Structura enzimelor

Structura chimică de ansamblu a enzimelor reprezintă un aranjament spațial

macromolecular complex determinat de nivelurile de organizare structurală ale
proteinelor.
Substanța asupra căreia acționează enzima poartă numele de substrat.
Compusul sau compușii chimici care rezultă în urma acțiunii enzimei poartă
numele de produs (produși) de reacție.
Toate enzimele cunoscute până în prezent, fără excepție, sunt de natură
proteică.
Din punct de vedere chimic, o enzimă este formată dintr-o parte proteică
(termolabilă, responsabilă de specificitatea enzimei) – apoenzima și o parte
neproteică (termostabilă), care participă efectiv la activitatea catalitică (se
modifică temporar în timpul reacției) – coenzima sau cofactor.
 Coenzimele pot fi clasificate după tipul reacției la care participă în două
categorii:

II. Coenzime care participă la

transportul de grupări (altele
decât H):
I. Coenzime ce participă la
CoA-SH (acidul pantotenic);
transferul hidrogenului:
Tiamin pirofosfat, TPP
Coenzimele piridinice, NAD+,
(vitamina B1);
NADP+ (vitamina PP);
Piridoxal-5-P (vitamina B6);
Coenzimele flavinice, FMN, FAD
Acizii folinici (acid folic);
(vitamina B2);
Biotina;
Acidul lipoic;
Coenzimele vitaminei B12
Coenzima Q.
(cobalamina);
Acidul lipoic.
 Din punct de vedere
structural, enzimele pot fi
clasificate în două mari grupe:
enzime monocomponente și
enzime bicomponente.
Enzimele monocomponente
sunt holoproteine – moleculele
acestora sunt formate din una
sau mai multe catene
polipeptidice
Enzimele bicomponente
sunt heteroproteine (proteine
complexe sau conjugate) și
conțin, în afară de componenta
polipeptidică și o componentă
de natură neproteică, numită
cofactor enzimatic.
Componenta proteică a enzimelor
bicomponente poartă numele de
apoenzimă. Legarea cofactorului de
apoenzimă se face în mod diferit. Atunci
când între cele două componente iau
naștere legături relativ slabe, necovalente,
cofactorul poartă numele de coenzimă, iar
dacă legarea se face puternic, prin legături
covalente, componenta neproteică se
numește grupare prostetică. Nu se poate
face o delimitare netă între cele două
noțiuni, deoarece se întâmplă uneori ca
același cofactor enzimatic să fie coenzimă
pentru unele enzime și grupare prostetică
pentru altele.
 Pentru enzimele bicomponente, cofactorul enzimatic este implicat direct în
realizarea actului catalitic, în timp ce apoenzima este răspunzătoare în primul
rând de specificitatea de acțiune.
Datorită structurii lor proteice, precum și datorită faptului că acționează în
celula vie, enzimele prezintă o serie de proprietăți ce diferențiază net cataliza
enzimatică de cea chimică. În primul rând, eficiența catalitică a enzimelor este
cu mult mai mare comparativ cu cea a catalizatorilor chimici. Enzimele
acționează în condiții blânde de temperatură, pH, presiune osmotică etc. spre
deosebire de catalizatorii chimici care acționează în general, în condiții dure de
reacție.
 Cea mai importantă proprietate a enzimelor, neîntâlnită în cataliza chimică,
o reprezintă înalta specificitate de acțiune a acestora, ceea ce determină faptul
că o enzimă catalizează transformarea unui singur substrat și doar în cazuri rare
a unui grup restrâns de substanțe înrudite structural. În funcție de modul de
manifestare, specificitatea de acțiune a enzimelor poate fi de mai multe tipuri:
specificitate de reacție, de substrat, absolută de grup, relativă de grup,
stereospecificitate etc.
Specificitatea de reacție este
tipul cel mai des întâlnit și
constă în capacitatea enzimelor
de a cataliza un anumit tip de
reacție. Această proprietate stă
la baza clasificării enzimelor în
șase clase, funcție de tipul de
reacție la care participă. Astfel,
o oxidoreductază va cataliza un
proces redox, o hidrolază va
scinda hidrolitic substratul, iar o
sintetază va participa la o reacție
în care se formează o nouă
legătură covalentă.
O situație aparte se întâlnește în
cazul proteazelor care prezintă
concomitent activitate peptidazică,
amidazică și esterazică.
Specificitatea de reacție reprezintă
o caracteristică esențială a enzimelor
fiind datorată componentei proteice a
acestora (apoenzimelor).
Specificitatea de substrat constă
în capacitatea de a cataliza
transformarea unui singur substrat,
fiind total indiferente față de alte
substanțe, chiar dacă sunt înrudite
structural cu substratul.
 Importanța biomedicală a enzimelor rezidă în utilizarea acestora în
diagnosticul unor boli și aplicarea unor terapii corecte, precum și folosirea
unora în scop terapeutic.
Majoritatea proceselor enzimatice se petrec la nivel celular iar
determinarea enzimelor se face în unele lichide biologice (sânge total, urină,
lichid cefalorahidian, plasmă etc.).
Este important de cunoscut locul de producere al diverselor enzime,
mecanismele prin care ajung aceste enzime din celule în sânge. Din acest punct
de vedere se deosebesc:
- enzime secretate activ în plasmă, mai ales ficat, care acționează asupra
unor substrate din plasmă îndeplinind aici un rol fiziologic. Astfel de enzime
specifice plasmei se numesc enzime plasmatice funcționale. Enzimele
coagulării, pseudocolinesteraza, sunt enzime plasmatice. Lezarea organului care
produce aceste enzime determină scăderea activității enzimelor în plasmă;
 - enzime ale secrețiilor exocrine care pot difuza pasiv în sânge, fără a avea
rol specific la acest nivel. Astfel de enzime sunt: amilaza, lipaza, tripsina
pancreatică, pepsinogenul gastric, precum și fosfataza alcalină biliară și
fosfataza acidă prostatică. Enzimele din această categorie vor scădea în sânge în
cazul atrofiei organului care le sintetizează sau vor crește când apar creșteri ale
permeabilității membranei celulelor ce le sintetizează;
- enzimele celulare acționează exclusiv intracelular, se mai numesc și
enzimele plasmatice nefuncționale deoarece substratele și cofactorii lor specifici
nu se găsesc în plasmă. Concentrația lor în spațiul intracelular este mult mai
mare decât în plasmă.
 Fiecare organ are un profil enzimatic propriu în funcție de particularitățile
metabolice legate de funcția organului respectiv. Multe din enzime se găsesc în
toate organele, dar diferă cantitativ. Așa de exemplu, ficatul este mai bogat în
GTP (transaminaza), Glu-DH (glutamatdehidrogenaza) și SDH (succinat
dehidrogenaza) decât miocardul sau musculatura, fiind mai sărac în CPK
(creatinfosfokinaza).
Rezultă că leziunile hepatice vor fi caracterizate prin creșteri ale GPT
(transaminaza), Glu-DH și SDH, iar cele musculare și miocardice prin creșteri
ale CPK.
 Pătrunderea enzimelor celulare în sânge, în condiții patologice, are loc prin
creșterea permeabilității membranei celulare sub acțiunea unor factori infecțioși,
toxici.
În leziunile distructive, atât enzimele citoplasmatice cât și cele legate de
organitele celulare, trec în sânge. O altă cale de pătrundere a enzimelor celulare în
sânge o constituie blocarea căilor de eliminare normală a enzimelor (unele enzime
hepatice, pancreatice) sau o creștere a concentrației de enzime ca urmare a unei
inducții enzimatice.
Scăderea activității enzimelor în plasmă poate fi datorată scăderii sintezei de
enzime, consumului unor medicamente (cortizon, morfină, atropină) sau unor
erori genetice.
 Efectele unui deficit enzimatic poate avea următoarele consecințe:
- oprirea formării produsului de reacție (ca exemplu glucozo-6-fosfataza
împiedică eliberarea de glucoză din glicogen având ca efect hipoglicemia);
- acumularea de substrat pentru enzima deficitară (de exemplu acumularea
de galactoză-1-fosfat în deficitul de galactoză-uridil-fosfat-transferază produce
manifestările clinice din galactozemie);
- deficitul de metabolizare pe cale normală face ca acea substanță să treacă
pe altă cale metabolică generând un alt produs care este responsabil de efectele
patologice.
Erorile înnăscute de metabolism subliniază rolul important al enzimelor în
patologia metabolismului.
 Vitaminele

Vitaminele sunt o categorie de substanțe strict necesare animalelor

superioare și care nu pot fi sintetizate în organismul lor. Se găsesc în organism în
cantități foarte mici și sunt indispensabile pentru reglarea proceselor metabolice.
Vitaminele trebuie să fie procurate prin rația alimentară.
În organismele superioare vitaminele nu reprezintă materiale structurale, de
felul principiilor imediate (proteine, glucide, lipide) și nu au valoare energetică
dar îndeplinesc roluri funcționale importante. Majoritatea vitaminelor sau derivați
ai lor imediați, sunt constituenți coenzimatici, participând la multiple și variate
reacții metabolice.
 Deși pentru îndeplinirea tuturor rolurilor funcționale ale vitaminelor
organismul omului are nevoie de cantități foarte mici (câteva miligrame sau
chiar grame pe zi), rația alimentară trebuie să le procure regulat. Altfel, ajung să
se declanșeze anumite stări patologice specifice, numite avitaminoze.
Unele afecțiuni datorate lipsei de vitamine sunt cunoscute de sute de ani:
scorbut, rahitism, pelagra, beri-beri.

Antivitaminele sunt substanțe cu structură chimică asemănătoare cu

a vitaminelor dar cu acțiune antagonistă, deoarece având structură
asemănătoare cu vitaminele adevărate, pot intra în competiție cu acestea
din urmă.
 Clasificarea vitaminelor
Vitaminele au structuri chimice foarte variate, din acest motiv clasificarea
lor s-a făcut în funcție de solubilitate:
- vitamine hidrosolubile (cele cu molecule polare, solubile în apă):
complexul B (vitamina B1, vitamina B2, vitamina B6, vitamina PP, vitamina
B12, acidul folic, biotina, acidul pantotenic) și vitamina C
- vitamine liposolubile (cele cu molecule apolare, solubile în grăsimi):
vitamina A, vitamina D, vitamina E, vitamina K.
 Vitaminele hidrosolubile
Complexul B este un grup de 8 vitamine solubile în apă, care se găsesc
împreună în natură, fiind într-o strânsă inter-relație funcțională. Din grupa
vitaminelor B fac parte: vitamina B1, B2, B6, B12, acidul pantotenic (vitamina B3),
nicotinamida (vitamina PP), acidul p-aminobenzoic, acizii pteroilglutamici,
biotina etc.
Toate vitaminele din complexul B sunt cofactori în diverse reacții
enzimatice.
 Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina antinevritică, vitamina anti
beri-beri)
Cuprinde în molecula sa două nuclee: pirimidinic și tiazolic, unite printr-o
punte metilenică:
 Sursa principală de vitamină
B1 pentru organismul uman o
constituie alimentele de origine
Încă din timpul transportului,
vegetală și mai puțin cele de
tiamina este fosforilată în mucoasa
origine animală.
intestinală, sub acestă formă trece în
Absorbția intestinală a
sânge, iar aici are loc procesul invers
vitaminei B1 este destul de
sub acțiunea tiaminfosfokinazei.
limitată și se realizează cu
Tiamina liberă ajunge pe cale sanguină
precădere în duoden și zona
în ficat.
proximală a intestinului subțire,
printr-un mecanism de transport
activ, contra gradientului de Principala funcție a vitaminei B1
concentrație. este cea de coenzimă, sub formă de
tiaminpirofosfat (TPP) (ester
Absorbtia tiaminei este mult pirofosfotic) pentru enzimele
diminuată la persoanele în vârstă, participante la metabolizarea α-
în caz de vărsături, diaree, colite cetoacizilor și α-cetolilor.
ulceroase, boli hepatice și boli
neoplazice.
 TPP rezultă din reacția tiaminei cu ATP:

După îndeplinirea funcției de cofactor al diferitelor enzime (de exemplu

decarboxilaze) sau altor funcții, tiamina se elimină din organism preponderent pe
cale renală, fie ca atare, fie sub forma unor metaboliți, raportul dintre aceste
forme depinzând de aportul alimentar de vitamină B1. Eliminarea pe cale urinară
a tiaminei este redusă la diabetici, în caz de infecții, la persoanele în vârstă, în
efort fizic intens și la alcolicii cronici.
Pe cale fecală se elimină tiamina neabsorbită la nivel intestinal și cea
sintetizată de către flora microbiană. Cantități mici de tiamină mai sunt eliminate
prin transpirație.
 Rol metabolic:
Principala funcție a vitaminei B1 o constituie cea de coenzimă, sub formă de
tiaminpirofosfat, pentru enzimele participante la decarboxilarea oxidativă a
piruvatului, α-cetoglutaratului și a α-cetoacizilor rezultați în urma transaminării
aminoacizilor cu catenă ramificată. TPP este, de asemenea, coenzimă petru
transcetolază, enzimă cheie a ciclului pentozo-fosfaților sau a căii
fosfogluconatului. Sub forma sa trifosforilată, tiamina joacă rol de
neurotransmițător
 Tulburări de aport vitaminic
Simptomele deficienței pot fi cauzate de malnutriție, defecte de absorbție,
pierderi vitaminice datorate terapiei cu diuretice, hemodializă, diaree.
Deficitul vitaminic poate conduce la boala numită beri-beri, ce se
caracterizează prin:
- simptome neurologice (somnolență, dureri de cap, nevrită periferică);
- simptome gastro-intestinale;
- simptome la nivelul aparatului locomotor.
Simptomele moderate ale dificienței tiaminice includ: confuzie mintală,
ataxie (inabilitatea de a realiza un control fin al funcțiile motorii) și oftalmoplegie
(pierderea coordonării mișcării ochilor).
 Vitamina B2 (riboflavina, lactoflavina)
Vitamina B2 se mai numește riboflavină, datorită structurii sale de flavină.
Aparține clasei pigmenților galbeni sau flavinelor naturale. Are la bază un
heterociclu izoaloxazinic și o catenă laterală de ribitol.

Marea majoritate a alimentelor de origine animală sau vegetală conțin

cantități apreciabile de riboflavină ce satisfac pe deplin necesitățile organismului
uman.
 În organism riboflavina se găsește sub formă liberă (plasmă, lapte, urină și
retină) și sub formă legată (sub forma celor două coenzime flavinice – FMN =
flavinmononucleotid, FAD = flavinadenindinucleotid – formele coenzimatice,
enzime flavinice) în diferite țesuturi ca rinichi, ficat, mușchi, inimă.
FMN și FAD sunt două flavinnucleotide – reprezintă formele coenzimatice
ale riboflavinei, formate prin legarea riboflavinei cu ATP-ul:

FMN = flavinmononucleotid și FAD = flavinadenindinucleotid. Structurile

lor chimice sunt următoarele:
 Fenomenul de absorbție a
vitaminei B2 se realizează în
zonele superioare ale tractului
gastro-intestinal. Rol metabolic
La om excreția riboflavinei Transformarea riboflavinei în
se face simultan pe cale urinară ester monofosforic (FMN) are loc
și prin fecale, predominant sub în toate celulele organismului, sub
formă liberă și mai puțin sub acțiunea unei flavokinaze:
forma celor două coenzime.
 Prin unirea FMN cu acidul adenozin-5'-P (AMP), sub
influența flavin-adenin-pirofosforilazei, se formează FAD-ul.
 FMN și FAD se găsesc în celulă sub formă de combinații cu proteinele,
constituind sisteme enzimatice de mare importanță în oxidările celulare –
flavoenzimele (peste 60 la număr).
Riboflavina intervine și în mecanismul vederii (transformă lungimile de undă
mici în lungimi de undă mari, perceptibile), în fiziologia glandelor lacrimale, în
mecanismul de producere a HCl în mucoasa gastrică, în activitatea altor vitamine
și hormoni (conservă activitatea vitaminei B1 și este legată de activitatea
hormonilor corticosuprarenali și a insulinei).
 Tulburări de aport vitaminic
În cazul de avitaminoză, organismele au o slabă rezintență la infecții, se
produc dereglări ale epidermei, căderea părului, conjunctivite.
Hipovitaminoza se manifestă prin apariția unor leziuni ale mucoasei gastrice,
buco-faringiene, leziuni cutanate.
Hipervitaminoza. Megadozele administrate timp îndelungat determină
crampe musculare, poliurie, utilizarea și metabolizarea defectuoasă a altor
vitamine, datorită competiției pentru compuși de fosforilare.
 Vitamina B6 (piridoxina, adermina, factor antidermatitic).
Numele de piridoxină corespunde constituției chimice a vitaminei B6
deoarece ea este un alcool cu nucleu piridinic.
Vitamina B6 include trei compuși naturali, derivați de piridină, care se
deosebesc prin natura radicalului din poziția 4:
 Ca urmare, ele trec în esterii
fosforici corespunzători (la grupul de
alcool primar din poziția 5). Dintre
acești esteri, piridoxalfosfatul și
Piridoxina – aflată în
piridoxaminfosfatul sunt coenzime
produse vegetale sau animale – este
participante la diverse reacții
însoțită de cei doi compuși înrudiți
metabolice; în special, la transaminarea,
structural: piridoxalul și
decarboxilarea și trans-sulfurarea α-
piridoxamina, respectiv aldehida și
aminoacizilor.
amina (în poziția 4). În citoplasmă,
acești trei compuși devin substrate
față de enzima piridoxal kinază care
catalizează reacții de fosforilare cu
ATP-ul pentru fiecare.
 În procesul transaminării, piridoxalfosfatul și piridoxaminfosfatul intervin
pentru transformarea – după caz – a unui aminoacid în cetoacid și invers:
 În reacțiile de decarboxilare a aminoacizilor, piridoxalfosfatul joacă rol de
coenzimă tot prin formare de baze Schiff intermediare.

Rol metabolic
Principalul rol biologic al vitaminei B6 este acela de coenzimă, sub formă de
piridoxal-fosfat, formă sub care intervine în toate transformările neoxidative ale
aminoacizilor: transaminare, decarboxilare, racemizare, α,β-eliminări și altele.
Transformările metabolice neoxidative ale aminoacizilor în prezența
piridoxal-fosfatului în calitate de coenzimă se realizează datorită posibilității
formării cu ușurință a complecșilor enzimă-substrat prin formare de baze Schiff
între aminoacizi și coenzimă (piridoxal-fosfat). În felul acesta aminoacidul este
activat în vederea realizării transformărilor enzimatice ulterioare. Formarea bazei
Schiff între aminoacid și piridoxal-fosfat are loc în situsul catalitic al enzimei.
 Principalele procese enzimatice în care intervin enzimele piridoxalfosfat-
dependente sunt transaminarea, decarboxilarea, deshidratarea și racemizarea
aminoacizilor. În toate aceste transformări, prima fază o constituie activarea
aminoacizilor sub formă de baz Schiff.

Piridoxalul și piridoxamina intervin în metabolism sub formă fosforilată la

gruparea de alcool primar din poziția 5 (piridoxal-5-P, respectiv piridoxamin-5-P)
care se obțin în reacția cu ATP.
 Tulburări de aport vitaminic
Ca semne ale deficienței se pot menționa: stările de nervozitate, insomnie,
tulburări de mers, afecțiuni cutanate în jurul nasului, gurii.
Carența vitaminei B6 favorizează apariția cariilor dentare, conduce la
modificări în metabolismul triptofanului, caracterizat printr-o excreție excesivă de
acid xanturenic.