Conf. univ. dr.

Kiss Csaba
 Libertatea exprimă posibilitatea ca omul să se
„mişte“ de sine stătător, independent în spaţiul
existenţial, potrivit dorinţelor şi vrerilor sale.
Acest atribut este întruchipat cel mai pregnant
în voinţă. Ca atare, voinţa apare ca o „forţă
individuală“, care permite omului să se
manifeste liber.
 Abordarea legata de vointa divina
 În psihologie, voinţa a fost derivată, fie din
gândire (Herbart o definea ca act elaborat prin
intermediul gândirii şi centrat pe efectuarea de
alegeri şi luarea de hotărâri), fie din afectivitate
(Wundt o definea ca formă de organizare şi
stăpânire-gestionare raţională a afectivităţii).
Piaget arăta că putem vorbi de existenţa voinţei în
cazul când sunt prezente două condiţii:
 a) un conflict între două tendinţe (o singură
tendinţă nu generează un act voluntar);
 b) când cele două tendinţe dispun de forţe
inegale, cedând una celeilalte, iar prin actul de
voinţă are loc o inversare, ceea ce era mai slab
devine mai puternic, iar ceea ce era iniţial mai
puternic este învins de ceea ce era mai slab.
 În „Dicţionarul de psihologie“ al lui N. Silamy
(1996), voinţa este definită ca aptitudine de
actualizare şi realizare a intenţiilor proprii.
Actul voluntar, precedat de o idee şi
determinat de ea, presupune o reflecţie şi o
angajare. Conduitele care nu răspund acestui
criteriu nu depind de voinţă.
 Noi considerăm că cel mai adecvat este să
situăm voinţa în sistemul formelor şi
mecanismelor de reglare/autoreglare, al căror rol
principal rezidă în optimizarea
comportamentelor orientate spre atingerea
unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă.
 La om, aceste mecanisme interne de
autoreglare se structurează şi se integrează la
două niveluri funcţionale calitativ diferite:
nivelul involuntar şi nivelul voluntar.
 Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa
intenţionalităţii, a analizei prealabile a
condiţiilor, a comparării-alegerii şi a
deliberării. El asigură declanşarea automată a
acţiunii de răspuns şi centrarea ei directă pe
obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic
al reglării involuntare îl constituie actele reflexe
care stau la baza homeostaziei fiziologice a
organismului, reflexele de orientare-explorare-
ţintire în cadrul activităţii perceptive, reflexele
de apărare
 De nivelul involuntar se apropie actele
comportamentale puternic automatizate, de
genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor,
a căror derulare nu mai reclamă un control
conştient susţinut şi nici o concentrare specială.
 Nivelul voluntar se subordonează din punct de
vedere structural funcţiei reglatoare a
conştiinţei (deci el implică obligatoriu atributul
conştiinţei), iar din punct de vedere
instrumental, se conectează la subsistemul
motivaţional, favorizând şi optimizând
finalizarea motivului în scop.
 Elementele sale definitorii vor fi:
intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată),
 analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre
scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un
model mental),
 deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul
unei evaluări a raportului dintre avantaje şi
dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi),
 efortul (acţiunea implică un anumit grad de
mobilizare energetică, relativ direct
proporţională cu dificultatea obstacolului).
 „Obstacolul“ devine pilonul central în jurul căruia
se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de
tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu
are însă un sens fizic, obiectual, ci unul
psihologic, relaţional,
 În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar
se poate concentra mai mult în plan intelectual
sau în plan motor (munca intelectuală şi munca
fizică), dar actul voluntar integral, include
ambele verigi, atât intelectuală cât şi motorie
(fizică), chiar dacă în proporţii diferite.
 Reflectând obstacolele ce se interpun între
dorinţă (motiv) şi împlinire (scop) şi
structurându-se, pe baza lor, mecanismele
reglajului voluntar trebuie să se moduleze şi să
se adapteze după specificul acestora: efortul să
fie proporţional cu intensitatea obstacolului.
 Voinţa se manifestă nu numai prin pregătirea,
declanşarea şi coordonarea acţiunilor, dar şi
prin amânarea sau reţinerea (blocarea) lor, în
pofida unor incitaţii puternice din afară sau din
interior (rezistenţa la tentaţii sau abţinerea de a
riposta agresiv la o insultă sau jignire).
 Apoi, ea este orientată nu numai spre exterior,
spre învingerea dificultăţilor din afara noastră,
ci şi spre interior, spre stăpânirea şi controlul
propriilor noastre porniri impulsive, stări
afective, stări de motivaţie activate a căror
satisfacere în momentul sau în situaţia dată nu
este posibilă. Se dovedeşte uneori că lupta cu
noi înşine este mai încordată şi mai dramatică
decât cu situaţiile
 Pe măsura constituirii sale, voinţa se va
impune ca modalitate principală de organizare
şi reglare a desfăşurării tuturor celorlalte
procese şi stări (condiţii) psihice – percepţia,
reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria,
atenţia şi chiar afectivitatea şi motivaţia
 Graţie integrării dimensiunii voliţionale,
omul trece din ipostaza de instrument al dinamicii
spontane a pulsiunilor, a tendinţelor şi a stărilor
interne în cea de stăpân şi monitor al lor,
dobândind efectiv atributul Eului.
Cinci faze:
1) actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza
lor a unui scop;
2) analiza şi lupta motivelor, compararea şi
evaluarea alternativelor prezente la momentul dat
în câmpul conştiinţei;
3) deliberarea sau luarea hotărârii;
4) executarea hotărârii
5) evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).
 1. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o
incitare, o tensiune, o stare de necesitate, care se
individualizează în forma motivului. Motivul
este supus analizei şi evaluării prin raportare la
context, la condiţiile obiective externe. În urma
analizei, se stabileşte un scop şi un proiect.
 Se întâmplă adesea să se activeze în acelaşi
timp două sau mai multe motive, care să
orienteze persoana spre scopuri diferite. Cum,
obiectiv, datorită legii exclusivităţii, nu pot fi
toate satisfăcute concomitent, între ele are loc,
inevitabil, o anumită confruntare, o luptă
pentru „supremaţie“ şi câştigarea accesului la
finalizare.
 În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se
poate prelungi la infinit, şi nu se poate încheia
într-o stare de disipare energetică lipsită de
orientare. Pentru a se înscrie în direcţia de
acţiune a legii autoreglării optime, această fază
trebuie să se coreleze şi să fie controlată
retroactiv printr-un proces de deliberare, de
formulare şi adoptare a unei hotărâri.
 Hotărârea, rezultat al unei deliberări şi decizii,
este un moment esenţial în dinamica actului
voluntar, ea marcând o nouă reorganizare
funcţională în sistemul personalităţii,
orientându-l spre scop, nu pur constatativ-
contemplativ, ci imperativ.
 4. O dată hotărârea luată, urmează faza finală a
actului voluntar, cea de execuţie, prin care se
ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului.
Aceasta constă în transformarea hotărârii în
acţiune.
 5. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise
de psihologia clasică, mai sus sintetizate,
psihologia contemporană, de inspiraţie
cibernetică, introduce o a cincea fază, evaluativ-
corectoare/optimizatoare.
 Principalele criterii după care apreciem voinţa
sunt:
 1) forţa;
 2) ‚ perseverenţa;
 3) consecvenţa;
 4) fermitatea;
 5) independenţa.
 Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de
autoreglare de a mobiliza şi concentra energia
neuropsihică şi musculară în vederea asigurării
rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea
pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din
afară.
 2. Perseverenţa constă în menţinerea efortului
voluntar la nivel optim atât timp cât este
necesar pentru atingerea scopului, în pofida
diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în
cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea,
care duc la deconectarea mecanismelor de
mobilizare energetică,
 3. Consecvenţa se exprimă în stabilitatea
scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa
dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi
faptă. Ea se integrează în structura caracterului
şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a
personalităţii. Opusul consecvenţei este
inconsecvenţa, care constă în instabilitatea şi
fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor,
în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune
(duplicitate), dintre vorbă şi faptă
 4. Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-
instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în
diferite situaţii, în pofida tentativelor
potrivnice ale celor din jur, de a ne determina
să revenim asupra lor, spre a le modifica sau
anula.
 Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate,
fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile
interpersonale a unor repere clare şi sigure,
eliberate de echivoc şi subiectivism. În acest
context, persoana care posedă o asemenea
calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga
respectul celorlalţi. Opusul fermităţii sunt
influenţabilitatea şi oscilaţia.
 5. Independenţa exprimă capacitatea unei
persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont
propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi
scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa,
care constă în absenţa unui orizont şi a unor
repere existenţiale clare, în dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a
trece la acţiune fără un sprijin din partea
altcuiva.
Cinci momente semnificative
 Reflexul circular, pe care l-a descris J. Piaget ca
moment important în dezvoltarea
mecanismelor de autoreglare şi care constă în
asumarea repetată a obiectului pe care adultul
i-l dă copilului, poate fi considerat ca o primă
verigă în constituirea schemelor de tip voluntar.
 Un al doilea moment de referinţă în elaborarea
mecanismelor autoreglării voluntare poate fi
socotit cel în care apare „schema obiectului
permanent“ (după vârsta de 8 luni). Acesta
marchează începutul constituirii reprezentării –
atât ca produs (imagine), cât şi ca proces (act) –
verigă esenţială în organizarea schemei interne
mentale a comportamentului voluntar.
 Un al treilea moment important îl reprezintă
formarea, după vârsta de 10-12 luni, a
legăturilor selective şi stabile dintre mişcare
(acţiune) şi efectul adaptativ (pozitiv sau
negativ) şi dintre mişcare şi caracteristicile
fizice (formă, volum) şi funcţionale ale
obiectelor, care asigură premisele
neurofiziologice ale structurării actelor
instrumentale – praxiei.
 Un al patrulea moment în formarea sistemului
generalizat al autoreglajului voluntar trebuie
considerat mersul biped, care-şi consolidează
schemele funcţionale cortico-subcorticale în
jurul vârstei de 2,6-3 ani. Acesta, pe lângă
faptul că asigură autonomia comportamentală
în spaţiu, devine şi principalul mijloc prin care
copilul îşi exteriorizează finalitatea acţiunilor şi
împlinirea practică a dorinţelor.
 Cel de al cincilea moment în dezvoltarea
mecanismelor autoreglajului voluntar îl
reprezintă instituirea, începând cu vârsta de
1‚6-2 ani, a controlului cortical asupra
sfincterelor şi, apoi, asupra trebuinţelor
biofiziologice primare
 Mecanismele autoreglajului voluntar nu pot fi
considerate închegate până când nu se parcurg
stadiile genetice ale formării şi consolidării
structurii operatorii a intelectului. Or, aşa cum
a demonstrat J. Piaget, această structură
dobândeşte caracteristicile sale specifice de
interioritate, reversibilitate şi echilibru de-abia
în jurul vârstei de 14-16 ani. Acestea trebuie
menţionate ca al şaselea moment.
 Un al şaptelea moment al acestui complex proces
este reprezentat de dezvoltarea limbajului în
unitatea celor două laturi ale sale – receptiv-
impresivă (înţelegerea) şi efector-expresivă
(vorbirea).
 Dintr-o dimensiune individuală, voinţa, ca
formă conştientă şi intenţionată de autoreglare,
poate fi ridicată la rangul de dimensiune socială;
ea caracterizează modul de relaţionare a
indivizilor în cadrul grupurilor şi
comunităţilor, determinând, în final, orientarea
şi gradul de coeziune al acestora.
 Astfel, de existenţa unei voinţe sociale se
poate vorbi atunci când vectorii voinţelor
individuale converg în proporţie de cel puţin 50%
spre un obiectiv cu semnificaţie generală. Esenţa
adaptativă a voinţei sociale rezidă în conjugarea
eforturilor şi energiilor creatoare ale membrilor
unei comunităţi pentru rezolvarea unor probleme
specifice de dezvoltate – în plan economic,
tehnologic, cultural, juridic-instituţional,
relaţional-moral