii, iarba care "pare de omăt" şi albastrul
florilor înzestrează nunta cu acea puritate caracteristică începuturilor.

În "Luceafărul", "preafrumoasa fată" îşi caută un alt iubit (care să-i semene), dar la final poetul o
salvează, aşezând perechea umană în lumina naşterii Universului:
"Căci este sară-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă

Răsare luna liniştit

Şi tremurând în apă"

5. Destinul geniului.

Geniul este prezent în patru ipostaze: omul superior prin inteligenţă,

Profund nefericit de condiţiile în care este nevoit să trăiască (bătrânul dascăl din Scrisoarea I),
Creatorul său Demiurgul (forţă cosmică ce a dat naştere Universului: Luceafărul), fiinţă care nu
se supune morţii biologice (Hyperion din Luceafărul) şi demonul ca forţă a răului (în "Înger şi
demon).

În toate poemele, geniul este o fiinţă fără de stea, o formă de manifestare a divinităţii supreme
unice, deoarece Demiurgul l-a creat înaintea lumii. Originea sa deosebită aşează geniul deasupra
lumii, a frământărilor ei şi a timpului.

Această temă romantică a liricii eminesciene este întâlnită şi în poezia "Oda", în care nefericirea
şi nemurirea sunt condiţiile interioare ale geniului; de aici vine şi tentaţia de a coborî pe pământ
pentru a căuta ceea ce nu i s-a dat: dragostea.

"Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei visători nălţam la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţa tu, dureros de dulce.

Până-n fund băui voluptatea morţii

Neîndurătoare."

("Oda")

Condamnat să rămână de-a pururi singur, neînţeles de ceilalţi şi aspirând în permanenţă la iubire,
geniul se retrage în sine însuşi, ocrotit fiind de spaţial în care există:

"Trăind în cercul nostru strâmt

Norocul va petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

(Luceafărul)

Condiţia nemuritoare îl face să sesizeze diferenţa uriaşă dintre el şi pământeni, care, pe durata
scurtei lor existente se află sub semnul norocului.

Consultați următoarele surse bibliografice :

1 Maiorescu T. Din critice. Bucureşti: Editura Tineretului, 1967.
2. Micu D. „Istoria literaturii române”. Bucureşti: SAECULUM I.O.,2000.
3. Negoiţescu I. „Istoria literaturii române”. Bucureşti: „Minerva”, 1991
4. Piru A. «Istoria literaturii române de la început pînă azi».Bucureşti: «Univers»,1981