ECONOMIE

POLITICĂ

Facultatea de Stiinţe Economice şi

Administrative
Lect.univ.dr. Bătușaru Cristina Departamentului Ştiinte
Economice
 Fișa disciplinei
Regimul displinei: opțional
Numărul de credite: 4
Ritm : 2 cu 1

Structura semestrului

I. CURS: 8 Module
1. Introducere în economie
2. Agenții economici. Funcțiile și veniturile lor (2 module)
3. Sistemul de piețe și prețul (2 module)
4. Creșterea economică. Echilibrul macroeconomic
5. Fluctuațiile activității economice
6. Interdependețe economice internaționale

II.SEMINAR: 4 Module
1. Evoluția formelor de economie
2. Statul agent economic
3. Analiza piețelor cu concurență imperfectă și a formării
prețurilor
4. Cicluri și crize economice
 Evaluarea semestrială

I. Curs: 70% - probă scrisă

II. Seminar: 30% - portofoliu, conversaţie, test de verificare,

studiu de caz şi aplicaţii;
 CURS 1
Introducere în economie

OBIECTIVE FUNDAMENTALE:
înţelegerea conceptului de economie politică;
însuşirea cunoştinţelor cu privire la abordarea raportului dintre nevoi şi
resurse, pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă;
identificarea rolului şi funcţiilor economiei politici;
identificarea metodelor pe care economia politică le folosește în procesul
cunoașterii;

Bibliografie recomandată

1. Staciu, L., - ,,Economie politică”. Fundamente teoretico-aplicative,

București, Editura Licorna, 2003;
2. D. Popescu, (coordonator) – „Economie politică”, Editura Universităţii
„Lucian Blaga”, Sibiu, 2000;
3. Cornescu, V., Bucur, I., Crețoiu, Gh., -,,Economie”, Ed ți ția a–III-a,
București, Ed. C.H. Beck, 2011.
 Abordări conceptuale

Termenul de economie politică a fost consacrat de Antoine de

Montchrestein, prin Tratatul său de Economie Politică, scris pentru
suveraul Franței Louis al XIII-lea (Cel Drept).

Antoine de Montchrestien (1575 - 1621) –

economist francez, născut în Falaise, Normandia

Acest termen provine din trei cuvinte de origine greacă:

oikos (gospodărie), nomos (lege) și polis (cetate).

Componentele sitemului ştiinţelor economice

•Ştiinte economice fundamentale: economia politică, istoria economiei

naționale, istoria gândirii economice, doctrine economice;
•Ştiinţe economice aplicative:
 sociale (contabilitate, finanţe, credit, moneda, etc.)
 de ramura (economia industriei, agriculturii, etc.)
 de intreprindere (management, marketing);
 Definiție

Economia politică – ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent de

cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universală,
generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează noţiunile,
categoriile și legile aplicabile tuturor domeniilor economiei reale.

Economia politică - ştiinţă social-umană care are ca obiect de studiu

complexitatea şi dinamica economiei, precum şi interferenţele sale
cu alte domenii de activitate pe baza crieteriului eficienţei
economice şi utilizării raţionale a resurselor.
Economia politică presupune existenţa unor tehnici şi proceduri de
măsurare, evaluare, gestionare şi simulare a activităţilor economice.
 Definiție

Economia politică poate fi privită ca:

Economie pozitivă – oferă explicaţii obiective şi ştiinţifice privind

modul de funcţionare a economiei şi are un demers ştiintific
necesar emiterii unor ipoteze asupra comportamentului agenţilor
economici, probleme specifice microeconomiei;

Economie normativă – se referă la condiţionarea şi ierarhizarea

unor obiective, formulate la un moment dat în societate, în urma
unor judecăţi de valoare personală ce pot fi rezolvate prin decizii
de ordin politic, probleme specifice macroeconomiei.

economia pozitivă studiază comportamentul real al

economiei, în timp ce economia normativă face recomăndări
privind ceea ce ar trebui să se intreprindă.
 Definiție

Economia politică studiază producţia,

distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană.

Ideea de bază care apare însă la mojoritatea autorilor este

legată de necesitatea optimizării raportului între resurse limitate şi
nevoie umane nelimitate.
De altfel, economia politică studiază modul în care
societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi
nelimitate.

Nevoile umane constau în dorinţele, aşteptările, aspiraţiile oamenilor

de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale), în
funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi
de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor.
 Nevoile umane

Omul se prezintă ca o fiinţă tridimensională: biologică, socială şi

raţională.

În funcţie de aceste trei dimensiuni, nevoile se grupează în:

• nevoi fiziologice – sunt resimţite de oameni indiferent de
mediul social şi zona geografică a lumii;
• nevoi sociale sau de gup – sunt cele resimţite de oameni ca
membri ai diferitelor sociogrupuri şi care pot fi satisfăcute
numai prin acţiunea lor conjugată ;
• nevoi raţionale sau spiritual-psihologice;

În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de

cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi:
 De bază sau inferioare;
 Complexe sau superioare.
 Trăsăturile nevoilor umane

Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi

dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul lor şi
de rolul lor în cadrul vieţii sociale.
Trăsăturile nevoilor umane:
Nevoiele umane sunt nelimitate ca număr;
Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei
anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un
bun material sau serviciu;
Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în
detrimentul altora, deoarece se înlocuiesc între ele;
Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe
ori în sensuri identice;
Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.
 Caracteristicile nevoilor umane

Nevoile mai prezintă următoarele caracteristici:

Au un caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta, au

loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de
consum.

Sunt reproductibile sau regenerabile, în sensul că satisfacerea unei

nevoi sau alteia durează numai un anumit timp, dupa care se
manifestă din nou;
 Resursele economice

Satisafacerea nevoilor necesită utilizarea unor resurse.

Resursele reprezintă acele elemente care sunt folosite sau care ar
putea fi folosite pentru satisfacerea directă a nevoilor sau pentru a
obţine alte bunuri necesare. Resursele constau în totalitatea bunurilor
oferite de natură sau produse de om şi utilizate de acesta în
activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor.

Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care

sunt efectiv utilizate pentru producerea şi oţinerea de bunuri
materiale şi servicii.
Resursele constituie suportul producţiei şi consumului,
deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ,
condiţionează activitatea economică.
În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi
potenţialul financiar şi informaţional existent, care mijloceşte
desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc.
 Clasificarea resurselor

Clasificarea resurselor

Resursele se grupează în trei categorii:

•resurse naturale - terenuri agricole, păduri, ape, zăcăminte;
•resurse umane - populaţia aptă de muncă;
•bunuri de capital sau bunuri de producţie - maşini, utilaje, energie,
etc.
Resursele naturale pot fi împărţite în:
 resurse regenerabile;
 resurse neregenerabile - se consideră neregenerabilă o
resursă care există în cantităţi limitate şi care nu se
regenerează sufucient de rapid pentru a fi relevantă din
punct de vedere economic (combustibilii fosili şi resursele
minerale).
Resursele pot fi:
resurse primare - resurse naturale şi resurse umane
resurse derivate – utilaje, tehnologiile de fabricaţie, infastructurile
materiale.
 Obiectivul economiei

Satisfacerea unor nevoi nelimitate folosind reurse limitate

impune administrarea eficientă a reurselor.

Obiectivul economiei este obţinerea unei cantităţi maxime de

bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile.

Pentru realizarea acestui obiectiv trebuie îndeplinite condiţiile:

asigurarea utilizării depline a resurselor;

producerea bunurilor şi serviciilor cerute de consumatori;

minimizarea costurilor de producţie a bunurilor şi serviciilor.

 Costul de oportunitate

În condiţiile unor mijloace disponibile limitate, cu întrebuinţări

alternative şi nevoi nelimitate, apare necesitatea alegerii celor mai
avantajoase activităţi sau procurare de bunuri.

Costul de oprtunitate constă în valoarea bunurilor alternative

sacrificate, pentru a alege un anuimit bun spre a fi produs sau consumat.

Legea rarităţii resurselor se referă la faptul că volumul, structura şi calitatea

resurselor economice şi a bunurilor economice se modifică mai încet decât
volumul, structura şi intensitatea nevoilor economice. Utilizarea raţională şi
eficientă a resurselor economice disponibile a devenit un principiu
fundamental al oricărei economii, iar alegerea, ierarhizarea şi folosirea
resurselor economice în scopul satisfacerii nevoilor umane constituie
problema fundamentală a organizării oricărei economii.
 Activitatea economică

Activitatea economică este o activitate specific umană ce are în centrul

atenţiei preocuparea pentru satisfacerea nevoilor nelimitate folosind
resurselr rare şi maximizând rezultatele obţinute.

Activitatea economică este specifică agenţilor economici şi cuprinde actele,

faptele şi deciziile acestora privind atragerea şi utilizarea resurselor
economice rare în verederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului
de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente

fundamentale:
•producţia, în cadrul căreia, prin combinarea factorilor, oamenii produc
bunuri şi servicii;
•circulaţia (schimbul) se referă la transpotul, depozitarea, conservarea şi
schimbul de produse/servicii, pentru ca bunurile economice create să fie
puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzări-cumpărării sau
pe alte căi;
•distribuţia – repartiţia bunurilor/serviciilor pe destinaţiile lor (consum sau
producţie);
•consumul – folosirea bunurilor/serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
 Funcțiile economiei

Economia, ca știință îndeplinește trei funcții:

•Explică fenomene economice – ex.: formarea pre țurilor;

•Prognozează producerea unor fapte și fenomene economice –

ex.: creșterea consumului atunci când cresc veniturile;

•Propune căi de influențare a modului în care se desfă șoară

faptele și fenomenele economice - ex.: căi de reducere a costului.
 Metoda economiei politice

Economia politică folosește în procesul cunoa șterii următoarele

metode sau procedee științifice:

a)Metoda comparării – procedeul logic cel mai general, universal folosit

în procesul de elaborare a conceptelor știițifice;

b)Abstractizarea - procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la

abstract, acest procedeu presupunând analiza și siteza.

c)Inducția și deducția – Inducția constă în deprinderea concluziilor

generale din analiza cazurilor particulare, iar deduc ția constă în
aplicarea tezelor generale, a principiilor la analiza fenomenelor,
proceselor particulare;

d)Metoda analogiei – constă in transferul unei însușiri sau a tuturor

însușirilor unui obiect al cunoașterii la un alt obiect supus cercetării.
 Metoda economiei politice

e) Metoda logică – cercetează procesele economice în evolu ția lor de

la simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa
abstractă și consecventă.

f) Metoda matematică – reprezintă o necesitate de ordin practic și

teoretic. Se realizează prin construirea metodelor economico-
matematice care se referă la: modele probabilistice, statistice,
numerice, grafice, analitice, etc.
 Legile economice

Prin aceste metode se urmărește analiza proceselor

economice.
Procesele economice se referă la acele transformări în starea
activității economice, care evidențiază dezvoltarea în timp și spa țiu
a fenomemului economic. (tranzacțiile economice, cererea și oferta
de mărfuri, nivelul prețurilor, al profitului, al taxelor și impozitelor,
etc.)

Legile economice desemnează acele legături necesare, esențiale,

relativ stabile și repetabile de cauzalitate sau dependen ță mutuală
existente în mod obiectiv între fenomenele și procesele economice.

Deși în esența lor sunt obiective, legile economice nu

limitează libertatea de acțiune și inițiativa oamenilor. Dar raportarea
acțiunilor oamenilor la exigențele legilor economice este condi ția de
bază a unei activități economice eficiente.
În măsura în care cerințele legilor economice sunt consfi țite
în legi juridice sau acte norvatie, participanții la via ța economică
trebuie să respecte legile juridice adoptate în mod democratic.
 
 Forme ale economiei

Evoluţia formelor de economie

Orice sistem economic are drept obiectiv fundamental satisfacerea

trebuinţelor în contextul comportamentului raţional al indivizilor
care urmăresc maximizarea rezultatelor obţinute concomitent cu
minimizarea consumului de resurse.

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie prin

producţie poroprie, prin autocosum, fie pelând la produsele altora,
obţinute prin intermediul schimbului.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a rezultatelor

propriei activităţi petru satisfacerea nevoilor.

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor activităţii economice,

primind în contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.
 Forme ale economiei

Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin intermediul

schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele
s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de
satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de
organizare şi desfăşurare a activităţii econmice: economia
naturală şi economia de schimb.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice în care nevoile sunt satisfăcute
prin consum.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice în care agenşii economici
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele,
necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă
forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii în lumea
contemporană.
 Economia de schimb

Economia de schimb prezintă anumite trăsături generale:

Specializarea agenţilor economici: are la bază diviziunea socială a

muncii, care generează agenţi economici specializaţi.

Autonomia şi independenţa agenţilor economici: presupune că

agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie.

Activitatea economică gravitează în jurul pieţei: datorită

diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este
dependent de bunurile furnizate de alţii. Între producţie şi consum
se interpune schimbul, piaţa devenind instituţia centrală în jurul
căreia gravitează întreaga activitate ecoomică.

Monetarizarea economiei - ,,banii reprezintă alături de capital şi

de specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economice
moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul
economic..şi etalonul de măsură a valorilor”. ( P.A. Samuleson
,,Economics”).
 Economia de schimb

Importanţa banilor în economia contemporană poate fi

ilustrată cu ajutortul funcţiilor acestora:

a)Funcţia de mijloc de schimb – principala funcţie a banilor constă în

aceea că moneda este intermediarul schimbului. Ei sunt mijloc de
schimb universal, fiind prezenţi în orice tranzacţie şi având
acceptabilitate generală într-un spaţiu monetar.
b)Funcţie de mijloc demăsură a activităţii economice – moneda
naţională reprezintă etalonul general de măsură a activităţii
economice, iar instrumentul concret al măsurării monetare este
preţul.
c)Funcţia de rezervă de valoare - veniturile monetare necheltuite pot
fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri
viitoare.
 
Bunurile îmbracă forma de marfă – majoritatea bunurilor devin
bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serveşte
producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat
vânzării-cumparării prin tranzacţii bilaterale de piaţă.
 Economia de piață

În principiu, economia de piață este considerată o formă

evaluată (forma modernă) a economiei de schimb. Ea este opusul
economiei centralizate de comandă așa cum economia de schimb
este opusul celei naturale.

Economia de piață este un mecanism complex de coordonare a

oamenilor, activităților și firmelor printr-un sistem de pie țe și
prețuri.
Pilonii acesteia sunt piața și prețurile.

Piața este un mecanism prin intermediul căruia se realizează

legătura dintre cumpărători și vânzători în vederea stabilirii și
cantității pentru un anumit bun sau serviciu.

Prețurile coordonează deciziile producătorilor și consumatorilor,

constituindu-se într-un barometru extrem de sensibil al economiei.
Prețurile mari tind să contribuie la reducerea volumului achizi țiilor
efectuate de consumatori și să încurajeze produc ția. Pre țurile mici
încurajează consumul și descurajează produc ția.
 Trăsăturile economiei de piaţă

Principalele trăsături ale economiei de pia ță sunt următoarele:

1. raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate

în producerea bunurilor;
2. prețurile se formează în mod liber pe piață; nivelul și dinamica
prețului reprezintă barometrul de apreciere a stării sistemului și
sursa de fundamentare a deciziei fiecărui producător și consumator;
3. este o economie multipolară, în care există deci numeroase centre
de decizie autonome, legate printr-o complexă rețea de
interdependențe;
4. există un plurarism al formelor de proprietate, în care
proprietatea privată are rolul esențial; subiecții fiecărei forme de
proprietate își asumă în mod autonom și pe deplin dreptul de a
decide în condiții de risc și incertitudine, suportând integral
consecințele acestora;
5. economia de piață este motivată și condusă de concurență –
mâna invizibilă a pieței- care determină utilizarea ra țională a
resurselor umane și materiale, prin eliminarea risipei;
 Trăsăturile economiei de piaţă

6. relațiile dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacțiilor de

piață, bilaterale, libere și directe ; fiecare agent economic, ghidat de
interesul personal își alege în mod liber partenerii de tranzac ții
economice, iar acțiunile pe care le întreprinde se bazează exclusiv pe
criteriul de raționalitate economică;

7. aceste relații se realizează în cadrul unui sistem generalizat de

piețe;

8. statul este prezent în economie, el veghează la respectarea regulilor

și asupra instituțiilor juridice și economice; statul este un agent
economic ca oricare altul, cumpărător și producător, care respectă
integral regulile economiei de piață;
 Tipuri de economie de
piaţă

Dincolo de elementele particulare, specifice fiecărei țări, se

poate vorbi de existența unor tipuri de economie de pia ță.

Delimitarea acestora se face în raport cu diferite criterii:

gradul de intervenție a statului;
implicarea acestuia în mecanismele pieței;
rolul și funcțiile pe care îndeplinește piața;
curentul care are un rol mai mare în adoptarea politicii economice
guvernamentale.

Una dintre cele mai cunoscute tipologii este următoarea:

•Tipul anglo-saxon (SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, Canada);

•Tipul vest-european (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Irlanda);
•Tipul paternalist (nipon) de piață (Japonia);
•Tipul social de piață (Germania);
•Tipul nordic (Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia, Islanda);
•Economiile orientate spre exterior.
 Tipuri de economie de
piaţă
O altă tipologie cunoscută este cea a specialistului francez
Michel Albert care distinge:
tipul neoamerican de economie de piață specific pentru SUA, Marea
Britanie, Australia, țările nou industrializate din Asia;

tipul renan de economie de piață specific pentru Germania, Elve ția,

Olanda, Suedia, Japonia, Austria.

Se apreciază că ambele modele sunt emana ție a sistemului capitalist

și a liberalismului, dar au la bază sisteme de valori opuse în ceea ce
privește rolul statului în societate, modul de abordare a sistemului de
securitate socială, relația firmă-salariat, rolul pie țelor.

Faptul că vreme de 50 de ani lupta s-a dus între două sisteme

diametral opuse –comunism și capitalism - a dus la neglijarea
diferențelor existente între țările cu economie de pia ță dezvoltată, iar
faptul că după 1990 pentru prima dată în istorie, capitalismul a învins
cu adevărat aduce în prim – plan necesitatea op țiunii pentru una sau
alta dintre variantele existente.