Formele comportării colective: zvonul,

moda, panica, isteria de masă,

mulțimea, opinia publică
 Definiție
 Sociologia este o ştiinţă ce se ocupă cu
studiul socialului, ca formă generală de
existenţă a vieţii umane, şi al societăţii
globale, al organizării şi dinamicii sale, cu
studiul subsistemelor din care se compune
societatea globală şi al relaţiilor lor atât cu
sistemul social global, cât şi cu celelalte
subsisteme ale acestuia.
 Introducere
Astăzi trăim într-o lume care tot mai mult tinde să se transforme
într-un sistem unitar global. Este o lume în continuă schimbare,
plină de cele mai mari promisiuni pentru viitor, de enorme
posibilităţi. În acelaşi timp, este o lume marcată şi de adânci
conflicte, tensiuni şi scindări sociale, de agresiunea distructivă a
tehnologiilor moderne asupra mediului, de pericolul fără
precedent al războiului nuclear. Cum s-a format această lume?
De ce condiţiile noastre de viaţă sunt atât de diferite de cele ale
generaţiilor precedente? În ce direcţii se va produce schimbarea
în viitor? Or, vechea întrebare, formulată de G.Simmel – “Cum e
posibilă societatea? – rămâne a fi şi astăzi o preocupare
primordială a omenirii, un domeniu de studiu cu un rol
fundamental în cultura intelectuală modernă.
 Ce este SOCIOLOGIA?

• Ca ştiinţă independentă, sociologia s-a constituit la mijlocul secolului

al XIX-lea, având la origini pe marii gânditori A.Comte, Em.
Durkheim, K.Marx, M.Weber. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea sociologia este recunoscută
instituţional, fiind introdusă ca disciplină de învăţământ în
universităţile din SUA (Chicago), Franţa (Paris), Anglia (Londra) etc.
• Sociologia dezvăluie conexiunile dintre ceea ce face societatea din
noi şi ceea ce facem noi înşine din noi, explică în ce mod ne creăm
propria noastră individualitate, în ce mod activitatea noastră
structurează, modelează lumea socială înconjurătoare şi totodată
este structurată de ea.
• Sociologia are menirea de a face o distincţie clară între scopul
comportamentului nostru – ceea ce intenţionăm să facem – şi
consecinţele neintenţionate ale acestui comportament, de a studia
echilibrul rezultat dintre reproducerea socială (felul în care se menţin
în timp societăţile) şi transformarea socială (schimbările pe care le
suportă societăţile).
Majoritatea autorilor au definit sociologia ca studiu
ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Sociologia ca
ştiinţă este definită în variate modalităţi, determinate
de complexitatea domeniului său. Ca variante de
definiţii menţionăm:
• − ştiinţă a faptelor sociale, după Em.Durkheim;
• − ştiinţa fenomenelor sociale totale, după
G.Gurvitch;
• − ştiinţa realităţii sociale, după D.Gusti;
• − ştiinţa societăţilor omeneşti, după Tr.Herseni.
 Clasificarea sociologiei

• Obiectul de studiu al sociologiei poate fi detaliat în câteva

mari aspecte sau părţi:
• a) acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică
etc.);
• b) instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partidele
politice etc.);
• c) grupuri sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu
dimensiunile cele mai mari: clasele sociale, populaţia unei ţări
etc.);
• d) fenomene sociale diverse (mobilitatea socială,
delincvenţa, suicidul etc.).
În concluzie putem spune că sociologia este o ştiinţă care
studiază fenomenele sociale în totalitatea aspectelor şi mişcării
lor, captându-le în tipuri microsociale diferenţiate, grupale şi
globale, în curs de constituire sau de destrămare.
 Functiile sociologiei
Astăzi , sociologia este cunoscută în rândul „marelui public” prin unele „funcţii specifice”,
vizând în acelaşi timp rolul ei practic aplicativ:
• • funcţia critică – apărută în urma unor situaţii de criză, sociologia nu putea să fie
decât critică, pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Obiectul criticii
echivalează cu fixarea unor alternative ale schimbării pozitive, în ultimă instanţă – cu
instituirea ordinii sociale;
• • funcţia explicativ-interpretativă – sociologia încearcă să surprindă condiţiile şi
cauzele fenomenelor sociale, să explice dimensiunile existente şi repetabile ale
acestora, să formuleze legile sincroniei şi ale diacroniei şi să confere semnificaţie
unora dintre ele;
• • funcţia de diagnoză socială – orice studiu sociologic asupra unei „probleme” sau
fenomen social urmăreşte să pună un diagnostic realităţii investigate, fără de care nu
pot fi formulate orientările, concluziile şi propunerile practice. Sociologia stabileşte
diagnozele – ca descrieri complexe ale stării prezente – aparţinând unei entităţi
sociale sau unui sistem social prin raportare la anumite etaloane a principalilor
indicatori ai obiectului descris;
• • funcţia predictivă – aceasta se conturează graţie capacităţii sociologiei de a
cerceta fenomenele şi procesele sociale nu doar în sensul cunoaşterii, înţelegerii şi
explicării lor, ci şi pentru formularea unor previziuni, prognoze referitoare la evoluţiile
lor;
• • funcţia aplicativ-constructivă (sau praxiologică) – se manifestă prin însuşirea
acestei discipline ştiinţifice de a avea un statut activ şi implicant, o vocaţie
transformatoare şi constructivă.
 FAPTE, PROCESE ŞI RELAŢII SOCIALE
• Se poate afirma că, la o primă examinare, viaţa socială reprezintă
un ansamblu de fapte sociale, rezultate ale activităţii colective a
oamenilor, în a căror apariţie şi desfăşurare sunt implicaţi indivizi,
colectivităţi umane. Însă nu tot ceea ce se întâmplă în cadrul
societăţii este un fapt social, deoarece sunt o mulţime de fapte
realizate de indivizi, având un caracter pur personal. Spre exemplu,
nu prezintă nici un interes pentru societate cum îşi aranjează cineva
cărţile în bibliotecă, câte unităţi de mobilier are etc., acestea fiind
fapte absolut particulare. De asemenea, nu poate fi considerat
social faptul săvârşit de mai multe persoane concomitent. Este
sugestiv exemplul prezentat de M.Weber în confirmarea acestei idei:
dacă atunci când începe să ploaie, mai mulţi trecători de pe stradă
deschid umbrelele, nu putem spune că ne aflăm în faţa unui fapt
social, căci fiecare a procedat astfel din propria necesitate de a se
apăra de ploaie. Asemănarea exterioară a acţiunilor individuale nu
dă naştere socialului. Ce este un fapt social? Se cunosc mai multe
interpretări ale faptului social, mai importante fiind cea a lui G.Tarde
şi a lui Em. Durkheim
 Poza

• Gabriel Tarde
consideră drept fapt
social orice acţiune
săvârşită de un
individ, având drept
model pe altcineva.
Astfel, faptul social
este rezultatul
contactului a două
sau a mai multor
conştiinţe, care se
află în raport de
imitaţie. Deci, orice
acţiune individuală
devine socială
imediat ce este
imitată de alţii.
Durkheim
• Faptul social este orice
fel de a face, fixat sau
nu, capabil să exercite
asupra individului o
constrângere
exterioară, care este
generală în întinderea
unei societăţi date,
având o existenţă
proprie, independentă
de manifestările sale
individuale.
 Relaţii sociale: delimitări conceptuale,
tipuri de relaţii sociale
• Relaţia socială este sistemul interacţiunii reciproce normale dintre indivizi
(parteneri sau grupuri) având la bază o anumită platformă; spre exemplu,
platforma relaţiei de prietenie o constiuie valorile comune, idealurile,
părerile, atitudinile emoţionale.
Sociologul german L. von Wiese evidenţiază următoarea clasificare sistemică
a formelor relaţiilor umane:

• • relaţii interindividuale: - un individ manifestă ataşament faţă de alt

individ: contact, abordare, adaptare, combinare, unire, - un individ se opune
altui individ: competiţie, opoziţie, conflict, - forme mixte;

• ● relaţii între grupuri: - de diferenţiere: promovare, degradare socială,

dominare şi subordonare, stratificare, selecţie şi individualizare, - de
integrare: stabilizare, socializare, - distructive: exploatare, favorizare
parţială, corupţie, comercializare; - modificator constructive:
instituţionalizare, profesionalizare.
 Comportamentul colectiv
• Comportamentul colectiv este un subdomeniu al analizei sociologice, întrucât analiza
vieţii sociale impune luarea în considerare atât a interacţiunilor dintre persoane aflate
în situaţia de mulţime (mari adunări populare, publicul stadioanelor, mulţimea
greviştilor etc.), cât şi a fenomenelor psihosociale generate de aceste interacţiuni.
Prin termenul „comportament colectiv” sunt desemnate fenomene care, la prima
vedere, sunt foarte diferite (de exemplu, publicul unui spectacol şi greviştii dintr-o
întreprindere, moda şi zvonurile, opinia publică şi panica etc.). Însă, aceste
fenomene, deşi au caracteristici diferenţiale, evidente, totuşi au un element comun, şi
anume: faptul că ele rezultă din interacţiunea comportamentală a persoanelor ce se
află în număr mare împreună. Deci, comportamentul colectiv este un tip de
comportament spontan, ghidat de norme adesea divergente faţă de cele general
acceptate, create de participanţi în situaţia dată.
• Comportamentul colectiv are ca dimensiuni scopul, gradul de organizare a
participanţilor şi durata. Scopurile comportamentului colectiv pot fi expresive
(exteriorizarea unor sentimente) sau instrumentale (obţinerea unor drepturi sau
avantaje).
• Dacă scopul este acela de a se elibera de o tensiune emoţională pozitivă sau
negativă atunci spunem că avem de-a face cu un comportament colectiv expresiv.
• Dacă însă oamenii s-au strâns laolaltă spontan pentru a obţine
anumite drepturi, pentru a schimba o anumită stare de lucruri,
atunci, acest comportament colectiv va fi instrumental. În
realitate, distincţia dintre comportamentul colectiv expresiv şi
cel instrumental nu este atât de categorică. Din punctul de
vedere al gradului de organizare a participanţilor la acest tip de
comportament se face distincţie între comportamente colective
neorganizate (spontane, fără lider formal) şi comportamente
colective înalt organizate (cu programe de acţiune şi lider
formal). Între aceste două extreme se plasează
comportamentele colective intermediare. Durata
comportamentului colectiv este şi ea foarte variată: unele au o
durată scurtă (câteva ore, ca în cazul unor festivităţi), altele pot
avea persistenţă câteva zile, săptămâni sau mai mult (ca în
tulburările rasiale sau mişcările sociale). Între dimensiunile
menţionate există anumite corelaţii: un comportament expresiv
are, de regulă, un grad mai redus de organizare şi durează mai
puţin decât un comportament colectiv instrumental; durata mai
mare a unui comportament colectiv poate conduce la apariţia
unui lider formal şi la elaborarea unei strategii de acţiune etc.
Forme de comportament
colectiv
 Mulţimea.
• Cea mai importantă şi mai dramatică formă de comportament
colectiv este mulţimea. Mulţime – grupare temporară de
indivizi, aflaţi în apropiere fizică, fie din întâmplare, fie
deliberat, în virtutea unui obiect sau interes comun. Existenţa
unor interese, motive, obiective similare, care reclamă
prezenţa unor indivizi în acelaşi loc şi în acelaşi moment, nu
constituie însă condiţii suficiente pentru crearea unor legături,
interrelaţii, a unei structuri. Sociologic, noţiunea de mulţime
acoperă o varietate de forme de grupare, caracterizate prin
nediferenţieri, lipsă de coeziune şi organizare, reacţie
emoţională la situaţiile în care este implicată. Aceste
caracteristici disting mulţimea de orice colectivitate cu un
anumit grad de organizare şi de grupul social care posedă o
organizare internă definită de instituţii, modele de acţiune şi
mecanisme de control. Lipsa acestor elemente face ca, odată
satisfăcute sau schimbate condiţiile care au condus la
constituirea mulţimii, aceasta să se dizolve.
Sociologul american Herbert Blumer (l969) a identificat patru tipuri de mulţimi:

1) Mulţimi întâmplătoare
• O mulţime întâmplătoare este o adunare de indivizi care se formează în
mod spontan, deoarece un oarecare eveniment obişnuit le atrage atenţia,
dar care se angajează puţin, daca se angajează, în interacţiune unul cu
altul. Mulţimea întâmplătoare este exemplificată de trecătorii care se
opresc să privească la un accident de maşină. Devălmăşia lor este
neplanificată şi nu-i duce la acţiune colectivă.
2) Mulţimi convenţionale
• Participanţii la o mulţime convenţională s-au adunat pentru un scop precis.
Acţiunile lor sunt călăuzite într-o anumită măsură de norme sociale
existente. În general, între participanţi există o interacţiune slabă.
Persoanele care asistă la o prelegere sau care privesc un film sunt exemple
de mulţime convenţională. Ele au un scop comun, pe care îl urmăresc însă
fiecare în parte.
3) Mulţimi expresive

• Mulţimile expresive se dezvoltă în jurul unor evenimente cu încărcătură

emoţională. Participanţii la anualul Mardi Gras din New Orleans, la
Festivalul Woodstock de la New York în 1969 şi sărbătorirea anuală a
Revelionului în Times Square sunt exemple de mulţimi expresive. Această
formă este mai puţin organizată decât mulţimea convenţională. Nivelul
emoţiilor exprimate de acest tip de mulţime este, deseori, inacceptabil în
condiţii obişnuite.
4) Mulţimi active
• Forma care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea sociologilor şi a
publicului obişnuit este mulţimea activă (gloata), o adunare agitată şi
emoţională de indivizi care, deseori, îşi revarsă emoţia prin acţiune violentă
şi distructivă. Mulţimea activa caută nu numai să-şi descarce emoţiile
puternice care s-au acumulat, ci, de asemenea, să acţioneze împotriva a
ceva considerat rău. Violenţa suporterilor unei echipe care pierde la un meci
de fotbal european şi acţiunile unei gloate care linşează sunt exemple de
comportament al unei mulţimi active.
 Opinia publică şi excentricităţile
• Opinia publică
Este formată din ideile colective ale unui public asupra unei probleme
precise. Întrucât ideile nu numai variază, ci se şi schimbă după noi
împrejurări, opinia publică se referă la un anumit moment în timp. Opiniile
devin publice dacă sunt comunicate şi altora, care le preiau, le discută, le
rectifică sau chiar le resping. Numai în dezbaterea colectivă (prin intermediul
presei, al conversaţiilor, al mitingurilor etc.) opinia devine opinie publică.
Însă, pentru ca oamenii să discute despre un eveniment, despre o situaţie
creată sau despre o personalitate, trebuie ca aceasta să aibă o semnificaţie
de actualitate, să influenţeze puternic viaţa unor categorii largi din populaţie,
dacă nu întreaga populaţie a ţării (de exemplu, problema sărăciei, a „copiilor
străzii” etc.). Sondajele de opinie (metodă de cunoaştere a opiniei publice pe
baza chestionarului şi a eşantionării) urmăresc determinarea şi măsurarea
opiniei publice, confirmarea schimbării ideilor publicului. În democraţii, unde
este cerut sprijinul oamenilor pentru politica publică, politicienii folosesc
astfel de sondaje în mod frecvent, pentru estimarea ideilor publicului relevant.
Ideile unui public sunt, deseori, influenţate de liderii de opinie, indivizi cu
statut superior care joacă un rol important în formarea ideilor unui public.
Uneori, acest rol se bazează pe o cunoaştere prezumată: oamenii de ştiinţa,
de exemplu, influenţează formarea opiniei publice asupra dezarmării şi a
preocupărilor referitoare la mediul ambiant.
 Panica şi isteria în masă
Aceste forme înrudite de comportament de masă implică teama. Reacţia la acea teamă
este, deseori, individuală, nefiind călăuzită de norme sociale.
• ● Panica – fuga dezorganizată de un pericol real sau perceput. Ea se produce când
oamenii încearcă un sentiment de teamă copleşitoare care le reduce capacitatea de
a căuta soluţii rezonabile. Perspicacitatea lor se îngustează, iar căile alternative de
acţiune trec nerecunoscute. Comportamentul în astfel de situaţii tinde să fie iraţional,
egocentric şi, deseori, contraproductiv. Strigătele, ţipetele şi confuzia generală sunt
obişnuite în situaţii de panică. În nenumărate cazuri de panică, provocate de incendii
în locuri aglomerate, cele mai multe decese au survenit din cauza că oamenii se
îngrămădeau la o singură ieşire sau săreau prematur pe ferestre, deoarece în situaţii
de panică relaţiile interpersonale se modifică, indivizii nemaifiind orientaţi spre grup,
ci spre salvarea propriei vieţi.
• ● Isteria în masă – implică răspândirea rapidă a fricii şi a activităţii violente, ca
reacţie la perceperea ameninţării unei forţe puternice. Aceste pericole percepute sunt
comunicate altora, care, în mod similar, reacţionează cu aceeaşi fervoare. „Spaima
roşie", care a implicat presupusa activitate comunistă în cadrul guvernului şi în
industria spectacolelor de amuzament în timpul epocii McCarthy din anii '50, este un
exemplu de isterie în masa. În ambele cazuri, mulţi oameni nevinovaţi au fost hăituiţi
şi persecutaţi deoarece se credea că erau în serviciul unei puteri „străine" (Satana în
cazul „vrăjitoarelor", şi „conspiraţia comunistă internaţionala" în episodul McCarthy).
• Chiar mai recent, isteria în masa,
produsă de teama maladiei SIDA, a
dus la o persecuţie similară a
homosexualilor în unele comunităţi.
Poate cel mai dramatic exemplu de
isterie în masă îl implică faimoasa
emisiune radiofonică în care a fost
descrisa pretinsa invazie de pe
planeta Marte. În noaptea dinaintea
Halloween-ului din 1938, Orson
Welles a prezentat o dramatizare a
romanului Războiul lumilor scris de
H.G. Wells. Deşi a declarat de mai
multe ori în timpul emisiunii că era o
dramatizare, mii de americani au
crezut că ceea ce auzeau era o
relatare în direct a invaziei
marţienilor. Isteria în masă şi panica
Poza
i-au făcut pe mulţi să-şi avertizeze
rudele şi prietenii. Cuprinşi de
panică, a fost greu să fie liniştiţi, să
fie convinşi că nu avea loc nici o
invazie. Isteria în masă se hrăneşte
prin ea însăşi. Odată începută, ea
se răspândeşte ca focul grecesc şi
este greu de stins. În astfel de
împrejurări oamenii tind să se
comporte în mod iraţional şi
contraproductiv. H.G. Wells (1866 – 1946)
 Bibliografie

1. Tatiana Comendant,Sociologie,(manual)volumul I
2. Corneliu Dragomir , O SOCIOANTROPOLOGIE A
DEZASTRELOR NATURALE.
3. https://www.scribd.com/doc/26213548/Stratificar
e-sociala
Proiect realizat de:

•Clișcova Natalia