REGIMUL DE APĂ AL

PLANTELOR
 Prezenţa apei într-o cantitate suficientă reprezintă un factor
primordial pentru supravieţuirea, creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Posibilităţile de aprovizionare cu apă, lumina şi valorile temperaturii
sunt factori ecologici principali în repartizarea vegetaţiei forestiere,
determinând zonarea altitudinală şi latitudinală a acesteia.
 Pe lângă rolul ecologic, apa prezintă şi o deosebită importanţă
fiziologică.
 În corpul plantelor proporţia apei diferă în funcţie de vârstă, specie,
organul plantei, intensitatea proceselor metabolice. În vârfurile
vegetative şi în ţesuturile meristematice, cu activitate vitală accentuată,
conţinutul în apă poate ajunge la 80-95 % din greutatea uscată.
 Frunzele arborilor conţin 79-82 % apă, tulpinile 40-55 %, seminţele
oleaginoase 8-12 %. În decursul unui an conţinutul în apă al diferitelor
plante lemnoase este variabil.
 Regimul de apă al plantelor prezintă trei laturi: absorbţia apei,
circulaţia apei în corpul plantei şi eliminarea apei în mediul
extern. Aceste procese determină în plantă bilanţul hidric, prin
care se înţelege relaţia între cantitatea de apă absorbită de
plantă şi cea pe care o consumă în aceeaşi perioadă de timp.
 În condiţii normale de vegetaţie la plantele lemnoase absorbţia
şi transpiraţia diurnă se vor înscrie în curbe asemănătoare. În
unele cazuri, în timpul zilei, absorbţia rămâne în urma
transpiraţiei, creându-se un deficit, care se compensează total
în timpul nopţii.

 Adaptarea plantelor faţă de un anumit mod de aprovizionare cu

apă s-a realizat în decursul evoluţiei lor. Plantele lemnoase au
un ţesut conducător bine format şi prezintă ţesuturi protectoare
pentru apărarea părţilor aeriene de pierderi exagerate de apă,
precum şi un sistem radicular bine dezvoltat.
 Rădăcina - organ al absorbţiei apei
 Rădăcina reprezintă organul specializat al plantelor pentru
absorbţia apei din sol. Sistemul radicular al plantelor lemnoase
prezintă particularităţi anatomo-morfologice şi fiziologice care
determină funcţia de absorbţie a apei din sol.
 Plantele lemnoase prezintă un sistem radicular ce diferă în raport

cu specia, manifestând totodată o anumită plasticitate şi

adaptabilitate la condiţiile de sol în care creşte.
 Pentru realizarea unei suprafeţe cât mai mari de absorbţie,
sistemul radicular prezintă o ramificaţie bogată şi un număr mare
de perişori absorbanţi
Peri absorbanţi: a – peretele gelificat al părului absorbant cu particule de
sol; b – formarea perilor absorbanţi (1-4); c – localizarea zonei perilor
absorbanţi şi diferenţierea ţesutului conducător (după P. Binet, J.P., Brunel,
1967)
Mecanismele absorbţiei apei din sol
Mecanismul absorbţiei active
 Absorbţia activă este pusă în evidenţă şi prin fenomenul de
lăcrimare (exudaţie, plâns al plantelor), primăvara, la plantele
erbacee şi la unele plante lemnoase (viţa de vie, carpen,
mesteacăn, paltin şa.).
 La plantele din locuri călduroase şi umiditate atmosferică
ridicată are loc o eliminare a apei la nivelul frunzelor sub
formă de picături, fenomen numit gutaţie, determinat de
absorbţia activă a apei la nivelul rădăcinii.
 Ipotezele care încearcă să explice absorbţia se împart în:
neosmotice şi osmotice.
 Ipoteza neosmotică
 Celulele vii ale rădăcinii absorb apa şi o transmit la xilem printr-un
proces diferit de cel al osmozei simple;
. În acest caz, absorbţia ar avea loc prin participarea energiei
metabolice din celulele rădăcinii.
 Presiunea radiculară scade sub acţiunea inhibitorilor respiraţiei şi

lipsei oxigenului, confirmându-se ideea că absorbţia este în strânsă

legătură cu respiraţia.

Se constată o strânsă legătură între periodicitatea zilnică a presiunii

radiculare şi intensitatea luminoasă, fapt ce atestă rolul energiei
metabolice în absorbţie.
 Ipoteza osmotică
 Explică absorbţia activă a apei prin intermediul forţelor
osmotice.
 Rădăcinile sunt considerate adevărate osmometre în care apa
pătrunde printr-un curent endosmotic, de la un potenţial
osmotic mai scăzut din sol, către unul mai ridicat din rădăcini.
 Dutrochet a emis ipoteza absorbţiei datorită gradientului
presiunii osmotice din celulele rădăcinii infirmând ideea
deficitului presiunii de difuziune (forţa de sucţiune).
 Absorbţia activă este proprie plantelor ierboase care au
permanent o presiune radiculară pozitivă şi o transpiraţie
scăzută.
 La plantele lemnoase presiunea radiculară pozitivă este mai rar
întâlnită, motiv pentru care în absorbţia apei rolul principal îl
deţine mecanismul absorbţiei pasive.
 Mecanismul absorbţiei pasive
 Eliminarea continuă a apei prin transpiraţie realizează la
nivelul mezofilului frunzelor o forţă de aspiraţie mare,
capabilă să absoarbă apa din vasele de lemn ale nervurilor,
unde apa are o presiune scăzută.
 Presiunea scăzută a apei se transmite printr-un sistem
hidrostatic până la ultimele ramificaţii ale xilemului rădăcinii
rezultând un gradient de potenţial şi apa circulă dinspre
exteriorul rădăcinii spre interior, spre vasele de lemn.
 Prin intensificarea transpiraţiei ionii din vasele xilemului (care
au determinat apariţia presiunii radiculare) sunt îndepărtaţi
prin curentul de transpiraţie diminuându-se absorbţia activă.
 Rolul principal în absorbţie revine transpiraţiei şi
rădăcinile devin zone ale absorbţiei pasive.