APRECIERI CRITICE

Mihail Sadoveanu

Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei
artiştilor romantici. Năzuind necontenit spre un plan de viaţa superior etic şi artistic, căutând cu patos adevărul şi refuzând consecvent
compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sincerităţii în faptele de viaţă şi a
înălţimii de gândire, dublată de o sete de cunoaştere absolută.

Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba
până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca
slavă”. Tot el, în poezia ”Inscripție pe amfora LUI”, scria: ”Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei,/ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,/ Cel
mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.

Marele poet Adrian Păunescu l-a descris pe Eminescu într-o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte
cunoscută: ”Într-o lume relativă/ Ce-a făcut și-a desfăcut/ Eminescu-i remușcarea/ Dorului de absolut/ Dacă unu și cu unu/ Nu mai vor să facă
doi/ Eminescu este chipul/ Infinitului din noi./ Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea/
Pe pământul vechii Dacii/ Când mai mare, când mai mic/ Dacă n-ar fi Eminescu/ Viața nu ne-ar fi nimic./ El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei
nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/Eminescu-i peste tot/ Într-o lume relativă/ Mai avem un nume sfânt/ Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”
(”Dor de Eminescu”).

George Călinescu a debutat editorial cu monografia "Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932), care avea să-l impună ca pe un nume în rândul
exegeţilor eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu "Opera lui Mihai Eminescu", lucrare în cinci volume (1934-1936).

''Eminescu este cel mai tradiţional poet, absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente.'' El este ''un poet de
concepţie. (...) Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică şi în metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu
filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni.''

''Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi
prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia
visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală. Starea sa normală era cea vizionară şi acţiunea politică a fost, desigur, o
latură care, mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis şi utopie, rămânând numai puţin un protest metaforic împotriva relelor contemporane.''

''Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia de a fi strivită de puterile
îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a
aruncat într-o societate părând entuziastă de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când
poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru şi dinafară, a luat conştiinţă de sine, chipul lunar şi amar zâmbitor al poetului îşi regăseşte
puterea asupra sufletelor noastre, şi el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simţirilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic
să ducă năzuinţele noastre sociale pretutindeni, ''Peste ape, peste punţi,/ Peste codrii de pe munţi''.

Evocând moartea poetului, George Călinescu scria: ''Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe
cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale''.

MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) - viaţa şi activitatea literară.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850. Este fiul căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, fostă Iuraşcu. Îşi petrece
copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura,
stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu. Între 1858-1866 urmează şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al 5-lea din
82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti", în care apare şi poezia "La mormântul lui Aron
Pumnul" semnată M. Eminoviciu. La 25 februarie debutează în revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea". Iosif Vulcan
îi schimbă numele în Mihai Eminescu.

Între 1869-1872, este student la Viena. Urmează ca "auditor extraordinar" Facultatea de Filosofie şi Drept. Activează în rândul societăţilor
studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri literare"; debutează ca
publicist în ziarul "Albina" din Pesta. Între 1872-1874 este student "ordinar" la Berlin. Între 1874-1877 e director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi". Continuă să publice în "Convorbiri literare". Devine
bun prieten cu Ion Creangă, pe care-l determină să scrie şi-l introduce la "Junimea ".

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef (1880) la ziarul "Timpul". Desfăşoară o activitate publicistică
excepţională care-i ruinează însă sănătatea. În această perioada scrie marile lui poeme : "Scrisorile" , "Luceafărul" etc. În iunie 1883, poetul se
îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu. În decembrie 1883, îi apare volumul "Poezii" cu prefaţa şi cu texte selectate de Titu
Maiorescu. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. Este înmormântat la Bucureşti , la Cimitirul
Bellu.

Opera
"Eminescu este cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor".
([Link]) Cel mai mare scriitor român pe care l-a ivit timpul până acum "Mihai Eminescu a lăsat o mare amprentă în literatura română prin
operele sale geniale. Mihai Eminescu este poetul cel mai reprezentativ al literaturii române, "poetul nepereche" (G.Călinescu), creator al unei
opere care străbate timpul cu o forţă nealterată, trăind într-o perpetuă actualitate. Creaţia sa este bogată în diferite teme şi motive. Este
cunoscută, apreciata şi studiată nu numai de românii de pretutindeni, dar şi de alte popoare de peste hotare. Este tradusă în mai mult de 60 de
limbi. Opera sa formează o epocă în dezvoltarea artistică a poporului român. Niciodată până la Mihai Eminescu limba română n-a sunat cu atâta
plenitudine armonioasă, atât de natural şi atât de firesc.

În creaţia poetului şi-au aflat expresia durerera şi revolta oamenilor de rând, critica burghezimii, ştiinţa şi filosofia, natura şi dragostea. Operele
cele mai reprezentative ale sale sunt: Sărmanul Dionis (1 decembrie1872 "Convorbiri literare"), Floare albastră ( 1 aprilie1873 "Conv. lit."),
Dorinţă (1 septembrie1876 "[Link]."), Lacul (1 septembrie1876 "Conv. Lit."), Sara pe deal (1 iulie 1885 "Conv. Lit."), O, rămâi (1 februarie 1879
"Conv. Lit."), Epigonii (1870, "Conv. lit."), Scrisorile, cea mai mare bogăţie a sa fiind poemul Luceafărul. Capodopera, ce păşeşte peste vremi şi
meridiane, poemul Luceafărul încununează calea de creaţie a aceluia căruia i-a fost menit să devină şi el astru, cu acelaşi nume în literatura
română. şi poetul. Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române în ceea ce a realizat ea până la Eminescu, deschizând,
prin modernitatea totală a gândirii şi a creaţiei sale, drumul spre şi mai depline împliniri.

Titu Maiorescu

Biografia: Titu Maiorescu, cu numele complet Titu Liviu Maiorescu, unul dintre cei mai cunoscuți autori canonici, s-a născut la 15 februarie
1840, la Craiova. Tatăl său a fost Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean și mama sa, Maria Popazu, sora cărturarului episcop al
Caransebeșului, Ioan Popazu. Între anii 1846 și 1848 a fost elev al școlii primare din Craiova, iar în decembrie 1848 ajunge cu întreaga familie la
Blaj, ulterior la Brașov. Între anii 1848/1849 și 1849/1950 reușește să-și continue cursul primar la școala protodiaconului Iosif Barac, acolo unde
urmează primele două clase elementare. Între 1850 și 1951 a absolvit școala primară și s-a înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului,
acolo unde l-a cunoscut și pe Anton Pann. În anul 1851, întreaga familie Maiorescu se muta la Viena, acolo unde tatăl lui Titu era salariat la
Ministerul de Justiție, iar în octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene.
Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu și este trecut în clasa a II-a.

Titu Maiorescu la Academia Tereziană În perioada șederii sale la Viena, Titu Maiorescu a urmat cursurile Academiei Tereziene, timp în care a
început redactarea “Însemnărilor zilnice” pe care le-a continuat până la sfârșitul vieții. În anul 1858, Maiorescu a absolvit cu succes ca șef de
promoție Academia Tereziană, iar acest lucru a reprezentat o încununare a eforturilor sale de până atunci.

Studiile lui Maiorescu

A urmat un an de studii la Berlin, acolo unde a obținut la Giessen doctoratul “magna cum laude”, iar după încă un an a obținut licența în litere
și filosofie la Sorbona. După încă un an de studii universitare la Paris a obținut și licența în drept. Pe lângă activitatea sa universitară, Maiorescu
a predat și pdihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz. A dat lecții celor patru copii ai familiei. În anul 1860 își ia licența în
litere și filosofie la Sorbona, iar anul viitor îi apare la Berlin lucrarea de filosofie “Considerații filozofice pe înțelesul tuturor” – “Einiges
Philosophisches in gemeinfasslicher Form”. În anul 1862 se căsătorește cu eleva sa, Clara Kremnitz, iar în luna decembrie devine profesor la
Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din Iași.

Fondarea Junimii

Împreună cu prietenii său Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th. Rosetti, Maiorescu a contribuit la întemeierea Junimii. Titu Maiorescu
reprezenta o nouă generație junimistă și venea cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale românești. Un conservator adept al
evoluției naturale, organice și foarte bine pregătite, un adversar al “formelor fără fond”, al căror rechizitoriu în face în articolul din 1868.

Titu Maiorescu a murit la vârsta de 77 de ani, pe 18 iunie 1917.

BOGDAN PETRICEICU HASDEU

Scriitor, filolog, istoric, folclorist, spirit enciclopedic de talie europeană, numit şi Cantemir al secolului ai XIX-lea, Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a
născut la 26 februarie 1838, în comuna Cristineşti, judeţul Hotin. Descinde dintr-o veche familie de cărturari de origine nobilă. Bunelul Tadeu
Hâjdeu, unchiul Boleslav Hâjdeu şi tatăl Alexandru Hâjdeu au fost cărturari de seamă ai timpului lor, preocupaţi de literatură, istorie, folclor,
cunoscători ai mai multor limbi. Primele studii le face în Polonia, unde tatăl său era profesor la Cameniţa, Viniţa şi Rovno. După ce, în 1850,
familia se stabileşte în Basarabia, Bogdan devine elev la liceul fiilor de nobili din Chişinău. Urmează studiile la Facultatea de Drept a Universităţii
din Harkov (1852-1854). În 1859 este numit custode al Bibliotecii Şcoalelor din Iaşi, iar în anul următor — profesor de istorie, geografie şi
statistică la Şcoala reală, apoi profesor la Gimnaziul central din Iaşi. În 1863 se mută la Bucureşti, fiind numit în Comisia moşiilor mănăstireşti şi
în Comisia istorică. În anii următori va deţine mai multe funcţii publice şi obşteşti, printre care cea de parlamentar (în 1868 este ales deputat de
Bolgrad, iar în 1884 — deputat de Craiova), director al Arhivelor Statului (1876-1900), profesor (1874-1900) şi decan (1882-1884) la Facultatea
de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Din 1877 este membru al Societăţii Academice Române, în 1887 este ales primvicepreşedinte
al Academiei Române. A fost preşedinte al Societăţii „Românismul” şi al Societăţii Presei Române. În această perioadă a editat revistele
România (1858-1859), Din Moldova/Lumina (1862), Aghiuţă (1863-1864), Satyrul (1866), Columna lui Traian (1870-1877, 1882-1883) ş.a. A
condus revistele Arhiva istorică a României, Revista literară şi ştiinţifică, Revista nouă, a colaborat la Ateneul român, Tribuna română, Dacia,
Familia, Ghimpele şi alte periodice ale vremii. Erudit filolog, B. P. Hasdeu a fost unul dintre fondatorii folcloristicii comparate şi întemeietorul
teoriei circulaţiei cuvintelor, a contribuit la îmbogăţirea limbii literare. A lăsat opere ştiinţifice de valoare, printre care cele mai importante sunt
considerate a fi monumentalul dicţionar al limbii române Etymologicum Magnum Romaniae (1886-1898), culegere de texte vechi româneşti şi
cărţi populare, Cuvente den bătrîni (1878-1881), studiile Principie de lingvistică (1881), Din istoria limbii române (1883) ş.a. Dintre scrierile sale
istorice vom remarca: monografia Ioan Vodă cel Cumplit (1865), Arhiva Istorică a României (1865-1867), Istoria critică a românilor (1872-1875).
În literatură a abordat mai multe genuri literare. A scris poezie, proză, teatru. Din încercările sale literare: Cîntec popular moldovenesc, Ştefan
cel Mare, Doină, Moldova, Sunt dac! Sunt român!, Melodii româneşti – culegere de cântece populare cu note, etc. Nuvela satirică Duduca
Mamuca (1863, refăcută şi editată sub titlul Micuţa în 1864) este urmată de romanul istoric Ursita (1876). Volumele Poesie (1873), Sarcasm şi
ideal (1897) includ versuri ocazionale, fabule, poezii sociale şi politice. Dramaturgia deţine un rol aparte în creaţia literară a lui B. P. Hasdeu.
Este autorul unor scrieri dramatice, dintre care mai importante sunt dramele istorice Răposatul postelnic (1862), Domniţa Ruxandra (1867),
Răzvan şi Vidra (1867), piesa satirică Trei crai de la răsărit (1879). După moartea fiicei sale Iulia, a avut preocupări de filozofie spiritistă: Sic
cogito: Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul? (1892). Ultima sa publicaţie, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa ei după moarte
apare în 1903. Meritele sale ştiinţifice şi literare i-au fost recunoscute în ţară şi peste hotare. A fost membru al Academiei Române (1877), al
Societăţii Enciclopedice Române (1882), membru al Academiei Literare din Belgrad (1879), Societăţii de Lingvistică din Paris (1882), Academiei
Imperiale de Ştiinţe din Petersburg (1884), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din New York (1895) ş.a. I s-a decernat Marea Medalie de
Aur (1873), pentru contribuţiile sale la studiul istoriei naţionale, medalia Bene Marenti (1876), pentru operele istorice şi literare. A obţinut
Premiul „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române (1879, pentru Cuvente den bătrîni; 1881; pentru studiul Principie de lingvistică). Bogdan
Petriceicu Hasdeu se stinge din viaţă la 25 august 1907, la Câmpina. A lăsat posterităţii o vastă operă științifică şi literară care îl plasează la loc
de cinste în galeria înaintaşilor neamului.

Referinţe

Geniu de o înspăimântătoare vastitate,

Hasdeu şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o

nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un

erou ca el şi-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut

crea, au rămas multe şantiere şi foarte puţine

monumente. Dar planurile acestor şantiere sunt

suficiente să acorde semnificaţie istorică unei întregi

epoci.

Mircea Eliade

Hasdeu nu seamănă cu nimeni.

Imprevizibil, se supune doar canoanelor pe care

singur le stabileşte. Experimentează necontenit, luând

pe cont propriu proza, poezia ori teatrul (...). Inegalul

scriitor este în acelaşi timp şi unul fără egal.

Nicolae Manolescu

Spirit vizionar şi om de studiu aplicat, el

caută pretutindeni elementul generator al lucrurilor,

acel punct originar capabil să iradieze multiplu. (...)

Erudit, poliglot, el pune în pagină o documentaţie

uluitoare, exhaustivă care (...) se aşază ca fundament

al unei construcţii ce tinde spre contururi imense,

visată a fi de o perfecţiune sferică. Astfel va deschide,

la noi, calea disciplinei istorice moderne...

Gabriela Drăgoi

Personalitatea, opera şi creaţia lui Bogdan

Petriceicu Hasdeu sunt şi vor rămâne actuale pentru

o cultură, care recunoaşte forţa geniului uman de a

cuprinde imensitatea cunoaşterii adevărului.

Lorina Pîslaru