Vasile Alecsandri

(1818-1890)
S-acel rege al poeziei, vecinic tânăr si ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe-a stelei blânda raza
Acum seculii străbate, o minune luminoasa,
Acum râde printre lacrimi, când o cânta pe Dridi...

(Mihai Eminescu)

Profesor Adina Timofte

Colegiul Tehnic “Ion Creangă” – Tîrgu-Neamţ
Vasile Alecsandri (n. 21
iulie 1821 la Bacău, d. 22
august 1890) a fost un
poet, autor, dramaturg,
folclorist, om politic,
ministru, academician
român, creator al
teatrului românesc şi a
literateraturii dramatice în
România, personalitate
marcantă a Moldovei şi
apoi a României de-a
lungul întregului secol al
XIX-lea.
Conacul de la Mirceşti, zidit cu
istorie si tencuit cu literatura
Casa
"bătrâneasca" a
fost dărâmata
după moartea
părinţilor, pentru
ca îi trezea
poetului amintiri
răscolitoare
 Lunca din Mirceşti
Bate vânt de primăvară şi pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca râde.
Sub verdeaţa drăgălaşă dispar crengile pe rând,
Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierând.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!

În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalţă cătră ceruri de pe veselul pământ.
…………………………………..

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele,

Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Şi Siretul te închide cu-al său braţ dismierdător.

Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,

Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiţi.
Şi-i încântă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum şi de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai!
Construitã în 1867 şi destinatã a fi şcoalã
la Mirceşti, îi place atât de mult poetului,
încât se mutã din casa pãrinteascã şi va
trãi aici pânã la sfârşitul vieţii, scriind
partea cea mai însemnatã şi valoroasã a
operei sale: Pastelurile, ciclul Ostaşii
noştri, Legendele, Despot -Vodã, Fântâna
Blanduziei, Ovidiu.
Devenitã casã memorialã în 1957 şi
reorganizatã pe o tematicã ştiinţificã în
1987, ea pãstreazã parfumul autentic al
anilor când trãia aici marele "bard" .

Casa memorială
Mirceşti
 Debuturi…
Debutul său stă sub semnul unui
romantism tipic, entuziast, liric
(Buchetiera de la Florenţa, Doine şi
lăcrimioare) dar şi a unei
necruţătoare critici a ridicolului
social în piesa Iorgu de la Sadagura
sau în ciclul Chiriţelor.
PASTELURI
Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această
formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de
Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri pe care l-a intitulat:
Pasteluri, publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare
parte între 1868 şi 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu
numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi
pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri
naturale, al anotimpurilor, care sunt luminate şi însufleţite mereu de
altă viaţă, în alte nuanţe.
Pe de altă parte, Alecsandri supune descrierea unui proces de
obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie
de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este un tablou realizat cu
ajutorul limbajului (la origine, pastelul înseamnă un desen în creion
moale, uşor colorat).
Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea
unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.
 Pastelurile sunt cântări
plin de încredere adresate
adevăratelor valori:
munca, natura, rodnicia,
robusteţea şi sănătatea
morală.
 Universul Pastelurilor e
străbătut de euforie vitală şi
optimism cosmic. Poetul
implică regularitatea
ciclurilor naturii, armonia
rânduielilor firii, ordinea
imanentă a creaţiei.
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
 Pastelurile cântă frumuseţile naturii, în
general, şi ale locurilor natale în special.
Alecsandri compune primele pasteluri
începând, probabil, din 1867, în urma unei
politicoase invitaţii de colaborare la
„Convorbiri literare” adresată de Iacob
Negruzzi, în acelaşi an, iar în anul 1 868 îi apar
în amintita revistă, nouă dintre acestea.
Publicarea lor continuă, în ritmuri diferite
până la 1 septembrie 1874, dând şapte suite de
Pasteluri.
 Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Gerul
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,

Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare

Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!
 Tematic, pastelurile lui Alecsandri pot fi grupate
în patru cicluri mai importante: al anotimpurilor, al
muncilor agricole, al Mirceştilor şi un ciclu exotic,
fiind totodată „un calendar rural şi al muncilor
câmpeneşti respective (toamnă, iarnă, primăvară,
vară)”. (G. Călinescu)
Ca şi George Coşbuc, V. Alecsandri cântă natura
în toate anotimpurile (Sfârşit de toamnă, Iarna,
Oaspeţii primăverii, Secerişul) dar, dacă pentru poetul
din Hordoul Năsăudului anotimpul preferat este vara,
predilecţia „bardului de la Mirceşti” se îndreaptă spre
anotimpul iarna înfăţişat în pastelurile: Iarna, Gerul,
Viscolul, Miezul iernei, Sfârşitul iernii.
Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Sania
Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.

Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi...

Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,

Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin

zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori...
Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.
 Toate pastelurile sunt descrieri în
versuri prin care poetul îşi exprimă
trăirile sufleteşti legate de aspectul
din natură zugrăvit.
În pasteluri se regăsesc zugrăvite
peisaje, anotimpuri, fenomene ale
naturii, aspecte din universul
plantelor sau al animalelor, cu ceea
ce au ele caracteristic, deosebit.
 Noaptea
Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte

Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.

El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!

Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!
"Hora Unirii", imn scris în 1855 de marele
poet Vasile Alecsandri, a fost cântat în
timpul Unirii Principatelor (1859) şi, în
general, în toate ocaziile când românii
aspirã la uniune şi armonie. "Hora Unirii"
este cântat pe ritmul unui dans lent, dar
energic, care reuneşte întreaga adunare.
Dansul în cerc (hora) este el însuşi un
vechi ritual, simbolizând comunitatea
spiritualã, egalitatea şi dorinţa românilor
de a trãi laolaltã.
Doina este cea mai vie expresie a
sufletului românesc.
Ea cuprinde simţurile sale de
durere, de iubire si de dor.
Melodia doinei, pentru cine o
înţelege, este chiar plângerea
duioasă a patriei noastre după
gloria sa trecută!
Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!
De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!
Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!
Doina, doinită!
De-aş avea o puşculiţa
Şi trei glonţ în punguliţă
Ş-o sorioară de bărdiţă!
De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!
De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!
Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!
Doina, doiniţă!
Şi i-aş zice: "Mândruliţă,
Mă jur p-astă cruciuliţă
Să te ţin ca un bădiţă!"
Şi i-aş zice: "Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vâlcele!"
Şi le-aş zice: "Şapte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!"
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!
 Doinele sunt considerate de către muzicologi singurele genuri melodice
folclorice românesti care îsi au originea în spatiul carpato-dunarean al dacilor
şi, totodată, singurele care nu au influenţe majore provenite din alte zone
culturale străine Daciei şi românilor.
 Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul
Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune:

„În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile

Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia
trecută, poetul “Doinelor şi lăcrămioarelor”, culegătorul
cântecelor populare, păruse a-şi fi terminat chemarea
literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul
iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei
mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării,
poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea
Pastelurilor ... “